Ghincea Mirela

Master, an II

Imaginarul poetic

Mihai Eminescu- ,, Floare Albastră ”

Alexandru Macedonski- ,, Noapte de decemvrie ”

Romantismul este un curent literar omogen care introduce noi categorii estetice,
sublimul, grotescul, fantasticul, care cultivă sensibilitatea , imaginația și fantezia creatoare,
minimalizând rațiunea și luciditatea. Din categoriile estetice ale romantismului, o să analizăm
poezia, în care principalele mijloace de a construi lumile imaginare sunt descrierea și folosirea
imaginilor, în special a celor perceptive.Poezia este excepția care încetează să spună și să
transmită ceva la nivel obișnuit, conferă, mai degrabă, realitate unei viziuni interioare.
Imaginarul poetic romantic presupune posibilitatea evadării dintr-o lume fixată prin destin,
în încercarea de depășire a limitelor.
Întregul sistem de imagini artistice, de figuri de stil integrate în compoziția de creație,
formează imaginarul artistic/poetic al operei. Succesiunea imaginilor artistice ca reflectări ale
unor obiecte, peisaje, aspecte ale realității surprinse prin cuvânt și prin personalitatea
creatorului, dar si organizarea acestora în structra textului determină realizarea imaginarului
artistic.
Atât imaginile artistice, cât și figurile de stil, sunt procedee definitorii stilului artistic (
beletristic )prin care informația concretă, sensurile conotative sunt puse în evidență prin artificii
de limbaj.
Configuraţia generală a literaturii române din ultimele decenii ale secolului ne obligă să îi
examinăm pe Macedonski şi pe Eminescu sub aspectul a doi scriitori în relaţie speculară. Când
poetul Nopţilor începe să scrie o poezie cu adevărat reuşită, Eminescu încetase din viaţă.Cele
două figuri emblematice ale versului românesc se întîlniseră însă - fără a recunoaşte - cu mult
timp înainte.
Pe când Macedonski își publica al doilea volum de versuri (Poezii), având conștiința
geniului său precum și sentimentul nerecunoașterii adevăratei sale valori de către contemporani,
Eminescu exista deja ca personalitate artistică prin realitatea operei sale excepționale,
consacrate și prin mitul care se crease in jurul personalitații poetului național.
Deși un a putut să recunoască niciodată, Macedonski este dominat de spiritul
eminescian, având multe asemănări cu acesta, dintre cele mai evidente ar fi afinitățile acestuia
cu modernismul. Prezența vie a creației eminesciene a influențat perfecțiunea formală a
versurilor macedonskiene precum și temele din ciclul Nopțile, replică în stil macedonskian
la Scrisorile lui Eminescu.
Eminescu s-a remarcat în romantismul european prin tema iubirii și a naturii, teme
predominante în lirica eminesciana, inspirându-se din romantismul înalt. Pentru Eminescu,
natura are două ipostaze: una terestră și una cosmică, cadru perfect armonizat, în care
îndrăgostiții oficiază un adevărat ritual al iubirii. Natura terestră este reprezentată de elemente
specifice spațiului românesc, precum:codrul, lacul, izvoarele, teiul. Această natură, empatizează
și participă în același timp la frământările îndrșgostitului. Natura cosmică este reprezentată, mai
ales, prin planul nocturn, în care corpurile cerești ( luna, stelele, luceferii ) participă direct la
sentimentul iubirii.
Poezia ,, Floare albastră “ de Mihai Eminescu a apărut în revista Convorbiri literare
la 1 aprilie 1873, fiind printre prímele poezii publicate în această revistă. Are ca motiv ,, floarea
albastră “, acesta fiind unul dintre cele mai importante motive romantice, care apare și în alte
literaturi, ca de exemplu, apare în literatura germană, la Novalis, într-un poem în care floarea
albastră se metamorfozează în femeie, luând chipul iubitei și tulburând inima eroului. La
Eminescu motivul ,, florii albastre ¨ reprezintă viața. Albastrul simbolizează infinitul,depărtările
mării și ale cerului, iar floarea reprezintă ființa care păstrează dorințele. Este vorba și de
aspirația spre iubirea ideală care ar putea fi posibilă, proiectată în viitor, dar și imposibilitatea
împlinirii cuplului, idee îmbogățită de poet privind incompatibilitatea a două lu,i diferite din
care fac parte cei doi îndrăgostiți. Poezia este construită în acord cu tehnicile lirismului măștilor,
pentru a trece de la o voce la alta a cuplului.
Ca specie literară, poezia ,, Floare albastră ¨ este idilă și aparține liricii peisagiste și
erotice, care prezintă iubirea într-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice și figuri de
stil,tablouri din natură și puternice trăiri interioare. Vraja peisajului este sporită de plasticitatea
imaginilor realizate ,de îmbinarea celor vizuale cu cele auditive, sau de muzicalitatea interioară
a versurilor.
Tema o constituie aspirația poetului spre iubirea ideală, spre perfecțiune , care nu se poate
împlini. Ideea poetică exprimă tristețea și nefericirea omului de geniupentru neputința de a
atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea împlinirii cuplului erotic.
Compoziţional, această idilă filozofică este fundamentată de antiteza dintre atitudinea plină
de vitalism (dionisiacă) a fetei şi starea meditativă, contemplativă a bărbatului (apollinică),
relaţie erotică tipică romantismului eminescian, care generează nefericire şi scepticism: „Totuşi
este trist în lume”.
Încă de la început, poezia abundă în imagini vizuale ,, și în nori și-n ceruri nalte?” /, ,, în zadar
râuri de soare”, „ câmpiile asire/ și întunecata mare ”.
Poezia este construită pe două planuri distincte: un plan al femeii, ilustrând monologul
liric, iar celălalt al bărbatului, ilustrând monologul lirico-filozofic. Femeia este o fată naivă,
dornică să se maturizeze, iar bărbatul este un contemplativ, care deși este sedus de jocul
inocent,rămâne preocupat de idei filosofice. Mai mult decât atât, putem spune că poezia este
concepută din două părți corespunzătoare a două tipuri de idei, de cunoaștere: cunoașterea
filosofică absolută ( în primele strofe) și cunoașterea terestră care este posibilă prin intermediul
dragostei.
Cele două părți ale poeziei sunt legate de o strofă, cea de a patra, care conține reflecțiile
poetului si conține în ea începutul ideii din ultima strofa.
În primele trei strofe poetul conturează domeniul cunoașterii filosofice. De la elementele
genezei 'întunecata mare' până la un întreg univers de cultură reprezentat de 'câmpiile Asire',
'piramidele invechite'. In aceste trei strofe iubita de fapt aduce un reproș iubitului care s-a izolat
în universul fericit dar strâmt al lumii pământești. Adverbul ¨ iar ¨ arată repetabilitatea confuziei
bărbatului asupra mijloacelor omului de a fi fericit, el crezând că această stare se poate împlini
prin cunoașterea ideilor filozofice. Versul ,, De nu m-ai uita încalte ¨ sugereaă dorința fetei de a
un fi uitată de bărbatul meditativ. Confuzia bărbatului o determină pe fată să-l avertizeze asupra
capcanei în care ar putea să cadă și anume, să nu caute prea târziu fericirea: ,, Nu căta în
depărtare / Fericirea ta, iubite! ”. Inițiativa adresată de fată „ Hai în codrul cu verdeață ”, poate
fi interpretată ca o pe o lecție de inițiere. Cadrul este unul romantic, în care natura e
personificată ,, izvoare plâng, ,, ochi de pădure ”, natura fiind văzută ca și protectoarea cuplului
de îndrăgostiți.
Portretul fetei întruchipează idealul de frumusețe eminesciană, aici însușirile fetei
fiind evidențiate prin intermediul epitetelor cromatice: ,, de-aur părul ”, ,, roșie ca mărul ”.
Gesturile tandre, declarațiile erotice, chemările iubirii, se constituie într-un erotic specific
imaginarului poetic eminescian: ,, Și mi-i spune-atunci povești”, ,, Ne-om da sărutări pe cale ”.
 Ultimele două strofe constituie monologul liric al sinelui poetic, încărcat de profunde
idei filozofice. Uimirea eului liric pentru frumuseţea şi perfecţiunea fetei este sugerată de o
propoziţie exclamativă: „Ca un stâlp eu stam în lună!”, iar superlativul „Ce frumoasă, ce
nebună” sugerează miracolul pe care îl trăise, în vis, îndrăgostitul pentru iubita ideală.
Punctele de suspensie aflate înaintea ultimei strofe îndeamnă la meditaţie privind
împlinirea iubirii absolute, perfecte, ce nu poate fi realizată, idee exprimată în ultima strofă a
poeziei: „Şi te-ai dus, dulce minune, / Şi-a murit iubirea noastră / Floare-albastră! floare-
albastră... / Totuşi este trist în lume!”
Înscrisă în romantism, Floare albastră un este numai o poezie de dragoste, ci şi o meditaţie cu
ecouri asupra aspiraţiei către absolut în iubire, întrucât Eminescu suprapune peste tema erotică
tema timpului, care este motivul fundamental al întregii sale creaţii romantice.
Share
Creația lui Macedonski se hrănește din conștiința tragică a antagonismului dintre iluzie și
realitate, poetul oscilând mereu între luciditate și himeră, între voință și fatalitate. Poezia lui
Macedonski nu e pur simbolistă, pentru că în substanța ei se îmbină tendințe diverse precum și
cele romantice, parnasiene. Poetul oscilează adesea între disperare și încredere, între aspirația
romantică spre absolut și oroarea față de mediul neprielnic în care trăiește.
Inspirat din parabola ,, Meka și Meka “, Macedonski a dezvoltat ]n Noapte de
decemvrie ideea fundamentală a statorniciei și a credinței într-un ideal. Poezia simbolizează
drama geniului, reprezentativă pentru drama propriei sale existențe, fascinată de vis, himeră și
ideal irealizabil ca orice absolut. În această poezie, poetul îmbină elemente romantice cu cele
simboliste și cu cele clasiciste.Temele obsesive (singurătatea poetului, nerecunoştinţa
contemporanilor, consolarea supremă a artei) ies din şabloanele figurative de până atunci.
,, Noaptea de decemvrie ¨ are un loc privilegiat în cadrul poeziei macedonskiene, sintetizând
o temă obsedantă: aceea a condiției omului de geniu. Este un poem structurat pe mai multe
planuri lirice, care arată pornirile antitetice din sufletul autorului.
Prima secvență este dominată de elemente ale imaginarului poetic romantic. Metafora-
simbol ,, camera moartă ” și epitetul dublu ,, pustie și albă ” sugerează lipsa emoției lirice. Este
vorba de un plan al realului, în care ființa își permite înstrăinarea de sine, de ceilalți, de artă.
Poezia debutează cu imaginea camerei și cu imaginea creatorului , aflat într-un mediu ostil, care
își simte propria limitare: ,, Pustie și albă e camera moartă.../ Și focul sub vatră se stinge
scrumit.../ Poetul, alături, trăsnit stă de soartă.../ Iar geniu-i mare e-aproape un mit...”. De la
acest spațiu izolat, limitat se trece la exterioritate, la câmpia ,, pustie și albă ” . Este interesant
faptul că dacă în descrierea atmosferei spațiului interior poetul recurge la mijloace cromatice, în
cazul descrierii spațiului exterior se apelează la imagini auditiv, ce au darul de a spori impresia
de concret: ,, Pustie și albă e-ntinsa câmpie.../ Sub viscolu-albastru ea geme cumplit.../
Sălbatica fiară, rastriștea-i sfâșie/ Și luna-l privește cu ochi oțelit ” .
A doua secvență lirică este reprezentativă motivului romantic al inspirației. Lipsit de
aceasta, poetul este asemănător naturii înghețate de frigul iernii, dar își recapătă forța creatoare.
Poetul capătă prin intermediul imaginației o nouă identitate, aceea a emirului ,, Arhanghel de
aur, cu tine ce-aduci?/ Și flacăra spune: aduc inspirarea...”. Pentru Macedonski imaginația este
cea care eliberează lucrurile de negativitate, redându-le condiția originară.
A treia secvență lirică începe cu metamorfozarea poetului în emir. Cititorul este
întâmpinat de imaginea mirifică a Bagdadului, în care poetul eînsuși emirul strălucitului oraș al
lumii orientale.
Emirul reprezintă omul superior care nu se mulțumește cu viața în bogăția din ,, rozul
Bagdad ” ( simbol al fericirii pământești ), iar Macedonski îi conturează un portret de geniu: „
E tânăr, e farmec, e trăznet, e zeu ” și ca orice geniu are un ideal superior către care aspiră: ,,
Spre Meka se duce cu gândul mereu ”.
Regăsim aici predilecția lui Macedonski pentru ținuturile îndepărtate, pentru exotism,
pentru magia orientului, o lume nestăvilită, aflată, parcă, ,, dincolo de bine și de rău ”.
Drumul spre Meka, însă, nu este unul ușor deoarece, între ,, rozul Bagdad ” și Meka
este o întinsă pustie pe care emirul trebuie să o străbată înfruntând mari pericole.
 Emirul pornește la drum însoțit de un mare alai, cămile cu provizii de apă și hrană, dar
în același timp cu el pleacă spre Meka și un cerșetor,, prezentat în antiteză cu emirul, acesta
reprezentând omul obișnuit: „ searbăd la față ”, „ mai slut ca iadul ”, zdrențăros, viclean la
privire. Tot în antiteză sunt și drumurile pe care aceștia aleg să le străbată: cerșetorul pleacă pe
un drum ce cotește, simbol al compromisurilor pe care un om obișnuit le face, iar emirul
parcurge deșertul, simbol al vieții drepte, trăite cu demnitate. Calea cea dreaptă stă sub semnul
focului și sub semnul sțngelui, culoare dominantă în parcurgerea acestui drum este roșul, simbol
al vietii. Servitorii și animalele mor pe rând sub arșița nemiloasă a pustiului, apoi lipsit de
puteri, emirulare parte de viziunea înșelătoare a Mekăi: ,, Emirul puterea și-o strânge/ Chiar
porțile albe le poate vedea... E Meka! E Meka și-aleargă spre ea... dar Meka începe și dânsa să
meargă” , Meka rămâne însă ,, nălucă în zarea pustiei ” în timp ce constată că cerștorul intră în
cetatea sfântă. Ne este prezentată apoi moartea emirului, aflat sub ,, jarul pustiei ”, apoi poetul
începe descifrarea simbolurilor: ,, Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie/ De lupi care urlă-ș-acea
sărăcie/ Ce alunecă zilnic spre ultima treaptă/ Sunt toată pustia din calea cea dreaptă.
Eminescu a sintetizat cultura europeană din perioada Antichităţii şi până în romantism, având
antenele întoarse spre trecut şi simţindu-se în largul său doar în romantismul incipient de la
finele secolului al XVIII-lea; Macedonski şi-a trăit intens epoca (ultra-romantismul,
naturalismul, parnasianismul, simbolismul) şi a avut antenele îndreptate decis către viitor.

Cei doi poeți se deosebesc prin faptul că reprezintă etape diferite, Eminescu fiind un romantic
plenar încorporând elemente clasiciste: cultul formei, iubirea artei antice, iar Macedonski fiind
ultimul mare poet din secolul alXIX-lea care a inițiat și popularizat un curent poetic precum
simbolismul.

În ambele poezii, însă, se regăsesc importante caracteristici ale romantismului: evadarea din
realitate se face prin vis sau somn (mitul oniric) într-un cadru nocturn ( luna este prezentă în
ambele poezii ) sau exotic ( lumea exotică pe care ne-o descrie Macedonski ), precum și
portretizarea omului de geniu şi condiţia nefericită a acestuia în lume ( Noapte de decemvrie ).
 Bibliografie

http://www.romlit.ro/rivalul_lui_eminescu

http://www.mihaieminescu.ro/opera/poezia/floare_albastra.htm

http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/m/alexandru-macedonski-8zudtcu/noaptea-de-
decembrie-8zudtsu.html#.WnqsS7zia1s