Sunteți pe pagina 1din 16

După o viaţă întreagă pusă în sluja presei, Brunea Fox definea reporterul ca fiind cel

care ”trebuie să fie întotdeauna în frunte, să se întreacă cu alţii sau pe sine, şi asta
până moare”. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ INTERVIU Ziaristul român care a corespondat
cu Indira Gandhi, Agatha C... Pasiunea lui Brunea Fox: părintele reportajului românesc
a stat cinci ... Presa unui timp radical. Condeiele de aur ale României: un mit şi mai ...
Filip Brauner s-a născut pe 18 ianuarie 1898, la Roman, în judeţul Neamţ, fiu al unei
familii de intelectuali evrei din Chişinău. A făcut şcoala primară şi liceul teoretic în oraşul
natal şi la Iaşi. Şi-a făcut debutul în presă la vârsta de 19 ani, la Iaşi, în revista ”Arena”,
condusă de Pamfil Şeicaru. La 20 de ani, împreună cu câţiva prieteni, s-a urcat în tren
şi a plecat spre Bucureşti, unde avea să ajungă cel mai cunoscut nume din presa
interbelică. Momentul plecării a fost descris în textul „Dulce târgul Ieşilor“, publicat în
1973 în revista „Tribuna României”: „Exact la sfârşitul Primului Război Mondial, în 1918,
trenul aşa-zis al «armistiţiului», cel dintâi tren care readucea la vetrele lor pe bejenarii
din Muntenia şi Oltenia goniţi de urgia armiilor nemţeşti în 1916 din provinciile natale şi
pribegiţi în «dulcele şi ospitalierul târg al Ieşilor» luase, zic, în vagoanele înţesate şi
îngheţate de gerul iernii şi câţiva tineri de pe meleagurile Bahluiului. Pe Benjamin
Fundoianu, Iosif Ross, Alexandru Philippide şi pe mine. Prieteni încă din şcoala
primară, ademeniţi încă din adolescenţă de mirajul Bucureştilor”. Deşi a avut o tenativă
de a-şi continua şcoala şi s-a înscris la facultate, Filip Braner a abandonat studiile
superioare. După debutul în presă, Filip Braner şi-a ales pseudonimul Brunea Fox. Îşi
semna articolele cu F.Br., F.Br.Fx, Fox, Mac, Pan, Potomac. Şi-a făcut un nume la
”Adevărul” şi la ”Dimineaţa, ziarele numite în perioada interbelică ”presa de la Sărindar”,
după cum se numea strada pe care aveau sediul. Brunea Fox s-a afirmat ca specialist
al reportajui literar şi a dus acest gen jurnalistic la un alt nivel, necunoscut până atunci.
În urma unor articole pentru care a ales să trăiască experienţe inedite, Brunea Fox a
ajuns o celebritate a presei, foarte apreciată atât de cititori, cât şi de colegii de
breaslă. “Nu pot spune că nu m-am bucurat de calificative: «Asul», «Prinţul» şi tot
aşa… eu cred că un reporter cere să binemerite la titlul ăsta, trebuie să fie pretutindeni,
să fie totdeauna în frunte, să se întreacă cu alţii sau să se întreacă pe sine. Şi asta
până moare”. Ziaristul care a stat 5 zile printre leproşii de la leprozeria de la
Lărgeanca Brunea Fox a fost ziaristul care a stat 5 zile printre leproşii de la leprozeria
de la Lărgeanca din Basarabia. În urma experienţei, prinţul reportajelor a scris volumul
”Cinci zile printre leproşi”, apărut în anul 1929. A scris despre cerşetori, despre minunea
de la Magravit, despre cartierele rău famate ale ale capitalei, despre viaţa prostituatelor,
despre lumea interlopă a Bucureştiului. A scris despre Marea Neagră, după ce a
explorat adâncul apei în costum de scafandru. Multe dintre subiectele abordate au fost
şocante pentru opinia publică, neobişnuită cu abordări atât de realiste ale societăţii şi cu
stilul inconfundabil al lui Fox. ”Un reporter trebuie să le încerce pe toate” Într-un interviu
acordat lui Alexandru Stark, Brunea Fox a vorbit despre meseria sa aşa cum şi-a făcut-
o el: “Un interviu în fotoliu nu se poate! Să fim serioşi! Dumneata ştii ce-i un reporter?
Dă-mi voie să-ţi spun că fac reportaje de când tatăl matale era în războiul din 1916.
Vezi fotografia asta? E una din cele mai frumoase care mi s-au făcut. Erau o mulţime de
ziarişti strânşi şi când s-a terminat ce era de comunicat ne-am grăbit să dăm reportajul
la ziar. Totul era cine îl dă primul, cine mai prinde ediţia de provincie. Ei bine, primul (nu
mă recunoşti, desigur), primul sunt eu. Eu cred că reporterul trebuie să fie peste tot; şi
nu numai peste tot, dar să fie şi primul. Indiferent că doarme în plasa de bagaje din tren,
s-a întâmplat şi asta (altă fotografie), indiferent că trece prin lapoviţă şi zăpadă sau că e
nevoie să meargă pe sub apă (şi asta mi s-a întâmplat).Un reporter trebuie să le
încerce pe toate”. După interzicerea, în 1937, a cotidianelor „Dimineaţa“ şi „Adevărul“,
activitatea lui Brunea-Fox a scăzut, reporterul preferând să colaboreze doar la publicaţii
periodice. După 1947, Brunea Fox a încercat să scrie şi în presa controlată de regimul
socialist, dar reportajele sale, trecute prin filtrul celor care controlau presa, n-au mai
avut acelaşi impact. Prinţul reportajelor a murit la Bucureşti, în 1977.

Citeste mai mult: adev.ro/pbjccz

Brunea-Fox (Filip Brauner), s-a născut la Roman, în anul 1898 într-o familie de intelectuali evrei.
În cursul primului război mondial s-a mutat cu familia la Iași.
A debutat ca scriitor la Iași în revistele „Versuri și Proză” ( a lui Jean Hefter), „Absolutio” (a lui I.
Ludo), „Zări senine” La sfârșitul primului război mondial, în 1918, la vârsta de 20 de ani, Filip
Brunea-Fox, împreună cu prietenii săi Benjamin Fundoianu, Iosif Ross și Alexandru Philippide, a
părăsit Iașiul și a venit la București.[1] Ca ziarist și-a făcut debutul la ziarul „Arena” din București.
Fără studii universitare, dar posesor al unei largi culturi, Brunea Fox dorea în tinerețe să devină
poet și s-a apropriat de curentul avangardist și a publicat poezii în publicații reprezentative
acestui curent. În 1925 apăruse revista de avangardă „Integral”, autodefinită „organ al mișcării
moderne din țară și străinătate”,în care Brunea-Fox a scris adesea, sub diverse pseudonime,
precum Fox, Mac, Pan, Potomac, F.Br., F.Br.Fx., fx. El fost unul dintre principalii redactori ai
revistei, alături de Ion Călugăru, M. H. Maxy și Ilarie Voronca. Colaborarea la „Integral” a luat
sfârșit odată cu ultimul număr, apărut în 1928, moment care a reprezentat și încheierea
perioadei sale avangardiste.[1] În continuare el s-a distins prin reportaje literare întinse, în stilul
grand reportage-ului francez din anii 1930, aproape întotdeauna acompaniate de fotografii
create de Iosif Berman, fotograf care o vreme a lucrat în serviciul Casei Regale. Brunea-Fox fost
redactor la ziarele Dimineața (1925-1937) și Adevărul (1932-1937) și a publicat în revista de
stânga Cuvântul liber (1933-1936). După interzicerea, în 1937, a cotidianelor Dimineața și
Adevărul, de către guvernul Octavian Goga-A.C. Cuza, activitatea lui Brunea-Fox s-a diminuat, el
colaborând doar la publicații periodice.[1]. La „Dimineața” și „Adevărul” și-a făcut primii pași sub
îndrumarea directorului Constantin Mille. Printre gazetele și revistele la care a mai colaborat se
pot aminti „Cuvântul liber”, „Lupta”, „Jurnalul”,„Reporter”, „Izbânda”, de asemenea publicațiile
evreiești „Adam”, „Mântuirea”, „Puntea de Fildeș”, „Curierul israelit”.
După 23 august 1944 și în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul „Îndrumătorul cultural” și
a colaborat la „Adevărul” și „Jurnalul de dimineață”, „România liberă”,„Scînteia”, la
revistele Viața românească, Flacăra, „Răspântia” (a lui I. Ludo), „Viața militară”, „La Roumanie
d'aujourd'hui” , „Veac nou” etc
Opera[modificare | modificare sursă]
A scris numeroase reportaje literare publicate în presa interbelică. Este autorul cărții „Orașul
măcelului” (Jurnal al rebeliunii legionare din 1941, de la București), publicată în 1944. A realizat
un număr însemnat de fotografii având ca temă socială situația evreilor în România. Printre
reportajele sale cele mai cunoscute se pot menționa Aspectele vieții de provincie, Iașul, cetatea
umbrelor, Târgul Moșilor, Insula Ada Kaleh, Nopți bucureștene, Trenul fantomă, Leproșii (despre
„Infernul de la Lărgeanca"), Unde am să nasc?. A mai scris intre altele, despre tulburarile
antievreiesti de la Borșa, Sighet șiOradea, și despre Evreii din Maramureș (în revista „Adam”).
De asemenea a scris evocări ale unor personalități politice românești ca Alexandru
Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr.Nicolae Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-
Voevod.
Volume proprii[modificare | modificare sursă]
 Nopți bucureștene 1927
 Cinci zile printre leproși 1928
 Pericolul stupefiantelor 1929
 Orașul măcelului. Jurnalul rebeliunii și al crimelor legionare, 1944. Reeditare la Editura
Hasefer, București, 1997
 Hârca piratului. Peisaje dunărene, Editura Tineretului, București, 1957
 Porturi dunărene 1957
 Viața exploratorului arctic Constantin Dumbrăveanu
 Reportajele mele. 1927-1938, Editura Eminescu, București, 1979
 Memoria reportajului, Editura Eminescu, București, 1985
Traduceri[modificare | modificare sursă]
A tradus din literatura universală, uneori în colaborare cu soția, Lisette Daniel-Brunea.
 Bengt Danielsson, Terry pe urmele lui Kon-Tiki (în original, C Bengt Danielsson, Kapten
Villervalle, Saxon & Lindströms Förlag, 1963.), Editura «Ion Creangă», [București], 1970
 Robert Louis Stevenson, Comoara din insulă (în original, Treasure Island), editura Ion
Creangă, București, 1983; editura Niculescu, București, 2005.
 Lion Feuchtwanger Războiul evreilor (cu Lisette Daniel-Brunea)
Referințe și note[modificare | modificare sursă]
1. ^ a b c F. Brunea-Fox – Reporterul cu ochi multiplu
Legături externe[modificare | modificare sursă]
 F.Brunea-Fox,prințul reportajelor - pe saitul Casa jurnalistului
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 O antologie a literaturii nemțene, Laurian Ante, Ed. Mușatinia, Roman, 2006, p. 51, ISBN
978-973-876-251-0
 Marius Mircu - O meserie cum nu mai e alta - Prințul reporterilor:B.Brunea-Fox, Revista
mea, anul XXXVI, Nr. 1848, 2 octombrie 1998, Tel Aviv

A scris despre toţi şi toate


După 23 august1944 şi în anii postbelici a lucrat o vreme la buletinul „Îndrumătorul cultural” şi
a colaborat la „Adevărul” şi „Jurnalul de dimineaţă”, „România liberă”,„Scînteia”, la revistele
Viaţa românească, Flacăra, „Răspântia” (a lui I. Ludo), „Viaţa militară”, „La Roumanie
d'aujourd'hui” , „Veac nou” etc. A scris numeroase reportaje literare publicate în presa
interbelică. Este autorul cărţii „Oraşul măcelului” (n.a. – jurnal al rebeliunii legionare din
1941, de la Bucureşti), publicată în 1944. A realizat un număr însemnat de fotografii având ca
temă socială situaţia evreilor în România. Printre reportajele sale cele mai cunoscute se pot
menţiona: “Aspectele vieţii de provincie”, “Iaşul, cetatea umbrelor”, “Târgul Moşilor”, “Insula
Ada Kaleh”, “Nopţi bucureştene”, “Trenul fantomă”, “Leproşii” (n.a. –despre infernul lazaretului
de la Lărgeanca) ;i “Unde am să nasc?”. A mai scris intre altele, despre tulburarile antievreiesti
de la Borşa, Sighet şi Oradea, şi despre evreii din Maramureş. De asemenea a scris evocări ale
unor personalităţi politice româneşti ca Alexandru Averescu, Ion Gheorghe Duca, Dr.Nicolae
Lupu, Constantin Argetoianu, Alexandru Vaida-Voevod.

La sfârşitul primului război mondial, în 1918, la vârsta de 20 de ani, Filip Brunea-Fox, împreună
cu prietenii săi Benjamin Fundoianu, Iosif Ross şi Alexandru Philippide, a părăsit Iaşiul şi a venit
la Bucureşti. Ca ziarist şi-a făcut debutul la ziarul „Arena” din Bucureşti.
Autodidact până la capăt

Fără studii universitare, dar posesor al unei largi culturi, Brunea Fox dorea în tinereţe să devină
poet şi s-a apropriat de curentul avangardist şi a publicat poezii în publicaţii reprezentative
acestui curent. În 1925, apăruse revista de avangardă „Integral”, autodefinită „organ al mişcării
moderne din ţară şi străinătate”, în care Brunea-Fox a scris adesea, sub diverse pseudonime,
precum Fox, Mac, Pan, Potomac, F.Br., F.Br.Fx., fx. El fost unul dintre principalii redactori ai
revistei, alături de Ion Călugăru, M. H. Maxy şi Ilarie Voronca.

EVZVezi acum oferta!

Colaborarea la „Integral” a luat sfârşit odată cu ultimul număr, apărut în 1928, moment care a
reprezentat şi încheierea perioadei sale avangardiste. În continuare el s-a distins prin reportaje
literare întinse, în stilul grand reportage-ului francez din anii 1930, aproape întotdeauna
acompaniate de fotografii create de Iosif Berman, mare fotograf interbelic care o vreme a lucrat
în serviciul Casei Regale.

Brunea Fox şi fotograful Iosif Berman, supranumit şi "Omul cu o mie de ochi"

Anunțul pe care toți românii îl așteptau! Când va fi reparată Autostrada Soarelui


Amnistia prin care România pierde o sumă uriașă. Pregătiri în culisele politicii pentru o decizie
controversată
UPDATE. Dialogul devenit VIRAL la Antena 3 naște noi polemici. Secvențele au intrat în istorie.
VIDEO
Brunea-Fox fost redactor la ziarele Dimineaţa (1925-1937) şi Adevărul (1932-1937) şi a publicat
în revista de stânga Cuvântul liber (1933-1936). După interzicerea, în 1937, a cotidianelor
Dimineaţa şi Adevărul, de către guvernul Octavian Goga-A.C. Cuza, activitatea lui Brunea-Fox s-a
diminuat, el colaborând doar la publicaţii periodice. La „Dimineaţa” şi „Adevărul” şi-a făcut
primii paşi sub îndrumarea directorului Constantin Mille. Printre gazetele şi revistele la care a
mai colaborat se pot aminti „Cuvântul liber”, „Lupta”, „Jurnalul”,„Reporter”, „Izbânda”, de
asemenea pubicaţiile evreieşti „Adam”, „Mântuirea”, „Puntea de Fildeş”, „Curierul israelit”.

Am citit cartea de reportaje a lui F. Brunea-Fox… cred că acum 15 ani. Mi-a rămas în minte
reportajul de la Lărgeanca – „Cinci zile printre leproşi“. Nici nu ştiam la vremea aceea că, încă,
mai există în România o leprozerie. Cînd am aflat de ea (cea de la Tichileşti), mi-am dorit să
ajung acolo, să scriu un reportaj. Nu ştiu dacă dorinţa avea de-a face cu ceea ce caută fiecare
reporter (să ajungă în locuri spectaculoase în felul lor) sau cu reportajul lui Brunea.
Peste un timp însă, cînd mă documentam pentru un reportaj despre insula Ada Kaleh, printre
dosarele răsfoite la Arhivele Naţionale din Drobeta Turnu Severin am găsit o poză cu Felix
Brunea-Fox. Era datată 1934. Jurnalistul purta pantaloni deschişi la culoare, o bluză cu mînecă
scurtă şi era însoţit de cîţiva copii ai insularilor. Copiii – desculţi, cu şalvari sau fes turcesc pe
cap.
Pe lîngă toate, în ultima vreme, trec frecvent pe lîngă un bloc, vizavi de Cişmigiu. Pe bloc – o
placă comemorativă. Aşa am aflat că acolo a locuit, mai bine de zece ani, „scriitorul Felix
Brunea-Fox“. În blocul afectat serios de cutremur, apartamentul în care a locuit jurnalistul – nr.
7 – e păzit de doi maidanezi care latră straşnic dacă îndrăzneşti să te apropii. Cel care locuieşte
acum acolo („şeful blocului“) îmi spune că nu mai e nimeni în bloc care să-l fi cunoscut pe
Brunea-Fox. Au murit toţi sau s-au mutat.
Aşa am început să caut. Să întreb în stînga şi-n dreapta de oameni care l-au cunoscut pe
Brunea-Fox.
Amintiri despre Brunea
Gheorghe Brătescu este jurnalist. Are 84 de ani. Povesteşte că l-a cunoscut pe Brunea-Fox cînd
era copil. Pe atunci, Brunea obişnuia să vină în casa naşului său, cu care era prieten, pentru ca
mai tîrziu, cînd însuşi Gheorghe Brătescu a început să scrie, să se întîlnească deseori, „la un
pahar“: „Ne plăcea să mergem la o zahana, pe Batiştei, unde mîncam măruntaie şi beam vin
bun. Sau la «Zisu», unde cînta Gică Petrescu. Lui Fifi – aşa-i spuneam lui Brunea – îi plăcea mult
cum cînta Gică Petrescu. De-altfel, era un om plin de viaţă. Nu-mi amintesc să-l fi văzut
vreodată trist. Nici măcar în anii în care nu i s-a mai dat voie să scrie. Spunea tot timpul glume şi
îi plăcea uneori să vorbească în versuri sau să facă jocuri de cuvinte. Avea o inteligenţă despre
care nu pot să-mi dau seama dacă era nativă sau cultivată… Mai tîrziu ne întîlneam la «Mărul de
aur», un restaurant unde veneau mulţi jurnalişti ai vremii. Mi-a povestit odată cum a ajuns să
scrie o serie întreagă de reportaje despre Petrică Lupu, cu povestea de la Maglavit. Se ducea
împreună cu Samson Abramovici, cu care era prieten, să-şi vadă soţia care se afla la
Călimăneşti, în staţiune. În compartiment se urcă la un moment dat un domn care s-a prezentat
senatorul Vlădăreanu. Ei bine, domnul acesta le-a povestit celor doi că, într-un sat ar fi un ţăran
care susţine că l-a văzut pe Dumnezeu. Brunea şi-a dat seama imediat că povestea poate fi un
subiect mare, aşa că a schimbat trenul şi s-a dus direct la Maglavit. Acolo a vorbit şi cu preotul,
şi cu Petrică Lupu, obţinînd promisiunea de exclusivitate din partea acestora. Aşa a început să
scrie seria de reportaje «Omul care l-a văzut pe Dumnezeu». Şi a avut mare succes. La Maglavit
era o adevărată isterie. Veneau oameni bolnavi, cu speranţa că se vor face bine. La Bucureşti se
strîngeau fonduri ca să se construiască acolo o mînăstire – ceea ce nu s-a întîmplat! – şi pînă şi
Fox, împreună cu Abramovici au tipărit nişte cărţi cu rugăciuni pe care le vindea la Maglavit un
prieten de-al lui Fox, Manase Ştain. Mai era unul, Popescu CFR era poreclit, care organiza curse
speciale cu trenul la Maglavit. Povestea de acolo a fost o afacere din care au profitat mulţi,
inclusiv Brunea, care în perioada aceea şi-a cumpărat un apartament!“.
Felix Brunea-Fox nu a făcut niciodată politică. Mulţi l-au catalogat însă ca fiind simpatizant al
stîngii, mai ales că majoritatea reportajelor sale erau despre oameni simpli, oameni săraci. „El
făcea numai reportaje cu caracter social“ – spune Gheorghe Brătescu. „Nu scria despre politică,
parlament… El primea scrisori de la cititori şi scrisorile le transforma în reportaje. Pe de altă
parte, a trăit aproape toată viaţa în mahalaua Bucureştiului, în mijlocul oamenilor. De acolo îşi
lua subiectele. Erau reale. Unii scriau aşa-zisele «SDB-uri», adică «scos din burtă». Ei bine, el nu
scria SDB-uri, ci lucruri adevărate.“
Lucruri adevărate pe care le descoperea – de exemplu – mergînd cu trenul. Iulia Deleanu,
scriitoare şi jurnalistă la Realitatea Evreiască, mi-a spus că Brunea-Fox nu mergea cu clasa I, nici
cu a II-a, ci cu a III-a, pentru că acolo erau oamenii obişnuiţi, „personajele reportajelor sale“. „A
scris în felul său, simplu şi profund, cu talent, despre tîrgul de la Moşi, despre străzi, despre
tăietorii de lemne, pe care i-a întîlnit în drumurile sale prin Maramureş, despre o chelneriţă
dintr-o cîrciumă uitată de lume… o femeie obişnuită care avea un vis: să ajungă de acolo, din
satul ei, la Oradea – cel mai apropiat oraş, care era pentru ea un miraj. Brunea-Fox iubea
oamenii. Îi iubea şi îi înţelegea. Altfel n-ar fi putut să scrie despre ei. Şi era foarte comunicativ.
Un om cald. Te simţeai tare bine cu el.“
Criticul literar, George Ivaşcu l-a cunoscut pe Brunea-Fox din povestirile lui Geo Bogza. Apoi, l-a
identificat la o întrunire şi l-a abordat: „Era uşor de recunoscut. Prin statură, anvergură,
jovialitate. Avea o înfăţişare atletică, şi purta nişte bluzoane care plesneau pe el“. Gheorghe
Brătescu îşi aminteşte ochelarii rotunzi pe care-i purta jurnalistul: „Erau negri, cu rama groasă,
deşi era deja moda ramelor subţiri. Dar el purta ochelari cu rame groase, negre, făcute de
comandă, de un ceasornicar – Nicu Matei, albanez“.
„Mai tîrziu“ – povesteşte criticul George Ivaşcu – „ne întîlneam frecvent la Mogoşoaia, pe
vremea cînd acolo era casă de creaţie. Obişnuia să închirieze o barcă, trăgea la rame, apoi îl
vedeam înotînd de la un capăt la altul al lacului. Chiar era o concurenţă între el şi Titus Popovici,
care venea la Mogoşoaia cu tot felul de echipamente, le etala pe acolo şi făcea scufundări. Era o
oarecare rivalitate între ei…“
Prinţul reportajelor
Dacă citeşti reportajele lui Brunea-Fox, realizezi că, din anumite puncte de vedere, lucrurile nu
s-au schimbat prea mult: şcoala de hoţi şi de cerşetori, mizeria din spitale, nepăsarea
autorităţilor, sărăcia… S-a schimbat însă modul în care se face presă. Ce ziarist mai caută astăzi
„senzaţionalul din spatele firescului?“ – cum spune Iulia Deleanu, vorbind despre „scriitura“ lui
Brunea-Fox. De altfel, însuşi jurnalistul interbelic spunea că: „Dacă ai talent, nu e nevoie să
abordezi teme spectaculoase, ci o simplă potcoavă. Ai văzut cum se făureşte o potcoavă? Da, e
mai greu să scoţi efecte din bucăţica asta modestă de metal, decît dintr-o locomotivă. Aceasta
din urmă se impune de la sine. Potcoava e mai sfioasă, se oferă mai greu şi de aceea socot că
prezentarea ei e o încercare de virtuozitate pentru un ziarist înzestrat“.
La rîndul său, criticul literar George Ivaşcu afirma că „niciodată în relatările lui Brunea-Fox
accentele nu cădeau pe latura mizerabilistă. Poate de aici şi denumirea de «prinţul
reportajelor», dată de Geo Bogza. Era o anumită înălţime a celui care observă, înregistrează,
relatează faptele, fără să se scufunde în mîzga lor. De aici, absenţa notei triviale de care ne
putem plînge astăzi în relatările presei. Cel care scrie despre un fapt sau altul nu are niciodată
distanţă faţă de acel fapt. Este ceva care nu are nobleţe. Scrisul în sine. Ei bine, Brunea-Fox avea
această nobleţe. Era un rafinament interior care îi interzicea să coboare sub limitele decenţei,
ceea ce astăzi lipseşte ca urmare a unor lacune de cultură. Oricum, din cîte văd, specia
reportajului – aşa cum o cultiva Brunea-Fox, şi nu era singurul – s-a rărit foarte tare“.
Brunea-Fox nu concepea un reportaj fără fotografii. Aşa se face că aproape în toate drumurile
sale era însoţit de un fotoreporter la fel de vestit în perioada interbelică, un bun prieten al său,
Iosif Berman, tot evreu de origine, pentru o vreme fotograf al Casei Regale.
În 1937, odată cu venirea la putere a Guvernului Goga-Cuza, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au
fost desfiinţate. Brunea a mai scris sporadic la alte gazete ale vremii, pînă la apariţia legilor
rasiale, de pe urma cărora aveau să sufere şi el, şi amicul său, Iosif Berman, pe care-l numea
„omul cu o mie de ochi“. Semnătura lui Brunea s-a regăsit apoi rareori doar în publicaţii ale
comunităţii evreieşti, iar Berman a murit în scurt timp, în 1941, la vîrsta de 49 de ani.
Brunea-Fox s-a aflat în atenţia organelor de urmărire şi înainte de 1948, cînd s-a înfiinţat
Securitatea. Dana Iamandi, cercetător la Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii,
care a răsfoit dosarul jurnalistului, spune că Siguranţa Statului urmărea proiectele profesionale
ale lui Brunea. De exemplu, în dosar se găsesc însemnări despre reportajele făcute de Brunea-
Fox în Palestina, despre viitorul stat iudeu. Sau – în 1937 – însemnări cu privire la „o serie de
reportagii cu clişee fotografice despre viaţa de mizerie de la periferia capitalei“. Aceste
reportaje au fost interzise la vremea aceea, fiind considerate „propagandă comunistă“. După
1948, cînd deja jurnalistul nu mai scria, era totuşi urmărit de Securitate, interesată, de această
dată, de opiniile sale. O notă informativă menţionează, la un moment dat, că „Brunea-Fox,
referindu-se la festivalul filmului sovietic, a declarat într-un grup că în public se constată o stare
de ostilitate faţă de filmul sovietic, lumea regretînd filmele libere americane şi franceze, şi că
spectatorii – remarcînd caracterul vădit de propagandă sovietică – nu se mai duc la film. Aşa se
face că în sală sînt mai mult militari, şcolari şi sindicalişti, obligaţi să meargă la aceste filme“.
Numele adevărat al jurnalistului este Filip Brauner. S-a născut la Roman, pe 18 ianuarie 1898,
într-o familie de intelectuali evrei care trăise multă vreme la Chişinău. La Roman urmează
şcoala şi liceul teoretic. Debutează la 19 ani, la Iaşi, la revista Arena, condusă de Pamfil Şeicaru,
după care vine la Bucureşti, unde este remarcat de Constantin Mille şi începe să scrie la ziarele
faimoase ale vremii – Adevărul şi Dimineaţa. Majoritatea reportajelor le-a semnat cu
pseudonimul F. Brunea-Fox. Aşa a şi rămas cunoscut. Nu se ştie însă de ce multă lume a
„tradus“ iniţiala F drept… „Felix“, pentru că numele lui este Filip. Dar, în multe locuri, chiar şi pe
placa comemorativă de pe blocul unde a locuit, apare cu numele Felix Brunea-Fox.
Brunea-Fox nu a reuşit, de altfel, să publice o carte în timpul vieţii. A făcut-o, post-mortem,
soţia lui, Lizette Daniel, care s-a îngrijit de o colecţie a reportajelor lui Brunea. Lizette Daniel era
nepoata pictorului Iosif Iser. De-altfel, în casa lor din Schitu Măgureanu se găseau cîteva dintre
tablourile renumitului pictor evreu român. Întreaga avere (manuscrise, tablouri, obiecte de
artă) a lui Brunea-Fox, care nu a avut copii, a fost donată Academiei Române.
Varianta audio a acestui reportaj poate fi ascultată pe: www.romania-
actualitati.ro/brunea_fox_printul_reportajelor-20113.
Liliana Nicolae este jurnalist Radio România.

Felix Brunea Fox, pe numele lui adevărat Filip Brauner, a fost unul dintre cei mai mari reporteri
din perioada interbelică. S-a născut la Roman, la 18 ianuarie 1898 şi a decedat acum 36 de ani
(12 iunie 1977) la Bucureşti. Provine dintr-o familie de intelectuali evrei, din Chişinău, care, în
anii 1980, a venit în România, stabilindu-se la Roman, în judetul Neamţ. A făcut şcoala primară
la Roman, iar studiile medii la Iaşi, la Liceul Naţional. Face şi studii universitare, incomplete, la
Bucureşti.
El este ziaristul care a stat 5 zile printre leproşii de la leprozeria de la Lărgeanca (în Basarabia,
lângă Ismail) – bolnavi mutaţi apoi la Tichileşti, judeţul Tulcea -, experienţă din care a ieşit o
carte cu adevărat senzaţională, ceea ce a constituit şi debutul său editorial (”Cinci zile printre
leproşi”, Bucureşti, 1929), alt reportaj de senzaţie fiind cel dedicat lui Petrache Lupu (“Omul
care l-a văzut pe Dumnezeu”). De altfel, graţie nenumăratelor reportaje despre “lumea
comună”, publicate în principalele ziare ale vremii, Adevărul şi Dimineaţa marele poet Geo
Bogza îl numea “prinţul reportajelor”. Filip Brunea-Fox părăseşte Iaşiul la 20 de ani, după cum
spune soţia sa, Lisette Daniel-Brunea, „pentru un Bucureşti necunoscut”. Iată momentul
plecării, aşa cum apare descris cu mulţi ani mai târziu, în textul Dulce târgul Ieşilor, publicat în
1973 în revista „Tribuna României”: „Exact la sfârşitul primului război mondial, în 1918, trenul
aşa-zis al «armistiţiului», cel dintâi tren care readucea la vetrele lor pe bejenarii din Muntenia
şi Oltenia goniţi de urgia armiilor nemţeşti în 1916 din provinciile natale şi pribegiţi în
«dulcele şi ospitalierul târg al Ieşilor» luase, zic, în vagoanele înţesate şi îngheţate de gerul
iernii şi câţiva tineri de pe meleagurile Bahluiului. Pe Benjamin Fundoianu, Iosif Ross,
Alexandru Philippide şi pe mine. Prieteni încă din şcoala primară, ademeniţi încă din
adolescenţă de mirajul Bucureştilor”. Debutul în presă a avut loc la vîrsta de 19 ani, la Iaşi, la
revista Arena, condusă de Pamfil Şeicaru. Venit în Bucureşti, este imediat remarcat de
Constantin Mille. Vocaţia fiind descoperită, se dedică unei cariere gazetăreşti prodigioase.
Strălucirea profesională o dobândeşte ca redactor la «Dimineaţa» (1925-1937) şi «Adevărul»
(1932-1937).” Semnătura sa va deveni repede celebră. Fox, Mac, Pan, Potomac, F.Br., F.Br.Fx.,
fx sunt pseudonimele sub care şi-a publicat textele, avangardiste sau jurnalistice, dar F. Brunea-
Fox va rămâne apelativul consacrat, Fox fiind o particulă adăugată în semn de asociere dorită
(probabil prin prisma profesionalismului) cu producătorul american de jurnale de actualităţi din
acea vreme, Fox Movietone News. A scris despre Malta ca destinaţie a traficanţilor de carne vie,
despre cartierele rău famate ale Bucureştiului, colcăind de lume interlopă, mizeria extremă din
colibele improvizate prin gropile de gunoi, despre podurile peste Dâmboviţa ca adăpost pentru
tinere fete nevoite să nască la adăpost de oprobriul public, adâncul mării explorat în costum de
scafandru, leprozeria de la Lărgeanca, şocantă pentru cititorul zilelor noastre.
Însă, reportajele scrise de el după anul 1947 – anul înlocuirii forţate a monarhiei constituţionale
cu republica populară, relativ puţine, nu fac decât să demonstreze că adevăratul jurnalism se
poate practica doar într-o societate pentru care libertatea presei este un principiu garantat şi
respectat şi nu o armă propagandistică. O parte au fost scrise în perioada „obsedantului
deceniu”, când Brunea-Fox, încercând să revină în profesie, a fost nevoit să recurgă şi la o
tentativă (nereuşită şi tocmai de aceea abandonată) de adaptare la realismul socialist.
Nicolae SAVA

Gh. A. M. Ciobanu: Filip Brunea-Fox, Prinţul reportajului


Publicat pe 26 februarie 2012

eseist, Roman

Urbea muşatină a Romanului a fost, în existenţa ei sexacentenară , nu numai prezentă, ci şi


atentă la multitudinea şi diversitatea de evenimente care au trecut peste ea, ca un rezultat al
repetării continue ale acestora. Braţe dibace şi voinţe prompte au generat, corelativ, şi ochi
atenţi sau condeie sensibile, care s-au grăbii să reţină în scris pulsul vremurilor, ca şi
semnificaţia faptelor desfăşurate. De la cronicari şi clerici la un Cezar Petrescu sau Filip Brunea-
Fox, cu toţii au fost atraşi, nu numai de intimitatea unor trăiri interioare, ci şi de filmul străzii, ca
şi de serialul, cu dimensiuni de fluviu, al istoriei.

Realitatea întrece imaginaţia

Brunea-Fox (1898-1977), născut la sfârşitul secolului trecut la Roman, aparţine din plin acestei
categorii de condeieri. Creaţia sa însumează observaţie, ca meşteşug scriitoricesc, şi experienţă,
ca viziune, lucru pentru care a primit, din partea contemporanilor, blazonul-metaforă de Prinţ
al reportajului. A scris într-un domeniu fragil. în care explozivul creativ se îmbină, antitetic, cu
autenticul sociologizant al constatării. Acum inspiraţia se subordonează observaţiei, iar zborul
imaginaţiei se potoleşte, de la o zi la alta, pe rafturi pline cu enciclopedii. Şi Brunea-Fox le-a
stăpânit pe toate la superlativ, pe parcursul a peste cinci decenii de reporter.

Ca rege neîncoronat al acestui gen, autorul şi-a adăugat la efervescenţa spiritului său alert, când
necruţător când înţelegător, o latifundie culturală impresionantă, atentă la prezent şi promptă
la corelaţii, în scrierile sale nu a fotografiat doar viaţa, ci a şi tălmăcit-o, nu a redus-o la un
singur diapozitiv, ci i-a surprins, obiectiv şi îndrăzneţ, derularea ei ulterioară, filmul devenirii
imprevizibile al acesteia. Pentru el nu existau teme majore sau minore, ci numai teme;
reportajul cuprinde totul, deoarece realitatea este mult mai puternică decât imaginaţia. Prinţul
nostru era conştient că omul e prin definiţie un spectator, iar strada, un grafic al civilizaţiei.

Cronicar al prezentului

Colaborarea sa naţională şi universală la revistele şi ziarele timpului este densă, publicaţiile fiind
diverse şi ca program şi ca atitudine social-istorică. Îl găsim, astfel, semnând când în Dimineaţa,
Reporter, Viaţa românească sau Contemporanul, când în Punct, Integral, Unu sau 75 H.P., O
prezenţă de spectru larg, determinată de bogata sa zestre intelectuală pe care a dovedit-o o
viaţă întreagă, dar şi de imperativul statutului său de cronicar fidel al prezentului. Mai adăugăm,
apoi, şi destinul generaţiei sale, al său propriu chiar, care a hotărât ca viaţa sa să se deruleze în
spaţiul unor decenii încărcate de convulsii politice, confruntări militare şi modele sociale opuse.
Un timp ingrat, un timp ce naşte, prin esenţa sa, reporteri.
Reportajul ca o panteră

în paginile sale ne întâlnim cu dimensiuni variate, mai de prim-plan, mai de panoramic, măsura
deplasărilor sale în spaţiu şi timp fiind uimitoare. De la Porturi dunărene trece la Nopţi
bucureştene şi e gata întotdeauna să strige, ca o Cassandră a veacului, împotriva degradării
omului şi a omenirii, fie zăbovind Cinci zile printre leproşi, fie alarmându-ne de Pericolul
stupefiantelor. Deşi dominat de obiectivism, de naturalismul unor constatări stradale, autorul
îşi permite, mai rar, e drept, câte un intermezzo quasiliric, autobiografic, introspectiv şi cu o
încărcătură literară de zile mari, aşa cum îl surprindem în Văduva măselei.

O personalitate distinctă, singulară chiar, care, aşa cum aprecia Geo Bogza, a contribuit mult la
conturarea caracterului modern al presei şi la care reportajul sărea din pagină asupra cititorului
ca o panteră. Un condei de sorginte muşatină, înmuiat, spontan şi inteligent, în cerneala tuturor
meridianelor lumii.

F. Brunea-Fox
Personalităţi

F. Brunea-Fox (pseudonimul literar al lui Filip Brauner) (18 ianuarie 1898, Roman, judeţul Neamţ
- 12 iunie 1977, Bucureşti) - reporter, gazetar şi traducător. Fiu al Leiei şi al lui Simcha Brauner,
Brunea-Fox îşi petrece copilăria la Iaşi, într-un mediu pitoresc şi cu mistere de ghetou. La Liceul
Naţional este coleg cu Ionel Teodoreanu şi cu Alexandru A. Philippide, în revista căruia, „Zări
senine” (1915), semna şi el, iar cu Beno Wechsler (Benjamin Fundoianu, prietenul de-o viaţă)
face traduceri din Charles Baudelaire. Debutează cu poezii, semnate Pan, la „Versuri şi proză”
(Iaşi, 1915) şi în gazetărie, la „Arena” (1918).

La sfârşitul primului război se stabileşte în Bucureşti, unde frecventează un an „Universitatea


liberă”. Captivat de efervescenţa artistică a avangardei, Brunea-Fox a semnat texte moderniste
în revistele „75 H.P.”, „Punct”, „Puntea de fildeş”, „Integral” (1925-1928) - din a cărei redacţie a
făcut parte, alături de M.H. Maxy (director), Ion Călugăru, Ilarie Voronca -, „Contimporanul”,
„unu” etc.
Influenţat de principiile avangardei privind revelaţia realului şi a vieţii moderne, explorate brut,
neliteraturizat, va evolua spre condiţia „super-reporterului” invocat de manifestele mişcării.
Atracţia spre jurnalism îl conduce în redacţia marilor ziare de stânga, găsind la „Adevărul” un
mentor în Constantin Mille. Vocaţia fiind descoperită, se dedică unei cariere gazetăreşti
prodigioase. Strălucirea profesională o dobândeşte ca redactor la „Dimineaţa” (1925-1937) şi
„Adevărul” (1932-1937; revine colaborator între 1946 şi 1951), până la suspendarea gazetelor
democratice de către guvernarea de dreapta.

A colaborat masiv la numeroase periodice: „Absolutio”, „Mântuirea”, „Clopotul”, „Caietele


lunare”, „Revista pentru toţi”, „Adam”, „Zodiac”, „Magazinul”, „Stânga”, „Cuvântul liber”,
„Reporter”, „Curierul israelit”, „Jurnalul”, „Jurnalul de dimineaţă”, „Torţa”, „Răspântia”,
„Femeia şi căminul”, „Timpul”, „România liberă”, „Flacăra”, „Presa noastră”, „Viaţa
românească”, „Magazin”, „Contemporanul”, „România literară”, „Luceafărul”, „La Roumanie
d’aujourd’hui” etc. Semnătura consacrată va fi F. Brunea-Fox (aluzie la producătorul de jurnale
de actualităţi), cu variante prescurtate: F. Br., F. Br. Fx., fx. etc. Foloseşte pseudonimele Fox,
Mac, Pan, Potomac. În anii postbelici, îşi asigura existenţa prin traduceri din franceză şi engleză
(literatură, eseistică, pedagogie), uneori în colaborare cu soţia sa, Lisette Daniel-Brunea. Revine
târziu în presă, când rolul reporterului se va estompa în favoarea memorialistului.

Scrisul pe care l-a desfăşurat peste o jumătate de veac acest „trăpaş al condeiului” (Ştefan Roll)
îl poartă de la experimentele estetice ale avangardei, care vor patrona permanent libertatea
frondeurului şi imagistica iconoclastă, percutantă, la militantismul gazetarului şi la succesele
unei vedete în presa de mare tiraj. Efigia literară aparţine desigur reporterului, sustras deliberat
beletristicii pentru a-şi exploata vocaţia, creându-se pe sine în cadrul unui gen în resurecţie,
emancipat de la frontiera literarităţii şi plasat în prim-plan de Paul Morand, Joseph Kessel,
Pierre Mac Orlan, Blaise Cendrars sau Egon Erwin Kisch şi, în sincronie, de pleiada românească:
N.D. Cocea, Tudor Teodorescu-Branişte, Felix Aderca, Ion Vinea, Ştefan Roll, Geo Bogza etc.

Plasat marginal între avangardiştii consacraţi, este receptiv la sincretismul cultural, la ideea de
„sinteză modernă”, preconizată de manifestul integralist. Fascinaţia dadaismului se prelungeşte
în articolele sale ce surprind semnificaţia mişcării dada - „puşcă încărcată cu zgomot pur” -,
între momentul de triumf european şi previzibilul sfârşit academist (Sept manifestes dada,
1925).

Un precursor al modernismului autohton este T. Arghezi, cel care a contrariat „precupeţii de zer
critic” (Arghezismul, 1925). În prozele lui moderniste, Brunea-Fox dinamitează retorica
tradiţională, cultivă „comedia limbajului”, dă o interpretare literală sau echivocă expresiilor
metaforice, pastişează formula umoristică urmuziană. Textele subminează ordinea lumii
burgheze, înlocuind-o cu un univers absurd şi bizar.

Personaje-marioneta, descinse din omul-robot integralist, trăiesc „sub zodie citadina”, în


civilizaţia industrială de inspiraţie futuristă, în Răzbunarea lui Papufili sau în „trilogia”
Supraamericanul, din care a publicat fragmente: Omul expresie, Avatarurile lui Abraam Texas şi
Miss Doly and Partner. Bunăoară, Puk Taylor, „omul expresie”, serveşte de „album rotativ”,
inspirator de imagini sau, într-o ipostază mai subtilă, de „creator de stări sufleteşti”. Aventurile
lui se mută în spaţiul fantast sud-american, la San Jose, oraşul aşezat lacustru pe „butelii de
whisky”. Suprasaturaţia clişeelor literare cu care jonglează, în deriziune, textele avangardiste se
transferă, treptat, în mărci ale suprarealismului: metafora coalescentă, nonsensul ca procedeu
stilistic, lumea fragmentară în proces de disoluţie, poemul-definiţie (Poem de buzunar).

Inversând raportul ficţiune-viaţă, Brunea-Fox, ca şi Puk, personajul său, „sări din mers în
realitate”, din poemul suprarealist în reportaj. O poetică a reportajului, detectabilă în
declaraţiile sale, trimite la funcţia reporterului, de comentator şi creator de opinie, acomodat
flexibil la „temele” cotidianului („nu trebuie să aibă o singură peniţă”), de o receptivitate totală
în abordarea realului („ochiul reporterului e ca un ochi de muscă: un ochi multiplu”). Practica
reportajului este pentru un scriitor „o disciplină şi un filtru”, un exerciţiu de spontaneitate.

Autor şi actor al relatărilor sale (în care pasajele autoreferenţiale nu lipsesc), Brunea-Fox atestă
o maieutică imbatabilă cu interlocutorii de pe orice palier social. El este gazetarul independent,
apt să conteste opinia oficială, să remodeleze conştiinţa publică prin dezvăluirile sale.
Comentariul nud, de fapt divers, ancheta socială sau reportajul-proces surprind imaginea
pregnantă şi contrastantă a României interbelice, înregistrând, cu predilecţie, consecinţele
sociale ale recesiunii. Unicitatea o dă reportajul lumii din subteranele societăţii, în tablouri, de o
minuţie halucinantă, ale sărăciei absolute.

Gazetarul a bântuit mahalalele Bucureştilor (înainte ca „periferia” să devină o modă literară),


acele teritorii imunde, uitate de autorităţi, din Vitan şi din Câmpul Veseliei la Gropile lui Ouatu -
unde descoperă o umanitate la limita extincţiei patologice, în Cuţarida („republica gunoiului”),
Grant, Crângaşi („ţinutul lutului”), trecând prin cartiere cu o mai precisă identitate: Colentina,
Floreasca, Dudeşti şi Obor. Reporterul este atras mai ales de zona Griviţei şi a Gării de Nord, un
nucleu incandescent, cu un „duh tăinuit” ce bântuie temperamente violente, un lumpen primar,
balcanic (Patul nr. 6). El este, în special, reporterul vieţii nocturne, vag cunoscute, a marelui
oraş. În reportajele - multe la limita scriiturii romaneşti, cu accente mateine - din ciclurile Apaşii
Capitalei, Nopţi bucureştene etc., adulmecă şi portretizează lumea „ţaţelor” şi a proxeneţilor
(„baronul” Lăzărică, Sbonghici, „un simbol social”), a peripateticienelor uzate, a bandiţilor
(Gaetan, asasinul „monden”), a „candriilor” brutali şi pitoreşti.

Conform principiului că mizeria îşi are „subdiviziunile” ei, anchetele lui sociale au ca teme: Cum
trăiesc oamenii, Meserii umile, Bursa hainelor vechi, Un azil de bătrâni (staţie terminus pentru
„vechituri umane”) şi Trustul cerşetorilor (demistificare ratată a antreprenorilor milei), în
serialul Unde voi naşte?, pericolul melodramei este contracarat de interogaţia vitriolantă la
adresa societăţii. Reporter, prin excelenţă, al Bucureştiului, Brunea-Fox a străbătut, în egală
măsură, România Mare, din Maramureş în Basarabia, de la Porţile de Fier la mare, însoţit de
excelentul fotoreporter Iosif Berman.

Anchetează tragediile de la Borşa, devastată de un incendiu suspect, sau schiţează, cu o duioşie


ironică, scene de gen din viaţa rituală a evreilor săraci din Sighet. A realizat „fiziologii”
provinciale despre Iaşi, Bârlad, Paşcani, Botoşani, despre micile porturi dunărene - Calafat,
Turnu Măgurele -, pustiite de stagnare, sau despre Sulina, „portul broaştelor”. A pornit o
campanie gazetărească, fără sorţi de izbândă, pentru turcii din Ada Kaleh, exploataţi de
„sultanul” Ali Kadri. A iscodit prin mahalalele turceşti din Constanţa după „negustorul de
lipitori” şi a fost singurul reporter care a cunoscut geografia stranie din Insula Şerpilor.

Aventuri malteze este „jurnalul de bord” al „cruciatului” în insula traficanţilor internaţionali de


carne vie, având în vizor „artistele” românce, o faună feminină fin incizată portretistic. A
cultivat, ocazional, reportajul politic (despre trucajele campaniilor electorale), dând portrete
caricaturale de parlamentari (Jean Lahovary).

A inovat genul de interviuri, cu Oameni politici în intimitate („Dimineaţa”, 1931) - Iuliu Maniu,
Alexandru Vaida-Voevod, Octavian Goga, I.G. Duca, Constantin Argetoianu, Alexandru Averescu
şi Nicolae Lupu, la proprietăţile lor cu aer patriarhal (Bădăcin, Ciucea, Măldăreşti etc.).
Oaspetele gazetar ocoleşte asperităţile politicului, atent să descopere pasiuni şi hobby-uri
pentru un portret inedit. A fost primit, la Mogoşoaia, de Marta şi George Valentin Bibescu,
eroul unor riscante aventuri aviatice. Nu pierde ocazia de a intervieva diplomaţi şi scriitori
străini: Louis Barthou, Paul Morand şi Felix Gaiffe, de la Sorbona, dar şi pe celebra Ana Sage,
„femeia în roşu”. Celebritatea şi-a consolidat-o prin impactul reportajelor sale senzaţionale.

Cu Cinci zile printre leproşi (1928), reportaj-proces, comparabil cu Dragoste şi lepră (1943) de
Egon Ervin Kisch, el reuşeşte „a descoperi America pentru autorităţi” (Tudor Arghezi),
denunţând condiţiile inumane, bine camuflate, din lazaretul de la Lărgeanca, în Deltă, până la
evadarea bolnavilor cu „lepră vagabondă”.

O capodoperă este reportajul-parabolă Trenul fantomă, adică „trenul secolului [...]


reprezentând panica unei epoci”. Descripţia şi portretistica subsumează mărcile stilistice ale
poeticii avangardiste: vagabondul caută „pepita unei coji de pâine”, „visul zace ca un înger tăiat
de tren” etc. Stilistica pregnantă a reportajelor sale, amestec de revoltă şi toleranţă, potenţial
tragic şi lirism, incisivitate, sarcasm şi umor, este la fel de importantă ca evenimentul relatat.
Memorialistica literară îşi revendică grupajul Lentile, despre prieteni scriitori şi artişti: Benjamin
Fundoianu, Ilarie Voronca, I. Ross, Iosif Berman şi Tudor Arghezi şi Geo Bogza. Sunt evocate şi
figuri de odinioară: buclucaşul călugăr Mardarie Vlahuţă, Vasile Kogălniceanu, socialiştii Zamfir
C. Arbore şi Panait Moşoiu.

Înscriindu-se în literatura holocaustului, Oraşul măcelului (1941), un pamflet corosiv şi patetic,


de o iudaitate profundă, bazat pe o experienţă-limită - rebeliunea legionară din ianuarie 1941,
surprinde în instantanee macabre „dinamica distrugerii” din cartierele evreieşti, ororile
asasinatelor din pădurea Jilava, supravieţuirea miraculoasă a rabinului Gutman. Autorul face
rechizitoriul unei ideologii politice a cărei „metafizică” rasială sfârşeşte într-un brutal pogrom.

O altă epocă totalitară va inhiba scriitoriceşte pe cel ce se considerase integrat socialmente


poziţiilor de stânga. Într-o carte târzie, Hârca prutului. Peisaje dunărene (1957), dincolo de
comentarii şi epicizări mediocre, dialoguri imaginare, tonul vag festivist, răzbat imagini
pregnante ale reporterului de altădată: Delta mirifică - o Amazonia locală - sau haloul fantastic
al dostoievskianului Igor Radomirski, ultimul „vrăjitor” de albine de la Isaccea. O figură a
secolului al XX-lea, „însuşi reporterul” (Geo Bogza), Brunea-Fox rămâne egalul marilor jurnalişti
ai lumii moderne.

Opera literară