Sunteți pe pagina 1din 139

Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați

Note de curs

Țuțu Pișleag, coordonator


Daniela Popa
George Antoniu Pișleag

Dreptul Uniunii Europene


-partea generală-

Editura Sitech
2014

1
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Cuprins
Capitolul I Noțiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene..................... 5
1.1. Conceptul de drept al Uniunii Europene................................................. 5
1.2. Obiectul și subiectele dreptului Uniunii Europene ................................. 6
Capitolul II Constituirea și evoluția Comunităților Europene și a Uniunii
Europene ............................................................................................................ 8
2.1. Constituirea Comunităților Europene ....................................................... 8
2.1.1. Planul Marshall .................................................................................. 8
2.1.2. Planul Schuman ................................................................................ 10
2.1.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) ............... 12
2.1.4. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea Europeană
a Energiei Atomice (CEEA) ....................................................................... 13
2.2. Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene ................................ 14
2.2.1. Actul Unic European (AUE) ............................................................ 17
2.3. Instituirea Uniunii Europene și Tratatul de la Maastricht........................ 18
2.4. Evoluția Uniunii Europene ..................................................................... 20
2.4.1. Procedura de aderare a statelor la Uniunea Europeană...................... 21
2.4.2. Aderarea României la Uniunea Europeană ....................................... 23
2.4.3. Tratatul de la Amsterdam ................................................................. 25
2.4.4. Tratatul de la Nisa ............................................................................ 26
2.4.5. Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona .............................. 26
2.4.6. Obiectivele Uniunii Europene .......................................................... 31
2.5. Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene ........................................ 32
2.5.1. Caracteristici generale ...................................................................... 32
2.5.2. Obligațiile Uniunii Uniunii Europene față de statele membre ........... 39
2.5.3. Supremația dreptului comunitar asupra dreptului național ................ 40
Capitolul III Izvoarele dreptului Uniunii Europene .......................................... 41
3.1. Izvoarele principale ale dreptului Uniunii Europene ............................... 42
3.2. Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului Uniunii Europene ............... 43
3.3. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene ...................... 44
2
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

3.4. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene .................................. 51


3.5. Aplicarea dreptului Uniunii Europene .................................................. 51
3.6. Suprematia dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul national ..... 56
Capitolul IV Sistemul instituțional al Uniunii Europene și repartizarea puterilor
......................................................................................................................... 57
4.1.Parlamentul European ............................................................................. 59
4.1.1. Atribuții, competențe și responsabilități ale Parlamentului European 63
4.2. Consiliul European ................................................................................. 65
4.3. Consiliul................................................................................................. 69
4.3.1. Consiliul, Consiliul European și Consiliul Europei – diferențieri după
criteriile de apariție, componență și atribuții............................................... 72
4.4. Comisia Europeană ................................................................................ 72
4.5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene..................................................... 75
4.5.1. Componența Curţii de Justiţie .......................................................... 77
4.5.2. Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene ............................ 78
4.5.3. Tribunalul......................................................................................... 79
4.5.4. Competenţa Tribunalului .................................................................. 80
4.5.5. Tribunalul Funcţiei Publice .............................................................. 81
4.5.6. Competența Tribunalului Funcției Publice ....................................... 82
4.6. Banca Centrală Europeană ..................................................................... 83
4.7. Curtea Europeană de Conturi ................................................................. 85
4.8. Organele consultative ale Uniunii Europene ........................................... 87
4.8.1. Comitetul Economic Social .............................................................. 87
4.8.2. Comitetul Regiunilor ........................................................................ 88
4.8.3 Banca Europeană de Investiții ........................................................... 89
Capitolul V Dreptul derivat - Actele juridice ale Uniunii Europene. Proceduri de
adoptare ........................................................................................................... 90
5.1.Generalități.............................................................................................. 90
5.2. Regulamentele ........................................................................................ 90
5.3. Directivele .............................................................................................. 91
5.4. Deciziile ................................................................................................. 94
5.5. Recomadările și avizele .......................................................................... 96
5.6. Declaraţiile şi rezoluţiile......................................................................... 97
5.7. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene ............. 97

3
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

5.7.1. Procedura legislativă ordinară .......................................................... 98


5.7.2. Procedura legislativă specială ......................................................... 100
Capitolul VI Controlul jurisdicțional .............................................................. 102
6.1. Generalități........................................................................................... 102
6.2. Judecata în fața Tribunalului ................................................................ 103
6.2.1. Recursul împotriva hotărârii Tribunalului....................................... 104
6.3. Cooperarea între instanțele naționale și Curtea de Justiție în privința
pronunțării unei hotărâri preliminare ........................................................... 105
6.4. Pronunţarea unei hotărâri preliminare................................................... 106
6.4.1. ”Facultatea” și ”obligația” sesizării ................................................ 107
6.4.2. Formularea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare ......... 108
6.4.3. Funcții, caracteristici, obiect și scop ale procedurii ......................... 109
6.4.4. Efectele hotărârilor Curții de Justiție .............................................. 110
6.5. Acțiunile promovate în fața Curții de Justiție ....................................... 111
6.5.1. Acțiunea în anulare......................................................................... 112
6.5.2. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor
decurgând din tratatele constitutive .......................................................... 112
6.5.3. Acțiunea în constatarea abținerii instituțiilor Uniunii de a acționa
(acțiunea de recurs în carență) .................................................................. 114
6.5.4. Acțiunea în responsabilitate ............................................................ 114
Capitolul VII Principiile și domeniul de aplicare a competențelor Uniunii
Europene ........................................................................................................ 116
7.1. Informații generale ............................................................................... 116
7.2.Competențe speciale .............................................................................. 120
7.3. Exercitarea competențelor .................................................................... 120
BIBLIOGRAFIE ............................................................................................ 122
Anexa nr. 1..................................................................................................... 125
Anexa nr. 2..................................................................................................... 126
Anexa nr. 3..................................................................................................... 130
Anexa nr. 4..................................................................................................... 132
Anexa nr. 5..................................................................................................... 135
Anexa nr. 6..................................................................................................... 138

4
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul I Noțiuni introductive privind dreptul Uniunii Europene


1.1. Conceptul de drept al Uniunii Europene
Specificitatea normelor aplicabile la nivel european este dată de
structurile, instituțiile europene, rolul și raportul acestora cu structurile și
instituțiile naționale în conformitate cu principiile cooperării internaționale.
În literatura de specialitate1 se face distincție între noțiunile de drept european,
drept comunitar, drept comunitar european și dreptul Uniunii Europene.
”Dreptul european reprezintă ansamblul normelor juridice existente în Europa,
de drept național și internațional”2.
”Dreptul comunitar reprezintă ordinea juridică cu caracter autonom, unitar și
original, integrată în sistemul juridic al statelor membre, care grupează
totalitatea normelor cuprinse în tratate și în celelalte acte normative care fac
obiectul legislației secundare, emise după o procedură specifică, de instituții
proprii, cu ajutorul cărora se realizează procesul de integrare”3.
O definiție mai clară a dreptului comunitar este oferită de F. Gyula4 ca fiind
”totalitatea normelor juridice care formează o ramură de drept autonomă și
supranațională, care au o valabilitate unitară în și între toate statele membre
ale Uniunii Europene, care se disting de normele dreptului național, față de
care au prioritate și care în marea lor majoritate sunt de aplicabilitate directă”.
De asemenea dreptul comunitar „desemnează normele juridice care se aplică în
ordinea juridică a U.E., cuprinse în tratatele institutive ale comunităţilor
europene - Paris şi Roma, în tratatele care au adus modificări tratatelor
institutive – Tratatul de fuziune, Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht, Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa, precum şi în actele
comunitare adoptate de instituţiile comunitare – decizii, directive, regulamente,
etc.”5
Odată cu semnarea Tratatului de la Maastricht, Uniunea Europeană a
experimentat un statut simbolic 6 aparte, însă Tratatul de la Lisabona7 a conferit
uniunii personalitate juridică de sine statătoare. Astfel, o clarificare a termenilor
a intervenit prin Tratatul de la Lisabona în care conceptul de drept comunitar a
fost înlocuit cu cel de drept al Uniunii Europene8 înlăturând confuziile care se
nășteau din cauza caracterului general al termenului comunitar.
În acest sens, suntem de acord cu opinia exprimată de N. Diaconu 9 asupra
noțiunilor de drept comunitar european și drept al Uniunii Europene care sunt
1
N. Popa, O. Manolache, Ion Anghel, Dumitru Mazilu
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 61
3
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 413
4
Gyula Fabian, op. cit., p. 63
5
Dacian Cosmin Dragoş, Uniunea Europeană – Instituţii – Mecanisme, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2007, pag. 94-95.
6
Concepută ca o uniune politică
7
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009
8
Art 2 din Tratatul de la Lisabona, semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1 decembrie 2009
9
Diaconu Nicoleta, Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-a revizuită, Ed. Lumina Lex, București, 2011,
p. 16
5
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

sinonime, iar cea din urmă noțiune reprezintă defapt o formă particulară a
dreptului comunitar,adaptată specificității uniunii Europene
În ceea ce privește dreptul comunitar european acesta se referă la dreptul
creat de Comunitățile Europene și reprezintă ”categoria juridică care
desemnează ansamblul de reguli juridice instituite prin tratatele inițiale ale
Comunităților Europene, constituite într-o nouă ramură juridică, desprinsă de
dreptul internațional public, ale cărei trăsături distinctive justifică structurarea
ca ramură de drept de sine stătătoare”1.
Dreptul Uniunii Europene poate fi definit ca fiind ”ansamblul normelor
juridice cuprinse în tratatele inițiale și ulterioare ale Comunităților Europene și
Uniunii Europene privind instituirea, organizarea și funcționarea acestora
precum și a normelor cuprinse în actele normative adoptate de instituțiile
comunitare competente, în exercitarea atribuțiilor acestora, așa cum le-au fost
conferite prin tratate, norme juridice ce beneficiază de aplicabilitate directă și
imediată în ordinea juridică a statelor membre”2.
Astfel, dreptul Uniunii Europene se prezintă ca o componentă a dreptului
comunitar (supremația dreptului comunitar3) cu un conținut, obiect, subiecte și
modalități de aplicare specifice.
1.2. Obiectul și subiectele dreptului Uniunii Europene
”Obiectul dreptului Uniunii Europene este format din ansamblul
raporturilor juridice, reglementate de normele dreptului comunitar, încheiate
între subiectele dreptului comunitar, privind înființarea și evoluția
organizatorică și funcțională a Uniuni Europene, stabilirea structurii
instituționale, a competențelor instituțiilor Uniunii Europene și a raporturilor
dintre acestea și privind aplicarea dreptului comunitar în ordinea juridică
națională a statelor membre”4. Obiectul dreptului Uniunii Europene identificat
în această definiție, fiind reperat ca totalitatea raporturilor juridice, trebuie
asociat obiectivelor comunitare și realizării acestora. Dreptul comunitar
reglementează raporturile juridice din cadrul Comunităţilor Europene, ”precum
şi dintre aceste comunităţi şi statele membre; precizează statutul
instituţiilor europene definind atribuţiile acestora şi statuează competenţele
Uniunii Europene şi ale mecanismelor sale componente”. Pentru a identifica
obiectul dreptului Uniunii Europene trebuie să cunoaștem în primul rând
subiectele raporturilor juridice de drept comunitar. În funcție de categoria
participanților la aceste raporturi juridice N. Diaconu5 distinge mai multe
categorii de raporturi juridice, precum:
- Raporturi juridice încheiate între statele membre ale Uniunii Europene;
- Raporturi juridice încheiate între statele membre și Uniunea Europeană;

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 11
2
Ibidem, p.16
3
Principiul întâietății dreptului comunitar, Cotea Felician (Cotea, 2009, p. 422)
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 17
5
Ibidem
6
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- Raporturi juridice încheiate între statele membre și instituțiile Uniunii


Europene;
- Raporturi juridice încheiate între Uniunea Europeană și instituțiile
acesteia;
- Raporturi juridice încheiate între persoane fizice sau juridice și Uniunea
Europeană;
După cum putem desprinde din clasificarea de mai sus, subiectele dreptului
Uniunii Europene pot fi considerate ca fiind: statele membre ale Uniunii
Europene, instituțiile Uniunii Europene, persoanele fizice și juridice, ca titulari
de drepturi și obligații. De asemenea pentru a fi titulari de drepturi și obligații
juridice, subiectele invocate trebuie să respecte condiția capacității juridice,
adică aptitudinea subiecților de a participa ca titulari de drepturi și obligații în
raporturile juridice de drept comunitar fără vreo interdicție impusă de dreptul
comunitar european.

7
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul II Constituirea și evoluția Comunităților Europene și a


Uniunii Europene

2.1. Constituirea Comunităților Europene


Preocupările pentru extinderea cooperării internaționale s-au remarcat
după cel de-al doilea război mondial ca fiind axate în primul rând în domeniile
economic, politic și militar. Astfel, este important să amintim în acest context,
organizațiile care au luat ființă în această perioadă, precum:
- Uniunea Europei Occidentale1 și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO)2 ca organizații militare;
- Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE)3 ca organizație
economică;
- Consiliul Europei4 ca organizație politică.
Crearea și dezvoltarea comunităților europene a fost împărțită din punct de
vedere cronologic de către F. Gyula5 în următoarele subperioade:
- 1945-1949 – pregătirea înființării
- 1950-1960 – înființarea
- 1961-1969 – criză și consolidare
- 1970-1989 – avânt al procesului de integrare
- 1990-2003 – adâncire și pregătire pentru extindere spre est
- 2004-2008 - extindere a UE spre est

2.1.1. Planul Marshall


Planul Marshall (1947) este cunoscut ca fiind ”strategia” prin care Statele
Unite ale Americii au oferit un ajutor economic statelor europene. Inițiatorul
acestui plan este George Marshall6, deținătorul unui Premiu Nobel pentru Pace
(1953) care a gândit această strategie de ajutorare ca un sprijin pentru refacerea
economiilor statelor europene distruse de cel de-al doilea război mondial, pe
baza conceptului de ”ajutor economic reciproc”7. George Marshall a prezentat
acest proiect într-un discurs ținut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947 iar

1
Creată prin Tratatul de la Bruxelles, în 17 martie 1948, între Franțași Anglia alături de Belgia Olanda și
Luxemburg
2
Creată în 1949 prin Tratatul de la Washington
3
Creată prin Tratatul de la Paris, în 16 aprilie 1948, devenită ulterior Organizația de Cooperare și Dezvoltare
Economică (OCDE)
4
Creat la 5 mai 1949 prin Congresul de la Haga de la 1948
5
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 25
6
S-a remarcat ca membru al comisiei de supraveghere a studiilor asupra bombei atomice, a făcut carieră militară
până în 1945 când intră în serviciul diplomatic, deține mai multe funcții importante în administrația de la
Washington precum secretar de stat (1947-1949), ministru al Apărării (1950-1951) după cum precizează
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 23
7
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 23
8
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

valoarea ajutorului financiar oferit de SUAa fost de aproximativ 15 miliarde de


dolari1.
Condiția acordării sprijinului financiar era ca ”națiunile europene să realizeze
împreună un plan rațional de folosire a fondurilor (...) acționând ca o unitate
economică unită”2 cu scopul de a ajuta Europa să se redreseze economic și să
prevină extinderea mondială a comunismului3
În urma acceptării ajutorului economic, statele europene au pus bazele
Organizației Europeane de Cooperare Economică (OECE), în 1948, formată
din 17 state: Belgia, Danemarca, Anglia, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda,
Austria, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția,
Turcia, Germania4. OECE ”impunea un anumit grad de cooperare și coordonare
instituționalizate între statele europene beneficiare ale asistenței și s-a dovedit a
fi o experiență utilă pentru formele mai dezvoltate de cooperare și integrare ce
urmau să apară”5.
În perioada următoare, organizații importante precum NATO (1949) și
Consiliul Europei (1949) și-au început activitatea. Pentru că Uniunea Sovietică
(Stalin) nu a primit cu brațele deschise acest ajutor economic, deoarece a
considerat că este ”un amestec în treburile interne ale altor state”6, aceasta a
participat în 1949 la înființarea Consiliului de Ajutor Economic Reciproc
(COMECON) alături de: Polonia, Ungaria, România, Cehoslovacia, Bulgaria,
Albania, Republica Democrată Germană 7.
Tratatul de creare a Organizației Atlanticului de Nord (NATO) a fost
semnat la Washington la 4 aprilie 1949 de către zece state vest-europene
(Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda,
Norvegia, Portugalia împreună cu Statele Unite ale Americii, Irlanda de Nord și
Canada), fiind primite apoi în 1952 Turcia și Grecia, în 1955 Germania, în 1982
Spania, în 1999 Cehia, Polonia și Ungaria și în 2004 Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania, România, Slovacia și Slovenia8.
Referitor la Consiliul Europei, acesta nu trebuie confundat cu Uniunea
Europeană și nici cu instituțiile acesteia precum Consiliul European sau
Consiliul Uniunii Europene. Consiliul Europei s-a implicat în multe activități
culturale, economice, științifice și colaborează cu multe organizații
internaționale, mai ales cu Uniunea Europeană. De asemenea, în anul 1950
Consiliul Europei adoptă Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO),

1
Suma de bani oferită de SUA a fost de 20 miliarde de dolari (Diaconu, 2011), sau de 13,6 miliarde de dolari
(Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2008)
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 23
3
Ibidem
4
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 26
5
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 5
6
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 24
7
Gyula Fabian, op. cit., p. 27
8
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 23
9
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

care alături de o Curte a Drepturilor Omului reprezintă un reper important în


acest domeniu.

2.1.2. Planul Schuman


Cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a relansat ideea unificării
care s-a concretizat pe diferite planuri, pe de o parte prin divizarea Europei între
est și vest pe criterii doctrinare, politice, ideologice și declanșarea războiului
rece (1947-1989). Pe de altă parte prin dorința de relansare economică,
concretizată prin înmulțirea formelor de cooperare între statele occidentale iar de
aici până la demararea procesului de integrare europeană nu mai era decâ un pas,
care a fost făcut în anul 1950 prin intermediul inițiativei cunoscută drept
”Declarația Schuman”1.
Planul Schuman (1950) este cel care a stat la baza creării Comunităților
Europene și a unor comunități bazate pe ”integrare” și transfer de competențe în
domeniul exploatării și valorificării cărbunelui și oțelului. Ministrul afacerilor
externe francez Robert Schuman este cel care a propus acest plan, la 9 mai
1950, data în care anual sărbătorim Ziua Europei2.
Înființarea unei piețe comune a cărbunelui și oțelului este o idee pe care
ministrul francez a preluat-o de la consilierul său, economistul Jean Monnet3 cu
”scopul de a împiedica izbucnirea unui nou război între Franța și Germania,
prin crearea de autorități care să controleze producția de cărbune și oțel din
cele două state”4. Jean Monnet susținea că unificarea europeană nu trebuie să se
realizeze de la început prin crearea unui organism supranațional care să
coordoneze toate sectoarele de activitate deoarece anumite state care nu vor dori
să renunțe la prerogativele privind suveranitatea lor, se vor opune5. Din acest
motiv el a propus pentru început doar domeniul producției de oțel și cărbune
francez și german sub controlul unei autorități comune, într-o Comunitate care
urma să fie deschisă și altor state europene, urmând ca integrarea să se extindă și
în alte domenii și sectoare 6.
Planul nu urmărea doar beneficii economice ci și o încercare de a stabiliza
relațiile de după război dintre Franța și Germania ”reducând temerile Franței
față de posibilele amenințări militare din partea Germaniei și legându-le printr-
un cadru limitat de cooperare pașnică, cu scopul de a preveni rivalitatea asupra
producției de cărbune”7. La 18 aprilie 1951, Germania, Franța, Olanda, Italia,

1
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 24
2
În România se aniversează Ziua Europei începând cu anul 1995 (Cotea, 2009, p. 25)
3
A fost secretarul Societății Națiunilor (1919-1923), directorul Institutului de Planificare din Franța (1950),
”cetățean de onoare” al Franței (1976) (Gyula, 2008, p. 27); Planul lui Jean Monnet propunea o nouă formă de
cooperare economică numită ”integrare” prin care statele transferă unele competențe proprii în domenii bine
delimitate către o nouă entitate supranațională, creată prin voința lor suverană (Diaconu, 2011, p. 25)
4
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 27
5
Cotea Felician, op. cit., p. 24
6
Ibidem
7
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 6
10
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Belgia și Luxembourg au semnat la Paris Tratatul de înființare a Comunității


Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO), care a intrat în vigoare la 23
iulie 19521, comunitatea mai fiind denumită și ”Europa celor șase” 2. Guvernul
Marii Britanii a refuzat să participe la constituirea unei astfel de Comunități,
fiind speriat de posibilitatea de a-i fi diminuate atributele de suveranitate3.
Planul Schuman a urmărit defapt ”evitarea unei noi conflagrații mondiale
prin punerea industriei de armament sub control internațional, pe baza
dispozițiilor unui tratat inviolabil”4. Însă, acest document propunea un set de
principii generale – solidaritatea de producție, fuzionarea intereselor și a
piețelor, nediscriminarea în desfacerea producției – care urmau să guverneze
viitoarea cooperare între Franța și Germania 5.
Jean Monnet și Robert Schuman rămân în istorie ca cei care au așezat
pietrele de temelie ale edificiului european. Declarația Schuman (9mai 1950)
”cristalizează numeroase eforturi care converg, chiar dacă dezorganizat, către
același obiectiv: crearea unei federații europene”6. O astfel de finalitate
federalistă reiese din însăși conținutul declarației Schuman:”Punerea în comun
a producției de cărbune și de oțel va asigura imediat stabilirea unor baze
comune pentru dezvoltarea economică, pria etapă a federației europene, și va
schimba destinul acestor regiuni, multă vreme condamnate la fabricarea
armelor de război, ale cărui victime au fost în mod constant (...) Prin punerea în
comun a producției de bază și prin instituirea unei Înalte Autorități, ale cărei
decizii vor angaja Franța, Germania și țările care vor adera la ea, propunerea
va pune primele baze concrete ale federației europene, indispensabilă
menținerii păcii”7. Reprezentativă este și alocuțiunea lui George Bidault,
președintele Consiliului special de Miniștri, în Adunarea ad-hoc (9 mai 1953),
care exprima la vremea respectivă perspectivele Europei: ”Am avut inițiativa de
a crea o Europă. Am vrut să fie la frontierele geografice. Aici, la Strasbourg,
am acceptat-o la frontierele libertății. La ora actuală, fără a lua în calcul faptul
că aceste limite pot fi durabile, începem crearea sa la frontierele voinței”. Chiar
dacă Franța nu a adoptat tratatul (proiectul de Comunitate politică europeană),
deși fusese ratificat de ceilalți parteneri, s-a produs ”o triplă evoluție în acest
interval: cosolidarea progresivă a oponenților CEA din Parlament și din rândul
opiniei publice; politica de destindere internațională care acționează împotriva
reînarmării germane; importanța crescândă a oponenților CEA din cadrul
majorității guvernamentale”8. Totuși, ulterior s-au făcut progrese graduale și
constante ale integrării economice.

1
La 26 august 1952 Adunarea generală a Consiliului Europei a aprobat Planul Schuman (Cotea, 2009, p. 25).
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 28
3
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 25
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 25
5
Cotea Felician, op. cit., p. 25
6
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010, pag. 47
7
Robert Schuman, Pour l”Europe, Edition Nagel, Paris, 1963, pag. 203
8
Dusan Sidjanski, op.cit., pag. 50
11
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

2.1.3. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO)


După înființare, CECO și-a propus ca misiune să contribuie la economia
generală a statelor membre (Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și
Luxembourg), la expansiunea economică și la creșterea nivelului de trai în
statele membre1. Tratatul CECO se încadrează în categoria tratelor determinate
în timp, fiind semnat pentru o perioadă limitată de 50 de ani2 și fiind deschis
aderării altor state membre care doreau să se alăture comunității.
Comunitatea CECO avea următoarele organe de conducere3:
- Înalta Autoritate, instituție independentă, supranațională ce repezeta
ineresele Comnităților Europene (formată din 9 membri numiți de
guvernele celor șase state membre; organ executiv cu putere de decizie și
responsabilitate în îndeplinirea obiectivelor tratatului); a fost numită
ulterior Comisie prin AUE din 1965;
- Consiliul Special de Miniștri (Consiliul Ministerial), instituție
interguvernamentală care apăra interesele statelor membre – format din
reprezentanți ai guvernelor naționale cu rol consultativ cu atribuții
decizionale și sarcina de a armoniza activitățile statelor membre;
- Adunarea Comună Parlamentară, reprezenta interesele popoarelor
statelor membre (formată din delegați ai parlamentelor naționale cu
atribuții de supraveghere și avizare);
- Curtea de Justiție, instituție jurisdicțională care contribuie la aplicarea
nformă a normelor juridice ale Comuntății (formată din 9 judecători).
Primul președinte al Înaltei Autorități a fost Jean Monnet, președinte al
Consiliului Ministerial Special a fost Konrad Adenauer, Adunarea Comună a
fost condusă de belgianul Paul Henri Spaak iar Curtea de Justiție de către
Massimo Pilotti4.
Acest tratat a reprezentat primul pas semnificativ spre integrarea
europeană”depășind interguvernamentalismul și înființând o autoritate
supranațională ale cărei instituții independente dețineau un instrument de
constrângere a statelor membre fondatoare”5.
Scopul tratatului a fost, potrivit articolului 12, acela de a contribui6, prin
piața comună a cărbunelui și oțelului, la creșterea economică și la dezvoltarea
nivelului de trai în statele memebre. În acest sens, Comunitatea se obligă să
vegheze la aprovizionarea cu regularitate a pieței comune, să asigure un acces
egal la sursele de materii prime, să vegheze la stabilirea prețurilor de bază la
produsele specifice, îmbunătățirea condițiilor de muncă pentru lucrătorii din

1
Art 2 din Tratat CECO
2
Art. 97 din Tratatul CECO. Tratatul a ieșit din vigoare în anul 2002
3
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 6
4
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 28
5
Craig Paul & Burca de Grainne, op. cit., p. 6
6
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 35

12
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

aceste domenii1. Tratatul susținea libera circulație a produselor, fără plata


taxelor de vamă, fără discriminare și practici restrictive. Acest tratat a fost
încheiat pentru o perioadă de 50 de ani și a încetat să mai producă efecte la data
de 23 iulie 2002. ”Potrivit Deciziei Reprezentanților guvernelor statelor
membre reuniți în cadrul Consiliului, la 27 februarie 2002, toate elementele
patrimonului activ și pasiv al CECO, așa cum există la 23 iulie 2002, sunt
adminstrate de Comisia Europeană în numele statelor membre, începând cu 24
iulie 2002.”2

2.1.4. Comunitatea Economică Europeană (CEE) și Comunitatea


Europeană a Energiei Atomice (CEEA)
Cele șase state care au format ”Europe celor șase” (Germania, Franța,
Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg) s-au reunit în data de 25 martie 1957 la
Roma unde au semnat două tratate importante din istoria comunităților
europene, respectiv tratatul de constituire a Comunității Economice Europene
(CEE) și tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM).
Cele două tratate au fost destul de repede ratificate de statele fondatoare,
intrând în vigoare la 1 ianuarie 1958. Spre deosebire de tratatul CECO, un tratat
semnat pe o perioadă de 50 de ani, tratatele CEE și CEEA au fost încheiate pe o
perioadă nelimitată în timp3.
Referitor la organele de conducere, cele două comunități europene au
preluat Curtea de Justiție și Adunarea Parlamentară ca organe comune
comunității CECO, înființându-și separat un Consiliu de Miniștri și o Comisie.
Comisia nu a fost investită cu același grad de autonomie legislativă prevăzut de
tratatul CECO în schimb avea funcția importantă de a iniția toate actele
legislative și de a negocia alte acorduri internaționale. Consiliului i-a fost
conferită puterea de a aproba majoritatea propunerilor legislative ale Comisiei
însă procedura de votare era diferită în funcție de natura problemei 4.
Problema sistemului de vot în Consiliu este destul de controversată pentru
dezvoltarea comunităților deoarece ”influențează înclinarea balanței fie spre
interguvernamentalism, unde primează interesele statelor membre, fie spre
supranaționalism, unde primează interesul general al Comunității”5.
Crearea Comunității Economice Europene (CEE) a avut ca scop principal
dezvoltarea și îmbunătățirea relațiilor economice între statele comunității, cu
accent pe schimbul de bunuri și servicii. Tratatul CEE, văzut de mulți autori ca
fiind ”adevăratul trunchi al construcției comunitare”6 reprezintă ”temeiul

1
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Klowers, București, 2009, p. 36
2
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, 2011, pag.15
3
Art . 240 din CEE și art. 208 din CEEA (Diaconu, 2011, p. 27)
4
Procedura de vot cerea obținerea majorității simple (jumătate +1 din cei prezenți), a majorității calificate (2/3
sau de 3/4 din numarul total al membrilor) sau unanimitatea (toate voturile sunt in favoarea deciziei)
5
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 9
6
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 28
13
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

juridic de bază privind crearea unei piețe comune în cadrul căreia urmau să fie
eliminate barierele comerciale existente între statele membre în vederea
realizării unei libere circulații a mărfurilor, serviciilor, forței de muncă și
capitalurilor”1.
Astfel, după cum reiese din cele de mai sus, CEE avea trei obiective
principale. Primul obiectiv era de a crea o piață comună statelor membre în
care să se asigure cele patru libertăți economice fundamentale, libertatea
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor. Conceptul de piață comună
se referă la demersurile pe care statele membre le fac pentru transformarea
schimburilor economice dintre acestea într-o piață unică, cu procedee, legislație
și politici asemănătoare celor care se aplică în schimburile economice interne ale
fiecărui stat. Conceptul de piață comună este înlocuit în 1986 prin semnarea
Actului Unic European cu termenul de piață internă.
Cel de-al doilea obiectiv care reiese este acela al creării unei uniuni
vamale pe teritoriul statelor membre2 în care politicile economice să fie
armonizate. N. Diaconu3 ne explică ce înseamnă armonizarea politicilor
economice:
- eliminarea piedicilor vamale;
- organizarea unei bune funcționări a concurenței;
- crearea unui tarif vamal comun;
- armonizarea legislațiilor naționale;
- instituirea de fonduri speciale și a unei bănci de investiții;
- asocierea cu alte țări la obiectivele Comunității;
- abolirea tuturor obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor.
Un al treilea obiectiv al comunității CEE viza uniunea politică a statelor
membre prin cooperarea acestora în domeniul politic. Primul președinte al CEE,
germanul Walter Hallstein a declarat 4 faptul că ”Noi nu integrăm economie ci
politică. Nu vom împărți numai mobila ci vom construi împreună o casă nouă și
mai spațioasă”.
În ceea ce privește crearea Comunității Europene a Energiei Atomice
(CEEA sau EURATOM), principalul scop al celor șase state a fost acela de a
controla industria nucleară și de a coopera în acest domeniu. După cum
precizează Niță și Dragomir 5 EUROATOM a apărut pe fondul amplelor
dezbateri ale vremii în legătură cu utilizarea tehnologiei atomice, un subiect
delicat mai ales după folosirea celor două bombe atomice în Japonia.
2.2. Evoluția și caracteristicile Comunităților Europene
Cele trei tratate de înființare a comunităților europene detaliate mai sus au
constituit faza de inițiere a construcției comunitare. Normele juridice cuprinse în

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 28
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 29
3
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 28
4
Gyula Fabian, op.cit., p. 29
5
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 28
14
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

cele trei tratate reprezintă ”primele izvoare care au condus la crearea unei noi
ordini juridice, diferită atât de ordinea juridică internațională, cât și de ordinea
juridică statală”1
La nivel european, evoluția comunităților europene s-a desfășurat, după
cum N. Diaconu2 afirma, atât la nivel cantitativ prin creșterea numărului de state
membre, cât și calitativ prin perfecționarea instituțională și aprofundarea
domeniilor de competență. Tot N.Diaconu3 ne prezintă câteva evenimente
importante din evoluția comunităților europene care au avut loc până la
instituirea Uniunii Europene. Aceste evenimente importante se traduc în eșecuri,
crize dar și realizări precum:
- eșecul constituirii unei Uniuni Politice Europene (1961 și 1962) prin care să se
elaboreze în comun politicile externe, de apărare și culturale ale statelor, proiect
propus de ministrul francez de externe Christian Fouchet - Planul Fouchet I și
II4;
- politica ”scaunului gol” adoptată de Franța în 1965 prin care aceasta și-a retras
reprezentanții din grupurile decizionale ale comunității din cauza conflictului cu
privire la procedurile de luare a deciziilor în domeniul Politicii Agricole
Comune. Franța a susținut faptul că orice decizie luată trebuia să fie consecința
unanimității de voință a membrilor comunității iar acest lucru, chiar dacă era
prevăzut de tratate, nu a fost respectat. ”Criza scaunului gol” a durat șase luni și
s-a încheiat prin Compromisul de la Luxemburg (ianuarie 1966) care prevedea
posibilitatea renunțării la sistemul votului majoritar în cazul în care prin decizia
ce se lua erau afectate interesele unui stat membru.
- CECO și CEEA au fost marginalizate iar prin Tratatul de la Bruxelles (1965)
CEE a rămas componenta de bază5, celelalte două rămânând organizații de
strictă specializare;
- Tratatul de la Bruxelles (adoptat la 8 aprilie 1965 și a intrat în vigoare la 1
iulie 1967) denumit și Tratatul de fuziune care a permis unificarea organelor
de conducere6 a celor trei comunități, noile organe fiind: Parlamentul
European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție,
fiecare organ cu atribuții și obligații specifice fiecăreia dintre cele trei
comunități7;
- Creșterea atribuțiilor Parlamentului European în privința adoptării bugetului și
alegerea acestuia prin vot universal direct; Crearea Curții de Conturi;
instituționalizarea Consiliului European;
- extinderea domeniilor de competență comunitară prin Actul Unic European.

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 29
2
Ibidem, p. 30
3
Ibidem
4
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 30
5
Ibidem
6
S-au unit cele trei Consilii înființate prin Tratatele CECO, CEE și CEEA, cele două Comisii înființate prin
tratatele CEE și CEEA și Înalta Autoritate înființată prin tratatul CECO (Cotea, 2009, p. 38)
7
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 30
15
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Din punct de vedere al procedurii de aderare, statul care-și dorea


calitatea de membru CECO, CEE sau CEEA trebuia să depună un instrument de
aderare și să îndeplinească acele condiții stabilite, în cazul CECO de către
Consiliu cu unanimitate, iar în cazul CEE prin încheierea unui acord între statul
candidat și statele membre.
Cele trei Comunități Europene prezintă o serie de caracteristici date de
calitatea lor de organizații internaționale specifice. În primul rând trebuie să
menționăm faptul că nașterea celor trei organizații s-a realizat în conformitate cu
normele internaționale și naționale ale statelor fondatoare și membre ale
comunității concretizate în tratate specifice. Din perspectiva valabilității acestor
tratate, după cum am menționat, în afară de tratatul CECO care a fost încheiat pe
o perioadă limitată de 50 de ani, tratatele CEE și CEEA sunt nelimitate ca
durată.
Este important să subliniem personalitate juridică1 a acestor organizații
internaționale, caracteristică pe care Uniunea Europeană nu a dobândit-o încă de
la înfăptuire prin actul constitutiv. N. Diaconu 2 precizează că personalitatea
juridică se referă în acest context la posibilitatea acestor organizații de a
”încheia tratate internaționale, precum să și beneficieze de imunitățile acordate
organizațiilor internaționale guvernamentale”.
Aplicație
Care au fost domeniile specifice de interes pentru cele trei comunități în care au
cooperat și cu alte organizații.
Consiliul European a fost înființat în 1974 cu scopul de a regulariza
practica întâlnirilor la nivel înalt care au reușit de-alungul timpului să imprime
comunității o direcție necesară3. Consiliul European era alcătuit din sefii
guvernelor statelor membre și era condus de un președinte 4 iar la întâlniri
participa și președintele Comisiei. Consiliul European nu se înscria în tiparul
creat de tratate și abia odată cu adoptarea Actului Unic European a fost
recunoscut oficial5.
Consiliul European a devenit rapid organul care stabileşte obiectivele
Uniunii şi linia de urmat în vederea realizării acestora, în toate domeniile de
activitate ale UE. A dobândit un statut formal prin Tratatul de la Maastricht din
1992, conform căruia "Consiliul European impulsionează dezvoltarea Uniunii şi
defineşte orientările politice generale ale acesteia." Începând cu 1 decembrie
2009, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona, Consiliul European a devenit
una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii.6

1
În conformitate cu art. 6 din CECO, art. 210 din CEE, art. 184 din CEEA (Diaconu, 2011, p. 62).
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 62
3
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 11
4
Herman Van Rompuy este președintele Consiliului Europei ( martie 2014)
5
Craig Paul & Burca de Grainne, op.cit., p. 11
6
http://www.european-council.europa.eu/the-institution?lang=ro consultat la data de 14 mai 2014
16
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

2.2.1. Actul Unic European (AUE)


AUE este actul prin care prevederile tratatelor comunitare s-au extins
asupra unor noi domenii de activitate precum, politica externă, cercetarea și
protecția mediului. Actul a fost semnat la 17 februarie 1986 de către nouă state
membre1, la 28 februarie 1986 de către alte trei state (Italia, Danemarca și
Grecia) și a intrat în vigoare la 1 iulie 19872.
Actul Unic European se înscrie în orientarea generală a proiectului de
Tratat al Parlamentului European care a adoptat la 14 februarie 1984, Proiectul
de Tratat al Uniunii Europene. Astfel se prevedea o ”refacere a Tratatelor de la
Paris și de la Roma de instituire a Comunităților Europene, care vizează o
consolidare a instituțiilor comunitare și o extindere a domeniilor lor de
activitate”3.
Prin acest act s-a urmărit crearea unei ”Uniuni Europene”cu
competențe extinse față de cele ale Comunităților, de asemenea drepturile
Parlamentului European sunt extinse în procedura legislativ-decizională iar în
cadrul Consiliului se introduce din nou principiul votului majoritar 4. Obiectivul
AUE a fost de a finaliza piața internă în care se asigura libera circulație a
mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor într-o zonă fără frontiere
interne5.
Unicitatea AUE constă, după cum N. Diaconu6 ne spune, în valoarea lui
simbolică respectiv în ”continuarea operei începute prin semnarea tratatelor
inițiale și transformarea ansamblului relațiilor dintre ele într-o Uniune
Europeană (...)”. Ceea ce trebuie să reținem este faptul că AUE a avut marele
rol de a pregăti terenul înființării Uniunii Europene prin insuflarea ideilor de
aderare, uniune și progres statelor membre ale comunităților europene7.

Aplicație
Realizați analiza structurală a Actului Unic European.

1
Alături de Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg, au apărut prin acordul de aderare semnat
la Bruxelles la 22 ianuarie 1972, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie. Apoi Grecia, aderă prin tratatul de la
28 mai 1979 iar Spania și Portugalia prin tratatul de la 12 iunie 1985.
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 45
3
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010, pag. 125
4
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 34
5
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 31
6
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 47
7
În iunie 1985, Consiliul Miniștrilor de Cultură a decis ca în fiecare an, câte un oraș european să fie declarat
”capitală culturală europeană”, primul oraș care a primit titlul a fost Atena. În mai 1986 steagul reprezentând 12
stele aurii sub formă de cerc pe un drapel de culoare albastru închis a devenit drapelul oficial al comunităților
europene și al Uniunii Europene (Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2008,
p. 35). De asemenea a fost declarată ziua de 9 mai ziua oficială, ”Oda bucuriei” simfonia lui Ludwig van
Beethoven imnul oficial, ”Unitate în diversitate” sloganul oficial, moneda euro.
17
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

2.3. Instituirea Uniunii Europene și Tratatul de la Maastricht


Uniunea Europeană este rezultatul adoptării și semnării Tratatului de la
Maastricht, la 7 februarie 19921 de către miniștrii celor douăsprezece state
membre2, un tratat care se sprijină pe cele trei comunități europene cu
personalitate juridică, respectiv CECO, CEE și CEEA pe care le-a completat cu
noi politici de cooperare și dezvoltare. După cum N. Diaconu3 afirmă, Uniunea
Europeană ”nu se substituie celor trei comunități ci le înglobează la un nivel
superior”, prin acest tratat fiind abrogate celelalte tratate.
Spre deosebire de comunitățile europene care și-au păstrat fiecare
personalitatea juridică, Uniunea Europeană era, la acel moment al constituirii, o
uniune fără personalitate juridică având competențe doar în plan politic.
Referitor la valorile pe care statele membre ale uniunii se angajau să le
respecte, tratatul prevede în art. 2 următoarele valori:
”Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane,
libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea
drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin
minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și
egalitate între femei și bărbați.”
Obiectivele Uniunii Europene, așa cum au fost prevăzute în tratat, sunt
prezentate după cum urmează 4:
- Progresul economic prin crearea unui spațiu lipsit de frontiere naționale și
a unei uniuni economice și monetare bazate pe o monedă unică;
- Politică externă, de securitate și apărare comună;
- Protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre prin
instituirea unei cetățenii europene;
- Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.
Alături de aceste obiective propuse spre realizare și dezvoltare, este necesar să
cunoaștem faptul că prin acest tratat, numit și Tratatul privind înființarea
Uniunii Europene, sistemul intituțional al Uniunii Europene este reprezentat de
Consiliul European ca organ european care ”dă uniunii impulsurile necesare
dezvoltării sale și îi definește orientările politice generale”5. Consiliul European
împreună cu celelalte instituții comunitare formează cadrul instituțional unic ce

1
A intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.
2
Preambulul Tratatului privind Uniunea Europeană: ”MAIESTATEA SA REGELE BELGIENILOR,
MAIESTATEA SA REGINA DANEMARCEI, PREȘEDINTELE REPUBLICII FEDERALE GERMANIA,
PREȘEDINTELE REPUBLICII ELENE, MAIESTATEA SA REGELE SPANIEI, PREȘEDINTELE REPUBLICII
FRANCEZE, PREȘEDINTELE IRLANDEI, PREȘEDINTELE REPUBLICII ITALIENE, ALTEȚA SA REGALĂ
MARELE DUCE DE LUXEMBURG, MAIESTATEA SA REGINA ȚĂRILOR DE JOS, PREȘEDINTELE
REPUBLICII PORTUGHEZE, MAIESTATEA SA REGINA REGATULUI UNIT AL MARII BRITANII ȘI
IRLANDEI DE NORD, DECIȘI să parcurgă o nouă etapă în procesul de integrare europeană inițiat prin
constituirea Comunităților Europene (...)”
3
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 48
4
Ibidem, p. 50
5
Ibidem, p. 51
18
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

veghează la respectarea principiilor uniunii, respectiv apărarea drepturilor și


libertăților omului și identitatea națională a statelor membre.
Tratatul de Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE)1
imprimă noii Uniuni Europene o arhitectură pe trei piloni, pe care îi vom detalia 2
după cum urmează:
 Primul pilon este reprezentat de comunitățile europene, respectiv
reglementări privind:
- Uniunea vamală și piața internă;
- Politica agricolă;
- Politica structurală;
- Politica comercială;
Detaliind prevederile primului pilon, acestea se referă la:
- Principiul subsidiarității în exercitarea competențelor comunității;
- Cetățenia Uniunii Europene (introducerea conceptului de cetățenie
europeană);
- Competențe noi privind domenii precum: cultură, sănătate publică,
protecția consumatorilor, educație, formare profesională și tineret;
- Completarea unor competențe anterioare referitoare la mediu, cercetare și
politică socială;
- Realizarea Uniunii Economice și Monetare.
 Al doilea pilon se referă la politica externă și de securitate comună (PESC)
conținând dispoziții privind:
- Politica externă;
- Politica de securitate.
Detaliind prevederile celui de-al doilea pilon, acestea se referă la:
- Obiectivele PESC și metodele sale;
- Domeniile acțiunilor comune;
- Reprezentarea externă a Uniunii Europene, procedurile și competențele
reprezentării;
- Cooperare, poziții și acțiuni comune, menținerea păcii, drepturile omului,
democrație, ajutorul statelor terțe;
- Securitatea UE, dezarmare, aspectele financiare ale apărării, cadrul european
de securitate.
 Al treilea pilon se referă la cooperarea în domeniul justiției și afacerilor
interne (JAI) conținând dispoziții privind:
- Procedurile de cooperare interguvernamentală, regulile și mijloacele
cooperării;
- Vizele resortisanților din țările terțe;
- Cooperarea judiciară în materie civilă și penală, polițienească;
- Combaterea rasismului și a xenofobiei;
1
Art. 1 din TUE: ”Uniunea se întemeiază pe prezentul tratat și pe Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene (denumite în continuare „tratatele”). Aceste două tratate au aceeași valoare juridică. Uniunea se
substituie Comunității Europene și îi succedă acesteia.”
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., pag. 49-50
19
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- Combaterea traficului de droguri, arme;


- Combaterea criminalității organizate și a terorismului;
- Combaterea infracțiunilor împotriva minorilor și a traficului de persoane.

Aplicație
Realizați analiza structurală a Tratatului de la Maastricht (pe titluri).

2.4. Evoluția Uniunii Europene


Pentru că terminologia specifică devine din ce în ce mai diversificată și
din dorința de a evita confuziile în exprimare, vom explica faptul că expresia de
”Comunitate Europeană” sau ”Comunități” se referă la cele trei comunități:
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea
Economică (CEE) și Comunitatea Energiei Atomice (CEEA).
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht (TUE)1,
Comunitatea Economică (CEE) a fost denumită ”Comunitatea Europeană”,
CECO și CEEA rămânând la aceeași titulatură.Cu toate acestea expresia de
”Comunitate Europeană ” va fi întâlnită și pentru desemnarea celor trei
comunități2. TUE aduce modificări și în ceea ce privește redenumirea
instituțiilor uniunii, respectiv Consiliul Ministerial devine Consiliul Uniunii
Europene iar Comisia devine Comisia Europeană.
Din punct de vedere al extinderii Uniunii Europene statele care-și doreau
calitatea de membru urmau o singură procedură de aderare stabilită prin
dispozițiile art. 49 din TUE3:
” Orice stat european care respectă valorile prevăzute la articolul 2 4 și care se
angajează să le promoveze poate solicita să devină membru al Uniunii.
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la
această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa Consiliului, care se
pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după aprobarea
Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor din care
este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul European se iau
în considerare.
Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul
solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante,
în conformitate cu normele lor constituționale.”

1
Data de 1 noiembrie 1993
2
Craig Paul & Burca de Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii, jurisprudență și doctrină,
Ediția a IV-a 2009, traducere de Georgiana Marcovschi, Ed. Hamangiu, București, p. 1
3
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0013:0046:ro:PDF consultat la data de
14 mai 2014
4
Valorile pe care se întemeiază Uniunea Europeană.
20
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

2.4.1. Procedura de aderare a statelor la Uniunea Europeană


Este important să ne oprim și asupra procedurii de aderare a statelor la
Uniunii Europene deoarece aceasta este importantă sub aspectul extinderii
uniunii și sub aspectul înțelegerii criteriilor de îndeplinit necesare. N. Diaconu1
încadrează aceste criterii în trei categorii determinante, precum condiții cu
caracter politico-democratic, economic și jurisdicțional. Vom aminti însă, fără a
le încadra într-o tipologie, care sunt aceste condiții de bază în funcție de care un
stat poate sau nu deveni stat membru al UE:
- statul solicitant trebuie să aibă din punctul de vedere al normelor juridice de
drept internațional calitatea de ”stat” (să poată fi subiect de drept potrivit
dreptului internațional public iar această calitate să fie recunoscută de toate
statele membre). De asemenea statul trebuie să aibă asigurată separația
puterilor în stat iar cei aleși trebuie să beneficieze de o procedură de vot egal,
direc, secret și periodic2.
- statul solicitant să aibă calitatea de ”stat european” (referitoare la așezarea
geografică în regiunea continentală a Europei). Acest ultim criteriu a stârnit
suficiente discuții în legătură cu apartenența Turciei la Europa 3, care face
parte mai mult din Asia.
- statul solicitant să respecte art. 2 al TUE privitor la valorile uniunii cu accent
pe principiile democrației, a respectării drepturilor omului și a minorităților
dar trebuie să aibă în vedere și principiul priorității legislației comunitare în
fața legislației naționale a statului solicitant;
- statul solicitant trebuie să corespundă din punct de vedere economic unui
standard impus de statele membre (economie de piață funcțională). Pentru
îndeplinirea acestei condiții Uniunea Europeană a creat instrumente
financiare preaderare precum PHARE 4, SAPARD5 ȘI ISPA6 pentru a sprijini
statele candidate7.
Aplicație
Realizați o analiză comparativă a programelor PHARE, SAPARD ȘI ISPA din
punctul de vedere al domeniilor de acțiune.
Aderarea se referă, potrivit concepției lui F.Gyula8, la faptul că statul în
cauză devine membru în cele trei comunități europene cu personalitate juridică,
respectiv va avea o participare interguvernamentală la politica externă și de
securitate comună și cooperarea judiciară și polițienească în materie penală.

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 33
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 43
3
Ibidem
4
Finanțări nerambursabile în domeniile acquis-ului comunitar, în special pentru susținerea economică a țărilor în
tranziție. Acronimul se referă la Polonia și Ungaria: Asistență pentru reconstrucție economică.
5
Programul Special de Aderare pentru Agricultură și Dezvoltare Rurală
6
Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare este un program ce oferă ajutor financiar în două domenii
principale, respectiv mediu și transporturi cu accent pe sincronizarea legislativă a statelor solicitante
7
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 34
8
Gyula Fabian, op. cit., p. 42

21
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Concret, în art. 49 din TUE, se prezintă o procedură generică de aderare,


după cum urmează: ”Orice stat european care respectă valorile prevăzute la
articolul 2 și care se angajează să le promoveze poate solicita să devină
membru al Uniunii. Parlamentul European și parlamentele naționale sunt
informate cu privire la această cerere. Statul solicitant adresează cererea sa
Consiliului, care se pronunță în unanimitate după consultarea Comisiei și după
aprobarea Parlamentului European, care se pronunță cu majoritatea membrilor
din care este constituit. Criteriile de eligibilitate aprobate de Consiliul
European se iau în considerare.
Condițiile admiterii și adaptările impuse de aceasta tratatelor pe care se
întemeiază Uniunea fac obiectul unui acord între statele membre și statul
solicitant. Acest acord se supune ratificării de către toate statele contractante,
în conformitate cu normele lor constituționale.”
Încercând să ordonăm logic pașii pe care un stat, care dorește să devină
membru al Uniunii Europene , trebuie să-i urmeze, iată care ar fi aceștia1:
1. Decizia internă de aderare.
2. Formularea cererii de aderare.
3. Comunicarea cererii de aderare Consiliului UE.
4. Trimiterea cererii de la Consiliul UE la Comisie pentru ”luările de
poziții”.
5. Elaborarea ”luărilor de poziții” de către Comisie după analizarea situației
politice, economice, juridice a statului solicitant.
6. Adoptarea hotărârii de acceptare a ”Luărilor de poziții” în cadrul
Comisiei.
7. Hotărârea Consiliului UE privind luarea de poziție a Comisiei și privind
începerea negocierilor de aderare.
8. Deschiderea conferinței de aderare cu țara solicitantă devenită candidată.
9. Purtarea negocierilor de aderare.
10.Semnarea protocolului de închidere a negocierilor de aderare.
11.Trimiterea rezultatelor negocierilor la Parlamentul European.
12.Aprobarea Parlamentului European.
13.Ratificarea tratatului de aderare de către statul candidat.
14.Ratificarea tratatului de aderare de către statele membre.
15.Intrarea în vigoare a tratatului de aderare.

Aplicație
Explicați modul de realizare al fiecărui pas din procedura descrisă mai sus.

1
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 44

22
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

După semnarea TUE de către cele douăsprezece state membre, au urmat


încă două valuri ale extinderii Uniunii Europene prin acceptarea în anul 1994 a
Austriei, Finlandei și Suediei și în 2004 a Ungariei, Poloniei, Estoniei, Cehiei,
Letoniei, Lituaniei, Sloveciei, Sloveniei, Maltei și Ciprului.
Deși România și Bulgaria au depus aderarea în același val de extindere cu
cel al ultimelor zece țări enumerate, abia la 1 ianuarie 2007 acestea au fost
primite în Uniunea Europeană. UE însumează în prezent 28 de țări după
aderarea Croației în iulie 2013.

2.4.2. Aderarea României la Uniunea Europeană


Premergător aderării, documentele care au stat la baza acestui tratat au fost
după cum urmează:
- Avizul comisiei din 22 februarie 2005 privind cererile de aderare la Uniunea
Europeană prezentate de Republica Bulgaria şi România
- Rezoluţia legislativă a Parlamentului European privind cererea de aderare la
Uniunea Europeană a României (AA1/2/2005-C6-0086/2005-
2005/0902(AVC)) (Procedura avizului conform)
- Decizia Cconsiliului Uniunii Europene din 25 aprilie 2005 privind admiterea
în Uniunea Europeană a Republicii Bulgaria şi a României
- Notă privind intrarea în vigoare a tratatului de aderare
- Protocolul privind condiţiile şi aranjamentele referitoare la admiterea
Republicii Bulgaria şi a României în Uniunea Europeană
Etapele procesului de aderare a Românie la Uniunea Europeană 1 au fost
următoarele:
- 2007, România devine Stat Membru al Uniunii Europene;
- 2005, 13 aprilie, Parlamentul European dă undă verde aderării României şi
Bulgariei la Uniunea Europeană; la 25 aprilie, în cadrul unei ceremonii
oficiale, desfăşurate la Abaţia de Neumunster din Luxemburg, se semnează
Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană;
- 2004, 17 decembrie la Consiliul European de la Bruxelles, România primeşte
confirmarea politică a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea
Europeană;
- 2003, 26 martie, Comisia Europeană prezintă ediţia revizuită a
Parteneriatului de Aderare cu România;
- 2002, 13 noiembrie, Comisia adoptă o "Foaie de parcurs" pentru România şi
Bulgaria; 20 noiembrie, Parlamentul European ia în considerare data de 1
ianuarie 2007 ca dată ţintă pentru aderarea României la Uniunea Europeană;
12-13 decembrie, Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderării
a 10 noi state membre şi adoptă foile de parcurs pentru România şi Bulgaria;

1
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:L:2005:157:SOM:RO:HTML consultat în iunie 2014

23
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- 2000, februarie, în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale,


dedicată lansării Conferinţei Interguvernamentale, are loc deschiderea
oficială a negocierilor de aderare a României;
- 1999, iunie, România adoptă Planul Național de Aderare la Uniunea
Europeană iar în decembrie, la Helsinki, Consiliul European decide începerea
negocierilor cu şase ţări candidate, printre care şi România;
- 1998, noiembrie, Comisia Europeană publică primul Raport de Ţară privind
procesul de aderare a României la Uniunea Europeană;
- 1997, iulie, Comisia Europeană adoptă Agenda 2000, care include opinia
asupra cererii de aderare a României la Uniunea Europeană;
- 1995, 1 februarie, intră în vigoare Acordul European iar în iunie România
depune cererea de aderare la Uniunea Europeană;
- 1993, 1 februarie, România semnează Acordul European (Acordul european
instituie o asociere între România, pe de o parte, şi Comunităţile Europene şi
Statele Membre ale acestora, pe de altă parte).
Tratatul de aderare1 reprezintă actul care consfințeste sub aspect juridic
aderarea României la Uniunea Europeană. Intrarea în vigoare a Tratatului a
fost la 1 ianuarie 2007, când s-a produs aderarea efectivă. Este un Tratat
comun pentru valul format din România și Bulgaria. România a lucrat la Tratat
din mai 2004, având colaborarea experților din UE și a celor din structurile
instituționale românești implicate2. Tratatul de aderare3 cuprinde o parte
generală, alcatuită din Tratatul de aderare și Actul de aderare, respectiv
Protocolul de aderare.

Aplicație
Prezentați și comentați conținutul Tratatului de aderare a României la UE.

1
Prima parte a Tratatului conține definiții și prevederi privind caracterul obligatoriu pentru România și Bulgaria
al tratatelor fundamentale și al actelor adoptate de instituțiile comunitare și de Banca Centrală Europeană
anterior aderării acestora la UE. Partea a doua conține prevederile instituționale, respectiv participarea României
și Bulgariei la instituțiile Uniunii Europene. Partea a treia (prevederile permanente) cuprinde obligația adaptării
actelor adoptate de instituțiile Uniunii Europene în diferite domenii, precum și referirea la mecanismul și
condițiile în care se va realiza această adaptare. Partea a patra (Prevederile temporare) se referă la măsurile
tranzitorii (conținute în anexă), prevederile instituționale și prevederile financiare, precum și la clauzele de
salvgardare. Partea a cincea (Prevederi referitoare la adaptările instituționale) cuprinde dispoziții privind
adaptările instituționale care sunt necesare în urma aderării României și Bulgariei, modalitățile de aplicare a
actelor instituțiilor comunitare față de Bulgaria si Romania si prevederile finale.
2
http://www.euractiv.ro/content/section|readStory/stID_4/pT_sumare/pID_1637/Nou-Tratatul-de-Aderare-
integral-in-limba-romana.html consultat la data de 6 iunie 2014
3
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, anul 48, 21 iunie 2005, Tratatul între Regatul Belgiei, Republica Cehă,
Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei,
Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania,
Marele Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Ţărilor de Jos, Republica Austria,
Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul
Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) şi Republica
Bulgaria şi România privind aderarea Republicii Bulgaria şi a României la Uniunea Europeană
24
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

2.4.3. Tratatul de la Amsterdam


Tratatul de la Amsterdam a fost încheiat cu scopul de a îmbunătăți
integrarea europeană, măsurile și tehnicile acesteia. Tratatul s-a semnat la
Amsterdam în octombrie 1997 și a intrat în vigoare la 1 mai 1999 1. Conținutul
acestui tratat urmărește modificarea și chiar abrogarea unor dispoziții din tratatul
TUE și Tratatul de instituire a Comunității Europene, după cum este prevăzut în
art. 12 alin 1:”Articolele, titlurile şi secţiunile Tratatului privind Uniunea
Europeană şi ale Tratatului de instituire a Comunităţii Europene, aşa cum au
fost modificate prin dispoziţiile prezentului tratat, se renumerotează conform
tabelelor de echivalenţe prevăzute în anexa la prezentul tratat, care face parte
integrantă din acesta.”
Prin acest tratat s-a ajuns la o simplificare și codificare a tratatelor, o
politică mai coerentă și mai eficientă în domeniul extern, în plus se face
trimitere la raporturile Uniunii Europene cu cetățenii proprii, la libertatea,
securitatea și justiția la nivelul Uniunii Europene 2. Cele mai importante
modificări sunt precizate de N.Diaconu3 în cartea sa, după cum urmează:
- flexibilitatea procesului de integrare a noilor state în funcție de nivelul de
dezvoltare;
- posibilitatea suspendării unor drepturi ale statului care a încălcat grav
drepturile omului, dispusă de organele competente;
- creșterea competențelor uniunii în domenii precum protecția mediului,
politica socială și forța de muncă dar și în alte domenii ținând cont de
principiul flexibilității în exercitarea competențelor comunitare;
- stabilirea cetățeniei uniunii care o completează pe cea națională;
- stabilirea componenței unor instituții comunitare (Parlamentul să aibă maxim
700 de membri), ținând cont de extinderea uniunii;
- stabilirea procedurii de vot cu majoritatea calificată;
- reglementări noi privind regimul de vize, libera circulație a persoanelor,
regimul vamal (transferând pilonul III în pilonul I). Cooperarea judiciară în
materie civilă și cooperarea administrativă au trecut în pilonul I, iar pilonul
III a rămas doar cooperării polițienești și cooperării judiciare în domeniul
penal;
- era completat cu protocoale anexate.
Chiar dacă acest tratat nu s-a ridicat așteptărilor statelor membre, a
reprezentat un punct de plecare în procesul de perfecționare și îmbunătățire a
dispozițiilor care ghidează integrarea europeană.

1
Javier Solana de Madariaga este primul Înalt Reprezentant pentru Politica Externă și de Securitate Comună,
începând cu 4 iunie 1999 (Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2008, p. 39)
2
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 35 apud.
Ovidiu Ținca
3
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 53
25
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

2.4.4. Tratatul de la Nisa


Tratatul de la Nisa a intrat în vigoare la 1 februarie 2003 și a fost încheiat
cu scopul de a aduce modificări, completări, adăugiri și înlocuiri în dispozițiile
tratatelor TUE și CE. Din punct de vedere structural tratatul cuprinde două părți
urmate de o serie de declarații. După cum afirmă F. Gyula 1 acest tratat este
primul care se referă la cele 27 de state membre, ținând cont doar de cererile de
aderare ale statelor din estul Europei.
Modificările și completările intervenite prin acest tratat au avut în vedere2:
- componența Comisiei Europene (să nu depășească 27 de comisari membri) și a
Parlamentului European (limitată la 732 de membri);
- distribuirea voturilor în Consiliu și reorganizarea Curții de Conturi;
- principiul cooperării consolidate prin introducerea de noi articole explicative
ale acestui principiu (art 27A-27E)
- noi prevederi privind acordarea vizelor și libera circulație a persoanelor și a
bunurilor.
Modificările aduse prin acest tratat au privit în principal extinderea
principiului majorității calificate, nimirea și rolul Președintelui Comisiei,
precum și repartizarea competențelor între Curte și Tribunalul de Primă
Instanță3.

2.4.5. Constituția Europeană și Tratatul de la Lisabona


Ca urmare a unor cerințe impuse în evoluția europeană dar și globală
(”apropierea Europei de cetățenii săi; edificarea unui spațiu politic într-o Uniune
extinsă; transformarea Uniunii înr-un actor international relevant”4) s-a născut
ideea de a elabora o Costituție, o opțiune pentru un model federal explicit al
Uniunii Europene. Convenția Europeană (un fel de Adunare extraparlametară) a
reușit ”adoptarea prin consens a unui text unic ce era, nici mai mult, nici mai
puțin decât un tratat prin formă și o constituție prin conținut” 5. Constituția
europeană exprima opțiunea pentru o integrare politică expresă, în comparație
cu metodele internaționale și economice din etapele anterioare.
Tratatul privind instituirea Constituției Europene a fost semnat la 29
octombrie 2004 la Roma și urma să intre în vigoare la 2 ani de la ratificarea
acestuia de către statele membre. Acest document juridic comunitar fundamental
a apărut cu scopul de a simplifica legislația existentă și de a împinge uniunea
către o integrare mai accentuată6.
Situația acestui tratat nu a fost una lejeră deoarece Franța și Olanda, în
urma referendumului național, au respins acest tratat iar Marea Britanie, Irlanda,
1
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 40
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 55
3
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 36
4
Fancisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura,
Polirom, 2011, p. 26
5
Ibidem, p. 27
6
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 36
26
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Danemarca, Polonia, Cehia, Portugalia și Suedia nu au mai făcut efortul de a


organiza referendumul pentru ratificare. Pe lângă aceste state menționate,
celelalte 18 (Austria, Belgia, Bulgaria, Cipru, Estonia, Finlanda, Germania,
Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, România,
Slovenia, Slovacia, Spania) au ratificat tratatul fără probleme.
Chiar dacă Uniunea Europeană (1992) avea o dimensiune politică, natura
sa politică era evidențiată mai degrabă implicit. Criza constituțională a fost
generată de recomandarea ca organizarea referendumurilor naționale să aibă loc
aproximativ în același interval de timp, numai că statele membre nu s-au
coordonat între ele, iar francezii și olandezii au respins prin referendumuri
successive Tratatul Constituțional. Ulterior, în anul 2007, s-a ajuns la un acord
referitor la mandatul de revizuire a Constituției. În realitate a apărut o nouă
oportunitate, numai că de data aceasta sub aparența unui nou Tratat de reformă.
Cele mai importante modificări legislative propuse de noua Constituție
erau referitoare la investirea Uniunii Europene cu personalitate juridică, crearea
funcțiilor de ministru de externe al uniunii și de președinte al Consiliului
European și reglementarea ”retragerii voluntare”1 pentru statele care nu mai
doreau să facă parte din uniune. Astfel, potrivit Articolului I-60:
”1. Orice stat membru poate hotărî, conform dispoziţiilor sale constituţionale,
să se retragă din Uniune.
2. Statul membru care hotărăşte să se retragă notifică intenţia sa Consiliului. În
lumina orientărilor Consiliului European, Uniunea negociază şi încheie cu
acest stat un acord de stabilire a modalităţilor de retragere, ţinând seama de
cadrul viitoarelor sale relaţii cu Uniunea. Acest acord se negociază conform
articolului III-325 alineatul (3). Acesta se încheie în numele Uniunii de către
Consiliu, care hotărăşte cu majoritate calificată, după aprobarea Parlamentului
European.
3. Constituţia îşi încetează aplicabilitatea pentru statul în cauză de la data
intrării în vigoare a acordului de retragere sau, în absenţa unui astfel de acord,
după doi ani de la notificarea prevăzută în alineatul (2), cu condiţia să nu
intervină o prorogare a acestui termen stabilit de Consiliul European în
unanimitate cu statul membru în cauză. (...)”

Aplicație
Ce se întâmplă cu un stat care, după retragerea voluntară, depune o nouă cerere
de aderare? Explicați procedura.
1
Oricând după retragerea voluntară un stat putea reveni cu cererea de aderare, însă acesta trebuia să respecte
prevederile articolului I-58, respectiv criteriile de eligibilitate şi procedura de aderare la Uniune:
”1. Uniunea este deschisă tuturor statelor europene care respectă valorile prevăzute în articolul I-2 şi care se
angajează să le promoveze în comun.
2. Orice stat european care doreşte să devină membru al Uniunii adresează o cerere Consiliului. Parlamentul
European şi parlamentele naţionale sunt informate cu privire la această cerere. Consiliul hotărăşte în
unanimitate, după consultarea Comisiei şi după aprobarea Parlamentului European, care se pronunţă cu
majoritatea membrilor care îl compun. Condiţiile şi modalităţile de admitere fac obiectul unui acord între
statele membre şi statul candidat. Acest acord este supus ratificării de către toate statele contractante, conform
dispoziţiilor lor constituţionale.”
27
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Cu toate acestea, chiar dacă Tratatul privind instituirea Constituției


Europene se dorea a fi legea fundamentală a Uniunii Europene, succesul
ratificării acestuia nu a fost unanim între statele membre iar soluția propusă de
acestea a fost respingerea Constituției și crearea unui nou tratat, respectiv
Tratatul de la Lisabona semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la 1
decembrie 2009. În literatura de specialitate1, neacceptarea Tratatul privind
instituirea Constituției Europene de către un stat membru s-a interpretat ca
fiind echivalentă cu ieșirea din uniune, însă noi nu împărtășim această opinie.
Practic, noul tratat este clădit pe conținutul Constituției Europene din cadrul
căreia au fost înlăturate prevederile cele mai controversate și schimbarea titlului
de ”Constituție” care la nivel simbolic speria populația europeană2.
Tratatul de la Lisabona a inclus câștigurile Constituției, prin reforma
adusă. În fond, pentru aprofundarea democrației, se realiza recunoașterea
valabilității juridice a Cartei Drepturilor Fundamentale ale UE, dar și un rol
crescând al Parlamentului European în procesul legislativ sau încorporarea
parlamentelor naționale în controlul subsidiarității,dreptul la inițiativă legislativă
cetățenească, urmare a strângerii unui milion de semnături. În vederea creșterii
eficacității, multe decizii au trecut de la unanimitate la majoritate calificată și
s-au creat noi baze juridice cu privire la politica energetică comună, lupta
împotriva schimbărilor climatice, politica spațială europeană, noi instrumente în
materie de migrație. În scopul unei prezențe mai active, s-au dezvoltat noi
instrumente (Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe și Politică
de Securitate – fostul ministru European de Externe din Tratatul constituțional,
Serviciul European de Acțiune Externă, atribuirea de personalitate juridică
Uniunii Europene (ce devine, astel, subiect de drept internațional). La nivelul
solidarității, aceasta este întărită prin instrumente care se referă la obligația
statelor membre de a fi solidare în domeniul energetic, apariția clauzei de
solidaritate în cazul în care un stat membru suferă un atac terorist sau o
catastrofă naturală/umană.
Tratatul de la Lisabona aduce modificări și completări dispozițiilor
Tratatului TUE și Tratatului privind Comunitatea Europeană având 36 de
protocoale și 65 de declarații anexate.
În realitate Tratatul de la Lisabona reprezintă o revizuire a tratatelor
fondatoare de la crearea Comuntăților Europene, se definește ca un tratat clasic
de reformă, cu caracter internațional și prin care dreptul primar al Uniunii
Europene operează cu două texte (Tratatul privind Uniunea Europeană și
Tratatul privind funcționarea Uniunii). Schimbările fundamentale introduse prin
Tratatul de la Lisabona vizează: personalitatea juridică a Uniunii Europene;
obligativitatea juridică a Cartei Drepturilor Fundamentale; stabilirea pachetului
de valori și obiective ale Uniunii; stabilirea dispozițiilor privind funcționarea
democratică a Uniunii; comunitarizarea celui de-al treilea pilon privind justiția și
1
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 60
2
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 38
28
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

afacerile interne; delimitarea comptențelor; stabilirea unei proceduri de control a


pricipiului subsidiarității; realizara unei ambițioase reforme instituționale;
realizarea unor inovații majore în domeniul politicii externe, apărării și
securității; apariția unor noi baze legale ale uniunii. De asemenea, prin Tratatul
de la Lisabona sunt delimitate competențele uniunii, prin trei categorii:
- exclusive (articolul 3 din TFUE - numai UE poate să legifereze şi să adopte
acte obligatorii în aceste domenii. Rolul statelor membre este aşadar limitat la
aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care UE le autorizează să adopte ele
însele anumite acte);
- comune/partajate ( articolul 4 din TFUE - UE şi statele membre sunt abilitate
să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Cu toate acestea, statele membre pot
să-şi exercite competenţa numai în măsura în care UE nu şi-a exercitat-o sau a
decis să nu-şi exercite competenţa proprie;
- de sprijin, coordonare sau complementare (articolul 6 din TFUE - UE nu
poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acţiunea
statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste
domenii şi nu poate să se implice în exercitarea competenţelor care le revin
statelor membre).
În același timp, este stabilită și lista domeniilor corespunzătoare fiecărei
categorii: exclusivele (articolul 3 – uniunea vamală; politica de concurență, când
este vorba despre piața unică; politica mnetară; conservarea resurselor
maritime, ca parte a politicii de pescuit comune; politica comercială comună;
încheierea de acorduri internaționale în sectoarele respective); mixtele/partajate
(articolul 4 – piața internă; politica socială; coeziunea economică, socială și
teritorială; agricultura ș pescuitul; mediul; protecția consumatorilor;
transporturile; rețelele transeuropene; energia; spațiul de libertate, securitate și
justiție; partea de securitate a politicii vizând sănătatea publică; cercetarea și
dezvoltarea; cooperarea pentru dezvoltare și ajutorul umanitar); acțiunile de
sprijin, coordonare și complementare (articolul 6 – în raport cu protecția și
îmbunătățirea sănătății oamenilor, industria, cultura și turismul, educația,
tineretul, sportul și formarea profesională, protecția civilă și cooperarea
administrativă).

Aplicație
Realizați analiza structurală a Tratatului de la Lisabona.
Din punct de vedere instituțional, tratatul asigură statele membre de
existența unui cadru instituținal care va funcționa în acord cu valorile și
obiectivele uniunii, cu ”susţinerea intereselor sale, ale cetăţenilor săi şi ale
statelor membre, precum şi asigurarea coerenţei, a eficacităţii şi a continuităţii
politicilor şi a acţiunilor sale”.
Cadrul instituțional al Uniunii Europene este format, după cum se prevede
în dispozițiile articolului 9 al tratatului, după cum urmează:
”(...) Instituţiile Uniunii sunt:
— Parlamentul European;
29
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

— Consiliul European;
— Consiliul;
— Comisia Europeană (denumită în continuare «Comisia»);
— Curtea de Justiţie a Uniunii Europene;
— Banca Centrală Europeană;
— Curtea de Conturi.
(2) Fiecare instituţie acţionează în limitele atribuţiilor care îi sunt conferite prin
tratate, în conformitate cu procedurile, condiţiile şi scopurile prevăzute de
acestea. Instituţiile cooperează unele cu altele în mod loial.
(3) Dispoziţiile referitoare la Banca Centrală Europeană şi la Curtea de
Conturi, precum şi dispoziţiile detaliate referitoare la celelalte instituţii
figurează în Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.
(4) Parlamentul European, Consiliul şi Comisia sunt asistate de un Comitet
Economic şi Social şi de un Comitet al Regiunilor, care exercită funcţii
consultative.”
De asemenea, menționăm și alte modificări intervenite prin acest tratat
precum1:
- Crearea funcției de Președinte al UE care va fi și Președintele Consiliului, o
persoană cu reputație notabilă, aleasă în unanimitate de prim-miniștri și șefii
statelor membre pe o perioadă de 2 ani și 6 luni;
- Micșorarea numărului de comisari din Comisia Europeană;
- Extinderea atribuțiilor Parlamentului European în domeniul adoptării
bugetului și aprobării acordurilor internaționale. Numărul maxim de deputați
europeni va fi de 750;
- Înființarea funcției de Inalt Reprezentant2 al Uniunii europene pentru Afaceri
Externe și Politica de Securitate;
- Redistribuirea numărului de locuri în Consiliu;Tratatul prevede în art. 9 C
alin. 3 și 4, următoarele: ” Consiliul hotărăşte cu majoritate calificată, cu
excepţia cazului în care tratatele dispun altfel. Începând cu 1 noiembrie
2014, majoritatea calificată se defineşte ca fiind egală cu cel puţin 55 % din
membrii Consiliului, cuprinzând cel puţin cincisprezece dintre aceştia şi
reprezentând state membre care întrunesc cel puţin 65 % din populaţia
Uniunii.”
- După cum erau prevăzute și în Constituția Europei la care s-a renunțat, în
acest tratat s-a menținut investirea Uniunii Europene cu personalitate
juridică3 și introducerea clauzei de retragere voluntară.
- Este recunoscut dreptul de inițiativă legislativă cetățenilor europeni prin art.
11 din tratat, după cum urmează în alin. 1 și 4: ”(1) Instituțiile acordă
cetățenilor și asociațiilor reprezentative, prin mijloace corespunzătoare,

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 59
2
Articolul 15 alin (2) din TUE: Consiliul European este compus din șefii de stat sau de guvern ai statelor
membre, precum și din președintele său și președintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate participă la lucrările Consiliului European.
3
Articolul 47 din TUE: Uniunea are personalitate juridică.
30
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

posi- bilitatea de a-și face cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în


mod public, în toate domeniile de acțiune ale Uniunii. (4) La inițiativa a cel
puțin un milion de cetățeni ai Uniunii, resortisanți ai unui număr semni­
ficativ de state membre, Comisia Europeană poate fi invitată să prezinte, în
limitele atribuțiilor sale, o propunere corespunzătoare în materii în care
acești cetățeni consideră că este necesar un act juridic al Uniunii, în vederea
aplicării tratatelor.”
- Impunerea respectării drepturilor fundamentale ale omului după cum se
prevede în art. 9 din tratat: ”În toate activitățile sale, Uniunea respectă
principiul egalității cetățenilor săi, care beneficiază de o atenție egală din
partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor sale. Este cetățean al
Uniunii orice persoană care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia
Uniunii nu înlocuiește cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.”

2.4.6. Obiectivele Uniunii Europene


Obiectivele Uniunii Europene sunt formulate în Tratatul de la Lisabona
sub forma unor finalități cu evidente conotații politice ale unei organizații
politice:
- promovarea păcii, valorilor sale și bunăstării popoarelor sale;
- oferă cetățenilor săi un spațiu de libertate, securitate și justiție, fără frontiere
interne, în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, în
corelare cu măsuri adecvate privind controlul la frontierele externe, dreptul de
azil, imigrarea, precum și prevenirea criminalității și combaterea acestui
fenomen.
- instituirea unei piețe interne;
- acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, întemeiată pe o creștere
economică echilibrată și pe stabilitatea prețurilor, pe o economie socială de piață
cu grad ridicat de competitivitate, care tinde spre ocuparea deplină a forței de
muncă și spre progres social, precum și pe un nivel înalt de protecție și de
îmbunătățire a calității mediului;
- promovarea progresului științific și tehnic.
- combaterea excluziunii sociale și a discriminărilor;
- promovarea justiției și protecției sociale, egalității între femei și bărbați,
solidarității între generații și protecției drepturilor copilului;
- promovarea coeziunii economice, sociale și teritoriale, precum și solidarității
între statele membre;
- respectarea bogăției diversității sale culturale și lingvistice și veghează la
protejarea și dezvoltarea patrimoniului cultural european;
- instituie o uniune economică și monetară a cărei monedă este euro;
- în relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și
promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi.
Aceasta contribuie la pacea, securitatea, dezvoltarea durabilă a planetei,
solidaritatea și respectul reciproc între popoare, comerțul liber și echitabil,
eliminarea sărăciei și protecția drepturilor omului și, în special, a drepturilor
31
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional,


inclusiv respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite;
- urmărește obiectivele prin mijloace corespunzătoare, în funcție de
competențele care îi sunt atribuite prin tratate. Se poate deduce din analiza
acestor obiective că Tratatul de la Lisabona definește modelul european de
societate și astfel toate aceste elemente ”trebuie respectate în toate și în fiecare
dintre acțiunile europene, în cazul nerespectării acestor principii, respectivele
acțiuni devin susceptibile a fi atacate în fața Curții de Justiție”1.

2.5. Caracteristicile juridice ale Uniunii Europene

2.5.1. Caracteristici generale


Ca organizație internațională, Uniunea Europeană are marea
responsabilitatea de a continua și promova obiectivele celor trei comunități
inițiale pe o durată nelimitată în timp 2. În acest sens, rolul său de uniune este
investit cu o serie de caracteristici specifice conturate de statutul său
internațional.
Crearea acestei uniuni a respectat principiile internaționale oferite de
dreptul internațional public și dreptul național iar calitatea de membru al acestei
uniuni a fost condiționată de conformitatea normelor constituționale ale
statului solicitant cu cele prevăzute de Tratatul de constituire al Uniunii
Europene.
Trebuie să menționăm că începând cu anul 1992 când a intrat în vigoare
Tratatul de la Maastricht iar uniunea a luat ființă și până astăzi, Uniunea
Europeană a trecut printr-un proces de perfecționare ocazionat de tratatele
intervenite în această perioadă (Amsterdam, Nisa, Lisabona). Una dintre cele
mai importante noutăți aduse prin Tratatul de la Lisabona a fost dobândirea
personalității juridice de către Uniunea Europeană, adică o legitimitate juridică
în sensul obținerii competențelor necesare unei organizații internaționale.
Capacitatea juridică obținută îi permite acum exercițiul drepturilor și asumarea
obligațiilor ce reies din tratatele pe care le poate încheia cu alte organizații
internaționale sau alte state3. Domeniile de interes pentru astfel de acorduri,
cooperări sau tratate sunt politica externă și politica de securitate comună.
Această personalitate juridică a Uniunii Europene se remarcă, după cum
scrie N. Diaconu4, atât în cadrul ordinii interne a statelor membre, prin atribuțiile
de implementare a aquis-ului comunitar cât și în ordinea juridică proprie, prin
capacitatea de a-și exercita competențele.

1
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura
Polirom, p. 106
2
Potrivit art. 53 din TUE: ”Prezentul tratat se încheie pe durată nelimitată.”
3
Articolul 37 (ex-articolul 24 TUE): ”Uniunea poate încheia acorduri cu unul sau mai multe state sau
organizații internaționale în domeniile care fac obiectul prezentului capitol.” - CAPITOLUL 2 DISPOZIȚII
SPECIALE PRIVIND POLITICA EXTERNĂ ȘI DE SECURITATE COMUNĂ
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 63
32
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Aplicație
Explicați modalitatea de exercitare a capacității juridice a Uniunii Europene în
ordinea juridică internă a statelor membre.
Din perspectiva organelor de reprezentare internațională a Uniunii
Europene în Tratatul de la Lisabona sunt specificate o serie de prevederi care
scot în evidență rolul de reprezentare pe care unele funcții le au, precum
Președintele Comisiei Europene, Președintele Consiliului European, Înaltul
Reprezentant, și Președintele Parlamentului. Detaliind câteva competențe putem
spune că Președintele Comisiei Europene1 reprezenta Uniunea Europeană la
reuniunile internaționale, Președintele Parlamentului este cel care, ales dintre
membrii săi, reprezintă Parlamentul în relațiile externe cu celelalte instituții
comunitare iar Președintele Consiliului European (2,5 ani) reprezenta extern
Uniunea Europeană în problemele referitoare la politica externă și de securitate
comună așa cum se prevede în articolul 15 aliniatul 6 din TUE:
”(a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
(b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale;
(c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
(d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
Președintele Consiliului European asigură, la nivelul său și în această calitate,
reprezentarea externă a Uniunii în probleme referitoare la politica externă și de
securitate comună, fără a aduce atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate.Președintele Consiliului
European nu poate exercita un mandat național.”
Putem specifica în continuare legătura care există între cele două funcții
detaliate mai sus și cea de Înalt Reprezentant, după cum urmează în articolul 18
din TUE:
”(1) Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, cu acordul
președintelui Comisiei, numește Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate. Consiliul European poate pune capăt
mandatului acestuia în conformitate cu aceeași procedură.
(2) Înaltul Reprezentant conduce politica externă și de securitate comună a
Uniunii. Acesta contribuie prin propuneri la elaborarea acestei politici și o
aduce la îndeplinire în calitate de împu- ternicit al Consiliului. Acesta

1
În art.17 alin 6 din TUE se prevede că: Președintele Comisiei:
(a) definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
(b) decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea și colegialitatea acțiunilor
acesteia;
(c) numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate, dintre membrii Comisiei.
33
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

acționează în mod similar și în ceea ce privește politica de securitate și apărare


comună.
(3) Înaltul Reprezentant prezidează Consiliul Afaceri Externe.
(4) Înaltul Reprezentant este unul dintre vicepreședinții Comisiei. Acesta
asigură coerența acțiunii externe a Uniunii. Acesta este însărcinat, în cadrul
Comisiei, cu responsabilitățile care îi revin acesteia din urmă în domeniul
relațiilor externe și cu coordonarea celorlalte aspecte ale acțiunii externe a
Uniunii. În exercitarea acestor responsabilități în cadrul Comisiei, și numai cu
privire la aceste responsabilități, Înaltul Reprezentant se supune procedurilor
care reglementează funcționarea Comisiei, în măsura în care acest lucru este
compatibil cu alineatele (2) și (3).”
Pe lângă funcțiile prezentate, Uniunea Europeană este reprezentată în
statele membre de anumite ”misiuni de reprezentare” cu un statut diplomatic
asemănător ambasadelor iar în statele terțe prin ”delegații” numite de Comisie
pentru a căror înființare este necesar acordul statului gazdă. Aceste prevederi
sunt specificate în finalul articolul 32 (fraza a 5-a)1 din tratatul TUE:
”Misiunile diplomatice ale statelor membre și delegațiile Uniunii în țările terțe
și în cadrul organizațiilor internaționale cooperează între ele și contribuie la
formularea și la punerea în aplicare a abordării comune.
Observăm faptul că se prevede obligativitatea statelor de a asigura
”coordonarea între misiunile diplomatice și delegațiile uniunii în state terțe și pe
lângă organizațiile internaționale, în vederea consolidării cooperării și
contribuirii la formularea unei abordări comune”2. Cooperarea dintre misiunile
diplomatice și consulare ale statelor membre în statele terțe este prevăzută în
articolul 353 din tratatul TUE, după cum urmează:
Misiunile diplomatice și consulare ale statelor membre și delegațiile Uniunii în
țările terțe și la conferințele internaționale, precum și reprezentanții acestora pe
lângă organizațiile internaționale, cooperează pentru a asigura respectarea și
punerea în aplicare a deciziilor care definesc pozițiile și acțiunile Uniunii
adoptate în temeiul prezentului capitol. Acestea își aprofundează cooperarea
prin schimbul de informații și prin evaluări comune. Acestea contribuie la
punerea în aplicare a dreptului la protecție al cetățenilor Uniunii pe teritoriul
țărilor terțe, prevăzut la articolul 20 alineatul (2) litera (c) din Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene, precum și a măsurilor adoptate pentru punerea
în aplicare a articolului 23 din tratatul menționat.”
De aici înțelegem faptul că se pune accent pe scopul final al acestei
cooperări aprofundate, respectiv punerea în aplicare a deciziilor privind acțiunile
și pozițiile uniunii dar și pe protecția diplomatică a cetățenilor europeni.
O altă caracteristică importantă a Uniunii Europene se referă la
procedura recunoașterii internaționale, ca instrument al relațiilor
internaționale. Recunoașterea reprezintă acel act unilateral și declarativ prin care
1
ex-articolul 16 TUE
2
Gâlea Ion, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 87
3
ex-articolul 20 TUE
34
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

un stat constată existența unui alt stat, organizație sau guvern. În cazul Uniunii
Europene, aceasta poate fi recunoscută de state terțe ca organizație internațională
iar uniunea recunoaște la rândul ei statele nou devenite membre.
Un exemplu recent de recunoaștere este acela realizat de uniunea
Europeană în 2008 prin care a recunoscut statul Kosovo ca subiect de drept
internațional1. Statele pot refuza recunoașterea unei entități statale
autoproclamate, după cum Constantiv Valentin2 prevede în lucrarea sa, de
exemplu când Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a refuzat să
recunoască în 1983 Republica Turcă din Ciprul de Nord.
Specificitatea Uniunii Europene ca organizație internațională este dată de
o serie de caractere pe care N. Diaconu3 le menționează în lucrarea sa ca fiind:
natura juridică, modalitățile de exercitare a competențelor și de cooperare
economică, procedura de modificare a tratatelor și sistemul instituțional unic al
Uniunii Europene.
În privința naturii juridice a Uniunii Europene putem spune că suntem de
acord cu majoritatea doctrinarilor care situează uniunea undeva între o ordine
juridică internațională și una federală. Însă la baza cooperării și intracțiunii
dintre statele membre stau normele specifice de drept ale Uniunii Europene și
nu normele de drept internațional public. De asemenea, spre deosebire de alte
organizații internaționale, Uniunea Europeană are ca obiectiv principal
integrarea prin însușirea unor atribute de suveranitate exercitate în comun cu
statele membre.
Aplicație
Care sunt caracteristicile prin care Uniunea Europeană se diferențiază de alte
organizații internaționale?
În privința modalității de exercitare a competențelor între Uniunea
Europeană și statele membre, prin Tratatul de la Lisabona s-au stabilit câteva
aspecte referitoare la delimitarea competențelor acestora. Astfel, în articolul 3b
se menționează faptul că această delimitare a competențelor se realizează
potrivit principiilor atribuirii, subsidiarității și proporționalității, după cum
urmează:
”(1) Delimitarea competenţelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii.
Exercitarea acestor competenţe este reglementată de principiile subsidiarităţii
şi proporţionalităţii.
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea acţionează numai în limitele
competenţelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru
realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competenţă care nu
este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
(3) În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile care nu sunt de
competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă şi în măsura în care

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 66
2
Constantin Valentin, Drept Internațional, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 233
3
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 67

35
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

obiectivele acţiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele


membre nici la nivel central, nici la nivel regional şi local, dar datorită
dimensiunilor şi efectelor acţiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii.(...)
(4) În temeiul principiului proporţionalităţii, acţiunea Uniunii, în conţinut şi
formă, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
tratatelor.(...)”
Explicarea acestor principii este completată de protocoale specifice
atașate Tratatului de la Lisabona 1, în care se explică și conceptul de ”competențe
partajate”, adică ” în cazul în care Uniunea desfăşoară o acţiune într-un
anumit domeniu, domeniul de aplicare al exercitării competenţelor sale include
doar acele elemente care sunt reglementate de respectivul act al Uniunii şi, prin
urmare, nu include întregul domeniu.”2
După cum precizează F. Gyula3, principiul subsidiarității exprimă voința
individului de a depinde de stat și de autorități numai în măsura în care acesta
are nevoie de ajutor și este un principiu care reduce conflictul dintre centralizare
și regionalizare. Principiul permite extinderea acțiunii uniunii în limitele
competențelor sale, atunci când circumstanțele o cer și limitarea sau încetarea
acțiunii ei atunci când nu mai este justificată4.De asemenea, în mod concret,
orice proiect de lege de la nivel comunitar trebuie să primească avizul motivat al
conformității sau a nonconformității cu principiul subsidiarității.
În completare, principiul proporționalității explică faptul că acțiunile
comunității vor respecta măsura potrivită și necesară atingerii scopurilor propuse
atât în privința încărcării statelor membre cu obligații cât și în privința adaptării
mijloacelor folosite.
Referitor la cooperarea economică, după cum am specificat în paginile de
până acum, conceptul de piață comună este înlocuit în 1986 prin semnarea
Actului Unic European cu termenul de piață internă. Dacă defineam piața
comună ca locul în care fiecare participant putea să investească, să producă, să
lucreze, să cumpere, să vândă, să furnizeze și să cumpere servicii în condiții
economice favorabile, piața internă aduce ca noutate specificitatea inexistenței
frontierelor interne în care circulația mărfurilor, serviciilor, persoanelor și
capitalurilor funcționează după principiile unei piețe interne la nivel național.
”(2) Piața internă cuprinde un spațiu fără frontiere interne, în care libera
circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este
asigurată în conformitate cu dispozițiile tratatelor.”5
Pentru menținerea și buna funcționare a acestei piețe interne, Consiliul și
Comisia ca organe ale Uniunii Europene și-au propus o serie de obiective în

1
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii
2
Protocolul privind exercitarea competenţelor partajate
3
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 70
4
Ibidem, p. 71
5
Articolul 26 alin. 2 din TFUE (ex-articolul 14 TCE)
36
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

vederea adoptării măsurilor necesare instituirii pieței interne, în conformitate cu


dispozițiile tratatelor și definirii condițiilor necesare asigurării unui progres
echilibrat în toate sectoarele vizate ale pieței interne. Așa cum este prevăzut în
articolul 27 1: ”Comisia ține seama de amploarea efortului pe care anumite
economii care prezintă decalaje ale nivelului de dezvoltare va trebui să îl
susțină pentru instituirea pieței interne și poate propune dispoziții
corespunzătoare. În cazul în care aceste dispoziții iau forma unor derogări,
acestea trebuie să aibă caracter temporar și să perturbe cât mai puțin
funcționarea pieței interne.”
Cu toate acestea, piața internă evoluează în timp odată cu schimbările
sociale și tinde să se redenumească din nou, așa cum N. Diaconu2 a preconizat
ca fiind ”piața europeană autohtonă” caracterizată de: moneda unică, sistemul
armonizat de taxe, existența unei infrastructuri integrate și realizarea completă
a celor patru libertăți.
Uniunea Europeană se distinge de alte organizații internaționale și prin
procedurile specifice de modificare și revizuire a tratatelor, respectiv
ordinară și simplificată, după cum sunt detaliate în articolul 48 din tratatul TUE:
” (1) Tratatele pot fi modificate în conformitate cu o procedură de revizuire
ordinară. De asemenea, acestea pot fi modificate în conformitate cu unele
proceduri de revizuire simplificate.
Procedura de revizuire ordinară
(2) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate
prezenta Consiliului proiecte de revizuire a tratatelor. Aceste proiecte pot viza,
printre altele, fie extinderea, fie reducerea competențelor atribuite Uniunii în
cadrul tratatelor. Aceste proiecte se transmit Consiliului European de către
Consiliu și se notifică parlamentelor naționale.
(3) În cazul în care Consiliul European, după consultarea Parlamentului
European și a Comisiei, adoptă cu majoritate simplă o decizie favorabilă
examinării modificărilor propuse, președintele Consiliului European convoacă
o Convenție compusă din reprezentanți ai parlamentelor naționale, ai șefilor de
stat sau de guvern ai statelor membre, ai Parlamentului European și ai
Comisiei. Banca Centrală Europeană este, de asemenea, consultată în cazul
modificărilor instituționale în domeniul monetar. Convenția analizează
proiectele de revizuire și adoptă prin consens o recomandare adresată
Conferinței reprezentanților guvernelor statelor membre prevăzute la alineatul
(4).
Consiliul European poate decide cu majoritate simplă, cu aprobarea
Parlamentului European, să nu convoace Convenția în cazul în care amploarea
modificărilor nu o justifică. În acest ultim caz, Consiliul European stabilește
mandatul pentru Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre.

1
Din TFUE, ex-articolul 15 TCE.
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 74

37
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

(4) În vederea adoptării de comun acord a modificărilor care trebuie aduse


tratatelor, președintele Consiliului convoacă o conferință a reprezentanților
guvernelor statelor membre.
Modificările intră în vigoare după ce au fost ratificate de toate statele membre
în conformitate cu normele lor constituționale.
(5) În cazul în care, la expirarea unui termen de doi ani de la semnarea unui
tratat de modificare a tratatelor, patru cincimi din statele membre au ratificat
tratatul menționat, iar unul sau mai multe state membre au întâmpinat dificultăți
în ratificarea respectivă, Consiliul European se autosesizează cu privire la
chestiune.
Proceduri de revizuire simplificate
(6) Guvernul oricărui stat membru, Parlamentul European sau Comisia poate
prezenta Consiliului European proiecte de revizuire, integrală sau parțială, a
dispozițiilor părții a treia din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene,
privind politicile și acțiunile interne ale Uniunii.
Consiliul European poate adopta o decizie de modificare, integrală sau
parțială, a dispozițiilor părții a treia din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene. Consiliul European hotărăște în unanimitate, după consultarea
Parlamentului European și a Comisiei, precum și a Băncii Centrale Europene,
în cazul unor modificări instituționale în domeniul monetar. Această decizie
intră în vigoare numai după aprobarea de către statele membre, în conformitate
cu normele lor constituționale.
Decizia prevăzută la al doilea paragraf nu poate extinde competențele atribuite
Uniunii prin tratate.
(7) În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii
Europene sau cele ale titlului V din prezentul tratat prevăd că, într-un anumit
domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăște în unanimitate, Consiliul
European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu
majoritate calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Prezentul paragraf nu
se aplică deciziilor care au implicații militare sau în domeniul apărării.
În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene
prevăd că actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o
procedură legislativă specială, Consiliul European poate adopta o decizie de
autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu
procedura legislativă ordinară.
Orice inițiativă luată de Consiliul European pe baza primului sau a celui de-al
doilea paragraf se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui
parlament național, notificate în termen de șase luni de la această transmitere,
decizia menționată la primul sau la al doilea paragraf nu se adoptă. În absența
oricărei opoziții, Consiliul European poate adopta respectiva decizie.
Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la primul sau la al doilea paragraf,
Consiliul European hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun.”

38
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Aplicație
Analizați cu atenție reglementările descrise mai sus și menționați rolul fiecărui
organ în procedura de revizuire a tratatelor.
Dacă la nivel național statul se caracterizează printr-o împărțire strictă a
puterilor în stat, la nivelul Uniunii Europene există un sistem bazat pe
competențe specifice și pe echilibrul dintre acestea. Principiul echilibrului
instituțional, relatat de F. Gyula1 se referă la controlul reciproc (Consiliu-
Comisie, Consiliu- Parlament) și la echilibrul de putere de care dispun organele
și instituțiile comunitare în baza competențelor asigurate de tratate.
Din punct de vedere al sistemului instituțional, Uniunea Europeană a
trecut prin mai multe etape de perfecționare până la stadiul actual. Importantă a
fost fuziunea celor trei comunități europene din 1967 de la Bruxelles prin care
s-au creat organe comune acestora precum Curtea de Conturi, Comisia și
Consiliul. Apoi structura pe piloni (CE, PESC și JAI) reglementată prin Tratatul
de la Maastricht și perfecționarea acestuia prin Tratatul de la Lisabona.

2.5.2. Obligațiile Uniunii Uniunii Europene față de statele membre


În conformitate cu prevederile art. 5 din TUE, Uniunea Europeană are
obligația de a garanta egalitatea tuturor statelor membre și acționează astfel
numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin
tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice
competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre.
De asemenea, în temeiul principiului subsidiarității, în domeniile care nu
sunt de competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în
care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de
statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la
nivelul Uniunii2.
Potrivit art.4, obligațiile politice ale Uniunii Europene constau în clauza
introdusă conform căreia Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport
cu tratatele, precum și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor
fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia
locală și regională. Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special,
pe cele care au ca obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii
publice și apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne
responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se
respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate.

1
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 75
2
Art. 5 din TUE
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/juri/cm/1009/1009386/1009386ro.pdf consultat
la data 16.06.2014
39
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

O altă obligație a Uniunii Europene față de statele membre se referă la


respectarea identității naționale. Uniunea Europeană respectă egalitatea
statelor membre în raport cu tratatele, precum și identitatea lor națională,
inerentă structurilor lor fundamentale politice și constituționale, inclusiv în ceea
ce privește autonomia locală și regională. Cea de a treia obligație se referă la
respectarea funcțiilor esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca obiect
asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și apărarea
securității naționale. În special, securitatea națională rămâne responsabilitatea
exclusivă a fiecărui stat membru.

2.5.3. Supremația dreptului comunitar asupra dreptului național


Acest principiu fundamental este formulat și afirmat de către jurisprudența
comunitară sub forma unei declarații1 anexă la Tratatul de la Lisabona, potrivit
căreia, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în
raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența
menționată anterior2.

1
Declarația nr. 17 cu privire la supremație
2
Conferința Interguvernamentală a hotărât ca Avizul Serviciului juridic al Consiliului, astfel cum figurează în
documentul 11197/07 (JUR 260), să fie anexat prezentului act final: „Avizul Serviciului juridic al Consiliului
din 22 iunie 2007: Din jurisprudența Curții de Justiție reiese că supremația dreptului comunitar este un
principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curții, acest principiu este inerent naturii specifice a
Comunității Europene. La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudențe consacrate (hotărârea din 15
iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL ( 1 )), supremația nu era menționată în tratat. Situația nu s-a schimbat
nici astăzi. Faptul că principiul supremației nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existența
principiului și jurisprudența în vigoare a Curții de Justiție.
40
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul III Izvoarele dreptului Uniunii Europene

Izvoarele dreptului Uniunii Europene reprezintă acele norme de drept


specifice în funcție de care statele membre și comunitățile europene își pun în
aplicare scopul, își urmăresc obiectivele și își coordonează activitatea. Astfel,
prin izvoarele dreptului Uniunii Europene mai putem înțelege acele”modalități
specifice prin care regulile de conduită considerate necesare în structurile
europene devin norme de drept prin acordul de voință al statelor membre” 1.
De asemenea, se consideră din perspectiva doctrinei juridice că „știința
juridică definește izvoarele dreptului ca formele concrete de exprimare a
normelor juridice care acționează în cadrul unui sistem de drept în diferite
etape ale evoluției sale și în diferite țări (...) Izvorul de drept reprezintă
modalitatea principală prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror
comportament îl reglează”2. Reținem în acest context că acordul de voință al
statelor sau al celorlalte subiecte de drept international, pentru a se angaja juridic
în fața societății internaționale,”devine relevant prin instrumentele juridice în
care norma legală se concretizează: tratatul, cutuma și celelalte izvoare de
drept internațional”3 .
Izvoarele dreptului Uniunii Europene pot fi clasificate în câteva criterii pe
care N.Diaconu4 le consideră potrivite, precum:
1. Izvoare principale: normele cuprinse în tratatele5 inițiale și tratatele
modificatoare ale Comunității Europene și a Uniunii Europene (drept
primar);
2. Izvoare secundare: normele cuprinse în actele juridice adoptate de
instituțiile comunitare în exercitarea atribuțiilor specifice: regulamente,
directive, avize, recomandări, decizii (drept derivat);
3. Izvoare complementare: principiile generale de drept, normele din
acordurile internaționale încheiate cu alte state sau organizații
international;
4. Izvoare nescrise: principiile generale de drept, drepturile fundamentale,
jurisprudența Curții de Justiție și cutuma.

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 74, apud. D.Mazilu, p.69
2
Costică Voicu, Teoria generalăa dreptului, Editura Sylvi, 2001, p. 174
3
Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, 2012, p. 30
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 79
5
Tratatul este definit ”ca un act juridic încheiat de state sau alte subiecte de drept internațional, prin care se
creează , se modifică sau se sting raporturi juridice internaționale. Pentru a fi izvor de drept , tratatul trebuie să fi
intrat în vigoare, să îneplinească cerințele de validitate stabilite de normele dreptului internațional și să nu-și fi
încetat existența” (Nicoleta Diaconu, Tratat de drept internațional, Editura Lumina Lex, 2002, p. 96)
41
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

3.1. Izvoarele principale ale dreptului Uniunii Europene


În categoria izvoarelor principale sunt incluse în primul rând tratatele de
constituire ale comunităților europene dar și tratatele care au intervenit ulterior
în vederea modificării acestora. Aceste tratate ”încheiate de comunitățile
europene și ulterior de Uniunea Europeană sunt izvoare ale dreptului comunitar
și fac, astfel, parte din categoria izvoarelor primare” 1.
Dreptul primar se referă la dreptul european al tratatelor, adică la Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul UE) şi Tratatul privind funcţionarea
Uniunii Europene (Tratatul FUE), care conţine ordinea de drept comună şi are
aplicare nemijlocită în statele membre, având caracter obligatoriu şi pentru
instanţe. O importanţă deosebită o au libertăţile fundamentale, aplicabile în
raporturile transfrontaliere, în special în ceea ce priveşte libera circulaţie a
persoanelor, libertatea de stabilire a reşedinţei şi libera circulaţie a serviciilor.
Tratatele de instituire a Comunităților/Uniunii Europene și tratatele
modificatoare se află în vârful piramidei normelor juridice, ele reprezentând
acordul de voință al statelor membre pentru crearea comunităților și a Uniunii
Europene2. Aceste tratate au aceeași importanță cu cea a unei legi fundamentale
la nivel național. Toate celelalte reglementări ale Uniunii Europene trebuie să
fie în concordanță cu aceste tratate, în caz contrar ele fiind susceptibile de a fi
anulate sau declarate invalide3.
Astfel, tratatele institutive pe care le avem în vedere sunt:
- Tratatul de înființare a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului
(CECO) semnat la Paris la 18 aprilie 1951 de către Germania, Franța,
Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg și care a intrat în vigoare la 23 iulie
1952 (”Europa celor șase”);
- Tratatul de constituire a Comunității Economice Europene (CEE) și
Tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA
sau EURATOM) semnate la Roma în data de 25 martie 1957 de către
Germania, Franța, Olanda, Italia, Belgia și Luxembourg și care au intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tot în această categorie a izvoarelor principale vom încadra și tratatele
modificatoare ale tratatelor institutive:
- Tratatul de la Bruxelles (adoptat la 8 aprilie 1965 și intrat în vigoare la 1
iulie 1967) denumit și Tratatul de fuziune care a permis unificarea organelor
de conducere a celor trei comunități (noile organe fiind: Parlamentul
European, Comisia Europeană, Consiliul Ministerial și Curtea de Justiție);
- Actul Unic European (AUE, semnat la 17 februarie 1986 respectiv 28
februarie 1986 și a intrat în vigoare la 1 iulie 1987) prin care prevederile
tratatelor comunitare s-au extins asupra unor noi domenii de activitate;

1
Gabriel Liviu Ispas, Uniunea Europeană, Editura Universul Juridic, 2012, p. 32
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 99
3
Ibidem
42
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- Tratatul de la Maastricht (semnat la 7 februarie 1992) un tratat care se


sprijină pe cele trei comunități europene pe care le-a completat cu noi politici
de cooperare și dezvoltare;
- Tratatul de la Amsterdam (semnat în octombrie 1997 și intrat în vigoare la
1 mai 1999), încheiat cu scopul de a îmbunătăți integrarea europeană,
măsurile și tehnicile acesteia;
- Tratatul de la Nisa (intrat în vigoare la 1 februarie 2003) încheiat cu scopul
de a aduce modificări, completări, adăugiri și înlocuiri în dispozițiile
tratatelor TUE și CE;
- Tratatul de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007 și intrat în vigoare la
1 decembrie 2009) aduce modificări și completări dispozițiilor Tratatului
TUE și Tratatului privind Comunitatea Europeană având 36 de protocoale și
65 de declarații anexate.
De asemenea acordurile de aderare1, tratatele de aderare, protocoalele și
declarațiile anexate tratatelor menționate mai sus, au aceeași valoare și forță
juridică cu cea a tratatelor inițiale.
Aplicație
Analizați un tratat de aderare la alegere.

Aplicație
Care sunt protocoalele care însoțesc Tratatul de la Maastricht?
Menționați protocoalele și declarațiile anexate Tratatului de la Lisabona.

3.2. Izvoarele secundare (derivate) ale dreptului Uniunii Europene


Potrivit dispozițiilor din tratatul TFUE, organele Uniunii pot adopta o
serie de acte juridice care au la bază tratatul iar adoptarea lor se fundamentează
pe dreptul primar și în această categorie se regăsesc regulamentele, directivele,
deciziile, recomandările și avizele. Astfel, în articolul 288 din TFUE 2 se prevede
că:”pentru exercitarea competențelor Uniunii, instituțiile adoptă regulamente,
directive, decizii, recomandări și avize. Regulamentul are aplicabilitate
generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
fiecare stat membru. Directiva este obligatorie pentru fiecare stat membru
destinatar cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităților
naționale competența în ceea ce privește forma și mijloacele. Decizia este
obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică destinatarii,
decizia este obligatorie numai pentru aceștia. Recomandările și avizele nu sunt
obligatorii.”
Astfel, dreptul secundar este format din actele normative formale, emise
de organele UE, în special sub formă de regulamente, directive, decizii, precum
şi decizii cadru. Potrivit art. 289 alin. 3 din TFUE ”actele juridice adoptate prin

1
Tratate de aderare: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (22 ianuarie 1972), Grecia (28 mai 1979), Spania și
Portugalia (12 iunie 1985), Austria, Suedia, Finlanda (1995), Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia,
Estonia, Lituania, Letonia, Malta și Cipru (16 aprilie 2003), România și Bulgaria (25 aprilie 2005).
2
Ex articolul 249
43
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

procedură legislativă constituie acte legislative” 1 iar potrivit art. 290, alin (1)
TFUE ” un act legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte
fără caracter legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau
modifică anumite elemente neesențiale ale actului legislativ”. Actele legislative
definesc în mod expres obiectivele, conținutul, domeniul de aplicare și durata
delegării de competențe. Elementele esențiale ale unui anumit domeniu sunt
rezervate actului legislativ și nu pot face, prin urmare, obiectul delegării de
competențe. Față de aceste considerente, izvoarele secundare au următoarele
caracteristici 2:
- sunt emise de către instituțiile comunitare în virtutea competențelor pe are
acestea le au;
- misiunea lor constă în punerea în aplicare a tratatelor și în acest fel a
obiectivelor pe are acestea le prevăd;
- poziția lor ierarhică este de subordonare în fața tratatelor pe are le aplică.
Regulamentul este actul normativ cu aplicabilitate generală ce poate fi
asimilat unei legi interne. Este obligatoriu în toate părţile sale şi se aplică
nemijlocit în fiecare stat membru. Se poate spune că ”aplicabilitatea directă
înseamnă că regulamentul intră în vigoare și se aplică în favoarea sau în dauna
subiectelor de drept fără să fie necesare măsuri de preluare în dreptul național.
Statele membre semnatare ale tratatelor de înființare a UE au obligația de a
respecta efectul direct al regulamentului” 3. Dacă regulamentele se aplică
nemijlocit în fiecare stat membru al uniunii, directivele sunt obligatorii doar în
privința obiectivelor (scopului final) ce trebuie realizate prin legislaţia internă a
fiecărui stat membru și bineînțeles în termenul stabilit în directive.
Decizia este actul normativ din dreptul european cu caracter obligatoriu
care serveşte reglementării unor cazuri individuale. Spre deosebire de directive,
decizia este obligatorie în toate elementele sale mai ales pentru cei pe care îi
invocă, persone individuale sau state membre.
În ceea ce privește avizele și recomandările, acestea ”nu sunt obligatorii”
potrivit articolului 288 din TFUE. Astfel, forța juridică obligatorie nu este o
caracteristică a acestor acte, care au de obicei un caracter facultativ ce nu atrage
controlul jurisdicțional.

3.3. Izvoarele complementare ale dreptului Uniunii Europene


În această categorie a izvoarelor complementare vom avea în vedere în
primul rând principiile de drept aplicabile în domeniu, o categorie destul de
vastă a izvoarelor dreptului Uniunii Europene. Astfel, vom considera ca fiind
izvoare complementare principiile generale de drept comune statelor membre și
principiile generale de drept în legătură cu drepturile democratice și drepturile
fundamentale ale omului.

1
art. 289, alin.(3), TFUE
2
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluver, 2009, p. 439
3
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p. 123
44
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Înainte de a detalia câteva dintre cele mai importante principii de drept


european, N.Diaconu1 consideră că la fel de importante sunt și principiile clasice
ale dreptului impuse de Curtea de Justiție, precum: dreptul de apărare, corecta
administrare a justiției, neretroactivarea actelor administrative, recunoașterea
drepturilor dobândite, principiul bunei credinte sau principiul echității.
În concordanță cu ordinea juridică comunitară, statele membre trebuie să
respecte următoarele principii: egalitatea față de reglementările economice,
principiul general al certitudinii juridice, îmbogățirea fără just temei,
responsabilitatea extracontractuală pentru daunele cauzate de actele normative,
confidențialitatea corespondenței între avocat și client, dreptul la apărare,
secretul afacerilor întreprinderilor etc2.
Relațiile dintre statele membre și Uniunea Europeană se fundamentează și ele pe
o serie de principii precum:
- Principiul nediscriminării sau al egalității de tratament 3;
- Principiul general al proporționalității (detaliat mai sus);
- Principiul subsidiarității (detaliat mai sus4);
- Principiul atribuirii de competențe (Articolul 7 din TFUE5);
- Principiul echilibrului instituțional6;
- Principiul recunoașterii reciproce - Articolul 67 alin 47, Articolul 708,
Articolul 81 alin 19, Articolul 82 alin 110

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 89
2
Ibidem
3
Articolul 157 (ex-articolul 141 TCE): (1) Fiecare stat membru asigură aplicarea principiului egalității de
remunerare între lucrătorii de sex masculin și cei de sex feminin, pentru aceeași muncă sau pentru o muncă de
aceeași valoare.Parlamentul European și Consiliul hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinară
și după consultarea Comitetului Economic și Social, adoptă măsuri necesare pentru a asigura punerea în
aplicare a principiului egalității șanselor și al egalității de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește
munca și locul de muncă, inclusiv a principiului egalității de remunerare pentru aceeași muncă sau pentru o
muncă echivalentă.
4
Articolul 69: Parlamentele naționale asigură, cu privire la propunerile și inițiativele legislative prezentate în
cadrul capitolelor 4 și 5, respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu Protocolul privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității.
5
”Uniunea asigură coerența între diferitele sale politici și acțiuni, ținând seama de ansamblul obiectivelor
Uniunii și respectând principiul de atribuire a competențelor.”
6
Articolul 80: Politicile Uniunii menționate la prezentul capitol și punerea în aplicare a acestora sunt
reglementate de principiul solidarității și al distribuirii echitabile a răspunderii între statele membre, inclusiv pe
plan financiar. Ori de câte ori este necesar, actele Uniunii adoptate în temeiul prezentului capitol cuprind
măsuri adecvate pentru aplicarea acestui principiu.
7
(4) Uniunea facilitează accesul la justiție, în special pe baza principiului recunoașterii reciproce a deciziilor
judiciare și extrajudiciare în materie civilă.
8
Fără a aduce atingere articolelor 258, 259 și 260, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile de
stabilire a condițiilor în care statele membre, în colaborare cu Comisia, realizează o evaluare obiectivă și
imparțială a punerii în aplicare, de către autoritățile statelor membre, a politicilor Uniunii prevăzute în
prezentul titlu, în special în scopul de a favoriza aplicarea deplină a principiului recunoașterii reciproce.
Parlamentul European și parlamentele naționale sunt informate cu privire la conținutul și rezultatele evaluării.
9
(1) Uniunea dezvoltă o cooperare judiciară în materie civilă cu incidență transfrontalieră, întemeiată pe
principiul recunoașterii reciproce a deciziilor judiciare și extrajudiciare. Această cooperare poate include
adoptarea unor măsuri de apropiere a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor
membre.
10
(1) Cooperarea judiciară în materie penală în cadrul Uniunii se întemeiază pe principiul recunoașterii
reciproce a hotărârilor judecătorești și a deciziilor judiciare și include apropierea actelor cu putere de lege și a
normelor administrative ale statelor membre în domeniile prevăzute la alineatul (2) și la articolul 83.
45
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- Principiul autonomiei instituționale relative:


- Principiul priorității dreptului Uniunii Europene;
- Principiul aplicării directe a dreptului Uniunii Europene.
- Principiul transparenței (Articolul 151 alin 1)
- Principiul economiei de piață deschise2
- Principiul precauției și acțiunii preventive 3

Aplicație
Extrageți din Tratatul de funcționare al Uniunii Europene principiile de
funcționare a Uniunii Europene.

Un obiectiv major al comunităților europene este protecția drepturilor


omului și a drepturilor democratice ale acestuia. Din acest punct de vedere, la
nivelul Uniunii Europene s-a ținut cont odată cu intrarea în vigoare a Tratatului
de la Maastricht și continuând cu Tratatul de la Lisabona de aceste principii a
căror încălcare poate atrage sancțiuni. Varianta consolidată a Tratatului privind
Uniunea Europeană prevede în articolul 6 că uniunea recunoaște drepturile,
libertățile și principiile prevăzute în Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene 4 care are aceeași valoare juridică cu cea a tratatelor. În
același timp, alineatele 2 și 3 ale aceluiași articol prevăd că:
”(2) Uniunea aderă la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor
Omului și a Libertăților Fundamentale. Competențele Uniunii, astfel cum sunt
definite în tratate, nu sunt modificate de această aderare.(3) Drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenția Europeană pentru
Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și astfel cum
rezultă din tradițiile constituționale comune statelor membre, constituie
principii generale ale dreptului Uniunii.”
Anexată Tratatului de la Lisabona, Declaraţia cu privire la Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene5 prevede că aceasta are forţă juridică
obligatorie și confirmă drepturile fundamentale garantate prin Convenția
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților
1
(ex-articolul 255 TCE(1) În scopul promovării unei bune guvernări și asigurării participării societății civile,
instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii acționează respectând în cel mai înalt grad principiul
transparenței.
2
Articolul 119 (ex-articolul 4 TCE): (1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din Tratatul
privind UniuneaEuropeană, acțiunea statelor membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de
tratate,instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor
membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei
economii de piață deschise, în care concurența este liberă.
Articolul 310 (ex-articolul 268 TCE) (5) Bugetul Uniunii se execută în conformitate cu principiul bunei gestiuni
financiare. Statele membre și Uniunea cooperează pentru a face posibilă utilizarea alocărilor înscrise în buget,
în conformitate cu acest principiu.
3
Articolul 191 (ex-articolul 174 TCE): (2)Politica Uniunii în domeniul mediului urmărește un nivel ridicat de
protecție, ținând seama de diversitatea situațiilor din diferitele regiuni ale Uniunii. Aceasta se bazează pe
principiile precauției și acțiunii preventive, pe principiul remedierii, cu prioritate la sursă, a daunelor provocate
mediului și pe principiul „poluatorul plătește”.
4
din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg
5
Prima declarație anexată Tratatului de la Lisabona cu privire la dispozițiile tratatului
46
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Fundamentale şi astfel cum rezultă acestea din tradiţiile constituţionale


comune statelor membre. De asemenea carta nu extinde domeniul de aplicare a
dreptului Uniunii în afara competenţelor Uniunii, nici nu creează vreo
competenţă sau sarcină nouă pentru Uniune şi nu modifică competenţele şi
sarcinile stabilite de tratate.

Aplicație
Realizați analiza structurală a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene.

Este necesar aici să delimităm câteva noțiuni specifice pentru a evita


confuziile care se pot crea. Astfel, din perspectiva documentelor existente, avem
pe de o parte Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale sau pe scurt Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, adoptată de Consiliul Europei în 1950 la Roma, acesta fiind și scopul
principal al acestei organizații internaționale. Pe de cealaltă parte avem Carta
Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene un document diferit, prevăzut
de Tratatul de la Lisabona și care se referă la respectarea drepturilor omului în
cadrul Uniunii Europene. După cum scrie N. Diaconu1 carta este mai extinsă în
prevederi decât convenția care se limitează doar la drepturile civile și politice.

Aplicație
Realizați o analiză în paralel a celor două documente specifice, Carta Drepturilor
Fundamentale a Uniunii Europene și Convenția Europeană a Drepturilor Omului
și evidențiați deosebirile și asemănările dintre acestea.

În același timp Consiliul Europei 2, ca organizație europeană de sine


stătătoare nu trebuie confundat cu cele două consilii, Consiliul European și
Consiliul Uniunii Europene care sunt instituții ale Uniunii Europene. Mai
există însă și cele două curți de justiție, respectiv Curtea Europeană a
Drepturilor Omului de la Strasbourg (CEDO) și Curtea de Justiție a Uniunii
Europene3 (CJUE) de la Luxemburg a căror competențe nu intră în conflict.
Astfel, CEDO este considerată o instanță de recurs având competențe exclusive
în domeniul protecției drepturilor omului în timp ce CJUE este o instanță ce are
competențe mai ample conferite de tratate4 și nu acționează în calitate de
instanță de control privind drepturile omului decât dacă este sesizată de o
persoană fizică sau juridică printr-o acțiune al cărei obiect este anularea unui act
al instituțiilor Uniunii Europene care o privește în mod direct.

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 94
2
acționează în favoarea unității europene prin: ocrotirea și întărirea democrației pluraliste si drepturilor omului;
definirea de soluții comune pentru problemele societății; înțelegerea și punerea în valoare a identității culturale
europene (Diaconu, 2011, p. 95).
3
Cuprinde Curtea de Justiție, Tribunalul, tribunalele specializate.
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 95
47
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Prin aderarea Uniunii Europene la Conventia Europeană pentru apărarea


drepturilor omului și libertăților fundamentale (prin articolul 6 alin 2 din TUE)
cetățenii europeni vor putea să se adreseze direct Curții Europene a Drepturilor
Omului (CEDO) pentru rezolvarea problemelor existente fapt care va conduce la
cresterea nivelului de garantare a respectării drepturilor omului la nivel
European1.
La fel de importante sunt și ”principiile democratice” prevăzute într-un
capitol special al TUE ce cuprinde:
- Principiul egalității cetățenilor săi: Este cetățean al Uniunii orice persoană
care are cetățenia unui stat membru. Cetățenia Uniunii nu înlocuiește
cetățenia națională, ci se adaugă acesteia.2
- Principiul democrației reprezentative:(2) Cetățenii sunt reprezentați
direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European. Statele membre sunt
reprezentate în Consiliul European de șefii lor de stat sau de guvern și în
Consiliu de guvernele lor, care la rândul lor răspund în mod democratic fie
în fața parlamentelor naționale, fie în fața cetățenilor lor. (3) Orice cetățean
are dreptul de a participa la viața democratică a Uniunii. Deciziile se iau în
mod cât mai deschis și la un nivel cât mai apropiat posibil de cetățean. (4)
Partidele politice la nivel european contribuie la formarea conștiinței
politice europene și la exprimarea voinței cetățenilor Uniunii.3
- Principiul transparenței:(1)Instituțiile acordă cetățenilor și asociațiilor
reprezentative, prin mijloace corespunzătoare, posibilitatea de a-și face
cunoscute opiniile și de a face schimb de opinii în mod public, în toate
domeniile de acțiune ale Uniunii. (2) Instituțiile Uniunii mențin un dialog
deschis, transparent și constant cu asociațiile representative și cu societatea
civilă. (3) În vederea asigurării coerenței și a transparenței acțiunilor
Uniunii, Comisia Europeană procedează la ample consultări ale părților
interesate.4
- Principiul participării active a parlamentelor naționale: Parlamentele
naționale contribuie în mod activ la buna funcționare a Uniunii: (a) prin
faptul că sunt informate de către instituțiile Uniunii și prin primirea de
notificări privind proiectele de acte legislative ale Uniunii în conformitate cu
Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană; (b)
prin respectarea principiului subsidiarității în conformitate cu procedurile
prevăzute în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și
proporționalității; (c) prin participarea, în cadrul spațiului de libertate,
securitate și justiție, la mecanismele de evaluare a punerii în aplicare a
politicilor Uniunii în acest spațiu, în conformitate cu articolul 70 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, și prin implicarea în
controlul politic al Europol și în evaluarea activităților Eurojust, în

1
Ibidem
2
Art. 9 din TUE
3
Art. 10 din TUE
4
Art. 11 din TUE
48
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

conformitate cu articolele 88 și 85 din respectivul tratat; (d) prin


participarea la procedurile de revizuire a tratatelor, în conformitate cu
articolul 48 din prezentul tratat; (e) prin faptul că sunt informate cu privire
la cererile de aderare la Uniune, în conformitate cu articolul 49 din
prezentul tratat; (f) prin participarea la cooperarea interparlamentară dintre
parlamentele naționale și cu Parlamentul European, în conformitate cu
Protocolul privind rolul parlamentelor naționale în Uniunea Europeană. 1
Trebuie să menționăm faptul că în afară de principiile generale de drept și
cele referitoare la respectarea drepturilor fundamentale ale omului care sunt de
aceeași importanță cu tratatele constitutive, celelalte principii sunt într-o relație
de subordonare față de acestea. Celelalte principii sunt apreciate2 ca având o
valoare inferioară, întrucât Curtea le aplică doar în cazul în care acestea nu
contravin tratatelor constitutive sau drepturilor fundarnentale. Ele sunt
considerate însă cu valoare juridică superioară dreptului derivat.
Tot în categoria izvoarelor complementare vom încadra și acordurile
internationale ale Uniunii Europene definite de N. Diaconu3 ca fiind
instrumentele juridice prin care se materializează conținutul juridic al relațiilor
Uniunii Europene cu state terțe și organizații internaționale.
De asememnea aceste acorduri internaționale pot fi încheiate și la nivelul
statelor membre între ele sau între state membre și state terțe iar în funcție de
momentul încheierii acestora statele trebuie să se asigure că nu există
inadvertențe sau incompatibilități cu tratatele în vigoare.
Reglementarea acordurilor internaționale încheiate de Uniunea Europeană este
prevăzută în articolele 216-217 din TFUE, iar în articolele 218-219 sunt
precizate detaliile procedurii de încheiere și negociere a acestor acorduri.
Potrivit art. 216, alin (1), Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu
una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, în cazul în care se
prevede astfel în tratate sau în cazul în care încheierea unui acord fie este
necesară pentru realizarea, în cadrul politicilor Uniunii, a unuia dintre
obiectivele stabilite prin tratate, fie este prevăzută printr-un act juridic
obligatoriu al Uniunii, fie poate influența normele comune ori poate modifica
domeniul de aplicare a acestora. De asemenea, acordurile încheiate de Uniune
sunt obligatorii pentru instituțiile Uniunii și pentru statele membre.
Prin raportare la art. 217 din TFUE, ”Uniunea Europeană poate încheia
acorduri cu una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale, pentru a
crea o asociere caracterizată de drepturi și obligații reciproce, de acțiuni
comune și proceduri speciale”. Extinzând clasificarea izvoarelor
complementare, aceasta poate cuprinde:
- actele interne ale instituțiilor și organismelor comunitare, regulamentele de
procedură, regulamentele interne, instrucțiunile și statutele diferitelor
instituții, propuneri legislative, acte pregătitoare emise de Comisie, avize
1
Art. 12 din TUE
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 100
3
Ibidem, p. 98
49
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

eliberate de diferite comitete, programe generale, al căror specific constă în


faptul că produc ”efecte juridice doar în interiorul emitentului sau în relațiile
acestuia cu alte instituții sau organisme din cadrul sistemului comunitar, iar
nu și în raport cu statele membre, cu instituțiile acestora sau cu persoane de
drept privat”1;
- acordurile încheiate cu terțe state sau cu organizații internaționale.
Astfel, în această categorie a izvoarelor complementare intră și
”convenţiile internaţionale încheiate de statele membre ale comunităţilor
respectiv de comunităţi cu state terţe. Întrebarea este dacă dreptul internaţional
public poate fi aplicat sau nu în relaţiile dintre statele membre şi CE respectiv
între statele membre?” 2 Bineînțeles că dreptul international public se poate
aplica însă doar în situațiile care se găsesc în afara competenței comunităților
europene, el fiind subordonat reglementărilor specifice de drept European.

Aplicație
Realizați o analiză a dispozițiilor articolelor 218 și 219 din TFUE în care să
explicați procedura de negociere și încheiere a acordurilor internaționale de către
Uniunea Europeană.

În ceea ce privește situația acordurilor internaționale încheiate de către


statele membre și de către Uniunea Europeană se recunoaște ca principiu general
superioritatea acestora față de dreptul derivat, dar nu și față de tratatele
constitutive și principiile generale, cărora le sunt subordinate3. Realizând o
ierarhie a principiilor enumerate și detaliate până acum putem spune că tratatele
constitutive alături de cele modificatoare și principiile generale de drept reușesc
să se afle pe o poziție superioară celorlalte izvoare precum acordurile
internaționale. În ceea ce privește jurisprudența, misiunile CEJ presupun o
interpretare uniformă a dreptului european din considerente ce țin de formulări
cu un grad ridicat de generalitate sau incomplete în conținutul tratatelor.
Practica CEJ se consacră ca un important izvor de drept datorită faptului că
”hotărârile date de Curtea de Justiție pentru interpretarea și aplicarea unitară a
normelor de drept comnitar sunt obligatorii pentru toate instituțiile din sistemul
Uniunii și Comuntăților Europene, pentru statele membre și autoritățile lor
naționale și evident pentru instanțele naționale care aplică legislația comuntară
în activitatea de judecată”.4

1
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluver, 2009, p. 449
2
Lector univ.dr.Eduard Călinoiu, Drept comunitar european, (Suport de curs), 2011, p. 55
3
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 100
4
Felician Cotea, op.cit., p. 470
50
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

3.4. Izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene


Printre izvoarele nescrise ale dreptului Uniunii Europene menționăm
cutuma, jurisprudența și principiile generale de drept. În ceea ce privește
cutuma, ”dreptul cutumiar comunitar se bazează pe un obicei (o acţiune sau o
inacţiune) constant şi general al subiecţilor de drept (consuetudo1) care
acţionează în acest fel din convingerea că la acest comportament sunt obligaţi
pe baza unei norme juridice (opinio juris sive necesitatis2)”3.
Principiile generale de drept se referă la acele principii care sunt compatibile
tuturor statelor membre și corespund structurii comunitare.
Pornind de la prioritatea dreptului Uniunii Europene în fața dreptului intern,
instanțele naționale trebuie să interpreteze reglementările aplicabile în
conformitate cu jurisprudența CJUE
Cauza Da Costa4 a reprezentat un reper printre hotărârile CJUE fapt care a
sporit autoritatea CJUE în fața instanțelor naționale. Totodată, această hotărâre
”a inițiat ceea ce constituie în fapt un sistem al precedentului”5, iar ”în măsura în
care hotărârile CEJ au valoare de precedent, acest lucru plasează Curtea într-o
poziție superioară față de instanțele naționale.” Se apreciază că ”sistemul
precedentului judiciar duce la un sistem mai eficient de drept comunitar, însă un
sistem bazat pe precedent presupune și un preț al erorii: posibilitatea comiterii
de greșeli de către instanțele naționale. Cu toate acestea, precedentul are și
beneficii, instanțele naționale devin ele însele organe de punere în aplicare a
dreptului comunitar.”

3.5. Aplicarea dreptului Uniunii Europene


Pentru a fi aplicabil la nivel intern, dreptul Uniunii Europene trebuie să
facă parte din legislația internă a fiecărui stat membru, deoarece potrivit
principiului aplicabilității directe prioritatea este acordată la nevoie legislației
comunitare în fața celei naționale. Tot acest principiu permite să înțelegem că
dreptul comunitar se integrează direct în dreptul statelor membre fără să permită

1
Elementul material al cutumei se numeşte consuetudo. Este unul din parametrii constitutivi ai cutumei, celălalt
fiind elementul psihologic sau subiectiv (opinio juris sive necessitatis).
2
Elementul psihologic al cutumei se numeşte opinio juris sive necessitatis. Este unul din parametrii constitutivi
ai cutumei, celălalt fiind elementul material sau obiectiv (consuetudo). Rolul lui opinio juris este acela de a plasa
sarcina probei cutumei statului-parte care afirmă existenţa unei anumite reguli cutumiare. Este aproape imposibil
de dovedit atunci când nu poate fi dedusă din factori obiectivi.
3
Lector.univ.dr. Eduard Călinoiu, Drept Comunitar European. Suport de curs pentru învăţământ la distanţă,
2011,http://www.id-
hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/Drept%20comunitar%20european_an%20%203%20sem%201.pdf
consultat la data 16.06.2014
4
Hotărârea Curții din 27 martie 1963,Transferul de la statele membre din sistemul de drept intern către sistemul
comunitar al drepturilor şi obligaţiilor aduce o limitare permanentă a drepturilor suverane, un act ulterior,
unilateral din partea statului membru, incompatibil cu dreptul comunitar neputând prevala în raport cu un act
comunitar.
5
Sorin Popescu, Luiza Manea, Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene între sistemul de drept
anglo-saxon şi cel romano-germanic.Valoare juridică ,Buletin de informare legislativă, nr. 2 / 2012, p. 6
51
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

statelor sa aleagă între teoriile dualiste1 sau moniste2, nemaifiind nevoie de


măsuri luate pe plan intern pentru aplicarea dreptului comunitar 3. În acest sens
orice persoană particulară poate invoca în apărarea sa la nivel intern dreptul
Uniunii Europene în fața instanțelor interne.
După cum prevede articolul 288 din TFUE doar regulamentul este
instrumentul juridic care are acest privilegiu de a putea fi aplicat direct, fără
intervenția legislativă a statelor membre: ”Regulamentul are aplicabilitate
generală. Acesta este obligatoriu în toate elementele sale și se aplică direct în
fiecare stat membru”. Statele membre pot însă interveni în situația în care
regulamentele Uniunii Europene au nevoie de măsuri practice de aplicabilitate
sau completări. În raport cu regulamentul principiile generale de drept au
aceeași aplicabilitate directă indiferent de caz și în mod necondiționat. În ceea ce
privește directivele și deciziile, acestea au nevoie de intervenția statelor membre
în privința stabilirii mijloacele de realizare practică a acestora. În același timp,
regulamentele deciziile, directivele și recomandările se vor aplica la nivel intern
în măsura în care nu sunt în contradicție cu ordinea juridică comunitară4.
În ceea ce privește tratatele constitutive Curtea de Justiție a considerat că
dreptul comunitar nu are o aplicabilitate directă autonomă decât în legătură cu
dispozitiile care conferă drepturi și instituie obligații exprese pentru persoane
particulare, precum și cele care impun obligații bine stabilite în sarcina statelor
membre sau a instituțiilor comunitare5. În cazul acordurilor internaționale
Curtea de decis că prevederile acestora pot fi invocate în mod direct dacă acestea
conțin clauze care conferă drepturi nu numai pentru state, ci și pentru persoane
private, sau dacă aplicarea acestor tratate în ordinea juridică internă are la bază
dispozițiile clare, care nu necesită alte acte normative interne6.

Aplicație
Explicați de ce deciziile și directivele europene nu au un efect direct asupra
statelor membre.

În orice caz, fiecare stat membru va depune întregul efort de care dispune
pentru a duce la îndeplinire directivele ce îi sunt adresate iar judecătorii
instanțelor interne vor avea în vedere aplicarea normelor de drept european cu
prioritate și înlăturarea dispozițiilor contrare reglementărilor naționale.

1
teoria dualistă, susţine distincţia clară între cele două sisteme de drept, intern şi internaţional şi spune că este
necesar să se emită un act normativ prin care transferul în ordinea internă, a tratatului de ordinea internaţională, a
dobândit puterea de a fi pus în aplicare
2
teoria monistă se bazează pe ideea că există doar o singură ordine juridică pentru componenta ce reiese din
dreptul naţional şi dreptul internaţional şi unul din aceste elemente prevalează asupra celuilalt şi include două
alternative: primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern; întâietatea legislaţiei naţionale faţă de dreptul
internaţional
3
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 101
4
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 101 apud. O. Manolache
5
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 102
6
Ibidem
52
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Instanțele naționale sunt considerate instanțe de drept comun, fiind competente


să aplice dreptul Uniunii Europene în acțiunile aflate pe rol 1.
De aici rezultă un al doilea principiu important, respectiv principiul
priorității dreptului Uniunii Europene/dreptului comunitar asupra dreptului
national al statelor membre. Statele membre și Comunitățile recunosc rangul
prioritar în aplicare al dreptului comunitar 2. Acest principiu este susținut la
nivelul ordinii juridice a Uniunii Europene pe de o parte de doctrinele de drept
international public (teoria monistă și dualistă) și pe de altă parte de acordul pe
care fiecare stat l-a semnat pentru a fi membru al uniunii. Adepții teoriei
autonomiste sau dualiste (potrivit căreia dreptul comunitare este un sistem
juridic autonom, de sine stătător) au arătat că fundamentul primordialității
dreptului comunitar sunt chiar normele dreptului comunitar din cadrul tratatelor,
deoarece odată înființate comunitățile, pe baza acordului de voință al statelor
membre, au căpătat o existență independentă, autonomă 3.
Calitatea de stat membru vine odată cu acceptarea jurisdicției speciale
oferită de Uniunea Europeană, care trebuie introdusă în dreptul intern al fiecărui
stat. Pentru că tratatele existente la nivelul Uniunii Europene nu prevedeau cu
claritate acest principiu, prin Tratatul de la Lisabona s-a îndeplinit această
cerință. Astfel, printre cele 65 de declarații anexă, în cele cu privire la
dispozițiile tratatelor regăsim Declarația nr.17 cu privire la supremație:
”Conferinţa reaminteşte că, în conformitate cu jurisprudenţa constantă a Curţii
de Justiţie a Uniunii Europene, tratatele şi legislaţia adoptată de Uniune pe
baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condiţiile
prevăzute de jurisprudenţa menţionată anterior.”
În aceeași declarație cu privire la supremație, pentru a susține principiul,
s-a anexat Avizul Serviciului juridic al Consiliului din 22 iunie 20074, detaliat
după cum urmează:
„Din jurisprudenţa Curţii de Justiţie reiese că supremaţia dreptului comunitar
este un principiu fundamental al dreptului comunitar. Conform Curţii, acest
principiu este inerent naturii specifice a Comunităţii Europene.
La data primei hotărâri din cadrul acestei jurisprudenţe consacrate (hotărârea
din 15 iulie 1964, în cauza 6/64, Costa/ENEL5), supremaţia nu era menţionată
în tratat. Situaţia nu s-a schimbat nici astăzi. Faptul că principiul supremaţiei
nu va fi inclus în viitorul tratat nu va schimba în niciun fel existenţa principiului
şi jurisprudenţa în vigoare a Curţii de Justiţie.”
Acceptarea acestui principiu s-a realizat diferit de la un stat membru la
altul. În timp ce unele state precum țările Benelux sau Irlanda au implementat cu

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 109
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Sfera Juridică, București, 2012, p. 75
3
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 75
4
11197/07 (JUR 260)
5
Reiese (...) că, izvorând dintr-o sursă independentă, dreptului născut din tratat nu ar putea, dată fiind natura sa
specifică originală, să i se opună din punct de vedere juridic un text intern, indiferent de natura acestuia, fără a-şi
pierde caracterul comunitar şi fără a fi pus în discuţie fundamentul juridic al Comunităţii înseşi.
53
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

ușurință acest principiu, țări precum Italia, Germania, Franța au trecut printr-un
proces de acceptare mai anevoios1.

Aplicație
Comentați Avizul Serviciului juridic al Consiliului expus mai sus.

Putem concluziona asupra acestui al doilea principiu, al priorității


legislației comunitare, subliniind importanța alinierii reglementărilor interne în
vigoare ale fiecărui stat membru cu cele de la nivelul uniunii Europene 2. Această
concordanță este necesară pentru statele membre, în sensul evitării riscului de a
fi suspectate de neîndeplinirea obligațiilor3 ce le revin din această calitate. Este
important să cunoaștem faptul că nici măcar prevederile constituționale ale unui
stat membru nu pot fi invocate în cazul nerespectării normelor comunitare, de
aceea unii doctrinari consideră că statutul de stat membru al Uniunii Europene
aduce deopotrivă atât beneficii cât și o slăbire a suveranității fiecărui stat.
Suntem de acord în această problemă cu autorul F. Gyula4 care consideră că
statele membre ale Uniunii Europene au decis să exercite în comun anumite
atribuții care, în mod tradițional, țin de domeniul suveranității naționale iar
această acțiune poate fi încadrată la transferul de competențe sub forma
delegării.
În privința României, ca stat membru al Uniunii Europene, măsurile luate
cu privire la acest principiu al priorității dreptului comunitar în fața dreptului
național român se regăsesc în articolul 148 alin 2, după cum urmează: ”Ca
urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea
prevederilor actului de aderare.”

1
Detalii în Gyula, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, 2008
2
De exemplu în aplicarea pedepselor de drept penal la nivel național, acestea trebuie să fie în concordanță cu
cele ale dreptului comunitar, sub sancțiunea anulării acestora de către instanțele superioare (Diaconu, 2011, p.
107)
3
Articolul 7 din TUE prevede în alineatele 1, 2 și 3 că: (1) La propunerea motivată a unei treimi din statele
membre, a Parlamentului European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European,
Consiliul, hotărând cu o majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar
de încălcare gravă a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru. Înainte de a proceda la această
constatare, Consiliul audiază statul membru în cauză și îi poate adresa recomandări, hotărând după aceeași
procedură. Consiliul verifică cu regularitate dacă motivele care au condus la această constatare rămân
valabile. (2) Consiliul European, hotărând în unanimitate la propunerea unei treimi din statele membre sau a
Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European, poate să constate existența unei încălcări grave și
persistente a valorilor prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a invitat acel stat membru să-și
prezinte observațiile. (3) În cazul în care a fost făcută constatarea menționată la alineatul (2), Consiliul,
hotărând cu majoritate calificată, poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în
cauză în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat
membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele consecințe ale unei astfel de suspendări
asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice (Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar.
Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2008, p. 82)
4
Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed. Sfera Juridică,
Cluj-Napoca, 2008, p. 84
54
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

În continuare, N. Diaconu1 precizează care sunt variantele care stau la


baza uniformizării legislațiilor existente la nivel national cu cele de la nivel
comunitar, respectiv:
- ”Substituirea - competențele sunt transferate în totalitate către Uniune,
aceasta exercitând competențe exclusive în domeniile respective.
- Armonizarea - dreptul național a continuat să existe, însă trebuia să se
modifice în funcție de exigențele definite de dreptul comunitar european,
astfel încât diferitele sisteme naționale să prezinte un anumit grad de
omogenitate și de coerență decurgând din finalitățile comune.
- Coordonarea - acest termen a fost utilizat ca sinonim al armonizării, însă în
timp ce armonizarea, implică adaptarea sistemelor de drept naționale în
funcție de obiectivele impuse de dreptul comunitar, coordonarea corespunde
ipotezei în care sistemele de drept naționale îsi păstrează calitatea proprie,
dreptul comunitar intervenind doar pe planul efectelor lor, pentru a le
coordona.
- Coexistența - aceasta rezultă din faptul că cele două ordini juridice (ordinea
juridică a Uniunii Europene și ordinea juridică natională) reglementează
același obiect însă cu funcții diferite.”
În completarea acestor variante de uniformizare legislativă descrise mai
sus vom reda prevederile articolului 4 alin. 2 și 3 din TUE după cum urmează:
(2) Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele, precum
și identitatea lor națională, inerentă structurilor lor fundamentale politice și
constituționale, inclusiv în ceea ce privește autonomia locală și regională.
Aceasta respectă funcțiile esențiale ale statului și, în special, pe cele care au ca
obiect asigurarea integrității sale teritoriale, menținerea ordinii publice și
apărarea securității naționale. În special, securitatea națională rămâne
responsabilitatea exclusivă a fiecărui stat membru.
(3) În temeiul principiului cooperării loiale, Uniunea și statele membre se
respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din
tratate.Statele membre adoptă orice măsură generală sau specială pentru
asigurarea îndeplinirii obligațiilor care decurg din tratate sau care rezultă din
actele instituțiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea de către
Uniune a misiunii sale și se abțin de la orice măsură care ar putea pune în
pericol realizarea obiectivelor Uniunii.
Observăm faptul că obiectivele Uniunii Europene sunt foarte importante
iar statele membre sunt obligate de ducerea la îndeplinire a acestora așa cum
este prevăzut și în articolul 7, alin 3 ultimul paragraf din TUE: ”Obligațiile care
îi revin statului membru în cauză în temeiul tratatelor rămân obligatorii în orice
situație pentru statul membru respectiv.” De asemenea, ducerea la îndeplinire a
obiectivelor Uniunii Europene este un proces care necesită acțiune nu numai în
plan legislativ și judecătoresc ci și în plan administrativ2, social și cultural.
1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 107
2
Articolul 197 din TFUE, TITLUL XXIV se referă la ”cooperarea administrativă și la punerea în aplicare
efectivă a dreptului Uniunii de catre statele membre:” (1) Punerea în aplicare efectivă a dreptului Uniunii de
55
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

3.6. Suprematia dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul national


Ca o imagine de ansamblu asupra izvoarelor dreptului Uniunii Europene
putem remarca supremația tratatelor UE asupra tuturor actelor normative de
tipul regulamentelor, directivelor și deciziilor. Toate acestea din urmă trebuie
interpretate la nivel intern de către instanțe după regulile impuse de CJUE.
Putem spune că dreptul Uniunii a lansat o nouă ordine juridică la nivel
regional inspirată din valorile și principiile interne ale satelor, având ca principal
scop ”unitatea în diversitate”. În acest fel, ordinea juridică comunitară a căpătat
o specificitate oferită de: reglementările scrise, efectul aplicării directe,
ierarhizarea normelor, elaborarea normelor de către institutiile comunitare,
aplicabilitatea normelor și persoanelor private, rezolvarea litigiilor fără
acordul părților interesate, suprematia normelor de drept european față de alte
norme contrare, punerea în aplicare a dreptului european de statele membre.
Aplicarea directă a normelor este un principiu consacrat de Curtea de Justiţie a
Uniunii Europene în hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 19631.
Astfel, raporturile care se stabilesc la nivelul celor două ordini juridice,
interne și europene vor fi guvernate de două principii importante: principiul
includerii dreptului Uniunii în dreptul intern al membrilor și constituirea în
acest fel a unui sistem juridic international independent și principiul
supremației dreptului Uniunii asupra sistemului legal intern. Această ordine
juridică a uniunii va genera atât obligații pentru statele membre cât și drepturi
pentru toate persoanele fizice.

către statele membre, care este esențială pentru buna funcționare a Uniunii, constituie o chestiune de interes
comun. (2) Uniunea poate sprijini eforturile statelor membre pentru îmbunătățirea capacității lor administrative
de punere în aplicare a dreptului Uniunii. Această acțiune poate consta, în special, în facilitarea schimburilor
de informații și de funcționari publici, precum și în sprijinirea programelor de formare. Niciun stat membru nu
este obligat să recurgă la acest sprijin. Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în
conformitate cu procedura legislativă ordinară, stabilesc măsurile necesare în acest scop, cu excepția oricărei
armonizări a actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale statelor membre. (3) Prezentul articol nu
aduce atingere obligației statelor membre de a pune în aplicare dreptul Uniunii, nici atribuțiilor și îndatoririlor
Comisiei. De asemenea, acesta nu aduce atingere celorlalte dispoziții ale tratatelor, care prevăd o cooperare
administrativă între statele membre, precum și între acestea și Uniune.”
1
Curtea de Justiție, pronunțându-se cu privire la cererea care i-a fost adresată cu titlu preliminar de către Tarief
commissie prin Decizia din 16 august 1962, a hotărât: 1) Articolul 12 din Tratatul de instituire a Comunității
Economice Europene produce efecte directe și creează pentru justițiabili drepturi individuale pe care instanțele
naționale trebuie să le protejeze. Astfel, Decizia Van Gend & Loos e considerată cea mai importantă dintre
hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie, întrucât CJ recunoaşte principiul efectului direct al dreptului
comunitar, care, în principiu, înseamnă:
a) aptitudinea dreptului comunitar de a crea drepturi sau obligaţii în mod direct în patrimoniul persoanelor fizice
şi juridice;
b) posibilitatea pe care o au cei interesaţi de a invoca normele comunitare dotate cu efect direct în faţa
jurisdicţiilor naţionale (ECJ December. 5 February 1963, Van Gend en Loos / Admi ration der Belastingen Case
26/62, Recueil, p.3)
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/l14547_ro.htm consultat la
data 16.06.2014
56
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul IV Sistemul instituțional al Uniunii Europene și


repartizarea puterilor

Instituțiile Uniunii Europene sunt prevăzute în articolele 223-287 din


TFUE și sunt cele care contribuie la îndeplinirea sarcinilor Uniunii. Din analiza
conținutului acestor prevederi reiese că Uniunea Europeană ”nu se conformează
principiului rigid al separației puterilor care a conturat anumite sisteme politice
naționale”1, altfel spus nu suntem în fața unei situații de separație tradițională a
funcțiilor legislativă, executivă, administrativă și judecătorească. În evoluția
Uniunii Europene ”tiparul competențelor (...) nu a rămas static. El s-a modificat
atât ca urmare a revizuirilor ulterioare a tratatelor, cât și ca un răspuns la
schimbarea organică a echilibrului politic între instituții (...)”2.
Funcționarea Uniunii Europene în vederea îndeplinirii obiectivelor
propuse este posibilă doar dacă sistemul instituțional aferent comunității este
bine constituit și eficient. Astfel, instituțiile comunitare au luat ființă prin
acordul statelor membre iar conducerea lor este încredințată unor reprezentanți
ai acestora. Instituțiile comunitare se remarcă prin independența totală a acestora
în raport cu instituțiile naționale ale statelor membre dar și prin alte caracteristici
pe care Augustin Fuerea3 le detaliază:
a. fiecare dintre ele ocupă un loc distinct în organizareaUniunii Europene
răspunzând unor nevoi fundamentale (...);
b. fiecare instituție reprezintă un principiu determinat, are un fundament
politic și sociologic distinct și exprimă, fiecare, o legitimare proprie;
c. funcțiile instituțiilor UE nu se suprapun schemei moștenite de la
Montesquieu. În cadrul Uniunii, omologul puterii legislative este Consiliul,
iar Comisia Europeană este executivul; Consiliul cumulează funcțiile
legislativă, executivă, guvernamentală;
d. instituțiile participă direct la adoptarea deciziilor;
e. instituțiile nu au personalitate juridică (cu excepția BCE);
f. instituțiile își exercită atribuțiile, respectiv competențele, în temeiul
Tratatului privind funcționarea UE, la care se adaugă cele prevăzute în
TUE.
Deosebirile dintre instituțiile comunitare și cele naționale sunt suficiente
pentru a înțelege în timp importanța acestora. Putem spune că pornind de la
structură și funcționare instituțiile comunitare se remarcă prin specificul lor
supranațional fapt care nu afectează cu nimic existența instituțiilor naționale ale
statelor membre care au un rol important în aplicarea la nivel local a actelor
normative și a măsurilor impuse la nivel european. Ca urmare a complexității
problematicii de competență, instituțiile UE se sprijină pe diferite organe

1
Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Editura Hamangiu, 2009, p. 48
2
Ibidem
3
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, Manualul Uniunii Europene, ediția a V-a, Editura Universul Juridic, 2011, p. 85
57
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

tehnice, auxiliare. Acestea nu participă în mod direct la adoptarea deciziei, ele o


pregătesc și asigură continuitatea instituțiilor Uniunii între reuniuni.
Instituțiile comunitare sunt grupate în funcție de competențele principale de care
dispun1 , după cum urmează:
- Instituții cu putere de decizie: Consiliul European, Parlamentul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană.
- Autorități cu rol de control: Curtea de Justiție a Comunităților europene,
Tribunalul de Primă Instanță, Tribunalul Funcției Publice, Curtea de Conturi.
- Instituții cu funcții financiare: Banca Centrală Europeană, Sistemul
European de Bănci Centrale, Banca Europeană de Investiții și Fondul
European de Investiții.
- Organisme cu rol consultativ: Comitetul Economic și Social, Comitetul
Regiunilor, Ombudsman-ul European, Controlorul European pentru Protecția
Datelor.
- Organisme interinstituționale: Oficiul pentru Publicații Oficiale al
Comunităților Europene, Oficiul European pentru Selecția Personalului,
Școala Europeană de Administrație.
- Agenții comunitare: Agenția Comunitară pentru controlul Pescuitului,
Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor și Informațiilor, Agenția
Europeană a Drepturilor Fundamentale din uniunea europeană, Agenția
Europeană a Medicamentelor, Agenția Europeană a Produselor chimice,
Agenția Europeană pentru Mediu, Agenția Europeană pentru Securitatea
Aeriană, Agenția Europeană pentru Securitatea și Sănătatea Muncii etc.
- Agenții de politică externă și de securitate comună: Agenția Europeană
pentru Apărare, Centrul Satelitar al Uniunii Europene, Institutul de Studii de
Securitate al Uniunii Europene.
- Agenții de cooperare judiciară și polițienească în materie penală:
Colegiul European de Poliție, Unitatea de Cooperare Judiciară a Uniunii
Europene, Oficiul European de Poliție.
- Agenții executive: Agenția Executivă Educație, Audiovizual și
CulturăAgenția Executivă a consiliului European pentru Cercetare, Agenția
Executivă pentru Competitivitate și Inovații, Agenția Executivă pentru
Sănătate Publică etc.
Potrivit Tratatului privind Uniunea Europeană (TUE) în articolul 13 ne
este prezentat cadrul instituțional al Uniunii Europene care vizează promovarea
valorilor sale, urmărirea obiectivelor sale, susținerea intereselor sale, ale
cetățenilor săi și ale statelor membre, precum și asigurarea coerenței, a
eficacității și a continuității politicilor și a acțiunilor sale (alin 1).
Astfel, potrivit modificărilor aduse prin Tratatul de la Lisabona, instituțiile
principale ale Uniunii Europene sunt:
- Parlamentul European;
- Consiliul European;

1
Cotea Felician, Drept Comunitar European, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 246
58
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- Consiliul (Consiliul Uniunii Europene);


- Comisia Europeană (denumită în continuare „Comisia”);
- Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
- Banca Centrală Europeană;
- Curtea de Conturi.
Toate aceste instituții enumerate trebuie să acționeze în acele limite a
atribuțiilor conferite prin tratate și bineînțeles ”în conformitate cu procedurile,
condițiile și scopurile prevăzute de acestea” (art.13 alin 2). Principiul cooperării
se aplică și la nivelul instituțiilor comunitare care trebuie să dea dovadă de
loialitate în cooperare atât în relațiile supranaționale cât și naționale.

4.1.Parlamentul European
Parlamentul European are rolul de a reprezenta instituțional cetățenii
Uniunii Europene, de a fi colegiuitor alături de Consiliul UE și rol de autoritate
bugetară. Rolul acestuia este unul fundamental în funcționarea instituțională, ca
reprezentant al legitimității cetățenești. Parlamentul European a fost fondat în
1952 sub denumirea de Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui
și Oțelului (CECO) în primă fază, a fost redenumită Adunare Parlamentară
Europeană în 1958 și abia 10 ani mai târziu instituția a devenit Parlament
European în 1962. Primele alegeri directe în Parlamentul European au avut loc
în 1979.
Din punct de vedere a componenței, Parlamentul European este alcătuit
din reprezentanții statelor membre aleși prin vot direct începând cu anul 1979
când a încetat mandatul dublu1, iar ultima alegere a parlamentarilor europeni
fiind în luna mai 2014 pentru un mandat de 5 ani. Alegerile parlamentarilor
europeni se realizează la nivelul fiecărui stat membru în conformitate cu legile
electorale interne, în România aplicându-se Legea nr. 33/2007 privind
organizarea și desfășurarea alegerilor pentru Parlamentul European 2.
Numărul parlamentarilor europeni reprezentanți ai unui stat membru
diferă în funcție de numărul de cetățeni ai respectivului stat. Astfel, potrivit
Tratatului de aderare al României, acesteia i-au fost alocate 35 de locuri însă
după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona s-a revenit3, la 33 de
mandate. La nivel central, Parlamentul European trebuie să aibă 736 de
eurodeputați.

1
Inițial parlamentarii erau aleși dintre parlamentarii naționali având un dublă funcție de parlamentari ce trebuia
exercitată simultan. Începând cu anul 1976, prin JOCE L 278 din 8 octombrie 1976 acest sistem a fost înlocuit cu
cel al alegerilor generale prin vot direct
2
Lege republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 31 august 2012 și modificată prin
Legea nr. 187/2012, Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 4/2013, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 4/2014
3
În România numărul europarlamentarilor este de 33, fiind cea de-a 7-a țară ca număr de reprezentanți în PE,
după Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Polonia, http://www.hellvig.ro/pagina/despre-
parlamentul-european, consultat la data 16 iunie 2014
59
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Aplicație
Realizați o investigație asupra numărului de locuri acordate fiecărui stat membru
în Parlamentul European în legislatura 2014-2019.
Pentru a putea candida pe această funcție cetățenii români trebuie să
îndeplinească simultan următoarele condiții:
- să aibă peste 23 de ani;
- să aibă domiciliul sau reședința în România;
- să nu fie judecători ai Curții constituționale, magistrați, membri activi ai
armatei sau poliției române, funcționari publici cu statut special, membri ai
guvernului.
Potrivit Codului de conduită a deputaților în Parlamentul European 1
”deputații acționează doar în interes public și își desfășoară activitatea în mod
dezinteresat, cu integritate, transparență, conștiinciozitate, cinste și
responsabilitate, respectând totodată reputația Parlamentului European”.
Aplicație
Realizați o analiză a Codului de conduită a deputaților în Parlamentul
European din perspectivă deontologică.
După ce sunt aleși prin vot direct, liber, egal și secret, eurodeputații se
grupează în grupuri politice în funcție de ideologiile politice caracteristice, după
cum în art. 10 alin. 4 din TUE se prevede că: ”Partidele politice la nivel
european contribuie la formarea conștiinței politice europene și la exprimarea
voinței cetățenilor Uniunii”.
Din punct de vedere al structurii Parlamentului European, acesta este
format din:
1. Președintele care este ales pentru un mandat de 2 ani și jumătate de către
Parlament. Prezentăm în continuare atribuțiile2 președintelui:
- reprezintă Parlamentul în relațiile externe;
- se pronunță cu privire la toate problemele majore existente la nivel
internațional și face recomandări;
- coordonează toate lucrările Parlamentului și ale organelor sale constitutive
(Biroul și Conferința președinților), precum și dezbaterile din ședințele
plenare;
- se asigură de respectarea Regulamentului de procedură al Parlamentului și
garantează buna desfășurare a tuturor activităților acestei instituții și ale
organelor sale constitutive;
- prezintă, în deschiderea fiecarei reuniuni a Consiliului European, punctul de
vedere și preocupările acestei instituții referitoare la subiecte specifice și la
punctele înscrise pe ordinea de zi;
- semnează, în urma adoptării de către Parlament, bugetul Uniunii Europene în
a doua lectură, acesta devenind astfel operațional;

1
a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2012 disponibil la
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0081ddfaa4/Deputa%C5%A3i-europeni.html, consultat la
data 16 iunie 2014
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Sfera Juridică, București, 2012, p. 177
60
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- semnează, alături de Presedintele Consiliului, toate actele legislative adoptate


prin procedura de codecizie.
2. Prezidiul sau Biroul este alcătuit din Președintele Parlamentului European,
cei 14 vicepresedinti și cei 6 chestori, cu statut de observatori. Prezidiul dispune
în problemele financiare, organizatorice și administrative ale Parlamentului
European.
3. Conferința Președinților este alcătuită din președintele PE și liderii
fracțiunilor parlamentare, respectiv doi reprezentanți ai deputaților neafiliați,
care însă nu au drept de vot. Conferința președinților vizează realizarea
consensului prin vot ponderat, în funcție de numărul deputaților din fiecare grup
politic, în ceea ce privește chestiunile asupra cărora este sesizată. Conferința
președinților este organul politic al Parlamentului European responsabil de:
organizarea lucrărilor Parlamentului și programarea legislative; stabilirea
competențelor și a componenței comisiilor și delegațiilor; relațiile cu celelalte
instituții ale UE, cu parlamentele naționale și cu țările terțe; pregătirea
calendarului Parlamentului și a ordinii de zi a ședințelor plenare etc.
4. Secretariatul General care asistă Parlamentul European, cu sediul la
Luxembourg și la Bruxelles. Secretariatul General își desfășoară activitatea sub
autoritatea unui Secretar General. Biroul stabilește organigrama Secretariatului
General și reglementările privind situația administrativ-financiară a
funcționarilor și a altor agenți. Numărul funcționarilor îl depășește pe cel al
eurodeputaților într-un raport de șapte la unu.
5. Comisiile parlamentare sunt responsabile de pregătirea lucrărilor din
ședințele plenare ale Parlamentului. Fiecare comisie alege un președinte și trei-
patru vicepreședinți pentru o perioadă de doi ani și jumătate. Aceștia formează
Biroul comisiei și sunt funcționarii ei. Comisiile au în mod normal între doi și
opt administratori, în subordinea unui șef de birou, cu sediul la Bruxelles.
6. Alte organe în legătură cu Parlamentul European: Ombudsmanul european
ales de Parlament pe durata unui mandat de 5 ani și care se ocupă de cercetarea
plângerilor venite din partea cetățenilor europeni cu privire la abuzurile
instituțiilor și organelor unionale; Controlorul European pentru Protecția
Datelor Personale; Mediator al Parlamentului European pentru răpirile
internaționale de copii de către unul din părinți

Aplicație
Aprofundați activitatea și competențele Ombudsmanului european.
Printre cele mai importante roluri ale acestuia sunt funcția legislativă și
cea bugetară pe care le exercită împreună cu Consiliul, după cum se prevede în
art. 14 din TUE:
”(1) Parlamentul European exercită, împreună cu Consiliul, funcțiile legislativă
și bugetară. Acesta exercită funcții de control politic și consultative, în
conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Parlamentul European alege
președintele Comisiei.

61
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

(2) Parlamentul European este compus din reprezentanții cetățenilor Uniunii.


Numărul acestora nu poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele.
Reprezentarea cetățenilor este asigurată în mod proporțional descrescător, cu
un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru. Niciunui stat
membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase de locuri. Consiliul
European adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului
European, cu respectarea principiilor menționate la primul paragraf.
(3) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și
secret, pentru un mandat de cinci ani.
(4) Parlamentul European își alege președintele și biroul dintre membrii săi.”
Extragem din articolul expus mai sus următoarele atribuții ale
Parlamentului European:
- exercită funcțiile legislativă și bugetară, alături de Consiliu;
- exercită funcțiile de control politic și consultative, în conformitate cu
condițiile prevăzute în tratate;
- alegerea președintelui Comisiei.
Aplicație
Unde se află sediul Parlamentului European? Explicați modalitatea și locul de
desfășurare a ședințelor plenare.
Din analiza celor de mai sus rezultă că Parlamentul European nu are
dreptul exclusiv de inițiativă legislativă. Astfel, potrivit Tratatului de la
Lisabona ”a fost extinsă sfera de aplicare a procedurii legislative ordinare (fosta
co-decizie)”1. Parlamentul are în mod tradițional, un rol consultativ în elaborarea
actelor juridice neavând putere legislativă deplină. Prin generalizarea procedurii
de codecizie, Parlamentul European a obținut aceeași putere de decizie ca și
Consiliul2. Competențele Parlamentului European s-au extins în domeniul
bugetar (aprobarea perspectivei financiare multianuale) și în domeniul politicii
constituționale (revizuirea tratatelor). Astfel, în conformitate cu art. 48 al TUE,
Parlamentul European are dreptul la inițiativă în revizuirea Tratatelor și dreptul
de participare la reformele UE. Potrivit art. 232 TFUE ”Parlamentul European
își adoptă regulamentul de procedură cu majoritatea voturilor membrilor săi” 3.
De asemenea, prin Tratatul de la Lisabona, se recunoaște puterea de
decizie ”prin implicarea sa în domenii altă dată în competența exclusivă a
Consiliului sau în care era prevăzută doar consultarea parlamentară. Este vorba
de decizii precum cea de instaurare a cooperării consolidate, de utilizare a
clauzei de flexibilitate, privind cooperarea polițienească și judiciară în materie

1
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații, Editura C.H. Beck, 2012, p. 42
2
Procedura de codecizie a fost introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1992), extinsă și eficientizată prin
Tratatul de la Amsterdam (1999). Prin Tratatul de la Lisabona (2009), procedura legislativă ordinară a devenit
principala procedură legislativă, a devenit astfel mai simplificată și a fost extinsă la un număr mare de decizii.
De asemenea, s-a extins și numărul cazurilor în care este obligatorie aprobarea Parlamentului European, în cazul
procedurilor speciale sau în cele legate de încheierea acordurilor internaționale.
3
art.232 TFUE
62
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

penală sau unele decizii ce permit extinderea domeniului de aplicare a Tratatului


pentru cazul viitoarei Procuraturi Europene”1.

4.1.1. Atribuții, competențe și responsabilități ale Parlamentului European


a) atribuții de numire
Aici vom avea în vedere în primul rând procedura de numire a Comisiei
Europene care trebuie să se desfășoare după un anumit algoritm. În funcție de
rezultatele alegerilor europene, șefii de stat sau de guvern din statele membre
propun un candidat pentru funcția de presedinte al Comisiei, care își va prezenta
proiectul în fața Parlamentului. Candidatul va trebui să primească votul de
încredere al majorității absolute a deputaților. Președintele ales împreună cu
guvernele naționale ale statelor membre convin asupra unei liste de candidați
pentru celelalte portofolii ale Comisiei iar aceștia vor fi supuși unor audieri de
confirmare în Parlament. Președintele și comisarii, ca organism unitar, se supun
unui vot unic de aprobare de către Parlament, pentru care este nevoie de o
majoritate simplă (majoritatea voturilor exprimate) iar dacă este aprobată de
Parlament, noua Comisie este numită oficial de șefii de stat sau de guvern ai UE.
În afară de rolul-cheie pe care îl joacă în alegerea Comisiei, Parlamentul
numește Ombudsmanul, organul însărcinat cu protecția datelor personale,
organizează audierile președintelui și ale membrilor Comitetului Director al
Bancii Centrale Europene, precum și ale membrilor desemnați pentru Curtea de
Conturi a Uniunii Europene.

b) competențe normative
Procedura legislativă ordinară este cunoscută și sub numele de
„codecizie” și reprezintă principala procedură legislativă a Uniunii, utilizată
pentru a elabora și adopta aproape toată legislația UE. Această procedură
conferă Parlamentului competența de a accepta, respinge și modifica legislația
privind piața unică, mediul, protecția consumatorilor, libertățile cetățenesti,
agricultura, transporturile, cercetarea etc.
În ceea ce privește anumite tipuri de legislație (din domeniul fiscalității, al
concurenței sau al noilor membri ai zonei euro), Parlamentul își dă doar avizul
consultativ. Lipsa îndeplinirii acestei formalități atrage după sine nulitatea
actului normativ2. Cu toate acestea, numărul domeniilor de politică incluse în
această procedură s-a redus considerabil, majoritatea legislației fiind
cuprinsă acum în procedura de codecizie. Procedura codeciziei rezervă

1
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, Europa viitorului. Tratatul de la Lisabona, Editura
Polirom, 2011, p. 161 (Articolul 86, alin. (1), TUE: Pentru combaterea infracțiunilor care aduc atingere
intereselor financiare ale Uniunii, Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu o procedură legislativă
specială, poate institui un Parchet European, pornind de la Eurojust. Consiliul hotărăște în unanimitate, după
aprobarea Parlamentului European.)
2
Gyula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Sfera Juridică, București, 2012, p. 183
63
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Parlamentului atribuții legislative veritabile, votul său negativ ducând la


neadoptarea actului normativ respectiv1.
De asemenea, Parlamentul European acordă aviz conform pentru
aprobarea, aderarea sau asocierea unor state terțe ori pentru incheierea unor
tratate internaționale cu state terțe. Dacă Uniunea Europeană dorește să
primească noi state membre sau să încheie acorduri cu țări terțe, este nevoie de
aprobarea Parlamentului, cu toate că Parlamentul nu poate modifica detalii din
aceste acorduri.
Dreptul la initiativă al Parlamentului se manifestă prin faptul că acesta
poate solicita Comisiei să propună noi acte legislative sau proiecte de acte
normative și adesea face acest lucru după ce examinează programul anual de
lucru al Comisiei.
c) competențe bugetare
Bugetul de cheltuieli al Uniunii Europene pe termen lung trebuie să fie
aprobat de guvernele naționale și de deputați în Parlamentul European. Ulterior,
în fiecare an, cele două părți decid în comun modul în care va fi cheltuit bugetul
anual. Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene adoptă împreună
bugetul însă exclusivitatea Parlamentului intervine în privința cheltuielilor
neobligatorii 2. De asemenea, Parlamentului îi revine responsabilitatea de a
verifica dacă banii contribuabililor au fost cheltuiți în scopurile stabilite și de a
valida conturile dacă rezultatele verificării sunt satisfăcătoare.
d) competențe de supraveghere și control democratic
Funcția de control sau supraveghere a celorlalte ramuri ale puterii, în
scopul asigurării de către Parlamentul European a responsabilității democratice
se realizează prin: competențele normative, de numire, controlul parlamentar și
bugetar de care dispune. Parlamentul are posibilitatea exercitării moțiunii de
cenzură împotriva Comisiei care, după ce a fost motivată, poate fi depusă de o
zecime dintre membrii care compun Parlamentul.
Pentru a garanta responsabilitatea politicii monetare europene,
președintele Băncii Centrale Europene (BCE) răspunde, o dată la trei luni, în
fața Comisiei pentru afaceri economice și monetare din cadrul Parlamentului și
de asemenea, prezintă raportul anual al BCE în fața Parlamentului. În noua sa
funcție de supraveghetor al sistemului bancar din UE, BCE va fi supusă unui
control strict din partea deputaților în Parlamentul European, care vor avea și
competențe de aprobare a funcțiilor de rang înalt din cadrul acestui organism de
supraveghere.
Parlamentul are competența de a constitui comisii temporare de anchetă,
fie pentru a ancheta un subiect de interes public (crima organizată, corupție și
spălare de bani), fie pentru a cerceta presupuse cazuri de încălcare a legislației
europene sau de gestiune defectuoasă.

1
Gyula Fabian, Drept Instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamangiu, Sfera Juridică, București, 2012, p. 183
2
Ibidem
64
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Deputații din Parlamentul European pot adresa întrebări Consiliului,


Comisiei și BCE cu solicitare de răspuns scris sau oral, cu scopul de a trage la
răspundere celelalte instituții ale Uniunii. Astfel, Comisia și Consiliul sunt
obligate să răspundă la întrebări, sa furnizeze informatii detaliate sau să ia parte
la dezbateri în Parlament cu privire la chestiuni politici specifice.
e) soluționarea petițiilor
Toti cetățenii unionali au dreptul de a înainta o petiție deputaților din
Parlamentul European cu privire la probleme de mediu, conflicte cu autoritățile
vamale, transferul drepturilor de pensie și alte chestiuni, cu condiția ca acestea
să se numere printre competențele Uniunii Europene. Populatia poate, de
asemenea, să se adreseze Ombudsmanului European care are competența de a
investiga acuzațiile de administrare defectuoasă sau abuzul de putere al unei
instituții a Uniunii Europene.
f) oferă consultații și aprobări
Înaltul Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună
(PESC) a Uniunii Europene poate răspunde în fața Parlamentului, iar acesta are
dreptul de a fi informat și consultat cu privire la politicile din acest domeniu și,
de asemenea, isi poate folosi competentele bugetare pentru a determina
amploarea si domeniul lor de aplicare. Este nevoie de aprobarea Parlamentului
pentru extinderea UE și pentru încheierea de acorduri comerciale și alte acorduri
internaționale cu state din afara Uniunii Europene.
De asemenea Parlamentul dezbate rapoarte și dări de seamă ale unor
instituții unionale precum raportul anual al Comisiei privind funcționarea UE,
raportul BCE privind politica monetară, raportul Curții de Conturi, raportul
Ombudsmanului, raportul Consiliului UE privind situația drepturilor omului și
politica externă etc.
Parlamentul are atribuții și în legătură cu activitatea Consiliului European,
reuniunile acestuia începând și finalizând cu declarația președintelui PE. Astfel,
președintele Consiliului European prezintă anual PE un raport privind rezultatele
și inițiază dezbateri cu deputații europeni.

4.2. Consiliul European


Consiliul European este instituția Uniunii Europene cu un înalt rang
unional constituită din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre,
președintele său și președintele Comisiei. Consiliul European nu exercită funcții
legislative, rolul său fiind acela de a oferi ”impulsurile necesare dezvoltării
acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale”(art.15 alin 1,
TUE). Această structură instituțională a fost calificată inițial ca o conferință
interguvernamentală de drept internațional public (Gyula, 2012, p. 150), a
fost prevăzută pentru prima dată în Actul Unic European 1 (1987) și a devenit
oficial instituție a Uniunii Europene prin Tratatul de la Lisabona.
1
Articolul 2 din AUE: Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre şi pe
Preşedintele Comisiei Comunităţilor Europene. Aceştia sunt asistaţi de către miniştrii afacerilor externe şi de
către un membru al Comisiei.Consiliul European se reuneşte cel puţin de două ori pe an.
65
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Potrivit articolului 68 din TFUE:”Consiliul European definește orientările


strategice ale planificării legislative și operaționale în cadrul spațiului de
libertate, securitate și justiție.”
Aplicație
Comentați articolul 68 din TFUE expus mai sus.
Componența Consiliului European vizează ”șefii de stat sau de guvern ai
statelor membre, precum și președintele său și președintele Comisiei” (art.15
alin 2, TUE). De asemenea Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate poate participa la lucrările Consiliului European.
În acord cu principiile democrației statele membre sunt reprezentate în Consiliul
European de șefii lor de stat sau de guvern și în Consiliu de guvernele lor, care
la rândul lor răspund în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie
în fața cetățenilor lor (art 10 alin 2, TUE).
Consiliul European se reunește bianual, adică ”de două ori pe semestru
la convocarea președintelui său” (art.15 alin 3, TUE) însă are și posibilitatea de
a se întruni în ședințe extraordinare tot la propunerea președintelui1. Cele două
întâlniri au loc la Bruxelles unde au sediul mai multe instituții comunitare, cu
ușile închise, iar concluziile ședințelor sunt popularizate prin intermediul
conferințelor de presă.
Reuniunile Consiliului European se desfășoară sub conducerea unui
președinte care este ales cu ”majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și
jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată” (art.15 alin 5,
TUE)2. Șefii de stat sau de guvern ai statelor membre și președintele Comisiei
Europene trebuie asistați la întâlniri de miniștrii de externe și de un membru al
Comisiei. Uneori, când sunt decise chestiuni legate de Uniunea Economică și
Monetară (UEM), participă și miniștrii de Finanțe, aceștia putând chiar înlocui
miniștrii de externe.
Președintele Consiliului European nu poate exercita simultan un mandat
național și are următoarele atribuții, potrivit art.15 alin 6, TUE:
a) prezidează și impulsionează lucrările Consiliului European;
b) asigură pregătirea și continuitatea lucrărilor Consiliului European, în
cooperare cu președintele Comisiei și pe baza lucrărilor Consiliului Afaceri
Generale;
c) acționează pentru facilitarea coeziunii și a consensului în cadrul Consiliului
European;
d) prezintă Parlamentului European un raport după fiecare reuniune a
Consiliului European.
e) asigură, la nivelul său și în această calitate, reprezentarea externă a Uniunii în
probleme referitoare la politica externă și de securitate comună, fără a aduce

1
(art.15 alin 3, TUE): Atunci când ordinea de zi o impune, membrii Consiliului European pot decide să fie
asistați fiecare de un ministru și, în ceea ce îl privește pe președintele Comisiei, de un membru al Comisiei.
Atunci când situația o impune, președintele convoacă o reuniune extraordinară a Consiliului European.
2
În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatul președintelui în
conformitate cu aceeași procedură.
66
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

atingere atribuțiilor Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și


politica de securitate.
Potrivit art. 15 al TUE, funcția Consiliului European este de a da uniunii
impulsurile necesare dezvoltării și să definească orientările și prioritățile politice
generale. Se precizează faptul că nu va avea funcție legislativă, funcție ce
corespunde în continuare, Consiliului.
Atribuțiile Consiliului European sunt următoarele:
a. nu are atribuții legislative.
b. se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel
(articolul 15, alin 4, TUE).
c. conduce procedurile de revizuire ordinară și simplificată în conformitate
cu articolul 48 din TUE privind tratatele de înființare și funcționare ale
Uniunii Europene.
d. numește, cu majoritatea calificată, Înaltul Reprezentant al Uniunii
Europene pentru afaceri externe și politica de securitate.(art. 18 alin 1
TUE).
e. propune Parlamentului European un candidat la funcția de președinte al
Comisiei iar pe baza aprobării date de Parlament, Comisia este numită de
Consiliul European, cu majoritate calificată.(art.17 alin 7 TUE).
f. adoptă cu majoritatea calificată 1: ”(a) o decizie de stabilire a listei
formațiunilor Consiliului, altele decât cea Afaceri Generale și cea Afaceri
Externe, în conformitate cu articolul 16 alineatul (6) din Tratatul privind
Uniunea Europeană; (b) o decizie referitoare la președinția formațiunilor
Consiliului, cu excepția celei Afaceri Externe, în conformitate cu articolul
16 alineatul (9) din Tratatul privind Uniunea Europeană.” (articolul 236
TFUE).
g. definește și stabilește orientările strategice ale planificării legislative și
operaționale în cadrul spațiului de libertate, securitate și justiție (art. 22
alin 1 din TUE2 și articolul 68 din TFUE).

1
Art. 238 alin 3 din TFUE explică noțiunea de majoritate calificată: (3) Începând cu 1 noiembrie 2014 și sub
rezerva dispozițiilor tranzitorii stabilite prin Protocolul privind dispozițiile tranzitorii, în cazul în care, în
temeiul tratatelor, nu toți membrii Consiliului participă la vot, majoritatea calificată se definește după cum
urmează: (a) Majoritatea calificată este definită ca fiind egală cu cel puțin 55 % din membrii Consiliului
reprezentând statele membre participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația acestor state. Minoritatea
de blocare trebuie să includă cel puțin numărul minim de membri din Consiliu, care reprezintă mai mult de 35
% din populația statelor membre participante, plus un membru, în caz contrar majoritatea calificată se
consideră a fi întrunită. (b) Prin derogare de la litera (a), în cazul în care Consiliul nu hotărăște la propunerea
Comisiei sau a Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, majoritatea
calificată se definește ca fiind egală cu cel puțin 72 % din membrii Consiliului reprezentând statele membre
participante, care reunesc cel puțin 65 % din populația respectivelor state.
2
Articolul 22 din TUE: (1) Pe baza principiilor și a obiectivelor enumerate la articolul 21, Consiliul European
identifică interesele și obiectivele strategice ale Uniunii. Deciziile Consiliului European privind interesele și
obiectivele strategice ale Uniunii privesc politica externă și de securitate comună, precum și celelalte domenii
ale acțiunii externe a Uniunii. Deciziile pot să privească relațiile Uniunii cu o țară sau o regiune sau pot aborda
o anumită tematică. Acestea precizează durata lor și mijloacele care urmează a fi puse la dispoziție de Uniune
și statele membre. Consiliul European hotărăște în unanimitate, la recomandarea Consiliului, adoptată de
acesta în conformitate cu normele prevăzute pentru fiecare domeniu în parte. Deciziile Consiliului European
sunt puse în aplicare în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate.
67
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

h. poate să constate existența unei încălcări grave și persistente a valorilor


prevăzute la articolul 2, de către un stat membru, după ce a invitat acel
stat membru să-și prezinte observațiile (hotărând în unanimitate la
propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei Europene și cu
aprobarea Parlamentului European, articolul 7 din TUE).
i. adoptă în unanimitate, la inițiativa Parlamentului European și cu
aprobarea acestuia, o decizie de stabilire a componenței Parlamentului
European (art. 14, alin 2, TUE).

Aplicație
Analizați prevederile articolul 48 din TUE și explicați procedurile de revizuire
ordinară și simplificată care sunt de competența Consiliului European.

Consiliul European poate adopta următoarele tipuri de documente 1:


- decizii, doar în cazuri foarte importante și prin care se constituie rezolvarea
unor problematici intens dezbatute, nu sunt numeroase;
- decizii de procedură prin care se realizează declinarea de competență altor
instituții comunitare;
- oriențări și directive prin care șefii de state sau guverne fizează și orientează
acțiunea Uniunii Europene prin stabilirea priorităților urmărite;
- declarații, făcute cu privire la un eveniment major la nivel unional sau
internațional.
În privința activității decizionale Consiliul European se supune
prevederilor articolului 235 din Tratatul de Funcționare al Uniunii Europene
(TFUE) pe care îl redăm după cum urmează:
(1) În caz de vot, fiecare membru al Consiliului European poate primi delegare
din partea unui singur alt membru.În cazul în care hotărăște cu majoritate
calificată, Consiliului European i se aplică articolul 16 alineatul (4) din
Tratatul privind Uniunea Europeană și articolul 238 alineatul (2) din prezentul
tratat. În cazul în care Consiliul European se pronunță prin vot, președintele
acestuia și președintele Comisiei nu participă la vot.Abținerile membrilor
prezenți sau reprezentați nu împiedică adoptarea deliberărilor Consiliului
European pentru care este necesară unanimitatea.
(2) Președintele Parlamentului European poate fi invitat de Consiliul European
pentru a fi audiat.
(3) Consiliul European hotărăște cu majoritate simplă în chestiuni de
procedură, precum și pentru adoptarea regulamentului de procedură.
(4) Consiliul European este asistat de Secretariatul General al Consiliului.

1
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2009, p. 61
68
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

4.3. Consiliul 1
Consiliul își are originile în Tratatul de la Paris (1952) care a instituit
Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO). La acea vreme, se
reuneau în cadrul Consiliului doar șase țări (Germania, Franța, Italia, Belgia,
Țările de Jos și Luxemburg). Consiliul este o instituție interguvernamentală care
asigură reprezentarea tuturor statelor membre, prin câte un ” reprezentant la
nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajaze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot”. Prin această
reprezentare se asigură legitimitatea statală a Uniunii Europene. Consiliul este
compus din reprezentanții fiecărui stat membru de la nivel ministerial, de obicei
prin intermediul miniștilor afacerilor externe ai acestora.
Conform art. 13, par.1 din TUE, art.237 – 243 TFUE, Consiliul este un
pol de decizie esențial al Uniunii Europene prin care s-a îmbunătățit eficacitatea
în condițiile creșterii permanente a numărului membrilor. Consiliul a evoluat de
la ”statutul de simplă legătură între Înalta Autoritate și guverne la locul de
decident principal în Comunitatea Economică”. 2 Acesta se bazează, în mare
parte, pe rolul de coordonare al președinției sale, precum și pe activitatea
COREPER (Comitetul Reprezentanților Permanenți ai statelor membre la
Bruxelles) și a multiplelor sale grupuri de lucru.
COREPER este format din reprezentanții permanenți 3 ai statelor membre
pe lângă UE și a apărut din necesitatea existenței unui organism care să asigure
continuitatea și permanența activității la nivelul Consiliului deoarece acesta se
reunea doar câteva zile pe lună.

Aplicație
Aprofundați modalitatățile de organizare și funcționare ale COREPER.

Ca principal legislator al Uniunii Europene, Consiliul negociază și


adoptă acte legislative în majoritatea cazurilor împreună cu Parlamentul
European prin procedura legislativă ordinară, cunoscută și sub numele de
codecizie. Codecizia se utilizează pentru domenii de politică în care UE are
competență exclusivă sau competență partajată cu statele membre. În aceste
cazuri, Consiliul legiferează în temeiul propunerilor care îi sunt transmise de
Comisia Europeană. Consiliul are atribuții executive în raport cu normele pe
care le adoptă în sensul în care are capacitatea de a adopta acte administrative
concrete prin care să se aplice o normă.
Împreună cu Parlamentul European exercită funcția legislativă și funcția
bugetară (art 16 TUE) și funcții de definire a politicilor și de coordonare, în
1
După unificarea instituțiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965), cunoscut în doctrină sub denumirea de
Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică, acesta s-a numit Consiliul de Miniștri. După intrarea în
vigoare a Tratatului de la Maastricht, instituția își schimbă denumirea în Consiliul Uniunii Europene, denumire
pe care o poartă până la 1 decembrie 2009, când a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, dată de la care se
numește Consiliu.
2
Dusan Sidjanski, Viitorul federalist al Europei, Editura Polirom, 2010, p. 96
3
Numărul membrilor COREPER diferă de la un stat la altul
69
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

condițiile prevăzute de tratate. Ca instituție a Uniunii Europene, Consiliul se


prezintă în sistemul instituțional ca legiuitor și deținător al puterii de decizie.
Consiliul este responsabil de coordonarea politicilor statelor membre în
domenii specifice, cum ar fi:
- politicile economice și bugetare (Consiliul coordonează politicile
economice și bugetare ale statelor membre în vederea consolidării
guvernanței economice în UE. Consiliul monitorizează politicile bugetare ale
acestora și consolidează cadrul bugetar al UE. De asemenea, se ocupă de
aspectele juridice și practice ale monedei euro, de piețele financiare și de
fluxurile de capital). Consiliul adoptă bugetul UE împreună cu Parlamentul
European. Perioada bugetară acoperă un an calendaristic. De obicei, este
adoptată în decembrie și începe la 1 ianuarie anul următor.
- politica de ocupare a forței de muncă (Consiliul elaborează anual, pe baza
concluziilor Consiliului European, orientări și recomandări pentru statele
membre privind situația ocupării forței de muncă în UE).
Consiliul definește și pune în aplicare politica externă și de securitate
a UE pe baza orientărilor stabilite de Consiliul European. Această politică
include totodată ajutorul umanitar și pentru dezvoltare al UE, apărarea și
comerțul. Consiliul, împreună cu Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe și politica de securitate, asigură unitatea, coerența și eficacitatea acțiunii
externe a UE. Domeniul afacerilor externe cuprinde de asemenea și activitățile
de semnare de acorduri cu state terțe, grupări de state sau organizații
internaționale. Un rol important în politica de securitate îl are Agenția
Europeană de Apărare care este sub autoritatea Consiliului.

Aplicație
Evidențiați rolul important al Agenției Europene de Apărare în politica de
securitate al Uniunii Europene.

Consiliul acordă Comisiei mandatul de negociere, în numele UE, a


acordurilor dintre UE și țările care nu sunt membre ale UE și organizațiile
internaționale. La sfârșitul negocierilor, Consiliul decide cu privire la semnarea
și încheierea acordului, pe baza unei propuneri din partea Comisiei. De
asemenea, Consiliul adoptă decizia finală de încheiere a acordului, după ce
Parlamentul European și-a dat aprobarea (solicitată în domenii care fac obiectul
codeciziei) și după ce acordul a fost ratificat de toate statele membre ale UE.
Aceste acorduri pot acoperi domenii largi, precum comerțul, cooperarea și
dezvoltarea, sau se pot referi la subiecte specifice, cum ar fi textilele, pescuitul,
vămile, transporturile, știința și tehnologia etc.

70
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Consiliul este asistat în activitățile sale de către Secretariatul General cu


atribuții complexe în gestionarea activităților instituției. În conformitate cu
Regulamentul de procedură al Consiliului, art.23, alin (3), Secretariatul General
are ca atribuții:
- transmite membrilor Consiliului și Comisiei cererile de includere a punctelor
pe ordinea de zi și documentele pentru care termenele menționate anterior nu au
fost respectate;
- eliberează permise pentru accesul la reuniunile Consiliului;
- asigură informarea prealabilă a publicului cu privire la datele și orele
aproximative la care au loc transmisiile audiovizuale;
- elaborează lunar o sinteză a actelor adoptate prin procedură scrisă; constată
finalizarea procedurilor scrise;
- elaborează proiectele de procese-verbale în termen de cincisprezece zile și le
înaintează Consiliului sau Coreper în vederea aprobării;
- actualizează și publică lista grupurilor de pregătire.
Președinția Consiliului se exercită pe rând de către fiecare stat membru,
pentru o perioadă de șase luni în virtutea egalității între acestea. În perioada
2014-2020 președinția acestuia va fi exercitată după următorul calendar1:
- Grecia (ianuarie-iunie 2014)
- Italia (iulie-decembrie 2014)
- Letonia (ianuarie-iunie 2015)
- Luxemburg (iulie-decembrie 2015)
- Ţările de Jos (ianuarie-iunie 2016)
- Slovacia (iulie-decembrie 2016)
- Malta (ianuarie-iunie 2017)
- Regatul Unit (iulie-decembrie 2017)
- Estonia (ianuarie-iunie 2018)
- Bulgaria (iulie-decembrie 2018)
- Austria (ianuarie-iunie 2019)
- România (iulie-decembrie 2019)
- Finlanda (ianuarie-iunie 2020)
Președinția este responsabilă pentru aplicarea Regulamentului de
procedură și asistată de reprezentantul statului membru care va deține
președinția următoare, asigură buna derulare a dezbaterilor. De asemenea
președinția reprezintă Consiliul în fața Parlamentului European și organizează
reuniunile diferitelor comitete și grupuri de lucru astfel încât rapoartele acestora
să fie disponibile înainte de reuniunile COREPER2.
Modalitatea de luare a deciziilor în Consiliu este prin vot iar majoritatea
calificată este cea mai frecvent utilizată metodă care a pus în umbră metoda
unanimității, utilizată acum doar în cazuri expres prevăzute de tratate.
Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care majoritatea celor 28 de

1
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm consultat la data 4.08.2014
2
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2010, p. 74
71
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

ţări membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei și se


întrunesc cel puţin 260 din cele 352 de voturi totale. Numărul voturilor1 nu este
strict proporţional cu populaţia, ci ponderat în favoarea ţărilor cu mai puţini
locuitori, după cum urmează:
Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit: 29 de voturi
Spania şi Polonia: 27
România: 14
Ţările de Jos: 13
Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria: 12
Austria, Bulgaria şi Suedia: 10
Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia: 7
Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4
Malta: 3
În viitorul apropiat se va lua în calcul însă și modalitatea de vot cu dublă
majoritate, mai ales în domenii importante de interes prin care trebuie să se
îndeplinească două condiții, aceea de majoritate a țărilor votante (cel puţin 15) şi
de majoritate a populaţiei UE adică ţările care se exprimă în favoarea propunerii
trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE.

4.3.1. Consiliul, Consiliul European și Consiliul Europei – diferențieri după


criteriile de apariție, componență și atribuții
Referitor la criteriul apariției Consiliul European a apărut pe cale
neconvențională, prin întâlnirile repetate ale șefilor de stat și de guvern care
aveau loc la nivel înalt. Pe de altă parte Consiliul a luat naștere pe cale
convențională, fiind creat în urma Tratatelor de instituire a Comunităților
Europene. Pe de altă parte, Consiliul Europei, organizație internațională distinctă
de Uniunea Europeană și de instituțiile comunitare, a luat ființă în 1949 ca un
organism internațional cu caracter politic compus din statele europene în
vederea protecției drepturilor omului, favorizarea progresului economic și
social.
În privința componenței, Consiliul European are în componență șefii de
stat și/sau de guvern ai statelor membre UE iar Consiliul are în componență în
principal miniștrii afacerilor externe. Din perspectiva atribuțiilor, Consiliul
European este o instituție a Uniunii Europene cu caracter politic în timp ce
Consiliul este o instituție cu atribuții legislative. Consiliul Europei este o
organizație internațională, regională, de sine stătătoare.
4.4. Comisia Europeană
Compusă din câte un resortisant al fiecărui stat membru, inclusiv
președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica
de securitate (vicepreședintele Comisiei), Comisia Europeană este organismul
executiv al UE care reprezintă şi susţine interesele Europei în ansamblul său (şi
nu pe cele ale vreunui stat membru) și a cărei funcționare ”este dominată de

1
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm consultat la data 4.08.2014
72
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

principiul colegialității”1. Membrii Comisiei Europene, denumiți și comisari,


sunt numiți în funcție pentru un mandat de 5 ani iar președintele pentru același
număr de ani. Președintele Comisiei are următoarele atribuții:
- definește orientările în cadrul cărora Comisia își exercită misiunea;
- decide organizarea internă a Comisiei pentru a asigura coerența, eficacitatea
și colegialitatea acțiunilor acesteia;
- numește vicepreședinții, alții decât Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru
afaceri externe și politica de securitate, dintre membrii comisiei;
- poate solicita demiterea membrilor Comisiei şi a Înaltului Reprezentant al
Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate.
Prin intermediul funcției de inițiativă legislativă, Comisia transpune
principiile tratatelor UE în politici și legislație și de asemenea formulează
recomandări și opinii inspirate de textele tratatelor fondatoare.

Aplicație
Identificați care sunt criteriile de care trebuie să se țină cont în procedura 2 de
numire a comisarilor.

Comisia Europeană are astfel, o funcție politică și una administrativă.


Ca organ executiv, Comisiei îi revine ”responsabilitatea de a gestiona politicile
și programele comunitare și de a aloca fondurile necesare în acest sens” 3.
De asemenea, Comisia, deși nu este titulară a puterii normative, ”are un
rol esențial în procesul adoptării actelor legislative ale Uniunii Europene, fiind
titulară a inițiativei legislative” 4.
Potrivit art. 17 TUE, ”Comisia promovează interesul general al Uniunii și
ia inițiativele corespunzătoare în acest scop. Aceasta asigură aplicarea
tratatelor, precum și a măsurilor adoptate de instituții în temeiul acestora.
Comisia supraveghează aplicarea dreptului Uniunii sub controlul Curții de
Justiție a Uniunii Europene. Aceasta execută bugetul și gestionează
programele. Comisia exercită funcții de coordonare, de executare și de
administrare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate”5.
Totuși, se limitează dreptul exclusiv al Comisiei cu privire la inițiativa
legislativă, în sensul că la inițiativa a cel puțin un milion de cetățeni ai Uniunii
Europene, resortisanți ai unui număr semnificativ de state membre, Comisia
poate face, în limitele atribuțiilor sale, o propunere de act juridic al Uniunii, în
vederea aplicării tratatelor. În conformitate cu pevederile art. 290, TFUE, un act
legislativ poate delega Comisiei competența de a adopta acte fără caracter
legislativ și cu domeniu de aplicare general, care completează sau modifică
anumite elemente neesențiale ale actului legislativ. Responsabilitățile executive

1
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, op.cit. pag. 121
2
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2010, p. 326
3
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer, 2009, pag.337
4
Nicoleta Diaconu, Dreptul Uniunii Europene, tratat, ediția a II-a, Editura lumina Lex, 2011, p. 243
5
Art. 17 TUE
73
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

dar și cele decizionale ale Comisiei se referă la elaborarea de directive,


regulamente, decizii, recomandări și opinii în domeniul execuției bugetare,
implementarea politicilor UE și libera concurență, aici unde beneficiază de un
înalt grad de autonomie.
Potrivit art. 1, alin. (1) din TUE, ”cu excepția politicii externe și de
securitate comune și a altor cazuri prevăzute în tratate, aceasta asigură
reprezentarea externă a Uniunii. Comisia adoptă inițiativele de programare
anuală și multianuală a Uniunii, în vederea încheierii unor acorduri
interinstituționale”. Dimensiunea democratică și eficacitatea funcțională au
crescut prin ”alegerea sa de către PE și compoziție. Referitor la prima, va crește
influența PE în alegerea Comisiei, deoarece Tratatul de la Lisabona stabilește că
Consiliul European propune candidatul său pentru funcția de președinte al
Comisiei în acord cu rezultatele alegerilor pentru PE”1. Este evident faptul că
membrii Comisiei reflectă, ”prin culoarea și apartenența lor politică marile
tendințe politice ale Comunității și, mai precis, trăsăturile dominante ale
guvernelor și ale majorității”.2
Consiliul European nominalizează un candidat pentru postul de
preşedinte al Comisiei. Acesta trebuie să obţină votul majorităţii membrilor
Parlamentului European. Dacă deputaţii europeni resping propunerea, Consiliul
trebuie să nominalizeze un alt candidat în termen de o lună. Preşedintele ales îşi
formează echipa de comisari, analizând propunerile ţărilor UE şi stabilind
portofoliul fiecărui membru. Cu un mandat de cinci ani, Preşedintele joacă un
rol major: defineşte orientările politice, atribuie un portofoliu fiecărui comisar
(piaţă internă, politică regională, transport, mediu, agricultură, comerţ etc.) şi
poate în orice moment să modifice atribuţiile acestora. Colegiul fixează
obiectivele strategice şi programul anual de lucru.

Aplicație
Identificați care au fost președinții3 Comisiei Europene de până la sfârșitul
anului 2014. Care sunt principalele evenimente care au sporit celebritatea lui
Jose Manuel Barroso?

Lista comisarilor este trimisă spre aprobare (cu majoritate calificată)


Consiliului de Miniştri şi Parlamentului. La finalul procedurii, Consiliul
desemnează oficial noua Comisie. Comisarii nu au nicio putere de decizie
proprie, decât în cazul în care sunt abilitaţi de Comisie să ia măsuri în numele
său, în domeniile lor de competenţă. În acest caz, îşi asumă responsabilitatea
politică şi juridică a Comisiei. Comisarii înaintează propuneri colegiului, care
deliberează, în general, prin consens. La cererea unui comisar, colegiul poate
iniţia o procedură de vot. În acest caz, deciziile se iau cu majoritate simplă.

1
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., p. 165
2
Dusan Sidjanski, op.cit., p. 92
3
Niță Dan & Dragomir Eduard, Instituțiile Uniunii Europene, Ed. Nomina Lex, București, 2010, p. 320, p.
74
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

În cadrul Comisiei, fiecare membru este responsabil de un anumit


portofoliu sau domeniu politic. Comisia funcţionează potrivit principiului
colegialităţii iar deciziile sunt luate în comun de colegiul comisarilor, care
răspunde în mod colectiv în faţa Parlamentului European. Principiul
colegialităţii garantează: calitatea deciziilor, întrucât pentru fiecare propunere
trebuie să fie consultaţi toţi comisarii; independenţa instituţiei, pentru că
deciziile sunt adoptate fără presiuni partizane; asumarea responsabilităţii
politice de către toţi comisarii, chiar şi atunci când deciziile sunt adoptate cu
majoritate de voturi.
Comisarii nu au nicio putere de decizie proprie, decât în cazul în care sunt
abilitaţi de Comisie să ia măsuri în numele său, în domeniile lor de competenţă.
În acest caz, îşi asumă responsabilitatea politică şi juridică a Comisiei. Comisarii
înaintează propuneri colegiului, care deliberează, în general, prin consens. La
cererea unui comisar, colegiul poate iniţia o procedură de vot. În acest caz,
deciziile se iau cu majoritate simplă.
Pe lângă activitatea Secretariatului General, un serviciu special cu rang de
direcție generală, administrația comunitară a Comisiei a fost organizată în
direcții generale, acestea fiind alcătuite la rândul lor din alte unități
administrative.

Aplicație
Identificați care sunt Direcțiile și Serviciile generale (DG) 1 ale Comisiei
Europene.

Hotărârile Comisiei Europene sunt adoptate cu majoritatea numărului


membrilor săi2 indiferent de sensul și natura deciziei, în ședință convocată de
președinte și conform procedurilor stipulate. Reuniunile au loc cel puțin o dată
pe săptămână și de câte ori este nevoie, nu sunt publice iar dezbaterile sunt
confidențiale. Deciziile sunt luate de către grupurile de comisari numite colegii,
din care fac parte, după caz, comisari în funcție de materia în care urmează a se
adopta decizia respectivă.

4.5. Curtea de Justiție a Uniunii Europene


De la înființarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în 1952, misiunea
sa a fost de a se asigura de "respectarea legii" în interpretarea și aplicarea
tratatelor, funcția esențială fiind aceea de control și interpretare a legislației
comunitare.
Curtea de Justiție are și o mare contribuție în ”dezvoltarea dreptului
comunitar atât printr-o interpretare extinsă a normelor fundamentale din tratat,
cât și prin crearea unui sistem juridic nou”. Competențele Curții de Justiție sunt
de natură contecioase, preliminare sau consultative și se bazează pe normele

1
http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data 4.08.2014
2
Art. 250 din TFUE
75
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

de drept, pe care le explicitează și le consolidează. În raport cu tratatele, Curtea


de Justiție acționează asemenea unui ”legislator complementar”. Curtea
constituie, prin urmare, autoritatea judiciară a Uniunii Europene și, în cooperare
cu instanțele din statele membre, se asigură aplicarea și interpretarea uniformă a
dreptului Uniunii Europene.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care își are sediul în Luxemburg,
este formată din trei instanțe: Curtea de Justiție, Tribunalul (creat în 1988) și
Tribunale specializate (Tribunalul Funcției Publice - creat în 2004).
Curtea de Justiție interpretează legislația europeană pentru a se asigura
că aceasta se aplică în același fel în toate țările UE. De asemenea, soluționează
litigiile juridice dintre guvernele statelor membre și instituțiile europene.
Persoanele fizice, întreprinderile sau organizațiile pot, la rândul lor, să aducă un
caz în fața Curții de Justiție, atunci când consideră că le-au fost încălcate
drepturile de către o instituție europeană.
Articolul 258 din TFUE prevede că: ”În cazul în care Comisia consideră
că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul
tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a
oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile. În cazul în
care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de
Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.”
De asemenea articolul 259 din TFUE aduce lămuri cu privire la modul de
sesizare al Curții: ”Oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de
Justiție a Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a
încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca
un stat membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune
întemeiată pe o pretinsă încălcare a obligațiilor care îi revin în temeiul
tratatelor, acesta trebuie să sesizeze Comisia. Comisia emite un aviz motivat,
după ce a oferit posibilitatea statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu
observațiile scrise și orale. În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen
de trei luni de la introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea
Curții.”
Adoptarea hotărârilor Curţii se realizează în conformitate cu următoarele
principii1 de bază:
- principiul interpretării unitare şi autonome a dreptului unional în toate statele
membre UE;
- principiul aplicării dreptului unional cu cea mai mare eficacitate, pentru a
obţine cea mai mare eficienţă din actele normative unionale;
- principiul adaptării dinamice a dreptului unional la scopurile şi obiectivele de
integrare;
- principiul interpretării dreptului secundar în conformitate cu dreptul original;
- principiul respectării dreptului comparat;
- principiul publicităţii dezbaterilor.

1
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p. 240
76
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

4.5.1. Componența Curţii de Justiţie


Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător
aparținând fiecărui stat membru UE, numiţi prin acordul reciproc al guvernelor
statelor membre. Judecătorii sunt numiţi din rândul personalităţilor care oferă
garanţia unei independenţe şi obiectivităţi în luarea deciziilor. S-a constatat
faptul că nu este necesar ca persoana aleasă să fi fost judecător în ţara de
provenienţă dacă în ţara de origine aceste persoane pot ocupa funcţia de
judecător la instanţa supremă, aşa cum este cazul judecătorilor italieni şi spanioli
care provin dintre profesorii universitari şi a celor germani care sunt profesori
universitari, funcţionari superiori sau politicieni1.
Judecătorii îşi exercită funcţiile în deplină imparţialitate şi independenţă
iar pe durata exercitării mandatului aceştia beneficiază de imunitate de
jurisdicţie penală şi civilă şi de inamovibilitate. Preşedintele Curţii este ales de
către judecători, din rândul lor şi pe o perioadă de 3 ani.
Completele de judecată sunt formate din câte 3 sau 5 judecători iar
preşedintele nu face parte din aceste complete. Curtea judecă reunit în Camere şi
în Marea Cameră formată din 13 judecători (cvorumul minim este de 11
judecători). Dacă cererea de chemare în judecată a fost formulată de un stat
membru sau de o instituţie unională atunci cauza se va judeca în Marea Cameră.
Dacă o anumită cauză reclamă dificultate sau complexitate atunci Curtea poate
dispune judecarea ei în plen (cvorumul minim este de 13 judecători).
Curtea de Justiţie este alcătuită din judecători şi din 8 avocați generali cu
un mandat de 6 ani, o parte dintre ei fiind numiţi de Germania, Franţa, Anglia,
Spania şi Italia iar ceilalţi fiind numiţi prin rotaţie de celelalte state. Avocații
generali au au sarcina de a-și prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile
aduse în fața Curții. Pledoariile lor trebuie să fie imparțiale și susținute public,
după cum este specificat în art. 252 din TFUE: ”Curtea de Justiție este asistată
de opt avocați generali. La cererea Curții de Justiție, Consiliul, hotărând în
unanimitate, poate mări numărul de avocați generali. Avocatul general are rolul
de a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină
independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu
Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa.”
Avocatul participă la fiecare şedinţă de judecată unde va depune
“concluzii finale” similare unui aviz juridic pe probleme de drept alături de
articole doctrinare de specialitate, jurisprudenţă şi o propunere de soluţie
adresată completului de judecată. Alături de judecători şi avocaţii generali îşi
desfăşoară activitatea şi grefierii asistenţi şi grefierul şef.

1
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p. 247
77
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

4.5.2. Competenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene


Organizarea jurisdicțională a UE presupune repartizarea competențelor
jurisdicționale între Curtea de Justiție și jurisdicțiile naționale. Dubla
reprezentare a competențelor presupune:
- ”în plan material, aplicarea dreptului Uniunii Europene este împărțită între
jurisdicțiile naționale și Curtea de Justiție;
- în plan funcțional, interpretarea dreptului Uniunii Europene revine Curții de
Justiție prin mecanismul judiciar instituit” .
Curții îi sunt atribuite următoarele competențe materiale jurisdicționale:
1. Acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele
naţionale îi cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ European.
Instanțele naționale din fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru
aplicarea corespunzătoare a legislației europene în statul respectiv. Dar există
riscul ca instanțele din diferite țări să interpreteze legislația UE în moduri
diferite. Pentru a preveni acest lucru, a fost prevăzută o „procedură pentru
pronunțarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o instanță națională are îndoieli cu
privire la interpretarea sau validitatea unui act legislativ european, aceasta poate
și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite avizul Curții de Justiție. Acest aviz
poarte numele de „hotărâre preliminară”.
2. Acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor
statelor membre care nu aplică legislaţia europeană. Comisia este cea care poate
iniția, cel mai frecvent, o acțiune în justiție în cazul în care consideră că un stat
membru nu își îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană.
Procesul poate fi intentat și de un alt stat membru. În ambele cazuri, Curtea
investighează acuzațiile și pronunță sentința. Dacă se constată că acuzațiile
aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are obligația de a remedia situația
imediat. În cazul în care statul membru nu se conformează hotărârii pronunțate
de Curtea de Justiție, aceasta poate impune plata unei amenzi.
3. Acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE
încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale. Dacă un stat membru,
Consiliul, Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul consideră că un anumit
act legislativ european este ilegal, Curții de Justiție i se poate solicita anularea
actului respectiv. Aceste „acțiuni în anulare” pot fi prezentate și de persoanele
fizice care doresc să îi solicite Curții anularea unui anumit act legislativ care le
afectează în mod direct și negativ. În cazul în care constată că actul respectiv a
fost adoptat incorect sau nu are temei în baza dispozițiilor din Tratate, Curtea îl
poate declara nul și neavenit.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii nejustificate de a acţiona – când
instituţiile UE nu acţionează pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le
lua. Tratatul prevede că Parlamentul European, Consiliul și Comisia au obligația
de a adopta anumite decizii în anumite situații. Dacă nu își îndeplinesc această
obligație, celelalte instituții ale UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice

78
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

sau întreprinderile pot adresa o plângere Curții pentru ca această abținere de a


acționa să fie consemnată oficial.
5. Alte competențe: acțiunea de arbitraj, competențe de control în procedura
de sancționare a statelor care încalcă valorile fundamentale ale UE 1, competența
de a investi cu titlu executoriu hotărârile judecătorești adoptate de instanțele
naționale prin care pot fi urmărite silit bunurile aparținând UE, competențe
jurisdicționale de natura dreptului international public în domeniul spațiului
SEE.
Competențele jurisdicționale funcționale ale CJUE au în vedere:
- Admiterea recursurilor admisibile și fondate formulate împotriva hotărârilor
și ordonanțelor Tribunalului și anularea deciziei Tribunalului;
- Reexaminarea deciziilor Tribunalului asupra acțiunilor introduce împotriva
hotărârilor tribunalului Funcției publice;
- Căile extraordinare de atac precum contestația terților și revizuirea dar și
plângerea și opoziția.
Pentru fiecare caz înaintat Curții se desemnează un judecător și un avocat
general. Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal. În
procedura scrisă, mai întâi toate părțile implicate îi prezintă declarații scrise
judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care
cuprinde rezumatul declarațiilor și temeiul legal al cazului.
Ce de-a doua etapă este audierea publică care, în funcție de complexitatea
cazului, poate avea loc în fața unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători sau
în fața întregii Curți. La audiere, avocații părților își prezintă cazul în fața
judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Ulterior,
avocatul general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii
deliberează și pronunță sentința. Avocații generali nu trebuie să își prezinte
punctul de vedere decât în cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză
se ridică o nouă problemă de drept. Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct
de vedere similar cu cel al avocatului general. Sentințele Curții se adoptă cu
majoritate și se pronunță în cadrul unei audieri publice.
4.5.3. Tribunalul
Pentru a ajuta Curtea de Justiție să facă față numărului mare de cazuri care
îi sunt înaintate spre soluționare și pentru a le oferi cetățenilor o mai bună
protecție juridică, s-a înființat Tribunalul 2, care se ocupă de acțiunile intentate
de persoane fizice, întreprinderi și anumite organizații, precum și de cauzele
care țin de dreptul concurenței.
Tribunalul are competența să judece în primă instanță toate acțiunile
directe, cu excepția celor atribuite unui tribunal specializat sau celor rezervate
prin statut Curții de Justiție. Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul şi

1
Art. 7 TUE și art. 269 TFUE
2
Sau Tribunalul de Primă Instanță cum mai era denumit
79
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Tribunalul Funcţiei Publice nu dispun de avocaţi generali. În mod excepţional,


această funcţie poate fi îndeplinită prin rotaţie de către un judecător.
Cauzele cu care este sesizat Tribunalul se judecă de camere compuse din
cinci sau din trei judecători sau, în anumite situaţii, de un judecător unic. De
asemenea, Tribunalul poate judeca o cauză în Marea Cameră (13 judecători) sau
în şedinţă plenară atunci când dificultatea problemelor de drept sau importanţa
cauzei justifică această măsură. Mai mult de 80 % dintre cauzele cu care este
sesizat Tribunalul sunt judecate de camere compuse din trei judecători.
Preşedinţii camerelor compuse din cinci judecători sunt aleşi dintre
judecători pentru o perioadă de trei ani.Tribunalul dispune de o grefă proprie,
însă recurge la serviciile Curţii de Justiţie pentru alte nevoi administrative şi
lingvistice.
Împotriva deciziilor Tribunalului se poate formula recurs în fața Curții de
Justiție, limitat însă la chestiuni de drept. De asemenea, Tribunalul funcționează
și ca instanță de recurs împotriva decizilor luate de camerele jurisdicționale.

4.5.4. Competenţa Tribunalului


Tribunalul dispune de propriul său regulament de procedură și cuprinde o
fază scrisă şi o fază orală. O cerere introductivă scrisă de un avocat sau de un
agent adresată grefei declanşează procedura. Aspectele principale ale acţiunii
sunt publicate într-o comunicare, în toate limbile oficiale, în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii
adverse, care dispune de un termen pentru a depune un memoriu în apărare.
Reclamantul are posibilitatea de a prezenta o replică într-un termen determinat
la care pârâtul poate răspunde printr-o duplică.
Orice persoană, precum şi orice organism, oficiu sau agenţie a Uniunii
Europene care justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul
Tribunalului, precum şi statele membre şi instituţiile Comunităţii pot interveni în
procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea
sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să
răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi
în cadrul fazei orale.
În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică. În cadrul acesteia,
judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor. Judecătorul raportor
rezumă într-un raport de şedinţă starea de fapt expusă, argumentele fiecărei părţi
şi, dacă este cazul, argumentele intervenienţilor. Acest document este pus la
dispoziţia publicului în limba de procedură. Ulterior, judecătorii deliberează pe
baza proiectului de hotărâre redactat de către judecătorul raportor, iar hotărârea
se pronunţă în şedinţă publică.
Procedura la Tribunal este scutită de taxa însă onorariul avocatului, care
are dreptul să îşi exercite profesia în faţa unei instanţe a unui stat membru şi care
trebuie să reprezinte partea, nu este în sarcina Tribunalului. Cu toate acestea, o
persoană fizică poate solicita să beneficieze de asistenţă judiciară în cazul în
care se află în imposibilitate de a face faţă cheltuielilor de judecată.
80
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Tribunalul are competenţa de a judeca:


- acţiuni directe introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii Europene (ale căror
destinatare sunt sau care le privesc în mod direct şi individual), precum și
împotriva actelor normative (dacă îi privesc direct şi dacă nu presupun
măsuri de executare) sau, de asemenea, împotriva abţinerii de a acţiona a
acestor instituţii, organisme, oficii sau agenții. Este vorba, de exemplu, de o
acţiune introdusă de o întreprindere împotriva unei decizii a Comisiei prin
care i se aplică o amendă;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acţiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele
adoptate în domeniul ajutoarelor de stat, la măsurile de protecţie comercială
(„dumping") şi la actele prin care Consiliul exercită competenţe de executare;
- acţiuni prin care se urmăreşte obţinerea unor despăgubiri pentru prejudiciile
cauzate de instituţiile Uniunii Europene sau de funcţionarii acestora;
- acţiuni ce au la bază contracte încheiate de Uniunea Europeană, prin care se
atribuie în mod expres Tribunalului competenţa de judecare;
- acţiuni în materia mărcilor comunitare;
- recursuri împotriva deciziilor Tribunalului Funcţiei Publice a Uniunii
Europene, limitate la chestiuni de drept.
Deciziile pronunţate de Tribunal pot fi atacate în termen de două luni cu
recurs, limitat la chestiuni de drept, la Curtea de Justiţie. Procedura accelerată
permite Tribunalului să se pronunţe cu celeritate asupra fondului unui litigiu în
cauze considerate ca prezentând o urgenţă deosebită. Procedura accelerată poate
fi solicitată de reclamant sau de pârât.

4.5.5. Tribunalul Funcţiei Publice


Tribunalul Funcţiei Publice1 a Uniunii Europene este compus din şapte
judecători numiţi de Consiliu pentru o perioadă de şase ani care poate fi
reînnoită, după ce se face apel la candidaturi şi după obţinerea avizului unui
comitet format din şapte personalităţi alese dintre foşti membri ai Curţii de
Justiţie şi ai Tribunalului şi dintre jurişti a căror competenţă este notorie.
Tribunalul Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea
Europeană şi funcţionarii săi. Este o nouă jurisdicție specializată și are
competența de a statua cu privire la recursurile legate de contenciosul funcției
publice. În primă instață, exercită competențele pentru a decide cu privire la
litigile între Comunități și agenții săi (litigiile între orice organ sau organism și
personalul său). Procedura este similară în cazul Tribunalului, cu singura
diferenţă că avocatul general nu îşi susţine punctul de vedere.
Prin numirea judecătorilor, Consiliul urmăreşte asigurarea unei compuneri
echilibrate a Tribunalului Funcţiei Publice, pentru a dispune de o reprezentare
geografică cât mai largă în privinţa resortisanţilor statelor membre şi a

1
Art. 1-13 din anexa la TFUE
81
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

sistemelor juridice naţionale. Judecătorii Tribunalului Funcţiei Publice


desemnează din rândul lor preşedintele, pentru o perioadă de trei ani ce poate fi
reînnoită.
Tribunalul Funcţiei Publice se întruneşte în camere compuse din trei
judecători. Cu toate acestea, atunci când dificultatea sau importanţa problemelor
de drept justifică acest lucru, o cauză poate fi trimisă în faţa plenului. În plus, în
situaţiile determinate prin Regulamentul său de procedură, Tribunalul Funcţiei
Publice poate soluţiona cauza în cameră compusă din cinci judecători sau în
complet format dintr-un judecător unic.

4.5.6. Competența Tribunalului Funcției Publice


În cadrul instituţiei jurisdicţionale, Tribunalul Funcţiei Publice este
instanţa specializată în materia contenciosului funcţiei publice a Uniunii
Europene. Această competenţă a fost exercitată anterior de Curtea de Justiţie şi,
de la crearea sa în 1989, de Tribunal.
Tribunalul soluţionează în primă instanţă litigiile dintre Uniunea
Europeană şi agenţii săi, conform articolului 270 TFUE: ”Curtea de Justiție a
Uniunii Europene este competentă să se pronunțe asupra oricărui litigiu dintre
Uniune și agenții acesteia, în limitele și condițiile stabilite prin Statutul
funcționarilor Uniunii și regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii”.
Aceste litigii au drept obiect nu numai probleme referitoare la relaţiile de
muncă propriu-zise (remuneraţie, desfăşurarea carierei, recrutare, măsuri
disciplinare etc.), ci şi regimul de securitate socială (boală, vârstă, invaliditate,
accidente de muncă, alocaţii familiale etc.). Tribunalul soluţionează de
asemenea litigiile dintre organe, oficii sau agenții și personalul lor, pentru care
competența este atribuită Curții de Justiție a Uniunii Europene 1. Tribunalul nu
poate, în schimb, soluţiona litigiile dintre administraţiile naţionale şi agenţii lor.
Hotărârile pronunțate de Tribunalul Funcției Publice pot face obiectul unui
recurs limitat la probleme de drept ce poate fi introdus în termen de două luni în
faţa Tribunalului.
Procedura în faţa Tribunalului Funcției Publice se desfăşoară conform
dispoziţiilor din Statul Curţii de Justiție a Uniunii Europene, în special a celor
cuprinse în anexa I la acesta, precum și din propriul său regulament de
procedură,
În principiu, procedura cuprinde o fază scrisă şi o fază orală și se
declanșează printr-o cerere introductivă scrisă de un avocat și adresată grefei.
Cererea introductivă este comunicată de către grefier părţii adverse, care dispune
de un termen pentru a depune un memoriu în apărare. Orice persoană care
justifică un interes în soluţionarea unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Funcției
Publice, precum şi statele membre şi instituţiile Uniunii Europene pot interveni
în procedură. Intervenientul depune un memoriu, prin care urmăreşte susţinerea

1
de exemplu, litigii între Europol, Oficiului pentru Armonizare în cadrul Pieţei Interne (OAPI) sau Banca
Europeană de Investiții și agenții acestora
82
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

sau respingerea concluziilor uneia dintre părţi, la care părţile pot ulterior să
răspundă. În anumite situaţii, intervenientul poate să îşi prezinte observaţiile şi
în cadrul fazei orale. În timpul fazei orale are loc o şedinţă publică unde
judecătorii pot adresa întrebări reprezentanţilor părţilor şi, dacă este cazul, chiar
părţilor. Judecătorul raportor întocmește un raport pregătitor de ședință, care
conţine elementele esenţiale ale cauzei şi indică aspectele pe care părţile trebuie
să se concentreze în pledoarii. Acest document este pus la dispoziţia publicului
în limba de procedură. Procedura la Tribunalul Funcției Publice este scutită de
taxe.
4.6. Banca Centrală Europeană
Banca Central Europeană este o instituție a UE cu personalitate juridică
și este singura instituție arbitrară să autorizeze emisiunea de monedă euro.
Banca Centrală Europeană este independentă în exercitarea competențelor și în
administrarea finanțelor sale şi împreună cu băncile centrale naționale constituie
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC).
Cu sediul la Frankfurt, BCE a început încă din 1998 activitatea ca bancă
de emisie pentru moneda unică euro. Alături de statele care au pus în circulaţie
moneda euro (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda,
Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania), România a preconizat
introducerea monedei unice euro abia în anul 2017.

Aplicație
Identificați care sunt criteriile pe care o ţară trebuie să le îndeplinească pentru a
putea introduce moneda unică1.

Potrivit art. 284 (TFUE), Banca Centrală Europeană prezintă


Parlamentului European, Consiliului, Comisiei și Consiliului European un
raport anual privind activitatea SEBC și politica monetară, obligație ce decurge
din prevederile art. 282 (TFUE), cu privire la atribuțiile de a conduce politica
monetară a Uniunii, alături de băncile centrale naționale.
În raport cu atribuțiile sale, BCE este consultată asupra oricărui proiect de
act al Uniunii Europene, asupra oricărui proiect de reglementare la nivel național
și de asemenea poate să emită avize.
Potrivit art. 127 (TFUE), atribuţiile fundamentale ale BCE care se
îndeplinesc prin intermediul SEBC, sunt următoarele 2:
- definirea, conducerea şi aplicarea politicii monetare a UE;
- desfășurarea operațiunilor de schimb valutar, în conformitate cu art. 219 (fără
a aduce atingere deținerii și administrării, de către guvernele statelor
membre, a unor fonduri de rulment în valută);
- deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor;
- promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți şi decontare;

1
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, pp. 203-204
2
Art. 127 din TFUE
83
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- asigurarea stabilităţii preţurilor;


- procurarea datelor statistice necesare funcţionării băncii;
- monitorizarea progreselor din sistemul bancar.
Banca Cntrală Europeană îndeplinește și două funcții consultative1 cu
privire la orice act al Uniunii Europene propus în domeniile care sunt de
competența sa și este consultată de autoritățile naționale în proiectele de
reglementare specifice domeniilor care sunt de competența sa. În raport cu
competențele sale, BCE poate prezenta avize instituțiilor, organelor, oficiilor și
agențiilor UE sau autorităților naționale.
Organele de decizie ale BCE sunt Consiliul guvernatorilor și Comitetul
executiv. Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6
membri (preşedintele, vicepreşedintele şi alţi 4 membri) desemnaţi de liderii
zonei euro pentru un mandat de 8 ani. Consiliul guvernatorilor defineşte politica
monetară a zonei euro şi fixează ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot
obţine bani de la Banca Centrală. Este alcătuit din cei 6 membri ai Comitetului
executiv şi din guvernatorii băncilor centrale din zona euro. Consiliul
general contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE şi oferă
sprijin ţărilor care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din
preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale din toate
cele 28 de state membre. Fiecare membru al BCE are un singur vot, se votează
cu majoritatea simplă și pot adopta regulamente, decizii, recomandări și avize.
De asemenea BCE funcționează în baza unui regulament, a unui statut și pe baza
a unei hotărâri adoptate de Consiliu.
Autoritatea Bancară Europeană (ABE) instituit prin Regulamentul
(UE) nr. 1093/2010 are ca obiectiv protecția interesului public prin contribuția la
stabilirea și eficacitatea sistemului financiar pentru economia, cetățenii și
întreprinderile uniunii. De asemenea ABE are următoarele misiuni2:
- rolul ABE este de a îmbunătăţi funcţionarea pieţei interne prin asigurarea
supravegherii şi reglementării europene adecvate, eficiente şi armonizate;
- să contribuie, prin adoptarea ghidurilor şi standardelor tehnice obligatorii, la
crearea cadrului de reglementare unic european în sectorul bancar;
- are un rol important în promovarea convergenţei practicilor de supraveghere
pentru a asigura aplicarea armonizată a normelor prudenţiale.
- are mandatul de a evalua riscul şi vulnerabilităţile sectorului bancar al UE, în
special prin rapoarte periodice privind evaluarea riscurilor şi simulări de criză
la nivel paneuropean;
- investigarea aplicării insuficiente a legislaţiei UE de către autorităţile
naţionale, luarea deciziilor în situaţii de urgenţă, medierea dezacordurilor
între autorităţile competente în situaţii transfrontaliere şi funcţionarea ca
organism consultativ independent pentru Parlamentul European, Consiliu sau
Comisia Europeană.

1
Art. 127 din TFUE alin. 4
2
https://www.eba.europa.eu/languages/home_ro http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data 4.08.2014
84
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

4.7. Curtea Europeană de Conturi


Curtea Europeană de Conturi a fost prevăzută de Tratatul din 22 iulie
1975 și ulterior a fost inclusă între instituțiile Uniunii Europene prin tratatul de
la Maastricht (1992). Rolul său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară
a UE şi de a prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. Curtea
de Conturi asigură controlul conturilor Uniunii Europene și se înscrie în
contextul aplicării consolidării finanțării Comunităților din resurse proprii și în
cel al atribuirii Parlamentului European a responsabilității de a descărca Comisia
pentru execuția bugetului.
Curtea Europeană de Conturi are sediul la Luxembourg și este formată din
câte un reprezentant al statelor membre, persoane care au făcut parte din
instituțiile de control financiar extern din țările lor sau care au o calificare
specială pentru această funcție și prezintă toate garanțiile de independență1.
Acești reprezentanți sunt numiți pentru o perioadă de 6 ani de Consiliu
după consultarea Parlamentului European iar după numire acești reprezentanți
își aleg dintre ei Președintele pentru o perioadă de 3 ani.

Aplicație
Identificați cine este în acest moment ales în funcția de Președinte al Curții de
Conturi Europene.

Membrii Curții de Conturi au obligații asemănătoare cu cele ale


comisarilor europeni iar potrivit art. 286 din TFUE alin 3 și 4 în îndeplinirea
îndatoririlor lor, membrii Curții de Conturi nu solicită și nici nu acceptă
instrucțiuni de la nici un guvern și de la nici un alt organism și se abțin de la
orice act incompatibil cu funcțiile lor. Pe durata mandatului lor, membrii Curții
de Conturi nu pot exercita nici o altă activitate profesională, remunerată sau nu.
La instalarea în funcție, aceștia se angajează solemn să respecte, pe durata
mandatului și după încetarea acestuia, obligațiile impuse de mandat și, în
special, obligația de onestitate și prudență în a accepta, după încheierea
mandatului, anumite funcții sau avantaje.
Curtea Europeană de Conturi are următoarele atribuții:
- verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli ale Uniunii Europene,
ale oricărui organ, oficiu sau agenție;
- examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și cheltuielilor;
- asigură buna gestiune financiară;
- execută controlul conturilor;
- adoptă rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize;
- sprijină Parlamentul European și Consiliul în exercitarea funcției lor de
control al execuției bugetare;

1
Art. 285 și Art. 286 alin 1 din TFUE
85
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- verifică (auditează) orice persoană sau organizaţie care gestionează fonduri


europene. Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă
fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul European de Luptă
Antifraudă (OLAF).
De asemenea, în art. 287 din TFUE este detaliată activitatea Curții de Conturi
după cum urmează:
” (1) Curtea de Conturi verifică totalitatea conturilor de venituri și cheltuieli
ale Uniunii. De asemenea, aceasta verifică totalitatea conturilor de venituri și
cheltuieli ale oricărui organ, oficiu sau agenție înființată de Uniune, în măsura
în care actul constitutiv nu exclude acest control. Curtea de Conturi prezintă
Parlamentului European și Consiliului o declarație de asigurare referitoare la
veridicitatea conturilor, precum și la legalitatea operațiunilor și înregistrarea
acestora în conturi, declarație care se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene. Declarația poate fi completată cu aprecieri specifice pentru fiecare
domeniu major de activitate a Uniunii.
(2) Curtea de Conturi examinează legalitatea și corectitudinea veniturilor și
cheltuielilor și asigură buna gestiune financiară. În acest context, Curtea de
Conturi semnalează îndeosebi orice neregulă. Controlul veniturilor se
efectuează pe baza veniturilor de realizat și a celor realizate efectiv de Uniune.
Controlul cheltuielilor se efectuează pe baza angajamentelor, precum și a
plăților. Aceste controale pot fi efectuate înainte de încheierea conturilor
exercițiului bugetar avut în vedere.
(3) Controlul se efectuează asupra actelor justificative și, dacă este cazul, la
fața locului, la celelalte instituții ale Uniunii, în sediile oricărui organ, oficiu
sau agenție care administrează venituri sau cheltuieli făcute în numele Uniunii
și în statele membre, inclusiv în imobilele oricărei persoane fizice sau juridice
care beneficiază de vărsăminte provenite de la buget. În statele membre,
controlul se efectuează în colaborare cu instituțiile naționale de control sau, în
cazul în care
acestea nu dispun de competențele necesare, cu serviciile naționale competente.
Curtea de Conturi și instituțiile naționale de control ale statelor membre
practică o cooperare bazată pe încredere și pe respectarea independenței
acestora. Aceste instituții sau servicii informează Curtea de Conturi în cazul în
care intenționează să participe la control. Orice document sau informație
necesară îndeplinirii misiunii sale se comunică Curții de Conturi, la cererea sa,
de către celelalte instituții ale Uniunii, de către orice organ, oficiu sau agenție
care gestionează venituri sau cheltuieli în numele Uniunii, de către persoanele
fizice sau juridice care beneficiază de vărsăminte de la buget și de către
instituțiile naționale de control sau, în cazul în care acestea nu dispun de
competențele necesare, de către serviciile naționale competente. În ceea ce
privește activitatea de gestionare a veniturilor și cheltuielilor Uniunii exercitată
de Banca Europeană de Investiții, dreptul de acces al Curții la informațiile
deținute de Bancă este reglementat printr-un acord încheiat între Curte, Bancă
și Comisie. În lipsa acestui acord, Curtea are, cu toate acestea, acces la
86
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

informațiile necesare pentru a efectua controlul veniturilor și cheltuielilor


Uniunii administrate de Bancă.
(4) Curtea de Conturi întocmește un raport anual după încheierea fiecărui
exercițiu financiar. Acest raport se transmite celorlalte instituții ale Uniunii și
se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene împreună cu răspunsurile
formulate de aceste instituții la observațiile Curții de Conturi. În plus, Curtea de
Conturi își poate prezenta în orice moment observațiile, în special sub forma
unor rapoarte speciale cu privire la chestiuni specifice și poate emite avize la
cererea uneia dintre celelalte instituții ale Uniunii. Curtea de Conturi adoptă
rapoarte anuale, rapoarte speciale sau avize cu majoritatea membrilor care o
compun. Cu toate acestea, în vederea adoptării unor categorii de rapoarte sau
de avize, aceasta își poate înființa camere interne, în condițiile prevăzute de
regulamentul său de procedură. Aceasta sprijină Parlamentul European și
Consiliul în exercitarea funcției lor de control al execuției bugetare. Curtea de
Conturi își stabilește regulamentul de procedură. Acest regulament se aprobă
de către Consiliu.”
4.8. Organele consultative ale Uniunii Europene
4.8.1. Comitetul Economic Social
În scopul asigurării unui cadru organizat ”prin intermediul căruia să se
asigure legătura dintre Comunități și diferitele categorii socio-profesionale ale
vieții economico-sociale, în vederea implicării acestora la actul de decizie
comunitară sub forma consultării”1 s-a constituit Comitetul Economic și Social
(ECOSOC). Acest organ consultativ, cu sediul la Bruxelles este reglementat în
art. 13, alin. (4) TUE și art. 300 TFUE, potrivit căruia ”Parlamentul European,
Consiliul și Comisia sunt asistate de un Comitet Economic și Social și de un
Comitet al Regiunilor, care exercită funcții consultative”. Comitetul Economic
și Social este format din reprezentanți ai organizațiilor patronale, salariale și ai
altor reprezentanți ai societății civile, în special din domeniile socio-economic,
civic, profesional și cultural.
În fond competențele Comitetului Economic și Social European sunt în
legătură cu funcția de consultare de Parlamentul European, de Consiliu sau de
Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate cazurile în care acestea
consideră că este oportun. Acest organism poate emite un aviz și din proprie
inițiativă, în toate cazurile în care consideră oportun. De asemenea, mai exercită
competențe de informare și competențe decizionale.
ECOSOC este compus din reprezentanți ai diferitelor categorii ale vieții
economice și sociale (reprezentanți ai producătorilor, agricultorilor,
transportatorilor, muncitorilor, comercianților, meșteșugarilor, profesiilor
liberale) propuși de statele membre și numiți de Consiliu pentru o perioadă de 5
ani. Comitetul își desemnează, dintre membrii săi, președintele și biroul pentru
un mandat de doi ani și jumătate. Comitetul își adoptă regulamentul de

1
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluwer. 2009, p. 398
87
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

procedură. Comitetul este convocat de președinte, la cererea Parlamentului


European, a Consiliului sau a Comisiei. Acesta se poate întruni și din proprie
inițiativă1.

Aplicație
Identificați repartizarea locurilor pe state membre în Comitetul Economic și
Social din acest moment.

Comitetul este consultat de Parlamentul European, de Consiliu sau de


Comisie în cazurile prevăzute de tratate. Comitetul poate fi consultat de aceste
instituții în toate cazurile în care acestea consideră oportun. Acesta poate emite
un aviz și din proprie inițiativă, în toate cazurile în care consideră oportun. În
cazul în care consideră necesar, Parlamentul European, Consiliul sau Comisia
acordă Comitetului un termen pentru ca acesta să își prezinte avizul, termen care
nu poate fi mai mic de o lună de la data la care comunicarea este adresată
președintelui în acest scop. După expirarea termenului acordat, lipsa avizului nu
împiedică desfășurarea procedurilor2.
4.8.2. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este format din reprezentanți ai colectivităților
regionale și locale care sunt fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei
autorități regionale sau locale, fie răspund din punct de vedere politic în fața
unei adunări alese. Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul
European, Consiliu sau Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate
celelalte cazuri și, în special, în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră
sau în cazul în care una dintre instituții consideră oportun acest lucru.
Competențele Comitetului Regiunilor sunt în legătură cu funcția de consultare,
care poate să fie obligatorie sau facultativă, competențe de informare și
competențe de decizie.
În cazul în care Comitetul Economic și Social este consultat în
conformitate cu articolul 304 TFUE, Comitetul Regiunilor este informat de
Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz. În
cazul în care consideră că sunt în joc interese regionale specifice, Comitetul
Regiunilor poate emite un aviz în acest sens.
Comitetul Regiunilor poate emite un aviz din proprie inițiativă, în cazurile
în care consideră util acest lucru. Avizul Comitetului, precum și procesul verbal
al dezbaterilor sale se transmit Parlamentului European, Consiliului și Comisiei.

1
Art.303 din TFUE
2
Art. 304 din TFUE
88
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Potrivit art. 305 din TFUE, numărul de membri ai Comitetului Regiunilor nu


poate depăși trei sute cincizeci. Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea
Comisiei, adoptă o decizie care stabilește componența Comitetului. Membrii
Comitetului, precum și un număr egal de supleanți se numesc pentru o perioadă
de cinci ani. Mandatul acestora poate fi reînnoit. Consiliul adoptă lista
membrilor și a supleanților stabilită în conformitate cu propunerile fiecărui stat
membru. La încheierea mandatului menționat la articolul 300 alineatul (3), în
temeiul căruia au fost propuși, mandatul membrilor Comitetului încetează din
oficiu și aceștia sunt înlocuiți pentru restul mandatului respectiv în conformitate
cu aceeași procedură. Aceștia nu pot fi în același timp și membri ai
Parlamentului European.
Comitetul Regiunilor este consultat de către Parlamentul European, Consiliu sau
Comisie în cazurile prevăzute de tratate și în toate celelalte cazuri și, în special,
în care acestea privesc cooperarea transfrontalieră sau în cazul în care una dintre
instituții consideră oportun acest lucru1.

4.8.3 Banca Europeană de Investiții


Banca Europeană de Investiții este o instituție a uniunii cu personalitate
juridică proprie cu misiunea de a contribui, recurgând la piețele de capital și la
resursele proprii, la dezvoltarea echilibrată și neîntreruptă a pieței interne în
interesul Uniunii. În acest scop, potrivit art. 309 din TFUE, Banca facilitează,
prin acordarea de împrumuturi și garanții și fără a urmări un scop lucrativ,
finanțarea proiectelor de mai jos în toate sectoarele economiei:
(a) proiecte care urmăresc punerea în valoare a regiunilor mai puțin dezvoltate;
(b) proiecte care urmăresc modernizarea sau conversia întreprinderilor ori
crearea de noi activități care sunt rezultatul realizării sau funcționării pieței
interne și care, prin amploarea sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime
prin diferitele mijloace de finanțare existente în fiecare dintre statele membre;
(c) proiecte de interes comun pentru mai multe state membre care, prin
amploarea sau natura lor, nu pot fi finanțate în întregime prin diferitele mijloace
de finanțare existente în fiecare dintre statele membre.
Aplicație
Identificați atribuțiile cele mai importante ale Europol ca organ consultativ al
Uniunii Europene.

1
Art. 307 din TFUE
89
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul V Dreptul derivat - Actele juridice ale Uniunii


Europene. Proceduri de adoptare
5.1.Generalități
Actele juridice ale Uniunii Europene (izvoarele secundare/dreptul derivat
al Uniunii Europene) sunt reprezentate de actele normative elaborate de
instituțiile Uniunii în scopul exercitării competențelor. Potrivit art. 288 TFUE,
instituțiile Uniunii Europene adoptă regulamente, directive, decizii, recomandări
și avize. De asemenea, potrivit art. 296 din TFUE, în cazul în care tratatele nu
prevăd tipul actului care trebuie adoptat, instituțiile îl aleg de la caz la caz, cu
respectarea procedurilor aplicabile și a principiului proporționalității.
5.2. Regulamentele
Interpretarea regulamentelor UE se face în funcţie de regulile dezvoltate de
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pentru interpretarea dreptului Uniunii, cât
şi în limitele în care instanţele naţionale au competenţa interpretării dispoziţiilor,
fără a fi necesară solicitarea unei hotărâri preliminare din partea Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene.
De asemenea, organele care adoptă recomandări sunt Consiliul, la
propunerea Comisiei, dar și Comisia și Banca Centrală Europeană după cum
este prevăzut în articolul 292 din TFUE:
”Consiliul adoptă recomandări. Acesta hotărăște, la propunerea Comisiei, în
toate cazurile în care tratatele prevăd că adoptă acte la propunerea Comisiei.
Consiliul hotărăște în unanimitate în domeniile în care este necesară
unanimitatea pentru adoptarea unui act al Uniunii. Comisia, precum și Banca
Centrală Europeană în cazurile specifice prevăzute în tratate, adoptă
recomandări.”
În privința domeniului de aplicare, regulamentele acționează în
armonizarea legislațiilor interne și în scopul creării pieței interne, în stabilirea
mecanismelor comunitare privind organizarea comună a pieței agricole și a
dispozițiilor privind regulile de concurență1.
Regulamentele au aplicabilitate generală, sunt obligatorii în toate
elementele sale și se aplică direct în fiecare stat membru. Din perspectiva
naturii juridice a dispozițiilor lor, ”regulamentele pot fi de bază sau de
executare. Cele de bază sunt de competența exclusivă a Consiliului, iar cele de
executare pot fi emanația și a celorlalte organe abilitate”2. Prin raportare la
dispozițiile Tratatului de la Lisabona, elementele esențiale ale regulamentelor
sunt, după cum urmează:
- au o aplicabilitate generală și caracter general;
- se adresează tuturor subiectelor de drept din spațiul comunitar, statelor și
particularilor;
- sunt obligatorii în totalitatea dispozițiilor și elementelor lor;

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 85
2
Ibidem, p. 84
90
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- au aplicabilitate directă în toate statele membre;


- intrarea în vigoare presupune publicarea lor în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (la data prevăzută în textul lor, sau după douăzeci de zile de la
publicare).
Criteriul de distincție între regulament și decizie este legat de forța
generală și nu de denumirea sa, sau a modalităților de adoptare. Caracterul lor
”obligatoriu este valabil pentru totalitatea dispozițiilor regulamentului.
Regulamentul se impune tuturor subiectelor de drept: particulari, state,
instituții”1.
Regulamentele de bază sunt adoptate de Consiliu sau de Consiliu
împreună cu Parlamentul (în cazul în care tratatele dispun în acest sens) şi sunt
emise pe baza procedurilor legislative prevăzute de tratat iar regulamentele de
executare sunt emise de către Comisie (în exercitarea atribuțiilor conferite de
către Consiliu, ori chiar de către Consiliu, care poate să adopte regulamente
pentru punerea în executare a propriilor regulamente) în baza abilitării
legislative conferite de Consiliul Miniştrilor sau sunt emise chiar de către
Consiliul Miniştrilor dacă se referă la aplicarea tratatelor de bază.
Regulamentele sunt în fapt legile comunitare şi se caracterizează prin
forţa lor obligatorie (sunt obligatorii, deosebindu-se de recomandări şi avize care
nu obligă) şi prin aplicabilitatea directă, nefiind necesară ratificarea în vederea
aplicării lor în dreptul naţional. Ele se aplică direct subiectelor de drept intern
din statele membre şi conţin nu numai obligaţii pentru acestea ci şi drepturi.
Regulamentele conţin prevederi care se adresează atât statelor, în raporturile lor
cu comunitatea, cât şi instituţiilor şi persoanelor juridice de drept public sau
privat.
Cu privire la regulamentele interne ale istituțiilor europene, adoptate
potrivit atribuțiilor şi competențelor lor de organizare internă, acestea au numai
o forță interinstituțională.
5.3. Directivele
În comparație cu regulamentul ”care este un instrument de integrare,
directiva este mai mult un instrument de armonizare, adică de cooperare și de
apropiere a legislațiilor naționale”2. Dacă regulamentele se aplică nemijlocit în
fiecare stat membru al uniunii, directivele sunt obligatorii doar în privința
obiectivelor (scopului final) ce trebuie realizate prin legislaţia internă a fiecărui
stat membru și bineînțeles în termenul stabilit în directive: ”Directiva este
obligatorie pentru fiecare stat membru destinatar cu privire la rezultatul care
trebuie atins, lăsând autorităților naționale competența în ceea ce privește
forma și mijloacele.”3
Fiecare stat membru este liber să-și stabilească forma și mijloacele de
aplicare a directivelor pliate pe obiectivele acesteia care sunt obligatorii pentru

1
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea, op.cit. p. 156
2
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p. 124
3
Art. 288 TFUE
91
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

fiecare stat. Astfel, la nivel național se adoptă o serie de norme juridice în scopul
îndeplinirii obiectivelor directivei iar instanțele aplică cu precădere aceste norme
naționale și nu prevederile directivei. Implementarea directivei se realizează de
obicei prin includerea dispoziţiilor corespunzătoare în legile naţionale existente1.
Regimul juridic al directivelor impune doar obligația îndeplinirii de către
statele membre a rezultatului impus prin emiterea directive, însă pentru acest
lucru ele trebuie publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Uniunea
impune indirect statelor membre să prezinte măsurile luate pentru aplicarea
directivelor la nivel national deoarece acestea au mai ales un rol de armonizare a
legislațiilor statelor membre 2. Pot exista însă și situații excepționale în care
directiva nu a ajuns să fie implementată în legislația internă a unui stat și în care
instanțele pot aplica dispozițiile acesteia dacă sunt clare și precise. În caz
contrar, legislația internă primează deoarece dispoziţiile interne chiar dacă sunt
în contradicție cu directiva neimplementată sau insuficient implementată nu pot
fi înlăturate3.
Directiva este reglementată prin art. 115 TFUE, conform căruia ”fără a
aduce atingere articolului 114, Consiliul, hotărând în unanimitate în
conformitate cu o procedură legislativă specială și după consultarea
Parlamentului European și a Comitetului Economic și Social, adoptă directive
pentru apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale
statelor membre, care au incidență directă asupra instituirii sau funcționării
pieței interne”4.
Este important să precizăm că aceste directive nu se aplică în relațiile
guvernate de dreptul privat și nu au efect direct în relațiile dintre cetățeni ci sunt
obligatorii numai la nivelul statelor membre. Chiar dacă în aceste directive se
stabilesc o serie de drepturi și obligații pentru indivizi, caracterul normativ al
acestora este unul limitat. Pentru că fiecare stat membru trebuie să respecte în
totalitate obligațiile care-i revin prin directive, toate dispozițiile interne vor fi
interpretate cât mai aproape de prevederile și scopul acestora. Această obligație
a statelor membre se extinde și asupra dreptului Uniunii Europene în ansamblu
în conformitate cu prioritatea legislației europene în fața legislației naționale.
Ori de câte ori există neclarități în privința interpretării directivelor CJUE
se poate pronunța printr-o hotărâre preliminară potrivit art. 267 din TFUE:
”Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu
preliminar, cu privire la:
(a) interpretarea tratatelor;
(b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile
sau agențiile Uniunii;
1
Astfel, de exemplu, dispoziţiile „Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii” se pot regăsi în prevederile Codului civil dintr-un stat membru, aşa cum
este cazul în Codul civil german.
2
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 85
3
Interpretarea directivelor UE se realizează în conformitate cu regulile dezvoltate de CJUE pentru interpretarea
dreptului Uniunii şi cu dispoziţiile art. 267 TFUE referitor la solicitarea hotărârii preliminare din partea CJUE.
4
art. 115 TFUE
92
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un


stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în
această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții
să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte1 în fața unei instanțe naționale ale
cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această
instanță este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea chestiune
se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe judecătorești naționale
privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea hotărăște
în cel mai scurt termen.”
În baza Tratatului de la Lisabona, UE are acum posibilităţi lărgite să
folosească directiva şi în materie penală (art. 82-84 TFUE)2.
Din perspectiva regimului juridic, directivele au următoarele
caracteristici:
- nu au forță generală, sunt obligatorii doar în ceea ce privește rezultatul care
trebuie atins;
- nu sunt acte generale;
- se adresează doar destinatarilor avuți în vedere chiar dacă au același conținut
general;
- statul poate aplica anticipat o directivă (particularii nu vor putea invoca
principiul protecției legitime înainte de împlinirea termenului de
transpunere);
- conțin obligații clare în sarcina statelor, acestea au numai posiblitatea de a
alege forma pentru a-și atinge rezultatele prevăzute;
- transpunerea presupune ca statele membre să elimine din legislația internă
acele norme incompatibile cu directiva;
- directivele nu beneficiază de aplicare directă și, pe cale de cosecință nici de
efect direct.
Directivele (ca și regulamentele) care se adresează tuturor statelor
membre, în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Acestea” intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau,
1
Cauză care nu a fost încă soluționată și se află în curs de soluționare în fața unei instanțe de judecată
2
Art. 82, alin.(2): În măsura în care este necesar pentru a facilita recunoașterea reciprocă a hotărârilor
judecătorești și a deciziilor judiciare, precum și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală cu
dimensiune transfrontalieră, Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu
procedura legislativă ordinară, pot stabili norme minime. Aceste norme minime iau în considerare diferențele
existente între tradițiile juridice și sistemele de drept ale statelor membre. Acestea se referă la: (a) admisibilitatea
reciprocă a probelor între statele membre; (b) drepturile persoanelor în procedura penală; (c) drepturile
victimelor criminalității; (d) alte elemente speciale ale procedurii penale pe care Consiliul le-a identificat în
prealabil printr-o decizie; pentru adoptarea acestei decizii, Consiliul hotărăște în unanimitate, după aprobarea
Parlamentului European.
Art. 83, alin.(1): Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin directive în conformitate cu procedura
legislativă ordinară, pot stabili norme minime cu privire la definirea infracțiunilor și a sancțiunilor în domenii ale
criminalității de o gravitate deosebită de dimensiune transfrontalieră ce rezultă din natura sau impactul acestor
infracțiuni ori din nevoia specială de a le combate pornind de la o bază comună. Aceste domenii ale criminalității
sunt următoarele: terorismul, traficul de persoane și exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, traficul ilicit de
droguri, traficul ilicit de arme, spălarea banilor, corupția, contrafacerea mijloacelor de plată, criminalitatea
informatică și criminalitatea organizată.
93
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

în absența acesteia, în a douazecea zi de la data publicării. Celelalte directive,


care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor lor și produc efecte
prin această notificare” 1. Reținem de asemenea, că ”directivele nu pot fi invocate
în raporturile dintre particulari, deoarece se adresează numai statelor membre,
ele neputând să impună obligația particularilor. Din această perspectivă,
directivele pot fi calificate ca acte individuale, însă transpunerea lor în dreptul
intern se realizează prin acte normative, ceea ce le conferă efect normativ”2.
Directiva ”ca act juridic care trebuie transpus cuprinde:
- directiva propriu-zisă, care este adoptată de instituţiile europene;
- măsurile naţionale de punere în aplicare, care sunt adoptate de statele
membre.
În principiu, intrarea în vigoare nu produce efecte directe în legislaţiile
naţionale. În acest scop, este necesară o a doua operaţiune: transpunerea.
Transpunerea este un act adoptat de statele membre care constă în aprobarea
unor măsuri naţionale menite să le permită să se conformeze rezultatelor
stabilite prin directivă”3. Autorităţile naţionale trebuie să comunice Comisiei
aceste măsuri.
5.4. Deciziile
Decizia este actul normativ din dreptul european cu caracter obligatoriu
care serveşte reglementării unor cazuri individuale. Spre deosebire de directive,
decizia este obligatorie în toate elementele sale mai ales pentru cei pe care îi
invocă, persoane individuale sau state membre după cum se prevede și în TFUE:
”Decizia este obligatorie în toate elementele sale. În cazul în care se indică
destinatarii, decizia este obligatorie numai pentru aceștia”4.
Ca acte administrative individuale, decizia are următoarele caracteristici5:
- este adoptată de Parlament, Consiliu și Banca Centrală Europeană.
- nu este de aplicabilitate generală (se adresează unor subiecte de drept diferite
de state);
- este un act individual, care se adresează unui subiect determinant,
deosebindu-se sub acest aspect mai ales de regulament, care are un caracter
general, fiind destinat unor subiecți nedeterminați, abstracți;
- are forță obligatorie în privința subiectului destinatar sub aspectul tuturor
elementelor sale, caracteristică care o aseamănă regulamentului și o
deosebește de directivă;
- pentru a intra în vigoare trebuie să fie notificată destinatarilor (lipsa acestora
atrăgând neintrarea lor în vigoare);
- destinatarii deciziei pot să fie atât instituțiile comunitare, altele decât cele
menționate ca emitente, cât și statele membre sau persoanele de drept privat.

1
Art. 297, alin.(2), TFUE
2
prof.univ.dr. Nicoleta Diaconu, op.cit., p. 86
3
http://europa.eu/legislation_summaries/institutionel_affairs/treaties/lisbon_treaty consultat la data 16.06.2014
4
Art. 288 TFUE
5
Felician Cotea, Drept comunitar european, Editura Wolters Kluver, 2009, p. 445
94
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Decizia poate să se adreseze după cum specifică N. Diaconu1 unor subiecte


de drept diferite de state, în special în cazurile privind concurența, când se
adresează îndeosebi agenților economici.
- produce efecte directe, generând în mod automat drepturi și obligații în
sarcina destinatarilor, nelăsându-le acestora posibilitatea de a aprecia punerea
în aplicare, ori de a o confirma sau ratifica.
- trebuie să fie notificată destinatarului pentru îndeplinirea condiției
opozabilității și a intrării în vigoare;
- trebuie motivată clar și pertinent;
Bineînțeles că pentru a putea îndeplini obiectivul armonizării legislative,
aceste decizii cadru au un caracter obligatoriu în privința obiectului lor,
rămânând ca forma și mijloacele de acțiune să depindă de fiecare stat membru în
parte. Putem afirma faptul că deciziile-cadru au reprezentat un instrument
important de cooperare judiciară dintre statele membre și de armonizare a
prevederilor juridice în diferite domenii. Astfel, potrivit art. 29 din TUE:
”Consiliul adoptă decizii care definesc poziția Uniunii într-o anumită chestiune
de natură geografică sau tematică. Statele membre asigură conformitatea
politicilor lor naționale cu pozițiile Uniunii.”
După cum am putut vedea până acum, regulamentele sunt actele
normative cu cea mai extinsă aplicabilitate, în comparație cu directivele și
deciziile. Regulamentele se aplică fiecărui stat membru din momentul intrării
acestora în vigoare așa cum se specifică în articolul 297 din TFUE2 alin. 2 la
data prevăzută de textul lor sau în a douăzecea zi de la data publicării:
”(2) Actele fără caracter legislativ, adoptate sub formă de regulamente,
directive și decizii, în cazul în care acestea din urmă nu indică destinatarii, se
semnează de președintele instituției care le-a adoptat. Regulamentele și
directivele care se adresează tuturor statelor membre, precum și deciziile, în
cazul în care acestea nu indică destinatarii, se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene. Acestea intră în vigoare la data prevăzută de textul lor sau,
în absența acesteia, în a douăzecea zi de la data publicării. Celelalte directive,
precum și deciziile care se adresează unui destinatar se notifică destinatarilor
lor și produc efecte prin această notificare.”

Aplicație
Realizați un tabel în care să surprindeți asemănările și deosebirile dintre
regulamente și decizii. Oferiți exemple.

O decizie se adoptă în urma unei proceduri legislative, ceea ce înseamnă


că ”aceasta este un act legislativ adoptat de Consiliu şi de Parlament
printr-o procedură legislativă ordinară sau o procedură legislativă specială”3.

1
Diaconu Nicoleta, op. cit., p. 87
2
Ex articolul 254
3
http://europa.eu/legislation_summaries/institutionel_affairs/treaties/lisbon_treaty consultat la data 16.06.2014
95
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

În schimb, decizia poate fi şi un act nelegislativ dacă este adoptată în mod


unilateral de către una din instituţiile europene şi în astfel de situaţii, decizia se
referă la o dispoziţie decretată de Consiliul European, Consiliul UE sau Comisia
Europeană în cazuri specifice care nu ţin de domeniul de competenţă al
legiuitorului.
Deciziile pot fi adresate unuia sau mai multor destinatari. În acest caz,
deciziile cu destinatar au o aplicabilitate strict individuală şi nu au efect
obligatoriu decât pentru destinatarii lor. Destinatarii unei decizii pot fi statele
membre sau actori privaţi. De exemplu, Comisia poate folosi decizii pentru a
sancţiona întreprinderile care fac uz de practici concertate sau care au comis
abuzuri de poziţie dominantă. Pentru a intra în vigoare, decizia trebuie notificată
părţii interesate. În principiu, această procedură constă în trimiterea unei scrisori
recomandate cu confirmare de primire. Decizia poate fi publicată în Jurnalul
Oficial, dar această publicare nu exclude necesitatea notificării, care este unica
formă de a face actul opozabil faţă de destinatar.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, decizia poate să
nu mai indice neapărat un destinatar, adică poate fi și fără destinatar. Astfel,
”decizia a dobândit o sferă de definire mai largă şi a devenit instrumentul juridic
de bază în domeniul politicii externe şi de securitate comună”1.
5.5. Recomadările și avizele
Există domenii în care instituțiile comunitare nu pot interveni direct și în
acest caz folosesc recomandările. Astfel, prin intermediul recomandărilor,
Consiliul Miniştrilor UE şi Comisia coordonează și propun statelor membre
soluții și sfaturi în vederea armonizării legislaţiilor lor. Avizele sunt folosite de
către Comisie pentru a opina și pentru a-și expune părerea asupra unei probleme.
Recomandările și avizele, ca acte juridice ale UE, nu sunt obligatorii (art.
288 TFUE), nu au forță juridică obligatorie, nu impun obligații pentru statele
membre și nu sunt supuse controlului jurisdicțional. Prin astfel de acte juridice,
se exprimă modalitatea prin care instituțiile europene își exprimă o opinie sau
oferă o informație, permit instituțiior care nu au putere constrângătoare în raport
cu destinatarii, să adopte un anumit comportament (în special, prin intermediul
recomandării). Ca urmare a faptului că instituţiile comunitare nu dispun de
puteri proprii în toate domeniile, ci numai în acelea în care statele au acceptat
să-şi diminueze suveranitatea, prin recomandări ”statele membre sunt îndrumate
în vederea armonizării legislaţiilor lor în anumite domenii, dar ele nu au forţă
obligatorie”2.
În același timp, declarațiile și rezoluțiile sunt folosite de Consiliul
Miniştrilor UE pentru a-şi exprima poziţia cu privire la o anumită problemă. Ele
au de obicei un substrat normativ deoarece pot sta la baza unor acte normative
emise ulterior.

1
http://europa.eu/legislation_summaries/institutionel_affairs/treaties/lisbon_treaty consultat la data 16.06.2014
2
http://europa.eu/legislation_summaries/institutionel_affairs/treaties/lisbon_treaty consultat la data 16.06.2014
96
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Aplicație
Realizați un tabel în care să surprindeți asemănările și deosebirile dintre
regulamente, decizii, directive, avize și recomandări. Oferiți exemple.

Aceste acte juridice detaliate mai sus derivă din tratatele de bază și ca
atare se substituie acestora, principiilor generale și acordurilor internaționale. În
același timp există o relație de subordonare și la nivelul acestor acte juridice în
sensul că cele de bază (regulament, directivă și decizie) sunt superioare celor de
aplicare (astfel încât între un regulament și actul in vederea aplicării acestuia
care nu poate conține dispoziții contradictorii există o relație de subordonare).
5.6. Declaraţiile şi rezoluţiile
Declarațiile și rezoluțiile nu sunt prevăzute de TFUE, dar sunt folosite de
instituțiile unionale pentru ca UE să-şi exprime poziţia cu privire la o anumită
problemă. Aparent au o forţă juridică redusă, dar pot să stea la baza unor acte
normative care să fie emise ulterior. Ele pot servi la orientare şi interpretare.
5.7. Procedurile de adoptare a actelor juridice ale Uniunii Europene
Procesul legislativ la nivelul Uniunii Europene se bazează pe principiul
cooperării instituțiilor dintre care Consiliul reprezintă legislatorul Uniunii
Europene iar Parlamentul este numai co-legislator. Acestor instituții li se alătură
Comisia, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor, în calitate de
participanți.
Procedura prin care se adoptă în comun ”de către Parlamentul European și
Consiliu a unui regulament, a unei directive sau a unei decizii, la propunerea
Comisiei”1 se numește procedură legislativă ordinară iar ”în cazurile specifice
prevăzute în tratate, adoptarea unui regulament, a unei directive sau a unei
decizii de către Parlamentul European cu participarea Consiliului sau de către
Consiliu cu Parlamentul European, constituie o procedură legislativă specială”2.
Potrivit art. 293 TFUE3 sunt evidențiate aspectele de echilibru de putere între
instituțiile Uniunii Europene iar ”Consiliul poate modifica propunerea formulată
de Comisie numai dacă votează cu unanimitate, chiar dacă procedura
decizională prevăzută pentru actul respectiv este majoritatea calificată”4.
Consiliul poate să voteze sau să respingă propunerea inițială a Comisiei, ”poate
propune modificări și le poate adopta cu majoritate calificată, cu condiția ca
acestea să fie acceptate de Comisie, ceea ce poate da naștere la negocieri între
Consiliu și Comisie, fiind în interesul Consiliului ca eventualele amendamente
să fie susținute de Comisie” 5.

1
Art. 269, alin (1), TFUE
2
Art. 289, alin (2), TFUE
3
Art.293, (1) În cazul în care, în temeiul tratatelor, Consiliul hotărăște la propunerea Comisiei, acesta poate
modifica propunerea numai hotărând în unanimitate, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 294 alineatele
(10) și (13), la articolele 310, 312, 314 și la articolul 315 al doilea paragraf.
(2) Atât timp cât Consiliul nu a luat o hotărâre, Comisia își poate modifica propunerea pe tot parcursul
procedurilor care duc la adoptarea unui act al Uniunii.
4
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, 2012, p. 474
5
Ibidem
97
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

5.7.1. Procedura legislativă ordinară


Această procedură este prevăzută de articolul 294 din TFUE și presupune
ca etape: prima lectură; a doua lectură; concilierea; a treia lectură. Potrivit
prevederilor articolului menționat, inițiativa legislativă aparține Comisiei, care
își păstrează dreptul exclusiv de inițiativă legislativă prin prezentarea
propunerilor legislative Consiliului și Parlamentului European. Anterior
Tratatului de la Lisabona, această procedură era numită codecizie prin care
adoptarea unui act legislativ se efectua în comun de către Parlamentul European
și Consiliu, la propunerea Comisiei.
Comisia Europeană elaborează propunerile legislative din proprie
inițiativă, la solicitarea altor instituții europene sau a statelor membre ale UE sau
în urma unei inițiative cetățenești (adesea ca urmare a unor consultări publice):
”Propunerea finală este transmisă simultan Parlamentului European,
Consiliului și parlamentelor naționale și, în unele cazuri, Comitetului
Regiunilor și Comitetului Economic și Social”1.
Procedura legislativă ordinară se aplică în prezent în 85 de domenii de
politică specifice, care acoperă majoritatea domeniilor de competență ale UE.
Dreptul de inițiativă aparține Comisiei Europene însă și Parlamentul și Consiliul
pot solicita Comisiei să prezinte propuneri (în anumite cazuri precise,
propunerile pot fi prezentate și de alte instituții).
În prima etapă, cea a primei lecturi, Comisia prezintă propunerea sa
legislativă (de obicei, de regulament, directivă sau decizie) Parlamentului
European și Consiliului, dar și tuturor parlamentelor naționale 2 și, după caz,
Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social.
Potrivit prevederilor articolului 294, alin. (3), alin. (4), alin. (5), alin.(6) din
TFUE, Parlamentul European adoptă poziția sa în prima lectură pe care ulterior
o transmite Consiliului. În această situație, Consiliul poate aproba poziția
Parlamentului și astfel actul respectiv se adoptă cu formularea care corespunde

1
www.europarl.europa.eu consultat august 2014
2
Conform Protocolului nr. 1 privind rolul parlamentelor naționale și Protocolului nr. 2 privind aplicarea
principiilor subsidiarității și proporționalității anexate la Tratatul privind Uniunea Europeană, parlamentele
naționale dispun de opt săptămâni pentru a prezenta un aviz motivat, în cazul în care consideră că propunerea de
act legislativ nu respectă principiul subsidiarității. Fiecare parlament național dispune de două voturi. În cazul
sistemelor parlamentare bicamerale, fiecare dintre cele două camere dispune de un vot.
În cazul în care cel puțin o treime din parlamentele naționale consideră că propunerea de act legislativ nu
respectă principiul subsidiarității, aceasta trebuie revizuită (procedura „cartonașului galben”). Pragul-limită este
de un sfert pentru propunerile de acte legislative prezentate în temeiul articolului 76 din TFUE (cooperarea
judiciară în materie penală și cooperarea polițienească). După revizuirea în cadrul procedurii„cartonașului
galben”, instituția responsabilă (de obicei, Comisia) poate decide să mențină, să modifice sau să retragă
propunerea.
Mai mult, în temeiul procedurii legislative ordinare, în cazul în care o majoritate simplă a parlamentelor
naționale consideră că propunerea de act legislativ nu respectă principiul subsidiarității, aceasta trebuie revizuită
de către Comisie (procedura „cartonașului portocaliu”). După revizuire, Comisia poate decide să mențină, să
modifice sau să retragă propunerea. În cazul în care Comisia decide să mențină propunerea, să justifice poziția
sa. Parlamentul European și Consiliul trebuie să examineze, înainte de a încheia prima lectură, dacă propunerea
respectă principiul subsidiarității. În cazul în care Parlamentul, prin majoritatea simplă a membrilor care îl
compun, sau Consiliul, prin majoritatea a 55% dintre membrii săi, consideră că propunerea nu respectă principiul
subsidiarității, aceasta este respinsă.
98
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

poziției Parlamentului. În situația în care poziția Parlamentului European nu este


aprobată de Consiliu, acesta adoptă poziția sa în prima lectură pe care o
transmite Parlamentului și pe care îl informează cu privire la motivele care au
stat baza adoptării poziției sale. Ulterior Comisia informează Parlamentul cu
privire la poziția sa. În concluzie, în prima lectură, Consiliul poate:
- fie să aprobe poziția Parlamentului, care a formulat amendamente sau a
aprobat actul în forma prezentată de Comisie, caz în care actul este adoptat;
- fie să nu adopte poziția Parlamentului și în acest caz, Consiliul adoptă poziția
sa și o trimite Parlamentului, cu informarea acestuia asupra motivelor. În
această situație, se trece la a doua lectură.
În a doua etapă, a celei de-a doua lecturi, Parlamentul European dispune
de trei luni (cu posibilitatea de prelungire la patru luni) pentru a examina poziția
Consiliului. Poziția Consiliului este transmisă mai întâi comisiei competente în
fond, care pregătește o recomandare pentru a doua lectură a Parlamentului.
A doua lectură poate avea următoarele rezultate:
- poziția în primă lectură a Consiliului este respinsă;
- Parlamentul nu se pronunță în termenul stabilit;
- poziția în primă lectură a Consiliului este aprobată fără amendamente (acord
rapid în a doua lectură);
Respingerea poziției în primă lectură a Consiliului pune capăt procedurii
legislative, aceasta putând fi relansată doar printr-o nouă propunere a
Comisiei. În cazul în care Parlamentul nu se pronunță în termenul stabilit, actul
se consideră adoptat, astfel cum se prezintă acesta în poziția în primă lectură a
Consiliului. Corespunzător termenului de trei luni, pot exista mai multe scenarii,
după cum urmează1:
- Parlamentul aprobă poziția Consiliului din prima lectură și astfel actul se
consideră adopat;
- Parlamentul nu se pronunță și actul se consideră adoptat conform poziției
Consililui;
- Parlamentul respinge cu majoritatea membrilor poziția Consiliului și actul se
cosideră ca fiind adoptat;
- Parlamentul propune, cu majoritate, amendamente la poziția Cosiliului și în
acest caz se transmite Consiliului și Comisiei. În această situație, Comisia
emite un aviz;
- Consiliul adoptă amendamentele Parlamentului și actul se consideră adoptat;
- Consiliul nu adoptă amendamentele, procedura continuă, drept pentru care
președinele Cosiliului și președintele Parlamentului convoacă Comtetul de
Conciliere.
În a treia etapă se apelează la comitetul de conciliere și este convocat în
cazul în care Consiliul nu aprobă toate amendamentele Parlamentului în a doua
lectură. În cadrul acestuia, cei doi colegislatori Parlamentul European și
Consiliul negociază direct în vederea ajungerii la un acord sub forma unui text

1
Art. 294, alin. (7) – (9), TFUE
99
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

comun. Comitetul dispune de un termen de șase săptămâni și are ca sarcină ”un


acord asupra unui proiect comun”1. Fiecare propunere legislativă care ajunge în
faza de conciliere este discutată separat în cadrul unui comitet de conciliere
constituit în acest scop. În cazul în care ”comitetul de conciliere aprobă textul
comun, acesta trebuie aprobat de Parlamentul European și de Consiliu, în
ansamblul lor, în a treia lectură. Cele două instituții votează separat textul
comun și nu mai există posibilitatea de a-l modifica”2. În concluzie, procedura
concilierii are două scenarii posibile:
- în șase săptămâni a fost adoptat un proiect comun și procedura continuă cu a
treia lectură;
- în șase săptămâni nu a fost aprobat niciun proiect comun și actul se consideră
ca nefiind adoptat.
A patra etapă este reprezentată de a treia lectură care se desfășoară pe o
perioadă de șase săptămâni de la data primirii acestei scrisori. Termenul-limită
poate fi prelungit cu maximum două săptămâni, la inițiativa Parlamentului sau a
Consiliului și prin acordul comun al celor două instituții. Dacă una dintre cele
două instituții nu aprobă textul comun, procedura legislativă se încheie: aceasta
poate fi relansată doar printr-o nouă propunere a Comisiei. În cazul în care textul
este adoptat atât de Parlament, cât și de Consiliu, el este supus spre semnare
președinților și secretarilor generali ai Parlamentului și, respectiv, ai Consiliului
și este publicat în Jurnalul Oficial.

5.7.2. Procedura legislativă specială


Obiectivul procedurii legislative speciale este simplificarea procesului
de luare a deciziilor la nivelul Uniunii Europene, sporind claritatea şi
eficacitatea acestuia. Aşa cum o indică denumirea lor, ”aceste proceduri sunt
derogatorii de la procedura legislativă ordinară şi constituie, aşadar, nişte
excepţii”3.
În cadrul procedurilor legislative speciale în scopul adoptării unui act
legislativ, Consiliul Uniunii Europene este, în practică, singurul legiuitor iar
Parlamentul European doar participă la această procedură și are un rol de
consultare sau de aprobare, după caz.
Tratatul privind Funcţionarea UE nu descrie în mod precis procedurile
legislative speciale și din acest motiv, modalităţile de punere în practică a
acestora sunt definite de la caz la caz, prin articolele din Tratatul privind UE şi
din Tratatul privind Funcţionarea UE care prevăd aplicarea lor. În aceste condiții
rolul Comisiei ”nu este menționat în mod explicit, însă se poate afirma că
executivul Uniunii Europene își vede atribuțiile sporite, în sensul că, urmare a

1
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, 2012, p. 478
2
http://www.europarl.europa.eu/code/default_en.htm consultat la data 16.06.2014
3
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty/ai0016_ro.htm consultat la
data 16.06.2014
100
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

unui act legislativ, Comisia poate interveni în cadrul procedurii, modificând


unele elemente neesențiale ale actului propus.”1
Materiile în care se aplică această procedură sunt: justiție și afaceri
interne; buget; fiscalitate; anumite aspecte prevăzute în cadrul politicilor
comune. Potrivit art. 289, alin. (2), TFUE, actele legislative pot fi adoptate de
către Parlamentul European cu participarea Consiliului, sau invers.
În cadrul procedurii legislative speciale, inițiativa aparține Comisiei, dar
în mod excepțional Parlamentul sau Consiliul pot solicita Comisiei elaborarea
unor proiecte de acte normative. Consultarea presupune trimiterea proiectului la
Parlamentul European, Comitetul Economic și Social sau Comitetul Regiunilor,
dacă este cazul, care emit o opinie facultativă pentru Consiliu. Nerespectarea
acestei obligații, adică neconsultarea, constituie viciu de formă, care poate duce
la anularea actului normativ adoptat. În final, decizia aparține Consiliului, care
va ține sau nu cont de propunerile sau de avizele facultative. Astfel, această
procedură implică numai două subiecte ale funcției legislative, unul ia forma
organului deliberator, iar celălalt forma organului de participare (care poate fi
doar consultat sau chemat să aprobe actul).

1
Prof.univ.dr. Augustin Fuerea,op.cit., p. 169
101
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul VI Controlul jurisdicțional


6.1. Generalități
De-a lungul evoluției sale Uniunea Europeană a funcționat și
funcționează într-un mediu juridic în continuă dezvoltare ceea ce a determinat
Curtea de Justiție să îndeplinească funcția esențială de control și interpretare a
legislației comunitare. Astfel competența Curții de Justiție a Uniunii Europene
”nu este o competență de drept comun, ci o competență de atribuire”1. În aceste
condiții, Curtea de Justiție, ca cea mai înaltă autoritate jurisdicțională contribuie
la dezvoltarea dreptului comunitar prin două mari modalități:
- interpretarea extinsă a normelor fundamentale din tratat;
- crearea unui sistem juridic nou.
Complexitatea ordinii juridice a Uniunii Europene are numeroase lacune
și imprecizii în comparație cu ordinea juridică internă a statelor membre și
impune astfel un sistem de control jurisdicțional adaptat. În astfel de condiții,
când există și riscuri să se ajungă la aplicarea diferită a normelor comunitare
europene, controlul jurisdictional contribuie alături de control politic, executiv,
financiar sau de altă natură la realizarea ordini juridice a Uniunii Europene.
Curtea de Justiție se bazează pe sursele sale de drept pe care le explicitează
și le consolidează conținutul. Se poate afirma că, din considerente impuse de
cerințele de a se garanta uniformitatea aplicării dreptului Uniunii Europene,
Curtea de Justiție acționază și ca un ”legislator complementar” 2. Jurisprudența
Curții de Justiție și-a confirmat astfel rolul fundamental și dinamic în contribuția
edificării dreptului comunitar. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene desemnează
ansamblul sistemului jurisdicţional al Uniunii, fiind alcătuită din trei instanțe:
Curtea de Justiție, Tribunalul și Tribunalul Funcției Publice al Uniunii
Europene. Fiecare dintre aceste instanțe are competenţe jurisdicţionale bine
definite. Reglementările cu privire la Curtea de Justiție a Uniunii Europene sunt
completate de cele prevăzute de Protocolul (nr. 3) privind Statutul Curții de
Justiție a Uniunii Europene. Statutul Curții de Justiție are valoare de drept
primar, dar Tratatul de la Lisabona a introdus o clauză pasarelă specială 3 ”prin

1
Ana Daniela Bobaru, Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în procesul de interpretare și aplicare
uniformă a dreptului Uniunii Europene, Editura Universitară, 2011, p. 173
2
spre exemplu, în Hotărârea Acordului european privind transporturile rutiere, 1971, judecătorii au afirmat că
statele membre nu puteau încheia acorduri care afectau normele comunitare, încheierea acestor acorduri ținând
cont de competența exclusivă a Comunității. Jurisprudența constantă a Curții a confirmat că drepturile
fundamentale făceau parte din dreptul comunitar chiar și înainte de Declarația solemnă de la Stuttgart din 1983
3
art. 48, alin. (7) TUE: În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene sau cele ale
titlului V din prezentul tratat prevăd că, într-un anumit domeniu sau într-un anumit caz, Consiliul hotărăște în
unanimitate, Consiliul European poate adopta o decizie de autorizare a Consiliului de a hotărî cu majoritate
calificată în domeniul sau în cazul respectiv. Prezentul paragraf nu se aplică deciziilor care au implicații militare
sau în domeniul apărării. În cazul în care dispozițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene prevăd că
actele legislative se adoptă de Consiliu în conformitate cu o procedură legislativă specială, Consiliul European
poate adopta o decizie de autorizare a adoptării respectivelor acte legislative în conformitate cu procedura
legislativă ordinară. Orice inițiativă luată de Consiliul European pe baza primului sau a celui de-al doilea
paragraf se transmite parlamentelor naționale. În cazul opoziției unui parlament național, notificate în termen de
șase luni de la această transmitere, decizia menționată la primul sau la al doilea paragraf nu se adoptă. În absența
oricărei opoziții, Consiliul European poate adopta respectiva decizie. Pentru adoptarea deciziilor prevăzute la
102
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

care acesta poate fi modificat, prin procedura legislativă ordinară” 1. Prin clauza
pasarelă, se permite Consiliului European să ia decizii cu unanimitate de voturi,
să treacă, în anumite domenii, de la principiul votuluui unanim la cel al
majorității calificate sau de la procedurile legislative speciale la cele ordinare.
Astfel, principalul rol al Curţii de Justiţie constă în a examina legalitatea
actelor instituțiilor Uniunii Europene și a asigura o interpretare și o aplicare
uniformă a dreptului acesteia. Curtea de Justiție soluţionează conflictele dintre
instituţiile Uniunii, dintre aceste instituţii și statele membre sau dintre statele
membre, intervenind pentru a aplica dreptul Uniunii.
Tribunalul are rolul de a soluționa în primă instanţă toate acţiunile directe
introduse de către persoanele fizice si juridice şi statele membre, cu excepţia
celor rezervate Curţii de Justiţie. Tribunalul Funcţiei Publice al Uniunii
Europene, soluţionează cauzele dintre instituţiile Uniunii si funcţionarii acestora.

6.2. Judecata în fața Tribunalului


Potrivit art. 256 din TFUE, Tribunalul are competența să judece în primă
instanță acțiunile menționate la art. 263, 265, 268, 270 și 272, cu excepția celor
care sunt atribuite unui tribunal specializat, instituit în conformitate cu articolul
257 și a celor rezervate prin statut Curții de Justiție. Astfel, competențele
Tribunalului de a judeca în primă instanță vizează:
- acțiunile în anulare (art. 263 TFUE), cu excepția acțiunilor introduce de un
stat membru împotriva unui act al Parlamentului, Consiliului, sau celor două
instituții împreună și a acțiunilor unei instituții a uniunii contra uni act al
Parlamentului, Consiliului, sau celor două instituții împreună sau a Comisiei
sau Băncii Centrale Europene. Acțiunile introduce de persoanele fizice sau
juridice rămân în competența Tribunalului;
- acțiunile în carență (art. 265 TFUE), fiind aplicabile aceleași excepții ca în
cazul art. 263 TFUE, în conformitate cu art. 51 din Statutul Curții de Justiție;
- litigiile care au ca obiect repararea pejudiciilor menționate la art. 3402,
respectiv acțiunile privind răspunderea extracontractuală a Uniunii și
răspunderea extracontractuală a Băncii Centrale Europene;
- litigiile între Uniune și agenții acesteia, atribuite Tribnalului Funcției publice;
- litigiile aduse în fața Curții în temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă
înr-un contract de drept public sau de drept privat, încheiat de Uniune sau în
numele acesteia.

primul sau la al doilea paragraf, Consiliul European hotărăște în unanimitate, după aprobarea Parlamentului
European, care se pronunță cu majoritatea membrilor care îl compun.
1
Ion Gâlea, Tratatele Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, 2012, p. 432
2
În materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile
generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi
în exercițiul funcțiunilor lor.
Prin derogare de la dispozițiile celui de-al doilea paragraf, Banca Centrală Europeană trebuie să repare, în
conformitate cu principiile generale comune statelor membre, prejudiciile cauzate de aceasta sau de agenții săi în
exercitarea funcțiilor lor.
103
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Statutul Curții de Justiție poate să prevadă pentru Tribunal competențe în


alte categorii de acțiuni.
Astfel, în alineatele 2 și 3 din articolul 256 TFUE se prevede că:
(2) Tribunalul are competența să judece căile de atac formulate împotriva
deciziilor tribunalelor specializate.
Deciziile pronunțate de Tribunal în temeiul prezentului alineat pot face, în mod
excepțional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiție, în condițiile
și limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru
unitatea sau coerența dreptului Uniunii.
(3) Tribunalul are competența să judece trimiteri preliminare adresate în
temeiul articolului 267, în domenii specifice stabilite de statut.
În cazul în care consideră că respectiva cauză necesită o decizie de principiu
susceptibilă de a adduce atingere unității sau coerenței dreptului Uniunii,
Tribunalul poate trimite cauza spre soluționare Curții de Justiție.
Deciziile pronunțate de Tribunal în trimiteri preliminare pot face, în mod
excepțional, obiectul unei reexaminări de către Curtea de Justiție, în condițiile
și limitele prevăzute de statut, în cazul în care există un risc serios pentru
unitatea sau coerența dreptului Uniunii.

6.2.1. Recursul împotriva hotărârii Tribunalului


Deciziile Tribunalului pot fi atacate cu recurs la Curtea de Justiție, în
termen de două luni de la notificarea deciziei atacate, și privesc acele hotărâri
”prin care se soluționează parțial fondul unui litigiu, prin care se pune capăt
unui incident de procedură referitor la o excepție de necompetență sau de
inadmisibilitate”1. În conformitate cu Statutul Curții de Justiție, titularii
recursului pot fi, după cum urmează:
- oricare parte ale cărei concluzii au fost respinse, parțial sau total (art.56);
- orice persoană a cărei cerere de intervenție a fostv respinsă, în terme de două
săptămâni de la comuncarea deciziei de respingere (art.57);
- statele membre și instituțiile Uniunii care nu au interenit în litigiul înaintat
Tribunalului, cu exepția litigiilor între Uniune și agenții săi (art. 56);
- părți/intervenienți, altele decât statele membre sau instituțiile Uniunii
Europene, numai în cazul în care decizia Tribunalului le privește în mod
direct (art.56)
- părțile implicate în procedură, în cazul deciziilor Tribunalului referitoare la
amânarea executării, luarea unor măsuri provizorii și a executării forțate, în
termen de două luni de la data la care le-a fost notificată decizia.
Motivele recursului sunt prevăzute de dispozițiile art. 256 TFUE,
completate de dispozițiile Protocolului (nr.3) privind Statutul Curții de Justiție
(art. 58) și se referă la:
- lipsa de competență a Tribunalului în respectiva cauză;

1
art. 56, Protocolul (nr.3) privind Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene
104
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- neregularități ale procedurii în fața acestuia, prin care s-au adus atingeri
interselor părților recurente;
- încălcarea dreptului Uniunii Europene de către Tribunal.
Procedura judecării recursului în fața Curții de Justiție cuprinde o fază
scrisă și o fază orală. În condițiile stabilite de regulamentul de procedură, Curtea
de Justiție se poate pronunța fără procedură orală, după ascultarea avocatului
general al părților. Potrivit art. 601, fără a aduce atingere art. 278 și 279 TFUE
sau art. 157 TCEEA, recursul nu are efect suspensiv. În urma judecării
recursului, Curtea de Justiție poate pronunța una dintre hotărâri: de respingere a
recursului sau de anulare a deciziei Tribunalului. Dacă se anulează decizia
Tribunalului, Curtea de Justiție poate să soluționeze ea însăși în mod definitiv
litigiul atunci când acesta este în stare de judecată sau să trimită cauza
Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia. În cazul trimiterii spre
rejudecare, Tribunalul este legat de chestiunile de drept soluționate prin decizia
Curții.
6.3. Cooperarea între instanțele naționale și Curtea de Justiție în privința
pronunțării unei hotărâri preliminare
Reglementarea chestiunii prejudiciale este prevăzută în Tratatul privind
funcționarea Uniunii Europene (TFUE) și potrivit art. 267 din acesta instanţele
naţionale au dreptul, respectiv obligaţia să ceară Curţii de Justiţie a Uniunii
Europene să se pronunţe, cu titlu preliminar, în chestiuni de drept.
Conform art. 267 din TFUE se stipulează: ”Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a)
interpretarea tratatelor; (b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de
instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.”2
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe
dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o
decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să
ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune. În cazul în care o
asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe
naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
această instanţă este obligată să sesizeze Curtea. În cazul în care o asemenea
chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe judecătoreşti
naţionale privind o persoană supusă unei măsuri privative de libertate, Curtea
hotărăşte în cel mai scurt termen.
Având în vedere că instanțele unionale și cele naționale nu au o instanță
superioară comună, nu există posibilitatea ca o instanță terță să se pronunțe în
cauză. Părțile aflate în proces nu pot solicita declinarea competenței deoarece
acest lucru se întâmplă din oficiu printr-o încheiere care nu poate fi atacată cu
recurs de părți3.

1
Protocolul (nr.3) privind Statutul Curții de Justiție
2
art. 267, TFUE
3
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, pp. 268
105
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

În cazul conflictului de competență între instanțele naționale și unionale,


dacă instanțele unionale nu se consideră competente, resping ca inadmisibilă
plângerea sau cererea de chemare în judecată a reclamanților. În cazul
conflictului de competență între instanțele unionale, dacă o instanță unională
constată că cealaltă instanță unională este competentă, aceasta declină
competența fără a respinge acțiunea.
Există însă și situații de conflicte de competență între instanțele unionale
și cele internaționale precum Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO)
sau Curtea Internațională de Justiție (CJI). Curtea Internațională de Justiție este
organul judiciar principal și permanent al ONU cu un rol important în
soluționarea diferendelor internaționale și acordarea de avize juridice. Statele
membre ale UE fiind automat și state ale ONU pot aduce în fața CJI diferende
privind aplicarea și interpretarea tratatelor uniunii. Însă potrivit articolului 344
din TFUE, ”Statele membre se angajează să nu supună niciun diferend cu
privire la interpretarea sau aplicarea tratatelor unui alt mod de soluționare
decât cele prevăzute de acestea.”
În privința Curții Europene a Drepturilor Omului1, aceasta este organul de
control privind respectarea și protecția drepturilor omului din cadrul Consiliului
Europei ale cărui membri sunt fără excepție toate statele membre ale UE. CEDO
poate fi sesizată de către state, persoane fizice, organizații internaționale cu
privire la încălcările aduse Convenției drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.

Aplicație
Realizați un comentariu asupra cauzei Bosphorus2.

6.4. Pronunţarea unei hotărâri preliminare


Potrivit articolului 267 TFUE, orice instanta a unui stat membru, in
masura in care trebuie să se pronunte în cadrul unei proceduri menite să conducă
la o decizie cu caracter jurisdictional, poate, în principiu, să sesizeze Curtea cu
o cerere de decizie preliminară. Rolul Curții în cadrul procedurii preliminare
este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu
privire la validitatea acestuia, iar nu de a aplica acest drept la situația de fapt
care face obiectul procedurii principale. Acest rol revine instanței naționale și,
prin urmare, Curtea nu este competentă să se pronunțe cu privire la probleme de
fapt ivite în cadrul litigiului principal și nici să soluționeze eventuale divergențe
de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național.
Pe de altă parte, atunci când se pronunță asupra interpretării sau validității
dreptului Uniunii, Curtea încearcă să ofere un răspuns util pentru soluționarea
litigiului principal, însă instanța de trimitere este cea căreia îi revine sarcina de

1
Instanță independentă și permanentă cu sediul la Strasbourg
2
Gyula Fabian, Drept instituțional al Uniuni Europene, Editura Hamangiu, Sfera Juridică, 2012, p. 273
106
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

a deduce consecințele concrete din răspunsul Curții, înlăturând, dacă este cazul,
aplicarea normei naționale în discuție.
Întrucât procedura preliminară se bazează pe colaborarea dintre
Curte și instanțele statelor membre, este util, pentru a asigura deplina
eficacitate a acestei proceduri, să se furnizeze instanțelor menționate
recomandările care urmează. Aceste recomandări, lipsite de forță obligatorie, au
drept scop să completeze titlul III din Regulamentul de procedură al Curții
(articolele 93-118)1 și să orienteze instanțele statelor membre cu privire la
oportunitatea efectuării unei trimiteri preliminare, precum și să furnizeze
indicații practice în ceea ce privește forma și efectele unei astfel de trimiteri.
Potrivit Regulamentului de procedură al Curții de Justiție2, calitatea de instanță
este interpretată de Curte ca o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, Curtea
ținând seama, în această privință, de un ansamblu de factori, precum originea
legală a organului care a sesizat-o, caracterul său permanent, caracterul
obligatoriu al competenței sale, caracterul contradictoriu al procedurii, aplicarea
de către acel organ a normelor de drept, precum și independența sa.
Decizia de sesizare a Curții cu titlu preliminar aparține în exclusivitate
instanței naționale, indiferent de împrejurarea dacă părțile din litigiul principal
și-au exprimat sau nu și-au exprimat dorința în această privință.
Chiar dacă articolul 267 TFUE conferă Curții o competență generală în această
materie, diferite dispoziții de drept primar prevăd totuși excepții sau restricții
temporare în ceea ce privește această competență. Este vorba în special despre
articolele 275 și 276 TFUE, precum și despre articolul 10 din Protocolul (nr. 36)
privind dispozițiile tranzitorii la Tratatul de la Lisabona. 3

6.4.1. ”Facultatea” și ”obligația” sesizării


Curtea poate fi sesizată cu o cerere pentru pronuntarea unei hotarâri
preliminare numai de către o instanţă a statelor membre. Astfel, în cazul în care
o instanţă dintr-un stat membru apreciază că, pentru a soluţiona cauza cu care a
fost învestită, este necesară o decizie preliminară asupra interpretării unor
reglementări ale dreptului Uniunii, aceasta dispune de prerogativa solicitării
asistenţei Curtii Europene de Justiţie.
Procedura nu este disponibilă nici statelor membre, nici - în mod direct –
resortisanţilor acestora, respectiv persoanelor fizice sau juridice. Aceştia din
urmă au totuşi posibilitatea indirectă de a utiliza procedura întrebărilor
prealabile având în vedere faptul că particularii au dreptul de a invoca, în litigiile

1
Titlul III Trimiteri preliminare, Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, JO L 265, 29.9.2012
2
Regulamentul de procedură al Curții de Justiție (JO L 265, 29.9.2012, p. 1)
3
Conform articolului 10 alineatele (1)-(3) din Protocolul nr. 36, atribuțiile Curții de Justiție în ceea ce privește
actele Uniunii adoptate în domeniul cooperării polițienești și al cooperării judiciare în materie penală, anterior
intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona și nemodificate de atunci, rămân neschimbate o perioadă maximă
de cinci ani de la data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009). În această perioadă,
astfel de acte nu pot face, așadar, obiectul unei trimiteri preliminare decât din partea instanțelor statelor membre
care au acceptat competența Curții, fiecare dintre aceste state stabilind dacă posibilitatea de sesizare a
Curțiiaparține tuturor instanțelor sale sau este rezervată celor care se pronunță în ultimă instanță.
107
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

aflate pe rolul instanţelor naţionale, necesitatea unei interpretări a unor dispoziţii


ale dreptului Uniunii.
Regimul juridic al procedurii prealabile instituie o distincţie între
instanţele naţionale în funcţie de reglementarea exercitării unei căi de atac
împotriva hotărârii pronunţate de acestea. Astfel, instanţele ale căror hotărâri nu
sunt supuse unei căi de atac în dreptul intern sunt obligate să sesizeze Curtea cu
o cerere preliminară privind interpretarea sau validitatea dreptului Uniunii.
Prin cale de atac se întelege orice modalitate juridică prin care hotărârea unei
instanţe poate fi examinată în fapt şi în drept sau doar în drept.
Instanţele au totuşi libertatea de a evalua relevanţa unei cereri pentru
pronunţarea unei hotărâri preliminare. Există şi exceptii care se aplică doar în
cazurile în care cererea de întrebare preliminară vizează interpretarea dreptului
Uniunii, şi nu în situaţiile în care este ridicată problema aprecierii validitătii
acestuia. Există trei situaţii în care instanţele ale căror decizii nu sunt
susceptibile de a fi atacate pot să nu folosească procedura hotărârii
preliminare, şi anume atunci când:
- cererea nu este importantă pentru solutionarea litigiului - problema legată de
interpretarea dreptului Uniunii este irelevantă deoarece, oricare ar fi
răspunsul la întrebare, acesta nu va permite soluţionarea litigiului;
- problema respectivă a făcut deja obiectul unei hotărâri a Curţii - Curtea a
interpretat deja problema în litigiu, indiferent de procedura în care a fost
adoptată decizia (procedura hotarârii preliminare sau alte tipuri de acţiuni);
- nu există nicio îndoială justificată cu privire la interpretarea unei dispoziţii a
dreptului Uniunii – aplicarea corectă a dreptului Uniunii este evidentă,
nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile. Înainte de a lua act de existenţa
unei astfel de situaţii, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că modul de
soluţionare a problemei respective este în mod evident acelaşi pentru
organele de jurisdictie ale celorlalte state membre.

6.4.2. Formularea cererii de pronunțare a unei hotărâri preliminare


Decizia prin care instanța unui stat membru adresează Curții una sau mai
multe întrebări preliminare poate să îmbrace orice formă admisă de dreptul
național în materia incidentelor procedurale. Trebuie avut totuși în vedere că
acest document este cel care va sta la baza procedurii derulate în fața Curții și că
aceasta din urmă trebuie să aibă la dispoziție elementele care să îi permită
formularea unui răspuns util pentru instanța de trimitere. În plus, cererea de
decizie preliminară este singurul act care se comunică părților din litigiul
principal și celorlalte persoane interesate prevăzute la articolul 23 din Statut, în
special statele membre, pentru a obține eventualele observații scrise ale acestora.
Prin urmare, necesitatea de a traduce cererea de decizie preliminară în toate
limbile oficiale ale Uniunii Europene impune o redactare simplă, clară și
precisă, evitând detaliile inutile. Deseori, sunt suficiente aproximativ 10 pagini
pentru a expune în mod adecvat contextul unei cereri de decizie preliminară.
Păstrându-și caracterul succint, această cerere trebuie totuși să fie suficient de
108
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

completă și să conțină toate informațiile pertinente pentru a permite Curții,


precum și subiectelor îndreptățite să depună observații să își facă o idee clară cu
privire la cadrul factual și juridic al cauzei principale. În conformitate cu
Regulamentul de procedură1, pe lângă textul întrebărilor adresate Curții cu titlu
preliminar, cererea de decizie preliminară trebuie să cuprindă:
- o expunere sumară a obiectului litigiului, precum și a faptelor pertinente,
astfel cum au fost constatate de instanța de trimitere, sau cel puțin o expunere
a circumstanțelor factuale pe care se întemeiază întrebările preliminare;
- conținutul dispozițiilor naționale care ar putea fi aplicate în speță și, dacă este
cazul, jurisprudența națională pertinentă.
- expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli
cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului
Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între
aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal.

6.4.3. Funcții, caracteristici, obiect și scop ale procedurii


Procedura întrebărilor preliminare îndeplineste cel puţin două funcţii. Una
dintre acestea este aceea de instrument care asigură interpretarea unitară a
dreptului Uniunii, respectiv aplicarea uniformă a acestuia de către instantele de
judecată naţionale ale statelor membre. Utilizarea acestei proceduri are ca efect
eliminarea riscului apariţiei unei practici neunitare în interiorul Uniunii, risc
evident în cazul în care misiunea interpretării dreptului Uniunii ar fi lăsată la
latitudinea instantelor naţionale. O a doua funcţie este de a proteja drepturile
persoanelor fizice şi juridice, procedura întrebărilor preliminare fiind esenţială
pentru protecţia juridică a acestora deoarece le conferă posibilitatea de a obţine
aplicarea legislaţiei Uniunii de către instantele naţionale din statele membre.
Prin intermediul acestei proceduri sunt compensate posibilităţile relativ limitate
ale particularilor - persoane fizice şi juridice din statele membre - de a iniţia o
acţiune în faţa Curţii de Justitie.
Această procedură este necontencioasă, de colaborare judiciară, fiind o
etapă procesuală intermediară dintr-un litigiu derulat în faţa unei instanţe
naţionale. Procedura întrebărilor preliminare constituie o a doua etapă dintr-un
proces ce se desfăsoară, în principiu, în trei faze, astfel:
- prima fază - se derulează în fata instanţei naţionale din statul membru
sesizată cu un litigiu în care se pune problema interpretării sau aprecierii
validităţii dreptului Uniunii;
- a doua fază - se desfăşoară în faţa Curţii de Justiţie căreia instanţa naţională
îi adresează o întrebare preliminară;
- a treia fază - are loc în faţa instanţei naţionale de trimitere care, în baza
răspunsului primit din partea Curţii de Justiţie, adoptă o soluţie în vederea
soluţionării litigiului principal.

1
Art. 94, Cuprinsul cererii de decizie preliminară, Regulamentul de procedură al Curții de Justiție
109
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Curtea de Justiţie se pronunţă cu privire la interpretarea dreptului Uniunii


şi examinează validitatea acţiunilor cu implicaţii juridice ale instituţiilor Uniunii.
Din acest punct de vedere, respectiv al obiectului cererii, procedurile se pot
clasifica în două categorii:
- trimiterea în interpretarea dreptului Uniunii;
- trimiterea în aprecierea validităţii actelor adoptate de institutiile, organele,
oficiile sau agentiile Uniunii.
În functie de obiectul cererii, scopul acestei proceduri este acela de a:
- asigura interpretarea şi aplicarea uniformă a dreptului Uniunii, şi în
consecinţă, asigurarea coeziunii ordinii juridice a Uniunii; interpretarea
Curţii urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al unei dispoziţii echivoce,
clarificarea sensului şi scopului acestei reguli asa cum se impune să fie
înţeleasă şi aplicată.
- verifică conformitatea unui anumit act cu dreptul Uniunii; aprecierea
validităţii unui act al Uniunii se realizează prin efectuarea unui control
judiciar asupra normelor supuse verificării.

6.4.4. Efectele hotărârilor Curții de Justiție


În cazul procedurii întrebărilor preliminare, hotărârile Curţii de Justiţie au
următoarele efecte:
- efectul autorităţii de lucru judecat
Hotărârea preliminară privind interpretarea dreptului comunitar primar şi
dreptului derivat ia forma unei hotărâri a instanţei, fiind direct obligatorie nu
numai pentru instanţa care înaintează cererea, ci şi pentru celelalte instanţe din
statele membre înaintea cărora este adus litigiul: toate vor trebui să interpreteze
dispoziţiile dreptului comunitar în mod similar Curţii. Astfel, hotărârea
preliminară a Curţii are autoritate de lucru judecat.1
- efectul autorităţii relative de lucru judecat
În cadrul pronunţării asupra validităţii, dacă actul European este declarat nul
prin hotărâre preliminară, atunci toate actele adoptate în baza sau în aplicarea
acestuia sunt considerate nule. Adoptarea unui nou act pentru remedierea
situaţiei este însă de competenţa instituţiilor europene competente. În lipsa
acestuia, judecătorii Curţii nu sunt obligaţi să invoce din oficiu ilegalitatea
actului. Practic, în caz contrar, actul ilegal va fi aplicabil. Prin urmare, în această
situaţie hotărârea Curţii are autoritate relativă de lucru judecat.
- efectul executiv
Fiind direct obligatorie atât pentru instanţa care înaintează cererea, cât si pentru
celelalte instanţe din statele membre care vor trebui să se pronunţe în litigii
similare, horărârea are caracter executiv.
- efectul retroactiv

1
Ghid privind sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iulie 2013, p.106

110
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Având în vedere că prin hotărârea preliminară se clarifică domeniul de aplicare


al regulii asa cum ar fi trebuit înţeleasă, reiese că aceasta produce efecte de la
data intrării în vigoare a normei interpretate.
Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor este expresia
principiului cooperării loiale, care interzice statelor membre să acţioneze într-o
manieră contradictorie reglementărilor dreptului comunitar. În cazul acţiunii în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, există următoarele efecte:
- efectul declarativ
Horărârea Curţii privind constatarea neîndeplinirii obligaţiilor are caracter
declarativ, constatând practic existenţa sau lipsa îndeplinirii obligaţiilor, fără ca
aceasta să atragă în mod direct nulitatea actului naţional incompatibil cu dreptul
comunitar. Obligaţia de a remedia încălcarea dreptului comunitar revine
autorităţilor naţionale.
- efectul autorităţii de lucru judecat
Aceste hotărâri au autoritatea de lucru judecat 1
- efectul executiv
Horărârea are caracter executiv, obligând statele membre să amendeze actele
normative declarate incompatibile cu legislaţia comunitară şi, dacă este cazul, să
ia toate măsurile necesare pentru a facilita aplicarea deplină a legislatiei
comunitare.
- efectul retroactiv
Hotărârea Curţii privind constatarea neîndeplinirii obligaţiilor are totodată
caracter retroactiv, ceea ce poate atrage consecinţe importante.
- efectul coercitiv
Sancţiunile financiare pot fi aplicate unui stat membru care nu a executat o
hotărâre în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.
6.5. Acțiunile promovate în fața Curții de Justiție
Curtea de Justiție are competențe în ceea ce privește acțiunile în anulare
sau în carență introduse de state și instituțiile Uniunii, în conformitate cu
prevederile art. 51 din Statutul Curții de Justiție, în ceea ce privește acțiunile de
neîndeplinire a obligațiilor de stat membru, a trimiterilor preliminare. În raport
cu rolul Curții de Justiție de a asigura ”respectarea dreptului în interpretarea și
aplicarea tratatelor” 2, acțiunile promovate în fața Curții de Justiție sunt
următoarele:
- acţiunea în anulare atunci când instituțiile au îndeplinit în mod defectuos
dispozițiile tratatelor;

1
a) statul trebuie să adopte toate măsurile necesare în vederea conformării astfel încât, pe lângă îndeplinirea
obligaţiilor, să elimine şi toate consecinţele trecute şi viitoare rezultate din neîndeplinirea acestora. Prevederile
naţionale care au făcut obiectul unei hotărâri prin care Curtea a constatat incompatibilitatea cu dreptul comunitar,
nu mai pot fi aplicate de autorităţile şi instanţele naţionale.
b) interpretările dreptului comunitar reţinute în hotărârile privind constatarea neîndeplinirii obligaţiilor sunt
obligatorii pentru toate autorităţile şi instanţele naţionale: în caz de îndoială asupra sensului unei prevederi
europene, Curtea nu se va mai pronunţa în situaţia în care aceasta a făcut deja obiectul unei hotărâri în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.
2
art. 19 TUE
111
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- acțiunea în constatarea abținerii de a acționa, atunci când instituțiile nu au


acționat în vederea aplicării dispozițiilor tratatelor.
Potrivit art. 263, 254 și 269 TFUE, Curtea de Justiție are competența să se
pronunțe cu privire la acțiunie formulate de un stat membru, de Parlamentul
European, de Consiliu sau de Comisie, pentru motive de necompetență, de
încălcare a unor norme fundamentale de procedură, de încălcare a tratatelor sau
a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia ori de abuz de putere.
Curtea de Justiție are și competența să se pronunțe cu privire la acțiunile
formulate de Curtea de Conturi, de Banca Centrală Europeană și de Comitetul
Regiunilor, care urmăresc salvgardarea prerogativelor acestora.

6.5.1. Acțiunea în anulare


Orice persoană fizică sau juridică poate formula, în condițiile prevăzute, o
acțiune împotriva actelor al căror destinatar este sau care o privesc direct și
individual, precum și împotriva actelor normative care o privesc direct și care nu
presupun măsuri de executare.
Actele susceptibile de acțiunea în anulare, potrivit TFUE sunt numai
actele obligatorii. În jurisprudența Curții Europene de Justiție s-a precizat că
”actele instituțiilor Uniunii sunt prezumate a fi legale și a produce efecte
juridice, chiar dacă ele sunt viciate de neregularități, până la momentul în care
ele sunt anulate și retrase, pe cale de excepție de la acest principiu, totuși actele
astfel viciate de o neregularitate a cărei gravitate este așa de evidentă încât ea
să nu mai poată fi tolerată de ordinea juridică a Uniunii Europene trebuie să fie
tratate ca neavând efect juridic, chiar provizoriu, adică ele trebuie private ca
inexistente legal”1.
Actele de constituire a organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii Europene
pot să prevadă condiții și proceduri speciale privind acțiunile formulate de
persoanele fizice sau juridice împotriva actelor acestor organe, oficii sau agenții
care sunt destinate să producă efecte juridice față de ele. Acțiunile trebuie
formulate în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la
notificarea acestuia reclamantului sau, în lipsă, de la data la care reclamantul a
luat cunoștință de actul respectiv. În ceea ce privește cauzele de legalitate
invocate pe calea acțiuni în anulare, Curtea de Justiție este competentă să se
pronunțe asupra recursurilor pentru incompetenţă, încălcarea cerințelor
procedural esențiale, încălcarea prevederilor tratatului și a oricărei norme
juridice de aplicare a acestuia, cât și asupra abuzului de putere.

6.5.2. Acțiunea în constatarea neîndeplinirii de către state a obligațiilor


decurgând din tratatele constitutive
Neîndeplinirea obligațiilor de către statele membre ”se poate prezenta în
una din formele următoare:

1
Ana Daniela Bobaru, Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în procesul de interpretare și aplicare
uniformă a dreptului Uniunii Europene, Editura Universitară, 2011, p. 197
112
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- neconformitatea dreptului național cu dreptul Uniunii Europene (un stat


membru nu implementează o directivă obligatorie);
- neinformarea Comisiei de către un stat membru privind legislația națională
care implementează o anumită directivă (după expirarea termenului de
implementare);
- aplicarea incorectă în practică a legislației Uniunii Europene” 1.
Această acțiune este reglementată prin dispozițiile art. 258 TFUE,
conform cărora ”în cazul în care Comisia consideră că un stat membru a
încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor, aceasta
emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în
cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile”. În cazul în are statul în cauză
nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie, aceasta poate
sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Potrivit dispozițiilor art. 259 TFUE, referitoare la calitatea procesuală
activă a statelor,”oricare dintre statele membre poate sesiza Curtea de Justiție a
Uniunii Europene în cazul în care consideră că un alt stat membru a încălcat
oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor. Înainte ca un stat
membru să introducă împotriva unui alt stat membru o acțiune întemeiată pe o
pretinsă încălcare a obligațiior care îi revin în temeiul tratatelor, acesta trebuie
să sesizeze Comisia. Aceasta emite un aviz motivat, după ce a oferit posibilitatea
statelor în cauză să își prezinte în contradictoriu observațiile scrise și orale.
În cazul în care Comisia nu a emis avizul în termen de trei luni de la
introducerea cererii, absența avizului nu împiedică sesizarea Curții de Justiție.
În cazul în care statul nu se conformează, Comisia se poate adresa Curții de
Justiție care declanșează ”procedura de infringement”2.
Comisia Europeană lansează, mai întâi, o procedură administrativă
denumită „procedură de încălcare” a dreptului UE sau „procedură
precontencioasă” și ulterior faza judiciară. Reglementarea este stipulată în art.
258 – 260 TFUE și presupune ca etape:
- notificarea formală3 conform art. 258 TFUE;

1
Nicoleta Diaconu, op.cit., p. 291
2
La sfârşitul anului 2012 existau mai puţine proceduri de infringement deschise în UE decât la finalul lui 2011,
respectiv 1.343 faţă de 1.775, şi mult mai puţine decât în 2009 (2.900 de cazuri). Acest lucru se datorează
utilizării mai frecvente a altor mecanisme, precum EU Pilot şi SOLVIT, care au drept scop cooperarea cu statele
membre şi ameliorarea respectării legislaţiei UE. Mediul, transporturile, fiscalitatea, piaţa internă şi serviciile au
fost domeniile cel mai predispuse la declanşarea procedurii de infringement, reprezentând împreună 60% din
numărul total de cazuri la nivelul UE. Cele mai multe proceduri de infringement au fost deschise împotriva
Italiei (99), Belgiei (92) şi Spaniei (91). Ca şi în 2011, cele mai bune rezultate din acest punct de vedere le-a avut
Letonia, cu numai 20 de cazuri, urmată de Lituania (22) şi Estonia (24).
Până la finalul lui 2012, au fost deschise cu 45% mai puţine infringementuri pentru transpunerea târzie a
legislaţiei comunitare decât în urmă cu 12 luni. Cele mai multe astfel de proceduri au fost declanşate împotriva
Italiei (36), Portugaliei (34) şi Ungariei (26) şi cele mai puţine împotriva Estoniei (5), Olandei şi Suediei (câte 6).
Pentru a combate transpunerea târzie în legislaţia naţională a legislaţiei UE, CE a trimis anul trecut 35 de cazuri
la Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, faţă de doar nouă în 2011. http://www.financiarul.ro/2013/10/22/
3
În cazul în care Comisia consideră că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul
tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a oferit statului în cauză posibilitatea
de a-și prezenta observațiile. În cazul în care statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit
de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
113
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

- avizul motivat ( Comisia precizează și argumentele pe care se bazează și indică


solicitările către statul membru de a remedia încălcarea);
- sesizarea Curții;
- procedura în cazul nerespectării hotărârii. În cazul în care Comisia consideră
că un stat membru a încălcat oricare dintre obligațiile care îi revin în temeiul
tratatelor, aceasta emite un aviz motivat cu privire la acest aspect, după ce a
oferit statului în cauză posibilitatea de a-și prezenta observațiile. În cazul în care
statul în cauză nu se conformează acestui aviz în termenul stabilit de Comisie,
aceasta poate sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Comisia are
posibilitatea de a indica penalități (o sumă forfetară sau penalități cu titlu
cominatoriu, adecvate situației).

6.5.3. Acțiunea în constatarea abținerii instituțiilor Uniunii de a acționa


(acțiunea de recurs în carență)
Această acțiune se bazează pe faptul ”că atitudinea ilegală a Comisiei sau
Cosiliului de a nu face conferă dreptul altor instituții (statelor membre sau în
unele cazuri persoanelor fizice sau morale) de a sesiza Curtea de Justiție în
scopul ca aceasta să statueze că inacțiunea respectivelor instituții este contrară
prevederilor tratatelor” 1.
Coform dispozițiilor art. 265 TFUE, în cazul în care, prin încălcarea
tratatelor, Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia sau
Banca Centrală Europeană se abțin să hotărască, statele membre și celelalte
instituții ale Uniunii Europene pot sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene
pentru a constata această încălcare. Această prevedere se aplică, în aceleași
condiții, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii care se abțin să hotărască.
Această acțiune este admisibilă numai în cazul în care instituția, organul, oficiul
sau agenția respectivă a fost solicitată în prealabil să acționeze. În cazul în care,
la expirarea unui termen de două luni de la data acestei solicitări, instituția,
organul, oficiul sau agenția nu și-a precizat poziția, acțiunea poate fi formulată
într-un nou termen de două luni.
Orice persoană fizică sau juridică poate sesiza Curtea în condițiile stabilite
la paragrafele precedente în legătură cu omisiunea unei instituții, organ, oficiu
sau agenție a Uniunii de a-i adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz.
Ca procedură acțiunea în constatarea abținerii de a acționa presupune faza
prealabilă administrativă și faza contencioasă, în fața Curții de Justiție.

6.5.4. Acțiunea în responsabilitate


Reglemetarea este prevăzută de art. 340 TFUE, conform căruia
”răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea aplicabilă
contractului respectiv”2. În materie de răspundere extracontractuală, Uniunea
este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor

1
Ibidem, p. 286
2
Art. 340, paragraf 1, TFUE
114
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de


agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor. Prin derogare de la dispozițiile celui
de-al doilea paragraf, Banca Centrală Europeană trebuie să repare, în
conformitate cu principiile generale comune statelor membre, prejudiciile
cauzate de aceasta sau de agenții săi în exercitarea funcțiilor lor. Răspunderea
personală a agenților față de Uniune este reglementată de dispozițiile care le
stabilesc statutul sau regimul care li se aplică.

115
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Capitolul VII Principiile și domeniul de aplicare a competențelor


Uniunii Europene
7.1. Informații generale
Principiile sunt stabilite în articolul 5 al Tratatului de la Lisabona și de
asemenea, există și Protocolul de aplicare a principiilor subsidiarității și
proporționalității. Exercitarea competențelor Uniunii Europene este
reglementată de aceste principii şi în conformitate cu articolul 5, delimitarea
competențelor Uniunii este guvernată de principiul atribuirii în temeiul căruia,
Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de
statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin acestea.
De asemenea, orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate
aparține statelor membre.
În temeiul principiului subsidiarității1, în domeniile care nu sunt de
competența sa exclusivă, Uniunea intervine numai dacă și în măsura în care
obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele
membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită
dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate, pot fi realizate mai bine la nivelul
Uniunii. Instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității în conformitate cu
Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
Parlamentele naționale asigură respectarea principiului subsidiarității, în
conformitate cu procedura prevăzută.
În temeiul principiului proporționalității, acțiunea Uniunii, în conținut
și formă, nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor
tratatelor. Instituțiile Uniunii aplică principiul proporționalității în conformitate
cu Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității..
În acest Protocol se precizează faptul că înainte de a propune un act legislativ,
Comisia procedează la consultări extinse, iar după caz, aceste consultări trebuie
să aibă în vedere dimensiunea regională și locală a acțiunilor preconizate. În caz
de urgență excepțională, Comisia nu procedează la consultările menționate.
Comisia își motivează decizia în cadrul propunerii.
În înțelesul ”prezentului protocol, „proiect de act legislativ” înseamnă
propunerile Comisiei, inițiativele unui grup de state membre, inițiativele
Parlamentului European, cererile Curții de Justiție, recomandările Băncii
Centrale Europene și cererile Băncii Europene de Investiții privind adoptarea
unui act legislative” 2. Controlul aplicării ”subsidiarității este întărit prin două
mecanisme complementare: unul de control politic, ex ante, și altul de control
juridic, ex post”.3 Prin mecanismul complementar de control politic, ex ante,

1
Principiul subsidiarităţii are menirea de a asigura luarea deciziilor cât mai aproape de cetăţean. Mai exact, este
principiul conform căruia Uniunea nu întreprinde acţiuni (cu excepţia domeniilor care ţin exclusiv de competenţa
sa) dacă acestea nu sunt mai eficiente decât acţiunile întreprinse la nivel naţional, regional sau local. Acest
principiu este strâns legat de principiile proporţionalităţii şi necesităţii, conform cărora nici una dintre acţiunile
întreprinse de Uniune nu trebuie să depăşească nivelul care este necesar pentru realizarea obiectivelor Tratatului.
2
Art. 3, Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității
3
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 179
116
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Comisia are obligația de a elabora fișa de subsidiaritate iar prin mecanismul


complementar de control juridic, ca și procedură judiciară, ex post, se creează
posibilitatea de recurs în materie de subsidiaritate, aflat la dispoziția Comitetului
Regiunilor dar și al statelor member când acționează în numele parlamentelor
naționale.
Potrivit articolului 4 din Protocol ”Comisia transmite parlamentelor
naționale proiectele sale de acte legislative și proiectele sale modificate, în
același timp în care le transmite organului legislativ al Uniunii. Parlamentul
European transmite parlamentelor naționale proiectele sale de acte legislative,
precum și proiectele sale modificate”1. După ce propunerea legislativă împreună
cu Fișa de subsidiaritate este transmisă parlamentelor naționale, ”timp de opt
săptămâni acestea pot emite o decizie prin care reclamă faptul că respectiva
propunere legislativă violează principiul subsidiarității. Dacă dintre opiniile
emise, mai mult de o treime sunt negative, comisia/statele/instituția de la care a
plecat propunerea trebuie să restituie propunerea Comisiei spre a fi studiată mai
atent”.2
Consiliul transmite parlamentelor naționale proiectele de acte legislative
emise de un grup de state membre, de Curtea de Justiție, Banca Centrală
Europeană sau Banca Europeană de Investiții, precum și proiectele modificate.
Proiectele de acte legislative se motivează în raport cu principiile subsidiarității
și proporționalității. Orice proiect de act legislativ trebuie să cuprindă o fișă
detaliată care să permită evaluarea conformității cu principiile subsidiarității
și proporționalității. Fișa menționată anterior ar trebui să cuprindă elemente
care să permită evaluarea impactului financiar al proiectului în cauză și, în cazul
unei directive, evaluarea implicațiilor acesteia asupra reglementărilor care
urmează să fie puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra legislației
regionale, după caz. Această fișă de subsidiaritate trebuie să cuprindă:
justificarea adoptării respectivei propuneri legislative, baza juridică, necesitatea
acțiunii la nivel European, impactul normativ și financiar pentru statele membre,
regiunile și colectivitățile locale, indicatorii calitativi și cantitativi. Motivele care
conduc la concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi realizat mai bine la nivelul
Uniunii se bazează pe indicatori calitativi și, ori de câte ori este posibil, pe
indicatori cantitativi. Proiectele de acte legislative au în vedere necesitatea de a
proceda astfel încât orice obligație, financiară sau administrativă, care revine
Uniunii, guvernelor naționale, autorităților regionale sau locale, operatorilor
economici și cetățenilor să fie cât mai redusă posibil și proporțională cu
obiectivul urmărit. În cazul în care proiectul de act legislativ este emis de Curtea
de Justiție, de Banca Centrală Europeană sau de Banca Europeană de Investiții,
președintele Consiliului transmite avizul instituției sau organului în cauză.
Potrivit articolului 7 din Protocol, Parlamentul European, Consiliul și
Comisia, precum și, după caz, grupul de state membre, Curtea de Justiție, Banca
1
Art. 4, Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității
2
Francisco Aldecoa Luzarraga, Mercedes Guinea Llorente, op.cit., pag. 179

117
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Centrală Europeană sau Banca Europeană de Investiții, ”în cazul în care


proiectul de act legislativ european este emis de acestea, țin seama de avizele
motivate adresate de parlamentele naționale sau de o cameră a unuia dintre
aceste parlamente naționale. Fiecare parlament național dispune de două
voturi, repartizate în funcție de sistemul parlamentar național. În cadrul unui
sistem parlamentar național bicameral, fiecare dintre cele două camere dispune
de un vot”.
În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de către un proiect
legislativ a principiului subsidiarității reprezintă cel puțin o treime din totalul
voturilor atribuite parlamentelor naționale în conformitate cu alineatul (1) al
doilea paragraf, art.7 din Protocol, proiectul trebuie reexaminat. Acest prag este
de o pătrime în cazul unui proiect de act legislativ prezentat în temeiul
articolului 76 din TFUE referitor la spațiul de libertate, securitate și justiție.
În urma acestei reexaminări, Comisia sau, după caz, grupul de state
membre, Parlamentul European, Curtea de Justiție, Banca Centrală Europeană
sau Banca Europeană de Investiții, în cazul în care proiectul de act legislativ este
emis de acestea, pot hotărî motivat fie să mențină proiectul, fie să îl modifice, fie
să îl retragă.
Totodată, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele
motivate privind nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului
subsidiarității reprezintă cel puțin o majoritate simplă din voturile atribuite
parlamentelor naționale în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf,
proiectul trebuie reexaminat. Ca urmare a unei astfel de reevaluări, Comisia
poate hotărî fie să mențină propunerea, fie să o modifice, fie să o retragă. În
cazul în care decide menținerea propunerii, Comisia va trebui să justifice, printr-
un aviz motivat, motivele pentru care consideră că propunerea este conformă cu
principiul subsidiarității.
Acest aviz motivat, precum și avizele motivate ale parlamentelor
naționale, vor trebui prezentate organului legislativ al Uniunii, pentru a putea fi
luate în considerare în cadrul procedurii:
- înainte de încheierea primei lecturi, organul legislativ (Parlamentul European
și Consiliul) examinează compatibilitatea propunerii legislative cu principiul
subsidiarității, ținând seama în special de motivele invocate și împărtășite de
majoritatea parlamentelor naționale, precum și de avizul motivat al Comisiei;
- în cazul în care, cu o majoritate de 55 % a membrilor Consiliului sau cu o
majoritate a voturilor exprimate în Parlamentul European, organul legislativ
consideră că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul
subsidiarității, aceasta nu va mai fi examinată.
Potrivit articolului 8, Curtea de Justiție a Uniunii Europene este
”competentă să se pronunțe cu privire la acțiunile referitoare la încălcarea
principiului subsidiarității de către un act legislativ, formulate, în conformitate
cu normele prevăzute la articolul 263 din TFUE, de un stat membru sau
transmise de acesta în conformitate cu dreptul său intern în numele
parlamentului său național sau al unei camere a acestuia”.
118
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

În conformitate cu normele prevăzute la articolul menționat, astfel de acțiuni pot


fi formulate și de Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative în vederea
adoptării cărora TFUE prevede consultarea respectivului comitet.
De asemenea, în conformitate cu articolul 9, ”în fiecare an, Comisia
prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului și
parlamentelor naționale un raport privind aplicarea articolului 5 din TFUE.
Respectivul raport anual se transmite, de asemenea, Comitetului Economic și
Social și Comitetului”.
Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între Uniunea
Europeană (UE) şi statele membre. Astfel, se introduce pentru prima dată în
tratatele fondatoare o clasificare precisă prin care se diferenţiază trei competenţe
principale: competenţele exclusive, competenţele partajate şi competenţele de
sprijinire. Acest efort de clarificare nu conduce la un transfer de competenţă
notabil. Cu toate acestea, această reformă este importantă şi necesară pentru
buna funcţionare a UE. În trecut au apărut mai multe conflicte de interese între
UE şi statele membre. De acum înainte, limitele între competenţele fiecăruia
sunt definite în mod clar. În plus, această transparenţă facilitează aplicarea
principiilor fundamentale referitoare la controlul şi la exercitarea acestor
competenţe.
Prin Tratatul de la Lisabona sunt delimitate competențele Uniunii, prin
cele trei categorii:
- exclusive - articolul 3 din TFUE - numai UE poate să legifereze şi să adopte
acte obligatorii în aceste domenii. Rolul statelor membre este aşadar limitat
la aplicarea acestor acte, exceptând cazurile în care UE le autorizează să
adopte ele însele anumite acte;
- comune/partajate - articolul 4 din TFUE - UE şi statele membre sunt
abilitate să adopte acte obligatorii în aceste domenii. Cu toate acestea, statele
membre pot să-şi exercite competenţa numai în măsura în care UE nu şi-a
exercitat-o sau a decis să nu-şi exercite competenţa proprie;
- de sprijin, coordonare sau complementare - articolul 6 din TFUE - UE nu
poate să intervină decât pentru a sprijini, coordona sau completa acţiunea
statelor membre. Prin urmare, ea nu dispune de putere legislativă în aceste
domenii şi nu poate să se implice în exercitarea competenţelor care le revin
statelor membre). În același timp, este stabilită și lista domeniilor
corespunzătoare fiecărei categorii: exclusivele (articolul 3 – uniunea vamală;
politica de concurență, când este vorba despre piața unică; politica mnetară;
conservarea resurselor maritime, ca parte a politicii de pescuit comune;
politica comercială comună; încheierea de acorduri internaționale în
sectoarele respective); mixtele/partajate (articolul 4 – piața internă; politica
socială; coeziunea economică, socială și teritorială; agricultura ș pescuitul;
mediul; protecția consumatorilor; transporturile; rețelele transeuropene;
energia; spațiul de libertate, securitate și justiție; partea de securitate a
politicii vizând sănătatea publică; cercetarea și dezvoltarea; cooperarea
pentru dezvoltare și ajutorul umanitar. În aceste cazuri acțiunea Comunității
119
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

nu poate împiedica acțiunea statelor); acțiunile de sprijin, coordonare și


complementare (articolul 6 – în raport cu protecția și îmbunătățirea sănătății
oamenilor, industria, cultura și turismul, educația, tineretul, sportul și
formarea profesională, protecția civilă și cooperarea administrativă).
Una dintre modificările cele mai importante ca urmare a Tratatului de la
Lisabona priveşte desfiinţarea structurii bazate pe trei piloni a UE. Aceşti trei
piloni erau:
- Comunitatea Europeană;
- politica externă şi de securitate comună (PESC);
- cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
În cadrul acestei structuri, se suprapuneau mai multe tipuri de competenţe.
Actele adoptate în cadrul primului pilon erau în conformitate cu procedurile
legislative ale UE. Spre deosebire de acesta, ceilalţi doi piloni se bazau pe o
cooperare interguvernamentală între statele membre. Tratatul de la Lisabona
pune capăt acestei structuri complicate. Comunitatea Europeană dispare şi este
înlocuită de către UE, care este înzestrată cu proceduri legislative care îi permit
să-şi exercite pe deplin competenţele care îi sunt atribuite. Mai mult, UE
dobândeşte totodată personalitate juridică, care până atunci era rezervată fostei
Comunităţi. Astfel, ea poate de acum înainte să încheie tratate în domeniile care
ţin de competenţa sa.
7.2.Competențe speciale
UE are competenţe speciale în anumite domenii:
- coordonarea politicilor economice şi de ocupare a forţei de
muncă (articolul 5 din TFUE): UE are competenţa de a garanta modalităţile
acestei coordonări. Astfel, ea trebuie să definească orientările şi principiile
directoare care să fie urmate de statele membre;
- PESC (articolul 24 din Tratatul privind UE): UE are o competenţă în toate
domeniile legate de PESC. Ea defineşte şi pune în aplicare această politică,
printre altele, prin intermediul preşedintelui Consiliului European şi
al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, ale căror roluri şi statuturi au fost recunoscute prin Tratatul de la
Lisabona. Cu toate acestea, în niciun caz, UE nu poate adopta acte legislative
în acest domeniu. De asemenea, Curtea de Justiţie nu are competenţa să se
pronunţe în acest domeniu;
- „clauza de flexibilitate” (articolul 352 din TFUE): această clauză îi permite
UE să acţioneze dincolo de puterea de acţiune care îi este atribuită prin
tratate, dacă obiectivul de atins impune acest lucru. Totuşi, această clauză
este încadrată de o procedură strictă şi de anumite restricţii în ceea ce
priveşte aplicarea sa.
7.3. Exercitarea competențelor
Exercitarea competenţelor Uniunii se află sub incidenţa a trei principii
fundamentale care sunt specificate în articolul 5 din Tratatul privind UE.

120
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Delimitarea competenţelor UE facilitează în mare măsură aplicarea adecvată a


acestor principii:
- principiul atribuirii: Uniunea dispune numai de competenţe care îi sunt
atribuite prin tratate;
- principiul proporţionalităţii: exercitarea competenţelor UE nu poate depăşi
ceea ce este necesar în vederea atingerii obiectivelor tratatelor;
- principiul subsidiarităţii: pentru competenţele partajate, UE poate interveni
numai dacă este în măsură să acţioneze în mod mai eficace decât statele
membre.
Repartizarea efectivă a competenţelor între UE şi statele membre nu este
definitivă. Cu toate acestea, reducerea sau extinderea competenţelor UE este un
subiect delicat care impune acordul tuturor statelor membre şi necesită
o revizuire a tratatelor.

121
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

BIBLIOGRAFIE

Bobaru, Ana Daniela (2011). Rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene în


procesul de interpretare și aplicare uniformă a dreptului Uniunii Europene.
București: Editura Universitară.

Călinoiu, Eduard (2011). Drept comunitar european, (Suport de curs).

Constantin, Valentin (2010). Drept International. Bucuresti: Universul Juridic.

Cotea, Felician (2009). Drept Comunitar European. București: Wolters Kluwer.

Craig, Paul & Burca, de Grainne (2009). Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudență și doctrină. Ediția a IV-a. traducere de Georgiana Marcovschi .
București: Hamangiu.

Dacian, Cosmin Dragoş (2007). Uniunea Europeană – Instituţii – Mecanisme.


Bucureşti: C.H. Beck.

Diaconu, Nicoleta (2011). Dreptul Uniunii Europene. Tratat. Ediția a II-a


revizuită. București: Lumina Lex.

Fuerea, Augustin (2011). Manualul Uniunii Europene, București: Universul


Juridic.

Gâlea, Ion (2012). Tratatele Uniunii Europene. Comentarii și explicații.


Bucuresti: C.H. Beck.

Gyula, Fabian (2008). Drept Instituțional Comunitar. Ediția a III-a revăzută și


adăugită. Cluj-Napoca: Sfera Juridică.

Gyula, Fabian (2012). Drept Instituțional al Uniunii Europene. Bucuresti:


Hamangiu, Sfera.

Ispas, Gabriel Liviu (2012). Uniunea Europeană. București: Universul Juridic.

Luzarraga, Fancisco Aldecoa & Llorente, Mercedes Guinea (2011). Europa


viitorului. Tratatul de la Lisabona. Iași: Polirom.

122
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Manolache, Octavian (2006). Tratat de drept comunitar. Ediția a V-a. București:


C.H. Beck.

McCormick, John (2006). Să înțelegem Uniunea Europeană: o introducere


concisă. Bucuresti: CODECS.

Niță, Dan, & Dragomir, Eduard (2009). Instituțiile Uniunii Europene. Bucuresti:
Nomina Lex.

Popescu Sorin, Manea Luiza (2012). Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii


Europene între sistemul de drept anglo-saxon şi cel romano-germanic.Valoare
juridică, Buletin de informare legislativă, nr. 2 / 2012, p. 6

Sidjanski, Dusan (2010). Viitorul federalist al Europei. Iași: Polirom.

Schuman, Robert (1963) Pour l”Europe. Paris: Edition Nagel.

Voicu, Costică (2001). Teoria generală dreptului. București: Sylvi.

Webgrafie – surse online

http://www.european-council.europa.eu/the-institution?lang=ro
http://eur-
lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2010:083:0013:0046:ro:PD
F
http://eur-lex.europa.eu/JOHtml.do?uri=OJ:L:2005:157:SOM:RO:HTML
http://www.euractiv.ro/content/section|readStory/stID_4/pT_sumare/pID_1637/
Nou-Tratatul-de-Aderare-integral-in-limba-romana.html
http://www.europarl.europa.eu/meetdocs/2009_2014/documents/juri/cm/1009/1
009386/1009386ro.pdf
http://www.id-
hyperion.ro/cursuri/cursuri%20drept/Drept%20comunitar%20european_an%20
%203%20sem%201.pdf
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_pro
cess/l14547_ro.htm
http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0081ddfaa4/Deputa%C5%A
3i-europeni.html
http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/council-eu/index_ro.htm
http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm consultat la data 4.08.2014
https://www.eba.europa.eu/languages/home_ro
http://ec.europa.eu/about/ds_ro.htm
123
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

http://europa.eu/legislation_summaries/institutionel_affairs/treaties/lisbon_treaty
www.europarl.europa.eu
http://www.europarl.europa.eu/code/default_en.htm
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/lisbon_treaty
/ai0016_ro.htm
http://www.dadalos-europe.org/rom/grundkurs

124
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Anexa nr. 1

125
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Anexa nr. 2

Lista temeiurilor juridice pentru procedura legislativă ordinară în temeiul Tratatului de


la Lisabona1
(Reprodusă din Raportul A6-0013/2008 privind Tratatul de la Lisabona 2007/2286
(INI)
Această anexă conţine temeiurile juridice cărora li se aplică „procedura legislativă ordinară” în
temeiul Tratatului de la Lisabona.Domeniile subliniate sunt cele în cazul cărora temeiul juridic
este complet nou sau a avut loc o modificare a procedurii, astfel încât măsurile relevante fac
acum obiectul procedurii legislative ordinare/de codecizie.Numerele articolelor din TUE şi
TFUE sunt cele care figurează în Tratatul de la Lisabona; numerele între paranteze drepte [...]
sunt acele articole care vor figura într-o viitoare versiune consolidată a tratatelor (în
conformitate cu tabelul anexat Tratatului de la Lisabona).
Articolele corespunzătoare din vechiul Tratat (TCE) sunt indicate cu litere cursive, iar în
cazurile în care Tratatul de la Lisabona modifică procedura, se indică, de asemenea, procedura
aplicată anterior.
1.Servicii de interes economic general (articolul 16 [14] TFUE) (articolul 16 TCE)
2. Procedurile privind dreptul de acces la documente (articolul 16 A [15], alineatul (3), TFUE)
(articolul 255, alineatul (2))
3. Protecţia datelor (articolul 16 B [16], alineatul (2), TFUE) (articolul 286, alineatul (2))
4. Măsuri pentru combaterea discriminării exercitate pe motive de naţionalitate (articolul 16 D
[18] TFUE) (articolul 12 TCE)
5. Principiile fundamentale privind măsurile de combatere a discriminării (articolul 16 E [19],
alineatul (2), TFUE) (articolul 13.2 TCE)
6. Măsuri de facilitare a exercitării dreptului fiecărui cetăţean al Uniunii de a circula şi de a se
stabili pe teritoriul statelor membre (articolul 18 [21], alineatul (2), TFUE) (articolul 18,
alineatul (2), TCE)
7. Iniţiativa cetăţenească (articolul 21 [24] TFUE)
8. Cooperarea vamală (articolul 27a [33] TFUE) (articolul 135 TCE)
9. Aplicarea normelor privind concurenţa în domeniul politicii agricole comune (Art. 36 [42],
cu referire la articolul 43, alineatul (2), TFUE (articolul 36 TCE: majoritate calificată în
Consiliu şi consultare simplă a PE)
10. Legislaţia în domeniul politicii agricole comune (articolul 37 [43], alineatul (2), TFUE)
(articolul 37, alineatul (2): majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a PE)
11. Libera circulaţie a lucrătorilor (articolul 40 [46] TFUE) (articolul 40 TCE)
12. Piaţa internă – măsurile în domeniul securității sociale pentru lucrătorii comunitari
migranţi(articolul 42 [48] TFUE) (articolul 42 TCE: codecizie – Consiliul hotărăşte în
unanimitate)
13. Dreptul de stabilire (articolul 44 [50], alineatul (1), TFUE) (articolul 44 TCE)
14. Scutirea unui stat membru de la aplicarea dispoziţiilor privind dreptul de stabilire în cazul
anumitor activităţi (articolul 45 [51], alineatul (2), TFEU)(articolul 45, alineatul (2), TCE:
majoritate calificată în Consiliu fără participarea PE)
15. Coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative ale statelor membre care
prevăd un regim special pentru resortisanţii străini în ceea ce priveşte dreptul de stabilire
(articolul 46 [52], alineatul (2), TFUE) (articolul 46, alineatul (2), TCE)
16. Coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu
privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora şi recunoaşterea
reciprocă a calificărilor (articolul 47 [53], alineatul (1), TFUE) (articolul 47 TCE: codecizie –
Consiliul hotărăşte în unanimitate atunci când este acest lucru implică modificarea legislaţiei
statului membru în cauză)

1
http://www.europarl.europa.eu/code/information/legal_bases_ro

126
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

17. Extinderea dispoziţiilor privind libertatea de a presta servicii la prestatorii de servicii care
sunt resortisanţi ai unui stat terţ și sunt stabiliţi în cadrul Comunității. (articolul 49
[56],alineatul (2), TFUE) (articolul 49, alineatul (2), TCE: majoritate calificată în Consiliu
fără participarea PE)
18. Liberalizarea serviciilor în anumite sectoare (articolul 52 [59], alineatul (1), TFUE)
(articolul 52, alineatul 1, TCE: majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a PE)
19. Serviciile (articolul 55 [62] TFUE) (articolul 55 TCE)
20. Adoptarea altor măsuri privind circulaţia capitalurilor având ca destinaţie ţări terţe sau
provenind din ţări terţe (articolul 57 [64], alineatul (2), TFUE)(articolul 57, alineatul 2, prima
teză, TCE: majoritate calificată în Consiliu fără participarea PE)
21. Măsuri administrative privind circulaţia capitalurilor în vederea prevenirii şi combaterii
infracţionalităţii şi terorismului (articolul 61 H [75] TFUE) (articolul 60 TCE)
22. Vize, controale la frontieră, libera circulaţie a resortisanţilor ţărilor terţe, gestionarea
frontierelor externe, eliminarea controalelor la trecerea frontierelor interne (articolul 62 [77],
alineatul (2), TFUE) (articolul 62 TCE: procedură prevăzută la articolul 67 TCE: unanimitate
în cadrul Consiliului şi simpla consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la procedura de
codecizie în urma unei decizii unanime a Consiliului, după consultarea PE)
23. Azil, protecţia temporară sau protecţia subsidiară acordată resortisanţilor ţărilor terţe
(articolul 63 [78], alineatul (2), TFUE) (articolul 63, alineatele (1) şi (2), articolul 64, alineatul
(2), TCE: procedură prevăzută la articolul 67 TCE: unanimitate în cadrul Consiliului şi simpla
consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la procedura de codecizie în urma unei decizii
unanime a Consiliului, după consultarea PE)
24. Imigraţia şi combaterea traficului de persoane (articolul 63a [79], alineatul (2), TFUE)
(articolul 63, alineatele (3) şi (4), TCE: procedură prevăzută la articolul 67 TCE:
unanimitateîn cadrul Consiliului şi simpla consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la
procedura de codecizie în urma unei decizii unanime a Consiliului, după consultarea PE)
25. Măsuri de stimulare a integrării resortisanţilor ţărilor terţe (articolul 63a [79], alineatul (4),
TFUE)
26. Cooperarea judiciară în materie civilă (cu excepţia dreptului familiei)2(articolul 65 [81],
alineatul (2), TFUE) (articolul 65 TCE: procedură prevăzută la articolul 67 TCE: unanimitate
în cadrul Consiliului şi simpla consultare a PE, cu posibilitatea de a trece la procedura de
codecizie în urma unei decizii unanime a Consiliului, după consultarea PE)
27. Cooperarea judiciară în materie penală – proceduri, cooperare, formare, soluţionarea
litigiilor, norme minime privind recunoaşterea hotărârilor(articolul 69 A [82], alineatele (1) şi
(2), TFUE)3 (articolul 31 TUE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE)
28. Norme minime privind definirea infracțiunilor penale şi a pedepselor în cazul
infracţiunilor extrem de grave cu dimensiune transfrontalieră(articolul 69 B [83], alineatele (1)
şi, posibil, (2), TFUE)1 (articolul 31 TUE: procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi
articolul 39 alineatul (1), TUE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE)2
29. Măsuri menite să sprijine prevenirea criminalității (articolul 69 C [84] TFUE)
30. Eurojust (articolul 69 D [85], alineatul (1), al doilea paragraf, TFUE)(articolul 31 TUE:
procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi articolul 39 alineatul (1), TUE: unanimitate
în Consiliu şi consultare simplă a PE)
31. Măsuri privind implicarea Parlamentului European şi a parlamentelor naţionale în
evaluarea activităţilor desfăşurate de Eurojust (articolul 69 D [85], alineatul (1), al treilea
paragraf, TFUE)
32. Cooperarea poliţienească (anumite aspecte) (articolul 69 F [87], alineatul (2) TFUEU)
(articolul 30 TUE: procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi articolul 39 alineatul (1),
TUE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE)
33. Europol (articolul 69 G [88], alineatul (2), primul paragraf, TFUE)(articolul 30 TUE:
procedură prevăzută la articolul 34 alineatul (2) şi articolul 39 alineatul (1), TUE: unanimitate
în Consiliu şi consultare simplă a PE)
34. Proceduri pentru monitorizarea activităţii Europol de către PE şi parlamentele naţionale
(articolul 69 G [88] alineatul (2), al doilea paragraf, TFUE)
35. Punerea în aplicare a politicii comune în domeniul transporturilor (articolul 71 [91],
alineatul (1), TFUE) (articolul 71 TCE)
127
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

36. Transportul maritim şi aerian (articolul 80 [100], alineatul (2), TFUE) (articolul 80,
alineatul (2), TCE)
37. Măsuri privind apropierea legislaţiilor naţionale care au ca obiect instituirea şi
funcţionarea pieţei interne în vederea realizării obiectivelor enunțate la articolul 22a [26]
(articolul 94 [114], alineatul (1), TFUE) (articolul 95, alineatul (1), TCE)
38. Măsuri pentru eliminarea denaturărilor de pe piaţa internă (articolul 96 [116] TFUE)
(articolul 96 TCE: majoritate calificată în Consiliu fără participarea PE)
39. Proprietatea intelectuală cu excepţia condiţiilor lingvistice aplicabile drepturilor europene
de proprietate intelectuală (articolul 97a [118],alineatul (1), TFUE)4
40. Supravegherea multilaterală (articolul 99 [121], alineatul (6), TFUE)(articolul 99,
alineatul (5), TCE: procedura de cooperare)
41. Modificări ale Protocolului privind Statutele SEBC şi BCE (articolul 107 [129] alineatul
(3), TFUE) (articolul 107, alineatul (5), TCE: unanimitate în Consiliu sau, după caz,
majoritate calificată după avizul conform al PE)
42. Măsuri necesare utilizării euro (articolul 111a [133], TFUE) (articolul 123, alineatul (4),
TCE)
43. Măsuri de stimulare a ocupării forţei de muncă (articolul 129 [149] TFUE) (articolul 129
TCE)
44. Politica socială (articolul 137 [153], alineatul (1), cu excepţia literelor (c), (d), (f) şi (g), şi
alineatul (2)5, primul, al doilea şi ultimul paragraf, TFUE) (articolul 137, alineatele (1) şi(2)
TCE)
45. Politica socială (egalitatea şanselor, egalitate de tratament şi egalitate de remunerare)
(articolul 141 [157], alineatul (3), TFUE) (articolul 141, alineatul (3), TCE)
46. Fondul Social European (articolul 148 [164] TFUE) (articolul 148 TCE)
47. Educaţie (cu excepţia recomandărilor) (articolul 149 [165], alineatul (4), litera (a), TFUE)
(articolul 149, alineatul (4), TCE)
48. Sport (articolul 149 [165], alineatul 2, litera (g), şi alineatul (4), TFUE)
49. Formare profesională (articolul 150 [166], alineatul (4), TFUE) (articolul 150, alineatul
(4), TCE)
50. Cultură (cu excepţia recomandărilor) (articolul 151 [167], alineatul (5), prima liniuţă,
TFUE) (articolul 151 TCE: codecizie – Consiliul hotărăşte în unanimitate)
51. Sănătate publică – măsuri care vin în întâmpinarea preocupărilor comune legate de
siguranţa în domeniul sănătăţii6 (articolul 152 [168], alineatul (4), TFUE) (articolul 152,
alineatul (4), TCE)
52. Sănătate publică – măsuri de stimulare a protecţiei sănătăţii umane şi, în special, de
combatere a epidemiilor transfrontaliere majore, precum şi măsuri pentru prevenirea abuzului
de tutun şi alcool (articolul 152 [168], alineatul (5), TFUE7)
53. Protecţia consumatorilor (articolul 153 [169], alineatul (3), TFUE) (articolul 153, alineatul
(4), TCE)
54. Reţele transeuropene (articolul 156 [172] TFUE) (articolul 156 TCE)
55. Industrie (articolul 157 [173], alineatul (3), TFUE) (articolul 157, alineatul (3), TCE)
56. Măsuri în domeniul coeziunii economice şi sociale (articolul 159 [175], alineatul (3),
TFUE) (articolul 159 TCE)
57. Fondurile structurale (articolul 161 [177], alineatul (1), TFUE) (articolul 161 TCE: în
prezent: unanimitate în Consiliu şi avizul conform al PE).
58. Fondul de coeziune (articolul 161 [177], alineatul (2) TFUE) (articolul 161 TCE: în
prezent: unanimitate în Consiliu şi avizul conform al PE; începând cu 2007: majoritate
calificată în Consiliu şi avizul conform al PE).
59. Fondul European de Dezvoltare Regională (articolul 162 [178] TFUE) (articolul 162 TCE)
60. Programul-cadru pentru cercetare (articolul 166 [182], alineatul (1), TFUE) (articolul 166,
alineatul (1), TCE).
61. Punerea în aplicare a spaţiului european de cercetare (articolul 166 [182], alineatul (5),
TFUE)
62. Punerea în aplicare a programului-cadru pentru cercetare: normele de participare a
întreprinderilor şi difuzarea rezultatelor cercetării (articolul 167 [183] şi articolul 172 [188],
alineatul (2), TFUE) (articolul 167 TCE)
128
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

63. Programe complementare de cercetare pentru anumite state membre (articolul 168 [184] şi
articolul 172 [188], alineatul (2), TFUE) (articolul 168 TCE)
64. Participarea la programele de cercetare derulate de mai multe state membre (articolul 169
[185] şi articolul 172 [188], alineatul (2), TFUE) (articolul 169 TCE)
65. Politica spaţială (articolul 172a [189] TFUE)
66. Mediu (acțiuni comunitare în vederea realizării obiectivelor de mediu, cu excepţia
măsurilor de natură fiscală) (articolul 175 [192], alineatul (1), TFUE) (articolul 175, alineatul
(1), TCE).
67. Programe de acţiune în domeniul mediului (articolul 175 [192], alineatul (3), TFUE)
(articolul 175, alineatul (3), TCE)
68. Energie, cu excepţia măsurilor de natură fiscală (articolul 176 A [194], alineatul (2),
TFUE)8
69. Turism – măsuri de completare a acţiunii statelor membre în sectorul turismului (articolul
176 B [195], alineatul (2), TFUE)
70. Protecţia civilă în cazul catastrofelor naturale sau provocate de om1(articolul 176 C [196],
alineatul (2), TFUE)
71. Cooperarea administrativă pentru punerea în aplicare a dreptului comunitar de către statele
membre (articolul 176 D [197], alineatul (2), TFUE)
72. Politica comercială - măsuri de punere în aplicare (articolul 188 C [207], alineatul (2),
TFUE) (articolul 133 TCE: majoritate calificată în Consiliu fără consultarea PE)
73. Cooperarea pentru dezvoltare (articolul 188 E [209], alineatul (1), TFUE) (articolul 179
TCE)
74. Cooperarea economică, financiară şi tehnică cu ţări terţe (articolul 188 H [212], alineatul
(2), TFUE) (articolul 181 A TCE: majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a PE)
75. Cadrul general privind asistenţa umanitară (articolul 188 J [214], alineatul (3), TFUE)
76. Corpul voluntar european de ajutor umanitar (articolul 188 J [214], alineatul (5), TFUE)
77. Reguli privind partidele politice şi finanţarea acestora (articolul 191 [224] TFUE)
(articolul 191 TCE)
78. Crearea tribunalelor specializate (articolul 225 A [257] TFUE) (articolul 225A TCE:
unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE).
79. Modificarea Statutului Curţii de Justiţie, cu excepţia Titlului I şi a articolului 64 (articolul
245 [281] TFUE) (articolul 245 TCE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE).
80. Proceduri de monitorizare a exercitării competenţelor de executare(articolul 249 C [291],
alineatul (3), TFUE) (articolul 202 TCE: unanimitate în Consiliu şi consultare simplă a PE).
81. Administraţia europeană (articolul 254a [298], alineatul (2), TFUE)
82. Adoptarea normelor financiare (articolul 279 [322], alineatul (1), TFUE)(articolul 279,
alineatul (1), TCE: unanimitate în Consiliu după consultarea PE; începând cu 2007, majoritate
calificată în Consiliu)
83. Combaterea fraudei care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii (articolul 280
[325], alineatul (4), TFUE) (articolul 280, alineatul (4), TCE)
84. Statutul funcţionarilor şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai Uniunii(articolul 283 [336]
TFUE) (articolul 283 TCE: majoritate calificată în Consiliu şi consultare simplă a PE)
85. Statistici (articolul 285 [338], alineatul (1), TFUE) (articolul 285, alineatul (1), TCE

129
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Anexa nr. 3

130
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

131
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Anexa nr. 4

132
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

133
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

134
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Anexa nr. 5

135
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

136
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

137
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

Anexa nr. 6

Procedura legislativă ordinară1

1
http://www.europarl.europa.eu/external/appendix/legislativeprocedure/europarl_ordinarylegislativeprocedure_h
owitworks_ro.pdf
138
Dreptul Uniunii Europene Universitatea ”Danubius” din Galați
Note de curs

139