1 Arm Flexion and Extension Attitudes

Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I.
Cuza” Iaşi
Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II
CURSUL 1
Scurtă istorie a psihologiei sociale
Unul din motivele importante pentru care merită studiată istoria unei discipline
este acela că, îndeobşte, ea îi conturează identitatea mai exact decât o fac definiţiile. De
pildă, în mod tradiţional, în graniţele psihologiei sociale există o psihologie socială
psihologică, dominantă şi o psihologie socială sociologică. Membrii celor două grupuri
ţin cursuri de psihologie socială radical diferite, fac parte din catedre universitare diferite
(în general, psihologii sociali de orientare sociologică sunt membri ai departamentelor de
sociologie), citesc şi publică în reviste diferite. Psihologii sociali de orientare psihologică
se interesează în mod preponderent de structurile şi procesele cognitive ale indivizilor, în
vreme ce “sociologii” cercetează funcţiile indivizilor în contextul structurilor sociale.
Întrucât această diviziune durează de câteva generaţii, membrii celor două tabere au
versiuni diferite asupra istoriei psihologiei sociale. Pentru psihologii sociali de origine
psihologică, importanţi sunt Floyd Allport, Lewin, Festinger, Schachter, Asch, Donald T.
Campbell. Ceilalţi îi venerează pe Mead, Goffman, French, Homans şi Bales. Aşadar,
istoriile diferite oferă şi menţin identităţi diferite.
Istoria disciplinei nu trebuie pusă în slujba perpetuării vreunui curent de cercetare.
Ea nu este utilă decât atunci când pune în evidenţă discontinuităţile, eşecurile,
fundăturile, şi nu numai progresul şi continuitatea.
1. Preistoria psihologiei sociale

Dacă istoria propriu-zisă a psihologiei sociale începe în mod oficial în 1908,
preistoria acestei discipline acoperă un interval mult mai extins. Originile gândirii psiho-
sociale pot fi găsite în opera lui Platon (427 - 347 î.C.) şi Aristotel (384 - 322 î.C.) sau
chiar în gândirea pre-socratică (secolul al VII-lea î.C.). Opţiunea cu privire la
începuturile psihologiei sociale depinde însă, de multe ori, de concepţia cercetătorului
asupra individului şi asupra socialului.
1
Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi
Platon a pus accentul pe primatul statului în faţa individului. Acesta din urmă,
spre a deveni realmente o fiinţă socială, trebuie educat sub supravegherea autorităţilor.
Pentru Aristotel, natura umană este socială prin ea însăşi (el numeşte omul “zoon
politikon”) şi pe temelia aceasta se clădesc relaţiile interpersonale, familia, comunitatea şi
statul. Ideile celor doi filosofi antici au dat naştere la două tradiţii de gândire: pe de o
parte o gândire de esenţă socială, în care se evidenţiază aportul structurilor sociale în ceea
ce priveşte experienţa individuală şi conduita şi pe de altă parte, o gândire de orientare
individualistă, în care rolul proceselor individuale este preponderent: socialul emerge, de
fapt, din acestea.
În istoria gândirii sociale, concepţia asupra primatului socialului a luat multe
forme. Pentru Hegel (1770 - 1832), filosoful idealist german, statul nu este numai forma
supremă de societate, ci încoronarea spiritului social obiectiv, la care spiritele individuale
sunt participante active. Din opera lui Hegel au derivat concepţiile psiho-sociale despre
spiritul de grup (group mind).
Istoria ştiinţelor sociale a fost influenţată în mod hotărâtor de Auguste Comte
(1798 - 1857). Filosoful francez a propus termenul de sociologie şi tot el este socotit
părintele pozitivismului. Pentru Comte, pozitivismul este un sistem filosofic ce implică
un model al progresului cunoaşterii umane de la un stadiu teologic, trecând printr-un
stadiu metafizic, spre un stadiu ştiinţific. În ultimul stadiu, fenomenele sunt considerate
reale şi certe, iar cunoaşterea este descrierea acestor fenomene, a ordinii lor temporale şi
spaţiale în termeni de constante şi variaţii. Sociologia era socotită ştiinţa supremă, ce ar
compara culturile din punctul de vedere al stadiului evoluţiei lor sociale. Totuşi,
întemeietorul de drept al sociologiei ştiinţifice este Emile Durkheim (1858 - 1917). El
considera că faptele sociale sunt exterioare faţă de conştiinţa individuală. De aceea,
“reprezentările colective” dezvoltate de o societate dată au o existenţă independentă. Deşi
ele pot emerge din asocierea şi interacţiunea indivizilor, proprietăţile lor sunt diferite de
cele ale reprezentărilor individuale. Relativa independenţă a socialului în raport cu
individualul l-a făcut pe Durkheim să pledeze în favoarea unei “psihologii colective”,
deşi la începutul secolului multe concepţii din psihologia socială erau inspirate de
psihologia individualistă. Numai în anii ‘60 Moscovici a reluat şi a actualizat ideile lui
Durkheim.
2
2. Tranziţia la psihologia socială modernă

Concepţiile înfăţişate până acum nu sunt propriu-zis psiho-sociale, deşi unele au o
legătură strânsă cu maniera contemporană de a teoretiza. La sfârşitul veacului al XIX-lea
apar în Europa două curente de gândire ce sunt mai apropiate de psihologia socială
ştiinţifică decât oricare din concepţiile anterioare: psihologia popoarelor
(Völkerpsychologie) şi psihologia mulţimilor. Ele sunt reprezentative pentru perioada de
tranziţie de la filosofia socială la psihologia socială experimentală. Ambele sunt socio-
centrate, iar ca metodă folosesc un amestec curios de observaţie şi interpretare. În plus,
ambele sunt astăzi reconsiderate şi recuperate.
Reprezentanţii cei mai de seamă ai Völkerpsychologie au fost Moritz Lazarus
(1824 - 1903), Hermannn Steinthal (1823 - 1899) şi Wilhelm Wundt (1832 - 1920).
Völkerpsychologie a fost un studiu istoric comparativ al produselor obiective ale
interacţiunii sociale, ca limbajul, miturile, obiceiurile. Ea a fost instituţionalizată în 1860
într-o revistă, Zeitschrift fur Völkerpsychologie und Sprachwissenschaft, întemeiată de
Lazarus şi Steinthal. Pentru Wundt, psihologia popoarelor reprezintă complementul
psihologiei experimentale individuale. Ea are sarcina de a analiza natura relaţiei individ -
comunitate invocând date culturale la care psihologia experimentală nu are acces.
Ideea spiritului de grup (group mind) a inspirat în bună măsură psihologia
mulţimilor dezvoltată de Gustave Le Bon (1841 - 1931), deşi există şi alte surse ale
acestui curent de gândire (de exemplu, doctrina sugestiei, ideile despre contagiunea
mentală, precum şi criminologia celei de-a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea). Le Bon
a susţinut în 1896 că mulţimile se comportă agresiv pentru că în condiţii de mulţime
comportamentul indivizilor este controlat de spiritul de grup. Mai târziu, psihologul
englez W. McDougall, considerat unul din întemeietorii psihologiei sociale va publica şi
el o carte asupra comportamentului colectiv, în care va favoriza aceeaşi explicaţie bazată
pe spiritul de grup.
3
3. Psihologia socială modernă

Termenul de psihologie socială a fost folosit în 1864 de italianul Carlo Cattaneo şi
în 1871 de germanul Lindner. Ultimul îşi propunea să-l folosească pentru analiza
individului în societate: psihologia socială era o psihologie a societăţii. Termenul e de
găsit şi în scrierile lui Gabriel Tarde după 1895. Americanul Baldwin se apropie mult de
domeniul psihologiei sociale într-o carte din 1897 închinată studiului dezvoltării morale
şi sociale a copilului, iar italianul Paolo Orano publică în 1901 la Bari un volum intitulat
“Psicologia sociale”.
Totuşi, textele reţinute de istoriografia oficială drept texte fondatoare sunt
redactate în limba engleză: psihologul englez William McDougall, emigrat mai târziu în
Statele Unite şi sociologul american Edward Ross publică în 1908 cărţi ce au în titlu
termenul de psihologie socială. Capitolele volumului lui McDougall, de pildă, tratează
despre instincte, emoţii, sentimente, comportament moral, voinţă, credinţe religioase şi
despre structura caracterului.
În privinţa primului experiment de psihologie socială, majoritatea istoricilor
psihologiei sociale sunt de acord că el a fost efectuat de Norman Triplett în 1898 la
Universitatea din Indiana. Triplett n-a fost un psiholog social, dar privite retrospectiv
experimentele sale pot fi considerate experimente de psihologie socială. Observând că
cicliştii aleargă mai repede în grup decât singuri, el a creat grupuri experimentale de copii
şi le-a cerut să mânuiască mulinete alături de alţii care făceau acelaşi lucru ori singuri. În
perioada 1890 - 1910, 31 de universităţi americane şi-au întemeiat laboratoare de
psihologie experimentală. În 1924, Floyd Allport a publicat un tratat de psihologie socială
bazat în principal pe studii experimentale. În 1931, Murphy şi Murphy publică un manual
intitulat Experimental social psychology. Sub impactul behaviorismului, psihologia
socială alesese drumul experimentării.
Înainte de 1950, trebuie consemnate două progrese importante: dezvoltarea
scalelor de atitudini (Bogardus, în 1925; Thurstone, 1928; Likert, 1932) şi cercetările în
domeniul structurii şi funcţiilor grupului social iniţiate de Kurt Lewin. Unul din
experimentele celebre ale perioadei, realizat de Lewin, Lippitt şi White în 1939 trata
despre efectul stilului de leadership asupra comportamentului de grup. Tratatul editat de
Murchison în 1935 este considerat ultimul text elaborat în tradiţia psihologiei sociale
4
speculative. Alte manuale influente sunt acum cele ale lui La Piere şi Farnsworth din
1936, Klineberg din 1940 şi Cretch şi Crutchfield din 1948. În 1954 apare cea mai
importantă carte de psihologie socială, tratatul editat de Gardner Lindzey. Acesta va
cunoaşte o a doua ediţie în 1968 şi o a treia ediţie în 1985, alcătuindu-se ca o sinteză a
evoluţiei disciplinei şi contribuind decisiv la consolidarea paradigmei de cercetare din
psihologia socială. În prezent, un grup de psihologi sociali americani pregătesc ediţia a
IV-a a tratatului.
Istoria psihologiei sociale poate fi trasată nu numai din perspectiva apariţiei şi
conţinutului principalelor manuale, dar şi din perspectiva marilor programe de cercetare
sau a experimentelor celebre. În privinţa ultimelor, trebuie precizat că există în psihologia
socială studii experimentale care au avut o influenţă covârşitoare nu numai asupra
disciplinei, dar şi asupra altor ştiinţe. Iată câteva: experimentele lui Sherif asupra formării
normelor de grup din 1935, experimentele lui Asch asupra conformismului din 1951,
experimentele lui Sherif asupra competiţiei între grupuri din 1953, experimentul lui
Festinger şi Carlsmith asupra disonanţei cognitive din 1959 experimentele lui Milgram
asupra obedienţei din 1963, experimentele lui Latane şi Darley asupra comportamentului
de ajutorare în cazuri de urgenţă din 1968.
Cât despre marile programe de cercetare, ele au căutat, în general, să impună
direcţii de cercetare, marcând decisiv istoria disciplinei. Lewin a iniţiat un program foarte
vast în domeniul dinamicii grupurilor, continuat, după dispariţia sa în 1947, de unii din
studenţii săi. Merită, de asemenea, menţionate studiile complexe asupra personalităţii
autoritare realizate de Adorno şi colegi săi (rezultatele au fost publicate în 1950), precum
şi programul de cercetare a schimbării de atitudine, desfăşurat la Universitatea Yale sub
direcţia lui Carl Hovland în deceniul al VI-lea.
După 1965, psihologia socială şi-a afirmat treptat vocaţia sa cognitivistă. Perioada
este dominată de teoria atribuirii, propusă de Fritz Heider în 1958, teorie care se află la
originea extrem de multor studii de psihologie socială. Aproximativ din 1980, abordarea
favorită a psihologilor sociali o reprezintă cogniţia socială. Aceasta a apărut ca urmare a
recuperării vechilor idei ale lui Fritz Heider şi Solomon Asch asupra percepţiei persoanei
şi a transferului unor metode şi concepte ale psihologiei cognitive în psihologia socială.
Cogniţia socială nu reprezintă un domeniu al psihologiei sociale, ci o manieră de
5
abordare specifică, foarte adecvată în domenii ca percepţia persoanei, sinele,

stereotipurile, luarea deciziei, schimbarea de atitudine.
4. Psihologia socială europeană

Se poate uşor observa în paginile anterioare lipsa referinţei la contribuţiile
europenilor. Fără îndoială, psihologia socială este, în bună măsură, o ştiinţă americană.
Totuşi, cercetătorii europeni au contribuit la dezvoltarea ei nu numai în perioada de
început, cu Lewin sau Heider, dar aportul lor poate fi stabilit pentru fiecare etapă de
evoluţie a disciplinei. Înainte de cel de-al doilea război mondial, contribuţii notabile au
avut englezul Bartlett în domeniul memoriei, Jean Piaget în domeniul comportamentului
moral infantil şi germanul Moede care, în anii ‘20, a dezvoltat o psihologie experimentală
a grupului.
După război, eforturile psihologilor sociali europeni s-au concentrat spre
instituţionalizarea psihologiei sociale. Treptat ei au impus-o ca disciplină în toate
universităţile. În 1966 s-a fondat European Association of Experimental Social
Psychology (EAESP), care a devenit nucleul comunităţii ştiinţifice europene în domeniu,
iar în 1971 a apărut primul număr al European Journal of Social Psychology.
În plan teoretic, psihologia socială europeană a fost multă vreme dominată de cea
americană. Nevoia de independenţă i-a condus pe europeni la teme şi abordări specifice.
Astfel, Henri Tajfel de la Universitatea din Bristol a iniţiat un vast program de cercetare
asupra relaţiilor intergrupuri, ajungând să propună teoria identităţii sociale, una din cele
mai fertile teorii din psihologia socială contemporană. În 1961, Serge Moscovici a
publicat o carte ce s-a bucurat de un imens succes, în care a actualizat conceptul de
reprezentare colectivă a lui Durkheim. Un al doilea câmp de cercetare creat de
Moscovici, specific psihologiei europene, este influenţa minoritară, câmp rezultat dintr-o
curajoasă reinterpretare a cercetărilor asupra conformismului efectuate de americani.
Astăzi se poate vorbi din ce în ce mai puţin de diferenţe semnificative între
psihologia socială americană şi psihologia socială europeană. Facilitarea comunicării a
determinat schimburi ştiinţifice intense. Prezenţa profesorilor şi studenţilor americani în
universităţile de pe bătrânul continent şi faptul că europenii publică tot mai frecvent în
6
marile jurnale americane sunt probe elocvente pentru dispariţia dihotomiei istorice ce a
marcat istoria disciplinei. De altminteri, trebuie menţionat că unele universităţi europene,
cu deosebire cele olandeze, n-au ţinut niciodată seama de tendinţele psihologiei sociale
europene de a se menţine diferită şi independentă; dimpotrivă, olandezii, care au cea mai
bună reprezentare în EAESP, au lucrat pe temele agreate de americani, izbutind să apară
constant în marile reviste.
5. Marile reviste de psihologie socială

O ştiinţă nu există atât prin cărţile şi manualele universitare pe care le publică cei
dedicaţi scrisului, cît mai cu seamă prin publicaţiile periodice. În psihologia socială,
ciclul complet al unui demers de cercetare implică făurirea ipotezelor, strângerea datelor,
analiza lor, redactarea şi publicarea raportului de cercetare într-o revistă de specialitate.
De aceea, marile reviste au o contribuţie decisivă la evoluţia teoretică şi metodologică a
disciplinei.
În perioada clasică, un rol însemnat au jucat Journal of Abnormal and Social
Psychology, apărut încă de la începutul secolului şi Journal of Personality, publicat de
Duke University de la sfârşitul secolului trecut.
După 1960, numărul mare de cercetători precum şi fondurile mărite disponibile
pentru cercetare au impus o diversificare a publicaţiilor. În 1965, Journal of Abnormal
and Social Psychology se divide: se nasc acum două reviste, una închinată psihologiei
patologice, cealaltă psihologiei sociale. Aceasta din urmă, intitulată Journal of
Personality and Social Psychology (JPSP) reprezintă astăzi cea mai prestigioasă
publicaţie periodică de psihologie socială. În prezent, JPSP are apariţii lunare. Tot din
1965 apare Journal of Experimental Social Psychology. Alte reviste importante sunt
Journal of Applied Social Psychology (anul primei apariţii, 1971), Personality and Social
Psychology Bulletin (1975) şi Social Cognition (1982). În Europa, se bucură de multă
apreciere European Journal of Social Psychology, pe care l-am menţionat deja, precum şi
British Journal of Social Psychology, desprins în 1980 din mai vechiul British Journal of
Clinical and Social Psychology.
7
CURSUL 2
Ce este psihologia socială?
Psihologia socială a fost definită ca studiul felului în care gândurile, sentimentele

şi comportamentele oamenilor sunt influenţate de prezenţa reală sau imaginată a celorlalţi
(Allport, 1935).
Preocuparea fundamentală a psihologilor sociali este aceea de a studia
comportamentul uman. În general, ei nu studiază comportamentul animal. Anumite
principii ale psihologiei sociale pot fi aplicate în regnul animal, iar cercetările asupra
animalelor pot oferi informaţii despre procese ce se întâlnesc şi la om (de pildă,
facilitarea socială). Câteva principii ale comportamentului social sunt suficient de
generale pentru a se aplica atât oamenilor cât şi primatelor, dar, ca regulă generală,
psihologii sociali cred că cercetarea comportamentului animal nu este foarte utilă pentru
făurirea de teorii asupra comportamentului uman.
Psihologii sociali studiază comportamentul întrucât acesta poate fi observat.
Termenul de comportament se referă nu numai la activităţile motorii mari (de exemplu, a
alerga, a sări, a se apleca), ci şi la acţiuni mai subtile, ca zâmbetul ori clipitul din pleoape,
precum şi la ceea ce spunem ori scriem. Din acest punct de vedere, comportamentul este
verificabil în mod public. Totuşi, se cuvine menţionat că înţelesul acordat termenului de
comportament depinde de perspectiva teoretică, de background-ul cultural şi de
interpretarea personală a cercetătorului.
Psihologii sociali nu se interesează numai de comportamente, ci şi de sentimente,
gânduri, credinţe, atitudini, intenţii, scopuri, etc. Toate acestea nu sunt direct observabile,
dar pot fi inferate din comportament cu mai multă sau mai puţină certitudine. Astfel de
procese non-observabile au o mare importanţă, căci ele pot dirija comportamentul
observabil. Cercetarea legăturii dintre atitudini şi comportamente a format obiectul
1
multor demersuri experimentale şi s-a bazat tocmai pe această presupunere. Există, de

asemenea, multiple antecedente ori repercusiuni ale comportamentului uman la nivelul
proceselor ce se produc în creier. În special în cadrul cogniţiei sociale, psihologii sociali
încearcă să pună în relaţie aspecte ale comportamentului social cu structurile şi procesele
cognitive. Ceea ce face ca disciplina aceasta să fie socială este faptul că ea tratează
despre felul în care indivizii umani sunt afectaţi de ceilalţi prezenţi fizic (un public într-o
sală de spectacole), despre care individul îşi imaginează că ar fi prezenţi (de pildă,
anticipând evoluţia sa în faţa unui public) sau a căror prezenţă este implicată. Ultimul tip
de influenţă este deosebit de complexă şi ţine de natura socială a trăirilor noastre ca fiinţe
umane. De exemplu, gândirea se foloseşte de cuvinte, iar cuvintele derivă din limbaj şi
comunicare, ce n-ar exista în lipsa interacţiunii sociale. Astfel, gândirea însăşi, o
activitate interiorizată şi intimă, se bazează de fapt pe prezenţa implicată a altora. Cei mai
mulţi indivizi nu aruncă hârtii pe stradă chiar dacă nu există nimeni în preajmă şi chiar
dacă ştiu bine că nu există posibilitatea de a fi surprinşi, şi aceasta pentru că în
comunitate s-a construit o convenţie foarte puternică sau o normă socială ce condamnă
astfel de comportamente. Ea implică existenţa altor persoane şi determină
comportamentul chiar şi în condiţiile absenţei fizice a acestora.
Psihologia socială este o ştiinţă (şi nu un altfel de activitate spirituală: filosofie,
artă ori religie) întrucât utilizează metoda ştiinţifică pentru a construi şi testa teorii. La fel
cum fizica foloseşte concepte ca electroni, atomi, cuante pentru a explica fenomene
fizice, în câmpul psihologiei sociale au apărut concepte ca atitudine, disonanţă, identitate,
stereotip pentru a explica fenomenele psiho-sociale. Potrivit metodei ştiinţifice, nici o
teorie nu este adevărată numai pentru că are coerenţă internă şi se susţine din punct de
vedere logic. Dimpotrivă, teoria devine validă pe baza corespondenţei cu faptele.
Psihologii sociali construiesc teorii din datele despre realitate şi/sau din teoriile
anterioare şi apoi efectuează cercetări empirice în cadrul cărora sunt colectate şi analizate
date pentru a-şi testa teoriile.
Bias-ul privirii retrospective
2
Se poate oare accepta că psihologia socială este simţ comun formulat în cuvinte
mai pretenţioase? Ştiinţa aceasta s-a confruntat întotdeauna cu o obiecţie critică dificil de
contestat anume, că nu face decât să demonstreze ceea ce este limpede. Formalizează
psihologia socială lucruri pe care orice individ matur le-a intuit?
Încercând să prevină astfel de obiecţii, psihologii sociali au invocat bias-ul
privirii retrospective (hindsight bias sau knew-it-all-along effect). Acesta constă în
tendinţa individului de a supraestima cunoaşterea lui anterioară asupra unui eveniment,
după ce a aflat că evenimentul respectiv s-a produs. În studii experimentale riguroase
închinate acestui fenomen, s-a demonstrat de pildă, că indivizii care înaintea datei
alegerilor din 1980 acordau şanse aproximativ egale lui Jimmy Carter şi lui Ronald
Reagan, după aflarea rezultatelor declară de bună credinţă că ei au avut de multă vreme
convingerea că partizanii lui Reagan sunt majoritari. Urmărind să desemneze tocmai
această iluzie a unei cunoaşteri anterioare, psihologii au denumit acest fenomen şi efectul
“am ştiut-o întotdeauna”. Adeseori ni se întâmplă să ne reproşăm nouă înşine greşeli
copilăreşti; dacă am fi fost mai atenţi, ne spunem, am fi evitat un eveniment neplăcut. De
fapt, această culpabilizare se bazează tot pe hindsight bias: luând cunoştinţă de
producerea evenimentului, supraestimăm capacitatea noastră de a-i sesiza cauzele în
condiţiile trecute.
Într-un articol intitulat Psihologia surprizelor experimentale, publicat în 1977,
Paul Slovic şi Baruch Fischoff au demonstrat existenţa acestui efect şi în împrejurarea în
care indivizii iau cunoştinţă de rezultatele unui experiment psihologic. Aflând despre
concluziile formulate de cercetători în urma laborioaselor demersuri empirice, mulţi
dintre noi au tendinţa de se declara foarte puţin surprinşi, apreciind că au intuit de mult că
lucrurile stau astfel. De fapt, ne supraestimăm abilitatea de a stabili pe cale logică
rezultatele.
Atentează realmente bias-ul privirii retrospective la statutul ştiinţific al
psihologiei sociale? Trebuie să menţionăm că în multe studii, psihologia socială este
contra-intuitivă, surprinzând simţul comun. De pildă, o concluzie de genul celei
formulate în studiile lui Latane şi Darley, potrivit căreia cu cât sunt mai mulţi indivizi
martori la un accident de circulaţie, cu atât există mai puţine şanse ca victima să
primească rapid primul ajutor, contrazice intuiţiile simţului comun. Atunci când
3
psihologia socială ajunge la concluzii identice cu cele ale simţului comun, ea o face
aducând riguroase argumente statistice, în lipsa cărora fenomenele nu se pot bucura de un
tratament ştiinţific. Simţul comun descrie evenimentele mai exact decât le prezice. El este
corect după ce evenimentele s-au produs, iar infailibilitatea lui are la bază, de multe ori,
iluzii de genul hindsight bias.
Psihologia socială şi ştiinţele învecinate

Psihologia socială se situează la răscrucea mai multor discipline şi sub-discipline.
Ea este, înainte de toate, o ramură a psihologiei şi în această calitate studiază
comportamentul uman în termeni de procese psihice. Diferă însă de psihologia socială
prin aceea că încearcă să explice comportamentul social. De exemplu, un psiholog
generalist se poate interesa din procesele perceptive responsabile de supra-estimarea de
către individ a mărimii monezilor, în vreme ce psihologul social, dând seama de acelaşi
fenomen, va invoca faptul că monedele au valoare (un caz de prezenţă implicată) şi că
valoarea percepută poate influenţa judecata asupra mărimii. Multe studii de psihologie
socială tratează interacţiunea faţă-în-faţă între indivizi sau între membrii aceluiaşi grup,
în vreme ce obiectul propriu-zis al psihologiei îl constituie reacţiile indivizilor la stimuli
care nu sunt neapărat sociali (forme, culori, sunete, etc.).
Tratând despre grupuri, norme, limbaj, comportament intergrupuri, psihologia
socială se află în strânsă legătură cu sociologia şi antropologia socială. În general,
sociologia caută răspunsuri la întrebări privind structura, funcţionarea şi modalităţile de
schimbare ale grupurilor, organizaţiilor, categoriilor sociale şi ale societăţilor. Pentru
sociologie, unitatea de analiză este grupul ca întreg mai degrabă decât indivizii care-l
compun. Antropologia socială are aproximativ aceeaşi abordare, dar ea a manifestat
întotdeauna interes pentru societăţile “exotice” (societăţi tribale ce există sau au existat în
regiuni în care nu a pătruns sistemul capitalist). Pentru psihologia socială unitatea de
analiză este individul ce evoluează în grup. Ea caută să explice cum interacţiunile şi
cogniţiile sunt influenţate şi influenţează cultura. Psihologia socială contemporană se
înrudeşte îndeaproape cu sociolingvistica şi cu studiul limbajului şi al comunicării. Ea
oferă suport teoretic şi empiric pentru numeroase ramuri ale psihologiei, precum
psihologia sportului sau psihologia organizaţională.
4
Domenii ale psihologiei sociale

O manieră simplă de a defini psihologia socială este aceea de a preciza fără
echivoc ce anume studiază psihologii sociali. Astfel, sfera psihologiei sociale poate fi
conturată menţionând conţinutul principalelor manuale. O privire rapidă asupra lor ne
poate forma o idee despre scopul disciplinei. Psihologii sociali studiază o gamă extrem de
largă de fenomene: persuasiunea, conformismul, puterea, influenţa, obedienţa,
prejudecata, discriminarea, stereotipul, negocierea, sexismul, rasismul, grupurile mici,
categoriile sociale, relaţiile intergrupuri, comportamentul în condiţii de densitate,
conflictul social, schimbarea socială, luarea deciziilor, leadershipul, comunicarea,
limbajul, atitudinile, formarea impresiei, auto-prezentarea, identitatea, emoţiile, atracţia
interpersonală, prietenia, dragostea, comportamentul sexual, agresivitatea,
comportamentul altruist, etc. Totuşi, a defini psihologia socială în funcţie de fenomenele
pe care le studiază nu o diferenţiază suficient de alte discipline. De exemplu, relaţiile
între grupuri sunt cercetate nu numai în psihologia socială, dar şi în sociologie şi
politologie. Ceea ce face ca psihologia socială să funcţioneze ca o disciplină distinctă
este rezultatul a ceea ce ea studiază, a manierei în care o face, precum şi a nivelului de
analiză la care o face.
Teoriile psihologiei sociale

Psihologii sociali construiesc şi testează teorii despre comportamentul social
uman. O teorie psiho-socială este un set integrat de propoziţii ce explică determinarea
comportamentului social în termeni de procese psiho-sociale. Teoriile se bazează pe
postulate explicite despre comportamentul social şi conţin un număr de concepte şi de
propoziţii formale despre relaţiile dintre concepte. Aceste relaţii au o esenţă cauzală.
Teoriile sunt construite în aşa fel încât pot genera ipoteze testabile empiric. Ele sunt
foarte diferite din punct de vedere al rigorii, testabilităţii şi generalităţii.
Unele se constituie ca mini-teorii de rang inferior, căutând să dea seama de
fenomene specifice, în vreme ce altele sunt foarte generale, explicând clase largi de
comportamente. De exemplu, teoria identităţii sociale, una din cele mai cunoscute din
5
psihologia socială contemporană, este o teorie de rang mediu. Ea are la bază patru
premise:
1. Comportamentul interpersonal şi comportamentul intergrupuri sunt fenomene
diferite.
2. Activitatea cognitivă simplifică percepţia lumii sociale, îngăduind adaptarea
socială a individului.
3. Societatea este structurată în categorii sociale distincte între care există
diferenţe de putere şi status.
4. Indivizii au nevoie de stimă de sine pozitivă.
Teoria identităţii sociale foloseşte un set de concepte definite foarte precis: grup
social, comportament intergrupuri, stereotipizare, conformism, discriminare, categorisire,
comparare socială, structura de credinţe sociale. Legătura între acestea este asigurată de
trei procese cauzale 1. Categorisirea este asociată cu simplificarea perceptuală 2.
Compararea socială este asociată nevoii de stimă de sine 3. Credinţele sociale sunt
asociate alegerilor indivizilor între diferite strategii comportamentale. Aceste procese
produc comportament de grup, distinct de comportamentul interpersonal. Teoria
identităţii sociale generează predicţii testabile despre multe fenomene de grup, precum
stereotipizarea, discriminarea intergrupuri, coeziunea de grup, schimbarea socială, limba,
etnicitatea.
Metateorii în psihologia socială

Teoriile psihologiei sociale pot fi reunite în tipuri de teorii. La fel cum o teorie
este un set de concepte şi principii interconexate ce explică un fenomen, o metateorie este
un set de concepte şi principii interconexate stabilind care teorie este validă şi adecvată.
Behaviorismul derivă din lucrările lui Pavlov asupra reflexelor condiţionate şi din
cele ale lui Skinner asupra condiţionării operante. Behaviorismul radical consideră că
orice comportament poate fi explicat şi prezis în termeni de întăriri, fără recursul la vreun
alt construct (de exemplu, cognitiv). Potrivit acestei paradigme de cercetare,
comportamentele asociate cu urmări ori circumstanţe pozitive îşi măresc frecvenţa.
Neo-behaviorismul are astăzi mai mulţi adepţi. Această meta-teorie admite
necesitatea invocării unor constructe non-observabile (credinţe, sentimente, motive)
6
pentru explicarea comportamentului social. Perspectiva behavioristă în psihologia socială

a produs teorii ce pun accentul pe rolul factorilor situaţionali şi pe întărirea
comportamentului social. Modelul întărire - afect al atracţiei interpersonale, potrivit
căruia indivizii îi simpatizează pe cei pe care-i asociază cu experienţe pozitive (de
exemplu, cei care-i laudă), este o astfel de teorie. În egală măsură, teoria schimbului
social (conform căreia interacţiunea socială depinde de evaluările subiective asupra
recompenselor şi costurilor implicate) are o origine behavioristă.
Criticii behaviorismului au argumentat întotdeauna că acest curent de gândire
exagerează socotindu-i pe indivizi receptori pasivi ai influenţelor exterioare.
Cognitivismul se opune behaviorismului susţinând că indivizii interpretează informaţiile
din mediu şi schimbă, prin acţiunile lor, acest mediu. Acţiunile lor sunt mediate de
procese cognitive. Teoriile cognitiviste îşi au originea în psihologia formei dezvoltată de
Koffka şi Kohler în anii ‘30. Faţă de alte ramuri ale psihologiei, psihologia socială a
adoptat foarte devreme principiile cognitiviste. Teoria câmpului a lui Lewin, ce relatează
despre felul în care reprezentările asupra mediului social produc forţe motivaţionale, are
o esenţă cognitivă. În deceniul al 7-lea, psihologia socială a fost dominată de teoriile
consistenţei cognitive, care tratau despre contradicţiile ce pot apărea în sistemul de
cunoştinţe al individului şi despre starea de inconfort ce-l determină pe individ să rezolve
conflictul cognitiv. Anii ‘70 au impus atribuirea cauzală drept temă predilectă în
psihologia socială. Aplecându-se asupra felului în care indivizii explică propriile
comportamente, precum şi comportamentele altora, teoriile atribuirii sunt cognitiviste
prin excelenţă. În sfârşit, de prin 1980, cogniţia socială a devenit perspectiva dominantă
în psihologia socială. Teoriile elaborate în cadrul cogniţiei sociale tratează despre felul în
care se desfăşoară procesele cognitive şi despre felul în care ele influenţează
comportamentul.
Personalitate şi situaţie
Psihologia socială este prin excelenţă ştiinţa determinării situaţionale a
comportamentului. Principiul ei fundamental enunţă influenţa covârşitoare a contextului
social asupra comportamentului. În cadrul acestei ştiinţe, tentativele de a găsi explicaţii
pentru comportamentul social în termeni de trăsături de personalitate sunt puţine. Există
7
extrem de puţini psihologi sociali care cred că indivizii care se conformează într-o
măsură mai mare normelor de grup au personalităţi conformiste sau că succesul marilor
lideri are la bază personalitatea lor charismatică. În general, cercetătorii din perimetrul
psihologiei sociale consideră astăzi personalitatea ca fiind o explicaţie parţială sau chiar o
explicaţie total inadecvată pentru fenomenele sociale. Respingerea personalităţii ca
principiu explicativ se bazează pe două argumente:
1. Există puţine date care atestă trăsăturile stabile de personalitate. Indivizii se
comportă în modalităţi diferite la momente diferite şi în contexte diferite - ei
sunt influenţaţi de situaţie.
2. Nu numai că personalitatea, deci consistenţa comportamentală în contexte
multiple, nu poate fi o explicaţie pentru comportamentul social, dar ea însăşi
trebuie explicată. Cum rezistă indivizii influenţelor sociale şi contextuale ce
se exercită asupra comportamentului lor?
Teoriile asupra comportamentului social bazate pe personalitate trebuie văzute ca
fiind opuse teoriilor colectiviste. Acestea se focalizează asupra ideii că individul se
constituie la intersecţia nenumăratelor influenţe sociale, fiind expresia acestora.
Comportamentele nu-i sunt determinate de predispoziţii specifice, ci de normele
grupurilor din care face parte. Un punct de vedere colectivist a exprimat, de exemplu, W.
McDougall, în teoria sa asupra spiritului de grup (group mind). Într-un text publicat în
1920, co-întemeietorul oficial al psihologiei sociale îşi exprima convingerea că în grupuri
indivizii îşi schimbă felul de a gândi şi acţiona.
Reducţionismul în psihologia socială şi nivelurile explicaţiei

Reducţionismul este practica de a explica un fenomen în termenii unui nivel de
analiză inferior. Astfel, societatea poate fi explicată în termeni de grupuri, grupurile în
termeni de procese interpersonale, procesele interpersonale în termeni de dinamici
cognitive, cogniţia în termeni de mecanisme neuropsihologice, etc. Maniera reducţionistă
de teoretizare poate lăsa fără răspuns întrebarea iniţială. De pildă, faptul de a scoate mâna
8
pe fereastra maşinii pentru a indica intenţia de a întoarce poate fi explicat în termeni de

contracţii musculare, ori de impulsuri nervoase ori în termeni de aderenţă la convenţiile
sociale. Dacă nivelul de explicaţie nu este adecvat nivelului întrebării, atunci aceasta din
urmă rămâne nerezolvată. Din acest punct de vedere, merită să reflectăm mai atent asupra
activităţii cercetătorilor din domeniul relaţiilor interpersonale, ce-şi formulează
concluziile făcând apel la dinamici cognitive. Izbutesc ei realmente să dea seama despre
ceea ce şi-au propus?
Psihologia socială a fost criticată în repetate rânduri pentru reducţionismul ei,
fiind acuzată că încearcă să explice comportamentul social în termeni de procese
intrapsihice ori motivaţionale. Lucrurile devin mai grave când e vorba de a explica
procesele de grup şi relaţiile între grupuri. Expunând aceste fenomene în termeni de
procese intrapsihice, personalitate ori relaţii interpersonale, psihologii sociali nu oferă
întotdeauna explicaţii adecvate pentru discriminare, stereotipuri, conformism, solidaritate
de grup, etc.
După opinia lui Willem Doise, de la Universitatea din Geneva, psihologii sociali
construiesc explicaţii la mai multe niveluri (acestea nu trebuie în nici un caz confundate
cu nivelurile realităţii).
I. Nivelul intrapersonal
Analiza proceselor psihologice care privesc felul în care indivizii îşi organizează
experienţa pe care o au asupra mediului social (de exemplu, cercetările asupra balanţei
cognitive).
II. Nivelul interpersonal
Analiza interacţiunii interpersonale în cadrul unor situaţii specifice. Nu se ţine
seama de factorii poziţionali sociali emanând din afara situaţiei. Obiectul de studiu este
dinamica relaţiei stabilită la un anumit moment de anumiţi indivizi într-o anumită situaţie
(de exemplu, unele cercetări efectuate în paradigma atribuirii).
III. Nivelul poziţional
Analiza interacţiunii interindividuale în situaţii specifice luând în calcul rolul
poziţiei sociale (al statusului, al identităţii) din exteriorul situaţiei considerate (de
exemplu, unele cercetări din domeniul identităţii sociale).
IV. Nivelul ideologic
9
Analiza interacţiunii interindividuale luând în calcul rolul credinţelor şi al

relaţiilor dintre grupuri (de ex., unele cercetări din domeniul identităţii sociale, al
reprezentărilor sociale, al influenţei minoritare; unele studii asupra normelor culturale.
Pentru Doise, este important ca teoriile să integreze (să articuleze, cu expresia lui)
concepte situate la niveluri diferite.
10
CURSUL 3
Acurateţe şi bias în auto-cunoaştere
Mulţi cercetători au privit capacitatea de a-şi cunoaşte propriul eu şi capacitatea

de a cunoaşte lumea în mod acurat, deci lipsit de deformări subiective, ca pe o condiţie
sine qua non a sănătăţii psihologice. Totuşi, oricât de venerabilă ar fi această tradiţie în
psihologie şi în ştiinţele spiritului în general, multe studii recente n-au putut furniza
suport empiric ideii că fericirea înseamnă absenţa totală a distorsiunilor în auto-
cunoaştere. Dimpotrivă, astăzi există numeroase studii care arată că aproape toţi indivizii,
şi cu deosebire cei ce au scoruri mari la măsurile de adaptare psihologică, manifestă
tendinţa de a vedea propriul eu şi lumea într-o lumină mai agreabilă decât sunt ele în
realitate. Mai mult, departe de a submina sănătatea, aceste iluzii contribuie la buna
funcţionare socială a individului, precum şi la fericirea lui.
A. Eul
Termenul de “eu” se referă la o structură cognitivă ce încorporează toate
modalităţile în care o persoană răspunde la întrebarea “Cine sunt eu?”. Acest sens este
identic cu ceea ce William James numea “eul cunoscut”. Vom folosi uneori, în cadrul
acestui curs, conceptul de “eu” şi în sensul de eu cunoscător, de eu care se implică activ
în procesarea informaţiei despre persoană.
Răspunsurile unui individ la întrebarea “Cine sunt eu?” pot fi incluse în trei
categorii. Mai întâi, sunt atributele fizice: “Sunt înalt”, “Sunt brunet”, etc. A doua
categorie este aceea a identităţilor sociale. Acestea sunt date de grupurile sociale cărora
individul le aparţine: “Sunt student”, “Sunt frizer”, “Sunt patron de magazin”, etc. În fine,
o a treia categorie corespunde identităţilor personale. În rândul acestora trebuie socotite:
1. trăsăturile percepute ale persoanei: “sunt nerăbdător”; 2. abilităţile şi talentele
percepute ale persoanei: “sunt un excelent tenisman”, 3. atitudinile, valorile şi interesele:
“sunt de stânga din punct de vedere politic”, “sunt un iubitor de muzică clasică”, etc.
1
Împreună, caracteristicile fizice, identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc

conţinutul eului sau conceptul de sine.
Definit în această manieră, eul reflectă percepţiile subiective ale individului.
Aceste percepţii nu coincid întotdeauna cu măsuri obiective. Cu alte cuvinte, imaginea
unei persoane despre propriul eu (conceptul de sine) poate sau nu să corespundă eului
real (adică, eului aşa cum este definit de anumite criterii consensuale sau normative).
Acest lucru este valabil mai cu seamă cu privire la identităţile personale. Acestea se
pretează într-o mai mare măsură la interpretare decât identităţile sociale sau decât
caracteristicile fizice ale persoanei. Un student cu note excelente se poate vedea pe sine
ca lipsit de inteligenţă. Un individ care se concepe pe sine ca fiind amabil şi rafinat, poate
fi văzut de ceilalţi ca lipsit de amabilitate şi grosolan. Date fiind aceste posibilităţi,
trebuie să ne întrebăm care este cea mai de dorit relaţie între eul perceput şi eul real. Oare
indivizii bine adaptaţi, sănătoşi din punct de vedere emoţional au percepţii despre
propriul eu care se apropie foarte mult de eul real?
2. Acurateţe şi auto-cunoaştere
Majoritatea perspectivelor teoretice asupra cunoaşterii de sine elaborate în
decursul timpului susţin că indivizii trebuie să aibă percepţii acurate despre ei înşişi,
percepţii care să nu fie afectate de distorsiuni subiective. Filosofii, începând cu filosofii
Greciei antice i-au îndemnat întotdeauna pe oameni să încerce să se cunoască pe ei înşişi.
Filosofii-teologi din Evul mediu, ca şi filosofii existenţialişti (Kierkegaard, Sartre) au
afirmat că oamenii au obligaţia de a se cunoaşte pe ei înşişi, de a-şi cunoaşte propria
natură. Cei ce nu reuşesc acest lucru sunt priviţi ca slabi şi ca ducând o existenţă inutilă.
Dar auto-cunoaşterea nu este numai un imperativ moral: ea are şi o valoare funcţională.
Înţelegerea lumii şi o bună evoluţie socială depind de gradul în care individul a izbutit să
se cunoască pe sine.
În secolul nostru, credinţa că auto-cunoaşterea acurată este esenţială pentru
funcţionarea socială optimă a persoanei a fost îmbrăţişată de psihiatri ca şi de psihologii
clinicieni. Jahoda (1958), de exemplu, a definit persoana sănătoasă mental ca una care
este capabilă să-şi perceapă eul aşa cum este în mod real, fără ca percepţiile să-i fie
deformate de aspiraţii şi dorinţe. Potrivit lui Maslow, indivizii sănătoşi sunt cei în stare să
2
se accepte aşa cum sunt, indiferent de discrepanţele dintre eul ideal şi eul real. Şi alţi
psihologi cunoscuţi (G. Allport, Erikson, Fromm) au sugerat că fericirea şi acurateţea
auto-percepţiei merg mână în mână. Multe din terapiile care s-au dezvoltat după 1950 se
bazează pe principiul că schimbarea terapeutică adevărată nu se poate produce decât
atunci când indivizii ajung să se perceapă aşa cum sunt ei în realitate. E de înţeles de ce
psihiatrii şi psihologii cu orientare clinică au dezvoltat astfel de teze. Ei intră adesea în
contact cu patologia psihică şi înţeleg repede că percepţiile distorsionate asupra eului (un
bolnav poate crede că are puterea unui monarh absolutist ori farmecul lui Mastroiani)
sunt nesănătoase şi non-adaptative. E firesc, în acest caz, să tragi concluzia că percepţiile
corecte asupra eului sunt necesare pentru o funcţionare normală. Totuşi, s-ar putea ca
acest raţionament să conţină erori: faptul că boala mentală se caracterizează uneori prin
distorsiuni grave ale eului nu implică în mod necesar că sănătatea mentală înseamnă
absenţa oricăror distorsiuni. Studiul comportamentului anormal nu poate să ne ajute
întotdeauna în înţelegerea comportamentului normal.
În ultimele trei decenii, psihologia socială a arătat că în domeniul auto-
percepţiilor acurateţea absolută nu este nici pe departe norma. Indivizii normali îşi
deformează auto-percepţiile în sensul auto-înălţării (self-enhancing). Din acest punct de
vedere, relevante sunt trei tendinţe: 1. indivizii au concepţii nerealist de pozitive despre ei
înşişi; 2. indivizii îşi supraapreciază capacitatea lor de a controla evenimentele din mediu,
inclusiv pe cele în mod obiectiv non-controlabile; 3. indivizii sunt exagerat de optimişti,
credinţele lor despre propriul viitor sunt mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod
pozitiv.
3. Iluziile de auto-înălţare
Concepţii nerealist de pozitive despre sine
Concepţiile tradiţionale despre sănătatea mentală susţin că indivizii adaptaţi sunt
conştienţi atât de aspectele pozitive ale eului, cât şi de aspectele lui negative, acceptându-
le pe unele ca şi pe celelalte. În contrast cu aceste idei, cercetările contemporane au
evidenţiat faptul că majoritatea indivizilor îşi concep eul în termeni preponderent pozitivi.
Aproape toţi indivizii cred că posedă cu mult mai multe trăsături pozitive decât trăsături
negative. Aproape toţi indivizii văd propriul eu “mai bun” decât eurile celorlalţi. Ei cred
3
că atributele pozitive sunt mai descriptive pentru eul lor decât pentru individul mediu şi
că atributele negative sunt mai puţin descriptive pentru ei decât pentru persoana medie.
Maniera pozitivă în care indivizii îşi văd propriul eu se extinde şi asupra rudelor şi
prietenilor lor: prietenii şi rudele sunt “mai bune” decât ceilalţi pe care nu-i cunosc. În
plus, indivizii cred că grupul lor e mai bun în comparaţie cu grupurile cărora ei nu le
aparţin (Tajfel şi Turner, 1986). Aşadar, oamenii sunt înclinaţi să-şi aprecieze familia,
prietenii şi membrii propriului grup cu trăsături mai pozitive decât îi apreciază pe alţii.
Percepţia pe care cei mai mulţi indivizi o au despre eu nu corespunde deloc cu cea
pe care o postulau modelele tradiţionale ale sănătăţii mentale. Departe de a fi atenţi la
aspectele favorabile şi la cele nefavorabile ale eului, indivizii normali îşi cunosc foarte
bine părţile bune dar sunt mult mai ignoranţi cu privire la părţile lor slabe.
Iluzia controlului
Credinţele iluzorii cu privire la pozitivitatea eului sunt însoţite de o credinţă
exagerată în propria capacitate de a controla mediul. Ellen Langer (1977) a pus în
evidenţă această iluzie de control în câteva experimente asupra comportamentului în
jocurile de noroc. Ea a constatat, de pildă, că subiecţii care au ales pentru ei înşişi un
număr de loterie cer, în medie, atunci când li se propune să-şi vândă biletul de loterie, un
preţ de patru ori mai mare decât cei al căror număr a fost ales de experimentator.
Subiecţii din primul grup se comportă în mod evident ca şi cum ar putea controla
evenimentele. Deşi cunoaşterea acurată a relaţiei dintre acţiunile proprii şi rezultatele în
mediu ale acestor acţiuni pare esenţială pentru o funcţionare eficientă, indivizii
supraestimează măsura în care acţiunile lor produc evenimente în mediu.
Optimismul nerealist
Credinţa că avem calităţi pozitive şi credinţa că putem controla evenimentele dau
naştere unei a treia iluzii de auto-înălţare: optimismul exagerat. Majoritatea oamenilor
cred că vor avea un viitor mai roz decât pot avea în mod obiectiv. Oamenii
supraestimează probabilitatea evenimentelor pozitive în viaţa lor: apreciază probabilitatea
de a avea o soţie frumoasă, de a avea un copil supradotat, de a avea un salariu ridicat, etc.
ca fiind foarte ridicată. Invers, dacă li se cere să estimeze şansele ca ceva rău să se
întâmple (să fie implicaţi într-un accident de automobil, să fie concediaţi, să contacteze o
4
boală foarte gravă), majoritatea subiecţilor îşi exprimă convingerea că ei au mult mai
puţine şanse ca ceilalţi să fie afectaţi de astfel de evenimente.
4. Iluziile de auto-înălţare şi adaptarea psihologică

Am constatat că mulţi indivizi au concepţii nerealist de pozitive cu privire la eu, la
capacitatea de a controla evenimentele şi la viitorul lor. Vom examina, în cele ce
urmează, felul în care aceste iluzii pozitive pot sta la baza adaptării.
Iluziile pozitive şi depresia
Depresia constituie cea mai răspândită formă de psihopatologie. În cazul Statelor
Unite, există statistici care arată că 75% din internările în instituţiile psihiatrice se
datorează acestei afecţiuni. S-a spus chiar că 15% din populaţia adultă a planetei suferă
de depresie. Dacă iluziile de auto-înălţare sunt dăunătoare pentru sănătatea psihică, ele ar
trebui să coreleze pozitiv cu depresia. Datele indică, însă, o corelaţie negativă între
iluziile pozitive şi depresie. Foarte multe cercetări subsumate “realismului depresiv” au
stabilit că iluziile pozitive lipsesc în cazul indivizilor depresivi. Mai precis, în comparaţie
cu indivizii non-depresivi, cei depresivi 1. sunt mai atenţi la trăsăturile pozitive şi
negative ale eului; 2. în cazul lor există o congruenţă mai mare între auto-aprecieri şi
aprecierile altora asupra lor; 3. ei oferă auto-aprecieri care concordă cu observaţiile
obiective (teste, etc.). Depresivii au într-o măsură mult mai redusă iluzia controlului; lor
le lipseşte optimismul nerealist cu privire la viitor. Pe scurt, depresivii au percepţii mult
mai acurate decât indivizii non-depresivi cu privire la eu, la controlul pe care l-ar putea
exercita şi la viitorul care-i aşteaptă. O astfel de concluzie contrazice, în mod evident,
concepţia tradiţională potrivit căreia cunoaşterea de sine acurată se află la baza sănătăţii
psihologice.
Studiile din domeniul conştiinţei de sine private se apropie, de asemenea, de ideile
expuse mai sus. Conştiinţa de sine privată se referă la gradul în care o persoană este
atentă la aspectele private, ascunse pentru ceilalţi ale eului (Fenigstein, Scheier şi Buss,
1975). S-a arătat că cei ce au scoruri mari pe scala conştiinţei de sine posedă o cunoaştere
detaliată şi acurată despre propriul eu (Franzoi, 1983). S-a arătat, de asemenea, că
conştiinţa de sine privată corelează pozitiv cu depresia (Smith şi Greenberg, 1981). Cu
5
alte cuvinte, cei ce se cunosc foarte bine pe ei înşişi au scoruri mari pe scale care măsoară
depresia.
Iluziile şi succesul în sarcină
Deşi stările emoţionale pozitive constituie o componentă importantă a sănătăţii
mentale, ele nu sunt singurul element al adaptării psihologice. O altă componentă
importantă a adaptării e capacitatea de a desfăşura o muncă creativă şi productivă. Iluziile
pozitive se află în legătură cu succesul în domeniile în care individul vrea să se realizeze.
Mai multe studii au demonstrat că indivizii care abordează sarcini creative sau
intelectuale cu o credinţă fermă în capacitatea lor de le rezolva şi cu o expectanţă de
succes au performanţe mai bune decât cei ce nu au astfel de atitudini. Ca atare, putem
spune că, în anumite condiţii, credinţa în succes e un predictor mai bun al succesului
decât nivelul real al abilităţii.
Relaţia pozitivă dintre iluzii şi performanţă este mai evidentă pentru sarcinile de
dificultate moderată ori ridicată. Ea este mediată de câţiva factori. Mai întâi, indivizii cu
percepţii pozitive asupra propriei abilităţi adoptă strategii de rezolvare mai eficiente decât
cei ce se îndoiesc de propria lor capacitate. În al doilea rând, dacă atenţia celor încrezători
în forţele lor rămâne fixată pe sarcină, atenţia celorlalţi stăruie asupra unor cogniţii
nerelevante pentru sarcină, ceea ce subminează performanţa. În al treilea rând, cei ce cred
în propria capacitate de a rezolva sarcina încearcă de mai multe ori şi persistă mai mult în
aceste încercări în comparaţie cu cei ce au percepţii negative asupra capacităţilor lor;
această diferenţă devine mai evidentă mai ales după un eşec.
Asocierea dintre iluzii şi performanţă este foarte interesantă întrucât ea contrazice
credinţa larg răspândită potrivit căreia indivizii trebuie să-şi cunoască adevăratul nivel al
capacităţii pentru a reuşi. E adevărat că supraestimarea grosolană a propriilor abilităţi
duce la eşec. Totuşi, performanţa nu depinde numai de abilitate. Ea depinde în bună
măsură şi de alţi factori: de strategiile specifice pe care le utilizează individul şi de
persistenţa lui în a obţine succesul. Iar credinţa în propria capacitate corelează pozitiv cu
aceşti factori.
Indivizii care posedă concepţii pozitive despre propriul eu, credinţa în
posibilitatea lor de a controla evenimentele şi o concepţie pozitivă despre viitor sunt mai
puţin expuşi depresiei decât cei ce nu au astfel de credinţe. Ei au, de asemenea, mai multe
6
şanse de a reuşi în sarcini dificile. Aşadar, departe de a submina sănătatea psihologică,

iluziile de auto-înălţare corelează pozitiv cu fericirea şi adaptarea.
5. Menţinerea iluziilor
Este evident că trebuie să ne întrebăm cum pot indivizii menţine astfel de iluzii
pozitive. Mai devreme sau mai târziu ei vor fi nevoiţi să-şi confrunte credinţele cu
realitatea. Ce rezultate are această confruntare? Răspunsul cel mai potrivit la această
întrebare, chiar dacă nu cel mai limpede, este “depinde”. Mai precis, depinde de felul în
care definim realitatea. Paul Watzlawick (1976) a distins două aspecte ale realităţii şi
distincţia lui s-ar putea dovedi extrem de utilă în acest context. Există, desigur, o realitate
perceptivă: acest aspect al realităţii se referă la percepţia senzorială a proprietăţilor
obiective şi tangibile ale obiectelor şi evenimentelor. Dar există şi o realitate
interpretativă, realitate care se referă la înţelesurile subiective pe care indivizii le atribuie
obiectelor şi evenimentelor. Între cele două tipuri de realitate există o diferenţă de
verificabilitate: în general, ne putem verifica uşor percepţiile asupra mediului fizic, dar
interpretările noastre sunt subiective şi, din această cauză, sunt foarte greu de infirmat.
Dacă un student a făcut sau nu un referat e simplu de stabilit; dacă el a făcut sau nu un
referat excepţional e, dimpotrivă, o chestiune deschisă oricăror interpretări. Dacă indivizii
sunt constrânşi în percepţiile lor să respecte realitatea fizică, ei sunt relativ liberi să-şi
construiască propria realitate interpretativă.
În bună parte, iluziile pe care le-am amintit până acum ţin de o realitate
interpretativă, şi nu de una perceptivă. Faptul că suntem generoşi, amabili sau curajoşi se
poate cu greu verifica. Nu există măsuri obiective ale generozităţii; testele standardizate
de amabilitate aşteaptă încă să fie realizate. Cât despre curaj, să ne gândim că pentru unii
cursele de formula 1 sunt esenţa însăşi a curajului, iar pentru alţii ele sunt stupide şi
constituie o probă clară de imaturitate. Desigur, nici una din aceste interpretări asupra
curajului nu poate fi considerată corectă, tocmai pentru că nu există un standard absolut
pentru măsurarea curajului. Dată fiind natura subiectivă a unor astfel de trăsături,
indivizii sunt relativ liberi să-şi definească cum vor propriile atribute. Într-un fel, natura
nedeterminată a realităţii sociale încurajează folosirea iluziilor pozitive. Din analiza
7
precedentă putem face ipoteza că iluziile de auto-înălţare se vor dezvolta mai curând în
privinţa atributelor ambigue decât în privinţa atributelor care pot fi uşor verificate.
Totuşi, indivizii dezvoltă iluzii pozitive şi pe dimensiuni ce se pretează la
verificare obiectivă. De pildă, cei mai mulţi indivizi cred că în privinţa inteligenţei i se
situează deasupra mediei, deşi testele de inteligenţă, ca măsuri obiective, arată limpede că
majoritatea indivizilor nu poate depăşi media. Studiile de psihologie socială au arătat că
indivizii sunt capabili să menţină iluzii pozitive dacă folosesc unul din următoarele tipuri
de strategii: a. strategii comportamentale ce reduc posibilitatea ca individul să ia
cunoştinţă de feedback-ul negativ; b. strategii cognitive ce reduc posibilitatea ca
feedback-ul negativ, atunci când nu poate fi evitat, să fie perceput ca implicând eul. c.
strategii “de control al pagubelor”, ce reduc şansele ca feedback-ul negativ, în cazul în
care se ia cunoştinţă de el, să aibă impact asupra sentimentului general de mulţumire de
sine (asupra auto-evaluării pozitive a persoanei).
A. Strategii comportamentale de evitare a feedback-ului negativ

Prima categorie de strategii include demersuri comportamentale ce asigură o
expunere minimă la feedback-ul negativ. Acest scop poate fi realizat prin: 1. expunere
selectivă la feedback-ul pozitiv; 2. demersuri pentru a face ambigue cauzele rezultatelor
negative ale individului.
Expunerea selectivă la feedback-ul favorabil
O modalitate de a asigura perpetuarea iluziilor pozitive ar fi ca individul să facă în
aşa fel încât feedback-ul negativ să nu fie întâlnit niciodată. Totuşi, a se izola complet de
feedback-ul negativ nu este adaptativ. Un individ care rămâne complet ignorant cu privire
la lipsa lui de abilitate într-un domeniu e condamnat să aibă mereu eşecuri în acel
domeniu. De aceea, o strategie mai eficientă constă în a acorda mult mai multă atenţie
informaţiei pozitive auto-relevante decât informaţiei negative auto-relevante. În acest fel,
individul va primi în mod preponderent feedback pozitiv, însă va întâlni din când în când
şi feedback negativ (deşi nu-l va căuta în mod activ).
Indivizii caută rareori informaţie diagnostică despre propriul eu (informaţie care
să le arate cum este eul în mod real). De pildă, ei caută un feedback diagnostic în privinţa
unor aspecte ale eului ce sunt modificabile. Un cercetător care îşi trimite manuscrisul
8
unui coleg pentru ca acesta să-i facă observaţii critice aşteaptă, desigur, un feedback
pozitiv, dar are, în plus dorinţa de a-şi îmbunătăţi lucrarea. Însă a căuta feedback cu
privire la produsele unei anumite capacităţi ale noastre nu e totuna cu a căuta feedback cu
privire la capacitatea în sine. În timp ce produsele capacităţii se pot ameliora, capacitatea
în sine e oarecum imuabilă. Ca atare, putem să ne întrebăm colegii ce cred despre
lucrarea pe care am făcut-o, dar e puţin probabil că-i vom întreba dacă cred că posedăm
capacitatea de a aduce contribuţii în domeniul nostru.
Strategia de auto-handicapare
Indivizii nu pot întotdeauna să ocolească situaţiile diagnostice. Un student, de
pildă, nu poate evita examenele. Deşi în astfel de situaţii pot apărea rezultate negative,
indivizii pot controla gradul în care aceste rezultate implică aspecte centrale ale eului. Ei
fac aceasta, potrivit lui Berglas şi Jones (1978) angajându-se în strategia de auto-
handicapare. Această strategie presupune ridicarea de către individul însuşi a unor
obstacole în calea succesului în scopul de a face ambigue cauzele rezultatelor negative
anticipate.
B. Strategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ

Evitarea feedback-ului negativ şi strategia de auto-handicapare sunt demersuri
adoptate de individ atunci când anticipează feedback-ul negativ. Dar uneori acest tip de
feedback, ce poate ruina iluziile pozitive, survine în mod neaşteptat, ca atunci când
individul se aşteaptă la o victorie şi suferă o înfrângere. În aceste condiţii indivizii se
resemnează să primească feedback-ul pozitiv? În nici un caz! Ei folosesc o serie de
strategii cognitive pentru a modifica feedback-ul negativ pe care-l primesc, reuşind să
atenueze impactul acestuia asupra eului. Aceste strategii presupun selectivitate în felul în
care b1. interpretează , b2. acordă atenţie, b3. îşi amintesc sau b4. explică feedback-ul
evaluativ.
b1. Interpretarea selectivă
În multe situaţii de evaluare, feedback-ul pe care-l primeşte persoana e ambiguu.
Să ne imaginăm că doi tineri ies în oraş la prima lor întâlnire, că la despărţire băiatul
îndrăzneşte să sărute fata şi că fata îi spune: “Trebuie să recunosc că nimeni nu m-a mai
sărutat aşa”. În acest caz, nu e clar deloc dacă acesta este un compliment sau o apreciere
9
negativă la adresa capacităţii băiatului de a săruta. Ca atare, băiatul poate interpreta

feedback-ul ambiguu într-o manieră favorabilă dacă e înclinat să facă lucrul acesta.
Remarcăm în treacăt că există studii care au pus în evidenţă incapacitatea depresivilor de
a interpreta feedback-ul ambiguu ca feedback pozitiv.
b2. Atenţia selectivă
Chiar în situaţiile în care feedback-ul pe care-l primeşte individul e lipsit de
ambiguităţi, există în general un amestec de veşti bune şi veşti proaste. De pildă, atunci
când o revistă respinge un manuscris refuzând să-l publice, autorului i se expun
neajunsurile, dar se fac şi remarci pozitive, iar autorul e îndemnat să încerce la o altă
revistă. Concentrându-şi atenţia în mod selectiv asupra aspectelor pozitive, autorul poate
transforma înfrângerea într-o victorie.
b3. Memoria selectivă
Indivizii pot influenţa impactul feedback-ului pe care-l primesc amintindu-şi în
mod diferenţiat reacţiile celorlalţi la performanţa lor. De pildă, dacă după ce a ţinut o
conferinţă un profesor îşi aminteşte toate complimentele pe care le-a primit, dar foarte
puţine critici, el poate trăi cu impresia că conferinţa sa a fost un succes răsunător. Există,
din aceste punct de vedere, foarte multe cercetări ce atestă că oamenii, mai ales cei non-
depresivi şi cei cu stimă de sine ridicată, au o memorie mai bună pentru feedback-urile
pozitive decât pentru cele negative.
b4. Atribuirile selective
În sfârşit, o altă strategie de a limita impactul feedback-ului negativ este aceea de
a recunoaşte existenţa sa dar de a-i nega implicaţiile. În câmpul atribuirii cauzale s-a pus
în evidenţă tendinţa indivizilor de a accepta într-o mai mare măsură responsabilitatea
pentru succes decât pentru eşec. Mai precis, rezultatele pozitive sunt atribuite unor
aspecte stabile, centrale ale eului (Am luat 10 la examen pentru că sunt inteligent), iar
rezultatele negative unor factori externi (Am „picat” examenul pentru că profesorul a fost
extrem de sever) sau, în cel mai rău caz, unor aspecte mai puţin stabile/centrale ale eului
(Am picat examenul pentru că n-am citit cursurile pe care ar fi trebuit să le citesc). Prin
urmare, indivizii admit în general că numai rezultatele pozitive se datorează trăsăturilor,
capacităţilor sau dispoziţiilor lor şi astfel ei sunt capabili să-şi menţină credinţele de auto-
înălţare chiar când se confruntă cu un eşec.
10
C. Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ

Prin strategiile pe care le-am menţionat deja, indivizii nu reuşesc întotdeauna să se
pună la adăpost de feedback-ul negativ. De pildă, după 30 de ani în care a încercat să
repare ceea ce se strica în casă (întrerupătoarele electrice, cuptorul aragazului, robineţii
de apă, etc.), un medic poate să recunoască faptul că e complet lipsit de abilităţi în acest
domeniu. Dacă va continua să nege lucrul acesta, nu va face decât să înregistreze noi
eşecuri.
În anumite condiţii, indivizii pot să dezvolte “insule recunoscute de
incompetenţă” (Taylor şi Brown, 1988). Ei pot admite că nu se pricep într-un domeniu,
pot chiar să exagereze gradul lor de incompetenţă în domeniul respectiv. Mulţi sunt
capabili să facă lucrul acesta într-o manieră care asigură o pagubă minimă asupra
evaluării lor pozitive de ansamblu. Vom enumera cinci strategii de “control al pagubelor”
asupra stimei de sine.
c1. Importanţa selectivă
Indivizii pot reduce impactul unei incompetenţe recunoscute minimalizându-i
importanţa. Medicul din exemplul de mai sus nu va recunoaşte nepriceperea sa în
repararea obiectelor casnice decât după ce va stabili pentru sine că acesta este un
domeniu complet lipsit de importanţă, în care se descurcă numai cei care n-au nici pe
departe calităţile lui intelectuale. Rosenberg (1979) a arătat că indivizii au convingerea că
atributele pe care le posedă ei sunt foarte importante, iar cele pe care nu le posedă sunt
lipsite de importanţă. Cei ce cred că sunt foarte inteligenţi dar relativ stângaci în relaţiile
sociale cred că inteligenţa e mult mai importantă decât capacitatea de a repurta succese
sociale.
Galagher şi Brown (1989) au furnizat subiecţilor informaţii despre o nouă
capacitate stabilită de psihologi, care ar măsura flexibilitatea în transformările mentale.
Subiecţilor li s-a aplicat apoi un test despre care li s-a spus că ar capta această capacitate.
După test, unora li s-au comunicat scoruri ridicate, altora scoruri foarte scăzute
(rezultatele erau pur fictive). La urmă, subiecţii completau un chestionar în care erau
întrebaţi, printre altele, cum apreciază importanţa capacităţii în cauză. În acord cu ipoteza
că indivizii diminuează importanţa trăsăturilor la care sunt deficienţi, cei ce primiseră
rezultate pozitive au apreciat că flexibilitatea în transformările mentale este foarte
11
importantă, iar cei cu scoruri mici au apreciat această capacitate ca fiind lipsită de
importanţă.
c2. Consensul selectiv
O strategie înrudită cu precedenta este tendinţa indivizilor de a exagera
procentajul celor ce au incompetenţa pe care ei o recunosc în cazul lor înşile. Campbell
(1986) a arătat că indivizii subestimează consensul pentru capacităţile lor percepute
(exemplu: puţini oameni pot rezolva jocurile de cuvinte încrucişate atât de repede ca
mine) şi supraestimează consensul pentru deficienţele lor percepute (exemplu: ca şi mine,
există enorm de mulţi oameni care au avut probleme cu matematica în liceu). Desigur, a
crede că incompetenţele proprii sunt larg împărtăşite diminuează considerabil impactul
feedback-ului negativ.
c3. Compararea socială în jos
Această strategie presupune compararea cu cei ce sunt dezavantajaţi pe o anumită
dimensiune. Un student care primeşte 5 la examen se poate consola comparându-se cu cei
care au picat. Îndreptându-ne atenţia către cei care stau mai rău ca noi, reuşim să facem
ca situaţia noastră să pară mai bună decât este în realitate. Într-un studiu asupra
pacientelor cu cancer la sân, Wood, Taylor şi Lichtman (1985) au găsit că majoritatea
femeilor îşi comparau situaţia cu aceea a altora care stăteau mai rău. Cele care adoptaseră
această tactică aveau scoruri mai bune pe o scală ce măsura adaptarea psihologică. Astfel
de rezultate sugerează că compararea socială în jos poate fi o strategie extrem de eficientă
în menţinerea stimei de sine după evenimente negative.
c4. Reflectarea în gloria altora
O altă strategie de a face faţă feedback-uli negativ este, într-un fel, inversa
comparării sociale în jos: în loc să se compare cu cei ce sunt relativ dezavantajaţi pe o
anumită dimensiune, individul poate încerca să-şi augmenteze propria valoare punând
accentul pe asocierea lui cu alţii care sunt avantajaţi pe o anumită dimensiune. Cialdini şi
colegii săi (1976) au observat că studenţii era mai înclinaţi să folosească pronumele “noi”
cu referire la echipa de fotbal a universităţii după ce aceasta câştigase un meci decât după
ce pierduse. Această tendinţă devenea mai evidentă după ce subiecţii suferiseră un eşec
personal.
12
c5. Auto-înălţarea compensatorie

Această ultimă strategie constă în a admite (parţial) îndreptăţirea feedback-ului
negativ şi a exagera valoarea personală în ce priveşte alte aspecte ale eului. Un tânăr care
a fost refuzat de fata pe care o iubeşte poate să contracareze această lovitură grea pentru
stima de sine spunându-şi că, în orice caz, e cel mai bun şahist din oraş. Brown, Smart şi
Gallagher (1990) au furnizat subiecţilor feedback pozitiv sau negativ la un test de abilitate
intelectuală. Apoi, într-un experiment despre care subiecţii credeau că nu are legătură cu
primul, ei au trebuit să aprecieze măsura în care o serie de adjective sunt auto-descriptive.
Jumătate din adjective se refereau la calităţi intelectuale (deştept, isteţ, inteligent, etc.) iar
cealaltă jumătate aveau o natură interpersonală (sincer, loial, amabil, etc.). Aşa cum
anticipaseră autorii, subiecţii care primiseră feedback negativ la testul de inteligenţă au
apreciat că adjectivele din prima grupă sunt mai puţin auto-descriptive, iar cele din grupa
a doua foarte descriptive. Aşadar, subiecţii încearcă să compenseze un eşec în domeniul
intelectual exagerând competenţa lor în domeniul afiliativ.
Care este, prin urmare, relaţia cea mai potrivită între imaginea individului despre
eu şi eul real? Deşi mulţi teoreticieni din discipline foarte diferite au susţinut că indivizii
au nevoie de percepţii acurate şi realiste, cele enumerate mai sus sugerează că mulţi
indivizi au concepţii despre eu mai pozitive decât s-ar putea justifica în mod realist.
Astfel de iluzii pozitive contribuie la menţinerea sănătăţii mentale, la adaptarea socială şi
la fericirea individuală.
13
CURSUL 4
Auto-prezentarea
Pe măsură ce psihologia socială s-a maturizat ca disciplină, ea a propus o viziune

tot mai dinamică şi mai complexă asupra comportamentului uman. În prezent, ideea că
oamenii nu reacţionează pasiv la stimulii din mediu a devenit o axiomă; ei încearcă să
structureze şi să modeleze mediul în care, încearcă să construiască un mediu mai puţin
ameninţător. Oamenii se plasează pe ei înşişi în situaţii agreabile şi avantajoase, prin
alegerea prietenilor, colegilor, locurilor de muncă, a locurilor de loisir; amenajează în aşa
fel circumstanţele în care evoluează încât acestea să le faciliteze atingerea scopurilor.
Oamenii încearcă, de pildă, să influenţeze atitudinile şi comportamentele celor cu care
interacţionează. Inteligenţa socială este considerată astăzi un constituent foarte important
al inteligenţei şi se află într-o relaţie strânsă cu statusul şi succesul individului în viaţa de
fiecare zi.
Miezul proceselor interpersonale din viaţa cotidiană îl constituie, după unii
cercetători, controlul informaţiei despre identitatea participanţilor, despre activităţile
desfăşurate împreună şi despre relaţia în sine. Concepte ca reglarea impresiei,
managementul impresiei, auto-prezentarea se referă tocmai la controlul pe care indivizii îl
exercită, uneori intenţionat, alteori fără intenţie, asupra informaţiei pe care o prezintă
audienţei, cu deosebire asupra informaţiei despre ei înşişi. Indivizii nu transmit celorlalţi
informaţii despre propria persoană la întâmplare: scopurile pe care şi le propun
influenţează felul în care ei preferă să interpreteze evenimentele şi felul în care transmit
informaţii audienţei.
Originile cercetărilor asupra reglării informaţiei sociale sunt de găsit în opera
interacţioniştilor clasici: Cooley şi Mead. Ei au arătat că auto-reglarea implică
transpunerea în rolul altuia, anticiparea reacţiilor altora la diferitele comportamente şi
selectarea conduitei celei mai adecvate în funcţie de reacţia presupusă a lor. Goffman
(1959) a îmbogăţit această concepţie, efectuând o genială analiză dramaturgică a
comportamentului social. Sociologul american a înţeles evoluţia cotidiană a individului
1
ca un joc de rol. El a arătat că “ori de câte ori un individ se găseşte în prezenţa altora, va
avea motive să manipuleze impresia pe care ceilalţi şi-o fac despre el în aşa fel încât
aceasta să servească propriile lui interese”.
Înainte de 1980, psihologii sociali au privit auto-prezentarea şi managementul
impresiei ca pe nişte concepte marginale. Auto-prezentarea desemna fie o distorsiune a
procesului de cercetare psihologică (în experimentul psihologic, subiecţii trăiesc frica de
evaluare şi de aceea îşi construiesc o faţadă potrivit criteriilor de dezirabilitate socială),
fie un domeniu al psihologiei aplicate, de care se interesau mai cu seamă cei ce lucrau în
publicitate (s-a demonstrat, de exemplu, că indivizii preocupaţi de impresia pe care o
creează celorlalţi sunt mai sensibili la mesajele din reclamele comerciale) sau în relaţiile
publice. Rareori, în această perioadă, auto-prezentarea a fost înţeleasă ca un proces
interpersonal fundamental. În anii ‘80 au apărut numeroase articole care au schimbat
radical statutul ştiinţific al acestui concept. În acelaşi timp, psihologii sociali au aplicat
ideile despre auto-prezentare în studiul unei game largi de fenomene sociale, ca
facilitarea socială, comportamentul de ajutorare, comportamentul agresiv, polarizarea de
grup, schimbarea de atitudine, reactanţa psihologică, consistenţa comportamentală,
comportamentele nonverbale, auto-handicaparea, anxietatea socială, comportamentul
alimentar, depresia, etc. Majoritatea analizelor din aceste domenii au ca idee comună
tendinţa indivizilor de a controla informaţia pentru a-şi facilita atingerea scopurilor.
Cu privire la scopul managementului impresiei şi al auto-prezentării există încă o
dispusă aprinsă între două poziţii. Unii cercetători înţeleg prin auto-prezentare un
comportament care apare numai în condiţii specifice sau care este utilizat numai de
anumite categorii de persoane. Această concepţie restrictivă asociază de obicei auto-
prezentarea cu anumite motive interpersonale (de pildă, cu dorinţa de a exercita influenţă
asupra altora sau cu dorinţa de a obţine aprobare socială), sugerând că ea presupune
premeditare şi înşelare.
Alţi analişti ai vieţii sociale susţin o concepţie mult mai largă despre auto-
prezentare, descriind-o ca pe un aspect universal al comportamentului social. Deşi
Goffman a recunoscut că auto-prezentarea ajută la câştigarea aprobării celorlalţi şi la
atingerea scopurilor, el a privit-o ca pe o condiţie esenţială a interacţiunii. Pentru a
interacţiona, indivizii trebuie să definească situaţia şi rolurile pe care le vor juca. Auto-
2
prezentare are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare persoană le

dă identităţii sale. Odată ce identităţile sunt stabilite, fiecare participant are obligaţia de a
se purta în concordanţa cu identitatea pe care şi-a ales-o şi de a accepta şi respecta
identitatea aleasă de celălalt. Auto-prezentarea permite participanţilor să definească ce va
fi fiecare; ea face ca interacţiunile să se desfăşoare uşor, fluent.
Potrivit acestei concepţii mai largi, auto-prezentarea nu contravine regulilor
morale şi nu este superficială. Ea presupune transmiterea informaţiei în aşa fel încât
audienţa să ajungă la o anumită concluzie. De obicei, informaţia prezentată este
adevărată, dar ea trebuie adecvată la circumstanţe (adică la scopurile contextuale ale
actorului şi la expectanţele şi valorile audienţei). Tot aşa cum un autor de manual
organizează informaţia de manieră concisă şi comprehensibilă, la fel, în viaţa cotidiană,
individul “editează” informaţia despre sine pentru a oferi cea mai bună descriere a sa. Din
această perspectivă, a întreba când se vor angaja oamenii în auto-prezentare e ca şi cum
am întreba când se vor angaja în cogniţie în timpul interacţiunii sociale. Auto-prezentarea
are loc toată vremea, dar depinde de scopurile actorului şi de caracteristicile situaţiei. Ea
variază în funcţie de:
1. Efortul cognitiv depus de actor pentru a prezenta informaţia;

2. Măsura în care actorul este conştient că încearcă să creeze o anume impresie;
3. Măsura în care comportamentul este perceput ca fals ori autentic;
4. Audienţa căreia îi este prezentată informaţia.
În expunerea de faţă, vom face apel la termenul de auto-identificare, propus de

Schlenker (1985), deşi trebuie să avertizăm asupra confuziei posibile cu sensul pe care
teoria identităţii sociale şi teoria auto-categorisirii îl atribuie acestui termen. Schlenker
înţelege prin auto-identificare procesul prin care se stabileşte identitatea unui individ
pentru el însuşi şi pentru alţii. Auto-prezentarea desemnează activitatea de reglare a
identităţii pentru ceilalţi reali sau imaginari. Deşi, adesea, termenii de management al
impresiei şi auto-prezentare sunt consideraţi echivalenţi, este oportun să observăm că
indivizii pot căuta să controleze informaţia despre obiecte şi evenimente care sunt numai
indirect legate de eu (de exemplu, eforturile publicitare de a influenţa percepţiile asupra
3
unei organizaţii sau asupra unui produs). De aceea, managementul impresiei se referă la
activitatea indivizilor desfăşurată cu scopul de a controla informaţia despre un obiect sau
un eveniment, inclusiv despre propriul eu.
Motivaţia auto-prezentării
Înainte de 1980, auto-prezentarea a fost asociată cu încercarea de a maximiza
aprobarea socială şi foloasele materiale ale individului. În cercetările contemporane,
motivele considerate ca aflându-se la baza ei sunt extrem de numeroase – le-am putea
uşor invoca pentru a explica orice comportament social. În cele ce urmează, ne vom referi
numai la motivele responsabile pentru reglarea informaţiei despre propriul eu şi le vom
împărţi în trei categorii: auto-glorificarea (menţinerea şi întărirea stimei de sine),
consistenţa de sine (validarea eului prin credinţe confirmatorii despre sine) şi auto-
autentificarea (încercarea de a afla adevărul despre propriul eu pe baza informaţiei
diagnostice).
A. Auto-glorificarea
Ideea că indivizii caută să-şi amplifice stima de sine este inclusă în multe teorii
asupra comportamentului social. Ea a fost în mod frecvent citată ca un motiv fundamental
ce marchează conţinutul auto-prezentării. Iluziile de auto-glorificare nu numai că
facilitează buna-dispoziţie şi confortul psihic al indivizilor, dar determină adaptarea
psihologică şi sănătatea mentală.
Atribuirile care glorifică eul generează afecte pozitive, iar cele care
dezavantajează (diminuează) eul generează afecte negative (Baumgarten şi Arkin, 1987).
De aceea, menţinerea stimei de sine şi reglarea afectelor trebuie înţelese ca procese aflate
într-o strânsă legătură. Baumgarten şi colaboratorii săi (1989) au găsit suport empiric
pentru ipoteza că indivizii încearcă să-şi regleze stările afective prin auto-prezentare.
În ciuda evidenţei copleşitoare pentru activităţile destinate protejării şi întăririi
eului, o problemă serioasă pentru aceste modele teoretice a fost aceea de a explica
situaţiile în care indivizii nu preferă auto-glorificarea – de exemplu, situaţiile în care ei îşi
asumă responsabilitatea pentru eşec şi caută informaţie diagnostică, chiar dacă aceasta le
confirmă cele mai rele temeri. De obicei, astfel de tendinţe sunt explicate arătându-se că
4
există cazuri în care auto-evaluările pozitive nu sunt adaptative întrucât produc decizii de
proastă calitate, iar consecinţele costisitoare ale acestor decizii antrenează scăderea stimei
de sine (Fiske şi Taylor, 1991).
Ideea că indivizii încearcă să prezinte partenerilor de interacţiune eurile lor ideale
sau eurile posibile preferate se află în legătură cu teoriile ce consideră menţinerea şi
întărirea stimei de sine ca principală motivaţie pentru auto-prezentare. Adepţii acestei
concepţii susţin că eurile ideale acţionează ca ghiduri pentru activităţile de auto-
prezentare, specificând în fiecare context ce trebuie şi ce nu trebuie făcut.
Discrepanţele dintre imaginile asupra eului real şi cele asupra eului ideal produc
afecte negative (Baumeister, Tice, 1986). Higgins a propus, în 1989, o foarte influentă
teorie a discrepanţelor dintre euri (self-discrepancy theory). Potrivit acestei teorii,
indivizii sunt motivaţi să acţioneze pentru adecvarea conceptului de sine la criteriile
relevante pentru dezvoltarea eului. Acestea din urmă sunt reprezentate de eurile ideale
(atribute pe care indivizii ar vrea să le aibă) şi eurile cuvenite (în limba engleză, ought
selves; atribute despre care indivizii cred că ar trebui să le posede). Discrepanţele dintre
eul actual şi eul ideal generează emoţii ce produc deprimare (tristeţe, dezamăgire), în
vreme ce discrepanţele dintre eul actual şi eul cuvenit generează emoţii ce produc
tulburare (frică, anxietate).
S-a demonstrat că indivizii sunt motivaţi să compenseze scăderile pe care constată
că le au pe anumite dimensiuni, întărind anumite aspecte ale eului. Compensarea poate să
se producă pe dimensiunea ameninţată (adolescentul a cărui înfăţişare fizică a fost
ridiculizată devine un halterofil recunoscut) sau pe altă dimensiune (acelaşi adolescent
studiază cu îndărătnicie şi devine un om de ştiinţă faimos).
B. Consistenţa de sine
Concepţiile expuse mai sus susţin că indivizii preferă să-şi construiască identităţi
care să le amplifice stima de sine. Swann (1987) a încercat să demonstreze că ei creează
condiţii, în plan public dar şi în plan privat, care să le verifice concepţiile pe care le au
despre ei înşişi, chiar dacă acestea sunt negative. Ei fac lucrul acesta servindu-se de o
gamă întreagă de strategii: procesarea selectivă a informaţiei, actualizarea informaţiei
5
confirmatorii, afilierea selectivă cu alţii care oferă feed-back confirmatoriu, auto-

prezentarea menită să determine răspunsuri confirmatorii ale celorlalţi.
Unul din aspectele foarte controversate ale teoriei auto-verificării este ideea că
indivizii cu credinţe negative despre ei înşişi vor căuta să confirme astfel de credinţe.
Swann a sugerat trei puncte în care această teorie nu intră în conflict cu teoriile asupra
stimei de sine.
Mai întâi, auto-verificarea apare numai atunci când indivizii sunt siguri de
credinţele lor. Cei mai mulţi oameni au credinţe pozitive despre ei înşişi, iar dacă întreţin
totuşi o credinţă negativă, o fac cu o certitudine redusă. De aceea, chiar şi prin auto-
verificare se urmăreşte, de fapt, întărirea stimei de sine. În al doilea rând, auto-verificarea
se aplică unor caracteristici specifice, şi nu unei impresii globale, pozitive sau negative.
Chiar şi indivizii cu o stimă de sine foarte scăzută doresc să primească un feed-back
favorabil pe dimensiunile pe care au credinţe pozitive despre ei înşişi. În al treilea rând,
Swann a distins între reacţiile afective, guvernate de principiile auto-glorificării, şi
reacţiile afective, guvernate de principiile auto-verificării. Ca atare, o persoană cu
credinţe negative despre sine se simte bine dacă primeşte o evaluare favorabilă, dar din
punct de vedere cognitiv respinge această evaluare ca incorectă.
C. Auto-autentificarea
Există, fără îndoială, avantaje de ordin adaptativ dacă individul caută să-şi
evalueze în mod acurat abilităţile, în loc să încerce să-şi întărească stima de sine sau să-şi
confirme credinţele despre sine. Trope (1986) a realizat cercetări cu scopul de a
demonstra că indivizii sunt motivaţi să caute informaţie diagnostică care să le permită o
cunoaştere de sine exactă. Psihologul american a arătat că preferinţa pentru informaţia
diagnostică este mai mare când există posibilitatea ca credinţele despre sine greşite să
aibă consecinţe grave pentru individ.
Totuşi, există numeroşi cercetători care se îndoiesc de existenţa acestei motivaţii.
În tratatul lor de cogniţie socială, Fiske şi Taylor (1991) apreciază că nu există destule
dovezi empirice care să ateste existenţa auto-autentificării. Brown (1990) a opinat că în
cea mai mare parte a timpului, oamenii nu au nevoie de informaţii exacte despre ei înşişi.
Multe calităţi sociale (amabilitatea, generozitatea) sunt extrem de greu de apreciat. În
6
plus, adaugă Brown, multe din deciziile individului se bazează mai mult pe valorile şi
gusturile lui şi mai puţin pe capacităţi (de exemplu, alegerea unei cariere artistice depinde
de talentul individului, dar şi de interesele şi valorile sale). Ca atare, indivizii sunt mai
puţin motivaţi decât am putea crede să obţină informaţie diagnostică despre ei înşişi.
Caracteristici ale identităţii dezirabile

Auto-identificările pot fi văzute ca activităţi ghidate de un scop, ce apar într-un
context social specific şi au anumite consecinţe pentru actor şi pentru ceilalţi. Potrivit
acestei concepţii, auto-identificările sunt construite în situaţie şi reprezintă o tranzacţie
între actor, audienţă şi situaţie; ele nu sunt simple expresii ale conceptului de sine sau
simple actualizări ale informaţiei din memorie. Forma şi conţinutul lor depind de factori
ce ţin de actor (conceptul de sine, valorile), de audienţă (expectanţele acesteia) sau de
situaţie (rolurile sociale relevante). Teoria auto-identificării (Schlenker, 1985) susţine că
aceşti factori afectează auto-identificările pentru că ei afectează dezirabilitatea imaginilor
pertinente ale identităţii.
Când este o auto-identificare dezirabilă? În principiu, ea are această calitate când
întruneşte două condiţii: este credibilă (actorul o percepe ca putând fi acceptată de
audienţă datorită faptului că este conformă realităţii empirice) şi este benefică (actorul o
percepe ca facilitându-i atingerea unor scopuri).
Caracterul benefic al identificării

Există enorm de multe studii care demonstrează că oamenii se prezintă celorlalţi
în aşa fel încât să poată obţine rezultatele dorite de pe urma interacţiunii. Edward Jones,
care a studiat linguşirea ca tactică de influenţare a şefilor de către subalterni, a arătat că
este foarte probabil ca auto-prezentarea să se conformeze aşteptărilor audienţei când
actorul depinde într-un fel sau altul de audienţă. În general, managementul impresiei este
pus în slujba amplificării puterii actorului în relaţiile sociale, făcând ca participarea lui la
viaţa socială să fie mai profitabilă (sau mai puţin costisitoare).
Indivizii pot revendica atribute dezirabile în mod direct, prezentând informaţii
despre propriile lor calităţi sau realizări, sau indirect, prezentând informaţie despre
calităţile şi realizările rudelor sau prietenilor. Într-un program de studii foarte complex,
7
Cialdini şi colaboratorii săi (1990) au arătat că indivizii se folosesc de succesele celor ce

le sunt apropiaţi pentru a-şi întări stima de sine, se distanţează de persoane care nu au
calităţi dezirabile, denigrează şi subevaluează realizările rivalilor şi caută să amelioreze
aprecierile lor publice asupra unor persoane lipsite de calităţi şi de realizări, dar de care
sunt deja legaţi. Aceste tactici indirecte de auto-prezentare sunt folosite mai frecvent după
ce persoana a suferit un eşec; de asemenea, ele sunt folosite de persoanele cu o stimă de
sine coborâtă. Pentru acestea din urmă, modalităţile indirecte de auto-prezentare au
avantajul că ele nu presupun aserţiuni moderate, evitând declararea unor calităţi personale
ce ar putea fi contestate de ceilalţi.
Nu există o singură imagine care ar trebui cultivată pentru a obţine putere sau
pentru a-şi atinge scopurile; diferitele tipuri de auto-prezentare pot fi eficiente în funcţie
de resursele actorului şi de contextul social. Actorul poate încerca să pară generos,
competent, amabil, puternic, neajutorat, etc. Cercetările au arătat că indivizii se prezintă
pe ei înşişi negativ dacă lucrul acesta serveşte scopurilor lor - de pildă, dacă ei cred că o
persoană adaptată, având calităţi pozitive va fi repartizată să realizeze o sarcină dificilă şi
neplăcută, sau dacă cred că audienţa se va simţi complexată de declararea unor calităţi
pozitive. Oamenii nu vor pur şi simplu să se prezinte celorlalţi într-o lumină pozitivă; ei
vor să atingă anumite scopuri, iar uneori aceste scopuri impun auto-prezentări modeste
sau chiar negative.
Caracterul credibil
Auto-prezentarea nerealistă, exagerat de pozitivă creează multe probleme
interpersonale şi personale. Ea poate genera expectanţe foarte înalte cu privire la
performanţele actorului, după cum poate genera anxietate, actorul temându-se că nu va
putea menţine multă vreme o astfel de faţadă. Aceste consecinţe pot afecta reputaţia
actorului şi-i pot aduce sancţiuni din partea celorlalţi. Încă Goffman (1959) a arătat că
auto-prezentarea produce obligaţia pentru actor de a fi ceea ce declară că este.
Schlenker şi Weigold (1989) au asemănat criteriile unei bune teorii ştiinţifice cu
cele folosite pentru evaluarea credibilităţii auto-identificărilor. Ei au menţionat următorii
factori ca fiind determinanţi pentru credibilitate:
8
1. Consistenţa empirică; 2. Consistenţa internă; 3. Simplitatea şi calitatea de a putea fi

comunicată; 4. Consistenţa cu normele culturale; 5. Validarea consensuală; 6. Reputaţia
şi 7. calităţile persuasive ale actorului.
Cercetările au arătat că aceşti factori facilitează acceptarea de către audienţă a
informaţiei prezentate de actor. De pildă, discrepanţa dintre descrierile actorului şi faptele
lui determină răspunsuri negative din partea audienţei; subiecţii se prezintă mai puţin
pozitiv când există o informaţie publică ce le poate invalida o auto-prezentare exagerat de
pozitivă.
Stiluri de auto-prezentare
În general, se disting două stiluri importante de auto-prezentare: stilul asertiv şi
stilul protectiv (Arkin, 1981). Stilul asertiv se referă la tendinţa de a valoriza prompt
oportunităţile de a obţine rezultatele dorite şi respectul celorlalţi, în vreme ce stilul
protectiv are în vedere ocolirea unor rezultate neplăcute pentru actor. Ambele stiluri pot fi
induse situaţional, dar pot reprezenta şi dispoziţii cronice ale unor persoane.
Stilul asertiv este caracterizat de o participare intensă la interacţiunile sociale (a
iniţia discuţii, a vorbi mult) şi de prezentarea unor calităţi distinctive şi pozitive. Acest
stil corelează cu stima de sine ridicată, sentimentul de control, încrederea în sine, lipsa
anxietăţii sociale, lipsa depresiei.
Prin contrast, stilul protectiv este caracterizat de comportamente defensive, menite
să prevină deteriorarea identităţii. Indivizii folosesc acest stil atunci când cred că este
improbabil să reuşească să creeze impresia pe care ar dori să o lase. Stilul protectiv este
asociat unor acţiuni ce reduc participarea la interacţiunile sociale şi cu o slabă auto-
dezvăluire. Auto-prezentarea este prudentă, modestă, destinată să îndepărteze atenţia
(individul declară că este mediu, că nu este unic, etc.). Cei care au o stimă de sine slabă,
cărora le este teamă de evaluările negative, cei care sunt anxioşi social, timizi, depresivi
sunt cei care folosesc cu precădere acest stil.
9
Auto-reglarea automată şi cea controlată

Managementul impresiei poate fi o activitate controlată, conştientă, un
comportament calculat, sau dimpotrivă, poate fi o activitate automată. Cercetătorii au
distins de mult între activităţile reglatoare selectate în mod conştient şi cele automate,
habituale. O bună parte din activităţile de auto-prezentare sunt rezultatul unor tipare de
comportament declanşate în mod automat de indicii situaţionali.
Auto-reglarea controlată apare cu precădere atunci când performanţa este foarte
importantă pentru actor (ea implică câştiguri sau pierderi potenţiale foarte mari) sau când
actorul întâmpină sau anticipează piedici în calea identificărilor dezirabile (de pildă,
atunci când se teme de criticile altora).
Paulhus şi colaboratorii săi (1988) au arătat că auto-prezentarea automată,
realizată fără un control cognitiv al individului, furnizează o informaţie mai pozitivă
decât auto-prezentarea controlată. Când subiecţii se concentrează asupra altei sarcini,
auto-descrierile lor sunt mai pozitive decât atunci când se concentrează exclusiv asupra
acestor auto-descrieri. Răspunsurile egocentrate sunt în mod frecvent automate.
Cercetătorii au crezut mult vreme, ca şi psihologul naiv, că atunci când oamenii
acţionează în mod controlat, ei încearcă să creeze impresii mai pozitive decât cele pe care
le au despre ei înşişi la nivel privat. Dar studiile lui Paulhus au arătat că instituirea
deliberată a controlului îi face pe indivizi mai prudenţi: ei reflectează mai mult asupra
credibilităţii informaţiilor despre ei înşişi pe care le furnizează celorlalţi şi asupra
consecinţelor neplăcute ale invalidării acestor informaţii.
Controlul auto-prezentării
Au indivizii o performanţă mai bună atunci când încearcă să controleze auto-
prezentarea? Studiile realizate până acum arată că atenţia îndreptată spre tipul de impresie
pe care o creează persoana ameliorează uneori performanţa, dar alteori o deteriorează.
Când indivizii se aşteaptă să aibă o performanţă bună, concentrarea asupra auto-
prezentării îmbunătăţeşte performanţa. Indivizii încrezători în propriile forţe reuşesc să
facă o impresie foarte bună atunci când îşi propun aceasta. Dimpotrivă, atunci când
indivizii se aşteaptă la o performanţă slabă, concentrarea asupra impresiei pe care o
produc va contribui la deteriorarea performanţei.
10
Schlenker şi Leary (1982) au sugerat că anxietatea socială apare atunci când

persoana este motivată să creeze o anumită impresie celorlalţi, dar se îndoieşte că poate s-
o facă. În aceste condiţii, persoana devine conştientă de sine: ea acţionează depunând
mult efort, în mod foarte elaborat, dar are sentimentul inferiorităţii. Anxietatea socială
este asociată cu răspunsuri nervoase, dificultăţi de comunicare, tendinţa de a ocoli
participarea socială, un stil de auto-prezentare protectiv. Toate acestea creează o impresie
proastă şi determină respingerea persoanei. Performanţa indivizilor anxioşi este slabă din
cauza preocupării excesive de a face o impresie bună. Cei ce sunt foarte preocupaţi de
felul în care sunt evaluaţi de alţii au o foarte slabă participare la interacţiunile sociale.
Eficienţa auto-prezentării depinde nu numai de concentrarea atenţiei asupra eului,
dar şi de felul în care se concentrează individul şi de aspectele comportamentului pe care
le are în vedere. În teoria asupra identificării acţiunii, Vallacher şi Wegner (1987) au
arătat că acţiunile pot fi identificate (clasificate şi descrise) la diferite niveluri într-o
ierarhie a abstracţiei. De exemplu, activitatea de conversaţie cu altă persoană poate fi
identificată la un nivel înalt de abstracţie (actorul vede sarcina ca pe “o încercare de a
face o impresie bună”) sau la un nivel inferior de abstracţie, la care se precizează
comportamentele specifice (actorul concepe sarcina ca “a zâmbi, a încerca să pari atent la
ce spune celălalt, a da din cap aprobator”). Cei doi autori au demonstrat că sarcinile
dificile sunt mai bine realizate atunci când sunt identificate la un nivel inferior de
abstracţie, în timp ce sarcinile uşoare sunt realizate mai repede şi mai precis când sunt
identificate la un nivel superior. Activităţile încheiate cu succes sunt identificate la nivele
superioare de abstracţie, iar eşecurile la nivele inferioare. Acţiunile identificate de obicei
la un nivel înalt de abstracţie sunt perturbate dacă sunt reinterpretate la un nivel inferior –
de exemplu, atunci când unui virtuos al pianului i se cere să se concentreze pe mişcarea
fiecărui deget, el va avea o performanţă mai slabă. Potrivit acestei analize, indivizii care
au abilităţi sociale vor avea o performanţă mai bună în auto-prezentare dacă se vor
concentra asupra tipului de impresie pe care vor să o creeze, iar cei lipsiţi de abilităţi
sociale vor obţine o performanţă mai bună dacă se vor concentra pe activităţile specifice
care duc la crearea unei impresii bune.
11
Monitorizarea sinelui (Self-monitoring)

Conceptul de self-monitoring a fost introdus de Mark Snyder şi a devenit cel mai
cunoscut concept din domeniul diferenţelor individuale în ceea ce priveşte managementul
impresiei. Indivizii caracterizaţi într-o mare măsură de acest parametru au o sensibilitate
crescută la indicii din situaţie care semnalează oportunitatea unui comportament şi au
abilitatea de a folosi aceşti indici pentru a-şi regla auto-prezentarea. Potrivit lui Snyder,
astfel de indivizi sunt participanţi sociali foarte eficienţi, care ştiu să-şi adapteze
comportamentul la expectanţele sociale, dar care dau dovadă de inconsistenţă
comportamentală trans-situaţională. Snyder a construit o scală pentru a măsura diferenţele
individuale în managementul impresiei. Există însă şi alte variabile legate de auto-
prezentare pentru care s-au construit scale: conştiinţa de sine, orientarea spre identitate,
dezirabilitatea socială, stima de sine, anxietatea socială.
Audienţa şi comportamentul public

Goffman (1959) a distins între “scenă”, locul unde individul trebuie să-şi regleze
comportamentul, căci este privit de o audienţă, şi “culise”, unde individul se poate relaxa,
la adăpost de privirile audienţei. Psihologii sociali au încercat să capteze aspectele
importante ale acestei distincţii pe dimensiunea public-privat. Această dihotomie reflectă
gradul în care comportamentul poate fi observat şi evaluat de alţii sau poate fi ascund
vederii lor.
În general, atunci când comportamentul public a fost comparat cu cel privat, au
rezultat următoarele caracteristici ale comportamentului public:
1. Este mai important, căci influenţează evaluările şi expectanţele altora, şi, ca
atare, rezultatele interacţiunilor şi identitatea actorului;
2. Îl angajează pe actor, căci îl obligă să se poarte în manieră consistentă;
3. Este constrângător, căci actorul trebuie să fie capabil să dovedească şi să apere
calităţile pe care a declarat sau a dat de înţeles că le are;
4. Produce într-o măsură mai mare excitaţie fiziologică;
5. Este o sursă importantă pentru definirea realităţii sociale căci oferă date pentru
validarea consensuală a opiniilor şi abilităţilor.
12
Audienţele
La fel de importantă pentru auto-prezentare ca şi caracterul public sau privat al
comportamentului este audienţa conştientizată (salience) pentru actor. Puterea audienţelor
reale sau imaginare de a modela credinţele şi comportamentele indivizilor a fost probată
în numeroase studii. Unii cercetători au studiat eul ca o audienţă pentru propriul
comportament. Eul oferă o orientare evaluativă distinctă de orientarea evaluativă a altora.
Totuşi, procesul de apreciere este similar pentru audienţa care sunt ceilalţi şi pentru eul ca
audienţă, căci implică în aceeaşi măsură, observare, evaluare şi sancţionare a
comportamentului după un set de prescripţii şi standarde.
Analizele clasice s-au interesat de impactul audienţelor imediate, mai cu seamă de
felul în care acestea afectează excitarea fiziologică a actorului şi posibilitatea lui de a
obţine rezultatele dorite. În general, audienţele au un impact mai mare asupra excitării
fiziologice a actorului şi asupra auto-identificărilor lui când sunt semnificative (au status
superior, sunt puternice, atractive, experte, etc.) şi când sunt numeroase. După 1980,
cercetătorii au remarcat că audienţele au impact asupra comportamentului ca ţinte ale
comunicării şi ca factori ce fac conştientă (salience) informaţia despre identitate.
Audienţele ca ţinte ale comunicării

Pentru a comunica, vorbitorii şi ascultătorii (emiţătorii şi receptorii) trebuie să
stabilească o bază comună – adică credinţele, presupoziţiile şi cunoştinţele pe care le
împărtăşesc. Comunicarea eficientă impune ca informaţia să fie organizată în aşa fel încât
să se potrivească sistemului de cunoştinţe şi valori al receptorului. Acest proces necesită
abilitatea de a prelua imaginar rolul celuilalt pentru a anticipa reacţiile audienţei şi
abilitatea de a ajusta conţinutul şi forma mesajului pentru a obţine efectul dorit.
Audienţele pot fi văzute, de aceea, ca nişte şabloane, fiecare cu un tipar diferit de valori şi
cunoştinţe.
Indivizii sunt foarte sensibili la tipul de audienţă cu care se confruntă. Doi
cercetători americani, DePaulo şi Coleman (1986) au găsit diferenţe semnificative între
tipurile de discurs pe care subiecţii le adresează unui copil, unui adult bolnav mintal, unui
străin ce nu vorbea bine engleza şi unui adult american normal. Mesajele adresate
copiilor, de exemplu, erau mai clare, mai simple, cu pauze mai lungi.
13
Audienţele ca indici pentru informaţia despre identitate

Audienţele pot face ca informaţia despre identitatea actorului să fie conştientă
(salientă, pot face priming cu). Ele pot activa scheme cognitive relevante de sine, de
roluri (de exemplu, unei mame vederea copilului îi activează un set de imagini de sine şi
de roluri relevante pentru rolul de mamă), scopuri ce pot fi satisfăcute şi scenarii1 ce pot
fi urmate (de exemplu vederea unui membru atractiv al sexului opus face să devină
pregnant în mintea noastră script-ul unei întâlniri de dragoste). Odată activată această
informaţie, conştient sau inconştient, actorii ţin seama de ea în auto-prezentare.
Baldwin a studiat capacitatea diferitelor tipuri de audienţă de a face priming cu
diferitele experienţe ale individului. Într-un experiment al lui Baldwin şi Holmes (1987),
studentele apreciază un text literar cu aluzii sexuale mai negativ după ce au văzut
fotografia unuia din părinţii lor decât după ce au fost expuse la fotografia unei prietene.
Pe aceeaşi linie de cercetări, Baldwin şi colaboratorii săi (1990) au cerut studenţilor să se
evalueze pe ei înşişi şi ideile lor după expunerea inconştientă la diapozitive ce-i prezentau
pe alţii semnificativi într-o postură aprobatoare sau dezaprobatoare. Evaluările au fost
mai negative după expunerea subiecţilor la imaginea celorlalţi semnificativi care îi
dezaprobau.
Justificările – explicaţii selective pentru realitatea socială

În cursul interacţiunilor cotidiene, în dorinţa lor de a-şi construi identităţi
contextuale dezirabile, indivizii se confruntă cu obstacole şi dificultăţi – incidente şi
greşeli, eşecuri în sarcini mai mult sau mai puţin importante, feed-back nedorit de la alţii,
etc. În astfel de cazuri, indivizii îşi mobilizează eforturile pentru a face faţă problemei, iar
o manieră eficientă de a rezolva problema este aceea de a construi explicaţii pentru
dificultatea întâmpinată declarate apoi public. Explicaţiile se impun ori de câte ori
indivizii violează prescripţii sociale, iar aceste transgresiuni le ameninţă identitatea. De
obicei, astfel de explicaţii protejează stima de sine a indivizilor, reconciliind conduita cu
prescripţiile violate. Ele sunt strategii extrem de eficiente de auto-prezentare în situaţii
specifice.
1
Scenariile, denumite şi scheme cognitive evenimenţiale sau script, se referă la blocuri structurate şi
organizate de cunoştinţe despre etapele logice şi cronologice ale unui eveniment.
14
Mărimea repercusiunilor negative este în funcţie de: 1. Importanţa prescripţiilor

violate (includem aici şi răul produs celorlalţi); 2. Legătura dintre actor şi eveniment, care
indică responsabilitatea actorului. Pe măsură ce creşte importanţa evenimentului şi
legătura cu actorul, cresc şi urmările negative pentru identitatea actorului, sancţiunile,
precum şi afectele negative.
Din punctul de vedere al auto-prezentării actorului, o explicaţie este eficientă în
măsura în care reduce repercusiunile negative – sancţiunile aplicate de ceilalţi şi efectele
negative asupra identităţii. Pentru a anula sau măcar a micşora urmările neplăcute ale
unui comportament, actorul poate: 1. Să folosească o scuză care să reducă legătura sa cu
evenimentul; 2. Să folosească o justificare, făcând să pară că răul este mai mic sau chiar
că urmările comportamentului nu sunt nocive, ci benefice; 3. Să-şi exprime regretul.
Astfel de explicaţii pentru comportamente sunt recomandabile dacă sunt eficiente (reduc
consecinţele negative) şi dacă sunt credibile (sunt acceptate ca atare de ceilalţi).
Scuzele
Scuzele sunt încercări de a anula sau de a reduce legătura actorului cu
evenimentul. Scuzându-se, subiectul declară o responsabilitate redusă ori schimbă
atribuirile cauzale de la elementele centrale ale identităţii la cele periferice sau la
elemente externe. O scuză “bună”, adică una care oferă protecţie deplină actorului
atribuie transgresiunile şi eşecurile sale unor cauze externe necontrolabile şi
neintenţionate.
Snyder şi Higgins (1988) au arătat că avantajele scuzelor merg dincolo de
reducerea sancţiunilor sociale negative. Scuzele amplifică afectele şi emoţiile pozitive,
întăresc stima de sine, reduc anxietatea şi depresia, ameliorează sănătatea fizică şi
îmbunătăţesc performanţa. Pe de altă parte, scuzele pot genera probleme dacă sunt
folosite prea des şi nu sunt crezute de ceilalţi semnificativi. Cel puţin o formă de scuză –
acuzarea altora – se soldează cu urmări negative. Tennen şi Affleck (1990) au probat
relaţia dintre acuzarea altora şi slaba adaptare psihologică. Soţii cu probleme sunt ce mai
bun exemplu în acest sens – ei se amuză adeseori unul pe altul, intensificând astfel
conflictul. Cei doi autori citaţi susţin că asumarea vinovăţiei, în măsura în care înseamnă
15
reala renunţare la acuzarea celorlalţi, poate avea efecte pozitive în planul adaptării
persoanei.
Auto-handicaparea reprezintă un concept foarte folosit în cercetările de psihologie
socială şi de psihologie clinică din ultimul timp. Ea se referă la situaţiile în care individul
îşi creează singur un handicap, îşi aşează un obstacol în cale pentru a atenua implicaţiile
evaluative ale performanţei sale (Jones şi Berglas, 1978). Astfel, eventualul eşec poate fi
scuzat dând vina pe obstacol, şi nu pe componentele centrale ale identităţii, iar eventualul
succes este încă mai răsunător, căci s-a produs în condiţiile în care individul a avut de
înfruntat un obstacol. Auto-handicaparea poate fi socotită un fel de scuză anticipativă,
care protejează identitatea creând impresia că şansele de a eşua sunt foarte mari. Indivizii
folosesc această strategie atunci când nu sunt siguri de succesul într-o sarcină care are
relevanţă pentru concepţia lor de sine. S-au studiat multe obstacole utilizate ca auto-
handicapuri: alcoolul, drogurile, anxietatea, starea de indispoziţie, boala, lipsa de somn,
conflicte recente, etc.
Justificările
Justificările îşi propun să modifice interpretarea celorlalţi asupra evenimentului,
reducând importanţa pescripţiilor violate (legea care prevede viteza maximă legală de 50
km/h în localităţi este o absurditate), reducând răul făcut (şocurile pe care i le-am
administrat n-au fost foarte dureroase) sau făcând apel la un set alternativ de prescripţii
(l-am pedepsit pentru binele lui; o să-mi mulţumească într-o zi).
Potrivit lui Baumeister, Stillwell şi Wotman (1990), agresorii şi victimele au
interpretări diferite ale evenimentului în care au fost implicaţi. Agresorii au tendinţa de a
reduce răul făcut, declară că furia a fost potrivită în circumstanţele date şi consideră că
totul s-a încheiat cu bine. Pe de altă parte, victimele percep consecinţe negative pe durată
îndelungată, văd furia agresorului ca o reacţie exagerată, comportamentul său ca arbitrar,
inconsistent, imoral şi lipsit de sens.
16
Apărările
Apărarea înseamnă recunoaşterea şi exprimarea regretului pentru evenimentele
indezirabile. Ele îndeplinesc o funcţie socială foarte importantă: se admite că prescripţiile
au fost violate, se reafirmă valoarea prescripţiilor şi se recunosc obligaţiile interpersonale.
La nivel personal, ele reduc consecinţele negative pentru actor. Apărările pot merge de la
simpla recunoaştere a violării normei la exprimarea pe larg a regretului, însoţită de oferte
de compensaţii şi promisiuni de conduită mai bună pe viitor.
*
Domeniul teoretic al auto-prezentării devenit foarte bogat şi variat în ultimii 20
de ani. Conceptualizările recente descriu auto-prezentarea ca pe o componentă
fundamentală a interacţiunii sociale. Pentru a comunica, indivizii trebuie să selecteze o
cantitate imensă de informaţie despre ei înşişi, sintetizând-o şi transmiţând celorlalţi
numai ceea ce impune situaţie şi relaţia. Această prezentare a informaţiei despre sine
însuşi este influenţată de scopurile individului şi de tipul audienţei. Ea presupune
activităţi automate ori controlate şi cuprinde aserţiuni auto-descriptive mai mult sau mai
puţin adevărate. Auto-prezentarea apare în toate stadiile unei relaţii, în primele întâlniri,
ca şi în relaţiile de lungă durată.
17
CURSUL 5
Auto-dezvăluirea
Eugen D. îşi face cu greutate prieteni. Cei ce-l cunosc îl simpatizează, dar nimeni
nu ştie ce simte el cu adevărat şi ce năzuinţe are.
Camelia S. nu are nici ea prieteni. Spre deosebire de Eugen, însă, ea nu manifestă
deloc reţineri în a comunica celorlalţi sentimentele şi problemele ei. Camelia dezvăluie
gânduri intime aproape oricui. Ceilalţi consideră lucrul acesta bizar.
Sebastian R. se simte mult mai aproape de Lidia B. de la ultima lor întâlnire.
Lidia i-a vorbit, în sfârşit, despre problemele pe care le are cu tatăl său, iar Sebastian a
răspuns mărturisindu-i gelozia pe care întotdeauna a încercat-o faţă de fratele său mai
mare. El are acum convingerea că relaţia cu Lidia a devenit mai solidă.
Ioana M. este zguduită de divorţul de soţul ei, Iosif. Îşi dă seama acum că nu ştie
aproape nimic despre el. Timp de cinci ani a trăit cu el, a gătit pentru el, i-a spălat
cămăşile, a dormit cu el. În tot acest timp, au discutat banalităţi: ce vor mânca la cină,
cum îşi vor amenaja casa de la munte pe care au moştenit-o, ce culoare va avea rochia ei
la nunta surorii lui. Dar cine este el şi ce vrea de la viaţă, ea nu ştie.
Gabriel H., un inginer de 45 de ani, era uluit când a coborât din tren la
Bucureşti. După ce au schimbat câteva cuvinte, vecinul de compartiment i-a povestit pe
larg despre eşecul lui marital recent. Gabriel şi-a amintit de sfârşitul primei lui căsătorii,
aşa că i-a vorbit străinului despre aceasta. Treptat, Gabriel a mărturisit unele din
sentimentele lui cele mai intime. Acum nu înţelege cum s-a putut întâmpla. La urma
urmei, n-o să-l mai vadă niciodată pe necunoscut. Poate de aceea s-a şi confesat…
În toate cazurile de mai sus este implicată auto-dezvăluirea, procesul prin care
individul comunică altora informaţii despre el. Auto-dezvăluirea este o parte deosebit de
importantă a interacţiunilor noastre cu ceilalţi. Deciziile cu privire la auto-dezvăluire –
dacă transmitem gânduri, sentimente sau experienţe altor persoane, nivelul de intimitate
1
al acestor dezvăluiri, momentul potrivit pentru a o face, persoana în faţa căreia o facem –
au repercusiuni asupra evoluţiei noastre sociale. Ele determină numărul şi calitatea
relaţiilor noastre de prietenie; ele influenţează aprecierile celorlalţi asupra stabilităţii
noastre emoţionale şi a adaptabilităţii noastre sociale; nu mai puţin, ele influenţează
satisfacţia noastră în faţa vieţii în general. În sfârşit, mai adăugăm că tipul, cantitatea şi
momentul auto-dezvăluirilor afectează cunoaşterea de sine şi starea de sănătate mintală şi
fizică.
Măsurarea auto-dezvăluirii
Cel mai folosit instrument pentru stabilirea diferenţelor individuale în ceea ce
priveşte auto-dezvăluirea este Jourard Self-Disclosure Questionnaire (JSDQ).
Instrumentul original, descris în articolul lui Jourard şi Lasakow (1958) cuprindea 60 de
itemi, mai precis câte 10 itemi pentru fiecare din următoarele domenii: atitudini şi opinii,
gusturi sau interese, muncă (sau studii), bani, personalitate şi corp. Subiecţii răspundeau
la fiecare item indicând gradul în care au dezvăluit informaţii faţă de patru persoane-ţintă:
mama, tata, „cel mai bun” prieten de sex opus, „cel mai bun” prieten de acelaşi sex.
Scorurile avea valori de la 0 la 2: 0 = lipsa dezvăluirii faţă de persoana ţintă; 1 =
dezvăluire în termeni generali; 2 = dezvăluire completă privind o anumită chestiune. În
afara acestui chestionar standard, unele cercetări au folosit variante ale JSDQ, diferite de
chestionarul iniţial în ceea ce priveşte lungimea, persoanele-ţintă, natura itemilor.
Din păcate, validitatea predictivă a JSDQ este redusă. Cercetătorii n-au putut
evidenţia o relaţie între scorurile subiecţilor la acest chestionar şi dezvăluirea în situaţii
reale sau aprecierile capacităţii de dezvăluire făcute de prietenii subiecţilor.
În deceniul al 7-lea, Jourard şi colaboratorii săi au început să folosească un
chestionar mai scurt, cu 40 de itemi, în care subiecţilor li se cere să arate ce au dezvăluit
cuiva în trecut şi ce ar fi dispuşi să dezvăluie unui necunoscut de acelaşi sex. Cât priveşte
acest chestionar, există studii care confirmă capacitatea lui de a prezice dezvăluirea în
situaţii reale. Aceleaşi studii indică faptul că în aceste situaţii, variabilele situaţionale ar
putea atârna mai greu decât cele ce ţin de personalitate.
Rickers-Ovsiankina (1956) a construit şi ea un instrument pentru a măsura
capacitatea şi disponibilitatea indivizilor de a comunica informaţii despre ei înşişi: Scala
2
Accesibilităţii Sociale (The Social Accessibility Scale) cu 25 de itemi. Spre deosebire de

JSDQ, la completarea acestui chestionar, subiecţilor li se cere să indice lucrurile pe care
le-ar dezvălui despre ei şi cele pe care le-au dezvăluit. Persoanele-ţintă sunt un străin, o
cunoştinţă şi un prieten foarte bun. Cercetările au arătat că JSDQ şi această scală nu
măsoară acelaşi lucru.
Conceptul de accesibilitate verbală propus de Polansky (1965) şi apropiat de ideea
de auto-dezvăluire a fost măsurat prin metoda propoziţiilor incomplete, gradul de acord
cu anumite afirmaţii (de exemplu, “Oamenii cu adevărat deştepţi îşi ţin opiniile pentru
ei”) şi aprecieri ale persoanelor apropiate.
Parametri ai auto-dezvăluirii
Auto-dezvăluirea poate varia în multe privinţe. De pildă, un individ poate releva
altuia informaţii despre foarte multe aspecte ale vieţii sale şi totuşi să-i furnizeze numai
informaţii superficiale. Putem să spunem altei persoane că suntem studenţi la psihologie,
că ne place tenisul, că ne place la nebunie să mâncăm pizza şi hamburgeri, că ne-am
născut la Deva şi că avem doi fraţi mai mari. Toată această poveste îl face pe celălalt să
cunoască multe faţete ale vieţii noastre, dar el nu va şti nimic despre speranţele,
aspiraţiile şi temerile noastre, despre ce ne face să fim o persoană unică. O astfel de
dezvăluire este caracterizată de vastitate, dar nu de profunzime. În alte cazuri, dezvăluirea
poate fi foarte intimă şi personală, dar să se refere la un singur aspect al existenţei celui
ce dezvăluie – de exemplu, experienţele lui sexuale.
Parametrii de bază ai auto-dezvăluirii sunt:

a. cantitatea de informaţie dezvăluită;
b. caracterul intim al informaţiei dezvăluite (profunzimea dezvăluirii);
c. durata dezvăluirii.
În situaţiile concrete de auto-dezvăluire, caracterul intim şi durata dezvăluirii sunt
independente – s-a stabilit o corelaţie de 0.42 între cele două variabile. Cât despre relaţia
dintre cantitatea de informaţie şi caracterul intim, ea este de dependenţă inversă: indivizii
au tendinţa de a dezvălui foarte puţin despre chestiunile intime.
3
Există puţine cercetări asupra conţinutului auto-dezvăluirii. Levin şi Gergen

(1969), de pildă, au ajuns la concluzia că indivizii dezvăluie aspecte mai pozitive despre
ei înşişi când încearcă să facă pe cineva să-i accepte şi să-i simpatizeze. Femeile au o
tendinţă mai pronunţată de a comunica experienţele neplăcute, anxietăţile şi grijile, dar
comunică lucrurile plăcute în aceeaşi măsură în care o fac soţii lor.
Teoria penetrării sociale

Teoria penetrării sociale este o teorie asupra dezvoltării relaţiilor intime, care
pune în evidenţă amplificarea progresivă a schimburilor dintre parteneri. Ea a fost
propusă de Irving Altman şi Dalmas Taylor în 1973 şi afirmă, în esenţă, că relaţiile
evoluează de la schimburi superficiale la schimburi intime. Auto-dezvăluirea reprezintă o
parte a procesului de penetrare socială, un tip fundamental de schimb social, ce evoluează
odată cu relaţia interpersonală.
Pe măsură ce relaţia dintre doi indivizi se dezvoltă, ei vor dezvălui mai multe
informaţii şi la niveluri tot mai intime: vor comunica informaţii despre tot mai multe
domenii şi în fiecare domeniu vor schimba tot mai multe informaţii. Doi prieteni foarte
buni sau un cuplu tânăr armonios schimbă foarte multă informaţie şi de foarte bună
calitate – informaţii superficiale, dar şi informaţii intime. Stadiile penetrării pot fi
reprezentate ca o serie de “despicături” în personalitatea fiecăruia dintre parteneri. În
oricare stadiu, se dezvăluie mai multă informaţie la nivelurile superficiale decât la cele
intime. Aşadar, “lărgimea” dezvăluirii descreşte în funcţie de adâncimea sau intimitatea
conversaţiei. Pe măsură ce relaţia progresează, de la străini, la cunoştinţe şi la prieteni,
dezvăluirea capătă dimensiuni tot mai mari atât în lărgime, cât şi în adâncime.
“Despicătura” se lărgeşte şi se adânceşte.
Altman şi Taylor au pus în evidenţă şi un proces de “depenetrate”. Acesta poate să
apară, de pildă, în cuplurile pe cale să se destrame. În această situaţie, tiparul de auto-
dezvăluire este specific. Pe măsură ce insatisfacţia creşte, auto-dezvăluirea scade în
lărgime – membrii cuplului discută tot mai puţin. Adâncimea auto-dezvăluirii, însă, poate
să crească din cauza sentimentelor negative pe care şi le mărturisesc, uneori cu
brutalitate. În timpul conflictului, cantitatea de informaţie pe care şi-o comunică indivizii
este foarte redusă, dar informaţiile sunt extrem de intime.
4
Reciprocitatea dezvăluirii
Unul din fenomenele cele mai studiate din câmpul teoretic al auto-dezvălurii este
reciprocitatea, pe care Jourard a numit-o “efectul diadic”. În studiile de laborator, cel mai
bun predictor al nivelului de intimitate la care se va dezvălui B este nivelul de intimitate
la care se dezvăluie A. Ideea că auto-dezvăluirea intimă a lui A conduce la o auto-
dezvăluire a lui B a fost demonstrată în multe contexte.
Reciprocitatea auto-dezvăluirii a fost intens studiată în laborator, mai cu seamă
din cauză că reciprocitatea dezvăluirii între străini într-un experiment de psihologie poate
fi văzută ca un model al formării unei relaţii de prietenie. Mulţi cercetători au susţinut că
dezvăluirea reciprocă este esenţială pentru dezvoltarea unei relaţii apropiate: dacă nu
există reciprocitate în stadiile de început, relaţia nu va evolua.
De ce dezvăluirea pe care o face un individ determină o dezvăluire echivalentă,
aproximativ la acelaşi nivel de intimitate, a altuia? Una din explicaţii, bazată pe atracţia
socială, avansează idee că, în general, schimbul de informaţii intime este perceput ca
fiind caracteristic legăturilor de prietenie; de aceea, ţinta unui astfel de mesaj presupune
că este simpatizată de către partener şi că acesta are încredere în ea. Receptarea
informaţiei intime este percepută ca o recompensă socială, ce produce simpatie şi
determină dezvăluiri ale partenerului la acelaşi nivel de intimitate. Această explicaţie
afirmă, în esenţă, că persoana ţintă ajunge să se simtă atrasă de partener şi vrea să-l
recompenseze, dezvăluindu-i, la rândul ei, o informaţie intimă.
Jourard însuşi a făcut un experiment în care a demonstrat că receptarea
informaţiei intime conduce la simpatie şi la o dezvăluire echivalentă. Totuşi, alte studii,
realizate în special de Valerian Derlega, nu au găsit aceeaşi relaţie între reciprocitatea
auto-dezvăluirii şi atracţia interpersonală. Acest cercetător a arătat că receptarea
informaţiei foarte intime duce la o dezvăluire din partea ţintei chiar şi atunci când
dezvăluirea persoanei care a iniţiat conversaţia face ţinta să o simpatizeze.
Aşadar, “efectul diadic” poate să apară în absenţa atracţiei interpersonale. În
aceste condiţii, pentru a-l explica trebuie să invocăm norma de reciprocitate teoretizată de
sociologul american A.W. Gouldner în 1960. O astfel de normă se află la baza multora
din comportamentele noastre sociale şi ne face să ne simţim obligaţi faţă de cineva care
5
ne-a făcut un serviciu. Dacă nu putem să-i întoarcem serviciul, vom resimţi anxietate şi
nemulţumire şi chiar îl vom antipatiza pe cel ce ne-a ajutat.
La baza normei de reciprocitate stă ideea de echitate sau egalitate în relaţiile
sociale. Teoria echităţii (Adams, 1965) postulează că într-o relaţie dintre doi indivizi (A
şi B) există echitate când raportul dintre input-urile şi output-urile lui A este egal cu
raportul dintre input-urile şi output-urile lui B. Cu alte cuvinte, raportul costuri/beneficii
derivat de A din relaţie trebuie să fie egal cu raportul costuri/beneficii al lui B. Nici
costurile şi nici beneficiile partenerilor nu trebuie să fie egale, ci numai raporturile.
Inechitatea este, astfel, o stare neplăcută pe care ambii parteneri caută să o îndepărteze.
Receptorul unei dezvăluiri intime care nu face la rândul său o dezvăluire se pune pe sine
şi pe cel ce s-a dezvăluit într-o relaţie de inechitate. De pildă, el poate folosi informaţia pe
care a aflat-o pentru a-i face rău celuilalt, iar acesta din urmă nu are mijloace pentru a
riposta.
Chaikin şi Derlega (1976) au arătat că norma de reciprocitate operează într-adevăr
în aceste situaţii. Subiecţii care au urmărit un film cu o interacţiune diadică au apreciat
dezvăluirea nereciprocă mai nepotrivită şi mai neobişnuită decât dezvăluirea reciprocă.
Influenţa apartenenţei de gen asupra auto-dezvăluirii

Dorinţa de a dezvălui informaţie despre gândurile, sentimentele, experienţele
personale a fost examinată în funcţie de caracteristicile demografice, de sănătatea
mintală, de trăsăturile de personalitate şi de situaţia socială. Un rezultat consistent în
câmpul acestor cercetări este acela că femeile se dezvăluie mai mult decât bărbaţii şi
valorizează mai mult auto-dezvăluirea. S-a arătat, de exemplu, că femeile sunt mai
înclinate să dezvăluie lucruri foarte intime încă de la începutul relaţiei sau că soţii sunt
mai fericiţi decât soţiile în căsătorii în care auto-dezvăluirea este foarte slabă. Cutler şi
Dyer (1965) au pus în evidenţă faptul că soţiile sunt mai dispuse decât soţii să discute
despre sursele conflictelor din familie. Pe scurt, “bărbatul reprimă şi femeia exprimă”.
Sursa diferenţelor dintre femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea
trebuie căutată în experienţele din copilăria timpurie. Printr-o combinaţie de recompense,
pedepse şi procese de modelare, băiatul învaţă cum să fie bărbat şi fetiţa cum să fie
femeie. Comportamentele adecvate apartenenţei sexuale sunt recompensate şi întărite, iar
6
cele inadecvate sunt pedepsite sau ignorate. Băieţii învaţă rolul de sex fiind recompensaţi
pentru performanţele la jocuri şi în sport, în vreme ce fetele sunt recompensate pentru
succesul lor în relaţiile cu alţii. Există expectanţe ca băieţii să-şi ascundă sentimentele;
dimpotrivă, fetiţele sunt încurajate să-şi exteriorizeze emoţiile.
Diferenţele dintre sexe în privinţa auto-dezvăluirii sunt menţinute prin
conformismul adolescenţilor şi adulţilor la normele culturale. Normele statuează
expectanţe de pedepse pentru comportamentele condamnabile din punct de vedere social.
De aceea, bărbaţii care au înclinaţia de a-şi exterioriza emoţiile pot să se abţină să o facă:
astfel de manifestări ar viola expectanţele celorlalţi şi ar atrage respingerea sau
ridiculizarea. La fel, comportamentul expresiv al femeilor trebuie pus pe seama
recompenselor şi aprobărilor pe care le primesc pentru faptul de a se purta astfel.
Potrivit lui Goffman (1967), judecăţile asupra gradului de adaptare al unei
persoane se fac pe baza adecvării comportamentului său la situaţii specifice. Nepotrivirile
dintre comportamentul persoanei şi situaţie, ce reprezintă violări ale expectanţelor sunt
utilizate pentru a diagnostica dezordinile psihologice. Mai aproape de ceea ce ne
interesează, judecăţile asupra sănătăţii mintale se pot baza pe gradul de devianţă de la
rolul de sex. Din acest punct de vedere, Derlega şi Chaikin (1976) au demonstrat că o
atribuire de maladie mintală poate să ţină seama de gradul în care individul deviază de la
normele de auto-dezvăluire ce reglează comportamentul în grupul său sexual. Mai precis,
bărbaţii sunt apreciaţi ca adaptaţi psihologic dacă nu se dezvăluie, iar femeile dacă
practică auto-dezvăluirea.
Psihofiziologia confesiunii
Confesiunea şi auto-dezvăluirea reprezintă procese fundamentale ce intervin în
psihoterapie, practicile religioase, ca şi în contextele cotidiene de interacţiune.
Mărturisirea unor experienţe semnificative este considerată benefică din punct de vedere
psihologic şi chiar fizic.
Încă înainte de sfârşitul veacului trecut, Freud a arătat că gândurile refulate produc
nevroze ori psihoze. Potrivit întemeietorului psihanalizei, modalitatea optimă de
vindecare a multor maladii mintale constă tocmai în conştientizarea unor gânduri
îndelung expulzate din conştiinţă. Cura psihanalitică reprezintă tocmai un set de tehnici
7
prin care psihoterapeutul determină pacientul să renunţe la refulare. Freud are marele
merit de a fi semnalat faptul că inhibarea gândurilor şi a comportamentelor necesită
investiţii de energie din partea individului. El nu s-a ocupat însă de mecanismele
fiziologice adiacente.
În ultimii ani, mulţi cercetători din domeniul psihofiziologiei au manifestat interes
pentru măsurarea efectelor fiziologice ale inhibării voluntare. Gray (1975) a demonstrat
foarte convingător că inhibarea comportamentelor şi activarea lor ţin de arii diferite din
creier. Într-un studiu fundamental, Fowles (1980) a oferit un solid suport empiric ideii că
inhibarea comportamentală este direct proporţională cu un parametru fiziologic
important, conductibilitatea electrică a pielii. Când individul îşi înfrânează un anumit
comportament sau îşi reprimă un anumit gând în viaţa de zi cu zi, activitatea
electrodermală creşte.
Dacă este adevărat că inhibarea pe termen scurt a comportamentului determină
creşterea conductibilităţii pielii, atunci inhibarea activă a comportamentului pe o perioadă
mai îndelungată ar putea corela cu apariţia bolilor legate de stres. O formă relativ
răspândită de inhibare pe termen lung se întâlneşte la indivizii care au suferit o traumă
majoră, ca, de pildă, abuz sexual sau divorţul părinţilor. Victimele acestor evenimente
raportează adesea că ar fi vrut să dezvăluie altora întâmplarea pe care au trăit-o, dar le-a
fost teamă de respingerea şi dispreţul lor. Faptul de a nu dezvălui sau de a se confrunta cu
trauma în mod activ reprezintă în aceste cazuri o inhibare.
Anumite diferenţe individuale în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea evenimentelor
traumatizante au fost puse în legătură cu starea de sănătate. Indivizii “represivi”, detectaţi
cu ajutorul unor chestionare de anxietate şi dezirabilitate socială au tendinţa de a nega sau
evita informaţiile care le ameninţă confortul psihologic; la ei a fost pus în evidenţă un
nivel ridicat al conductibilităţii electrice dermale. Waid şi Orne (1982) au identificat
subiecţi slab socializaţi şi foarte socializaţi folosind scala de socializare din California
Psychological Inventory. Aceşti autori au ajuns la concluzia că subiecţii foarte bine
socializaţi (deci, inhibaţi) au o conductibilitate mai mare a pielii decât cei slab socializaţi.
Alte cercetări au indicat faptul că subiecţii caracterizaţi ca represivi sau inhibitori
sunt mai predispuşi să se îmbolnăvească de cancer, au o tensiune arterială mai mare şi
contractează, în general, mai multe boli. S-a arătat, de exemplu, că femeile care trăiesc
8
mai mult după diagnosticul de cancer la sân sunt cele care-şi manifestă deschis depresia.
Nedezvăluirea gândurilor şi sentimentelor de-a lungul unei perioade îndelungate
corelează cu boala şi mortalitatea ridicată.
Există, pe de altă parte, studii care se interesează mai puţin de variabilele de
personalitate implicate şi mai mult de efectele evenimentelor traumatizante nedezvăluite
asupra stării de sănătate. De pildă, victimele violurilor evită să discute în detaliu
experienţa pe care au trăit-o şi la multe din ele au fost semnalate serioase probleme de
sănătate în anii care au urmat violului. Refuzul de a se confesa presupune în cazul lor o
inhibare activă.
James Pennebaker şi colaboratorii săi au construit în deceniul al 9-lea o teorie
generală a inhibării comportamentelor şi a proceselor maladive psihosomatice
(Pennebaker şi Beall, 1986). Potrivit acestei teorii, inhibarea sau restrângerea voluntară a
comportamentelor, gândurilor sau sentimentelor presupune o activitate fiziologică
intensă. Inhibarea pe termen scurt este asociată cu auto-control accentuat, iar inhibarea pe
termen lung produce boli şi stres. Dacă refuzul de a discuta evenimentele traumatizante
sau stresante este nociv din punct vedere fiziologic, dezvăluirea acestora este benefică. A
vorbi sau a scrie despre dificultăţile majore din viaţă reduce riscul îmbolnăvirilor.
Într-un articol din 1986, Pennebaker şi Ball au încercat să stabilească aspectele
dezvăluirii care pot influenţa sănătatea pe termen lung. Ei au cerut unor studenţi (în
număr de 46) sănătoşi din punct de vedere fizic să scrie despre experienţele cele mai
traumatizante pe care le-au trăit sau despre lucruri cotidiene, ordinare. Subiecţii s-au
auto-dezvăluit în patru zile consecutive. Din cei cărora li se ceruse să scrie despre
evenimente stresante s-au alcătuit trei grupuri experimentale: unii au descris fapte brute,
fără să pomenească nimic despre sentimentele lor (condiţia fapte), alţii au descris emoţiile
pe care le-au trăit legate de întâmplarea traumatizantă (condiţia emoţii) şi, în sfârşit, alţii
au scris despre fapte şi emoţii (condiţia fapte + emoţii). După fiecare din cele patru
şedinţe, subiecţii din ultimele două condiţii au declarat cel mai mare inconfort psihic.
Experimentatorii au măsurat, timp de şase luni după confesiunile subiecţilor, frecvenţa cu
care subiecţii s-au adresat medicului pentru orice problemă de sănătate şi au constatat că
cei din condiţia fapte + emoţii au făcut-o cel mai puţin. Un chestionar aplicat după şase
luni a pus în evidenţă că subiecţii din acest grup şi, într-o măsură mai redusă, cei din
9
grupul emoţii raportau o stare de sănătate mai bună decât cei cărora li se ceruse să scrie
despre chestiuni mondene. Acest studiu demonstrează că dezvăluirea în scris a
experienţelor traumatizante, deşi neplăcută pentru individ în momentul confesiunii,
conduce la perceperea unei stări ameliorate de sănătate. Pentru ca aceste beneficii pe
termen lung să apară, este important ca persoana să relateze şi emoţiile pe care le-au
declanşat evenimentele traumatizante, nu numai faptele brute.
Aceste două dimensiuni ale intimităţii au fost puse în legătură şi de alte cercetări
asupra auto-dezvăluirii şi par să aibă un rol foarte important în actele cotidiene de
comunicare. Morton (1978), de exemplu, concepe intimitatea relevată de auto-dezvăluire
ca bidimensională: descriere şi evaluare. Pe de o parte, individul poate fi foarte intim cu
celălalt, dezvăluindu-i fapte foarte intime despre el (de pildă, o conversiune religioasă, o
încercare de sinucidere, detalii despre viaţa sexuală, etc.). Pe de altă parte, dezvăluirile
pot să cuprindă evaluări ale subiectului, adică relatări asupra emoţiilor, judecăţilor şi
opiniilor lui care au fost generate de un fapt sau altul. Putem fi foarte intimi cu cineva
mărturisindu-i sentimentele noastre de ruşine pe care le-am încercat într-o anumită
situaţie. O descriere factuală a unei încercări de sinucidere poate sau nu să fie îmbogăţită
cu intimitate evaluativă – confesiuni despre trăirile care au însoţit această tentativă.
Să remarcăm, din punctul de vedere al acestei dihotomii, că o persoană poate să
trivializeze un subiect de discuţie foarte intim (ca viaţa sexuală) folosind exclusiv
descrieri, făcând apel la clişee şi informaţie abstractă; dimpotrivă, există şi situaţii în care
indivizii personalizează puternic atunci când se auto-dezvăluie chestiuni banale (ca
spălatul pe dinţi sau drumul la serviciu), introducând informaţie privată şi mărturisind
emoţii foarte intime.
Într-un alt studiu, Pennebaker şi colaboratorii săi (1987) au relevat legătura dintre
procesele inhibitorii şi cele psihosomatice, investigând efectele pe termen scurt ale
dezvăluirii experienţelor neplăcute. Subiecţilor li s-a cerut să vorbească despre
evenimentele stresante din viaţa lor şi despre ce vor face după experiment. Fiecare
subiect se afla singur şi vorbea la micrifonul unui magnetofon. Pe baza aprecierilor unor
judecători care au studiat materialul înregistrat, subiecţii au fost clasificaţi în indivizi
predispuşi să se auto-dezvăluie şi indivizi predispuşi să evite auto-dezvăluirea.
Experimentatorii au măsurat tot timpul confesiunii conductibilitatea pielii, tensiunea
10
arterială şi pulsul. Rezultatele au arătat că mărturisirile despre evenimentele traumatizante

au fost însoţite de descreşterea inhibării comportamentale evidenţiată de descreşterea
activităţii electrodermale. În plus, dezvăluirea a determinat o acivitate cardiovasculară
mai intensă. Şi acest studiu oferă date suficiente pentru a ne determina să admitem că
auto-dezvăluirea este benefică pentru starea generală de sănătate fizică. Indivizii
predispuşi la auto-dezvăluire îşi inhibă mai puţin gândurile, emoţiile şi comportamentele,
ceea ce se soldează cu efecte pozitive atât în plan psihologic, cât şi în plan somatic.
Efectele suprimării gândurilor şi secretele

A ţine un secret nu înseamnă opusul auto-dezvăluirii, ci e mai mult decât atât: a
ţine un secret este un proces activ care foloseşte resurse cognitive şi poate fi resimţit în
plan emoţional ca o sarcină dificilă şi neplăcută. În plus, nu întotdeauna eforturile intense
de a păstra un secret asigură păstrarea lui: uneori, cu cât încercăm mai mult să ascundem
ceva, cu atât mai probabil este că vom dezvălui secretul. Cercetările din domeniul
controlului mental au arătat că manevrele cognitive necesare pentru a păstra un secret
determină o suprimare intenţională a gândului secret. Aceasta înseamnă o preocupare
obsesivă de a alunga gândul secret din sfera conştientă. Refularea nu reuşeşte însă decât
să facă informaţia şi mai accesibilă. Acest efect paradoxal a fost numit
hiperaccesibilitatea informaţiei refulate.
Daniel Wegner şi colaboratorii săi (de exemplu, Lana şi Wegner, 1995) au
construit un model al mecanismului ce subîntinde fenomenul, numit modelul preocupării.
Acesta presupune patru faze ale procesului cognitiv al cărui rezultat este preocuparea
obsesivă pentru gândul secret:
a. dorinţa de a păstra secret un fapt duce la refularea gândului;
b. refularea determină apariţia gândurilor intruse, deranjante;
c. aceste gânduri inoportune provoacă noi eforturi de refulare;
d. fazele b şi c continuă într-o repetiţie ciclică, dat fiind că fiecare apare ca reacţie
la apariţia celeilalte.
Studiul iniţia care a demonstrat că refularea gândurilor produce gânduri intruse a
fost realizat de o echipă de cercetători condusă de Daniel Wegner. Subiecţilor li s-a cerut
să verbalizeze fiecare gând care le trece prin minte vreme de cinci minute. În acelaşi
11
timp, ei trebuiau să se abţină să se gândească la un urs polar. Subiecţii se aflau singuri în

încăpere şi tot ceea ce verbalizau se înregistra pe bandă de magnetofon. Rezultatele au
arătat că ei nu se pot înfrâna să nu se gândească la ursul polar. În plus, după această
sarcină, gândurile cu privire la ursul polar sunt foarte numeroase (Wegner et. al., 1987).
Cercetările ulterioare asupra hiperaccesibilităţii gândurilor refulate au arătat că astfel de
gânduri ne vin în minte cu încăpăţânare, mai ales în condiţiile în care efectuăm o sarcină
cognitivă dificilă, chiar mai repede decât gândurile asupra cărora încercăm să ne
concentrăm. Wegner şi Erber (1992) au pus în evidenţă faptul că participanţii la o sarcină
de tip Stroop ce-şi refulează gândul la un anume cuvânt au timpi de reacţie mai mari. Lor
le trebuie mai mult timp să pronunţe numele culorii în care este scris cuvântul decât
participanţilor cărora li s-a cerut să se gândească la acel cuvânt. Acest rezultat în sarcina
Stroop a fost considerat ca un argument în favoarea accesibilităţii cognitive crescute a
gândurilor refulate. Efectul pare să rezulte dintr-un proces automat de căutare ce însoţeşte
refularea, făcând accesibile gândurile ce trebuie refulate.
Oamenii au tendinţa de a-şi reprezenta minţile lor ca pe un loc unde îşi ţin
gândurile secrete şi la care nu au acces decât ei. Totuşi, controlul gândurilor secrete nu
este deloc facil, iar consecinţele cognitive ale faptului de a ţine un secret sunt din cele mai
surprinzătoare pentru individ.
Secretele şi auto-dezvăluirea
Indivizii care au secrete legate de propria existenţă sunt adesea sfătuiţi să le
dezvăluie. Simţul comun crede că dezvăluirea unor gânduri secrete înseamnă confort
psihic şi catharsis. Biserica a propăvăduit întotdeauna ideea că mărturisirea păcatelor
aduce izbăvirea. Cât despre psihologi, exprimarea deschisă a gândurilor secrete a
funcţionat ca un principiu în cura psihanalitică şi a rămas o componentă importantă a
multor forme de psihoterapie.
Am luat deja cunoştinţă despre argumentele psihologiei sociale contemporane în
favoarea auto-dezvăluirii: 1. Dezvăluirea reduce riscul îmbolnăvirilor psihice şi fizice; 2.
Prin dezvăluire se evită crearea unor secrete hiperaccesibile, dificil de refulat.
Acestor argumente le mai putem adăuga unul: dezvăluirea conduce de obicei la o
rezolvare mulţumitoare a secretelor. Mărturisindu-şi secretele în faţa altora, indivizii se
12
înţeleg pe ei înşişi mai bine şi capătă un sentiment al controlului asupra propriei vieţi.
Experienţele personale sunt înţelese mai bine când există posibilitatea unei reinterpretări
(reframing). Ascunzând o informaţie de ceilalţi, individul se lipseşte de şansa de a
cunoaşte alte perspective asupra problemelor lui. El poate avea o percepţie distorsionată,
iar dezvăluirea dă posibilitatea celorlalţi de a îndrepta această percepţie. George A. Kelly
a susţinut, prin psihoterapia sa constructivistă, că recadrarea (reframing) experienţelor
clienţilor este o parte esenţială a asistenţei psihologului. El a observat o ameliorare
sensibilă a funcţionării psihologice a pacienţilor pe care i-a putut ajuta să-şi vadă vechile
probleme sub unghiuri noi.
Revelarea secretelor nu produce numai beneficiile cognitive asociate construirii
unui sens mai exact, dar reduce şi sentimentele de ruşine şi vinovăţie. Cei ce au trecut
prin situaţii traumatizante decid adesea să ascundă lucrul acesta din ruşine. Dar faptul de
a nu discuta cu alţii experienţa traumatizantă şi stigmatizantă poate fi mai nociv decât
experienţa însăşi. Astfel de indivizi pot ajunge la concluzia că evenimentul pe care l-au
trăit este într-adevăr ruşinos şi are contaţii negative tocmai pentru că ei ascund această
experienţă de alţii. Printr-un astfel de proces de auto-percepţie, indivizii pot dezvolta o
stimă de sine foarte coborâtă. Aşadar, a ţine un secret dureros şi a depune eforturi pentru
a ascunde acest secret de ceilalţi poate să-l facă pe individ să se simtă vinovat şi
dispreţuit.
Totuşi, este adevărat că există situaţii în care persoana este mai câştigată dacă nu-
şi dezvăluie secretele. Unele secrete sunt atât de hidoase, încât individul s-ar compromite
definitiv în ochii celui căruia i se confesează. În general, dezvăluirea secretelor implică
riscuri, ca posibilitatea de a fi respins de partener. Aproape jumătate din persoanele care
urmau o terapie de lungă durată, plătind sume imense pentru tratamentul pe care-l
primeau – au mărturisit în chestionare anonime că au secrete faţă de psihoterapeuţii lor
(Kelly şi McKillop, 1996).
În situaţia de auto-dezvăluire, indivizii se tem de feed-back-ul celorlalţi. Dacă este
adevărat că exprimarea deschisă a discomfortului psihic le sporeşte şansele de adaptare,
este la fel de adevărat că această auto-dezvăluire poate să-i izoleze, să-i înstrăineze de
reţeaua socială în care evoluează. Cercetările de psihologie socială din domeniul
depresiei au arătat că indivizii care-şi mărturisesc necazurile sunt mai respinşi decât cei
13
ce mărturisesc în faţa celorlalţi că se descurcă foarte bine în viaţă. Avem tendinţa de a

răspunde negativ în interacţiunile cu cei afectaţi de depresie. Într-un experiment
impresionant prin concluziile lui, Strack şi Coyne (1983) au arătat că indivizii afişând
depresie provoacă altora depresie, anxietate, ostilitate şi sunt respinşi de aceştia într-o
interacţiune care durează numai 15 minute.
Faptul de a avea secrete îi ajută pe oameni să menţină graniţele personale. Există
cercetători care susţin că nedezvăluirea secretelor este sănătoasă şi este o componentă
importantă în dezvoltarea sentimentului identităţii personale. Evoluţia personalităţii
normale presupune ascunderea unor informaţii despre propria persoană. Psihologii
developmentalişti au arătat că pe măsură ce cresc, copiii învaţă să ascundă informaţii de
alţii şi să utilizeze aceste informaţii în demersurile lor de persuasiune. Din acest punct de
vedere, dezvăluirea informaţiei personale poate duce la pierderea independenţei şi la
vulnerabilitate în faţa încercărilor de manipulare ale celorlalţi.
În relaţiile de dragoste, mai ales în fazele de început, este uneori recomandabil ca
partenerii să menţină graniţe personale precis delimitate şi să păstreze anumite secrete
faţă de celălalt – lucrul acesta creează un sentiment de mister şi amplifică atracţia. Totuşi,
ţinerea unui secret important o perioadă mai îndelungată subminează serios relaţia,
diminuând încrederea reciprocă.
14
CURSUL 6
Epuizarea eului şi eşecul de auto-control
Funcţia executivă a eului

Aproape toate fiinţele au capacitatea de a răspunde la stimulii din mediu. Unele
răspunsuri sunt înnăscute, altele învăţate. Când e întâlnită o situaţie specifică, răspunsul
apare şi el prompt. Oamenii diferă de toate celelalte specii prin capacitatea de a se ridica
deasupra răspunsurilor lor şi de a schimba felul în care acţionează. Această capacitate
presupune modificarea stărilor şi proceselor interne şi ea este responsabilă pentru
incredibila diversitate a comportamentelor umane. Termenii de auto-reglare şi auto-
control se referă tocmai la capacitatea de a modifica şi depăşi răspunsurile, inclusiv
gândurile, emoţiile şi acţiunile.
În psihologie, prin auto-reglare se înţelege totalitatea comportamentelor ghidate
de scopuri sau standarde. Distincţia dintre auto-reglare şi auto-control constă în faptul că
prima conţine atât procesele inconştiente cât şi pe cele conştiente, în vreme ce auto-
controlul se referă doar la eforturile conştiente de a schimba comportamentul, mai cu
seamă la a frâna impulsuri şi la a rezista tentaţiilor.
Auto-controlul este capacitatea de a-şi stăpâni impulsurile şi răspunsurile
automate sau habituale. Auto-controlul include controlul gândurilor, emoţiile, dorinţele şi
comportamentul pentru a le pune de acord cu standardele sociale şi personale ca regulile
morale, legile, normele sociale şi expectanţele prescriptive.
Pentru Roy Baumeister, psihologul care are cele mai importante contribuţii în
domeniul epuizării eului, auto-reglarea şi auto-controlul sunt echivalente. Baumeister
crede că eul se bazează pe trei experienţe fundamentale care pot fi utilizate ca principii
organizatoare. Primul dintre acestea este conştiinţa primară a eului, care se dezvoltă în
auto-cunoaştere, auto-percepţie, stimă de sine şi alte structuri cognitive. Al doilea implică
1
procese interpersonale ca auto-prezentarea. În sfârşit, al treilea constă în funcţia executivă,

care presupune atât acte de alegere orientate spre exterior, iniţiative active, voinţă, dar şi
procese de auto-reglare orientate spre interior.
Baumeister a iniţiat un program vast de cercetări asupra capacităţii eului de a se
auto-regla şi de a exercita control. Ideea centrală a acestor cercetări este că auto-controlul
operează pe baza unei resurse limitate, asemănătoare energiei sau tăriei, ce poate fi
epuizată prin folosinţă. Eul epuizat nu mai poate să realizeze acte de auto-control.
Resursa aceasta fundamentală a eului nu e folosită doar pentru auto-control, dar şi pentru
alte acte de voinţă şi ea susţine întreaga funcţie executivă.
Baumeister a ales termenul ego depletion (epuizarea eului) pentru a-i aduce astfel
un omagiu lui Sigmund Freud. Întemeietorul psihanalizei a conceput eul în termeni
energetici. Pentru el, comportamentul civilizat este posibil pentru că ego a învăţat să
convertească energia instinctuală a id-ului în super-ego. Astfel, energia inconştientului a
ajuns să fie folosită pentru înfrânarea impulsurilor indezirabile social. Ego-ul consumă
energie iniţiind şi desfăşurând comportamente în condiţiile în care încearcă să împace id-
ul, super-ego-ul şi realitatea externă. Ca şi Freud, Baumeister înţelege auto-controlul ca o
facultate vitală care-i permite individului să-şi modifice comportamentul în aşa fel încât
să se conformeze valorilor şi standardelor sociale şi să neglijeze recompensele imediate şi
plăcerile pentru a obţine beneficii de lungă durată.
Ideea că auto-reglarea consumă o resursă limitată a apărut în cercetările asupra
eşecului în auto-reglare. Baumeister, Heatherton şi Tice (1994) au remarcat că dietele
sunt abandonate, în multe cazuri, seara. De asemenea, multe acte de agresivitate se petrec
seara, atunci când oamenii sunt obosiţi şi afectaţi de stresul de peste zi. Auto-controlul
pare să depindă de o formă de tărie sau forţă psihică. Asemenea unui muşchi, capacitatea
de auto-control pare să-şi piardă eficienţa după ce a fost utilizată.
Importanţa auto-controlului
Beneficiile auto-controlului sunt imense pentru individ şi pentru societate. Multe
probleme grave corespund, de fapt, eşecurilor de auto-reglare şi auto-control. De pildă,
consumul excesiv de alcool, obezitatea, consumul de droguri, bolile cu transmisie sexuală,
evaziunea fiscală, comportamentele anti-normative şi în afara legii, agresivitatea, eşecul
2
şcolar, neîndeplinirea sarcinilor în organizaţii, incapacitatea de a economisi, fumatul,

lipsa voinţei de a merge pe jos şi de a face exerciţii fizice – toate acestea ar putea fi
reduse sau chiar eliminate dacă oamenii şi-ar controla mai bine comportamentele.
Tangney şi Baumeister (2000) au construit o scală pentru măsurarea diferenţelor
individuale pe dimensiunea auto-controlului. Subiecţii cu scoruri înalte raportează
rezultate superioare în diverse domenii: au note mai mari în liceu şi la facultate, nu au
probleme cu alcoolul, nu consumă în exces alimente, au relaţii interpersonale mai stabile,
au mai puţine probleme emoţionale şi reuşesc să-şi controleze agresivitatea.
Alte cercetări au întărit aceste concluzii. Tice şi Baumeister (1997) au arătat că
delăsătorii (delăsarea înseamnă reglarea ineficientă a performanţelor cu limită de timp)
sunt mai stresaţi şi au probleme de sănătate mai mari în comparaţie cu studenţii care nu-şi
amână sarcinile indefinit. De asemenea, Engels et al. (2000) au demonstrat că
adolescenţii cu scoruri mari la auto-control nu se angajează în comportamente
delincvente (agresivitate, vandalism, furturi) şi au relaţii bune cu părinţii lor.
Auto-controlul şi auto-reglarea au fost studiate şi în domeniul amânării
recompensei (delay of gratification). Faptul de a întârzia satisfacţia imediată şi concretă
de dragul unor consecinţe viitoare anticipate a fost considerat întotdeauna ca o achiziţie
fundamentală în dezvoltarea individuală. Walter Mischel şi colegii lui (1988) au obţinut
probe empirice în sprijinul ideii că posibilitatea de a amâna recompensa introduce
diferenţe însemnate între indivizi. Copiii de 4 ani care pot să suspende temporar joaca cu
un obiect preferat pentru a desfăşura o activitate relativ neplăcută vor avea ca adolescenţi
mai mult succes social şi academic decât cei ce nu sunt capabili de reprogramarea
recompensei.
Auto-controlul este extrem de benefic. Baumeister consideră că are efecte mai
importate decât stima de sine, de exemplu, ale cărei consecinţe dezirabile au fost,
probabil, mult supra-estimate. Cultivarea auto-controlului este mai recomandabilă decât
cultivarea stimei de sine, cu atât mai mult cu cât efectele pozitive ale auto-controlului
înalt nu se răsfrâng numai asupra persoanei, ci şi asupra comunităţii şi societăţii în
general.
3
Modelul tăriei (Strength model)

În anii 90, Baumeister a iniţiat cercetări asupra auto-controlului bazate pe ideea că
eul deţine un depozit de energie sau tărie. Această energie, pe care o putem apropia de
conceptul de voinţă, e folosită în diverse sarcini şi este epuizabilă. Aşadar, eul se poate
epuiza prin eforturi de auto-control, având apoi nevoie de o perioadă de refacere.
Baumeister a comparat această rezervă de energie cu un muşchi, care oboseşte dacă e
folosit în sarcini consecutive, dar care se poate întări prin exerciţiu.
Testele empirice ale efectului de epuizare a eului au adoptat un procedeu
experimentală în care se folosesc două sarcini de auto-control fără legătură între ele,
procedură numită paradigma sarcinii duble. O parte dintre subiecţi sunt repartizaţi în
grupul experimental şi li se cere să efectueze două sarcini de auto-control una după alta.
Subiecţii din grupul de control execută şi ei două sarcini, dar numai a doua pretinde auto-
control. Modelul tăriei face predicţia că performanţa participanţilor din grupul
experimental la sarcina a doua va fi mai slabă decât performanţa subiecţilor din grupul de
control. Acest efect apare pentru că resursele finite de auto-control ale subiecţilor din
grupul experimental vor fi diminuate după sarcina iniţială de auto-control.
Dacă auto-controlul operează ca o energie, atunci primul act de auto-control va
consuma o cantitate din această resursă. Astfel, subiectul se va confrunta cu a doua
sarcină având o capacitate diminuată de a se angaja în auto-control. Într-un prim studiu
(Muraven, Tice, Baumeister, 1998), subiecţilor li s-a cerut să urmărească un film scurt
foarte trist şi să-şi suprime (primul grup experimental) sau să-şi amplifice (al doilea grup
experimental) emoţiile. Reglarea emoţiilor impune ca individul să depăşească tendinţa
înnăscută de a afişa emoţii ca răspuns la stimulii din mediu. Participanţii din grupul de
control priveau filmul fără instrucţiuni speciale referitoare la reglarea emoţiilor. A doua
sarcină, consta, pentru toţi subiecţii, în a ţine cât mai mult timp în mână un resort
comprimat. Sarcina aceasta este una fizică şi n-are legătură cu reglarea afectelor. Autorii
au constatat că subiecţii din grupurile experimentale (indiferent, deci, că au încercat să-şi
suprime sau să-şi intensifice emoţiile) rezistau mai puţin timp cu arcul strâns în mână în
comparaţie cu participanţii din grupul de control. Efortul de a regla emoţiile pare să
consume din resursa de energie aflată la dispoziţia eului, încât subiecţilor le rămâne
puţină energie pentru a realiza sarcina ce presupunea efort fizic.
4
Aceeaşi autori au folosit, într-un alt studiu, o sarcină preluată din cercetările
asupra controlului mintal ca primă sarcină de auto-reglare. Daniel Wegner şi colegii lui
au realizat în 1987 un experiment în care cereau subiecţilor să nu se gândească la ursul
polar în timp ce verbalizau tot ce le trecea prin minte. Subiecţii lui Muraven, Tice şi
Baumeister (1998) au fost solicitaţi să exprime cu voce tare toate gândurile care le
treceau prin minte, evitând să se gândească la ursul polar. Ei efectuau, deci, o sarcină care
presupunea alungarea din focarul conştiinţei a ideii de urs polar. Desigur, aceasta este, în
acelaşi timp, o sarcină de auto-control şi ea presupune, ca orice efort de auto-control,
consumarea unor resurse. După sarcina de suprimare a gândurilor la ursul polar, subiecţii
trebuiau să rezolve nişte anagrame care în realitate erau irezolvabile. Variabila
dependentă principală consta în timpul scurs până ce subiecţii abandonau sarcina de
rezolvare a anagramelor. În comparaţie cu subiecţii din grupul de control (care îşi
verbalizaseră gândurile fără să fi fost instruiţi să ocolească ideea de urs alb), subiecţii din
grupul experimental petreceau mai puţin timp străduindu-se să găsească soluţii pentru
anagrame.
Într-un alt studiu s-a făcut apel la aceeaşi sarcină de suprimare a gândurilor ca
primă sarcină de auto-control. Sarcina a doua de auto-control impunea subiecţilor să se
abţină să râdă sau să zâmbească în timp ce priveau câteva secvenţe dintr-un film cu
Robin Williams. Şi acest experiment a demonstrat că primul act de auto-control
(suprimarea gândurilor la ursul polar) epuizează o resursă a eului, împiedicându-i pe
subiecţi să-şi regleze eficient comportamentul în sarcina secundă.
O demonstraţie şi mai convingătoare a consumării resurselor interne au oferit-o
Baumeister, Bratslavsky, Muraven şi Tice (1998), implicând tentaţia şi controlul
impulsurilor. În gândirea cotidiană, auto-controlul şi voinţa înseamnă în principal
dominarea impulsurilor. A avea auto-control echivalează cu a nu ceda în faţa ispitelor de
tot felul. Un impuls este o dorinţă de a realiza un comportament specific într-o ocazie
specifică. El apare atunci când o motivaţie generală (de pildă, foamea) întâlneşte un
stimul specific (de pildă, un hamburger). Pentru a menţine dieta, eul trebuie să găsească o
modalitate de a se împiedica să mănânce hamburgerul. Cercetările asupra controlului
impulsului au formulat concluzia că problema nu constă în faptul că impulsurile ar fi atât
5
de puternice şi de copleşitoare încât oamenii nu le-ar putea rezista. Mai degrabă,

capacitatea eului de a domina şi depăşi impulsurile pare inadecvată.
Subiecţii din experimentul lui Baumeister et al. (1998) n-au mâncat dimineaţă (li
s-a cerut acest lucru) şi sosesc la laborator puţin înainte de prânz. În laborator e un miros
ameţitor de prăjituri cu ciocolată abia scoase din cuptor. De altfel, subiecţii pot vedea
apetisantele prăjituri, dar li se spune că pot gusta... din ridichile care se află într-un coş pe
masă. Abţinerea în faţa tentaţiei înseamnă a depăşi răspunsul dominant sau obişnuit şi
conduce la epuizarea funcţiei de auto-control. În secvenţa a doua a experimentului li se
cere să rezolve un puzzle geometric foarte complicat. Persistenţa lor în această sarcină
este comparată cu a unor subiecţi cărora li se permisese să mănânce prăjituri. Rezultatele
indică faptul că subiecţii care fuseseră obligaţi să-şi controleze impulsul de a mânca
prăjituri continuă sarcina complexă în medie 8 minute, în vreme ce media participanţilor
din grupul de control este 21 minute. Prin urmare, a rezista tentaţiei epuizează resursele
eului.
Alegere şi iniţiativă
Auto-reglarea este unul dintre aspectele majore ale funcţiei executive în general,
alături de alegere şi iniţiativă. Cercetătorii s-au întrebat dacă este posibil ca aceeaşi
resursă sau energie utilizată pentru auto-control să fie, de asemenea, folosită în alegere,
luarea deciziei, răspunsuri active (opuse răspunsurilor pasive).
Într-un experiment din 1998, Roy Baumeister şi colaboratorii lui au demonstrat că
actele de alegere utilizează aceeaşi resursă implicată în auto-control. Ei au împrumutat,
pentru studiul lor, procedeul de alegere prezentă în experimentele asupra disonanţei
cognitive.
Subiecţilor (studenţi) li se cerea să ţină un discurs în favoarea creşterii taxelor la
universitate, ceea ce era, fireşte, împotriva intereselor şi atitudinii lor. Li se spunea că
rămâne la latitudinea lor, dar că experimentatorii ar aprecia dacă ei ar coopera şi ar ţine
discursul. Celor din condiţia fără alegere li se solicita să ţină discursul, fără să li se ofere
posibilitatea de a alege.
Această manipulare a alegerii a fost utilizată în multe studii asupra schimbării de
atitudine, dar Baumeister şi colegii lui nu erau interesaţi de consecinţele atitudinale. Ei
6
voiau să ştie dacă a face o alegere are aceleaşi efecte ca şi a rezista tentaţiei sau a-şi
stăpâni emoţiile. De aceea, manipularea alegerii a fost urmată de o sarcină fără legătură
cu ceea ce se întâmplase în prima fază a experimentului: de fapt, de aceeaşi sarcină
folosită şi în experimentul cu prăjiturile cu ciocolată şi ridichile, persistenţa în puzzle-uri
geometrice irezolvabile. În comparaţie cu subiecţii din grupul de control care nu ţinuseră
nici un discurs şi cu cei din grupul „fără posibilitatea alegerii”, cei care deciseseră să ţină
discursul împotriva atitudinii lor au abandonat sarcina mult mai repede.
Trebuie precizat că a mai existat şi un al patrulea grup de subiecţi. Acestora li s-a
spus că pot ţine, dacă vor, un discurs în favoarea menţinerii la un nivel minim a taxelor
şcolare. Aşadar, ei puteau să aleagă să facă ceva ce se afla în deplină concordanţă cu
atitudinile lor. Experimentatorii se întrebau dacă a putea alege şi a lua o decizie cu privire
la un comportament pe care subiecţii doresc să-l facă le diminua din resursele eului. Au
consta tat că aceşti subiecţi persistau în sarcina de puzzle tot atât de puţin ca şi cei care
hotărâseră să ţină un discurs favorabil unei chestiuni cu care nu erau de acord.
Ca atare, nu comportamentul la care subiecţii consimţeau epuiza resursa de auto-
control, ci actul însuşi de a decide să facă un comportament, indiferent dacă aveau o
atitudine negativă sau pozitivă faţă de comportamentul respectiv. Actul de alegere
epuizează eul.
Experimentul expus mai sus a pus în evidenţă efecte ale alegerii asupra auto-
controlului. Pentru a demonstra că alegerea şi auto-controlul se bazează pe aceeaşi
resursă, Baumeister a încercat să arate că actele de auto-control pot epuiza eul încât
natura alegerii să fie modificată. Baumeister a realizat deci, un experiment pe o
cauzalitate inversă decât precedentul. Dar cum se poate măsura slăbirea capacităţii eului
de a face alegeri? Dacă eul are mai puţină energie pentru a face alegeri, atunci el va
deveni pasiv în alegerile lui. În multe situaţii de decizie din viaţa cotidiană există o
opţiune pasivă (a nu face nimic). Este probabil că răspunsurile active folosesc eul, în
vreme ce cele pasive n-o fac. Acţiunea (în opoziţie cu inacţiunea) face apel la resursele
eului. În cazurile în care nu dispun de resurse oamenii rămân pasivi.
În acest experiment, Baumeister şi colegii lui (1998) au definit auto-reglarea într-
o manieră mai abstractă. Sarcina le cerea subiecţilor să bifeze toate literele e dintr-un text
de o pagină, respectând însă regula potrivit căreia făceau excepţie literele e aflate lângă o
7
altă vocală. Activitatea aceasta era una de auto-reglare întrucât impunea subiecţilor să se
abţină să bifeze toate e-urile pe care le găseau. În alt grup experimental, subiecţii făceau
înmulţiri cu numere de trei cifre, ceea ce reprezintă o sarcină dificilă şi consumatoare de
resurse mintale, dar fără a fi o sarcină de auto-reglare.
Faza a doua a experimentului corespundea unei sarcini de luarea a deciziei:
subiecţilor li se solicita să urmărească un film plictisitor cât de mult timp îl puteau urmări.
Unei doimi din totalul subiecţilor li se spunea că pot întrerupe filmul apăsând un buton
(ceea ce însemna comportament activ), iar cealaltă jumătate afla că poate întrerupe filmul
eliberând un buton (comportament pasiv). În comparaţie cu cei ce efectuaseră înmulţiri,
subiecţii care căutaseră litera e au privit în medie un timp mai scurt filmul când oprirea
lui presupunea un răspuns pasiv dar au înregistrat un timp mai mare când întreruperea
filmului necesita un răspuns activ, voliţional. Prin urmare, sarcina ce presupunea auto-
control făcea ca subiecţii să devină pasivi în partea a doua a experimentului. Astfel,
psihologii au reuşit să demonstreze că auto-controlul poate epuiza resursa eului şi poate
afecta prin aceasta puterea lui de a alege. Subiecţii epuizaţi de auto-control se hotărăsc
greu să întrerupă filmul plictisitor printr-un comportament activ.
În viaţa de zi cu zi putem avea impresia că efortul mintal înseamnă efort de auto-

control. Conceptul efort mintal este vag şi este analog oarecum cu ideea de auto-control
pentru că şi el presupune cheltuirea unei energii preţioase de către eu. Totuşi, epuizarea
eului, în concepţia lui Baumeister şi a psihologilor care au lucrat cu el, nu se reduce doar
la investirea de efort mintal. Dacă sunt întrebaţi, subiecţii declară că rezolvarea de
înmulţiri cu numere de trei cifre cere mai mult efort mintal decât faptul de a alunga din
conştiinţă ideea de urs polar. Şi totuşi, numai suprimarea gândului produce epuizarea
eului. Adulţii rezolvă problemele de aritmetică urmând reguli pe care le-au învăţat şi care
s-au automatizat. Pe de altă parte, suprimarea gândurilor presupune ca subiecţii să-şi
reprime un răspuns natural, să-l domine şi să-l depăşească – iar aceasta înseamnă
cheltuirea resurselor eului în auto-control. În concluzie, efortul care implică eul (şi nu
orice efort mintal) duce la epuizarea eului.
8
Motivaţie şi conservare
Motivaţia intervine, desigur, în efectul de epuizare a eului. De exemplu, e
probabil că subiecţii foarte motivaţi (de pildă, motivaţi financiar de către experimentator)
nu părăsesc foarte repede sarcina de rezolvare a puzzle-urilor imposibil de soluţionat.
Putem face ipoteza că, chiar având resursa eului epuizată, indivizii pot face mai mult dacă
sunt suficient de motivaţi.
Totuşi, a abandona sarcina foarte repede nu înseamnă neapărat că subiectul nu e
motivat, ci ar putea sugera o altfel de motivaţie. Este posibil ca resursa de energie a
subiectului să nu fie în întregime consumată, dar el să decidă (fără a fi probabil conştient)
că trebuie să conserve energia care i-a rămas. Probabil că organismul are mecanisme
care-l ajută să nu rămână niciodată complet lipsit de energie. Motivele de conservare ar
trebui deci să se opună motivelor de persistenţă în anumite sarcini.
Muraven a efectuat un experiment pentru a verifica aceste raţionamente. Sarcina
primă de auto-control consta în reprimarea tendinţei de a râde sau a zâmbi la un film de
comedie. În secvenţa a doua, subiecţii trebuiau să bea cât mai multe pahare cu o băutură
răcoritoare (Kool-Aid) care, în funcţie de condiţie avea reţeta originală sau i se adăugase
oţet. Evident, în condiţia a doua subiecţilor le venea greu să bea fie şi un singur pahar.
Muraven manipula în plus şi motivaţia, în sensul că participanţilor li se oferea fie o sumă
mică fie una mare pentru fiecare cantitate de 100ml de băutură consumată.
Aşa cum putem anticipa, subiecţii care au fost obligaţi să-şi reprime zâmbetele în
timp ce priveau comedia au băut mai puţin lichid cu gust neplăcut. Totuşi, în condiţia de
motivaţie înaltă (recompensă mare) subiecţii au continuat să bea răcoritoarea care
conţinea oţet, chiar dacă aveau resursa eului solicitată de sarcina de auto-control.
Concluzia este că indivizii pot face faţă efectului de epuizare a eului dacă sunt suficient
motivaţi. Scăderea resurselor de auto-control după un act iniţial de auto-control reflectă
conservarea unei resurse solicitate şi nu epuizarea ei completă.
9
Întărirea resursei
Cum poate creşte resursa care susţine auto-controlul? Resursa se consumă
temporar şi parţial în eforturile de auto-reglare dar, evident, se reface. Somnul reprezintă,
cu siguranţă, o modalitate de refacere a resursei eului. Multe studii au arătat că indivizii
privaţi de somn au probleme de auto-control şi de mobilizare voluntară. În plus,
majoritatea deficienţelor majore de auto-control apar seara, la mai bine de 12 ore de când
individul n-a mai dormit.
Şi emoţiile pozitive pot ajuta la refacerea resursei de auto-control. Mai mult,
aceasta ar putea fi una din funcţiile esenţiale ale emoţiilor pozitive. Într-un studiu realizat
de Baumeister, Dale şi Tice (1999), jumătate dintre participanţi au efectuat sarcina de
auto-control care presupunea bifarea literei e după anumite reguli şi jumătate n-au făcut
nimic. Apoi subiecţii priveau unul din trei filme: fie un film foarte amuzant, fie un film
foarte trist, fie un film neutru. În sfârşit, în a treia secvenţă a experimentului se măsura
persistenţa subiecţilor într-o sarcină de rezolvare a unor anagrame. Epuizarea eului a dus
la performanţe foarte slabe în cazul subiecţilor care priviseră filmul trist sau filmul neutru,
dar subiecţii epuizaţi care fuseseră expuşi la filmul amuzant au avut o performanţă
asemănătoare cu a celor care nu efectuaseră prima sarcină de auto-control.
Afectele pozitive pot reprezenta o soluţie pe termen scurt pentru epuizarea eului.
O soluţie pe termen lung presupune amplificarea capacităţii de voinţă şi control a
individului. Baumeister a susţinut mereu că auto-controlul seamănă cu un muşchi, care
oboseşte prin exerciţiu dar care se întăreşte prin folosire repetată pe termen lung.
Funcţionează auto-controlul ca un muşchi devenind mai eficace dacă este solicitat o
perioadă îndelungată?
Muraven, Baumeister şi Tice (2001) au proiectat un studiu longitudinal. Subiecţii
veneau la laborator şi li se măsura persistenţa în a ţine un arc încordat, apoi efectuau o
sarcină de auto-control (sarcina de control mintal cu ursul polar), apoi se măsura din nou
persistenţa în a ţine arcul încordat. În felul acesta experimentatorii obţineau o evaluare a
vulnerabilităţii fiecărui subiect la epuizarea eului.
La sfârşit subiecţii erau repartizaţi la întâmplare într-una din trei condiţii să
efectueze exerciţii de auto-control în următoarele două săptămâni. Cei din primul grup
trebuiau să încerce să-şi controleze poziţia corpului. În al doilea grup subiecţii trebuiau să
10
noteze tot ce mănâncă. În sfârşit, subiecţii din al treilea grup trebuiau să-şi regleze
emoţiile, încercând să-şi menţină mereu o dispoziţie bună. În afara acestor grupuri a
existat unul care nu efectua nici un exerciţiu de auto-control. La sfârşitul celor două
săptămâni, toată lumea se întorcea la laborator pentru a repeta procedura iniţială: arcul,
ursul polar şi din nou arcul.
Rezultatele au indicat faptul că exerciţiile de auto-control pot creşte rezistenţa la
epuizarea eului. Subiecţii care îşi antrenaseră auto-controlul timp de două săptămâni au
înregistrat o epuizare mai redusă a eului în comparaţie cu testul iniţial dar şi cu grupul de
control. Exerciţiile par să fie deosebit de utile în amplificarea capacităţii de auto-control.
*
Epuizarea eului e definită ca „o reducere temporară în capacitatea eului de a se
angaja în acţiune voliţională (includem aici controlul mediului, controlul propriei
persoane, efectuarea de alegeri, iniţierea de acţiuni) cauzată de exercitarea anterioară a
voinţei. Majoritatea studiilor ce au confirmat modelul tăriei asupra auto-controlului au
demonstrat că un act de auto-control poate deteriora performanţa într-o sarcină ulterioară,
fără legătură cu primul act dar care necesită şi ea auto-control.
Acest curs a fost elaborat pe baza următoarelor texte:
Baumeister, R. (2002). Ego-depletion and sel-control failure: An energy model of

the self’s executive function. Self and Identity, 1, 129-136.
Baumeister, R., Bratslavsky, E., Muraven, M. şi Tice, D. (1998). Ego-depletion:
Is the active self a limited resource? Journal of Personality and Social Psychology, 74, 5,
1252-1265.
11
12
CURSUL 7
Ignoranţa pluralistă
Mulţi dintre noi au participat sau măcar au fost martori la următoarea dinamică
psihosocială desfăşurată în clasă. Totul începe cu o pauză a profesorului în timpul unei
expuneri foarte complexe: profesorul se opreşte şi cere studenţilor care-l ascultă să-i pună
întrebări dacă au nelămuriri. În acest moment, fiecare student încearcă să ghicească
reacţiile celorlalţi. În ciuda dificultăţii problemelor expuse şi a confuziei cvasi-generale,
nimeni nu adresează întrebări profesorului. Acest aspect al dinamicii psihosociale pe care
o avem în vedere nu este surprinzător: nu-i putem acuza pe studenţi că nu se fac de râs în
faţa profesorului şi a colegilor lor. Ceea ce poate frapa în această dinamică este faptul că
fiecare student interpretează greşit tăcerea şi reţinerea colegilor, ajungând la concluzia că
ceilalţi au înţeles perfect explicaţiile complexe ale profesorului şi că el singur nu s-a
concentrat suficient sau nu este capabil să priceapă un curs atât de dificil.
Studenţii din acest scenariu atât de frecvent în activitatea universitară cotidiană
trăiesc ignoranţa pluralistă, o stare caracterizată de convingerea individului că gândurile,
sentimentele şi comportamentele sale în cadru privat sunt diferite de ale celorlalţi, în
condiţiile în care comportamentul public este identic. Floyd Allport este cel care a
introdus termenul de ignoranţă pluralistă în psihologia socială în deceniul al III-lea,
pentru a descrie situaţia în care toţi membrii unui grup resping la nivel latent normele de
grup, având convingerea că toţi ceilalţi le acceptă. Allport a propus acest concept pentru a
da seama de faptul că în multe cazuri există conformism manifest la normele de grup în
absenţa aderării în plan intim la aceste norme. Perpetuarea stării de fapt poate să aibă loc
chiar dacă nimeni nu crede în ea, în condiţiile în care fiecare crede că ceilalţi cred
(Kretch, Crutchfield şi Ballachey, 1962).
După Allport, cercetătorii au legat ignoranţa pluralistă de perpetuarea în cadru
public a normelor lipsite de sprijin la nivel privat. Totuşi, aceasta este numai o faţetă a
ignoranţei pluraliste. În situaţia de ignoranţă pluralistă din clasă pe care am amintit-o, nu
1
e vorba de dăinuirea unei norme de grup care ar rezulta din percepţiile asupra devianţei
personale, ci de o scădere a stimei de sine a fiecărui student. O altă ilustrare foarte
cunoscută a ignoranţei pluraliste o constituie intervenţia trecătorului în situaţiile de
urgenţă, care a fost examinată de Latané şi Darley (1970). Potrivit celor doi cercetători, în
astfel de contexte subiectul este nesigur cu privire la gradul de gravitate al situaţiei;
privindu-i însă pe ceilalţi care evită să intervină, el poate să tragă concluzia că situaţia nu
reprezintă o urgenţă. Astfel, fiecare din cei prezenţi interpretează situaţia după
comportamentul manifest al celorlalţi, socotind că el reflectă atitudinea lor intimă.
Fenomenul de ignoranţă pluralistă prezintă un mare interes pentru psihologii
sociali, din cauza rezistenţei sale în faţa explicaţiilor facile. El se află în flagrantă
contradicţie, cel puţin la prima vedere, cu tendinţa oamenilor de a supraestima
similaritatea lor cu alţii – efectul de fals consens (Ross, Green şi House, 1977). Din acest
punct de vedere, întrebarea la care cercetările asupra ignoranţei pluraliste ar trebui să
găsească răspuns este următoarea: care sunt caracteristicile situaţiilor în care apare
ignoranţa pluralistă şi nu falsul consens? Există relativ numeroase studii care au raportat
absenţa efectului de fals consens; cel mai cunoscut fenomen de subestimare a similarităţii
dintre eu şi ceilalţi este efectul de falsă unicitate, care are la bază factori motivaţionali.
Snyder şi Fromkin (1980), de pildă, au studiat pe larg această nevoie a individului de a fi
unic. Ei au arătat că pentru a-şi satisface motivaţia de a se simţi unici, oamenii
subestimează în mod sistematic similaritatea lor cu ceilalţi. Totuşi, deşi această nevoie de
unicitate poate să deformeze percepţiile individului asupra similarităţii dintre el însuşi şi
ceilalţi, găsim foarte puţine elemente în efectul de falsă unicitate care să ne sprijine în
înţelegerea ignoranţei pluraliste. Subiecţii care trăiesc ignoranţă pluralistă în situaţiile pe
care le-am descris nu se simt numai diferiţi de ceilalţi, ci se percep pe ei înşişi ca devianţi.
Şi este greu de acceptat că generează această iluzie de devianţă pentru a-şi câştiga
confortul psihic.
Există contexte în care devianţa implică superioritate, iar efectul de falsă unicitate
este uşor de înţeles. Goethals (1986), de exemplu, a cerut subiecţilor săi să spună dacă s-
ar oferi voluntari pentru a dona sânge şi apoi să aprecieze procentajul studenţilor care ar
face acelaşi lucru. Cei ce s-au oferit voluntari reprezentau majoritatea (60%), dar ei înşişi
se credeau în minoritate (apreciind că numai 40% din colegii lor ar accepta să doneze
2
sânge). Goethals a presupus că această percepţie a studenţilor-voluntari a fost motivată de

dorinţa lor de a-şi întări stima de sine. Cu cât sunt mai puţini cei ce se angajează într-un
act dezirabil social, cu atât mai lăudabil devine un astfel de comportament. Plauzibilitatea
explicaţiei autorului este întărită de estimările subiecţilor care au refuzat să se ofere
voluntari (ceea ce reprezintă un act indezirabil din punct de vedere social). Aceştia au
supraestimat procentajul celor care ar acţiona ca ei cu 25%: un act nevalorizat social dar
foarte răspândit nu marchează identitatea autorului şi nu-i diminuează stima de sine.
Pentru moment, concluzia noastră este că ignoranţă pluralistă nu are multe
elemente comune cu efectul de falsă unicitate, deşi ambele reprezintă stări în care
percepţia disimilarităţii dintre eu şi ceilalţi este conştientizată.
Ignoranţa pluralistă şi compararea socială

În toate situaţiile de ignoranţă pluralistă apare procesul de comparare socială. De
exemplu, în contextul de ignoranţă pluralistă de la cursurile universitare, subiectul
resimte situaţia ca ambiguă şi trăieşte o stare de anxietate: îi lipseşte claritatea cognitivă
(expresia aparţine lui Schachter, 1959) necesară pentru a face evaluări stabile asupra lui
însuşi şi asupra situaţiei. Întrucât nu găseşte criteriile obiective pentru a ajunge la aceste
evaluări, el trebuie să se sprijine pe informaţia despre realitatea socială oferită de reacţiile
celorlalţi. Dar în contextele de ignoranţă pluralistă, informaţia socială obţinută pe această
cale este deformată. De pildă, în intervenţia într-o situaţie de urgenţă, subiectul îşi
compară reacţia cu reacţiile celorlalţi şi capătă încredere în evaluarea lui revizuită asupra
situaţiei, dar evaluarea este cu totul distorsionată (nu există urgenţă) şi-i va afecta în mod
hotărâtor comportamentul, făcându-l să-şi amâne intervenţia. Ca atare, putem aprecia că
în astfel de contexte procesul de comparare socială nu serveşte indivizilor la adecvarea
comportamentului lor la situaţie.
Într-o analiză celebră a fenomenului de ignoranţă pluralistă, Merton (1957) făcea
următoarea apreciere: “Aceste lucruri se întâmplă într-un grup care este atât de organizat,
încât observaţiile pe care le fac membrii unii asupra altora sunt puţin numeroase şi
superficiale”. Din punctul de vedere al cercetărilor actuale, remarca lui Merton este total
eronată. Activitatea de observare reciprocă în contextele de ignoranţă pluralistă este,
dimpotrivă, foarte intensă. De fapt, ignoranţa pluralistă apare tocmai din cauza
3
observabilităţii reciproce. De exemplu, în intervenţia în situaţiile de urgenţă, un singur

trecător va crede că percepţiile şi îngrijorarea sa vor fi împărtăşite de alţii. Dacă indivizii
n-ar avea posibilitatea să se compare cu alţii în astfel de situaţii, ei ar ajunge, foarte
probabil, la o interpretare corectă a situaţiei, chiar dacă ar avea mai puţină încredere în
această interpretare. Pe scurt, sursa ignoranţei pluraliste nu stă în natura stimulului
(victima accidentului de circulaţie în intervenţia în situaţiile de urgenţă), ci în procesul de
comparare ce se declanşează în prezenţa stimulului.
Bazele ignoranţei pluraliste
Faţada şi atitudinile private

Dacă examinăm din nou situaţia de intervenţie în accidentul de circulaţie,
constatăm că ea nu produce numai incertitudine şi anxietate, dar, în plus, determină
participanţii să simuleze şi să acţioneze în discordanţă cu atitudinile lor intime. Trecătorul
îşi maschează confuzia şi incertitudinea atunci când priveşte la reacţiile celorlalţi. El îşi
construieşte o “faţadă”, căci se teme că exteriorizarea stării reale pe care o trăieşte l-ar
face ridicol în ochii celorlalţi. Aceste măşti pe care indivizii le prezintă unii altora sunt
atât de convingătoare, încât fiecare crede în autenticitatea faţadei celorlalţi. Aparenţa
devine realitate. Deşi subiectul recunoaşte că nepăsarea sa în această situaţie este
rezultatul managementului impresiei, el are convingerea că nepăsarea celorlalţi este reală.
În procesul de comparare socială, indivizii care caută informaţie despre realitatea socială,
oferă ei înşişi astfel de informaţii. Atunci când căutarea informaţiei sociale este însoţită
de disimulare, pot apărea distorsiuni colective – cum este ignoranţa pluralistă.
Când nesinceritatea pare convingere

O altă clasă de situaţii în care poate să apară ignoranţa pluralistă este aceea în care
indivizii adoptă o poziţie publică asupra unei chestiuni sociale, poziţie ce nu corespunde
celei private.
1. Una din aceste situaţii este descrisă de Schanck (1932) în studiul său asupra
atitudinilor sociale din orăşelul Elm Hollow. Biserica baptistă era foarte puternică în
4
această comunitate, iar membrul cel mai activ al congregaţiei era Domnişoara Salt, fiica
fostului pastor. D-ra Salt se bucura de multă influenţă în orăşel şi puţini îndrăzneau să-i
iasă din cuvânt. Majoritatea membrilor îşi declarau în public acordul, chiar dacă opiniile
lor private (şi comportamentele din cadru privat) erau extrem de diferite. Exprimarea
aprobării politicoase faţă de opiniile unei persoane venerate în grup nu este, în sine, un
fenomen care să merite o analiză psihologică minuţioasă. Dar această dinamică devine
foarte interesantă dacă ne interesăm de consecinţele acestui acord public. Interviurile lui
Schank au scos în evidenţă faptul că fiecare din cei ce frecventau biserica baptistă
credeau că ceilalţi au atitudini mai apropiate de cele ale d-rei Salt decât aveau ei înşişi.
2. Al doilea tip de situaţii în care indivizii adoptă poziţii publice care nu
corespund opiniilor lor private sunt acelea în care astfel de poziţii presupun valori
esenţiale pentru grup sau pentru o instituţie. Schank a pus în evidenţă şi astfel de situaţii.
El a constatat că membrii bisericii baptiste apărau principiile doctrinei lor mult mai
convingător în public decât în cadru privat. De pildă, în public ei se opuneau jocurilor de
cărţi, dar jucau cărţi seara în familie în mod frecvent. Schanck a descoperit că fiecare
avea convingerea că distanţa dintre declaraţiile publice şi acţiunile private era mai mică în
cazul celorlalţi decât în cazul lui însuşi.
Kauffman (1981) a pus în evidenţă o astfel de situaţie de ignoranţa pluralistă în
închisorile din Statele Unite. Gardienii, ca şi prizonierii, îi percep pe colegii lor ca adepţi
mai convinşi ai valorilor subculturii caracteristice decât sunt ei înşişi. Atât gardienii, cât
prizonierii subestimează similaritatea atitudinilor lor faţă de cele ale colegilor lor; de
exemplu, fiecare gardian crede că el îi simpatizează mai mult pe prizonieri decât ceilalţi
gardieni. Kauffman a arătat a arătat că atitudinile private ale gardienilor faţă de prizonieri
sunt mai agreabile decât cele pe care ei le atribuiau colegilor lor. De pildă, majoritatea
gardienilor (78%) s-au declarat de acord ca un gardian să apere un prizonier în faţa unei
comisii disciplinare din închisoare, dar numai 44% din ei au declarat că au convingerea
că oricare din colegii lor gândeşte la fel. Ignoranţa pluralistă apare în acest context pentru
că fiecare gardian interpretează duritatea de faţadă a celorlalţi ca o duritate practicată din
convingere.
3. Există şi un al treilea tip de situaţii în care indivizii afişează alte opinii decât
cele la care aderă în plan intim. Astfel de contexte se caracterizează prin activitatea
5
intensă a unei minorităţi vocale, ce crează impresia că reprezintă majoritatea. Membrii

majorităţii tăcute, crezând că se află în minoritate, se conformează poziţiei pe care în mod
eronat o percep ca fiind majoritară. Ignoranţa pluralistă apare pentru că membrii
majorităţii reale cred că ceilalţi ce fac parte din majoritate acţionează în concordanţă cu
convingerile lor intime. Astfel, iluzia devianţei personale se perpetuează prin
interpretarea greşită a conformismului celorlalţi. Alexis de Tocqueville se referă la
această situaţie atunci când descrie declinul bisericii catolice în Franţa veacului al XVIII-
lea: “Cei mai mulţi îşi reprimau tendinţa de a-şi declara credinţa în Hristos de teamă că ar
fi fost singuri; temându-se de izolare mai mult decât de eroare, se prefăceau că au
aceleaşi sentimente ca toţi ceilalţi. Astfel că, ceea ce era în realitate numai opinia unei
părţi neînsemnate a naţiunii, ajunse să fie înţeles ca voinţa întregului popor”.
O teorie a ignoranţei pluraliste

Ignoranţa pluralistă trebuie definită ca un fenomen de grup. Ea apare atunci când
indivizii se compară cu alţii care acţionează în mod similar şi când ei trag concluzia că
stările lor interne (credinţe, sentimente, percepţii) sunt diferite de cele ale celorlalţi.
Ignoranţa pluralistă apare, de obicei, atunci când indivizii exteriorizează alte sentimente
şi credinţe decât sentimentele şi credinţele lor intime. De ce nu este înţeles, în astfel de
situaţii, comportamentul celorlalţi ca o faţadă? Dacă victimele ignoranţei pluraliste ar
observa pur şi simplu comportamentul grupului, inferenţele lor nu ar fi, probabil, eronate.
Dar ele participă activ în dinamica de grup, ele ştiu că propriul lor comportament
maschează ceea ce gândesc cu adevărat. Pentru a risipi misterul ce învăluie ignoranţa
pluralistă, trebuie să explicăm de ce indivizii care sunt conştienţi că propriul lor
comportament este o faţadă, nu acceptă că lucrul acesta este valabil şi pentru ceilalţi. Mai
precis, trebuie să explicăm de ce ei nu acceptă că aceleaşi cauze care se află la baza
comportamentului lor, se află de asemenea la baza comportamentului celorlalţi.
Teoria comparării sociale oferă un cadru în care aceste întrebări îşi pot găsi
răspunsuri. Ea nu prezice că un comportament similar al subiectului şi al altuia duce
automat la inferenţe cu privire la abilităţi ori opinii similare. Nu numai similaritatea
comportamentelor şi a performanţelor este utilă pentru auto-evaluare, dar şi similaritatea
ori disimilaritatea atributelor relevante pentru un anume comportament sau un anume
6
domeniu de performanţă. De pildă, scorul unui individ la un test poate reflecta o abilitate
mare sau redusă, după cum este mai mare sau mai mic decât scorurile altor indivizi care
sunt similari cu subiectul pe atributele predictive pentru performanţă. Ca atare, indivizii
se pot vedea pe ei înşişi devianţi chiar dacă acţionează exact ca ceilalţi, dacă ei cred că
sunt caracterizaţi într-o măsură diferită de un atribut cu relevanţă pentru domeniul de
performanţă. De exemplu, indivizii care se percep pe ei înşişi ca temându-se de zborul cu
avionul pot crede că au demonstrat mult curaj în timpul traversării unei zone cu
turbulenţe, chiar dacă au afişat aceeaşi nervozitate ca şi ceilalţi pasageri.
Urmând această linie de raţionament, putem face ipoteza că ignoranţa pluralistă
apare atunci când indivizii cred în mod greşit că ei diferă de alţii pe o dimensiune legată
cauzal de acţiunile pe care le fac. Dimensiunea pe care se centrează indivizii în contextele
de ignoranţă pluralistă este inhibiţia socială. Oamenii îşi maschează stările reale pentru că
se tem că ar deveni ridicoli în ochii celorlalţi. Dacă ei cred că frica de a se face de râs este
un determinant mai puternic al comportamentului lor decât al comportamentului
celorlalţi, atunci comportamentul altora determinat de frica de situaţii penibile va fi
atribuit altor factori. Pe scurt, ignoranţa pluralistă izvorăşte dintr-o divergenţă
atribuţională ce-şi are la rândul ei originea în diferenţele de percepţie dintre trăsăturile
proprii şi cele ale altora.
Experimente asupra ignoranţei pluraliste
Prezicerea comportamentului altora în situaţiile penibile

Dacă indivizii cred că posedă într-o mai mare măsură decât alţii o anumită
trăsătură, atunci ei se vor aştepta să constate diferenţe între propriul comportament şi
acela al altora în situaţii ce solicită trăsătura respectivă. De exemplu, potrivit analizei
teoretice expuse mai sus, ignoranţa pluralistă apare în situaţia din clasă când profesorul
solicită să i se pună întrebări. Aceasta se întâmplă pentru că fiecare student crede că frica
de ridicol influenţează comportamentul lor mai mult decât comportamentul colegilor lor.
Credinţa studenţilor că frica de ridicol este o explicaţie insuficientă pentru
7
comportamentul colegilor lor îi determină să caute explicaţii alternative. Astfel, ei ajung

la concluzia greşită că ceilalţi au înţeles mai bine expunerea.
În mod curios, în această situaţie studenţii inferează că ceilalţi au priceput cele
spuse de profesor, în ciuda faptului că toţi colegii lor răspund asemenea lor: păstrează
tăcerea. Ignoranţa pluralistă se naşte din tendinţa studenţilor de a-şi analiza
comportamentul în lumina comportamentului celorlalţi. Faţada pe care o construieşte
fiecare din ceilalţi nu este luată drept faţadă şi studenţii îşi spun că ceilalţi nu pot să fi
înţeles atât de puţin pe cât au înţeles ei.
Un experiment al lui Miller şi McFarland (1991) a testat ipoteza potrivit căreia
indivizii vor subestima procentajul celor care vor încerca să evite ridicolul într-o situaţie
similară celei pe care am descris-o (profesorul invită studenţii să-i pună întrebări după o
expunere complexă şi toată lumea tace). Subiecţii (în număr de 22) participă la
experiment în mod individual. Li se spune că se intenţionează să se studieze teoriile naive
despre conceptul de sine şi că vor participa la o discuţie cu alţi studenţi care se află
deocamdată în alte încăperi. În continuare, subiecţii primesc un articol despre conceptul
de sine scris extrem de tehnic, aproape incomprehensibil pentru un student de anul I, şi li
se cere să-l citească pentru a putea lua parte la discuţie. Sunt lăsaţi singuri, dar sunt
invitaţi să se adreseze experimentatorului pentru orice dificultate ce ar apărea în
lecturarea articolului. Din cauza fricii de ridicol, nici unul din cei 22 de subiecţi n-a cerut
ajutorul experimentatorului. La sfârşit, sunt rugaţi să completeze un chestionar, în care
sunt întrebaţi: a) cât la sută din ceilalţi participanţi au cerut lămuriri experimentatorului în
legătură cu articolul? b) în ce măsură au înţeles articolul? c) în ce măsură ceilalţi au
înţeles articolul? Aşa cum anticipaseră autorii, subiecţii au supraestimat numărul
celorlalţi care au declarat că nu au înţeles articolul şi care au cerut explicaţii
experimentatorului: ei au apreciat în medie că 37% din ceilalţi participanţi au făcut lucrul
acesta; în realitate, cum am menţionat deja, nici unul din participanţi nu a adresat
întrebări experimentatorului în legătură cu articolul.
8
Interpretarea comportamentului celorlalţi în situaţiile ce presupun frica de ridicol

Subiecţii din experimentul anterior au mărturisit că ei s-au aşteptat ca mulţi din
ceilalţi participanţi să ceară experimentatorului să le clarifice textul dificil al articolului,
chiar dacă ei înşişi n-au făcut-o. Cum vor răspunde când îşi vor compara comportamentul
cu al altora şi vor descoperi că ceilalţi au acţionat ca şi ei? O posibilitate ar fi ca subiecţii
să-şi revizuiască opinia despre teama celorlalţi de situaţiile penibile. O a doua
posibilitate, sugerată de analiza de până acum, ar fi ca ei să-şi revizuiască opinia despre
cât de bine au înţeles ceilalţi textul. Mai precis, ei pot infera din inactivitatea celorlalţi că
aceştia au înţeles articolul mai bine decât l-au înţeles ei înşişi. Subiecţii vor face această
inferenţă numai atunci când vor pune faptul că ei înşişi nu au cerut explicaţii
suplimentare experimentatorului pe seama inhibiţiei sociale. Nu se vor constata diferenţe
în aprecierile subiecţilor asupra gradului în care ceilalţi şi ei înşişi au înţeles textul dacă
subiecţii vor putea să atribuie propriul comportament unui factor care îi afectează şi pe
ceilalţi în egală măsură - de exemplu, instrucţiunile experimentale.
Miller şi McFarland, într-un experiment din 1987, au încercat să verifice aceste
ipoteze. Procedura a fost aproximativ aceeaşi ca şi în studiul citat mai sus, cu deosebirea
că subiecţii luau parte la experiment în prezenţa altor subiecţi (în grupuri de trei). În
condiţia de constrângere, experimentatorul anunţa subiecţii că nu puteau solicita lămuriri
în legătură cu articolul. În condiţia de non-constrângere, subiecţii puteau să o facă, deşi
aceasta i-ar fi pus într-o situaţie penibilă (experimentatorul le spunea că-l pot căuta într-
un birou care se afla pe alt culoar al clădirii). În nici una din condiţii subiecţii n-au căutat
experimentatorul pentru explicaţii. Chestionarul pe care-l completau subiecţii la sfârşit
cuprindea întrebări de felul: (a) cât de bine au înţeles ideile din articol în comparaţie cu
ceilalţi? (b) cât de bine cunosc problematica eului şi a conceptului de sine în comparaţie
cu ceilalţi? (c) ce notă ar obţine în comparaţie cu ceilalţi dacă ar trebui să scrie o lucrare
despre conceptul de sine? Experimentatorii s-au aşteptat ca aprecierile performanţelor
proprii în comparaţie cu ale altora să fie mai scăzute în condiţia de non-constrângere
decât în cea de constrângere. Aceasta pentru că subiecţii din condiţia în care lipsea
constrângerea atribuiau faptul că nu au mers să caute experimentatorul fricii lor de
ridicol, în vreme ce subiecţii din condiţia de constrângere atribuiau atât comportamentul
lor cât şi comportamentul celorlalţi instrucţiunilor experimentale. Rezultatele au
9
confirmat aceste predicţii: subiecţii din condiţia de non-constrângere s-au apreciat pe ei

înşişi mai negativ decât cei din condiţia de constrângere.
Perceperea diferenţelor dintre sine şi alţii pe dimensiunea inhibiţiei sociale

Postulatul fundamental al cercetărilor de psihologie socială în legătură cu
ignoranţa pluralistă este că oamenii cred că ei posedă într-o măsură mai mare decât alţii
trăsături care produc inhibiţie socială. O posibilă explicaţie pentru această iluzie trebuie
să plece de la evidenţa comportamentală sau de altă natură pentru trăsăturile asociate cu
inhibiţia socială. Prezenţa acestor trăsături este inferată din criterii interne, ca gândurile
sau sentimentele (Funder, 1980). Din aceasta putem deriva două concluzii: mai întâi,
dovezile în favoarea existenţei trăsăturilor asociate inhibiţiei sociale vor fi mai accesibile
individului decât celorlalţi. Apoi, cu cât indivizii vor avea un acces mai larg la evidenţa
care atestă aceste trăsături, cu atât se vor considera pe ei înşişi ca fiind caracterizaţi de
inhibiţie socială. Pentru a verifica aceste ipoteze, Miller şi McFarland (1987) au folosit
două liste cu câte 10 adjective denumind trăsături de personalitate. Adjectivele de pe
prima listă reprezentau trăsături definite prin referenţi interni: auto-critic, simpatetic,
sensibil, ezitant, timid, nehotărât, preocupat, inhibat, etc.; adjectivele cuprinse în lista
cealaltă denumeau trăsături definite prin referenţi externi: argumentativ, agresiv, supus,
sarcastic, vorbăreţ, obraznic, ordonat, etc. Listele fuseseră create în aşa fel încât mediile
dezirabilităţii sociale pentru cele două tipuri de trăsături erau echivalente. Subiecţilor (în
număr de 116) li s-a cerut să indice pe scale în nouă puncte (1 = deloc, 9 = foarte mult) în
ce măsură aceste trăsături îi descriu pe ei şi pe ceilalţi studenţi. Subiecţii au apreciat că ei
sunt mai bine descrişi de trăsăturile interne (M = 5,83) decât ceilalţi (M = 5,20), dar că nu
diferă de ceilalţi în ceea ce priveşte trăsăturile externe (M = 5,16 faţă de M = 5,14).
Rezultatele acestui experiment sprijină ideea că indivizii cred că ei posedă într-o
măsură mai mare decât ceilalţi trăsături ce produc inhibiţia socială. Această credinţă
derivă, probabil, din accesul mai mare pe care îl avem la propriile stări interne. Teoria pe
care am expus-o susţine că credinţa indivizilor potrivit căreia ei sunt mai timizi, mai
conştienţi de ei înşişi decât ceilalţi îi face să infereze diferenţele situaţionale dintre ei
înşişi şi ceilalţi ce constituie ignoranţa pluralistă.
*
10
Concepţia asupra ignoranţei pluraliste expusă mai sus aşează la baza acesteia
procesul de comparare socială. Compararea socială poate îndeplini două funcţii. Mai
întâi, ea poate facilita auto-evaluarea: ceilalţi ne ajută să ne evaluăm nivelul abilităţilor şi
îndreptăţirea opiniilor (Festinger, 1954). Apoi, ea ne oferă claritate cognitivă cu privire la
mediu (Schachter, 1959): ceilalţi ne ajută să decidem dacă o situaţie este periculoasă,
dacă un examen este uşor sau greu, etc. Desigur, cele două funcţii se află într-o strânsă
legătură: de exemplu, dacă individul află că ceilalţi consideră un examen mult mai uşor
decât el însuşi, el poate trage concluzia că examenul este uşor, dar şi concluzia că este
mai ignorant decât colegii săi.
În contextele în care apare ignoranţa pluralistă, nici una din cele două funcţii ale
comparării sociale nu sunt îndeplinite. Interpretările situaţionale ale indivizilor sunt
deformate, ca şi auto-evaluările lor. Circumstanţele care produc ignoranţa pluralistă au
două caracteristici fundamentale: 1. Comportamentul public al indivizilor maschează
atitudinile lor reale; 2. Motivul pentru care se construieşte această faţadă este teama că
revelarea eului adevărat i-ar face ridicoli.
Consecinţe ale ignoranţei pluraliste

Ignoranţa pluralistă are consecinţe la nivel de grup şi la nivel individual. La
nivelul grupului, ea poate să conducă la perpetuarea unor norme sociale faţă de care
majoritatea are atitudini negative la nivel latent. Oamenii vor suporta o dictatură dacă vor
crede că ceilalţi nu sunt de acord cu ei şi că dezvăluirea propriilor convingeri n-ar face
decât să le atragă dezaprobarea.
Ignoranţa pluralistă poate să determine acţiuni colective care nu reflectă
atitudinile private ale grupului. Matza (1964), un cercetător foarte respectat în domeniul
sociologiei devianţei, a explicat comportamentul tinerilor delincvenţi invocând conceptul
de ignoranţa pluralistă. El a arătat cum grupurile de delicvenţi se pot angaja în acţiuni pe
care membrii le dezaprobă la nivel latent; fiecare din cei implicaţi crede însă că ceilalţi
valorizează pozitiv acţiunea. Adolescenţii se pot arăta sensibili chiar şi la presiunea
iluzorie a celor de o vârstă cu ei dacă apare fenomenul de ignoranţa pluralistă. Leventhal,
Glynn şi Fleming (1987) au arătat că, în cazul adolescenţilor, practica de a fuma are la
bază tocmai acest fenomen.
11
Ignoranţa pluralistă provoacă, adeseori, schimbări în comportamentele publice,

dar şi în atitudinile private. În situaţiile de urgenţă, trecătorul nu se preface că a adoptat
atitudinea celorlalţi: el chiar o interiorizează. Acelaşi fenomen poate facilita schimbarea
socială prin inducerea unei acceptări private a unei poziţii, şi numai prin determinarea
conformismului faţă de aceasta. De aceea, ignoranţa pluralistă este uneori dificil de
detectat: ea conduce foarte repede la revizuirea atitudinilor private. În exemplul
împrumutat din opera lui de Tocqueville, victimele ignoranţei pluraliste au devenit
necredincioase, persuadate fiind de sentimentele antireligioase ale celor din jur, dar şi de
propriile sentimente. Dacă această conversiune se petrece într-un timp scurt, nu mai
putem pune în evidenţă ignoranţa pluralistă. Iluzia a devenit deja realitate.
Ignoranţa pluralistă poate juca, în mod frecvent, rolul de catalizator în procesul de
formare şi de schimbare a credinţelor şi atitudinilor. Constituirea identităţii de gen
(gender identity) şi dezvoltarea atitudinilor legate de apartenenţa de gen este un proces în
care operează ignoranţa pluralistă. La început, băieţii pot acţiona sau vorbi într-o manieră
sexistă numai pentru că se tem ca prietenii lor nu-i vor considera destul de “masculini”.
Ei pot să nu înţeleagă de ce un băiat nu are voie să se joace cu păpuşile, dar vor renunţa la
păpuşi pentru a nu părea devianţi. În timp, ei interiorizează retorica legată de apartenenţa
de gen (pe care o adoptaseră numai la nivel superficial) pentru că au convingerea că toţi
cei din grupul lor de acelaşi gen cred în ea.
Pe lângă aceste consecinţe sociale sau de grup, ignoranţa pluralistă are consecinţe
intrapersonale şi interpersonale. Cei ce trăiesc această stare se simt adesea devianţi şi
înstrăinaţi de ceilalţi. Sentimentele de alienare pot duce la slăbirea coeziunii de grup. Ele
se pot intensifica pe măsură ce creşte numărul celorlalţi socotiţi de individ disimilari.
Vinovăţia poate însoţi aceste sentimente de alienare şi devianţă. Oamenii se pot simţi
vinovaţi pentru că nu au credinţele şi valorile pe care mediul social le arată ca fiind cele
adecvate. De asemenea, vinovăţia poate să apară din cauza lipsei curajului de a acţiona în
acord cu atitudinile intime.
Un alt domeniu în care ignoranţa pluralistă are consecinţe însemnate este acela al
reacţiilor la evenimentele de viaţă negative. Numeroase studii au arătat că starea de
depresie este mai intensă la cei care cred că reacţiile lor la aceste evenimente diferă de
reacţiile majorităţii. Dacă acestor indivizi li se oferă informaţii care le arată că problemele
12
lor sunt relativ comune, capacitatea lor de adaptare se va ameliora. Falsa lor percepţie de
unicitate poate să vină din teama de a părea ridicoli dacă şi-ar mărturisi conflictele
interioare şi anxietatea. Eşecul în auto-dezvăluire, împreună cu credinţa că frica de ridicol
are o forţă de inhibare mai mare în cazul lor decât în cazul celorlalţi, îi pot face să creadă
că problemele lor emoţionale sunt mai serioase decât ale altora. Această percepţie
amplifică starea negativă pe care o trăiesc.
Prevenirea ignoranţei pluraliste

Am putut constata că ignoranţa pluralistă are o serie de consecinţe negative, ceea
ce a îndemnat cercetătorii să propună modalităţi pentru prevenirea sau anihilarea ei.
Trebuie precizat că în unele situaţii ignoranţa pluralistă dispare cu timpul din cauza
dificultăţii de a menţine faţada.
Totuşi, nu întotdeauna se întâmplă lucrul acesta, încât intervenţia este adeseori
binevenită. Din punctul de vedere al concepţiei pe care am expus-o, strategiile de
intervenţie trebuie să se bazeze pe facilitarea procesului de comparare socială. O primă
strategie presupune încurajarea subiecţior să acţioneze în concordanţă cu credinţele lor
private şi să-şi exprime public adevăratele sentimente. Cu cât oamenii sunt mai expuşi la
comportamentul privat al celorlalţi, cu atât este mai probabil că ignoranţa pluralistă va
dispărea.
O altă tehnică de a risipi ignoranţa pluralistă constă în modificarea procedurilor
formale de comunicare în grup. Janis (1982) a propus câteva modalităţi de a reduce
ignoranţa pluralistă în discuţiile de grup: alegerea unui lider non-direciv, încurajarea
membrilor grupului să-şi asume rolul de avocat al diavolului, invitarea unor experţi care
să critice punctele de vedere ale membrilor grupului.
În sfârşit, unii cercetători consideră popularizarea rezultatelor anchetelor de opinie
o modalitate de a diminua proporţiile ignoranţei pluraliste. În manualul lor publicat în
1938, Katz şi Schanck au atras atenţia asupra impactului sondajelor de opinie asupra
diminuării susţinerii prohibiţiei în Statele Unite. Ei au arătat că prohibiţia s-a perpetuat
pentru că oamenii au ezitat mult timp să-şi exprime deschis atitudinile negative. Odată ce
măsurătorile obiective ale atitudinilor private au fost făcute publice, prohibiţia a dispărut.
Cunoaşterea rezultatelor sondajelor facilitează tocmai procesul de comparare socială.
13
Concluzia este extrem de simplă: comunicarea contribuie decisiv la diminuarea

ignoranţei pluraliste. Totuşi, este important să precizăm că numai comunicarea sinceră,
deschisă, dezinhibată îndeplineşte această funcţie. Dacă nu are aceste calităţi,
comunicarea poate, dimpotrivă, facilita dezvoltarea ignoranţei pluraliste.
14

1 Arm Flexion and Extension Attitudes

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 Arm Flexion and Extension Attitudes

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs elaborat de către conf. dr. Ştefan Boncu, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, Universitatea „Al. I.

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

Scurtă istorie a psihologiei sociale

1. Preistoria psihologiei sociale

2. Tranziţia la psihologia socială modernă

3. Psihologia socială modernă

abordare specifică, foarte adecvată în domenii ca percepţia persoanei, sinele,

4. Psihologia socială europeană

5. Marile reviste de psihologie socială

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

Ce este psihologia socială?

Psihologia socială a fost definită ca studiul felului în care gândurile, sentimentele

multor demersuri experimentale şi s-a bazat tocmai pe această presupunere. Există, de

Bias-ul privirii retrospective

Psihologia socială şi ştiinţele învecinate

Domenii ale psihologiei sociale

Teoriile psihologiei sociale

Metateorii în psihologia socială

pentru explicarea comportamentului social. Perspectiva behavioristă în psihologia socială

Reducţionismul în psihologia socială şi nivelurile explicaţiei

pe fereastra maşinii pentru a indica intenţia de a întoarce poate fi explicat în termeni de

Analiza interacţiunii interindividuale luând în calcul rolul credinţelor şi al

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

Acurateţe şi bias în auto-cunoaştere

Mulţi cercetători au privit capacitatea de a-şi cunoaşte propriul eu şi capacitatea

Împreună, caracteristicile fizice, identităţile sociale şi identităţile personale alcătuiesc

4. Iluziile de auto-înălţare şi adaptarea psihologică

şanse de a reuşi în sarcini dificile. Aşadar, departe de a submina sănătatea psihologică,

A. Strategii comportamentale de evitare a feedback-ului negativ

B. Strategii cognitive de a face faţă feedback-ului negativ

negativă la adresa capacităţii băiatului de a săruta. Ca atare, băiatul poate interpreta

C. Strategii de reducere a impactului feedback-ului negativ

c5. Auto-înălţarea compensatorie

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

Pe măsură ce psihologia socială s-a maturizat ca disciplină, ea a propus o viziune

prezentare are menirea de a comunica planurile şi definiţiile pe care fiecare persoană le

1. Efortul cognitiv depus de actor pentru a prezenta informaţia;

În expunerea de faţă, vom face apel la termenul de auto-identificare, propus de

confirmatorii, afilierea selectivă cu alţii care oferă feed-back confirmatoriu, auto-

Caracteristici ale identităţii dezirabile

Caracterul benefic al identificării

Cialdini şi colaboratorii săi (1990) au arătat că indivizii se folosesc de succesele celor ce

1. Consistenţa empirică; 2. Consistenţa internă; 3. Simplitatea şi calitatea de a putea fi

Auto-reglarea automată şi cea controlată

Schlenker şi Leary (1982) au sugerat că anxietatea socială apare atunci când

Monitorizarea sinelui (Self-monitoring)

Audienţa şi comportamentul public

Audienţele ca ţinte ale comunicării

Audienţele ca indici pentru informaţia despre identitate

Justificările – explicaţii selective pentru realitatea socială

Mărimea repercusiunilor negative este în funcţie de: 1. Importanţa prescripţiilor

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

Accesibilităţii Sociale (The Social Accessibility Scale) cu 25 de itemi. Spre deosebire de

Parametrii de bază ai auto-dezvăluirii sunt:

Există puţine cercetări asupra conţinutului auto-dezvăluirii. Levin şi Gergen

Teoria penetrării sociale

Influenţa apartenenţei de gen asupra auto-dezvăluirii

arterială şi pulsul. Rezultatele au arătat că mărturisirile despre evenimentele traumatizante

Efectele suprimării gândurilor şi secretele

timp, ei trebuiau să se abţină să se gândească la un urs polar. Subiecţii se aflau singuri în

ce mărturisesc în faţa celorlalţi că se descurcă foarte bine în viaţă. Avem tendinţa de a

Psihologia socială II, anul univ. 2017-2018, specializarea Psihologie, anul II

Epuizarea eului şi eşecul de auto-control

Funcţia executivă a eului