Cursul 1

1. Importanța presei. Organizarea redacției. Tipuri de presiuni.

Importanța presei

Jurnalistica a devenit un element indispensabil al vieţii cotidiene. Dacă ar fi ca într-o bună zi

să dispară, lumea s-ar face mai mică, sărăcită de culori şi mai puţin atrăgătoare. În locuinţele
noastre nu vor mai pătrunde ştirile despre acte teroriste, explozii şi confruntări. Nu vom putea
urmări desfăşurarea competiţiilor sportive, nu vom şti despre inaugurarea unor expoziţii,
despre noutăţile din sălile de concert. Criticii nu ne vor mai pune în temă privitor la calităţile
unui nou film, iar oamenii politici nu ne vor mai vorbi despre lumea nouă şi minunată în care
vom trăi, desigur, după ce îi vom alege.
 Importanţa jurnalisticii este atât de mare încât ar putea fi comparată cu un sistem
vascular al vieţii sociale, sistem care disiminează informaţii şi idei fără de care
societatea nu ar putea exista.
 Rolul ei însă este mult mai complex. Jurnalistica constituie ideologia
contemporaneităţii, informaţia fiind aerul acesteia. Uneori, oamenii consideră că nu e
atât de grav când cineva comite o anumită faptă, să zicem, o irosire de mijloace
materiale. Cel care comunică ştirea ca şi cum ar deveni responsabil pentru fapta însăşi.
În presa din Uniunea Sovietică asemenea ştiri nu erau, de regulă, difuzate. Şi toată lumea trăia
în pace şi linişte. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. De fapt, tocmai acesta este unul dintre
motivele pentru care ziariştii sunt acuzaţi de toate nenorocirile pe lume – acte de terorism şi
războaie, ravagiile criminalităţii şi coruptibilitatea funcţionarilor.

Într-un fel, jurnalistica a devenit un zeu al lumii moderne la care se roagă deopotrivă oamenii
politici şi oamenii simpli. De conţinutul buletinelor de ştiri şi de felul în care vor fi comentate
aceste evenimente depinde viitorul ţărilor şi al guvernelor. E ca şi cum destinul ne-ar privi în
faţă de pe micul ecran, destinul ce a luat, iată, înfăţişarea unei prezentatoare drăguţe, îmbrăcată
la patru ace.

O atare abordare a domeniului mass media, ne conferă nouă, ziariştilor, o imensă

responsabilitate pentru orice ştire, pentru tot ce se întâmplă în lume.

Totodată, informarea trebuie să fie promptă, accesibilă şi profesionistă. Noi încercăm să

acoperim aceste necesităţi. Căutăm şi găsim fapte şi subiecte.

Subiectul pentru un articol poate fi, practic, orice, cu condiţia să abordăm cu profesionalism
ceea ce vedem. În acelaşi timp, contează să găsim metoda adecvată de descriere a acestei
realităţi, adică să ne însuşim un instrument cu care să o putem reda cu maximă fidelitate. Cu
alte cuvinte, este vorba de a ne însuşi genurile jurnalisticii.

Organizarea activității în instituțiile de presă.

Întreprinderea mass-media:
- Funcționează pe baza unei culturi de întreprindere (mai precis pe baza unui set de
norme și valori specifice)
- Are o structură organizatorică specifică

 Pentru a înțelege structura organizațională trebuie să identificăm tipurile de

presiuni care influențează funcționarea acestor instituții:
1. Fluxul permanent și incontrolabil al informațiilor
- Informația este materie primă
- Redacția o procesează
 Sursele de informații:
- Agențiile de presă, biblioteci și arhive, centre de documentare
- Articolele aduse de angajați
- Articole și știri de la colaboratori
- Informații primite de la cititori
- Materiale oferite de birouri de presă

 La un cotidian se întâmplă să apară 2 probleme:

- Informația este în surplus - și atunci se trece la o selecție a principalelor subiecte
- Informația este prea puțină - și atunci se apelează la portofoliul redacției sau la
subiecte prefabricate.

2. Presiunile de ordin economic (nu trebuie uitată dimensiunea economică a sistemului

mass-media)
- materia primă
- ofertele de publicitate (concurența)
- fondurile financiare – deplasări, tehnologizări, salarii

3. Presiunile rezultate din partea organelor de control ale statului

– Prin legi și reglementări
– Prin mijloace legislative (cod penal,- incriminarea calomniei, garantarea dreptului la
replică - Consiliul Audiovizualului – noul Cod Civil)
– Prin intervenții directe ale structurilor Puterii (procese, scrisori de protest)
– Prin inițiative ale ONG-urilor (care apară minorii, handicapații, etc)

4. Presiunile născute din dorința de audiență

– Ziarele care nu se cumpără dispar
– Emisiunile cu cotă scăzută de audiență se înlocuiesc
– Există sisteme și tehnologii moderne de măsurare a audienței , ele transformă publicul
în arbitru (BRAT – Biroul Român de Auditat al Tirajelor, SNA – Studiul Național de
Audiență, SATI – Studiul Național de Audiență și Trafic Internet)

5. Presiunile de natură internă

- Revendicările sindicale și ale organizaților profesionale

Dacă e INTREPRINDERE, atunci intervine nevoia de EFICIENTIZARE a procesului de

producție.
A. Prima soluție constă in diviziunea clară a muncii:
1. Departamentul jurnalistic (redacția)
 Este centrul vital al instituției de presă
 Este format din secții :
- Economic
- Politic
- Social
- Cultură
- Reportaje
- Fapt divers
 - Sport
- Local
- Național
- Internațional
2. Departamentul tehnic
 Este format din : - Secretariat de redacție
- Foto
- Tehnoredactare computerizata
- Machetare
- Tipografie
- Corectura
3. Departamentul economic
 Este format din :
- Compartimentul de publicitate
- Compartimentul de difuzare
- Compartimentul de marketing (care analizează piața și se ocupă de promovarea
imaginii instituției de presă).

B. A doua soluție : organizarea redacției

1. Reporterii
- Esența muncii lor nu stă în actul scrisului, ci în actul căutării și
verificării informației.
- Foarte important este pentru un reporter cultivarea surselor și
întreținerea lor
- Reporterii nu sunt oameni de birou, ci oameni de teren
- Calități înnăscute sau dobândite, necesare unui bun reporter:
- Spiritul de inițiativă
- Flexibilitatea
- Curiozitatea
- Flerul (intuiția)
- Ușurința de a comunica (contacte)
2. Editorii
- Lucrează preponderent în birou
- Selectează, revizuiesc și pregătesc materialele
- Au rolul de „păzitori de porți”
- Se ocupă de - Portofoliul ziarului
- Selectarea materialelor
- Scrierea editorialelor
 Editorii pot fi :
- Șef de secție
- Redactor șef
- Redactor șef adjunct
 Editorii sunt factori de concepție, redactori cu prestigiu, experiență și autoritate
profesională.
 Calitățile pe care trebuie să le îndeplinească un editor sunt:
- Experiență profesională
- Stăpânirea limbajului jurnalistic
- Cultură generală complexă
- Cunoașterea legislației în presă
 - Capacitatea de a lucra în flux continuu și la orice oră
- Calități de bun organizator

C. Climatul redacțional. Tipuri de ierarhii.

- Ierarhii oficiale - organigrama
- Ierarhii de competență - scurtcircuitează ierarhiile oficiale atunci când cel care
ocupă o funcție de conducere nu posedă un înalt grad de competență
profesională
- Ierarhii afective – privilegii pe baza relațiilor de prietenie cu liderii organizației
(afinități de pregătire profesională, familială)
- Ierarhii paralele – apar acolo unde asociațiile profesionale sau sindicale sunt
deosebit de puternice (șantaj)
- Ierarhii extra – profesionale – răsturnări de autoritate în scopul obținerii unor
avantaje de ordin profesional sau material de către cei apropiați sau rude cu
vârfuri politice, economice, patronale.
Intreprinderea de presă
- Un cadru organizațional în care se manifestă : factori obiectivi și factori
subiectivi
- Secretul reușitei constă în armonizarea tuturor acestor factori
- Foarte importantă este mascarea (disimularea) factorilor subiectivi .

Notă:
- O presă săracă poate fi mai ușor influențată prin presiuni economice
- Ziarele au devenit partinice pentru bani

 Controlul prin intermediul bugetelor de publicitate – nu poate fi contracarat decât prin

profesionalismul jurnaliștilor.
 În marea majoritate a redacțiilor, reporterii nu au dreptul să încheie contracte de
publicitate.
 Acolo unde o fac – ei își restricționează singuri independența, pentru că e greu de
crezut că o companie care a plătit zeci de mii de euro la un ziar, nu se va bucura de un
tratament preferențial.
 Cursul 2

2. Scrierea informației.

1. Culegerea informației
Relatarea şi investigarea informaţiilor cu valoare de ştire revin profesiei de jurnalist.
Ştirile sunt adesea relatate de o varietate de surse, cum sunt ziarele, programele televizate
sau radio, serviciile prin cablu şi paginile web.
Știrea, de la petrecerea evenimentului şi până când aceasta ajunge sub forma finală în
faţa publicului, prin diferitele mass-medii, mai sus amintite, trece de cele mai multe ori
printr-un prim „filtru”, cel al agenţiilor de ştiri.
Mass-media în general, permite oamenilor să aibă o cunoaştere a realităţii imposibilă
în absenţa acestora. O serie de evenimente, de fapte, nu ne sunt cunoscute decât prin
intermediul mediei, care desenează astfel pentru noi o realitate secundă.
Cele mai convingătoare fapte sunt cele trăite de reporterul însuşi. Pentru a le dobândi,
jurnaliştii merg la război, se bagă în focul incendiilor, participă la demonstraţii şi
manifestaţii antiguvernamentale, escaladează Everestul. Pentru un adevărat profesionist
contează enorm să vadă lucrurile cu ochii proprii, să le treacă prin inima sa. Pe lângă faptul
că descoperă astfel subiecte noi pentru articolele şi relatările sale, prezenţa sa la faţa locului
dă textelor un aer de autenticitate, le conferă vervă şi efectul prezenţei. Ca rezultat, articolele
devin mult mai bune, mai convingătoare şi mai interesante.
Detaliile sunt deosebit de importante. Ele creează efectul prezenţei. Însă nu fiecare le
poate surprinde, cu atât mai mult – fixa pe hârtie sau pe bandă video. Pentru a deveni un
profesionist, un ziarist trebuie să ştie nu numai a privi, ci şi a observa. Este un lucru care se
învaţă. Mai mult decât atât, ne putem pregăti din timp pentru a face observaţii.
Astfel, înainte de a pleca în misiune, un reporter va chibzui mult ce anume ar putea
vedea la faţa locului, ce momente merită să fie observate.
Am putea, de pildă, să ne imaginăm biroul unui înalt demnitar de stat şi să ne pregătim
din timp pentru a observa manifestările personalităţii sale, pasiunile şi slăbiciunile acestuia.
Un gazetar atent va afla multe observând serviciul de birou al funcţionarului, titlurile
cărţilor din dulap (sau lipsa cărţilor!), fotografiile copiilor sau mica colecţie de broaşte
ţestoase decorative.
Dacă un ziarist urmează să scrie despre un miting antiguvernamental, atunci, în afara
unei estimări a numărului manifestanţilor şi în afară de o repovestire a discursurilor
oratorilor, ar fi bine să observe expresia ochilor oamenilor din mulţime, îmbrăcămintea
acestora (dacă sunt îmbrăcaţi bine sau prost, dacă au hainele curate sau nu). Toate acestea ne
dau o idee despre categoria socială din care provin cei nemulţumiţi de politica guvernului,
aceste amănunte îi prezintă pe aceştia mult mai reliefat, mai pregnant decât nişte cifre seci
privind bugetul lor mediu lunar.
Reporterul trebuie să-şi noteze detaliile surprinse. Aceasta disciplinează mintea şi
ochiul. Observaţia poate fi făcută din interior, atunci când jurnalistul participă nemijlocit la
eveniment (fiind, de pildă, membru al unei expediţii sau lucrând un anumit timp ca muncitor
la o bandă rulantă) şi din afară, când ziaristul urmăreşte desfăşurarea evenimentului ca
martor.

Această delimitare depinde însă de gradul de implicare a celui care reflectă

evenimentele. Observaţia poate fi, de asemenea, deschisă şi discretă, în funcţie de punctul
de vedere al celui care observă. Evident, în cazul când jurnalistul observă deschis, el îşi
anunţă de la bun început prezenţa şi scopul aflării sale în acel loc, iar în cazul observării
discrete persoana sa rămâne anonimă.
 Ştirile şi reportajele se sprijină în mare parte şi, într-un fel, chiar se structurează în
baza unor observaţii personale. Cu toate acestea, observaţia este importantă şi în cazul
abordării altor genuri jurnalistice, precum interviul, schiţa, investigaţia jurnalistică, ba chiar
şi articolul analitic, şi editorialul, ce-i drept, ultimele două genuri într-o mai mică măsură.
Lectura şi studierea documentelor
Nu cred că ar fi cazul să dăm o definiţie a documentului. Acesta poate fi orice înscris
făcut de om, de la scrierea cuneiformă la o licenţă, o metrică, un certificat de căsătorie, unul
medical sau, pur şi simplu, o proclamaţie sau un afiş. Bineînţeles, ziariştii nu folosesc scrisul
cuneiform, iar un afiş poate deveni obiect al interesului ziaristic doar în cazuri extrem de
rare. Cu toate acestea, există un număr imens de documente care pot fi utile ziaristului.
Totuşi, până în momentul în care ziaristul nu a stabilit clar ce articol anume va scrie, nu
putem şti nici ce documente îi vor fi necesare în procesul elaborării şi scrierii textului.
Un document prezintă o valoare ca atare, confirmând sau punând sub semnul îndoielii
informaţia pe care aţi aflat-o după un interviu sau în urma propriilor observaţii. În afară de
aceasta, documentul este suportul, argumentul necesar la care vă veţi referi în cazul în care
cineva ar căuta să combată articolul.
Reporterii specializaţi îşi însuşesc destul de repede tipurile de documente necesare în
domeniile în care scriu.
Astfel, analiştii economici se descurcă uşor în coloanele de cifre, de nepătruns pentru
neiniţiaţi, privind tranzacţiile bursiere, comentatorii politici cunosc legile şi decretele, iar
reporterii din sălile de judecată pricep valoarea şi dedesubturile proceselor-verbale ale
şedinţelor de judecată şi ale deciziilor instanţelor.
În activitatea practică, un ziarist adună de-a lungul anilor o întreagă arhivă, care
cuprinde cărţi, tăieturi din ziare, ghiduri şi buletine de tot felul ce prezintă activitatea
diferitelor instituţii şi organizaţii. O arhivă de acest fel are o valoare inestimabilă.
La ora actuală, odată cu apariţia Internetului, acesta a devenit o altă sursă, poate cea
mai importantă, pentru informarea unui ziarist. Internetul ne pune la dispoziţie date despre o
mulţime de persoane şi de organizaţii. Accesul la acestea ne este favorizat de motoarele de
căutare.

Documente utile
- Comunicate de presă şi alte surse PR
- Internetul
- Procese-verbale ale şedinţelor de judecată
- Rapoarte şi informaţii financiare
- Bugetul de stat şi bugetele locale
- Legi şi hotărâri
- Rezultate ale unor sondaje
- Cărţi, colecţii de ziare
- Baze de date
Este important să învăţaţi a utiliza site-urile structurilor conducerii de stat, cele ale
Preşedinţiei, Guvernului, Parlamentului, ale Băncii Naţionale, Curţii Supreme de Justiţie şi
ale celei Constituţionale.

Interviul
Arta interviului constă în priceperea de a pune just întrebări, pentru a obţine
răspunsurile de care aveţi nevoie. Totodată, interviul este şi cea mai importantă metodă de
obţinere a informaţiei, şi unul dintre cele mai populare genuri în jurnalism.
 Prin ce se deosebeşte o simplă convorbire – pe care o poate întreţine oricine cu
prieteni, vecini, cunoscuţi, colegi – de un interviu? Interviul este şi el o discuţie, însă una
întreţinută în mod profesionist.
După un concurs de frumuseţe, care a avut loc pe la mijlocul anilor 90, un reporter a
întrebat-o pe câştigătoarea concursului: „Prin ce credeţi că sunteţi mai bună decât celelalte
fete?” La această întrebare nechibzuită, răspunsul a fost pe măsură (nu-mi imaginez ca
cineva ar putea da un răspuns inteligent la ea).
După ce secvenţa a fost difuzată la televiziune, toată lumea a prins a vorbi că
pretendenta la titlul de „Miss” este, pur şi simplu, o proastă. Întrebarea reporterului a fost
dată uitării, pe când răspunsul domnişoarei a rămas.

Conferinţa de presă
Conferinţa de presă este o manifestare la care personalităţi ale vieţii publice – oameni
politici şi de afaceri, jurişti, reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale sau oameni de
cultură şi de artă – vorbesc în faţa unei mulţimi de ziarişti, povestesc despre un anumit
eveniment, informând despre acesta şi făcând comentarii, după care răspund la întrebările
asistenţei. În ultimii ani, conferinţele de presă au devenit atât de importante în activitatea
mass media, încât am decis să le abordăm ca o categorie aparte.
De fapt, pentru mulţi ziarişti şi pentru multe ediţii conferinţa de presă constituie astăzi
principala sursă de informare.
Conferinţa de presă seamănă în multe privinţe cu interviul, cu deosebirea că,
intervievând, un ziarist susţine, de regulă, un dialog, în timp ce la conferinţa de presă
participă mulţi ziarişti. Acest cadru îi permite ziaristului să pună cel mult una sau două
întrebări.
Prin urmare, la modul ideal, ziariştii ar trebui să se pregătească cu toată seriozitatea
pentru a participa la conferinţele de presă, întrucât au un timp extrem de limitat pentru a
pune întrebările ce îi interesează. Etica jurnalistică cere ca, în conferinţele de presă, să nu
abuzezi de atenţia asistenţei, punând o întrebare după alta, sau să insişti să capeţi cu orice
preţ un răspuns, în timp ce persoana care dă conferinţa de presă caută să evite un răspuns
direct sau, s-ar putea, l-a şi dat, fără a fi însă înţeles de ziarist.
În acelaşi timp, participând la o conferinţă de presă, nu e neapărat să pui şi tu o
întrebare. Deşi redactorii actuali, când trimit reporterul la vreo conferinţă de presă, îi
formulează misiunea, de cele mai multe ori, în termenii următori: „Mergi şi întreabă-l
cutare…”.
Se întâmplă, de asemenea, ca ziaristul să pună sursei întrebarea abia după încheierea
conferinţei de presă, în culoare. Este un procedeu pentru a dobândi aşa-numita
„exclusivitate”, adică informaţii şi comentarii care nu vor apărea în alte mass media.
În concluzie să remarcă faptul că reporterii au o mulţime de căi pentru a colecta
informaţia. Dar nu trebuie de neglijat şi faptul că fiecare reporter ar trebui să aibă sursele
sale, credibile, confidenţiale, dacă este necesar, pentru a fi informat oricând. Cea mai
importantă activitate a reporterilor este căutarea şi verificarea informaţiei; de aceea, ei
trebuie să se deplaseze în locuri apropiate sau îndepărtate, pentru a consulta diferite surse
(oficiale: reprezentanţi ai politicului, legislativului, administraţiei, poliţiei etc., sau
neoficiale: oamenii, în calitatea lor de persoane particulare, neimplicate instituţional), pentru
a verifica, în arhive, biblioteci sau alte bănci de date, informaţiile primite sau pentru a asista
la diverse evenimente.
Puţine dintre acestea sunt evenimente neprevăzute, cea mai mare parte constituie așa-
numitele „evenimente de rutină" : discursuri ale liderilor politici, conferinţe de presa, vizite,
deschideri de expoziţii, şantiere, obiective turistice ori edilitare etc.
 Reporterii visează să abordeze cât mai multe subiecte neprevăzute, deoarece acestea
sunt nu numai atractive prin ineditul lor, dar constituie şi o sursa a succesului profesional,
uneori chiar a gloriei, atunci când asigura exclusivitatea si permit realizarea unei lovituri de
presă.
Totuşi, în munca lor de zi cu zi, ei se lovesc mai mult de evenimentele de rutină şi de
reprezentanţii birourilor de presa. Aceştia trebuie să ştie să câştige încrederea jurnaliştilor
printr-un comportament profesionist, în consens cu exigentele profesionale ale practicienilor
presei.
Aceasta implică nu numai cunoaşterea sistemului mass-media şi a actorilor săi, ci şi
stăpânirea instrumentelor de lucru ale jurnaliştilor: scriitura jurnalistica, modul de definire a
unei informații de interes, criteriile si exigentele morale specifice profesiei.

A. Verificarea informaţiei
Jurnalismul nu lasă loc pentru speculaţii. Nu există nici o scuză pentru inexactităţi.
Pentru a afla adevărul, trebuie cercetate toate informaţiile şi faptele relevante.
 Atunci când adunăm informaţii şi fapte, ne vom asigura că vorbim cu surse de prima mână,
oameni care sunt implicaţi direct în subiect. Putem apela şi la surse indirecte, dar numai
pentru informaţii suplimentare sau ca punct de pornire. După consultarea cu aceste surse,
informaţiile ce ne-au fost oferite le vom verifica neapărat din surse la prima mână.
 În cazul reflectării unei decizii a autorităţilor, vom consulta documentul respectiv şi vom
discuta cu funcţionarul care a semnat.
 În cazul reflectării unui subiect ce ţine de o persoană fizică, de un conflict civil, vom discuta
neapărat cu persoana fizică vizată sau cu persoanele antrenate în conflictul civil respectiv şi
nu ne vom rezuma la publicarea comentariilor funcţionarilor, poliţiei, ale reprezentanţilor
instituţiilor judiciare. În cazul în care persoana fizică nu poate fi contactată din motive
obiective (este bolnavă şi în imposibilitatea de a vorbi, este în detenţie şi nu putem obţine
întrevederi, se află la o distanţă foarte mare etc.) vom apela la documente oficiale care se
referă la situaţia persoanei sau la conflictul civil.
 Dacă cineva ne spune că noul primar, director, spital sau alt funcţionar a fost, în trecut,
condamnat pentru fraudă, nu putem publica acest lucru – chiar dacă sursa îşi dă acordul să
fie citată, iar noi punem declaraţia în ””.
Trebuie să verificăm o asemenea acuzaţie înainte de a o publica, prin solicitarea unei
declaraţii din partea oamenilor legii (procuror, poliţist) sau prin consultarea unui document
oficial. Vom oferi posibilitatea persoanei acuzate să reacţioneze şi vom publica neapărat
infirmarea (sau confirmarea) din partea persoanei acuzate.
 Un politician, un consilier sau un funcţionar ne dezvăluie informaţii confidenţiale, secrete
comerciale sau de stat, putem fi siguri că are un interes să facă acest lucru. De aceea vom
avea grijă să verificăm şi să reverificăm din mai multe surse informaţia cu maximă
seriozitate. În caz contrar, riscăm să fim folosiţi ca un instrument de reglare de conturi sau să
fim parte a unui conflict de interese. În plus, am putea fi nevoiţi să facem rectificări,
dezminţiri.
 Vom fi precauţi cu sursele care ne contactează prin telefon sau cele care ne scriu scrisori,
întrucât putem să ne confruntăm cu farse, cu persoane fictive, sau cu mărturii false, ce au
drept scop să ne dezinformeze.

Esenţa jurnalismului de calitate constă în colectarea şi prezentarea faptelor aşa cum s-

au întâmplat.
De aceea vom avea grijă să verificăm, să reverificăm şi să răsverificăm, prin
încrucişarea surselor, metodă aplicată de jurnaliştii responsabili. Fiind în situaţia să alegem
 între acurateţe şi viteză, vom ţine minte că un material bine documentat cu fapte adevărate
scris în decurs de o lună, este mai valoros decât un material scris într-o săptămână despre
fapte veridicitatea cărora nu a fost verificată.
Vom încerca să corectăm o eroare cât mai operativ posibil, publicând rectificările şi
scuzele de rigoare.
Chiar şi erorile mici dintr-o ştire de agenţie pot uneori avea un impact uriaş asupra
unei persoane sau unei organizaţii. Vom ţine minte că nu e nimic rău în a recunoaşte o
greşeală. Vom respecta principiul potrivit căruia orice persoană vizată direct într-un material
are dreptul la replică pe subiectul materialului publicat. Astfel vom oferi spaţiu pentru
replică.

B. Scrierea ştirii – momentul culminant

Având la îndemână informaţia necesară, fiind verificate sursele, ziaristul va purcede la
scrierea ştirii.
Modul tradiţional de expunere a unei ştiri de agenţie seamănă cu o piramidă. În
„vârful” figurii este plasată informaţia cea mai nouă, cea mai importantă, după care urmează,
coborând către bază, faptele secundare şi mai puţin interesante. Este extrem de comodă
pentru cititor. El reţine repede ceea ce e mai important, îşi poate întrerupe lectura în orice
loc, fără a scăpa momentele-cheie.
Totuşi, dacă unicul criteriu de structurare a textelor ar fi doar importanţa faptelor, ar
putea fi încălcată consecutivitatea lor cronologică, desfăşurarea în timp. Ar deveni confuze
şi interconexiunile logice dintre diferitele părţi ale unui articol. Iată de ce, în textele
complexe, aplicarea metodei piramidei constituie un test extrem de dur ce probează
profesionalismul şi măiestria jurnalistului.
În interiorul piramidei, fluxul de informaţie poate lua o multitudine de forme. Forma
optimă ar putea fi următoarea. Informaţia de maximă actualitate o regăsim la începutul
textului, iar cu cât mergem mai mult spre final, cu atât mai puţin însemnate sunt faptele
descrise. O asemenea structură are mai multe avantaje.
Primul: cititorul poate lăsa ziarul din mână în orice moment, cu toate acestea află deja
informaţia cea mai importantă. Tot ce urmează sunt deja lucruri secundare.
Al doilea: metoda ne ajută la scris. Este suficient să selectăm informaţia după
importanţa ei şi articolul e ca şi făcut.
Al treilea: ziaristul poate pune punct în momentul în care faptele cât de cât relevante
au fost prezentate.
Structura piramidală este foarte comodă şi în cazul în care articolul este planificat
pentru tipar, iar ziaristul nu dispune de timpul necesar pentru a gândi structura textului.
Atunci când articolul e prea mare şi nu încape în pagină, acesta, fără a citi prea atent, poate
tăia fără probleme fragmentele de la urmă.
Există, desigur, şi alte modalităţi de structurare a textelor,
Singurul avantaj, după cum se poate vedea, este comoditatea. A merge la o conferinţă de
presă, a înregistra declaraţii la reportofon, a reveni în redacţie, a selecta şi a copia pe hârtie
momentele ce ţi se par mai interesante este lucrul cel mai simplu cu putinţă şi care nu
solicită prea multă imaginaţie sau inteligenţă.
Dacă ţinem cont că pentru o ştire sunt destule două-trei alineate, atunci nu e necesară
nici o cunoaştere profundă a obiectului, pentru a pescui din șirul vorbelor câteva idei, pe
care apoi să le transcrii întocmai pe fila albă... Atât. Un asemenea reporter, mereu grăbit,
reuşeşte însă să scrie zilnic trei-cinci ştiri.
CURS 3

3.Ponderea informației şi a comentariului în textul jurnalistic.

Genurile jurnalistice se împart în trei categorii:

1. informative,
2. opinie și comentariu
3. nobile.
1. Genurile jurnalistice informative cuprind:
- știrea,
- relatarea și
- sinteza.
Toate cele trei tind spre obiectivitate neapărând opinia celui care scrie.
3. Materialele de opinie sunt:
- editorialul,
- comentariul,
- recenzia și
- cronica
Materialele de opinie necesită părerea avizată a unui specialist.
4. Genurilor jurnalistice nobile sunt:
- reportajul,
- ancheta și
- interviul

INFORMATIVE
Știrea
Știrea scurtă
Este considerată unitatea elementară a presei.
Este cea mai citită știre, având cea mai mică dimensiune.
Uneori nu are titlu, dar poate să fie precedată de cuvinte reprezentative (exemplu: crimă).
În general are 5-10 rânduri scrise într-un singur paragraf.
Întreaga informație este concentrată într-o frază sau două.
Pot fi grupate pe manșeta ziarului în rubrici cu titluri ”pe scurt”.

Știrea dezvoltată
Specie intermediară aflată între știrea scurtă și relatare.
Are lungimi și modalități de prezentare variabile.
Retranscrie un eveniment și aduce la lumina zilei, aspecte subterane care l-au provocat sau care îl
pot explica.
În primul rând este necesar să descriem, în al doilea rând este important să căutăm să înțelegem.
Evenimentul este partea vizibilă a iceberg-ului, dar cauzele sale reale nu sunt întotdeauna cele
mai ușoare de remarcat.

Relatarea
Este o prezentare pe larg a informației factuale despre un eveniment, care a avut loc sau despre
consecințele respectivului eveniment.
Relatarea reia la modul esențial informații despre un eveniment, dar nu este un proces verbal
secundar, care înregistrează și rezumă cronologic toate detaliile, fără a opera selecții.
Nu este o povestire a evenimentului, ci doar esența și importanța ei.
Tipuri de evenimente care pot fi tratate prin relatare : conferințe de presă, reuniuni, ceremonii,
manifestații.

Sinteza
Reprezintă reformularea, rescrierea într-un singur articol a mai multor informații, care au fost
preluate separat (de la reporteri, agenții de presă, comunicate)

DE OPINIE
Editorialul
Editorialul este cel mai important articol în care se ia atitudine asupra unui fapt de actualitate și
se formulează poziția comună sau punctul de vedere al publicației asupra respectivei probleme.
Permite stabilirea unei legături cu comunitatea căreia i se adresează.
Editorialul adoptă o linie care trebuie să fie în concordanță cu specificul și politica editorială a
ziarului.

Comentariul
Există două tipuri de comentarii: comentariul deschis și comentariul mascat.
Comentariul deschis discută lucrurile prevăzute în mod direct, iar comentariul mascat este
comentariul care se infiltrează între informații (când cititorii nu participă în mod direct la
eveniment).
Comentariul sau analiza însoțește de obicei o știre, o sinteză, o anchetă sau un reportaj.
Un comentariu întotdeauna va interpreta și explica un eveniment.
Evenimentul este încadrat într-un contest mai larg, se fac comparații cu situații similare, dacă e
cazul cu evenimente petrecute în alte țări, se descrie mecanismul respectivului eveniment, se
discuta cauzele, efectele, posibilele evoluții de viitor.
Un comentariu trebuie să aducă totodată idei și perspective noi, cu privire la subiectul abordat.
Aceste idei pot să fie ale jurnalistului sau pot aparține experților.

Recenzia
Recenzia este o prezentare succintă (la apariție) a unei opere literare sau științifice, cu comentarii
și aprecieri critice.
Majoritatea revistelor științifice au pagini dedicate recenziilor, în care se prezintă, de obicei,
cărțile din domeniul căreia îi aparține publicația respectivă.
Spre deosebire de o recenzie literară, unde intervine problema gustului, recenzia la o carte
științifică trebuie să fie cât mai obiectivă cu putință.
Nu există o rețetă generală pentru redactarea unei recenzii, pe considerentul că aproape fiecare
carte este un unicat.

Cronica
Acest tip de material trebuie să evalueze aspecte tehnice, artistice și valorice a unui produs
cultural (piesa de teatru).
O cronică trebuie să se orienteze asupra stilului, conținutului și ideilor produsului cultural
recenzat. Sensibilitatea criticului este importantă, dar nu suficientă.

NOBILE
Reportajul
Reportajul trebuie să pornească de la un fapt real.
Autorul trebuie să aibă calitatea de martor la desfășurarea evenimentelor.
Reportajul trebuie să includă o descriere a contextului (o prezentare a atmosferei, cu culori,
zgomote), să aibă personaje reale și să includă fapte cu caracter autentic
Ancheta
Ancheta este o metodă cantitativă de culegere a informațiilor care folosește chestionarul ca
instrument de investigare.
Informația nu este culeasa oricum ci prin intermediul unor proceduri standardizate care face
posibila extrapolarea cu o eroare acceptabilă a rezultatelor de la o parte a populației
investigate la toată populația în ansamblu.

Interviul
„Este abuziv să numim interviu niște simple vorbe aruncate într-o doară, o declarație făcută de
o personalitate sau chiar o discuție cu un specialist” MICHEL VOIROL
“Interviul este un schimb informațional, care poate duce la un nivel de înțelegere la care nici
una dintre părți nu ar avea acces de una singură ” METZLER

Tehnica interviului – şapte reguli:

1. nu se greşeşte numele sau funcţia persoanei intervievate, se riscă iritarea interlocutorului
(decât, poate în cazul în care ne dorim aceasta – n.t.).
2. întrebările se gradează, nu se începe interviul cu cele mai ‚grele’ întrebări, pentru că astfel
se riscă crisparea celui în cauză.
3. nu se priveste interlocutorul în ochi, ci se observă expresia feţei acestuia.
4. la întrebările dificile, la care interlocutorul nu mai este atât de sigur se pun întrebările : ”de
ce nu vreţi să răspundeţi cu DA sau NU?” sau ”de ce ar crede oamenii una ca asta?”.
5. la întrebările la care interlocutorul ezită sau nu răspunde în întregime se revine mai târziu
cu o altă formulare.
6. odată imprimat, interviul nu va putea fi modificat la cererea celui intervievat.
7. odată imprimat, ziaristul va derula caseta - sau orice dispozitiv a folosit pentru a surprinde
interviul - câteva secunde înapoi, pentru a vedea dacă nu există vreo eroare de înregistrare a
interviului.
Faptele sau comentariu? Ce este mai important?
 Prin simpla relatare a unui fapt, jurnalistul propune cititorului să tragă el însuşi
concluziile ce se impun. Autorul trebuie să aibă încredere în cititor, în puterea de
discernământ.
 Influențând emoțiile cititorului, îi propunem soluții de-a gata, apreciind noi daca
evenimentul a fost bun sau rău, în funcție de atitudinea noastră față de el.
 Pentru un gazetar bun faptul există ca ceva autonom. În concepţia sa, primul
obiectiv al „ştiriştilor” este să dea în vileag neregulile, problemele şi lipsurile din
societate.

Jurnalismul faptului Jurnalismul opiniei

Un fapt este mai important decât un Comentariul nu este mai puţin
comentariu, întrucât cititorul este în măsură important decât faptul, în unele
să tragă el însuşi concluziile. cazuri fiind chiar mai important,
deoarece educă şi formează
cititorul.
Ziaristul expune faptele Ziaristul încearcă să prezinte cititorului
„adevărul”.
Se mizează pe inteligența cititorului Se apelează la sentimentele şi emoţiile
cititorului.
Ziaristul rămâne imparţial. Ziaristul are o atitudine partizană.
ADEVAR SI OBIECTIVITATE IN PRESA

In presă, cu cât jurnalistul este mai responsabil, cu atât greșelile vor apărea mai rar.
Funcție de rata erorilor, organizațiile de presa riscă pe termen lung să-și știrbească
semnificativ credibilitatea.
Este evident că în câțiva ani Internetul va pătrunde în majoritatea caselor și, printr-o
singura atingere a tastelor, oricine va putea obține informații corecte, într-un timp record și la
un preț derizoriu. Din ce în ce mai conștienți de legătura dintre informație și prețul acesteia în
bani, consumatorii de presă vor sancționa imediat lucrurile de proasta calitate.

Erorile trebuie recunoscute și imediat îndreptate

Fie că percep sau nu erorile lor, majoritatea jurnaliștilor nu-și fac un obicei din a le
recunoaște. Dimpotrivă, atunci când realitatea devine incontestabilă, ei continuă să-și susțină
punctual de vedere. Văzută ca secția de producție a unei mari întreprinderi, redacția trebuie
să-și impună standardele de calitate cerute, în vederea realizării produsului finit - materialul
de presă. O știre eronată arată ca o ceașcă fără fund, sau ca un șurub fără cap, ambele date la
vânzare în starea în care se află. Cumpărătorul dă bani pe ziar, îl citește și își dă seama că e
fără fund, sau că nu are cap. Însă, cititorul nu poate fi înșelat la nesfârșit. El fie va lua un alt
produs, fie se va supăra într-atât încât va refuza să mai cumpere informații.
Ca în oricare altă activitate, și în presa de calitate se pot strecura erori. Esențial este ca
atunci când ele apar, organizația de presă să reacționeze rapid, fără a-și motiva gestul,
recunoscându-și greșeala și îndreptând-o.

A spune lucrurile așa cum sunt

Exactitatea și obiectivitatea sunt elementele cheie ale jurnalismului. Opinia publica are nevoie
și merită să primească informații ușor de deslușit. A spune lucrurile așa cum sunt este o
responsabilitate esențială a jurnaliștilor și a instituțiilor de presă. A promova informații greșite
reprezintă un deserviciu adus opiniei publice și o cale sigura de erodare a credibilității
jurnalismului.
Cursul 4

4.Universul afacerilor în articolele cu profil economic.

Statutul profesional al jurnalistului economic.

 Jurnalismul economic este o specie distinctă a jurnalismului, având ca țintă o

categorie de cititori avizați, instruiți. Tematica acestui gen vizează problemele
complexe ale construcției economice și financiare din țară și din lume.
 Jurnalismul economic este acel tip de jurnalism care aduce publicului informații,
analize, comentarii din viața economică. Un loc important în toate buletinele de știri
reprezintă noutățile din domeniul economic. Anume, știrile economice aduc informații
despre activitatea economică a statului, fiind primele semnale ale fenomenelor ce se
petrec în mediul de afaceri, în sistemul bancar, cel financiar, comerț etc. Rolul unei
știri economice nu este doar acela de a informa despre problemele și situația din
economie, dar și să ofere o explicație a cauzelor ce au provocat declanșarea acestora,
consecințele și de a arăta cititorului simplu cum poate fi afectat.
 Cursul Jurnalism economic este actual prin faptul că acest segment mediatic este încă
puţin exploatat şi lipsa știrilor de factură economică condiţionează neînţelegerea de
către populaţie a multor fenomene economice care au loc în societate. În timp ce
jurnalismul economic este un domeniu puțin valorificat, informația cu caracter
economic devine indispensabilă, fiind solicitată atât de cititorul simplu, dar și de
analiști, micii întreprinzători, cât și de reprezentanții marilor companii.
Astfel, știrea economică ocupă o pondere neînsemnată în buletinele difuzate de
agențiile de presă, iar modul de redactare din punct de vedere calitativ lasă mult de
dorit, stârnind cititorului multe întrebări. Pe lângă un limbaj greoi, supraîncărcat cu
cifre, care duce la o lipsa a interesului și atractivității din partea cititorului simplu,
materialele jurnalistice sunt influențate de interese economice și politice.

 Rubricile economice și publicațiile cu profil economic sunt rodul:

- unor gazetari specializați
- unor analiști economici din afara spațiului publicistic
 Gradul de dificultate crește în funcție de temele abordate și în funcție de soluțiile
sugerate

Consecințele:
1. ziarele de scandal, tabloidele se feresc de rubrici economice (greu digerabile)
2. cotidienele de informații generale - preferă analiștii
3. ziarele de specialitate – merg pe redactori

 Jurnalismul economic este un gen gazetăresc dificil și cu o rază restrânsă de acțiune de

aceea sunt necesare o serie de calități:
i. Pregătire de specialitate
ii. Capacitate de analiză și sinteză a fenomenului
economic
iii. Disponibilitatea de a se informa din mai multe surse
iv. Știința de a face accesibilă cititorului informația
economică
Universul afacerilor în articolele cu profil economic.

Unul dintre subiectele frecvent abordate de către jurnaliştii economici îl

reprezintă mediul de afaceri, universul companiilor ce activează pe piaţa locală, naţională şi
chiar mondială; el prezintă un interes major pentru cititori dat fiind faptul că oricare din ei
este un potenţial investitor, angajat, concurent, consumator al produselor firmei sau un
întreprinzător preocupat de ce se întâmplă pe piaţă.
Articolele ce vizează profiluri ale firmelor trebuie să cuprindă o serie de elemente de conţinut,
printre cele mai importante numărându-se:
1. Informaţiile financiare – consultaţi toate sursele şi bazele de date publice.
În ţara noastră foarte utile sunt bazele de date – majoritatea disponibile online – ale
Registrului Comerţului, Ministerului Finanţelor Publice, Bursei de Valori etc.
 Începeţi cu date de ordin general cum ar fi forma juridică, cifra de afaceri, număr de
angajaţi, capitalul social şi principalii acţionari, profitul şi rata profitului, dividendele
acordate.
 Analizaţi apoi mai amănunţit o serie de date din bilanţ şi contul de profit şi pierderi,
gradul de îndatorare a firmei, dar şi îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Analizaţi şi comentaţi
evoluţiile de-a lungul mai multor ani de activitate.
 În fine, nu uitaţi că o sursă esenţială este chiar site-ul companiei – aveţi posibilitatea de a
găsi aici multe din informaţiile pe care le căutaţi, precum şi ultimele noutăţi din viaţa
companiei.
2. Produsul companiei – ce bunuri sau servicii produce compania, cum sunt utilizate/
consumate şi mai ales, de către cine?
 Identificaţi utilizatorii şi consumatorii şi încercaţi să evaluaţi produsul sau serviciul, atât
din punct de vedere al caracteristicilor, cât şi al raportului calitate-preţ.
 Iar dacă timpul şi spaţiul o permit, este utilă de asemenea, o comparaţie succintă cu
produse similare.
 Nu în ultimul rând, verificaţi dacă respectivul produs a fost la un moment dat subiect de
controverse, reclamaţii sau chiar scandaluri.
3. Ramura de activitate – identificaţi obiectul de activitate al companiei şi sectorul economic
în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, evidenţiind tipul de concurenţă existentă pe piaţa
respectivului produs.
 Stabiliţi apoi unde se plasează compania în cadrul respectivului sector în plan local, sau,
după caz, naţional şi chiar internaţional. În realizarea acestui demers vă va fi foarte utilă
consultarea unor organizaţii sau asociaţii constituite în cadrul ramurii respective, asociaţii
patronale şi/sau ale întreprinzătorilor, asociaţii sindicale, dar şi a analiştilor economici şi a
mediului academic.
 Tot aici va trebui să identificaţi principalii concurenţi, realizând eventual o comparaţie cu
aceştia.
 În fine, în măsura în care este posibil acest lucru, ar fi interesant de aflat chiar părerea
concurenţilor despre companie.
4. Impactul economic – ce însemnătate are compania în plan economic pentru oraşul/regiunea
respective sau, după caz, pentru întreaga ţară? Pentru a afla cum contribuie firma la
dezvoltarea economică, luaţi în considerare numărul de angajaţi, cifra de afaceri şi rata
profitului, tendinţele de dezvoltare şi planurile de viitor ale companiei.
 Discutaţi în acest sens, atât cu reprezentanţi ai camerelor de comerț şi ai asociaţiilor
profesionale, dar şi cu oficialităţi din administraţia publică
5. Avantaje şi dezavantaje – aflaţi ce grupuri sau categorii sociale beneficiază de pe urma
activităţii companiei şi ce grupuri sunt defavorizate, şi mai ales, în ce măsură şi în ce mod.
6. Scurt istoric al firmei – în măsura în care consideraţi relevant acest lucru – de exemplu în
cazul unei dezvoltări spectaculoase – analizaţi succint evoluţia firmei de la înfiinţarea
acesteia.
 Accentuaţi evenimentele majore – atât momentele de real succes, cât şi eventualele
dificultăţi cu care s-a confruntat firma de-a lungul existenţei sale: reorganizări, extinderi,
dificultăţi financiare, restructurări şi concedieri masive, scandaluri publice, procese, secrete
îngropate etc.
 Acordaţi atenţie fiecărui detaliu, discutaţi cu cât mai multe persoane şi faceţi apel la
resursele online: vizitaţi site-uri de afaceri şi forumuri de discuţii.
7. Explicaţi importanţa articolului – motivaţi alegerea făcută: ce anume v-a determinat să
alegeţi compania drept focus al articolului, ce are aceasta atât de special sau deosebit pentru a
merita atenţia cititorilor?
Există o multitudine de motive pentru care reporterii se îndreaptă către o companie sau alta,
dintre care cele mai frecvente: compania se diferenţiază de concurenţi, fiind unică într-una
sau mai multe privinţe, a obţinut rezultate extraordinare în mod susţinut şi se extinde
spectaculos, reprezintă factorul principal de creştere economică într-un anumit sector
economic sau o anumită regiune etc.

În multe privinţe, un articol cu conţinut economic se aseamănă cu orice alt articol cu

caracter general: el trebuie să fie obiectiv, precis, exact, bine documentat, corect.
În articolele economice, totuşi, cifrele şi datele statistice au o importanţă esenţială,
întrebarea-cheie cea mai frecventă într-un articol cu conţinut economic fiind cât?
Spre exemplu, diferenţa dintre un articol obişnuit şi unul economic asupra unei noi
proceduri medicale rezidă în utilizarea cifrelor: "Cât costă noua procedură?", "Care este
diferenţa de preţ faţă de vechea procedură?", "Unde/la cine se duce profitul rezultat?" etc.
Un jurnalist economic trebuie să pună întotdeauna întrebări legate de bani, costuri,
cheltuieli, preţuri, ba chiar să "sape" după răspunsuri atunci când acestea nu sunt disponibile
pentru publicul larg.
O altă diferenţă între articolele generale şi cele economice se referă la perspectiva pe care
o adoptă jurnalistul în abordarea subiectului tratat.
Să luam ca exemplu un plan de construire a unor locuinţe subvenţionat de stat;
jurnalistul care redactează un articol general, de informare asupra acestui subiect, va fi
interesat în primul rând de numărul apartamentelor ce urmează a fi construite, de criteriile de
selecţie a viitorilor chiriaşi, de nivelul informativ al chiriei, de sprijinul sau opoziţia diverselor
grupuri de interese. Jurnalistul economic va dori să afle în primul rând informaţii despre
costurile – globale şi unitare – ale construcţiei si ponderea subvenţiei statului, despre
contractul de execuţie a construcţiei, firma de construcţii şi furnizori, precum şi despre
criteriile selectării acestora. Mai mult, va dori să ştie numărul de angajaţi implicaţi în proiect,
sursele de provenienţă a fondurilor necesare, şi, nu în ultimul rând, costurile şi beneficiile
pentru toţi cei care ar putea fi afectaţi de realizarea proiectului.

Sursele la care poate recurge jurnalistul economic sunt extrem de numeroase şi variate,
aşa încât se impune selectarea riguroasă a acestora; această selecţie ţine seama în principal de
două criterii: gradul de încredere pe care îl prezintă o anumită sursă, şi, respectiv, gradul de
informare sau de acces la informaţii al sursei.
 În majoritatea cazurilor, reporterii vor trebui să se adreseze nivelurilor de vârf implicate,
şi să intervieveze factorii cheie de luare a deciziilor. Angajaţii responsabili de "cifre" sunt şi ei
o sursă foarte valoroasă, deoarece sunt cei mai în măsură să ofere informaţii si să explice o
serie de chestiuni legate de bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi, bugetele de venituri
şi cheltuieli, sau alte raportări financiare.
Un bun jurnalist economic nu se bazează niciodată pe comunicate sau conferinţe de
presă pentru a afla ultimele noutăţi şi a face rost de informaţii. Din contră, el este acela care
„sapă” după ştiri, este primul care le află, prin intermediul unor variate surse din mediul local
de afaceri. În acest fel, în momentul comunicatului de presă el se află deja la masa de scris,
redactând articolul. Există însă şi cazuri în care un comunicat sau o conferinţă de presă
reprezintă într-adevăr tocmai punctul de plecare, ocazionând elaborarea ulterioară a unui
articol; pentru a acoperi cât mai complet subiectul, jurnalistul va trebui să recurgă la variate
surse, să culeagă opinii diferite – inclusiv din partea concurenţei, să abordeze problema forţei
de muncă implicate, şi să analizeze efectele potenţiale asupra tuturor categoriilor de indivizi.

Unde şi cum să găsească subiecte economice de interes reprezintă două aspecte dificile
ale muncii jurnaliştilor economici – şi mai ales ale celor aflaţi la început de drum. Articolele
pot apărea practic din orice domeniu al economicului, însă delimitarea principalelor arii de
interes este extrem de utilă: ea oferă o imagine de ansamblu mai uşor de urmărit, sporind
vigilenţa reporterilor şi a editorilor, care "pândesc" în permanenţă apariţia unui potenţial
subiect.
În continuare vă propun o asemenea clasificare, însoţită de câteva recomandări practice
pentru fiecare categorie în parte, cu menţiunea, totuşi, că ea nu este în nici un caz exhaustivă:
1. Domeniul bancar şi financiar – este probabil cel mai important domeniu – mai ales în
comunităţile de dimensiuni mai reduse, în care băncile sunt adesea cele mai influente
instituţii.
De aceea, cititorii trebuie informaţi în permanenţă asupra statutului şi situaţiei băncilor:
Ce volum de fonduri a primit banca sub formă de depozite? Care este portofoliul de credite
ale băncii? (volumul total şi tipurile de credite acordate) Ce alte active deţine banca? Care
sunt ratele dobânzilor percepute la credite şi plătite la depozite? Ce produse noi oferă banca?
Am început cu băncile, deoarece această categorie de intermediari financiari este în mod
tradiţional, cea mai cunoscută, cea mai accesibilă cititorului de rând. Însă întregul univers
financiar este fascinant în ansamblul său: începând de la bursele de valori şi diferitele fonduri
de investiţii, până la investitorii instituţionali cum sunt societăţile de asigurări şi casele de
pensii.
Acest univers nu este domeniul exclusiv al publicaţiilor specializate pe probleme
financiare. Este adevărat, în astfel de publicaţii, cei interesaţi pot găsi zilnic informaţii
detaliate referitoare la cursuri şi evoluţia acestora, la principalele tranzacţii şi volumul
acestora, dar şi analize şi comentarii de specialitate. Aceasta nu împiedică totuşi publicaţiile
cu caracter general să consemneze măcar evenimentele notabile ale lumii financiare: o
achiziţie sau o preluare foarte importantă, prezentarea unui fond de investiţii, falimentul unei
societăţi de asigurări, un nivel record al tranzacţiilor bursiere etc. Toate aceste evenimente vor
fi relatate însă într-un limbaj accesibil cititorului de rând, însoţit de explicaţii acolo unde
acestea sunt necesare.
2. Domeniul imobiliar – tranzacţiile imobiliare sunt un subiect fierbinte de ştiri, şi, dacă
veţi analiza cu răbdare paginile economice ale ziarelor, veţi constata că un număr mare de
articole le este consacrat.
Aceste articole acoperă o arie extrem de largă, de la tranzacţii foarte scumpe sau foarte
avantajoase, la speculaţii şi chiar scandaluri legate de tranzacţii ilegale.
3. Activităţile de distribuţie şi comercializare – şi în special cele en detail – sunt
probabil cele mai frecvente surse de inspiraţie a articolelor economice.
Numărul şi varietatea firmelor implicate în astfel de activităţi sunt atât de mari, încât
jurnaliştii găsesc cu uşurinţă, în orice moment, un subiect interesant de story.
Multitudinea acestor afaceri constituie motorul activităţii economice a fiecărei
regiuni, constituind în acelaşi timp, un indicator al nivelului de dezvoltare economică, al
nivelului de trai, dar şi al evoluţiei acestora. De la supermarket-uri la magazine de antichităţi,
de la magazine de îmbrăcăminte şi încălţăminte până la cele de produse electronice şi
electrocasnice, de la saloane de înfrumuseţare şi până la magazine de jucării – toate acestea
constituie puncte de interes pentru întreaga comunitate pentru că fiecare cititor este, în acelaşi
timp, consumator.
4. Cel mai simplu tip de articol întâlnit în această categorie este acela care abordează
deschiderea viitoare a unui nou magazin sau lanţ de magazine, a unei noi unităţi de
distribuţie sau de prestări servicii. Astfel de articole au un impact asupra publicului atunci
când jurnalistul obţine şi prezintă informaţia în premieră, înainte chiar de apariţia vreunui
comunicat de presă.
În această categorie însă, cu adevărat interesante sunt articolele de trend – acesta
este termenul utilizat pentru a desemna articolele care se concentrează fie asupra anumitor
tipuri de retail, fie asupra modificărilor în strategia unor firme, a unor chestiuni legate de
mixul de marketing, de politica de preţuri sau de competitivitatea produselor firmei.
Îmbrăcând adesea forma editorialului, acestea sunt adevăratele articole de fond - interesante şi
de calitate - cu atât mai mult cu cât jurnalistul prezintă în premieră anumite tendinţe, evoluţii
sau alte informaţii de interes pentru marea masă a consumatorilor.
În consecinţă, şi în acest caz sunt extrem de importante relaţiile, contactele
jurnaliştilor şi modul în care le cultivă.
5. Nu în ultimul rând, o categorie de articole foarte frecventă şi „gustată”de cititori se
concentrează pe urmărirea şi prezentarea evenimentelor majore din lumea retail-ului:
reduceri preţuri de sezon sau de sărbători, oferte speciale la produsele noi, tendinţe în modă
etc. Acestea constituie o categorie aparte de articole: sunt de regulă foarte scurte, succinte,
practic se limitează la a puncta informaţia în maximum două – trei paragrafe.
6. Tehnologia – chiar dacă par uşor de elaborat, articolele vizând inovaţiile şi tendinţele
actuale în tehnologie presupun mai mult decât cunoaşterea la suprafaţă a domeniului în cauză,
precum şi surse adecvate de obţinere a informaţiilor, pentru că majoritatea progreselor
tehnologice sunt endogene, şi deci, specifice fiecărui domeniu în parte.
În mod eronat, jurnaliştii din oraşele de provincie au impresia că nu sunt în măsură să
scrie despre tehnologie, pentru că toate companiile importante din domeniul hi-tech sunt
amplasate în marile oraşe.
Progresele tehnologice ne afectează totuşi pe toţi, indiferent de zonă unde au fost generate.

Indiferent de domeniul pe care îl acoperiţi, există o serie de puncte-cheie pe care va

trebui să le abordaţi atunci când redactaţi un articol legat de tehnologie:
 descrieţi în mod precis diferenţa dintre vechea şi noua tehnologie, cu accent pe
elementele inovatoare pe care le aduce în plus noua tehnologie
 estimaţi costurile adoptării şi implementării noii tehnologii; sintetizaţi avantajele trecerii
la noua tehnologie, inclusiv categoriile de beneficiari – direcţi şi indirecţi; estimaţi timpul
necesar recuperării cheltuielilor antrenate în acest proces
 prezentaţi atât avantajele competitive, cât şi dezavantajele schimbării
analizaţi în ce măsură va fi nevoie de o pregătire specială a personalului direct implicat în
utilizarea noii tehnologii
 prezentaţi impactul noii tehnologii asupra consumatorilor de produse/servicii ale
companiilor ce vor trece la noua tehnologie: cel puţin din punctul de vedere al cititorului,
acesta este probabil cel mai important aspect.

7. Ocuparea forţei de muncă – este un alt domeniu frecvent abordat în articolele

economice, cuprinzând numeroase şi variate teme de interes;
Astfel, pe lângă date statistice şi analize cantitative privind nivelul ocupării şi evoluţia
acestuia, jurnaliştii se concentrează adesea şi asupra modificărilor calitative ale pieţei
muncii; în această ultimă categorie intră diferite tendinţe ce se manifestă pe piaţa muncii pe
termen scurt sau lung, segmentarea acesteia, modificări ale categoriilor de joburi disponibile,
ale particularităţilor ofertei de muncă, evoluţia salariilor nominale sau reale.
Pentru a acoperi în mod corespunzător această zonă a economicului, este bine să
întreţineţi legături atât cu reprezentanţi şi lideri sindicali, cât şi cu angajatori reprezentativi
pentru zona respectivă, pentru a putea surprinde de fiecare dată, ambele laturi ale aspectului
prezentat.
Ocuparea forţei de muncă este adesea punctul de plecare ideal pentru a discuta
impactul în plan local al unor fenomene şi tendinţe naţionale şi internaţionale, deoarece
piaţa muncii este sensibilă la astfel de fenomene şi reacţionează imediat; spre exemplu,
efectul liberalizării comerţului internaţional, respectiv al creşterii importurilor asupra evoluţiei
şomajului sau efectul creşterii investiţiilor străine asupra nivelului ocupării etc.
În fine, nu uitaţi că, în ultimă instanţă, orice afacere nouă, orice extindere a unei
firme, dar şi reorganizarea, restructurarea, restrângerea activităţii etc – toate implică şi au
consecinţe asupra forţei de muncă care trebuie integrate în textul pe care îl redactaţi.
Acestea sunt doar câteva din domeniile de interes local în articolele cu conţinut
economic. Printre alte asemenea domenii se numără agricultura, sectorul productiv,
turismul, publicitatea şi mass-media - practic orice domeniu în care conţinutul articolului
este abordat dintr-o perspectivă economică.
În general, literatura de specialitate consideră că articolele cu conţinut economic, şi
mai ales financiar – dar nu strict specializat – cuprind, în plus faţă de articolele generale,
nespecializate, două dimensiuni.
Astfel pe lângă relatarea, povestirea conţinutului propriu-zis al articolului, jurnalistul
economic are drept sarcină.
a. explicarea articolului,
b. explicarea fenomenelor şi mecanismelor economice implicate,
c. compararea,
d. relaţionarea informaţiilor cantitative prezentate: cifre şi procente, indici şi indicatori etc.
În continuare, vom an aliza în mod succint fiecare din aceste dimensiuni.
În ceea ce priveşte relatarea conţinutului, jurnalistul economic trebuie să ţină seama
de faptul că spre deosebire de un articol de ştiri de exemplu, articolul economic trebuie
„povestit”de o asemenea manieră, încât să suscite interesul cititorilor; de aceea, „ambalajul” -
respectiv forma pe care o îmbracă articolul - trebuie să fie cât mai atractiv.
Aşa că încercaţi să utilizaţi personaje cât mai puternice, acestea sunt povestitori
excelenţi ai subiectelor economice.
„Cine este afectat?”,
„Cine are de câştigat?”,
„Cine are de pierdut?”.
Priviţi dincolo de exemplele celor care şi-au pierdut economiile de o viaţă în investiţii
nerentabile, găsiţi personaje care au avut succes investind la bursă. Sau abordaţi articolul din
perspectiva intermediarilor financiari: dealerul este un povestitor potenţial foarte nimerit,
universul în care se mişcă acesta este unul exclusivist, restrictiv şi în acelaşi timp, fascinant
pentru outsideri, pentru oamenii de rând.
O tehnică frecvent utilizată în articolele economice pentru a le spori atractivitatea se
referă la modul în care debutează articolul: aşa cum am mai afirmat, în afară de cititorii care
lecturează în mod regulat secţiunea economică, ceilalţi cititori pot fi determinaţi să citească un
articol economic numai dacă atenţia le este atrasă chiar de la început.
Se impune aici o observaţie foarte importantă: prin opoziţie, în cazul articolelor cu
caracter general, cititorul poate începe lectura exclusiv din dorinţa de a se informa, de a fi în
contact cu ceea ce se întâmplă în jurul său, chiar dacă subiectul nu îl interesează în mod
deosebit; în această situaţie, principala misiune a jurnalistului este să-i menţină viu interesul
până la final, pentru ca cititorul să nu abandoneze lectura.
Această misiune revine şi jurnalistului economic; în plus însă, el va trebui să găsească
un factor motivant, un stimulent mult mai puternic pentru a trezi interesul cititorului, prin
comparaţie cu articolele generale, nespecializate.
În funcţie de subiectul pe care trebuie să-l acoperiţi, analizaţi necesitatea de a include
părerile avizate – respectiv experţii – în povestirea dumneavoastră. De regulă, opiniile şi
comentariile acestora, redate în mod uzual prin intermediul citatelor, au efecte benefice,
sporind credibilitatea materialului; însă, în acelaşi timp, introducerea lor conferă un caracter
tehnic, răpeşte din atractivitatea textului, şi, nu în ultimul rând, poate aduce chiar o notă de
monotonie.
Cea de-a doua perspectivă asupra căreia trebuie să se concentreze jurnalistul economic
este explicarea fenomenelor şi a mecanismelor specifice manifestate în domeniul economic.
În acest sens, una din premisele esenţiale este aceea că jurnalistul scrie pentru cititori
neavizaţi, ignoranţi în materie de economie, ceea ce face misiunea acestuia cu atât mai
dificilă.
Oferiţi exemple cât mai concrete, corelaţii şi deducţii logice, şi cititorilor nu le va fi prea
greu să înţeleagă de ce uneori preţul acţiunilor creşte când cererea este foarte mare pe piaţă,
sau de ce salariul scade atunci când oferta de muncă este foarte mare.
O altă problemă importantă în explicarea fenomenelor şi mecanismelor economice se
referă la urmărirea evoluţiei acestora în timp; în acest fel, cititorul percepe şi înţelege mai uşor
fenomenul în cauză, este antrenat în căutarea unor regularităţi sau trend-uri, încearcă în mod
activ să identifice cauzele evoluţiei respective.

Importanţa cifrelor în articolele economice

Afirmam la începutul acestei secţiuni că una din particularităţile unui articol economic
faţă de unul cu caracter general este utilizarea cifrelor, a datelor statistice şi modul
specific de interpretare a acestora. Pentru a asigura utilizarea şi analiza corespunzătoare
a datelor, va trebui în mod obligatoriu să luaţi în considerare, încercând să răspundeţi la o
serie de întrebări
De unde provin datele? Pentru a lămuri această chestiune – practic cea mai
importantă – va trebui să analizaţi cine a cules datele, în ce mod, precum şi modul în care
au fost calculaţi indicatorii despre care urmează să scrieţi.
Este studiul în cauză corect din punct de vedere metodologic? Mai ales
atunci când este vorba de cercetări şi date importante, instituţiile de presă de renume
permit utilizarea acestora numai după o confirmare prealabilă a comunităţii ştiinţifice în
ceea ce priveşte metodologia de calcul.
 Cum au fost colectate datele? Aceasta este o chestiune foarte importantă, mai
ales atunci când studiul nu a fost confirmat, pentru că confirmarea ia în considerare
inclusiv modul de culegere a informaţiilor.
Fiţi sceptici atunci când lucraţi cu corelaţii şi comparaţii Statisticienii
utilizează adesea tehnica regresiei – respectiv un proces prin care anumite mărimi sunt
comparate pentru a vedea dacă între ele există corelaţii din punct de vedere statistic.
Aveţi mare grijă însă, pentru că în statistică, existenţa unei corelaţii între două
variabile nu implică neapărat o relaţie de cauzalitate: uneori identificarea unei corelaţii
între variabile poate fi o simplă coincidenţă.
Fiţi foarte atenţi cu cifrele scoase din context. Datele alese în mod deliberat
pentru a părea interesante sau a favoriza un anumit rezultat sau o anumită concluzie pot să
însemne cu totul altceva atunci când sunt plasate într-un context diferit.
Exemplu unui cotidian care, în urma unei ninsori abundente, publica ştirea că pe
drumul naţional 7 stratul înalt de zăpadă a provocat 10 accidente grave şi foarte grave în
ultimele douăzeci şi patru de ore. Ceea ce nu menţiona de fapt articolul respectiv era
faptul că, în condiţii normale de trafic, pe drumul respectiv se petrec în medie 12
accidente grave zilnic. Aceasta însemna de fapt că zăpada căzută în zilele precedente
prevenise în realitate 2 accidente, probabil din cauza traficului mai redus.
În fine, aveţi grijă cum interpretaţi cifrele Nu rare sunt cazurile când acelaşi
set de date este utilizat pentru a susţine argumentaţii aparent opuse, şi, paradoxal, prin
modul particular de interpretare a cifrelor, ambele „tabere” par să aibă dreptate.
Iar în ceea ce priveşte interpretarea, modul în care este formulată ideea
respectivă joacă un rol esenţial. Iată un exemplu: în baza aceluiaşi set de date, două studii
asupra poluării au ajuns la concluzii total opuse – în vreme ce primul afirma că
aproximativ 100 milioane de americani respiră aer poluat, cel de-al doilea susţinea că în
marea majoritate a timpului, aerul din oraşele americane este sănătos.
Ambele afirmaţii au la bază aceleaşi date, şi ambele sunt corecte din punct de
vedere statistic. În esenţă, 100 milioane de americani respiră într-adevăr aer poluat, dar
numai ocazional.
Din punct de vedere al acurateţei, ambele afirmaţii sunt însă incorecte. Aşa că
aveţi grijă la modul cum sunt formulate astfel de studii şi cercetări ce conţin cifre. Mai
mult, fiţi foarte atent la propria dumneavoastră formulare – s-ar putea să greşiţi
neintenţionat.
Utilizarea cifrelor este o chestiune extrem de sensibilă în domeniul economic.
Unii reporteri mai puţin experimentaţi se blochează atunci când se trezesc cu o grămadă
de hârtii pline de cifre, grafice şi tabele în faţă. Iar unele surse chiar contează pe acest
lucru! Însă nu uitaţi: misiunea jurnalistului economic este tocmai aceea de a
sistematiza multitudinea de cifre şi a le descifra semnificaţia pentru cititori.
CURS 5

5.Principalele forme/genuri ale jurnalismului cultural.

Jurnalismul cultural trebuie să țină cont atât de perspectiva jurnalistului cât și

cea a destinatarului produsului cultural.
Nu mai puțin importantă este și perspectiva creatorului comunicării artistice, și, nu în
ultimul rând, faptul că la ora actuală oferta de produse culturale este foarte mare.
În acest caz, jurnalistul cultural este un mediator, un formator de opinie care poate să
deschidă o direcție în asimilarea comunicării culturale.
Sarcina este dificila dacă ne gândim că jurnalistul cultural trebuie să facă o selecție a
evenimentelor culturale, să le interpreteze, să le evalueze, să le mediatizeze ținând cont de
audiență, de publicul țintă, de probabilitatea înțelegerii mesajului și de existenta unor
reprezentări asupra normelor frumosului sau chiar cele referitoare la emoțional, șocant sau
teribil.
Această ultimă sistematizare este greu de obținut în epoca globalizării, datorită
faptului că, acum, comunicarea culturala se adresează unor straturi sociale diferite, grupuri de
vârstă diferite, țintește diferite segmente de public sau domenii: femei, copii, tineret,
automobilism filatelie, pescuit. sport. Aceasta mare varietate a destinatarului produsului
cultural presupune faptul că acesta este ales preferențial, pretinde o interpretare specializată și
impune o atitudine critic-evaluatoare. Ea va avea în vedere atât valoarea estetică a
produsului cultural cât și valoarea de identificare, valoarea de coeziune și valoarea
simbolică.
Valoarea de identificare presupune prezența veridicității, posibilitatea fiecăruia de a se
regăsi într-o poveste, imagine fotografică sau picturală, în emoțiile stârnite de o piesa
muzicală sau teatrală.
Valoarea de coeziune poate fi numita și valoare de apartenență la un grup social
aparținând realității nemijlocite sau uneia dorite sau chiar disprețuite.
Daca în epocile anterioare valoarea simbolica se confunda cu cea estetică, în
contemporaneitate, valoarea simbolică o precede pe cea propriu-zis estetică și presupune
încărcarea produsului cultural cu semnificații complexe și consensuale în raport cu un grup
social sau o colectivitate umana.
Tangent cu aceste valori ale produsului cultural poate să se manifeste și o valoare
experimentală care răspunde nevoii omului de evada pentru a avea experiențe-limită și pentru
a produce concomitent noi modalități de socializare, marginale sau nu, de tipul: am fost, am
văzut, am încercat…
Un alt element de care este nevoit să țină cont jurnalistul cultural este expansiunea ludicului în
activitățile de divertisment și în structura discursului produsului cultural, deoarece ludicul,
plăcerea jocului se combină cu formele cunoașterii, cu emoțiile și sentimentele trezite de
acesta.
Valoarea estetica a produsului cultural constituie o realitate obiectivă, supusă normelor
estetice specifice domeniului și care a fost sau va fi confirmată în timp. Inevitabil, ea are și o
latura subiectivă pentru că dincolo de noutate sau deschiderile în plan artistic propuse de
opere, ele trebuie să placă, să impresioneze, chiar să șocheze, să nască emoții și sentimente,
să construiască un sens care sa-l plaseze pe receptor în câmpul estetic propus de autor.
Așa cum s-a observat, jurnalismul cultural, critică de artă sau cronică de întâmpinare
reprezintă într-un fel actul de ființare a produsului cultural și-i conturează valoarea estetică.
Răspunderea este enormă și presupune anumite exigențe. Jurnalismul cultural
presupune o anumită specializare suplimentară, care poate fi făcută într-un cadru instituțional
– facultăți, cursuri - sau prin preocuparea jurnalistului, printr-un fel de auto-didacticism
favorizat de faptul că jurnalistul cultural este pasionat de această latură artistică a lumii.
Jurnalismul cultural este practicat, de specialiști, de oameni iubitori de artă și de frumos, cu
reale înclinații pentru această latură.
Ziarele care au o rubrică permanentă dedicată culturii au o echipă care se ocupă
exclusiv de acest domeniu. Distincția dintre specialist și jurnalistul specializat este aceea ca
specialistul se adresează unui public cunoscător, în timp ce jurnalistul specializat țintește un
public nespecializat, care nu are cunoștințe de specialitate în domeniu, este oarecum ignorant.
Situația actuală are un istoric. Practic, s-a petrecut un fenomen invers celui în care
scriitorii au invadat paginile ziarelor în care își publicau în foileton romanele (Alexandre
Dumas, Charles Dickens, Mark Twain, Emile Zola). Treptat, cronicile sau comentariul critic
aplicat asupra textului, volumului, spectacolului de teatru, opera, balet, film publicate în
revistele specializate – consacrate unui public cunoscător s-au transformat în note de
lectură, recenzii, cronici, comentarii – publicate în paginile ziarelor – deci se adresează unui
public eterogen. De altfel, literatura este cel mai apropiat și frecventat subiect al jurnalismului
cultural.
Critica literară este practicată de criticul scriitor. Acesta poate fi
1. critic impresionist - care își transmite emoțiile stârnite prin contactul cu opera,
2. critic dogmatic – care judeca opera prin grila unei ideologii filosofice, estetice,
sociologice, politice
3. și acela care practica o critica biografică, stilistică, filosofică, tematică, comparatistă,
critica ideilor literare.

Revistele de cultura abundă în asemenea materiale critice deoarece ele contribuie la

maturizarea și lansarea unor critici. Indiferent de stilul autorului, elementul stabil al acestor
cronici este limbajul specializat.
Inevitabil în textul critic se întâlnesc termeni literari care ajuta la decodificarea
textului, la traducerea unui limbaj (cel al operei) în alt limbaj pe baza unui sistem de lectură.
Criticul devine în acest caz un mediator de excepție între creator și public. Criticul se
poate oricând transforma în jurnalist specializat.
Jurnalistul specializat în abordarea fenomenului cultural realizează așa-numita critică
de întâmpinare care presupune abordarea operei imediat ce apare. În acest caz, nu se
folosește un limbaj prea specializat. Se începe cu simpla informare si se continua cu
descrierea, explicarea textului sau spectacolului luat în discuție, comentarea lui si, desigur, cu
formularea judecății de valoare.
Cu alte cuvinte ceea ce se petrece este un fel de proces inițiatic al publicului
nespecializat. Este un fel de traducere, de interpretare a semnificațiilor textului pentru public.
Ea presupune o bună cunoaștere a domeniului, date despre activitatea și preocupările
autorului, plasarea lui și a operei în peisajul literar contemporan, pentru a evita falsificarea
sensului mesajului.
Critica spectacolului se exprimă în fraze, pentru a sugera imagini, sunete, muzica,
mișcările, punerea în scenă. Dacă cultura de bază diferă în funcție de rubrică (muzica, film,
teatru, varietăți), calitățile care se cer sunt aceleași pentru toate domeniile: ascultare și
viziune, redactarea textului…
Înțelegem că descrierea, explicarea, judecarea în scris a unui spectacol muzical, arte
plastice este o întreprindere extrem de dificilă, spre deosebire de realizarea acestui tip de text
în televiziune unde imaginea reproduc identic ceea ce în scris trebuie povestit în cuvinte.
1. Cronica dramatica. Cronicarul dramatic ar trebui să aibă o cultură estetică
polivalentă: o cultura specifică criticului literar tradițional, dar și una proprie criticului
spectacolului, capabil să recepteze valențele estetice spectaculare vizuale.
 Același principiu se aplică și în cazul unui spectacol de operă cu diferența că acum
criticul are de evaluat interpretarea muzicală – fidelitatea față de partitură și măsura în care
este realizata exprimarea sentimentelor pe care le suscită partitura de către actorii lirici.
Spectacolul dramatic fiind polifonic, textul scris este transpus în scena: actorii dau
viață personajelor mișcându-se într-un spațiu – scena – pe care sunt montate decorurile.
Cronicarul dramatic poate urmări intențiile autorului piesei în raport cu punerea în
scenă. Regizorul este acela care și-a imaginat transpunerea semnificațiilor textului în jocul
actorilor (intonație, expresivitatea privirii, a feței, mișcarea) și armonizarea lui cu scenografia
(decor + vestimentație). Transpunerea regizorală poate urma fidel intențiile autorului sau
poate reprezenta o interpretare personală, o parafrazare a textului inițial adică un alt text, cu
noi semnificații psihologice, politice, estetice. (O noapte furtunoasă peste 1000 de variante)
Cronicarul spectacolului se adresează publicului care a văzut sau nu spectacolul și
trebuie să informeze și să explice elementele care transformă textul scris într-un spectacol
reușit sau nereușit.
Cronicarul dramatic fiind un cititor specializat al literaturii dramatice și un critic în
același timp poate sa-și formuleze opiniile favorabile sau nefavorabile într-un text
argumentativ sau chiar să spună cum ar fi pus el însuși spectacolul în scenă. Sunt posibile și
comparații cu alte montări sa cu una de referință. În acest caz cronicarul se adresează unui
public competent, apelează la memoria lui; este un public care are o opinie cristalizată asupra
textului și autorului, deci cronicarul trebuie să-i surprindă cu ceva nou, incitant care să-i dea
de gândit, să-l contrarieze, performanță greu de atins.
2. Cronica de film. Cea mai eficientă cale de a scrie despre un film pare să fie
descrierea. Ea face posibilă sublinierea caracterelor, a ideii care organizează acțiunea, a
momentelor de intensitate maximă și, nu în ultimul rând, jocului interpreților. Critica de film
este în bună în măsura în care rolul ei este asemănător cu cel al criticului sau cronicarului
dramatic, dar în acest caz, în afara de viziunea regizorală, importantă este tehnica înregistrării
de imagini care devine o artă de sine stătătoare. În funcție de profunzimea analizei, ea poate fi
doar o cronică, o expunere informativă sau o critică referitoare la valoarea estetică și ideatică
a scenariului, imaginii, regiei, prestației actoricești.
Exista două elemente care concură la realizarea conținutului și stilului criticii de film.
Filmul ca si romanul se adresează unui public foarte larg, fără o omogenitate culturală sau de
clasă, asupra căruia exercită o atracție considerabilă. Dar faptul că este o artă de masă nu
justifică amestecul registrelor limbii. Apariția în cronici a unor formulări din registrul
familiar, învecinat cu argoul sau a barbarismelor combinate cu alte scăpări cum ar fi lipsa
clarității în expunere sau simpla rezumare a acțiunii poate sa creeze o imagine falsă asupra
filmului și să scadă interesul cititorilor cronicii față de o eventuală vizionare.
Un alt element foarte actual este efectul trecerii la imaginea digitală. Această tehnică a
permis realizarea unor filme de excepție, dar si a filmelor cu multe efecte speciale care sunt
foarte apreciate în ultimii ani. Titanic, Jurassic Park, Matrix, Stăpânul inelelor sunt câteva din
filmele care au impresionat cinefilii și pe specialiști (ultimul a luat premiul Oscar).
Evidențierea acestui aspect în cronica este indispensabilă atât ca realizare tehnică cât și
informativ pentru cei care, mai nou, se duc la film să vadă efecte speciale, povestea,
narațiunea, personajele trecând în plan secundar.
3. Critica muzicală. Comunicarea muzicala fiind fundamental diferită de cea verbală,
devine evident faptul că sensul muzicii trebuie căutat în ea însăși, iar nu în pretextele literare
sau în comentariile ce o pot eventual însoți.
Totuși cronicarul poate sublinia diversitatea sau unitatea tematică a programului, poate
face aprecieri asupra fluenței discursului, căldura sunetului, virtuozitatea interpretării sau
poate aborda spectacolul din perspectiva istoriei muzicii. Acest tip de text se găsește în
publicații specializate și se referă la muzica clasică.
 Trebuie să aducem în discuție fenomenul muzicii ușoare care este puternic promovată
de posturile de radio și televiziune. Din păcate DJ-ul, criticul sau comentatorul acestui gen are
un discurs mult simplificat. Ei își informează publicul cu ultimele apariții, cu ultimele can-
canuri, cu ultimele concerte, show-uri, subliniază succesele vânzărilor, audientelor,
întocmește topuri pe baza vânzărilor, scrisorilor. Dar ei nu abordează noutatea, originalitatea
sound-ului, a liniei melodice, a aranjamentelor.
Această rețetă a fost adoptată și de rubricile cotidienelor sau revistelor specializate. Un
discurs nuanțat despre comunicarea muzicală ar trebui să conțină urmărirea istoriei recente a
unui gen muzical, diversitatea și inovația în exprimare – spre exemplu rock-ul provine din
medii marginale, a fost preluat și promovat de artiști valoroși, s-a impus ca un gen apreciat și
gustat de aproape toate categoriile de ascultători, apoi s-a diversificat si îmbogățit cu noi
stiluri. Istoria Jazz-ului este la fel de palpitanta și presărată cu nume de răsunet în istoria
genului. Un alt element care nu poate fi neglijat este muzica electronică care face posibilă
prelucrarea sunetelor brute, generarea de noi sunete (mai ales cu sintetizatorul).
Deosebit de important este mesajul muzicii. Ea acționează în domeniul afectiv și cel
volitiv. Prin tempo-ul, ritmul și caracterul liniei sale melodice, muzica poate induce
ascultătorului stări de depresiune sau exuberanță, de neliniște sau ușurare, de iritare sau
plăcere. El acordă sentimentele indivizilor unei comunități pe aceeași lungime de undă. 38%
în comunicarea interpersonală este muzica – prin elementele vocale nonverbale, ca timbrul,
înălțimea vocii, intonația, variațiile de intensitate sonoră, tempo-ul discursului și schimbările
acestuia, pauzele semnificative. Muzica poate mobiliza voințele în vederea realizării unui
obiectiv comun (muzica militara, muzica rock sau muzica lui Orfeu care îmblânzea fiarele).
Muzica clasică urmărește și ea captarea ascultătorului tinzând să-și subordoneze
întreaga personalitate: atenție, memorie, sensibilitate, inteligență, fantezie, îl conduce în
modul cel mai natural spre o finalitate care nu admite alternativă, este cea sugerată de autor.
Afectivitatea și voința sunt determinante pentru ethosul individual sau colectiv:
muzica sugerează temperamentul, sensibilitatea unui neam; muzica exprimă diferența de
structură psihică, mentalitate.
Sinceritatea, imposibilitatea de a înșela auditoriul prin discursul muzical, încrederea
melomanilor în autenticitatea artei sunetelor este o consecință a naturii intime a comunicării
muzicale; ea vorbește despre temperamentul și sensibilitatea autorului, este o cale de acces
spre esența personalității lor.
4. Critica plastică este de multe ori cronica a muzeelor, cronica expozițiilor încercând
să transmită cititorului impresii și judecăți de valoare care trasează granițele dintre frumos și
kitsch, original, unicitate și imitație, reproducere.
Ea transcrie percepția vizuală și încearcă să transfigureze în cuvinte emoția artistică
provocată de diferitele manifestări ale frumosului: pictură, desen, grafică, sculptură,
fotografie, design, artă populară, artizanat.
Primele repere care modelează textul sunt tipul publicației care poate fi specializată
sau generalista și publicul atras de acestea. Personalitatea semnatarului textului, cultura sa
estetica confera originalitate relatarii experientei sale lirice si o converteste într-un îndemn ca
aceasta experienta sa fie împartasita si de cititorii sai.
Evitarea cliseelor care nu spun nimic este posibila daca autorul textului are cultura
estetica își ordoneaza discursul urmarind evidentierea locului si rolului artistului si operei
sale în arta româneasca sau universala, exemple de autori sau opere si folosirea Principalelor
elemente ale limbajului plastic.
Materialul poate fi în sculptura piatra, lemnul marmura; textura materialului
încurajeaza sau opune rezistenta elenurilor creatorului. În pictura matrialul poate fi acuarela,
pastel, ulei si determina în mod hotarâtor modalitatea de rezolvare plastica, tratarea spatiului,
conceptia cromatica.
 Suportul cere si el solutii plastice diferentiate. Kitsch-ul este tocmai rezultatul ignorarii
legaturii organice dintre materie si forma. Spre exemplu, schimbarea marmurii cu plasticul
sau copierea unui tablou în ulei cu acuarela destrama solidaritatea dintre viziune si materie.
Linia are trei întrebuințări. Una dintre acestea ar fi conturarea formelor reprezentate.
Alta se referă la redarea mișcării, adică la comunicarea senzației de mișcare prin intermediul
unui caracter pur static. Linia sugerează atât deplasarea cât și imobilitatea. Ceea ce deosebește
linia trasată de un pictor sau altul este gestul care i-a dat naștere; de aici aprecieri ca: linie
nervoasă, agitată, energică, flască.
Prin înrudirea dintre limbajul plastic si cel gestual – modalitati de comunicare
nonverbala – desenul (linia) reprezinta înregistrarea pentru eternitate a gesticulatiei pe pânza
sau hârtie a artistului, o transpunere prin gest a starii de însufletire sau melancolie, durere,
mânie sau extaz într-o creatie perena. Ultima întrebuintare este capacitatea de asugera masa
ori corpuri solide – capacitatea de a crea senzatia de masivitate a volumelor reprezentate în
plan
Culoarea. Dincolo de trairea în planul esteticului, preferinta pentru culoare este
oglinda personalitatii noastre, caracterizeaza diferitele tipuri temperamentale si de
personalitate. Semnificatia simbolica a culorilor contine elemente universal-umane, dar si
trasaturi diferentiatoare, conotatii de ordin cultural-religios (ex. Pictura heraldica foloseste
atributele simbolice ale culorilor; arta medievala respecta o conventie cromatica. Erminiile
erau manuale bizantine pentru uzul zugravilor care precizau cromatica vesmintelor decorului,
parului sau barbii personajelor Istoriei Sacre).
Foarte importanta este cunoasterea rolului luminii si umbrei. Renascentistii au folosit
tonurile – variatii de intensitate a culorii cu ajutorul carora pot fi redate gradele diferite de
iluminare. Nu este lipsit de interes sa amintim cele doua perspective opuse: valorica si
cromatica.
Perspectiva valorica presupune redarea fluiditatii luminii prin variatia intensitatii
culorii. Perspectiva cromatica – opusa celei valorice – presupune folosirea de culori saturate
egal, se preteaza la reprezentari plane, culorile simple fiind incompatibile cu relieful si
profunzimea (Gaugain, Matisse); adâncimea era sugerata datorita calitatii culorilor: ordonarea
în profunzime a culorilor, potrivit temperaturii lor cromatice, cu rosul în prim plan si violet în
fundal da sentimantul spatiului tridimensional (ex. Paul Cèzanne – parintele picturii moderne
a descoperit si ilustrat procedeul modulatiei – legea contrastului simultan al culorilor: culorile
complementare alaturate se intensifica reciproc, iar prin iradiatie sporeste intensitatea
luminoasa si dimensiunile aparente ale unei pete de culoare deschisa pe un fond întunecat –
efect vizibil la vitralii).
Avantajele valoratiei se manifesta prin posibilitatea redarii profunzimii, prin umbrirea
treptata a partilor obiectelor aflate la distanta mai mare de ochiul privitorului. De asemenea ea
face posibila sugerarea calitatii materialelor reprezentate, prin fluctuatii de intensitate
coloristica a unui obiect monocrom (catifea, blana, brocart, dar si otelul portelanul). Ea
faciliteaza redarea unor grade diferita de iluminare în raport cu lumina dominanta din tablou.
Aceasta functie a valoratiei este speculata în tehnica clarobscurului -a doua jumatate a
sec. XVI – XIX. Clarobscurul a generat teatralitate, patetism facil la mediocri si capodopere la
maestri: Caravagio, Georges de la Tour, Rembrandt, la care, treptat, sursa luminii se muta din
exterior în interioritatea personajelor. Nu în ultimul rînd valoratia permite pictorului
apropierea de realitate cu consecinte în modalitatea folosirii culorilor. Modul natural
presupune dispunerea culorilor astfel încât sa mareasca verosimilitatea tabloului si a condus la
tehnica trompe-l’oeil-ului. Modul armonic limiteaza gama coloristica în concordanta cu tonul
dominant, ceea ce oferea imaginii o unitate cromatica inexistenta în natura. Modul pur este
marca impresionismului care a restabilit culoarea în drepturile ei. Atunci când paleta
cromatica se supune logicii intrinseci a raporturilor reciproce dintre culori (Matisse, Franz
Marc) apare folosirea culorii de dragul culorii (si în miniaturile persane medievale).
Proportia este un raport care leaga partile între ele si de întregul caruia îi apartin
structurând spatiul tabloului. Ideea armoniei întemeiate pe sectiunea de aur si pe proportiile
derivate din aceasta este un fel de formula matematica a frumosului.
Ritmul este un fel de sintaxa a discursului plastic care confera tensiune si vigoare operei.
Simetriile spatiale pot fi percepute în termeni de cadenta temporala. Agentii ritmului
sunt linia, culoarea, tonurile, proportiile. Exista ritm al volumelor, al planurilor tabloului, ritm
cromatic, al zonelor de umbra si lumina; ritmarea mijloacelor plastice utilizate concura la
realizarea dinamismului interior
Compozitia se refera la dispunerea coerenta a obiectelor din realitate potrivit logicii
artei. Prin compararea unui tablou si a imaginii reale reprezentate în el se observa ca formele
abstrase din realitate nu sunt copii ale obiectelor, ci mijloace plastice; liniile si figurile de
constructie subiacente imaginii au sens în masura în care contribuie la structurarea produsului
artistiului. Compozitia usureaza lectura operei: formele, culorile se dispun de-a lungul liniilor
de forta ce ghideaza privirea, orientând-o spre principalele noduri de tensiune ale operei.
Comunicarea plastica pretinde cunoasterea elementelor limbajului plastic dar nu trebuie sa
uitam ca totusi, placerea, impresia estetica trebuie sa preceada explicatiile teoretice. Ca si în
cazul muzicii, artistul se comunica pe sine, transfera prin imagine propriile stari, emotii,
sentimente.
CURS 6
6.Jurnalismul de divertisment. Presa mondenă.

Factorii care influenţează tratarea ştirilor

Bruce D. Itule şi Douglas A. Anderson trec în revistă o serie de factori organizaţionali

care influenţează tratarea subiectelor de presă în interiorul redacţiei:
a) Instinctele (intuiţia) editorilor şi reporterilor
b) Publicul fiecărei instituţii de presă în parte, care este cel care decide, în ultimă instanţă, ce
are valoare de informaţie şi ce nu. Jurnaliştii se pun în locul publicului, încercând să-i
ghicească gusturile. Practica profesionistă preferă însă să apeleze la sondaje specializate apte
să indice preferinţele şi structura cititorilor, ascultătorilor sau telespectatorilor.
c) Spaţiul publicistic. În funcţie de acest factor, unele subiecte pot „prinde” ziarul sau nu.
d) Cantitatea de ştiri disponibile. În zilele mai „slabe”din p.d.v. al frecvenţei evenimentelor,
ziarele vor publica articole cu o valoare mai mică de informaţie. În zilele „aglomerate” însă,
există posibilitatea ca subiecte relativ importante să rămână pe dinafară.
e) Politica redacţională a fiecărei instituţii de presă
f) Presiunile din partea patronului . Reporterii sunt în general conştienţi de interesele politice
şi economice ale patronilor de presă.
g) Influenţa companiilor care cumpără spaţiu publicitar. Relaţiile comerciale pot sta la baza
unor articole despre activitatea firmelor respective, în secţiunea publicistică a ziarelor, aşa
după cum unii editori pot avea reţinerea de a publica articole ce ar putea pune într-o lumină
nefavorabilă firmele care cumpără spaţiu publicitar.
h) Formula redacţională. Politica multor instituţii de presă este de a menţine o proporţie
constantă între articolele pe teme locale, naţionale şi internaţionale.
i) Competiţia între instituţiile de presă. Competiţia între publicaţii sau posturi de radio ori de
televiziune cu profit similar afectează selecţia subiectelor. Conducerea instituţiilor de presă
acţionează în unele cazuri după principiul: trebuie să oferim publicului subiecte pe care acesta
nu le poate găsi la competitorii noştri. Această tendinţă, de a practica jurnalismul în haită,
prezintă un mare risc: acela ca cititorii să „găsească peste tot acelaşi mozaic de evenimente.
Astfel, anumite aspecte ale realităţii sunt prea mediatizate, în timp ce altele nu sunt cunoscute
deloc, pt. că nimeni nu îndrăzneşte să se abată de la cărările bătătorite…”

Sursele

Un reporter este cu atât mai pregătit, cu cât stăpâneşte mai multe surse, deci mai multe
modalităţi de a obţine informaţia.. Cu ajutorul surselor, reporterii obţin date şi le verifică
veridicitatea. Un reporter care ştie să valorifice sursele are toate şansele să evite momentele de
criză de subiecte.
- Sursele se împart, în primul rând, în interne şi externe. Cele interne sunt reporterii,
corespondenţii şi colaboratorii. Sursele externe sunt cele consultate de jurnalişti în
afara redacţiei.
- De asemenea, sursele pot fi directe ( acele surse la care jurnalistul are acces la „la
prima mână”) şi indirecte („la mâna a doua”).
Melvin Meucher împarte sursele în fizice (înregistrări, documente, colecţii de ziare) şi umane
(autorităţile şi persoanele implicate în evenimente).sursele umane sunt mai puţin credibile
decât cele fizice pt. că oamenii pot avea anumite interese de protejat
- O altă clasificare împarte sursele în cele de birou şi de teren. Bazele de date sunt de
mare ajutor reporterilor.
 - Alte surse de birou sunt: bibliotecile, dicţionare, enciclopedii, agendele de telefon,
referinţe bibliografice.
Printre sursele la care apelează jurnaliştii se numără:
a) conferinţele de presă: în cadrul acestora organizatorii au ocazia de a-şi prezenta
realizările, nemulţumirile şi opiniile, iar jurnaliştii pot pune întrebări în legătură cu subiectele
pe care le consideră importante pt. cititori.
b) biefing-urile: informaţiile oferite au, de regulă, un caracter neoficial, ziariştilor fiindu-le
permisă folosirea acestora fără citarea exactă a sursei.
c) rapoartele de activitate. În ac. categorie intră diversele materiale realizate de instituţii ale
statului şi de organizaţiile independente: rapoarte de activitate, ale unor instituţii de
monitorizare…
d) comunicatele de presă: sunt transmise instituţiilor de diversele instituţii, organizaţii şi
persoane particulare şi pot anunţa un eveniment sau pot exprima un punct de vedere. Rolul
reporterului este de a „traduce” termenii pe înţelesul publicului şi de a scoate în evidenţă
informaţiile importante.
e) broşuri, pliante, newsletters, publicaţii de promovare: aceste materiale sunt destinate
clienţilor, presei şi chiar personalului propriu şi sunt, de regulă, mijloace de promovare a
imaginii respectivei instituţii şi/sau de creare a culturii de firmă, mai degrabă decât de
materiale informative.
f) actori politici : o mare parte din materialele de presă au ca surse oamenii politici. Aceştia
cultivă relaţiile cu presa, pt. că apariţiile în m-m contribuie la menţinerea sau sporirea
popularităţii. Jurnaliştii publică intervenţiile şi punctele de vedere ale politicienilor chiar şi
atunci când acestea nu au valoare de informaţie, ci sunt, de fapt, simple stratageme pt. a
prinde un loc în pagină sau în jurnalele audio şi vizuale. Foarte multe din aceste ştiri se
încadrează în categoria articolelor despre ce se spune, şi nu despre ce se întâmplă în realitate.
g) grupuri de presiune (sau de lobby). Aceste grupuri acţionează pe lângă politicieni, dar şi
pe lângă presă, pt. că, prin m-m, problemele pot ajunge mai uşor în atenţia autorităţilor şi a
publicului.
h) universităţi şi institute de cercetare: sunt surse ideale pt. obţinerea informaţiilor legate de
inenţii, descoperiri, sondaje, cercetări ştiinţifice.
i) alţi ziarişti
j) alte publicaţii, posturi de radio sau TV.
Lectura zilnică a presei, ca şi urmărirea de ştiri din audiovizual constituie o sursă inepuizabilă
de idei pt. jurnalişti. O ştire mică poate fi punctul de pornire pt. o mare lovitură de presă.
Ziarele centrale preiau de multe ori informaţii din presa locală sau îşi trimit reporterii pe urma
unor semnale apărute în publicaţiile de provincie.
Ziarele şi revistele specializate conţin, de asemenea, informaţii care pot fi valorificate de presa
de larg interes.
Parcurgerea atentă a anunţurilor de mică publicitate poate şi ea să ofere surprize.
k) agenţii de presă Acestea sunt, de fapt, un prim nivel de filtrare a informaţiilor, de selecţie
a evenimentelor. Ele joacă un rol important în mondializarea fluxurilor de informații, ţinând
cont de necesitatea ca ele să colecteze informaţia din întreaga lume şi, eventual, să o
redifuzeze unor clienţi răspândiţi pe toată suprafaţa globului.
l) oamenii obişnuiţi. Adeseori oamenii obişnuiţi pot furniza subiecte extrem de interesante.
Una din practicile jurnalistice curente este micro-sondajul sau vox-ul care constă în realizarea
unor scurte interviuri cu oameni de pe stradă, în legătură cu o anumită temă. Acestea au
meritul de a conferi materialelor jurnalistice o notă mai umană, de a lua în considerare, fie şi
în mod simbolic, reacţiile populaţiei faţă de temele acoperite de gazetari.
Alte surse: ministerele şi instituţii oficiale, sindicatele, poliţia, pompierii, salvarea, organizaţii
neguvernamentale. Enumerarea lor nu poate fi nicidecum exhaustivă.
Jurnalism monden
Se vorbeşte în ultima vreme despre „presa de monden” – categorie care pare să ocupe
un loc bine definit între specialităţile jurnalistice.
Eticheta e menită să confere respectabilitate, înlocuind formule mai transparente,
conotate peiorativ, de tipul presa de scandal sau de cancan, presa tabloidă etc.: „aduce
vedetele din România faţă în faţă cu presa de monden care scrie despre ele” (vedeta.ro);
„oferă săptămână de săptămână subiecte pentru presa de monden” (ziare.com) etc. Termenul
monden este cuprins într-un tipar sintactic (presa de specialitate, jurnalismul de actualitate)
specific substantivelor abstracte. Dicţionarele actuale indică doar posibilitatea de
substantivizare cu înţelesul „persoană mondenă”. În ultima vreme, cuvântul e însă folosit tot
mai mult ca substantiv cu valoare abstractă: se vorbeşte despre jurnaliştii de monden („Ai
putea deveni jurnalist de monden”, clopotel.ro), despre „departamentul de monden al unei
televiziuni” (garbo.ro) şi, desigur, despre bloguri de monden şi site-uri de monden
(„Mediafax.ro a ajuns şi site de monden”, zoso.ro). Monden desemnează, în asemenea
contexte, categoria socială sau culturală a mondenităţii: „românii sunt mai interesaţi de
monden decât de politică” (gazetaromana.ro).
De fapt, în structura presă de monden stranie este doar structura sintactică asociată
substantivizării mondenului; dacă ar fi fost vorba de presa mondenă, am fi regăsit o tradiţie
instituită cu un secol în urmă, prin preluarea din franceză a termenului mondain şi a
combinaţiilor sale. În Le Trésor de la langue française informatisé (TLFi) sunt înregistrate
sintagmele chroniqueur mondain şi journaliste mondain, folosite deja pe la 1900. S-a
petrecut totuşi o modificare, în timp, a sensului şi a conotaţiilor termenului şi mai ales a
acoperirii sale referenţiale. Unii autori descriu, cu prudenţă, subiectele vieţii mondene ca
provenind din „la société des gens en vue”; vizibilitatea e o noţiune neutră, care acoperă la
fel de bine prinţi, familii nobiliare (mai ales cu un secol în urmă), afacerişti, actori, cântăreţi,
fotbalişti (mai ales în vremurile noastre). În DEX, termenul monden e definit în cheie
admirativă, cu evaluări predominant pozitive: „Care aparţine înaltei societăţi, care
ţine de viaţa de lux şi de petreceri a acestei societăţi; care reflectă sau priveşte o astfel
de viaţă”. Interesant e că nici măcar în plin regim comunist termenul nu primea o
condamnare explicită, ci doar una implicită (luxul şi burghezia fiind noţiuni din sfera
inamicului ideologic); în Dicţionarul limbii române moderne (DLRM, 1958), monden
înseamnă „care ţine de viaţa de lux şi de petreceri”, iar în Dicţionarul limbii române (DLR,
Litera M, 1965), e descris ca „specific cercurilor înalte ale societăţii (burgheze)”. Dintre
dicţionarele generale recente, doar NDU 2006 e mai prudent, raportându-se la „viaţa de
societate”; DEXI 2007 evocă în continuare „cercurile înalte”. Majoritatea definiţiilor din
dicţionare se potrivesc mai curând lumii descrise pe la 1900 de Claymoor (Mişu Văcărescu),
decât celei destul de sordide din tabloidele de astăzi. Deşi nici lumea lui Claymoor nu era
ferită de bănuiala imposturii pestriţe. Istoria mondenităţii autohtone e marcată de ironiile lui
Caragiale; în High-life e descris Edgar Bostandaki, „cronicar high-life”, „cronicar de salon”,
care scrie carnet mondain (în Vocea zimbrului, cu titlul „Cum se pitrece la noi“): “Ei! Şi
totuşi, cât de corect şi de discret, cât de galant şi de imparţial, însuşi Turturel a greşit o dată
un carnet mondain”. Schiţa High-life a fost publicată în Universul, în 1899, chiar cu subtitlul
Carnet-Mondain. Termenul francez nu se adaptase încă grafic, dar specia jurnalistică era
deja instalată.
În secolul al XIX-lea, termenul monden nu intrase încă în română. În 1839 Vaillant
traduce adjectivul fr. mondain prin „lumeţ” (pentru persoane) şi „lumesc” (pentru lucruri). În
dicţionarul francez-român, român-francez al lui G.M. Antonescu (ediţia a doua, 1892),
mondain era tradus prin „mundan, care iubeşte vanităţile lumii”, iar mondanité avea
echivalarea „vanitate mundană, deşertăciune lumească”. Latinismul mundan fusese inclus de
Laurian şi Massim în dicţionarul academic al limbii române (1876), ilustrat de sintagme ca
lucrurile mundane, plăceri mundane, înţelepciune mundană („în opoziţie cu sacră, divină”);
dicţionarul cuprindea de altfel şi termenul mund „lume”.

În franceză şi în dicţionarele bilingve mai vechi e transparentă conotaţia mai curând

negativă avută de la început de monden. Uzul actual continuă de fapt o tradiţie de un secol,
încercând să-şi legitimeze obiectul de activitate prin aerul de eleganţă al franţuzismului; de
fapt, ambiguitatea semantică a termenului e veche şi contextele actuale de folosire vor
continua probabil să-i accentueze conotaţiile negative.

Portretul în jurnalismul monden

Gândeşte-te că trebuie să-i descrii unui prieten o persoană pe care n-a mai văzut-o niciodată şi
pe care trebuie s-o întâlnească într-o gară aglomerată. Poţi face asta în aşa fel încât s-o
recunoască imediat? Cred că merită să te gândeşti la ea atunci când ai de făcut un portret
jurnalistic.
Ca să reducem teoria, putem spune că portretul, ca gen jurnalistic, reprezintă răspunsul la
două întrebări esenţiale: “cine este personajul nostru?” şi “cum este el?”. Întrebarea
“cine?” o putem orienta către realizările personale şi profesionale ale personajului, iar “cum?”
se referă mai mult la caracter, înfăţişare şi percepţie (ce spun despre el cei din jurul lui –
prieteni sau duşmani).
Chiar dacă poate fi suspectat de o puternică încărcătură subiectivă, portretul este un gen de
informare, la graniţă cu reportajul, ancheta şi interviul.
CURS 7
7.Important pentru portret

1. Când publicăm un portret? Nu este o regulă, însă un portret merită să fie publicat atunci
când personajul nostru este în atenţia publică pentru că a făcut sau i s-a întâmplat ceva
important (se căsătoreşte, moare, câştigă un premiu, este nominalizat într-o competiţie
importantă, este lăudat de nume prestigioase, intră într-o afacere importantă…) – deci avem
ca pretext un eveniment.
2. Cum ne alegem personajul? Situaţiile sunt două la număr: a) omul este o personalitate; b)
personajul este un om obişnuit, dar a făcut ceva ieşit din comun – un exemplu bun în acest
sens este tipul eroului (pilotul de avion care a salvat sute de vieţi datorită priceperii sale;
pompierul care a salvat un copil dintr-un incendiu…).
3. Care este cea mai bună sursă? Chiar dacă unii mă vor contrazice, sunt foarte convins că
omul căruia vrem să-i facem portretul este cea mai bună sursă pentru noi. Şi putem să facem
aici o paralelă cu pictura. Oare succesul unui portret realizat de un pictor nu vine din faptul că
te are în faţa lui atunci când te pictează? La fel stau lucrurile şi cu portretul jurnalistic. Sunt
sigur că putem afla multe din: o întâlnire faţă în faţă cu personajul nostru, o discuţie (mai vie
sau mai ternă), un schimb de priviri (mai arogant, mai amical, mai rece…), o strângere de
mână (mai fermă sau mai moale), un ton al vocii (mai calm sau mai agitat) etc. În cazul în
care avem posibilitatea să realizăm un interviu cu subiectul nostru, este foarte important
cadrul în care-l organizăm. Una este să mergem acasă la personaj şi să putem aduna şi detalii
de decor, care spun multe despre personalitatea sa, şi alta e să ne întâlnim într-o cafenea
oarecare, lucru care ne-ar indica cel mult preferinţele intervievatului nostru pentru un anumit
tip de spaţii de acest gen. Putem face însă un portret şi fără să ne întâlnim cu personajul,
pentru că interviul cu el nu este întotdeauna posibil. Omul poate nu vrea să vorbească sau este
mort. Avem la îndemână celelalte metode de colectare a informaţiilor: (consultarea surselor
fizice, intervievarea celor care-l cunosc pe omul nostru şi observaţia). Atenţie însă la oamenii
pe care-i intervievaţi, aflaţi întâi care este relaţia lor cu personajul nostru. Altfel, poate
confesiunea va fi prea pozitivă, prea negativă…
4. Nu confundăm portretul cu CV-ul sau biografia. Mulţi au impresia că dacă au redactat
simpla biografie sau CV-ul unui om au făcut un portret jurnalistic. Nimic mai fals. Portretul
trece dincolo de enumerarea cronologică a realizărilor profesionale. El are viaţă, nuanţă,
dinamism, îţi spune şi cum este omul, nu doar cine este sau ce a făcut.
5. Ghilimelele. Se spune, pe bună dreptate, că un profil nu este complet dacă nu are citate.
Ghilimelele dau viaţă portretului pe care vrem să-l facem, fie că este vorba chiar de cuvintele
personajului nostru (în cazul în care l-am intervievat), fie că este vorba de părerile celor care-l
cunosc.
6. Căutăm o trăsătură dominantă. Fiecare om este într-un fel: timid, tupeist, curajos, fricos,
dur, diplomat, fustangiu, misterios etc. Această trăsătură poate fi o cheie pentru materialul
nostru. Şi nu e nevoie să spunem explicit că personajul “e curajos”. E de ajuns să punctăm că
“în timp ce toţi oamenii s-au repezit către ieşirea clădirii în flăcări, X alerga către ultimul etaj,
unde un copil cerea ajutor”.
7. Căutăm extremele, transformările personajului. Contradicţiile şi conflictele de orice fel
stârnesc interesul. E un pont bun să scormonim în trecutul şi în prezentul personajului şi să le
punem în permanenţă în oglindă. Câteva exemple la îndemână: gunoierul ajuns mare om de
afaceri; prostituata care s-a călugărit; ucigaşul care l-a salvat de la moarte pe gardianul care-l
păzea în închisoare; bogătaşul ajuns amărât etc. Un alt truc este să vedem dacă nu cumva
personajul susţinea ceva în trecut şi acum susţine altceva.
8. Evităm abordarea cronologică a profilului. Când îi povestim unui prieten despre cineva,
nu o facem cronologic, nu? :) Motivul este simplu: plictiseşte/oboseşte.
9. Nu încărcăm redactarea. Degeaba ai făcut o minunată muncă de documentare şi ai strâns
informaţii preţioase dacă nu reuşeşti să îmbraci totul într-o formă plăcută. Printre capcanele
cele mai frecvente se numără: descrierile lungi şi dese, prea multe adjective, comparaţiile
excesive, citatele lungi.
10. Lucrăm în avans. De multe ori, evenimentele ne iau pe nepregătite. Iar jurnaliştii nu se
dau înapoi să folosească asta drept scuză (“n-am avut timp”). E un pic ironic, fiindcă ştii
dinainte să intri în jobul ăsta că totul se face în mare viteză. Dar putem evita să fim luaţi prin
surprindere dacă ne pregătim din timp. Nu toate portretele pot fi lucrate în avans, însă cele ale
personalităţilor permit acest lucru. Să luăm exemplul secţiei “Monden”. Cât de multe vedete
urmăreşte? Cu riscul de a greşi, cred că nu foarte multe. Deci nu i-ar fi tocmai peste mână să
încerce să facă o bază de date cu profile ale personajelor celebre (o bază de date actualizată
periodic). Diferenţa se va vedea în momentul în care, de exemplu, o vedetă moare. Aflăm
lucrul ăsta fix cu jumătate de oră înainte de închiderea ediţiei. Putem fi singurii care apar a
doua zi pe piaţă cu un profil, pe lângă ştirea care anunţă evenimentul. Concurenţa nu va avea
timp decât de o scurtă casetă biografică (de cele mai multe ori, luată în grabă de pe
Wikipedia).

Ce trebuie să ne intereseze la personajul nostru

Viaţă personală: pe cine iubeşte/a iubit; pe cine urăşte; cum este familia sa; sănătatea sa;
hobby-urile sale; pe cine apreciază; averea sa; datoriile sale; locuinţa sa; ce locuri a vizitat; e
un tip religios?; îi plac animalele?; e familist? etc.
Viaţa profesională: cu ce se ocupă sau s-a ocupat; realizările sale; studiile sale; a făcut ceva
remarcabil?; premii sau alte recunoaşteri de merit; evoluţia (mărire sau decădere) etc.
Comportament: ticurile; gesturile; emoţiile; reacţiile; viciile; ce îi place să mănânce; ce cărţi
citeşte; ce filme îi plac; e zgârcit sau darnic? etc.
Înfăţişare: ochii; buzele; obrajii; fruntea; mâinile; părul; cum se îmbracă; ce accesorii poartă
etc.
Caracter: e individualist?; e curajos?; e onest?; e mincinos?; e parolist?; care au fost
momentele grele din viaţa sa, cum a trecut peste ele, ce a învăţat din aceste experienţe; care
sunt slăbiciunile sale; de ce se teme; cum se percepe pe sine; cum îi percep cei din jurul său
caracterul etc.
Prieteni şi duşmani: cine sunt prietenii şi duşmanii lui?; ce spun ei despre el?; de cine se
teme etc.
Evenimente importante: momentele care i-au marcat viaţa; oameni care au avut un rol
important în aceste momente; copilăria; tinereţea; controverse etc.
Ce am înşirat mai sus nu e însă o reţetă. Fiecare personaj e unic şi trezeşte curiozităţi diferite.