Sunteți pe pagina 1din 8

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALAȚI

FACULTATEA DE ISTORIE, FILOSOFIE ȘI TEOLOGIE


SPECIALIZAREA: TEOLOGIE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ
DISCIPLINA: DOCTRINA SOCIALĂ A BISERICII

ASISTENȚA SOCIALĂ – VOCAȚIA


FILANTROPICĂ A BISERICII

COORDONATOR: STUDENT:

PR. LECT. DR. OVIDIU SOARE SMĂRĂNDOI MIRCEA - PETRACHE


Asistenţa socială în Biserica Ortodoxă reprezintă una dintre vocaţiile ei dintru
începuturi consecvent dar tainic, conform principiului bisericesc potrivit căruia
discreţia trebuie să prevaleze, încât „Să nu ştie mâna stângă ce face dreapta” (Matei
6,3). Încă din zorii creştinismului, grija pentru persoana umană se vede din atenţia
lui Hristos faţă de cei aflaţi în nevoie, pe care îi însoţeşte şi asistă nu numai în
nevoile lor fiziologice sau sociale, ci mai degrabă în soluţionarea problemelor
spirituale şi fiziologice. Prin aceasta, El S-a dovedit a fi un bun cunoscător al
psihicului uman.
Biserica, în înţelesul ei de „adunarea celor care se roagă şi trăiesc în
comuniune” (Fapte 9,31; 13, 1; Romani 16,23 ş.a.), leagă indestructibil activitatea
socială şi trupească de cea spirituală, considerându-le interdependente datorită
ponderii pe care spiritualul l-a avut întotdeauna asupra materialului din perspectivă
teologică. În căutarea unui sens al trecerii prin această lume, omul nu poate ignora
realităţile ultime, pe care religia creştină le-a abordat cu multă seninătate. Privită
din perspectiva Bisericii, realitatea ultimă este Dumnezeu, unic în fiinţă şi întreit în
Persoane, adică entităţi aflate într-o comuniune desăvârşită. El este modelul şi
izvorul comuniunii dintre oameni. Aparent idilică, trăirea în comuniune a
oamenilor după comuniunea trinitară era o realitate în comunităţile creştine
primare: „Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat şi în ziua aceea s-au
adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în
împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă,
căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi
stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi
vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare.
Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă,
luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi
având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”
(Fapte 2, 41-47). Un prim efect văzut al acestei vieţuiri comunitare era vindecarea
deficienţelor psiho-somatice şi alinarea suferinţelor, altfel incurabile. Vindecarea
de boală era un dar al Bisericii, adeseori controversat, interpretat emoţional, însă
pentru mulţi era şi este singura modalitate de a se elibera de sub dominaţia unei
stări de lucruri traumatizante. Pentru a înţelege nevoia omului de sănătate este
necesară înţelepciunea care să arate că pe primul plan în activitatea „persoanei” se
află „relaţia”, care îl poate ajuta sau distruge pe om. Relaţia este o binecuvântare pe
care Dumnezeu a dat-o primelor persoane, altele decât Sinele treimic, care o percep
şi o trăiesc ca necesitate ontologică. Lipsa de relaţie cauzează suferinţa iar aceasta
este parte din procesul de reorientare a persoanei spre Creator. Suferinţa nu este
necesară, nu trebuie să existe dar dacă apare, rolul ei este întotdeauna unul
pedagogic: îl învaţă pe cel care o trăieşte în cine trebuie să-şi pună speranţa şi le dă
celor din jurul lui şansa de a exersa „finalntropia”. Ea, suferinţa, face parte din
planul tainic al lui Dumnezeu cu fiecare om. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, fără
ea este imposibilă pătrunderea în taina lucrării lui Dumnezeu cu fiecare persoană
individuală: „O, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cât
sunt de necercetate judecăţile Lui şi cât sunt de nepătrunse căile Lui! Căci cine a
cunoscut gândul Domnului sau cine a fost sfetnicul Lui?” (Romani 11,33-34).
Apostolul afirmă despre sine însuşi, că o anumită suferinţă îl face să priceapă
realist ce plan are Dumnezeu cu el: „Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia
descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată
peste obraz, ca să nu mă trufesc. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca
să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea
Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales
întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (II Corinteni
12, 7-9). Căutarea cu orice preţ a sănătăţii fiziologice şi fuga de suferinţă a dus la
cultivarea senzaţionalului în materie de vindecare prin religie, prin practici
descurajate de Biserica însăşi, pe baza argumentelor din Sfânta Scriptură. Hristos
avertizează asupra pericolului de a căuta minuni şi semne (Ioan 4,48), ignorând
adevărata metodă de alinare a suferinţei, respectiv dragostea de Dumnezeu,
reflectată în lume prin dragostea de om, care nu trebuie să fie o teorie. Parabola
samarineanului milostiv este modelul unei asistenţe sociale empatice, bazată pe
dragostea frăţească şi relaţia spirituală dintre oameni, în acord cu o anumită
disciplină. Pe scurt, un om salvează un necunoscut din compasiune, fără a fi un
profesionist care trebuie să o facă pentru vreo remuneraţie (Luca 10, 30-37).
Scopul parabolei nu este de a descuraja munca profesională sau plătită, ci de a
arăta că există speranţă pentru fiecare om, de orice condiţie socială, acolo unde este
caritate, iar unde aceasta lipseşte nici fratele de sânge nu mai este „aproapele”.
În urmarea modelului hristic, creştinismul a înţeles şi a asumat suferinţa şi
boala fiziologică drept instrumente care dau omului sensul existenţei sale
metafizice pe care, independent de puterea divină, nu îl poate înţelege.2 De aceea,
mesajul comunităţii creştine respectiv mesajul Bisericii apostolice, continuatoarea
neîntreruptă a învăţăturii şi practicii evanghelice în duhul tradiţiei, nu a fost şi nu
poate fi unul confortabil, nici măcar pentru cei care îi urmează şi respectă
preceptele. Omul trăieşte marea tentaţie de a crede că există un răspuns şi o
explicaţie la fiecare întrebare cu referire la suferinţă. Parţial, este normal să
gândească astfel. Numai că răspunsul nu constă în a afla cauza, ci în a alina
suferinţa, a găsi căile de a înţelege oportunitatea ei atât pentru cel în cauză, cât şi
pentru cei din jur. Aceasta înseamnă şansa de într-ajutorare şi pace, aşa cum
spunea Maica Tereza de Calcutta: „Fructul tăcerii este rugăciunea; fructul
rugăciunii este credinţa; fructul credinţei este iubirea, fructul iubirii este ajutorarea,
fructul ajutorării este pacea”3 . Pacea ca ultimă treaptă a căutării lucrurilor
duhovniceşti este pusă de Apostolul Pavel în strânsă legătură cu tipul de relaţie
dintre semeni: „Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de
către altul.” (Romani 4,19). Nu există nici reguli ultime, nici reţete infailibile care
să garanteze cuiva vindecarea fiziologică sau psihologică, întrucât fiecare persoană
umană este unică şi se raportează într-un mod unic şi irepetabil la Dumnezeu. Ceea
ce motivează asistenţa socială din perspectivă teologică este dragostea pentru om,
respectul pentru fiinţa umană creată după chipul lui Dumnezeu şi destinat
întoarcerii la Dumnezeu, iar acestea conduc la înţelegerea universală a necesităţii
grijii, în vreme ce ura şi păcatul închid până şi calea către Dumnezeu, închid
comuniunea şi însingurează.
Venirea lui Hristos a însemnat începutul unei relaţii nemijlocite între
Dumnezeu şi umanitate, relaţie bazată dragoste şi empatie. El a venit să aducă
simplitatea vieţuirii, recunoştinţa între oameni, starea de sănătate spirituală şi
fiziologică, dar mai cu seamă credinţa în Răscumpărătorul tuturor şi revenirea
celor mântuiţi la viaţa de comuniune cu Făcătorul, potrivit făgăduinţei Apostolului
iubirii (Apocalipsa . Vindecările pe care le făcea Iisus Hristos erau rezultatul
iertării din dragoste, pe care o oferea mai întâi în sufletul subiecţilor. „Iertarea rupe
lanţul cuzalităţii, deoarece cel care te iartă ia asupra sa consecinţele faptelor tale.
Prin urmare, iertarea implică întotdeauna şi un sacrificiu”.4 Viaţa lui Iisus a fost,
dealtfel, supremul sacrificiu, numai el fiind cel care a luat asupra Sa păcatele lumii,
a adus vindecarea din interior a naturii umane, până la starea de îndumnezeire.
Starea de bine în viaţa pământească este legată de om ca regulă generală de
bunăstare, mai întâi materială, apoi spirituală. Pentru teolog, „bună-starea” este o
stare a minţii, în primă instanţă. Ea începe cu o anumită disciplină pe care omul
trebuie să o deprindă şi să o exerseze: mai întâi trebuie să ordoneze propriile
dorinţe, apoi să fixeze un ideal transcendent, pe care să-l urmeze consecvent. În
final, prin urmarea acestui ideal să se raporteze la ceilalţi, întrucât progresul
spiritual nu se înregistrează decât prin raportarea la alte persoane. În experienţa
răsăriteană, plecând de la exemplul primelor congregaţii creştine (Fapte 2),
bunăstarea nu poate fi acceptată ca o împlinire individuală, ci o realizare
comunitară, în care omul disciplinează propriile dorinţe, în paralel cu altruismul şi
sensul sacrificiului. A oferi un ajutor celui de lângă el, devine pentru creştinul
practicant contribuţia la însăşi instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ ca
ideal vizibil şi realizabil. Darul presupune aprioric iertarea, adică o stare spirituală
pozitivă. Biserica a preluat de la începuturi preocuparea pentru „bunăstare” atât ca
stare a spiritului cât şi ca stare materială şi a lucrat la ameliorarea dificultăţilor
sociale ale celor aflaţi în suferinţă. 5 Trebuie reţinut că la realizarea bunăstării în
ambele ei sensuri, participă atât Biserica, cât şi Statul ca două entităţi sociale cu
roluri complementare. Aceasta era situaţia în Imperiul bizantin unde cele două
instituţii cooperau spre propăşirea materială şi spirituală a cetăţenilor. Pe măsură ce
Statul a abandonat acest ideal în favoarea celui politic, Biserica a preluat multe
prerogative ca cea care subzistă prin credincioşii pe care îi slujeşte, însă fără a face
din bunăstarea materială ideal, ci a o folosi în interes comun, echitabil. Ea nu se
poate dezice sau detaşa de credincioşii ei, pentru că ar înceta să mai fie Biserică,
dar aceasta nu înseamnă că se transformă într-o instituţie socială, asemenea altora.
De aceea valorile bisericeşti privind filantropia, respectiv dragostea şi grija faţă de
oameni, au tendinţa de a deveni valori generale. Statul şi întreaga societate le-a
asumat, dar le-a dat un caracter secular, în vreme ce Biserica păstrează şi
dimensiunea transcendentă a grijii pentru persoana umană.
Deşi prin activităţile ei sociale Biserica a avut un mare capital de încredere de-a
lungul întregii sale istorii, acum se înregistrează o creştere a puterii şi influenţei
autorităţii statale non-religioase, în paralel cu o descreştere a influenţei Bisericii
sau a autorităţii religioase în general. Acest proces are efect negativ asupra
activităţilor sociale ale Bisericii.9 În acest context, Biserica este nevoită să-şi
extindă grija filantropică spre arii care nu au fost sau nu sunt luate în consideraţie
de Statul laic, cu preponderenţă în rândul persoanelor care nu reprezintă capital
politic, categorii care nu sunt reprezentative ca „masă electorală” folosită în
activitatea politică a unei comunităţi. Grija faţă de aproapele ce se manifestă de
către autoritatea civilă nu are obligatoriu la temelia sa iubirea de semeni, ci mai
degrabă este născută dintr-un calcul care solicită societăţii să dezvolte, pentru
conservarea propriei stabilităţi şi securităţi, un şir de măsuri de asistenţă şi
protecţie socială pentru cei mai puţin favorizaţi membri ai săi. Aici apare
deosebirea esenţială între asistenţa socială şi filantropie: comunitatea locală, prin
sistemul de asistenţă socială, asistă pe individul aflat în suferinţă sau într-un
moment greu din punct de vedere social, asigurându-i cele necesare trupului în
limitele stabilite de legi, adoptate conform cu interesele majorităţii politice din
legislaţia specifică. Filantropia creştină nu se opreşte doar la a dărui săracilor şi
bolnavilor cele de trebuinţă pentru existenţa biologică. Filantropia este mereu
însoţită de actul de catehizare sau învăţare, este purtătoarea mesajului lui Hristos,
are ca obiectiv nu trupul izolat, ci entitatea psiho-somatică numită persoană, 10
care doreşte eliberarea spirituală sau mântuirea. O mare eroare ar fi să se confunde
demersul de aplicare a normelor de asistenţă socială stabilite pentru această
activitate de legile Statului cu filantropia ca stare de comunicare umană legată de
veşnicie. Tipul de asistenţă socială practicată de Biserică ţinteşte la cultivarea
valorilor şi eliminarea patimii în abordarea bunurilor, la educaţia pentru
distribuirea judicioasă a resurselor, creând un spaţiu în care egoismul,
egocentrismul şi lăcomia nu trebuie să mai joace vreun rol. Ea descurajează în
primul rând orientările individualiste, preocupările pentru îmbogăţire rapidă,
exagerările avare, cultivând în paralel grija comunitară, responsabilitatea pentru
altul şi compasiunea pentru cel slab şi neajutorat, în acord cu porunca biblică:
„Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la
întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi
Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat;
bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci
drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am
hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am
primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi
am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă,
întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei
25, 34-40). Concludem că activitatea filantropică desfăşurată în Biserică, dacă nu
are componenta teologică, conduce la profesionalizarea actul filantropic, golit de
esenţa lui transcendentă şi anume iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi
abandonarea programului atunci când resursele materiale se epuizează.