VERONICA IANI

Hainele călătoare
ale Iustinei
Hainele călătoare
ale Iustinei

Povestire și ilustrații de Veronica Iani

 Era aproape miezul nopții. Liniștea se
lăsase peste întreaga casă și grădină.
Nici măcar luna nu era trează. Se
oprise de ceva vreme pe un nor
pufos și nu dădea semne că ar
vrea să plece mai departe.

1
Doar Iustina stătea întinsă în pat, prefăcându-
se că doarme. Nu, nu voia să își păcălească
părinții, ci avea un plan. Doar
că, de trei zile de când se
hotărâse să îl pună în
aplicare, nu reușea să
îl ducă la bun sfârșit.
Și asta pentru că
adormea imediat
ce se așeza în pat.
 Câte metode nu încercase pentru a rămâne trează! Degeaba, însă.
Evitase să se gândească la oi, deoarece se știe că acest lucru te
adoarme imediat, drept pentru care se apucase să numere lupi,
doar-doar va speria cumva somnul. Dar, oricât de fioroși și-i
imagina, pentru ea aveau același efect ca și oile.

2
 Introdusese apoi în
gândurile ei chiar și un
balaur fioros cu multe
capete. Din păcate, nici
acesta nu s-a dovedit a
fi suficient de fioros. S-a
împrietenit cu niște
oi, ceea ce a atras
imediat somnul
Iustinei. 3
 De ce ar dori o fetiță de opt ani să rămână trează noaptea? Din
motive cât se poate de întemeiate, ce ar face chiar și pe un om mare
să procedeze la fel. Păi voi nu ați vrea să știți din ce cauză lucrurile
voastre dispar, ajungând în cele mai
neobișnuite locuri? Și nu doar în
casă, ba chiar și prin grădină.
În fiecare zi se auzea glasul
mamei: „Iustina, ce caută
pantalonii tăi în copac?”
4 sau „Iustina, în tufa de
trandafiri este o eșarfă.
Ai idee cum a ajuns
acolo?”
 Oricât se străduise să le explice părinților
că nu este dezordonată și că își punea
în ordine toate lucrurile, aceștia nu o
crezuseră. Îi spuneau că s-a molipsit
de la Darius, fratele ei mai mare
de 14 ani. Într-un fel, le dădea
dreptate. Uneori, dar numai
uneori, se întâmpla să își
mai lase câte o carte prin
curte, un tricou pe gard, 5

însă acestea erau lăsate

intenționat. Nu voia ca
fratele ei să pară foarte dezordonat
în comparație cu ea. Însă, pentru restul
lucrurilor ce puteau fi găsite oriunde numai la locul
lor nu, ea nu era responsabilă. Pur și simplu, nu își dădea seama care
este explicația. De exemplu, seara își aranja frumos lângă pat toate
hăinuțele, iar dimineața nu le mai găsea la locul lor.
 La început s-a gândit
că poate sunt niște
haine plimbărețe
și, cum nu ea le
6 cumpăra, nu era
vina ei că le apuca
noaptea cheful de
hoinăreală. Dar de
ce tocmai hainele ei să
fie plimbărețe? De ce Cezara, sora
ei mai mare, nu avea astfel
de probleme? Sau poate că
hainele adolescentelor sunt
foarte serioase?
O altă explicație ar fi putut să fie hamsterul ei, Hamsterel. Într-o
perioadă, l-a bănuit pe el că se îmbracă noaptea cu hainele ei și
pleacă să se fălească în fața prietenilor lui, șoriceii din grădină.
Și doar îi explicase de atâtea ori că fala nu este un lucru bun!
7
 Cine știe, poate din cauză că umbla astfel îmbrăcat, Hamsterel
fusese atacat de o pisică. Sărăcuțul, fusese cât pe ce să o pățească.
Norocul lui a fost că părinții ei au fugit repede cu el la Urgență și a
scăpat cu viață. De fapt, povestea a avut chiar un sfârșit romantic
la care nu se așteptase. Cum cei de la spital nu puteau să-i facă
transfuzie cu sânge de om, o șoricică
se oferise să-i doneze ea sânge și
astfel Hamsterel fusese salvat.

8
 9

Doar că a rămas îndrăgostit de acea șoricică și a spus că nu mai

poate trăi fără ea. Așa că părinții s-au întors acasă fără el. A fost
cam tristă din cauza asta, dar apoi a aflat că Hamsterel e foarte
fericit. Și-a întemeiat o familie și are o mulțime de pui: unii crem,
alții gri iar alții tărcați.
 Bun, și dacă Hamsterel a plecat, credeți
că lucrurile au rămas la locul în care ea le
punea? Nici gând. Dar în noaptea aceasta
era hotărâtă să nu adoarmă, pentru
a descoperi misterul.

10

Iată că se aude un foșnet. Iustina strânse

și mai mult ochii, pentru a nu se da de
gol. Cei care îi luau lucrurile trebuiau prinși
asupra faptului. Într-adevăr, ceva se mișca
prin cameră. Nu păreau a fi pași de om. Mai
degrabă sunau a niște piciorușe de animal.
„De animal?!”, ar fi strigat îngrozit orice copil,
ba poate chiar și un om mare s-ar fi speriat.
 11

Nu și Iustina. Ei nu îi este frică de animale. Și nici de insecte.

Credeți voi că un păianjen, oricât de fioros ar arăta el, ar pune-o
pe fugă? În niciun caz. Nu doar că nu îi este frică, dar chiar iubește
animalele, păsările și insectele și cunoaște despre ele o grămadă de
lucruri, aflate de prin enciclopedii.
 Să ne întoarcem însă la zgomotul din cameră. Între timp,
Iustina deschisese puțin ochii, privind printre gene. Da, era
vorba despre o mogâldeață neagră ce se deplasa încetișor.
Aha! Mai are de făcut câțiva pași și va ajunge în dreptul razei
12 de lună ce se odihnește pe podea. Iată-l că a ajuns. Dar ce
ciudat! Parcă ar avea o trenă animalul acesta. De fapt, e chiar o
șosetă care îl acoperă... Șoseta ei!
 13

Iustina sări repede din pat, luă coșul de hârtii ce îl

avea deja pregătit și îl puse peste hoțul de ciorapi.

Dar nici nu apucă să se bucure, când, o altă

mogâldeață, de data aceasta acoperită cu bluza ei, își
făcu apariția pe podea. Oare când apucase să intre
așa repede pe geam?
 – Hei! Tu de unde ai mai apărut?, strigă supărată Iustina,
încercând să își recupereze bluza și, în același timp, să țină și
coșul ce începuse a se deplasa vijelios prin cameră. Dându-
și însă seama că s-ar putea să piardă ambii hoți, Iustina lăsă
în pace mogâldeața ce îi căra bluza și își concentră atenția
asupra coșului.

Ridică puțin marginea acestuia, doar atât cât să poată studia

creatura din interiorul lui. Doi ochi mici ca niște mărgele o
14 priveau de sub ciorapul ce se înfășurase ca un turban în jurul
unui corp plin de țepi.
– Aha, ești un arici furăcios! Te-am prins. Să nu
fugi, că nu ai unde. Uite, mai ridic puțin coșul ca
să respiri. Apoi te voi duce în fața părinților.

– Bună, Iustina, ce mai faci?, se auzi atunci 15

vocea subțirică a ariciului.
 De surprindere, fetița lovi cu mâna peste
coș, micul animal țepos recăpătându-și
astfel libertatea. Însă nu se grăbi să fugă.
Iustina îl privea uimită, încercând
să-și amintească dacă citise prin
enciclopediile ei despre cum trebuie
procedat în cazul unei întâlniri de
gradul trei cu un arici. Cum nu își
amintea să se fi scris despre așa
16 ceva, se gândi că cea mai bună
abordare ar fi un
salut politicos.
Doar mama ei îi
spusese de atâtea
ori că trebuie să fie
politicoasă cu toată lumea.
Ce e drept, nu pomenise și de arici, dar nu te poți aștepta
de la un adult să se gândească și la astfel de lucruri.
– Bună, domnule arici!, spuse ea cu glas șoptit. Dar de unde îmi
știți numele? Nu cred că am mai stat de vorbă până acum.
– Ei, toată suflarea din grădină știe cum te cheamă. Greierii,
furnicile, gândăceii, păsărelele...
– Chiar și furnicile?, întrebă și mai mirată Iustina.
– Chiar și ele, așa mici cum sunt, te cunosc. De ce te miri, din
moment ce stai de vorbă cu ele de atâtea ori?
– Din păcate, doar eu le vorbesc. Ele nu vor să îmi răspundă. Sau
poate nu folosesc eu limbajul care trebuie.
17
 – Te înțeleg foarte bine, stai liniștită.
Și toate viețuitoarele grădinii te
iubesc, pentru că ești interesată de
viața lor. Ba furnicile vor chiar să-ți
mulțumească pentru mesele bogate
pe care le asiguri mușuroiului. Cel
mai mult le place cozonacul, dar
nici pâinea uscată nu e de lepădat.
Pe aceea au zis că o vor depozita în
18 mușuroi pentru la iarnă. Au zis că
le-ai putea pune și ceva suc într-un
căpăcel. Și-au confecționat niște paie
din câteva tulpini uscate de iarbă și
vor să le încerce.
– Asta chiar ar fi nostim. Furnici bând
suc cu paiul. Bine, o să le aduc. Dar
ele de ce nu vorbesc cu mine?
– Pentru că sunt foarte mici în
comparație cu tine și nu le auzi.
19
 – Mda, la asta nu mă gândisem. Dar, scuză-mă, am uitat să te
întreb cum te cheamă. Și de ce vrei să îmi furi ciorapul? Ca să nu
mai spun că cineva, tot un arici bănuiesc, mi-a luat bluza.
– Mă numesc Ari, iar acela era fratele meu. Dar lucrurile să știi
că nu vrem să le furăm, ci doar să ți le înapoiem. Șoseta aceasta
stătea uitată sub un tufiș. Nu ai fi avut cum să o mai găsești, așa
că ne-am gândit că iar te vor certa părinții că ești dezordonată.
Am zis să ți-o aduc. Bluza era și ea căzută lângă gard. Mai
avem să-ți aducem niște creioane colorate, un caiet și o păpușă.
20 Dar pe acelea au zis că le aduc doamnele furnici. Vor și ele să
te ajute. I-am auzit ieri pe părinții tăi că vor să îți inspecteze
camera. Nu vrem să te pedepsească și să nu mai ieși prin curte
la noi. Ne-ar fi tare dor de tine.
– Vrei să spui că sunt și furnicile pe drum? Dacă scapă vreun
creion și fac zgomot? Nu aș vrea să trezesc toată casa. Ce ar zice ai
mei dacă ar găsi camera plină de arici și furnici?
– Sincer să fiu, va veni și un păianjen. El nu are ce să-ți aducă, dar,
fiind mai curios din fire, nu am putut scăpa de el. Nu te teme. Nu
e periculos, chiar dacă are o înfățișare nu tocmai prietenoasă.
 21

Nici nu apucă Ari să termine de vorbit, când pe pervazul ferestrei

își făcură apariția niște creioane, o carte, ba chiar și o căniță mică de
plastic pe care ea o folosea la pictură. Asta înainte de dispariția ei
misterioasă. Toate acestea se deplasau încetișor, purtate fiind de un
șir lung de furnici.
 Iustina se repezi să le ia. Ajunseseră
chiar la marginea pervazului, fiind astfel
în pericol de a cădea.

22

Însă, când să pună mâna pe carte, un păianjen mare și păros își

ridică un picioruș făcându-i semn să se oprească.
– Stai! Totul e sub control. Te rog să nu îmi subminezi autoritatea.
Furnicile sunt sub comanda mea.
 23

Pare-se, păianjenul preluase comanda trupei de furnici.

– Mă scuzați domnule păianjen. Voiam doar să vă ajut, spuse
zâmbind Iustina.
24

Între timp, furnicile se opriseră, iar păianjenul

s-a apucat să facă repede un fir cu care a coborât
pe podea primul creion. Apoi procedă la fel și cu
restul obiectelor.
– Gata! Misiune îndeplinită. Haideți să ne tragem sufletul puțin. Nu
a fost o treabă tocmai ușoară, zise el privind încruntat spre Iustina.
– Bine, de acum înainte o să am grijă de lucrurile mele. Nu vreau
25
să vă mai dau bătăi de cap. Deși, eu eram convinsă că cineva îmi ia
lucrurile și le ascunde. Sau poate nu voiam, de fapt, să recunosc că
am devenit dezordonată.
 – Bine, bine! Atunci așa să faci, zise păianjenul, de data aceasta
26 zâmbind. Dar să știi că acest efort ne-a făcut o foame de lup.
Nu ai ceva bun pe aici? Să nu fie însă vreo muscă sau țânțar, căci
am devenit vegetarian. Plasele construite de mine sunt doar așa,
de impresie artistică. Muștele prinse în ele sunt eliberate imediat,
cu scuzele de rigoare.
– Cred că mai am ceva biscuiți pe aici, zise fetița.
Luă unul și, punând o coală de hârtie pe podea, îl făcu bucățele
mici. S-au adunat cu toții în jurul ei și, pentru ceva vreme, nu s-au
mai auzit decât plescăieli fericite. Bineînțeles că veniseră și cei doi
arici să ia masa.

27
 – Știți ce nu înțeleg totuși?, zise Iustina privind la ei cum mâncau.
Se întinsese și ea pe burtă, pentru a putea discuta mai bine cu ei.
De ce îmi purtați atât de grijă? Doar pentru că mai stau de vorbă cu
28
furnicile uneori?
– Ei, nu doar de asta. Ne-am dat cu adevărat seama cât ne iubești
de abia când a avut loc întâmplarea cu micul pui de vrabie.
 29

– Acela de a căzut săptămâna trecută în grădină?, strigă emoționată

Iustina. Vai, ce supărată am fost atunci! Ba chiar am și plâns. Era
așa de mic și neajutorat. Nici nu știa bine să zboare. Tata a spus că
va muri, dar eu nu am renunțat la el și l-am pus într-o cutie. De
dimineață și-a revenit și a reușit să zboare. Am fost atât de fericită!
 – Da, și noi ne-am bucurat. Dacă nu l-ai fi ajutat tu, cu siguranță
ar fi murit. Chiar îți transmite salutări. S-a întâlnit păianjenul cu el
acum două zile. Este sănătos și știe să zboare mult mai bine. Zicea
că într-o zi o să treacă să te salute.
– Ce bine îmi pare!, bătu din palme Iustina. Dar nu a fost deloc
30
înțelept din partea lui să zboare cât încă nu era pregătit.
– Ei, am aflat de ce a făcut asta, intră în vorbă și păianjenul
molfăind o bucățică de biscuit. Era supărat pe părinții lui, pentru
că nu îl mai băgau așa de mult în seamă. Și asta din cauza
frățiorului lui cel mai mic, proaspăt ieșit din găoace.
– Prostuțul! Spuneți-i că și eu am un frățior de un an și ceva,
Cristian, și știu cum este. Nu trebuie să fie supărat. Părinții lui îl
iubesc la fel de mult, chiar dacă acum nu mai au atâta timp pentru
el. Și chiar am un sfat pentru pui: să înceapă să se îngrijească și el
de frățiorul lui mai mic. Dăruind dragoste va fi cu adevărat fericit.
31
– Să știi că așa este. Bravo, ești o fetiță pe cinste!
– Mulțumesc, zâmbi Iustina, apoi adăugă repede: Mi-a venit o
idee! Haideți să fac un desen cu voi.
– O idee minunată, se bucurară aricii și păianjenul. Chiar și
furnicile începură să țopăie fericite.
32
– Ari, pe tine și pe fratele tău mă gândeam să vă pun să stați în
poziție de karate. Poate chiar ar trebui să vă învăț niște figuri de
autoapărare. În felul acesta, nu o să mai fiți nevoiți să vă faceți ghem
atunci când vă atacă cineva.
– Perfect! Mă vor striga cu toții Ari-Karatistul, în loc de Ari-Țeposul.
Nu i-a fost ușor Iustinei să așeze la locurile lor toate furnicile, căci
33
acestea țineau cu tot dinadinsul să facă o piramidă din trupurile
lor. Asta ar fi dat foarte bine în desen, ziceau ele. După mai multe
încercări și cu ajutorul păianjenului, care s-a suit pe lustră și de
acolo, cu un fir a pus în vârful piramizii și ultima furnică, totul
a arătat perfect. Fetița s-a pus repede pe treabă, de teamă ca nu
cumva să cadă piramida.
 Desenul a ieșit cât se
poate de reușit, iar
Iustina a trebuit să
34 facă mai multe cópii.
Una atât de mică,
încât a avut nevoie de
o lupă pentru a putea
desena pe o bucățică
de hârtie. Evident că
aceasta urma să fie
pusă la loc de cinste
în sufrageria din
mușuroiul furnicilor.
Păianjenul a dorit chiar și un portret, dar fetița i-a promis o
ședință de pictură ulterioară. Deja era târziu. Nu a fost el prea
încântat, însă a părut că înțelege.
Tablourile fiind terminate, iar lucrurile Iustinei așezate frumos
la locul lor, au hotărât cu toții să își ia rămas bun până a doua
zi de dimineață. 35

Acum poate vreți să știți dacă părinții Iustinei au fost mulțumiți

de rezultatul inspecției? Cât se poate de mulțumiți. Tatăl ei chiar
a felicitat-o pentru ordinea găsită. Ba poate s-ar fi gândit și la o
diplomă, de nu și-ar fi ridicat privirea spre tavan și nu ar fi zărit
acolo o șosetă agățată de lustră.
– Iustina, ce caută șoseta acolo? Să nu-mi spui că a pus-o un
păianjen, se uită el lung spre fetiță.
– Păi... cam așa ceva, zâmbi fetița și sări fericită în brațele
părinților ei.
 Și chiar avea dreptate. Păianjenul venise
36 pe furiș și îi pusese șoseta pe lustră, de
supărare că Iustina nu îi făcuse portretul
atunci când a vrut el. Nu a fost prea frumos
din partea lui, dar trebuie să fim totuși
înțelegători cu el. Uneori este mai nervos,
din cauza regimului vegetarian. Iustina
însă nu s-a supărat și i-a făcut un portret
foarte reușit, cu care acum păianjenul se
laudă peste tot.