Sunteți pe pagina 1din 20

DESPRE MAREA UNIRE DIN 1918

1. Prezentarea generală:

Evenimentul politic al anului 1918 este desăvârșirea statului național român,


înfăptuit prin unirea tuturor provinciilor locuite de români, aflate sub o stăpânire străină,
cu România.

Astfel, la finalul Primului Război Mondial, România obținea mai mult decât
eliberarea românilor din Austro-Ungaria, pe care și-o propusese la începutul
conflagrației. Începutul anului 1918 se anunța dezastruos, România semna în mai Pacea
de la Buftea-București, un tratat de pace care-i aducea mari prejudicii. Schimbările mari
în plan european, din a doua jumătate a anului, și priceperea liderilor români de a simți
momentul istoric fac ca dezastrul anunțat să fie transformat într-un șir de victorii, reunite
sub numele de Marea Unire de la 1918: în martie 1918 unirea Basarabiei cu România, în
noiembrie unirea Bucovinei cu România, iar în decembrie unirea Transilvaniei,
Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Pentru România, Marea Unire de la 1918 a însemnat o repoziționare în Europa, prin


noua suprafață (locul 10) și prin numărul de locuitori (locul 8). O sporire considerabilă a
cunoscut și capacitatea industriala (235%), economia, dar și resursele naturale.

Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatele semnate la Trianon
(4 iunie 1920) și Saint-Germain-en-Laye (10 septembrie 1919).

2. Detaliere și cronologie:

România Mare s-a format ca urmare a voinţei populare din Transilvania, Banat,
Bucovina şi Basarabia. Aceasta cu atât mai mult cu cât aceste provincii româneşti se
aflau în stăpânirea a două imperii (austro-ungar şi rusesc) din care unul era aliat al
României în război iar celălalt inamic. Mai mult, la sfârşitul lui 1917 România avea cea
mai mare parte a teritoriului sub ocpuaţie germană şi un aliat care încheiase pace separată
cu inamicul, fiind practic în imposibilitate de a continua războiul. La nici un an de zile, în
urma capitulării Germaniei în fata aliaţilor occidentali ai României, avea să ia naştere
România Mare, prin dezmembrarea Imperiilor ţarist şi austro-ungar, prin voinţa liberă a
transilvănenilor şi moldovenilor. În concluzie, tratatul încheiat între România şi statele ce
compuneau Antanta Cordială şi soldaţii români (în rândurile ei aflându-se foarte mulţi
ardeleni, fugiţi peste munţi din Transilvania sau dezertori din armata austro-ungară şi
înrolaţi voluntar în armata română) au stat la baza Marii Uniri. Ultimul cuvânt l-au avut
însă reprezentanţii poporului din Basarabia, Bucovina, Banat şi Transilvania unde nu mai
exista autoritate rusească sau maghiară. „Veritabilul fundament al unităţii româneşti –
aprecia istoricul Gh. Brătianu – nu a fost stabilit nici la Saint Germain, nici la Trianon,
el este rezultatul existenţei însăşi a poporului român, «enigmă şi miracol al istoriei din
sud-estul european»” (Gheorghe I. Brătianu, Originile şi formarea unităţii româneşti,
Iaşi 1998, p. 289-90). La fel de exactă şi declaraţia delegaţiei Bucovinei condusă de Iancu
Flondor care a prezentat regelui la 28 noiembrie actul unirii. „Aducem Maiestăţii Voastre,
regele tuturor românilor, unirea unei ţări întregi, a Ţării Bucovina. Această ţară ţi-o
închinăm Măria-ta, noi toţi […] nu e o cucerire a armelor ci întoarcerea la vatră a
fraţilor despărţiţi, care în Majestatea Voastră regăsesc pe părintele de mult pierdut şi
mult dorit”.
România întregită s-a realizat într-un context istoric deosebit, prin trei momente
succesive, pe cale democratică, prin adunări cu caracter reprezentativ: unirea Basarabiei,
a Bucovinei, a Transilvaniei cu țara-mamă.

23 ianuarie/5 februarie 1918 – Ultimatum adresat României de Puterile Centrale, prin


care era somată, ca, în termen de patru zile, să-și facă cunoscute intențiile în vederea
încheierii păcii.
24 ianuarie/6 februarie 1918 – Chișinău. Sfatul Țării, întrunit în ședință solemnă,
votează, în unanimitate, independența Republicii Democratice Moldovenești. Consiliul
Director se dizolvă, puterea executivă fiind încredințată unui Consiliu de Miniștri, sub
președinția lui Daniel Ciugureanu. „(…) Ne proclamăm, în unire cu voința poporului,
Republică Democratică Moldovenească slobodă, de sine stătătoare și neatârnată, având ea
singură dreptul de a-și hotărî soarta în viitor” – se spune în proclamația Sfatului Țării.
28 ianuarie/10 februarie 1918 – România acceptă începerea tratativelor de pace cu
Puterile Centrale.
11/24 februarie 1918 – Plenipotențiarii Puterilor Centrale impun primului ministru,
generalul Alexandru Averescu, trei condiții principale ale încheierii păcii: cedarea
întregului teritoriu al Dobrogei, până la Dunăre, importante rectificări de frontieră în zona
Porților de Fier, în Valea Jiului și între Vatra Dornei și Câmpulung Moldovenesc, precum
și grele concesiuni economice.
20 februarie/5 martie 1918 – Se semnează, la Buftea, Tratatul preliminar de pace între
România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, la 9/22 martie, tratativele
în vederea încheierii păcii, pe următoarele baze: cedarea Dobrogei până la Dunăre,
Puterile Centrale urmând să amenajeze un drum comercial între România și Constanța;
rectificări de frontieră în favoarea Austro-Ungariei; impunerea unor grele condiții
economice etc.
3/ 16 martie 1918 – Bălți. Adunarea generală a zemstvei din districtul Bălți adoptă, în
unanimitate, o moțiune în care se spune „Proclamăm astăzi în mod solemn (…) în fața lui
Dumnezeu și a întregii lumi, că cerem unirea Basarabiei cu Regatul României sub al cărei
regim constituțional și sub ocrotire legilor ei (…) vedem siguranța existenței noastre
naționale și a propășirii economice”.
5/18 martie 1918 – Demisia guvernului condus de generalul Alexandru Averescu.
Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou
guvern, cu speranța că șeful conservatorilor, grație încrederii ce inspira Puterilor
Centrale, va putea încheia o pace în condiții mai ușoare.
9/22 martie 1918 – Încep tratativele de pace de la Cotroceni între România și Puterile
Centrale.
27 MARTIE/9 APRILIE 1918 – La Chișinău, Sfatul Țării întrunit în ședință solemnă
votează unirea Basarabiei cu Țara – Mamă, România (86 voturi pentru, 3 împotrivă, 36
abțineri și 13 absenți). După anunțarea rezultatului votului de către Ion Inculeț,
președintele Sfatului Țării, primul – ministru Alexandru Marghiloman, aflat la Chișinău,
împreună cu alți reprezentanți ai guvernului român, este invitat la tribuna de la care
declară: În numele poporului român și al Regelui Ferdinand I, iau act de unirea
Basarabiei cu România de aici înainte și în veci! Trăiască România Mare!
9/22 aprilie 1918 – Decret regal de ratificare a Hotărârii de unire a Basarabiei cu
România, semnat de Ferdinand I, regele României, și contrasemnat de Alexandru
Marghiloman, președintele Consiliului de Miniștri.
17/30 aprilie 1918 – Înființarea, la Paris, a „Comitetului național al românilor din
Transilvania și Bucovina”, sub președinția lui Traian Vuia, iar mai apoi a dr. Ion
Cantacuzino; a militat pentru dobândirea independenței Transilvaniei și unirea acesteia cu
România.
24 aprilie/7 mai 1918 – Semnarea Tratatului de pace de la București și a anexelor sale
dintre România, pe de o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă
parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea, care urma să fie anexată de Bulgaria, să
accepte rectificări de frontieră în Carpați, în favoarea Austro-Ungariei (prin care se cedau
teritorii însumând 5.600 kmp, cu o populație de 724.957 locuitori), să demobilizeze
armata, menținându-se numai patru divizii cu efective complete și 8 divizii cu efective de
pace (20.000 de infanteriști, 3.200 de cavaleriști și 9.000 de artileriști) și să încheie
convenții economice (agricolă, a petrolului, a pădurilor etc.), prin care, în fapt, se instituia
monopolul Germaniei asupra principalelor bogății ale țării. Regele Ferdinand I refuză, în
ciuda presiunilor Puterilor Centrale, să sancționeze Tratatul.
2/15 septembrie 1918 – Congresul de la New York al românilor, cehilor, slovacilor,
polonilor, sârbilor, croaților și rutenilor votează o moțiune prin care se cere
dezmembrarea Austro-Ungariei și eliberarea tuturor popoarelor asuprite.
29 septembrie/12 octombrie 1918 – Comitetul Executiv al Partidului Național Român
din Transilvania, întrunit la Oradea, adoptă în unanimitate o declarație, redactată de
Vasile Goldiș, privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza „printre
națiunile libere”, în temeiul dreptului ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa. Se
revendică recunoașterea conducerii P.N.R. ca organ provizoriu de conducere a
Transilvaniei. Se constituie un „Comitet de acțiune”, cu sediul la Arad, avându-l în frunte
pe Vasile Goldiș.
5/18 octombrie 1918 – Declarația de independență a Transilvaniei, adoptată în ședința de
la Oradea, este citită în Parlamentul de la Budapesta de dr. Alexandru Vaida – Voevod.
14/27 octombrie 1918 – Deputații români bucovineni din Parlamentul vienez, foștii
deputați din Dieta Bucovinei, primarii români din localitățile Țării de Sus a Moldovei,
împreună cu alți reprezentanți ai provinciei istorice s-au întrunit în Sala Mare a Palatului
Național din Cernăuți și au hotărât constituirea Adunării Constituante. Adunarea alege un
Consiliu Național condus de Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Doru Popovici și Sextil
Pușcariu – vicepreședinți, Vasile Bodnărescu, Radu Sbierea și Laurent Tomoioagă –
secretari.
17/30 octombrie 1918 – Constituirea, la Budapesta, a Consiliului Național Român
Central (din 21 octombrie, cu sediul la Arad), ca organ de conducere al românilor format
din șase reprezentanți ai P.N.R și șase social-democrați.
18/31 octombrie 1918 – Proclamarea către Națiunea Română, în care se aduce la
cunoștință opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central ca unicul for
de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune.
25 octombrie/7 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central hotărăște
înființarea de gărzi naționale și de gărzi civile sătești pe întreg teritoriul locuit de români
în Transilvania și Ungaria, pentru „păstrarea liniștii și averii fiecăruia”.
31 octombrie/13 noiembrie 1918 – Consiliul Național din Basarabia adoptă o „lege
fundamentală asupra puterilor Țării Bucovinei”, prin care își asumă întreaga putere de
stat.
5/18 noiembrie 1918 – Manifest către popoarele lumii, prin care Consiliul Național
Român Central afirmă în fața opiniei publice mondiale dorința românilor transilvăneni de
a se uni cu România.
7/20 noiembrie 1918 – Manifest al Marelui Sfat Național din Transilvania privind
convocarea la 18 noiembrie/1 decembrie a Marii Adunări Naționale la Alba Iulia.
9/22 noiembrie 1918 – Consiliul Național Român Central din Transilvania cere,
ultimativ, guvernului maghiar să-i recunoască puterea deplină asupra teritoriului
Transilvaniei.
15/28 NOIEMBRIE 1918 – Congresul Bucovinei hotărăște în unanimitate „Unirea
necondiționată și pentru vecie a Bucovinei, în vechiile ei hotare până la Ceremuș,
Colacin și Nistru, cu Regatul României”.
1 DECEMBRIE 1918 – Are loc, în sala Casinei din Alba Iulia, Adunarea Națională, cu
participarea a 1.228 de delegați (deputați) aleși. Gheorghe Pop de Băsești, președintele
Partidului Național Român, declară Adunarea Națională de la Alba Iulia „constituită și
deschisă”. Vasile Goldiș rostește cuvântarea solemnă, încheiată cu un proiect de
rezoluție, care începe cu cuvintele: ”Adunarea Națională a tuturor românilor din
Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la
Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor
teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Proiectul de rezoluție este adoptat cu ovații
prelungite. Pentru cârmuirea Transilvaniei, Adunarea Națională procedează la alegerea
unei adunări legislative numită Marele Sfat Național, compus din 250 de membrii; acesta,
la rându-i, va numi un guvern provizoriu – Consiliul Dirigent. După adoptarea actului
istoric al Unirii, cei peste 100.000 de participanți la Marea Adunare Națională de la Alba
Iulia, adunați pe Câmpul lui Horea, aprobă cu aclamații entuziaste hotărârea de unire
necondiționată și pentru totdeauna a Transilvaniei cu România. Unirea Transilvaniei cu
România încheie procesul de făurire a statului național unitar român, proces început în
1859, prin unirea Moldovei cu Țara Românească, continuat prin unirea Dobrogei în 1878,
a Basarabiei în martie 1918 și a Bucovinei în noiembrie 1918.Suprafața României Mari:
295.049 km pătrați, cu o populație de 16.500.000 de locuitori.
2 decembrie 1918 – Întrunirea Marelui Sfat Național în sala Tribunalului din Alba Iulia
care hotărăște constituirea unui Consiliu Dirigent format din 15 membrii și având
președinte pe Iuliu Maniu pentru administrarea Transilvaniei. Marele Sfat Național și
Consiliul Dirigent își stabilesc sediul la Sibiu.
11/24 decembrie 1918 – Regele Ferdinand emite Decretul-lege de unire a Transilvaniei
cu vechea Românie.
18/31 decembrie 1918 – Decret-lege privind unirea Bucovinei cu România.
26 decembrie 1918/8 ianuarie 1919 – Are loc la Mediaș, Adunarea națională a sașilor,
care se declară de acord cu actul politic înfăptuit la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la
Alba Iulia.
28 decembrie 1918/10 ianuarie 1919 – O delegație săsească transmite Consiliului
Dirigent din Sibiu adeziunea sașilor la actul unirii Transilvaniei cu România.
29 decembrie 1918/11 ianuarie 1919 – Decret-lege prin care se stabilește că locuitorii
României, majoritari, fără deosebire de religie, se vor bucura de toate drepturile
cetățenești și vor putea să le exercite dacă vor face dovadă că sunt născuți în țară și sunt
sau n-au fost supuși unui stat străin.
28 iunie 1919 – Se semnează, la Versailles, Tratatul de Pace dintre Puterile Aliate și
Germania. Privitor la România, Tratatul prevedea încetarea tuturor drepturilor, titlurilor,
privilegiilor de orice natură asupra cablului Constanța – Istanbul, ce intră în posesia
României. Germania era obligată să renunțe la Tratatul de la București din 24 aprilie/7
mai 1918. În problema Dunării, Tratatul prevedea menținerea Comisiei Europene a
Dunării și înființarea pentru traseul Brăila – Delta Dunării până la Marea Neagră a unei
Comisii Internaționale a Dunării. Tratatul a fost ratificat de România la 14 septembrie
1920.
10 decembrie 1919 – România semnează Tratatele de pace cu Austria și Bulgaria,
precum și Tratatul minorităților, care pentru România prevede obligația de a acorda
„tuturor locuitorilor, fără deosebire de naștere, de naționalitate, de limbă, de rasă sau de
religie deplina și întreaga ocrotire a vieții și libertății lor”.
29 DECEMBRIE 1919 – Parlamentul României votează legile de ratificare a unirii
Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România.
4 iunie 1920 – Se încheie, la Trianon, Tratatul de pace între Puterile Aliate și Asociate și
Ungaria. Recunoașterea pe plan internațional a Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei
și Maramureșului cu România, a Slovaciei și Ucrainei Subcarpatice cu Cehoslovacia, a
Croației, Sloveniei și părții de vest a Banatului cu Serbia etc. (intră în vigoare la 25 iulie
1921).
3.Triumful României: Marea Unire, recunoscută complet
abia în 1920:
În ziua de 11 noiembrie 1918, aliații semnează armistițiul cu Germania, după ce, cu o
săptămână înainte, Austria acceptase condiţiile de încetare a focului. În ianuarie 1919
încep la Paris negocierile de pace.

Delegaţia română a fost însă împiedicată să ia parte la discuţii. Reproșul oficial era că
în martie 1918 România făcuse pace separată cu Puterile Centrale, deci nu mai era un
egal la masa tratativelor.

De fapt, marile puteri învingătoare doreau să redeseneze harta Europei, dupa voia lor.

Când, la 28 iulie 1919, este semnat la Versailles tratatul cu Germania, cei trei mari îşi
impuseseră deja voinţa şi stilul asupra tuturor tratativelor. Atitudinea revanşardă a
bătrânului premier francez Clemenceau, supranumit „tigrul”, prevalase în privinţa
duşmanului german. Idealist, profesorul Woodrow Wilson, aflat la cel de-al doilea
mandat la Casa Albă, accentuase cererile popoarelor din centrul şi răsăritul Europei,
eliberate prin dezmembrarea Imperiului Habsburgic şi a celui Ţarist. Între ei, premierul
britanic Lloyd George era singurul realist. Conflictele sunt inevitabile, spunea el, tot ce
poţi să faci este să le răreşti şi să le limitezi prin hotărâri chibzuite.

Graţie celor 14 puncte ale preşedintelui Wilson legate de autodeterminarea


popoarelor, recunoaşterea României Maria nu ar fi trebuit să întâmpine obstacole.
Românii erau poporul cel mai numeros în sud-estul Europei, iar în timpul războiului,
autorităţile române fuseseră foarte atente ca acţiunile militare să nu influențeze decizia
ardelenilor:

„Armata românească a fost foarte departe de Alba Iulia tocmai ca să lase libertatea
românilor să se pronunţe aşa cum ar fi voit ei. Din partea Bucureştiului există această
înţelegere clară că noi ne ducem la pace şi dacă ne ducem la Conferinţa Păcii trebuie să
arătăm că de bună voie ne-am găsit împreună şi suntem împreună. Nu numai pentru că
suntem cei mai numeroşi, dar pentru că avem voinţa noastră naţională că trebuie să ne
unim şi să formăm un stat”, spune istoricul Ion Bulei.

Dar principiul național provoca şi nemulțumiri. În Balcani, etniile conviețuiau de sute


de ani în aceleaşi teritorii. Aşa cum românii doreau o României Mare, si sârbii doreau o
Serbie mare, iar maghiarii o Ungarie Mare. În plus, învingătorii aveau şi interese
pragmatice care nu erau exprimate în proclamaţiile oficiale.
Deşi sprijinea drepturile naţiunilor, Woodrow Wilson insista ca revendicările
teritoriale ale României să fie rediscutate. Georges Clemenceau, care îl antipatiza pe
Brătianu, îl susţinea pe american. Exasperat, dar şi arogant, premierul Ionel Brătianu
strigă în plină conferinţă că Wilson este un impostor care presează România ca să obţină
avantaje pentru Standard Oil în zona petroliferă de pe Valea Prahovei. Replica lui
Clemenceau a fost un urlet. Era clar că negocierile erau în impas.

Cea care salvează situaţia este regina Maria. Parisul o primeşte cu ovaţii, iar „tigrul”
Clemenceau o întâmpină la Elysee cu garda de onoare. În plus, vizita reginei la Londra îi
deschide lui Ionel Brătianu şi uşile lumii anglo-saxone.

„Ea face eforturi disperate de a obţine sprijinul casei regale britanice, şi-a folosit
legăturile de familie, dar în acelaşi timp şi-a asumat un risc politic foarte mare în cazul în
care eşua. A avut însă autoritatea, inteligenţa şi sensibilitea de a reuşi”, spune istoricul
Alin Ciupală.

„Brătianu nu avea relaţii în lumea britanică şi în lumea americană. E nevoie de regina


Maria în 1919 şi acolo îl pune în contact pe Brătianu cu puternicii zilei. Aşa ajunge să îl
cunoască pe regele Angliei şi pe Wilson. Brătianu nu cunoaşte engleză, regina Maria
chiar face pe traducătoarea”, adaugă istoricul Ion Bulei.

După intervenţia reginei, atmosfera se schimbă, iar negocierile cu substrat economic


se poartă în mai mare măsură în avantajul României. Apăruse însă o altă situație crucială.
Izbucnirea revoluţiei bolşevice la Budapesta, oprită de soldaţii românii, convinsese
puternicii Europei că în regiune este nevoie de o Românie puternică. Ionel Brătianu
începe să fie ascultat.

„A ştiut să negocieze poziţia geo-strategică a României. În al doilea, rând este vorba de


resursele pe care România le avea. Petrolul a însemnat foarte mult, atât pentru obţinerea
unor avantaje politice, cât şi pentru obţinerea unor împrumuturi pentru refacerea ţării
afectate de război”, spune Alin Ciupală.

La 10 septembrie 1919, prin tratatul de la Saint-Germain semnat cu Austria, este


recunoscută unirea Bucovinei cu România. Dar oricât a insistat, Ionel Brătianu nu obţine
întreg Banatul aşa cum îi garantase Antanta în 1916 şi cum spunea Proclamaţia de la
Alba Iulia. Argumentul că sârbii erau mai numeroşi în vestul regiunii era corect.
Premierul liberal s-a considerat însă înfrânt la Paris. Considera că drepturile acordate
minorităţilor erau excesiv de largi. A demisionat în octombrie 1919 şi i-a lăsat guvernului
Averescu, onoarea de a semna tratatul de la Trianon prin care a fost recunoscută Unirea
Transilvaniei cu România.
3. Marea Unire și românii de lângă România:

La ora actuală, un secol mai târziu faţă de evenimentele epocale din anul 1918,
putem observa că românii din Banatul de Vest şi-au menţinut autonomia religioasă, ca
enoriaşi ai Bisericii Ortodoxe Române şi nu ai celei sârbe, educaţia în limba română şi
autonomia culturală. Limba română este una dintre limbile oficiale ale Regiunii
Autonome Voivodina, alături de sârbă, maghiară, ucraineană (rusină) şi slovacă.
Menţinerea acestor drepturi a avut directă legătură cu particularitatea Banatului şi a
Voivodinei ca foste teritorii ale Austro-Ungariei, unde etniile dispuneau de o serie de
instituţii pe care statele de după primul război mondial au fost nevoite să le respecte, dar
mai ales cu înţelegerile realizate în perioada interbelică între Regatele României şi
Iugoslaviei.

Dar asta nu a însemnat că într-un stat cu un climat mai degrabă xenofob nu au existat
şi nu există presiuni deznaţionalizante, mai ales că întotdeauna s-a manifestat în Serbia o
anumită temere că România ar putea, la un moment dat, să revendice regiunea bănăţeană
(de exemplu, numărul şcolilor cu predare în limba română este azi substanţial diminuat
faţă de ce era în anii ’30 sau chiar în perioada comunistă).

În nord, după obţinerea independenţei Ucrainei, nivelul de drepturi recunoscute


românilor a fluctuat, fie ei recunoscuţi ca atare, fie înregistraţi drept moldoveni sau
volohi. Per ansamblu, s-a produs o depreciere chiar faţă de situaţia din timpul ocupaţiei
anterioare (s-au închis zeci de şcoli cu predare în limba română care au funcţionat sub
sovietici). Cel mai mare grad de recunoaştere s-a manifestat în perioada preşedinţiei lui
Viktor Ianukovici şi a guvernării Partidului Regiunilor, când limba română a primit statut
legal de limbă regională în regiunile Cernăuţi, Odesa şi Transcarpatia, iar o serie de
localităţi au revenit la numele lor autentice româneşti (inclusiv Apşa de Jos şi Apşa de
Mijloc).

Însă, în anul 2014, sub pretextul combaterii influenţei culturale şi politice ruse,
regimul naţionalist venit la putere în urma Euro-Maidanului a abrogat legea limbilor
regionale şi minoritare, iar în 2017 a fost adoptată şi promulgată legea care elimină aceste
limbi complet din sistemul de învăţământ până în 2020 (2022, potrivit unor promisiuni
obţinute la presiunea Ungariei şi la cererea României). Legea în cauză afectează inclusiv
şcoli cu predare în limba română care funcţionează neîntrerupt încă de pe vremea
Habsburgilor sau a Principatului Moldovei.

Pe fondul acestor măsuri represive, ca şi al recrutărilor forţate pentru războiul din


Donbas, s-a produs şi în regiunea Cernăuţi, şi în regiunea Transcarpatia o reactivare a
militantismului românesc, paradoxal nu cu încurajararea României- a cărei reacţie faţă de
măsurile anti-minorităţi ale Kievului a fost cea a unor proteste formale şi a unor întâlniri
diplomatice şi parlamentare-, ci a Rusiei.

Parcurgând mai departe contemporaneitatea marginii de vest a Marii Uniri, cea mai
afectată comunitate românească după trecerea celor o sută de ani este cea rămasă în
componenţa Ungariei ( părți din Bihor, Sătmar, jud. Bichiș etc. ) împotriva voinţei sale
exprimate în sens contrar la Alba Iulia. Până în 1989, nu a existat altă recunoaştere decât
cea confesională. Interzicerea, în România, în anul 1948, a Bisericii Române Unită cu
Roma (Greco-Catolică), a dat o puternică lovitură minorităţii române din Ungaria, tăindu-
i principala punte de legătură rămasă cu ţara.

Drept urmare, astăzi, locuitorii multor localităţi cunoscute că erau populate de români
greco-catolici apar la recensăminte ca fiind locuite majoritar de maghiari greco-catolici- o
categorie care nu exista pe vremea Ungariei Mari-, iar unii dintre aceştia nu mai ştiu nicio
boabă din limba părinţilor şi a bunicilor lor. De altfel, cifrele folosite în recensămintele
maghiare discern între declaraţi etnici români, declaraţi maghiari enoriaşi ai Bisericii
Ortodoxe Române, declaraţi cu limba maternă româna, dar nu şi cu naţionalitatea etc.
Prin astfel de subterfugii, o minoritate care numără, potrivit ONG-urilor etnicilor români
din Ungaria, cca 70.000 de indivizi sau peste este prezentată ca însemnând doar cam un
sfert din această cifră. Există, în ultimele aproape trei decenii, şcoli româneşti şi un liceu
la Gyula, dar majoritatea cursurilor sunt în maghiară, iar autoguvernarea românească,
creată cam tot atunci, lucrează tot în limba maghiară.

Bătălia diplomatică purtată la Conferinţa de pace de la Paris din anul 1919 pentru
adjudecarea suveranităţii asupra Banatului a adus în discuţiile de la masa verde şi
chestiunea unei alte regiuni cu populaţie majoritară, pe alocuri chiar exclusiv
românească: Valea Timocului. Prin cele întâmplate atunci, putem privi românimea
timoceană ca pe o altă margine a Marii Uniri.

Prima dată, în România s-a pus în discuţie ceva mai serios problema românilor
timoceni în anul 1913, când, pe fondul tratativelor de pace de la sfârşitul războaielor
balcanice, au existat voci care au cerut consfinţirea prin tratatele ce urmau a fi semnate a
drepturilor de autonomie culturală şi confesională şi de autoguvernare ale românilor din
Balcani.

În final, în pofida acestor revendicări, primul-ministru Take Ionescu a optat să


primească o serie de scrisori din partea interlocutorilor balcanici conţinând promisiuni
privind respectatea acestor drepturi, instrumente lipsite însă de forţă executorie. La
momentul respectiv, guvernul român era mai interesat să obţină unirea Dobrogei de Sud
(Cadrilaterului) cu România şi înscăunarea nepotului Reginei Elisabeta, Wilhelm de
Wied (1876-1945), pe tronul Albaniei, care tocmai se constituia ca stat (a fost o domnie
care a durat numai şase luni). De asemenea, Take Ionescu, premier al unei Românii incă
Mici, era reticent să acţioneze prea hotărât pentru a impune vecinilor din sud un regim
foarte generos aplicabil minorităţilor române, pentru a nu fi nevoit să acorde şi el un
regim similar sârbilor, bulgarilor, grecilor şi albanezilor din România.

Din păcate, nici în timpul negoicierilor de la Paris-Versailles ( 1919-1920), România


nu a pus problema Timocului!

Invazia Iugoslaviei de către naziști în aprilie 1941 a redeschis subiectul statutului


politic al Văii Timocului. În memoriul din 23 aprilie acel an, Conducătorul statului
român, Ion Antonescu, cerea acordarea unui regim de autonomie pentru această regiune.
Ba chiar, la un moment dat, printr-un demers ulterior, sugera Italiei ca împreună să
susţină formarea unei entităţi politico-teritoriale care să lege Valea Timocului de
comunităţile aromâne de pe valea Vardarului, din Macedonia iugoslavă, şi astfel să se
formeze o barieră latină împotriva expansiunii popoarelor slave. Iar ministrul de externe,
Mihai Antonescu, primea la 31 iulie 1941 o delegaţie a românilor din Valea Timocului şi
din Banatul de Vest, condusă de preotul Gheorghe Suveiche. Subiectul situaţiei etnicilor
români sub ocupaţie urma să se afle pe ordinea de zi a şedinţei Guvernului din ziua
următoare. Acestea au rămas niște demersuri fără finalitate. După război problema
Timocului nu a mai fost ridicată de regimul comunist.

Acum, la un secol de la evenimentele Marii Uniri, putem constata că Valea Timocului


cunoaşte un reviriment naţional din ce în ce mai accentuat, în primul rând datorită unor
oameni inimoşi din regiune, care au ales să sfideze ameninţările naţionaliştilor extremişti
sârbi (vorbim inclusiv de incendieri sau de focuri de armă trase în direcţia caselor
activiştilor români). Pentru prima dată de la instaurarea autorităţii sârbeşti în 1833, cu
toată opunerea autorităţilor, în regiune au apărut biserici româneşti. Deschizătorul de
drumuri este părintele Boian Alexandrovici, primul preot care a trecut de la Biserica
Ortodoxă Sârbă la Biserica Ortodoxă Română şi în jurul căruia s-a constituit
Protopopiatul Daciei Ripensis, ca nucleu al unei viitoare episcopii sau arhiepiscopii. Au
apărut, de asemenea, asociaţii culturale şi organizaţii politice ale românilor din Valea
Timocului, care afirmă cu subiect şi predicat identitatea românească a locuitorilor
majoritari din această regiune (al căror număr, în Serbia, este estimat undeva între
240.000 şi 300.000 de persoane, poate şi mai mulţi). S-au deschis primele clase cu
predare în limba română.

Pe de altă parte, în nevoia de a îndeplini condiţiile de aderare la Uniunea Europeană,


dar şi sub presiunea României (chiar dacă aceasta din urmă nu este, deocamdată,
constantă şi consecventă), guvernul sârb nu se mai poate opune legal constituirii
bisericilor şi nici nu poate să mai refuze la modul absolut asigurarea educaţiei în limbile
minoritare şi regionale. În schimb, profitând de normele europene privind dreptul
persoanelor de a-şi defini identitatea etnică aşa cum consideră ele, Serbia a introdus o
politică copiată după cea sovietică moldovenistă, cultivând şi cu ajutorul cozilor de topor
româneşti o aşa-zisă identitate vlahă distinctă de cea românească, cu o fictivă limbă
vlahă, care, pentru a fi discernută de limba română, este scrisă după normele ortografice
ale scrierii sârbocroate în alfabet latin. Şi, evident, ca şi în Grecia, aşa-zisa identitate
vlahă este subsumată propagandistic identităţii naţionale oficiale.

Aşa cum bine se ştie, Marea Unire a românilor nu a început acolo unde s-a finalizat,
adică în Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana. Printr-un alt paradox al unei perioade
istorice paradoxale, evenimentele care aveau să conducă la deznodământul de la 1
Decembrie 1918 s-au declanşat în acea provincie pe care România renunţase de facto să o
mai revendice, cel puţin pentru o bună perioadă de timp, la intrarea sa în război în vara
anului 1916.

În anii neutralităţii, când România era curtată de ambele tabere beligerante şi clasa
politică de la Bucureşti se împărţise între francofilii pro-Antantă şi germanofilii favorabili
unei alianţe cu Puterile Centrale, pe masă se aflau două opţiuni, ambele justificate din
punct de vedere etnic şi istoric. Pe de o parte, alianţa cu Antanta deschidea perspectiva
îndelung aşteptată a eliberării Bucovinei, vechea inimă voievodală a Ţării Moldovei, şi a
Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, ţările româneşti cotropite cu aproape
o mie de ani mai devreme de năvălitorii maghiari. De cealaltă parte, exista şansa
eliberării Basarabiei, jumătatea răsăriteană a Moldovei istorice, din care o porţiune făcuse
deja parte din România, de la Mica Unire la Tratatul de pace de la Berlin din anul 1878.

A câştigat prima opţiune. La nivelul clasei politice din Vechiul Regat, francofilia era
mai răspândită şi avea rădăcini mai adânci, ce traversau secolul al XIX-lea. Marea masă a
populaţiei simpatiza mai mult cu Antanta, chiar dacă ruşii nu lăsaseră o amintire prea
favorabilă după războiul din 1877-1878. În plus, Transilvania, Banatul, Maramureşul,
Crişana şi Bucovina însemnau oraşe mai dezvoltate, centre universitare, industrii şi
infrastructură pe alocuri mai avansate decât cele din Vechiul Regat, resurse agricole,
forestiere şi minerale, şi, în primul rând, câteva milioane de români cu o identitate solid
afirmată şi o agendă politică proprie, pe deplin conectaţi cultural cu România, ba chiar
dispunând de un lobby puternic la Bucureşti. De altfel, să nu uităm, cristalizarea
ideologică a naţiunii române moderne începuse nu în Principate, ci prin iluminiştii Şcolii
Ardelene, iar intelectualii transilvăneni, bănăţeni şi bucovineni continuaseră să participe
la acest proces chiar şi după ce epicentrul românismului se mutase la Bucureşti şi la Iaşi.

Prin comparaţie, Basarabia era o provincie puţin dezvoltată, cu mai puţine resurse,
eminamente agrară, cu o boierime în mare parte rusificată şi cu o populaţie preponderent
rurală, slab educată. După revoluţia rusă din anul 1905, pe fondul relaxării politicilor de
rusificare forţată ale regimului ţarist, începuse şi aici un reviriment naţional, mai ales
după formarea la Chişinău, în 1913, a redacţiei publicaţiei periodice în limba română
„Cuvânt Moldovenesc”. Dar acest reviriment era încă departe de a atinge magnitudinea
activismului cultural, confesional şi politic de dincolo de Carpaţi. Inclusiv publicaţiile în
limba română ce apăreau în Basarabia continuau să folosească alfabetul chirilic,
abandonat în restul spaţiului românesc prin anii 1860, deoarece alfabetul latin continua să
fie în mare parte necunoscut marii mase basarabene. De-abia în anul 1917 se va face şi
aici trecerea la ortografia latină românească.

Semnând convenţia de alianţă cu Antanta, prin care revendica teritoriile cu populaţie


românească din Austro-Ungaria, România renunţa deocamdată la orice pretenţie asupra
Basarabiei. De fapt, din motive geografice evidente, Imperiul Rus devenea principalul
aliat al României pe câmpul de luptă şi nu numai. Istoria, care uneori scapă complet de
sub controlul mai marilor acestei lumi, avea însă să determine un alt curs al
evenimentelor.

Desfăşurările care aveau să rezulte în realizarea Marii Uniri nu s-au declanşat în


momentul colapsului în revoluţie al Puterilor Centrale, în toamna anului 1918, ci cu mai
mult de un an mai devreme, într-una din principalele puteri ale Antantei. În februarie
1917, sătui de război, de milioanele de soldaţi care cădeau pe un front care nu se mai
mişca, dar şi de foamete, de lipsa cronică a pâinii şi a altor bunuri de primă necesitate,
mii de ruşi ieşeau pe străzile marilor oraşe, mai ales la Sankt Petersburg şi Moscova.
Revoluţia contamina apoi armata iar, în final, ţarul Nicolae al II-lea era forţat să abdice şi
era proclamată republica.

În lunile următoare începea rivalitatea păguboasă dintre guvernele provizorii ale


Rusiei şi sovietele de muncitori, soldaţi şi ţărani, precum şi dintre diferitele facţiuni
politice, pe fondul cărora avea să se impună în luna noiembrie a aceluiaşi an partidul de
extremă stânga cel mai radical, partidul bolşevic. Sub conducerea revoluţionarului, acum
dictatorului Vladimir Ilici Lenin, partidul bolşevic avea să fondeze primul şi ultimul
dintre regimurile totalitare ale Europei secolului XX.

Evenimentele din inima Imperiului Rus au început să reverbereze în Basarabia cam


la o lună de la declanşarea lor, spre sfârşitul lunii martie 1917. Pe lângă temele legate de
drepturi economice, sociale şi democratice, aici, ca şi în alte regiuni ale imperiului a căror
populaţie de bază nu era cea velicorusă, s-a adăugat problema afirmării naţionale. Tot
mai multe voci au început să ceară administraţie, şcoală şi biserică în limba română-
numită local „moldovenească”, atât dintr-o obişnuinţă a ţăranilor basarabeni, cât şi pentru
a nu stârni vreo represiune din partea autorităţilor ruseşti. Acestea din urmă ar fi putut
suspecta într-o eventuală folosire a sintagmei de „român/românească” o intenţie
secesionistă şi de unire cu România şi ar fi putut reacţiona (mai ales că discuţii despre
Unire aveau deja loc). Fiind foarte aproape de linia frontului, Basarabia cunoştea în acel
moment o numeroasă prezenţă a militarilor fostei armate imperiale, a cărei dezagregare
avea să se accentueze treptat de-abia după eşecul lamentabil al ofensivei ordonate de
primul-ministru Aleksandr Kerenski în vara anului 1917.

Trebuie spus însă că evenimentele în derulare în Basarabia au început să-i antreneze şi


pe românii trăitori peste Nistru, în guberniile Herson şi Podolia.

Românii transnistreni reprezentau o realitate demografică şi istorică încă din Evul


Mediu.

Mai mulţi domnitori moldoveni au tins să-şi extindă autoritatea dincolo de Nistru,
primind posesiuni de la polonezi în Podolia sau de la otomani în Herson. De exemplu,
oraşul Moghilev, de pe malul actualmente ucrainean al râului Nistru, a fost întemeiat de
domnitorii din familia Movileştilor şi se numea la origine Moghilău (în româna literară
Movilău).

Cel mai important episod de extindere a autorităţii unui principe moldovean peste
Nistru a fost cel avându-l ca protagonist pe Gheorghe Duca (1620-1685, voievod al
Moldovei între 1665-1666, 1668-1672 şi 1678-1683 şi al Ţării Româneşti între 1674-
1678). În anul 1680, în timpul celei de-a treia domnii moldovene, Gheorghe Duca a
primit de la Înalta Poartă şi demnitatea de hatman al Ucrainei, în virtutea căreia a
guvernat pentru trei ani asupra teritoriului dintre râurile Nistru şi Bug. Duca a introdus
aici o administraţie de tip moldovenesc, cu şoltuzi şi pârgari, şi şi-a ridicat două curţi
domneşti, una pe malul Nistrului, peste râu de Soroca, la Ţigănauca, şi alta pe malul
Bugului, la Nemirov.

Atât Gheorghe Duca, cât şi alţi domnitori moldoveni care au avut interese la răsărit de
Nistru, au încurajat stabilirea în această regiune a unora dintre supuşii lor. Sosirea
acestora a întărit elementul românesc deja prezent. Dar, în acelaşi timp, a condus la
asumarea de către românii transnistreni a unei identităţi moldoveneşti.

Autoritatea Rusiei s-a extins în regiune la un veac după domnia ca hatman al Ucrainei
a lui Gheorghe Duca, pe vremea Ecaterinei cea Mare (1762-1796). În 1783, armatele
formidabilei împărătese cucereau Crimeea, iar în anul 1792 un nou tratat de pace ruso-
otoman stabilea graniţa dintre zonele controlate de cele două imperii pe râul Nistru.
Hersonul, fost teritoriu tătăresc, şi Podolia, fostă provincie a Marelui Ducat al Lituaniei şi
apoi a Regatului Poloniei, deveneau parte a conceptului de Novorossia (Noua Rusie),
reînviat de propaganda regimului preşedintelui rus Vladimir Putin în contextul declanşării
războiului din Donbas în anul 2014.

Politica Ecaterinei cea Mare faţă de românii din această regiune, mai ales în gubernia
Hersonului, pe care retragerea tătarilor o lăsase slab populată şi subdezvoltată, a fost una
deosebit de favorabilă. Românii au primit dreptul de a se autoguverna conform jus
Valachicum şi a pravilelor în vigoare în Moldova, limba română a continuat să fie
folosită ca limbă bisericească şi de cultură, iar noi colonişti români au fost încurajaţi să se
aşeze aici. Unul din cartierele istorice ale marelui oraş întemeiat de Ecaterina cea Mare
pe malul Mării Negre, Odesa, poartă şi azi numele de Moldovanka. Chiar dacă devenit
mai târziu cartier evreiesc, Moldovanka păstrează în numele său amintirea fondatorilor,
colonişti români veniţi din Moldova.

Ulterior, autonomia acestor comunităţi a fost eliminată, iar limba rusă a înlocuit
complet limba română în tot ceea ce însemna administraţie, cultură cultă şi viaţă
bisericească, dar tot a rămas obişnuinţa raportării lor la Moldova. Iar atunci când, după
două decenii, în anul 1812, Moldova dintre Prut şi Nistru a fost anexată Imperiului Rus şi
redenumită Basarabia, românii din Podolia şi Herson au stabilit legături solide cu
conaţionalii lor din noua oblastie autonomă (devenită în 1870 şi ea o simplă gubernie).

Prin urmare, din 1906, când în Basarabia au apărut primele periodice în limba
română, ele au circulat şi printre românii de dincolo de Nistru. De altfel, în anii 1909-
1913, aceştia au avut propria mişcare pentru reintroducerea limbii române în biserică,
condusă de ieromonahul Inochentie din Balta şi reprimată de cazaci printr-un masacru
care a făcut şaizeci de victime. Iar când discuţiile despre emancipare naţională s-au
intensificat pe fondul revoluţiei din 1917, aceste idei au câştigat teren şi la românii
transnistreni.

Timp de o săptămână, între 20 şi 27 octombrie 1917, la Chişinău avea loc Congresul


deputaţilor ostaşilor moldoveni din armata rusă, care stabilea ca obiectiv principal al
revoluţiei în derulare în Basarabia declararea autonomiei provinciei în cadrul unei Rusii
democratice şi federale. În urma rezoluţiei acestui congres, se trecea la alegerea unui
organ reprezentativ suprem, un parlament al Basarabiei care a primit numele de Sfatul
Ţării, în care aveau zece locuri rezervate şi românii din stânga Nistrului. Iar la 2
decembrie 1917 Sfatul Ţării proclama constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti,
ca unitate federală autonomă în cadrul unei Rusii democratice ce încetase de fapt să
existe, în urma evenimentelor care avuseseră loc la Petrograd cu aproape o lună mai
devreme.

În timp ce în Basarabia se potenţau dezbaterile despre eventuala declarare a


independenţei, pentru românii de dincolo de Nistru se ridica problema apartenenţei lor la
statul basarabean sau la Ucraina, care-şi proclamase şi ea autonomia.

Într-o încercare de a pune capăt acestei dileme, după întâlniri pregătitoare la Tiraspol
în 16 noiembrie şi la Grigoriopol în 21 noiembrie, în zilele de 17 şi 18 decembrie 1917 se
întrunea la Tiraspol Congresul Moldovenilor din Stânga Nistrului. La acesta au luat parte
delegaţii reprezentând douăzeci de localităţi din judeţele Tiraspol şi Balta (câte doi din
fiecare localitate), patruzeci şi şapte de militari din garnizoana locală şi din alte oraşe din
regiune, precum şi o delegaţie oficială a Sfatului Ţării de la Chişinău, din care făceau
parte şi Pantelimon Halippa, Anton Crihan, Gheorghe Mare, Vasile Gafencu. Erau
prezenţi, desigur, şi cei zece deputaţi transnistreni din Sfatul Ţării, precum Toma Jalbă
sau Ştefan Bulat. Ca şi corespondent al gazetei „Ardealul”, asista la eveniment şi Onisifor
Ghibu.

Principala problemă aflată pe ordinea de zi a Congresului a fost dacă localităţile cu


populaţie românească din stânga Nistrului vor intra în componenţa Ucrainei sau se va
proceda la „lichirea Transnistriei de Basarabia”. Cei prezenţi s-au pronunţat în favoarea
unirii cu Republica Democratică Moldovenească, dar perfectarea formală a acestui act de
autodeterminare a fost prorogată către o Mare Adunare Naţională la care să participe
împuterniciţii tuturor satelor şi oraşelor româneşti din guberniile Hersonului şi Podoliei.

Anul 1918 debuta însă sub auspicii sinistre. În timp ce noua putere totalitară se
consolida în inima Rusiei, restul marelui imperiu se afla într-o tot mai accentuată
dezagregare şi degringoladă. Armata fostă imperială devenise incapabilă să-şi mai
controleze soldaţii, din care unii dezertau pur şi simplu pentru a reveni acasă, iar alţii,
bolşevizaţi, comiteau dezordini şi crime în numele revoluţiei. Alte grupe de ofiţeri şi de
soldaţi îşi puneau tot mai serios problema reorganizării în forţe militare care să se opună
activ bolşevicilor.

Sfatul Ţării declara independenţa ca stat numai pentru fosta gubernie a Basarabiei, iar
cu privire la românii din stânga Nistrului proclama că, aşa cum Chişinăul va respecta
drepturile ucrainenilor, va solicita Kievului să respecte drepturile românilor.

În urma acestei succesiuni de evenimente, Congresul Moldovenilor din Stânga


Nistrului de la Tiraspol din 17-18 decembrie 1917 a rămas momentul culminant al
mişcării de emancipare naţională a românilor transnistreni. Propusa Mare Adunare
Naţională cu participarea reprezentanţilor tuturor satelor şi oraşelor româneşti din Podolia
şi Herson, care ar fi urmat să proclame definitiv unirea românimii transnistrene cu
Basarabia, nu avea să se mai ţină. Cele două regiuni aveau să urmeze destine diferite: la
27 Martie/9 aprilie 1918, cu treisprezece abţineri şi trei voturi împotrivă, Sfatul Ţării
decidea Unirea Basarabiei cu România, în pofida situaţiei dificile în care se afla aceasta
din urmă, şi finaliza astfel prima etapă a Marii Uniri; transnistrenii urmau să traverseze
vitregiile războiului civil rus şi să devină primii români absorbiţi în malaxorul
comunismului totalitar. Nici România Mare nu a ridicat problema românilor
transnistreni!

Rusia Sovietică, transformată în decembrie 1922 în Uniunea Republicilor Sovietice


Socialiste, acum sub un nou dictator şi mai dur decât anteriorul, Iosif Visarionovici
Stalin, nu a acceptat niciodată că Unirea Basarabiei cu România a reprezentat un act
legitim de autodeterminare. În afară de numeroase raiduri asupra frontierei de pe Nistru,
încercări repetate de a declanşa mişcări populare antiunioniste în Basarabia au fost
iniţiate şi au eşuat.

Mai mult, la 12 octombrie 1924, Sovietul Suprem al URSS constituia pe teritoriul a


unsprezece raioane de pe malul estic al Nistrului (7.516 kmp), în cadrul Republicii
Sovietice Socialiste Ucrainene, o aşa-numită Republică Autonomă Sovietică Socialistă
Moldovenească.

Un document folosit în motivarea acestei hotărâri spune explicit că RASS


Moldovenească trebuie să joace faţă de România rolul pe care RASS Karelo-Fină
urmează să-l joace faţă de Finlanda şi RSS Bielorusă şi RSS Ucraineană faţă de Polonia,
adică de vârf de lance pentru o viitoare expansiune sovietică şi de pepinieră de cadre
pentru regimul de ocupaţie (apropo de acest aspect, trebuie să remarcăm că primul
conducător al Moldovei Sovietice care a fost basarabean şi nu transnistrean a fost Simion
Grossu, de-abia în anii ’80, puţin înainte de prăbuşirea imperiului sovietic).

Până în anul 1928 capitala RASS Moldoveneşti a fost în oraşul ceva mai interior
Balta, iar din acel an s-a mutat chiar pe malul Nistrului, la Tiraspol, vizavi de Tighina
românească.

La 28 iunie, Armata Roşie ocupă Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţei.


Respectivele regiuni de nord-est ale României sunt imediat puse sub administrarea
autorităţilor din Tiraspol ale RASS Moldoveneşti. Iar la 2 august, Sovietul Suprem al
URSS decide structura administrativ-teritorială finală. Judeţele Cetatea Albă şi Ismail,
din sudul Basarabiei, regiune cunoscută şi sub denumirea tătărească de Bugeac, sunt
adăugate regiunii Odesa a RSS Ucrainene. Bucovina de Nord, împreună cu ţinutul Herţei
şi judeţul Hotin din nordul Basarabiei formează o nouă regiune a RSS Ucrainene,
regiunea Cernăuţi. În fine, restul judeţelor Basarabiei împreună cu şase din cele
unsprezece raioane ale RASS Moldoveneşti sunt grupate într-o nouă republică de rang
unional, Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, a cărei capitală e mutată de la
Tiraspol la Chişinău. Cele şase raioane din stânga Nistrului sunt chiar cele aflate pe malul
râului, în timp ce cele cinci raioane interioare ale fostei RASS Moldoveneşti, inclusiv
capitala iniţială Balta, sunt lăsate în cadrul RSS Ucrainene, fără a mai dispune de vreun
statut special.

Pe de altă parte, includerea celor şase raioane din stânga Nistrului în componenţa
RSS Moldoveneşti va însemna că populaţia acestora va trece prin majoritatea
persecuţiilor declanşate în teritoriile smulse României (chiar dacă ea trăise deja ororile la
care fusese supusă Ucraina în anii ’30): arestări în masă, execuţii sumare, masacre, marile
valuri de deportări în masă din 13 iunie 1941 şi din 1949, foametea augmentată şi
întreţinută după metodele Holodomorului din anii 1946-1947 etc.
La sfârşitul lunii iulie 1941, o decizie controversată şi atunci, şi acum a guvernului în
curând Mareşalului Ion Antonescu a fost ca armata română să treacă Nistrul. Opoziţia,
favorabilă Aliaţilor, dar şi o serie de generali, care au demisionat în semn de protest,
considerau că România trebuie să se oprească la fosta sa graniţă, pentru a nu deveni stat
agresor. Într-adevăr, declaraţiile de război ale Londrei şi ale celorlalte puteri ale
Commonwealth-ului britanic au venit de-abia în decembrie, când România nu a răspuns
pozitiv somaţiilor de a opri operaţiunile împotriva URSS dincolo de frontiera sa legitimă.

Pe de altă parte, Conducătorul, cum se autointitula Antonescu după modelul fascist,


aprecia că fără o înfrângere definitivă a URSS, pericolul estic nu va fi înlăturat. Dacă
acesta era un raţionament militar corect, în schimb ideea lui că, luptând până la victoria
finală asupra sovieticilor alături de Germania, îl va convinge pe Hitler să anuleze Dictatul
de la Viena şi să dea înapoi Ardealul de Nord României, era destul de naivă.

Cert este însă că trecerea Nistrului a reprezentat începutul câtorva ani de administraţie
românească în regiunea pe care guvernul român o va numi oficial Transnistria (o entitate
cu acest nume neexistând anterior în istorie). Conform înţelegerii stabilite cu germanii,
România prelua sub ocupaţia sa regiunea delimitată la vest de râul Nistru, la est de râul
Bug, la sud de Marea Neagră şi la nord de râurile Niomja şi Rov, în suprafaţă de 44.000
kmp, cu o populaţie de cca 1,2 milioane de locuitori, majoritatea ucraineni, dar şi bulgari,
găgăuzi, ruşi, evrei şi, evident, numeroşi români, mai ales în zonele fostei RASS
Moldoveneşti şi ale altor raioane adiacente acestora. Instalarea ocupaţiei s-a finalizat în
octombrie 1941, după îndelungatul şi sângerosul asediu al oraşului Odesa, metropola
regiunii, care îi devine şi capitală (mulţi istorici consideră că orgoliul lui Antonescu ca
trupele române să cucerească Odesa singure, fără sprijin german, în ciuda echipării mai
precare şi pregătirii mai deficitare a corpului ofiţeresc, a condus la prelungirea asediului
şi la pierderi inutile).

Transnistria a fost pusă sub autoritatea unui guvernator şi reorganizată în treisprezece


judeţe. În vederea deschiderii şcolilor în toamna anului 1941, primarii au fost solicitaţi să
consulte obştile dacă doresc ca limba de studiu să fie rusa sau româna. O serie de timbre
cu figura lui Gheorghe Duca şi dedicate Transnistriei au fost emise, iar la Bucureşti, pe
amplasamentul actual al Teatrului Naţional, a fost deschis un pavilion expoziţional
intitulat Casa Transnistriei. Cu toate acestea şi deşi cu siguranţă intenţia exista, nu a fost
declarată anexarea Transnistriei, urmând ca acest act să aibă loc numai după sperata
returnare a Ardealului de Nord. Motivul, aşa cum am menţionat şi în subcapitolul dedicat
marginii occidentale a Marii Uniri, era ca teritoriul nou adăugat României să nu fie tratat
drept o compensaţie teritorială şi o posibilă nouă patrie pentru românii de sub ocupaţie
maghiară.
Nu putem prezenta ocupaţia Transnistriei într-o cheie apologetică, din pricina
genocidului comis asupra evreilor şi romilor, care face de fapt din acel episod unul din
cele mai întunecate ale istoriei naţionale (aşa-numitul Holocaust românesc). Diverse
surse avansează numărul victimelor ca fiind cuprins între de 300.000 sau 400.000 de
evrei exterminaţi în Transnistria.

Din vara anului 1944, se reinstaurează puterea sovietică în întreaga regiune, RSS
Moldovenească fiind reconstituită aşa cum existase ea după 2 august 1940.

În anul 1988, când, pe fondul politicilor de perestroika şi de glasnost lansate de liderul


sovietic Mihail Sergheevici Gorbaciov, în RSS Moldovenească încep manifestările
dedicate revenirii la alfabetul latin şi reafirmării identităţii româneşti.

Astfel, la 21 martie 1989, la Chişinău are loc prima dintr-o serie de manifestaţii
duminicale care cer adoptarea ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti a limbii române
scrisă cu grafie latină. Acestea culminează cu prima Mare Adunare Naţională de la
Chişinău, la 27 august 1989, şi cu hotărârea Sovietului Suprem al RSS Moldoveneşti din
31 august 1989, care oficializează revenirea la alfabetul latin şi care declară limba
română ca limbă oficială a RSS Moldoveneşti (chiar sub această denumire, de limbă
română).

Data de 31 august a devenit astfel Ziua Limbii Române, marcată ca sărbătoare legală
în Republica Moldova din 1990 şi în România din 2013. De asemenea, dintr-o
perspectivă istoriografică şi fără a diminua importanţa celor ce aveau să se petreacă în
luna decembrie la Timişoara şi la Iaşi, consider că aceste evenimente ar trebui privite ca
debutul revoluţiei române din anul 1989.

În cursul anului 1990 tensiunea creşte. Pe de o parte, comunismul se prăbuşeşte şi în


România, „Deşteaptă-te române” este adoptat ca imn de stat pe ambele maluri ale
Prutului, are loc la 6 mai podul de flori, RSS Moldovenească îşi schimbă numele în
Republica Moldova şi abandonează vechiul steag sovietic în favoarea unui drapel care
combină tricolorul românesc cu o stemă contrasă din stema Regatului României din
1921, având bourul moldovenesc ca element central. Iar la împlinirea unui an de la
izbucnirea revoluţiei la Timişoara, la 16 decembrie 1990, are loc a doua Mare Adunare
Naţională de la Chişinău, care face un apel la declararea independenţei faţă de URSS, în
vederea reunificării cu România.

În stânga Nistrului se refuză trecerea la alfabetul latin şi abandonarea simbolisticii


sovietice. Au loc contramanifestaţii. La 2 septembrie 1990, sub preşedinţia lui Igor
Smirnov, un rus originar din Kamceatka şi numit director la o întreprindere din Tiraspol
în 1988, este proclamată separarea de Republica Moldova sub forma Republicii
Moldoveneşti Nistrene. Aceasta îşi stabileşte capitala la Tiraspol, păstrează ca drapel
propriu vechiul steag al RSS Moldoveneşti (fond roşu cu o dungă orizontală transversală
verde şi secera şi ciocanul în colţul din stânga sus) şi asumă formal trei limbi oficiale:
rusa, ucraineana şi limba „moldovenească” scrisă cu caractere ruseşti.

Când, la 27 August 1991, în cadrul celei de-a treia Mari Adunări Naţionale de la
Chişinău, este proclamată independenţa Republicii Moldova şi se anunţă că în curând va
urma şi reunificarea cu România, Republica Moldovenească Nistreană îşi declară şi ea
independenţa (25 august 1991). Totul, desigur, sub protecţia Rusiei, care omite să retragă
armata 14-a fostă sovietică, acum rusă, din garnizoana sa de la Tiraspol, chiar şi după ce,
la 25 decembrie, URSS se destramă oficial, iar la 2 martie 1992 Republica Moldova,
recunoscută în graniţele fostei RSS Moldoveneşti, devine membru cu drepturi depline al
ONU.

De fapt, în aceeaşi perioadă are loc atacul separatiştilor asupra postului de poliţie
moldovean din oraşul Dubăsari, ceea ce duce la declanşarea războiului de pe Nistru
(numit uneori şi războiul din Transnistria).

La 21 iulie 1992, Republica Moldova şi Rusia semnează Convenţia cu privire la


principiile reglementării paşnice a conflictului din regiunea Nistrului, de fapt un
armistiţiu care transformă acest război civil în cel mai vechi dintre conflictele îngheţate
din spaţiul ex-sovietic, cu excepţia conflictului din Nagorno Karabah (care a debutat în
anii 1987-1988), şi care creează un status quo valabil şi acum, după un sfert de secol.

Nerecunoscută oficial de niciun stat membru ONU, nici măcar de către puterea sa
tutelară, Nistrenia a devenit o placă turnantă a traficului de arme, de droguri şi de
persoane dintre spaţiul ex-sovietic şi cel al Uniunii Europene. Această entitate statală
artificială nu ar rezista mai mult de câteva zile fără sprijinul financiar rusesc şi fără
protecţia oferită de prezenţa aici a Armatei a 14-a ruse (chiar dacă, în timp, efectivele
acesteia au mai fost diminuate). De-abia în 2014, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, a
sistat plata pensiilor în Nistrenia, pentru a elibera fonduri necesare operaţiunilor ruseşti
din Crimeea şi din Donbas.

Iar dacă miza iniţială a creării Nistreniei a fost blocarea unirii dintre Republica
Moldova şi România şi menţinerea unei prezenţe militare ruseşti în apropiere de zona de
mare şi de vechi interes strategic a Balcanilor, în contextul conflictului ruso-ucrainean
această entitate a căpătat noi valenţe. Astfel, Nistrenia alături de Crimeea poate servi ca
bază într-un dublu asalt al Odesei, ultimul port important rămas sub control ucrainean.

După ce evenimentele insurecţionale din 7 şi 8 aprilie 2009 (cunoscute şi ca revoluţia


Twitter) au redeschis subiectul reunificării, stopat de conflictul de pe Nistru şi abandonat
odată cu adoptarea Constituţiei Republicii Moldova din anul 1994, care a făcut paşi
înapoi în direcţia moldovenistă, şi după ce din anul 2011 activismul unionist de nouă
generaţie s-a organizat pe ambele maluri ale Prutului, s-au făcut auzite opinii care
sugerau Chişinăului să recunoască independenţa Nistreniei, eventual cu o renegociere a
liniei de demarcaţie, astfel încât aceasta să corespundă Nistrului. Urmând ca odată
înlăturat acest conflict îngheţat, să se poată realiza reunificarea, fără prea mari obstacole
din partea Rusiei sau a Uniunii Europene şi a NATO. O astfel de opţiune este însă foarte
discutabilă, pentru că ar fi o abandonare grăbită a românilor din regiune, pentru că ar
însemna o renunţare teritorială fără compensare într-o altă provincie istorică românească
şi pentru că ar permite Rusiei să îşi alipească regiunea printr-o modalitate valabilă din
punctul de vedere al dreptului internaţional, ceea ce ar crea de facto şi de jure un al doilea
Kaliningrad pe Nistru, în imediata apropiere a României reunificate.

Am realizat acest punct 4 pentru a observa trei lucruri importante:

a. România Mare nu a fost chiar „Mare”; nu i-a cuprins pe românii din: Banatul
„Sârbesc” (comitatul Torontal), Valea Timocului, Bichiș, vestul Bihorului, vestul
Sătmarului, nordul Maramureșului, Transnistria.

b. România n-a avut și nu are curajul de a ridica problema acestor teritorii.

c. Având în vedere, tensiunile interne, modul laș al politicienilor români de a face


înțelegeri cu UDMR-ul, să nu ajungem, într-o bună zi, să pierdem și ce mai avem!