Reinventarea conceptului de reziliență

Reinventarea conceptului de reziliență avea să aducă împreună două sfere diferite și sp nască
intre ele o puternică stare de complicitate. O complicitate între stat și societate, bazată pe
respectarea mutuală a rolurilor și responsabilităților. Relația stat și societate e una definită cu mult
înainte de atacurile ce au avut loc asupra Turnurilor Gemene și își păstrează structura de bază: din
partea statului, o capacitate de a manageria asteptările sociale, de a asigura necesarul și de a folosi
pe cât posibil resursele existente pentru a satisface nevoile societale. Tranzacțiile ce au loc în
această relație duală se realizează prin intermediul institutiilor formale și informale, care ar trebui
să poarte pecetea încrederii și suportului, dacă e realizată echitabil și în mod corect. Această relație
aparent banală determină în mod subtil și irevocabil un rezervor al încrederii și stabilității în cazul
unei crize.
Reziliența nu aparține unui domeniu strict și este un concept difuz. A apărut în scrieri despre
stabilitatea ecosistemului, despre ingineria infrastructurilor, psihologie, știintele behavioriste și
reducerea riscului de dezastre. Acum folosim reziliența pentru domeniul politic, păstrându-i însă
multe din elementele multidisciplinare.
Experiența pe care istoria ne-a lăsat-o ne-a arătat că șocul și factorii de stres au un impact
diferit pe axa geografică sau cea a grupurilor. Unele state și societăți sunt inzestrate cu o capacitate
de a rămâne funcționabile cu usurință în urma unui eveniment traumatic, pe când altele cad în
negura fragilității și violenței duse la extrem. Ca să se poată înțelege modul în care evenimentele
au o legatură cauzală, trebuie să se analizeze natura amenințării și capacitatea de reziliență. Studiile
au aratat ca lumea kenyană, indiană sau iraqiană au fost cababile să fie diametral opuse față de
vecinii lor: au rezistat violențelor când națiunile din jur s-au scufundat .