ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

CENTRUL DE STUDII Ştefan cel Mare şi Sfânt

RĂDĂUȚI, JUD. SUCEAVA

PROIECT
PENTRU CERTIFICAREA COMPETENŢELOR
PROFESIONALE – NIVEL 5
Calificarea profesională: asistent medical
balneofiziokinetoterapie și recuperare

Profesor îndrumător: Absolvent:

Kinetoterapeut Rotaru Mariana Fundu Domnica Diana

- 2018 -

1
,,Corpul omenesc - noul prototip de maşină care urmează a fi inventat.”
Mihai Ursta

PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ
TRATAMENT BFT ÎN FUNCȚIE DE
STADIALIZARE

2
 CUPRINS

I. TEMA PROIECTULUI - PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ

TRATAMENT BFT ÎN FUNCŢIE DE STADIALIZARE…………………………………...... 1

II. ARGUMENT…………………………………………………………………………………... 4
OBIECTIV 1. NOŢIUNI GENERALE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

OBIECTIV 2. PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ

2.1 Definiţie………………………………………………………………………………………... 10
2.2 Clasificare……………………………………………………………………………………… 10
2.3 Etiologie………………………………………………………………………………………... 10
2.4 Simptomatologie……………………………………………………………………………….. 12
2.5 Examen radiologic……………………………………………………………………………... 14
2.6 Diagnostic……………………………………………………………………………………… 14
2.7 Patologia umărului reumatismal……………………………………………………………….. 14
2.9 Evoluţie şi prognostic………………………………………………………………………….. 15
2.10 Tratament medicamentos……………………………………………………………………... 16

OBIECTIV 3. PROGRAMUL DE RECUPERARE

3.1 Electroterapia………………………………………………………………………………….. 17
3.2 Unde ultrascurte(UUS)………………………………………………………………………… 18
3.3 Băile de lumină………………………………………………………………………………… 19
3.4 Hidroterapia……………………………………………………………………………………. 19
3.5 Masaj…………………………………………………………………………………………… 20
3.1.1 Masaj regional………………………………………………………………………………….. 22
3.1.2 Masaj zonal…………………………………………………………………………………... 24
3.1.3 Masaj selectiv…………………………………………………………………………………... 24
3.1.4 Kinetoterapia…………………………………………………………………………………. 24
3.1.5 Circumducţia………………………………………………………………………………..... 26
3.1.6 Terapia ocupaţională (ergoterapia)…………………………………………………………….. 26
3.1.7 Cura balneoclimaterică………………………………………………………………………… 27
Teste contra rezistenţei…………………………………………………………………………. 29

OBIECTIV 4. PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE

CAZ nr. 1……………………………………………………………………………………….. 30
CAZ nr. 2……………………………………………………………………………………….. 36
CAZ nr. 3………………………………………………………………………………………. 46
Concluzii……………………………………………………………………………………….. 48
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….. 49
ANEXE………………………………………………………………………………………… 50

3
 ARGUMENT

Motivul pentru care am ales acest domeniu este acela de a recupera şi facilita suferinţa celor
din jur, de a-i ajuta în recuperarea problemelor pe care aceştia le manifestă, mai grav sau mai
puţin grav, prin intermediul terapiilor şi mijloacelor de recuperare care vor fi prezentate în acest
proiect.

Kinetoterapia provine din limba greacă veche, (kinetos-mişcare, terapevein-totalitatea

mijloacelor pentru prevenirea, tratarea şi recuperarea medicală). Kinetoterapia reprezintă
totalitatea măsurilor şi mijloacelor necesare pentru prevenirea, tratamentul şi recuperarea
medicală, utilizând ca mijloc fundamental exerciţiul fizic, mişcarea. Kinetoterapia ridică la rang
de ştiinţă mişcarea şi exerciţiul fizic, în scopul recuperării şi refacerii organismului uman.

Exerciţiul fizic în cadrul kinetoterapiei este practicat într-un cadru organizat, constituit din
secţiile de recuperare, săli de kinetoterapie, din policlinici şi staţiuni balneo-climaterice, ţinând
cont de parametrii generali şi particulari precum şi de principiile specifice.

Scopul acestui proiect este de a identifica problemele de îngrijire specifice pentru un pacient
ce manifestă o periartrită scapulo-humerală.

Problemele pe care le poate manifesta un bolnav cu periartrită scapulo-humerală şi de care

trebuie să ţină seama asistentul medical de balneo-fizio-kinetoterapie la întocmirea planului de
recuperare sunt:

Obiectivele prezentului proiect sunt:

Obiectiv 1. Noţiuni generale de anatomie şi fiziologie ale umărului

Obiectiv 2. Prezentarea generală a afecţiunii

Obiectiv 3. Programul de recuperare în periartrita scapulo-humerală

Obiectiv 4. Prezentarea cazurilor clinice (3 cazuri)

4
 OBIECTIV I. NOȚIUNI GENERALE DE ANATOMIE ŞI FIZIOLOGIE

Umărul (centura scapulară) este o piesă anatomică foarte elegantă, având cea mai mare
amplitudine a mişcării dintre toate articulaţiile corpului. Însă această amplitudine a mişcării
poate determina apariţia prolemelor articulare. Înţelegerea felului în care sunt interconectate şi
construite diferitele structuri ale umărului poate ajuta la modul în care se pot produce leziunile, la
înţelegerea modului în care funcţionează umărul şi la cât de dificilă poate fi recuperarea umărului
după traumatisme.

Umărul este alcătuit din:

 trei oase: - humerus - osul braţului;

- scapula - osul plat triunghiular;
- clavicula - os lung, care leagă scapula de stern;
 două planuri de alunecare, care-i conferă o mare mobilitate în dauna stabilităţii (de altfel,
articulaţia gleno-humerală - este articulaţia care se luxează cel mai des, din tot corpul
uman).

Acoperişul umărului este alcătuit dintr-o porţiune a scapulei numită acromion. Umărul cuprinde
5 articulaţii: - 3 articulaţii reale:

 scapulohumerală - între braţ şi omoplat;

 acromoclaviculară - între acromion şi claviculă;
 strernoclaviculară - între stern şi claviculă;

5
 - 2 articulaţii false (“suprafeţe de alunecare”) – scapulotoracică şi bursa seroasă
subacromiodeltoidiană.

Articulaţia sternoclaviculară – mişcări:

• ridicarea–coborârea claviculei (realizată de muşchiul trapez, sternocleido-mastoidian / marele

pectoral, deltoid, subclavicular);

• proiecţia înainte – înapoi a claviculei (realizată de marele pectoral, deltoid, subclavicular /

trapez, sternocleidomastoidian);

Articulaţia scapulohumerală – mişcări:

• flexia (proiecţia înainte, aprox. 120-160 grade); există o flexie „anatomică” în plan sagital şi o
flexie „funcţională” combinată cu o adducţie de 30 grade. Este realizată de muşchiul deltoid,
triceps, coracobrahial, pectoral mare;

• extensia (proiecţie înapoi-30 grade). Este realizată de deltoidul posterior, dorsal mare,
subspinos, rotund mic şi triceps;

• abducţia – anatomică (în plan frontal) până la poziţia orizontală, atinge 90 grade; urmează
abducţia funcţională prin ridicarea la verticală (printr-o mişcare de basculare a scapulei). Este
realizată de muşchii supraspinos, deltoid şi biceps;

• adducţia – mişcarea în sens opus, de apropiere a braţului de corp. Este realizată de pectoralul
mare, dorsal mare, deltoid, subscapular, subspinos, rotund mic, coracobrahial.

• rotaţia internă şi externă – completează mişcarea de pronaţie – supinaţie a antebraţului; dorsal

mare, rotund mare, deltoid, biceps; muşchii rotatori externi sunt: subspinos, rotund mic.

Articulaţia acromioclaviculară – mişcări:

• permite mişcări de alunecare de mică amplitudine; scapula urmează deplasarea claviculei în

articulaţia sternolaviculară dar rămâne lipită de torace.

Articulaţia scapulotoracică – mişcări:

• face joncţiunea între faţa anterioară a scapulei şi muşchiul subscapular şi între faţa externă a
coastelor şi muşchii intercostali. Între cele două feţe există muşchiul mare dinţat.

• mişcările: - basculare de 45 grade a scapulei – ridicarea scapulei (îndepărtarea de coloana

vertebrală) prin trapez, romboid, angular şi coborârea scapulei prin trapez, dinţat mare, dorsal
mare.

6
Mişcările centurii scapulare:

• mişcarea de ridicare a umărului – realizată de trapez şi ridicător a scapulei;

• mişcarea de coborâre a umărului – muşchiul subclavicular;

• mişcarea de proiecţie înainte – pectoral mare, pectoral mic, dinţat mare;

• mişcarea de proiecţie înapoi – muşchiul romboid;

• circumducţia – însumarea mişcărilor anterioare

La menţinerea unei oarecare stabilităţi contribuie ligamentele, tendoanele şi muşchii. O mare

importanţă o au patru muşchi:

 supraspinosul;
 subspinosul;
 micul rotund;
 subscapularul.

Împreună, ei formează “manşonul” rotatorilor, care participă la efectuarea rotaţiei interne şi

externe; totodată în timpul ridicării umărului, el deprimă capul humeral care constituie un punct
de sprijin pentru deltoid în ridicarea braţului.

7
 Cartilajul articular este materialul care acoperă capetele articulare ale fiecărui os, iar funcţia
acestuia este să absoarbă şocurile şi să ofere o suprafaţă foarte netedă pentru a înlesni mişcările.
Ligamentele sunt acele structuri de ţesut moale care conectează oasele între ele.

O capsulă articulară este ca un sac impermeabil care înconjoară articulaţia. Capsula

articulară de la nivelul umărului, este formată dintr-un grup de ligamente care leagă humerusul
de glenoidă. Aceste ligamente sunt principala zonă de stabilitate a umărului, ele ţinând umărul la
locul său şi împiedicând dislocarea sa.

Tendoanele coafei rotatorii constituie următorul strat al articulaţiei umărului. Cele patru
tendoane ale coafei rotatorii fac legătura între humerus şi cel mai profund strat de muşchi.
Tendoanele rotatorilor se alătura muşchilor rotatori profunzi. În partea exterioară a articulaţiei
umărului se află marele muşchi deltoid care realizează ridicarea braţului la 90 de grade.

Nervii care traversează spre braţ, trec prin axilă, pe sub articulaţia umărului. Există trei mari
nervi care au originea comună la nivelul umărului: nervul ulnar, nervul radial şi nervul median.

În funcţionalitatea umărului, un rol deosebit îl are bursa subacromio-deltoidiană, a cărei

porţiune superioară desparte tendonul supraspinosului de arcul coracoidian, iar cea inferioară
desparte deltoidul de capul humeral. Bursa subacromio-deltoidiană constituie normal un spaţiu
închis; la unii bolnavi cu boli reumatice inflamatorii, ea poate comunica cu articulaţia
glenohumerală. O altă bursă este cea a tendonului lungii porţiuni a bicepsului. Căptuşite cu un
strat de celule sinoviale, bursele se pot inflama, participând la realizarea unora dintre tulburările
clinice ale PSH.

Patologic, PSH are drept substrat; în primul rând, leziunile degenerative ale tendoanelor, în
special ale bicepsului, caracterizate prin necroze care duc la rupturi parţiale şi prin calcificări,
aceste procese de uzură sunt frecvente la pacienţii de peste 40-50 de ani, fiind multă vreme
asimptomatice. În privinţa anumitor factori, cum ar fi unele traumatisme, o suprasolicitare sau o
expunere la frig, leziunilor degenerative li se adaugă un proces inflamator, în primul rând al
tendoanelor, care pune capăt latentei clinice amintite mai sus, bolnavii acuzând dureri de
intensitate medie şi un grad variabil de impotenţă funcţională. În unele cazuri, migrarea
materialului calcic cu patrunderea lui în interiorul unei burse (în bursa subacromio-deltoidiană)
determină un proces inflamator deosebit de intens, responsabil de prezenţa unor dureri extrem de
apăsătoare.

O formă particulară de PSH este cea determinată de inflamaţia capsulei articulaţiei gleno-
humerale, a carei evoluţie către fibroză este responsabilă de diminuarea importantă a mişcărilor
la acest nivel (aşa-zisul “umăr blocat” sau “umăr îngheţat”). Această articulaţie este cea mai
mobilă articulaţie din organism, fiind una cu plasarea articulară imperfectă, mobilitatea şi
stabilitatea fiindu-i asigurate de aparatul ligamentar şi muscular.

8
9
 OBIECTIV II. PERIARTRITA SCAPULO-HUMERALĂ

2.1 Definiţie

Periartrita scapulo-humerală (PSH) reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin limitare

de mobilitate, durere, impotenţă funcţională a umărului, asociate în diverse grade, determinate
de procese patologice, care interesează ţesuturile periarticulare (ligament, capsula articulară,
tendoane, bursa şi muşchi). Afectarea articulară propriu-zisă se limitează mai ales la nivelul
articulaţiilor acromoclaviculară şi sternoclaviculară, deoarece articulaţia scapulohumerală are cea
mai imperfectă coaptare şi, din acest motiv nu ajunge de obicei, prin ea însăşi, să determine
disfuncţionalităţi. Pe fondul acestor leziuni, care rămân asimptomatice mult timp, apar episoade
inflamatorii, favorizate de microtraumatisme, de suprasolicitarea articulară sau de expunerea la
frig.

2.2 Clasificare

Are cinci forme clinico-anatomo-funcţionale, relative bine conturate;

 umărul dureros simplu;

 umărul dureros acut (hiperalgic);
 umărul mixt;
 umărul blocat;
 umărul pseudoparalitic.

2.3 Etiologie

Prima descriere a periartritei scapulo-humerale aparţine lui Duplay care, în 1874, atribuia
toate suferinţele umărului, bursitei subacromio-deltoidiene la o mai bună cunoaştere a
sindromului au contribuit Codman şi Seze.

Forme clinice:

1.Umărul dureros simplu (evoluţia bolii);

La nivelul umărului, se găsesc două articulaţii şi anume;

a) Articulaţia glenohumerală (cavitatea glenoidă şi capul humeral) - este cea mai mobilă
articulaţie a organismului;

b) A doua articulaţie are; - un plan osteomuscular superficial (acromion şi deltoid);

- un plan musculo-tendinos profund din care fac parte: tendoanele

supraspinosului, subspinosului, micului rotund, subscapularului şi bicepsului.

10
 Este o formă clinică particulară, cunoscută şi sub numele de periartrită dureroasă simplă
neanchilozantă. Această formă de PSH este consecinţa leziunilor degenerative (uneori calcifiate)
ale tendoanelor celei de-a doua articulaţie, mai ales tendoanele supraspinosului şi bicepsului.
Este forma clinică cea mai frecventă. Bolnavul acuză dureri moderate în umăr când se imbracă,
se piaptănă, sau când solicită membrul superior respectiv prin purtatea unor greutăţi. Durerile pot
stânjeni bolnavul în timpul somnului, intensificându-se în anumite poziţii. În acest stadiu, încă nu
este afectată mobilitatea articulară, persoana în cauză putându-şi mişca braţul în mod normal.

La examenul clinic apreciem mobilitatea activă şi pasivă a articulaţiei umărului şi localizăm

zonele dureroase. Bolnavul este pus să efectueze mişcări de abducţie, rotaţie internă şi externă.
Practic, bolnavul efectuează o abducţie a braţului şi cu antebraţul flectat în unghi drept, duce
mâna la ceafă şi la spate, constatăm că aceste mişcări sunt posibile chiar dacă ele sunt efectuate
cu o oarecare reţinere din partea bolnavului, datorită durerilor. În cazul localizării leziunilor în
tendonul supraspinosului, mişcarea se face iniţial cu uşurinţă, apoi între 45 grade şi 90 grade
apare durerea ce stânjeneşte mişcarea ; după 90 grade mişcarea putând fi continuată fără durere.

Este sensul ”resortului “datorat dificultăţii trecerii supraspinosului prin defileul intera-
cromio-tuberozitar. La palpare, în cazul leziunilor de supraspinos se indentifică în timpul
abducţiei, în zona antero-externă, un punct subacromial foarte sensibil (la inserţia
supraspinosului pe marea tuberozitate humerală).

Evoluţia umărului dureros simplu este în general favorabilă trecând din stadiul acut, în
stadiul subacut, urmat de un stadiu terminal. Vindecarea se produce în câteva săptămâni (cel
mult câteva luni), fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori, însă durerea se poate agrava,
umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut hiperalgic.

2.Umărul acut hiperalgic

Umărul dureros acut sau cronic - este o afecţiune cu evoluţie progresivă de la un umăr
dureros simplu netratat la timp şi în mod corespunzător, însă se poate întâmpla ca să aibă şi un
debut acut, astfel că se poate trece din faza lipsei durerilor şi a aparenţei sanătaţii a articulaţiei
umărului, direct la dureri puternice, violente şi insuportabile. De obicei, are ca substrat o
tendinită calcifiantă în puseu inflamator; sau o migrare de elemente calcifiante în bursita
subacromio-deltoidiană, determinând o bursită acută la acest nivel, sau o bursită seroasă fară
calcifieri. Durerile se intensifică noaptea, împiedicând bolnavul să se odihnească. De asemenea,
durerea se intensifică la orice tentative de mobilizare a umărului, limitarea mobilităţii nefiind
deci mecanică, ci antalgică. Durerea iradiază către ceafă sau către fosa supraclaviculară, dar mai
ales pe marginea laterală a membrului superior către mână.

3.Umărul mixt

Este asocierea dintre un umăr dureros de origine tendinoasă, tenosinovitică sau bursitică şi o
limitare a mobilităţii umărului prin contractura antalgică la rotatori, flexori sau/şi abductorii

11
umărului. Limitarea mişcării în umărul mixt nu se datorează numai durerii, ca în formele
precedente, ci şi uneori redori reale structural, care nu dispar nici sub anestezie totală. Evoluţia în
umărul mixt poate să se facă fie spre umărul dureros, cu persistenţa durerii, dar recuperarea
mobilităţii, fie spre umărul blocat ca o formă evolutivă agravată.

4.Umărul blocat

Este o suferinţă frecvent întâlnită, care debutează cu dureri moderate ale umărului, exacerbate
nocturn, pretând la confuzia de umăr dureros simplu. În timp însă, evoluând lent se instalează o
limitare marcată a mobilităţii umărului, realizând aşa numitul “umăr îngheţat”. Durerea, prezentă
la debut, poate să persiste cu o intensitate scăzută, sau poate să dispară şi să reapară periodic pe
parcursul bolii. Substratul anatomic îl reprezintă leziunile inflamatorii ale capsulei gleno-
humerale, determinând îngroşare fibroasă şi constituind în timp capsula retractilă. Retracţia
capsulei articulare se opune în special abducţiei şi rotaţiei (externe sau interne) a umărului şi
împiedică bolnavul în efectuarea unor gesturi uzuale, sau profesionale, când se solicită o bună
mobilitate a membrului superior.

5.Umărul pseudoparalitic

Are la bază perforarea de diverse grade a tendoanelor muşchilor rotatori, apărută de obicei pe
un fond degenerativ ( peste 60 de ani) după traumatisme minore. Ruptura calotei rotatorilor poate
apărea, însă, şi la tineri în urma unui traumatism puternic, situaţie în care se evidenţiază o
echimoză întinsă pe faţa anterioară a braţului.

2.4 Simptomatologie

Examenul obiectiv al umărului

Inspecţia regiunii umărului poate pune în evidenţă modificări a formei exterioare a regiunii.
În afecţiunile reumatice cu localizare la nivelul articulaţiei scapulohumerale se poate constata
ştergerea reliefului regiunii umărului din cauza atrofiei de inactivitate a muşchului deltoid. Se
mai pot observa fixări ale braţului în poziţii vicioase (anchiloze). Palparea se face sistematic
pentru depistarea punctelor dureroase.

Examenul mobilităţii - atât mişcările active, cât şi cele pasive ale braţului se realizează în
articulaţia scapulohumerală, amplitudinea acestor mişcări fiind mărită prin intermediul
articulaţiilor centurii scapulare (acromioclaviculară şi sternoclaviculară), dar şi de bascularea
scapulei pe peretele posterior al toracelui. De aceea, pentru examinarea mobilităţii articulaţiei
scapuohumerale va trebui fixată scapula pe peretele toracic.

Bilanţul global al umărului se va efectua prin câteva teste:

• ducerea mâinii la gură sau pe cap evaluează antepulsia şi adducţia;

• ducerea mâinii la ceafă explorează abducţia şi rotaţia externă;

12
• ducerea mâinii la spate, interscapular, evaluează retropulsia, adducţia şi rotaţia internă;

• ducerea mâinii pe vertex explorează antepulsia, abducţia şi rotaţia externă.

Examenul clinic

1) În umărul dureros simplu, la examenul obiectiv apreciem mobilitatea activă şi pasivă a

articulaţiei umărului şi zonele sau punctele dureroase. Executând noi înşine, sau punând pe
bolnav să efectueze mişcări de abducţie, rotaţie internă şi externă, constatăm că aceste mişcări
sunt posibile chiar daca ele sunt efectuate cu o oarecare reţinere din partea bolnavului, datoriă
durerilor. Practic, punem bolnavul să efectueze o abducţie a braţului şi antebraţului flectat în
unghi drept, să ducă mâna la ceafă şi la spate.

Uneori, mişcarea de abducţie se face iniţial cu uşurinţă, dar când nu ajunge la un unghi de 45
grade, bolnavul se opreşte din cauza durerii, susţinând membrul superior, mişcarea poate fi
continuată. Este un semn al resortului ce traduce existenţa unei leziuni a tendonului
supraspinosului, care, producând o proeminenţă, întâmpină dificultăţi în trecerea prin defileul
inter-acromio-tuberozitar. La palpare, deosebim mai multe puncte dureroase, în funcţie de
formaţiunea anatomică predominantă lezată. Astfel, la bolnavii care au un semn al resortului în
timpul abducţiei, găsim şi un punct subacromial (zona antero-externă), foarte sensibil la inserţia
supraspinosului pe marea tuberozitate humerală.

2) La examenul obiectiv, în umărul acut se constată o creştere a temperaturii locale la nivelul

umărului, uneori cu o uşoară tumefacţie sub forma unei bombări pe faţa antero-externă a
umărului (consecinţă a revărsatului abundent al bursei subacromio-deltoidiană).

Orice mişcare activă este practic imposibilă, datorită durerii şi contracturii musculare; se
constată o oarecare mobilitate pasivă, dar de foarte mică amplitudine, astfel încât articulaţia
scapulo-humerală pare bogată. Mişcarea cea mai dureroasă şi în acelaşi timp cea mai limitată
este abducţia care nu depăşeşte adesea 30-40 grade (în acest caz realizarea acestui unghi se face
mai degrabă prin vascularea omoplatului decât prin mobilizarea propriu-zisă a articulaţiei
scapulo-humerale). Abducţia combinată cu retropulsia şi rotaţia externă sau internă este şi mai
greu de realizat (bolnavul nu poate duce mâna la ceafă sau în regiunea lombară).

3) La examenul obiectiv în umărul blocat se constată că toate mişcările articulaţiei sunt reduse,
atât cele active cât şi cele pasive; nu este vorba deci de o limitare a mişcărilor prin durere, ci prin
leziuni ale scapulei, care limitează în special abducţia şi rotaţia externă (este un blocaj mecanic
care nu este datorat unei contracturi musculare, ci unui obstacol material.

4) În umărul pseudoparalitic se constată clinic o impotenţă a braţului; ridicarea activă a braţului

este imposibilă, în contrast cu păstrarea mişcărilor pasive.

13
2.5 Examenul radiologic

În periartrita scapulo-humerală, examenul radiologic pune în evidenţă calcifieri periarticulare,

efectuându-se clişee din mai multe incidente cu penetranţă diferită, pot fi constatate calcifieri la
10-15% din bolnavi, mai frecvent întâlnindu-se calcifierea tendonului supraspinosului, ce se
observă imediat deasupra marii tuberozităţi humerale. Dacă prezenţa calcifierilor sunt tendinoase,
este constatată fie în umărul dureros acut, în cazul acesteia din urmă, se mai pot observa calcifieri
subacromiodeltoidiene, a cărei inflamaţie acută constituie deseori substratul morfologic al
umărului dureros acut. La unii bolnavi, examenul radiologic evidenţiază osteoporoza extremităţii
superioare a humerusului, acest lucru se constată în periartrie de lungă durată mai ales la cei cu
umăr blocat.

Artrografia este utilă şi pentru diagnosticul de ruptură a calotei rotatorilor – prezenţa

substanţei de contrast (injectată intraarticular). În ţesuturile moi periarticulare, mai ales în bursa
subacromiodeltoidiană are semnificaţia unei soluţii de continuitate în capsulă şi în calota
rotatorilor.

2.6 Diagnostic

Diagnosticul este preponderent clinic şi se pune pe baza examinării locale. Medicul va

imprimă mişcări în articulaţia scapulo-humerală şi va determina gradul de mobilitate al acesteia.
Pacientul va fi rugat să efectueze mişcări de antepulsie-retropulsie, abducţie-adducţie şi de rotaţie,
să ducă mâna la spate sau la ceafă. Apariţia durerii sau limitarea acestor mişcări indică o afectare
a articulaţiei umărului. Pentru elucidarea cauzei poate fi recomandată o radiografie la umăr, o
ecografie mioarticulară sau RMN.

Diagnosticul diferenţial se stabileşte eliminând cauzele durerii de umăr prin anamneză.

Aceasta poate fi cauzată de afecţiuni cardiace, colică biliară, afecţiuni ale aparatului respirator,
traumatisme, care nu aparţin de patologia sistemului locomotor.

2.7 Patologia umărului reumatismal

La nivelul umărului pot fi prezente mai multe tipuri de procese patologice: reumatismale
(inflamatorii, degenerative, abarticulare), infecţioase, metabolice, vasculare, nervoase, distrofice,
tumorale.

Bursita subacromială si bursita subdeltoidiană sunt cele mai frecvente forme de bursite.
Inflamaţia cronică a bursei poate uneori să conducă la impregnări calcare.

Sindromul umăr-mână – sindrom Steinbrocker sau algodistrofia membrului superior (de

Seze), este caracterizat prin afectarea umărului şi a mâinii. Semnele şi simptomele sunt: dureri şi
tulburări trofice la nivelul membrului superior cauzate de edemul membrului, impotenţă
funcţională (redoare articulară).

14
 Artrozele scapulohumerală, acromioclaviculară şi sternoclaviculară sunt, de cele mai multe
ori, secundare unor traumatisme sau microtraumatisme profesionale, anomalii ale capului
humeral.

Afectarea reumatoidă a umărului poate fi cauzată de artrita articulaţiilor umărului şi face parte
din tabloul clinic al poliartritei reumatoide, asociată cu durerea şi tumefacţia articulaţiei
sternoclaviculare.

2.8 Evoluţia bolii

Evoluţia umărului dureros simplu este favorabilă, vindecarea producându-se în câteva

săptămâni sau cel mai mult în câteva luni, fie spontan, fie în urma tratamentului. Uneori, însă,
durerea se poate agrava, umărul dureros simplu devenind umăr dureros acut, hiperalgic. În umărul
blocat evoluţia este îndelungată; în lipsa unui tratament adecvat, blocajul umărului poate persista
câteva luni; cu timpul însă, uneori după 6 luni, umărul începe să se elibereze şi majoritatea
bolnavilor îşi recuperează în întregime mobilitatea.

Perioadele de exacerbare a durerilor pot să dureze de la câteva zile până la câteva săptămâni.
În umărul dureros acut evoluţia este uneori trenantă, durerile acute durând mai multe luni şi
iritând bolnavul; cel mai adesea, după câteva săptămâni durerile se diminuează treptat în
intensitate, până ce dispar complet. Subliniem caracterul recidivant al umărului dureros acut.
Evoluţia PSH de cele mai multe ori se termină obişnuit în câteva săptămâni, după care bolnavul
îşi poate relua ocupaţiile. Uneori, rămâne o senzaţie de jenă deşteptată de oboseală sau de frig şi
umezeală.

2.9 Prognostic

Evoluţia poate fi de multe ori îndelungată (câteva luni), prognosticul este în general favorabil,
obţinându-se în urma unui tratament precoce, complet şi susţinut de recuperarea totală a acestei
articulaţii şi realizarea mişcărilor mai complexe şi dificile.

Totuşi, prognosticul poate fi nefavorabil în următoarele situaţii:

 atunci când sunt afectate mai multe elemente anatomice ale articulaţiei (rupturi musculare,
tendoane, burse, filete nervoase);
 afectarea simultană a ambelor articulaţii scapulo-humerale bolnave ;
 vârsta înaintată la care: - modificările degenerative sunt importante;
- riscul rupturii manşonului rotatorilor este mai mare;
- pot exista leziuni similar şi la alte articulaţii (şold, genunchi)
- se asociază de multe ori o patologie multiplă (caracteristica
vârstnicului), se impune o politerapie (existenţa ulcerului peptic împiedică administrarea de
antiinflamatoare nesteroidiene orale, complicaţii cardiovasculare contraindică fizioterapia etc.);

15
 anumite forme clinice de periartită scapulo-humerală; exemplu: tendinita calcifiantă (datorită
prezenţei microcalcifierilor insensibile) evoluează cronic, cu numeroase perioade de exacerbare;
 administrarea tardivă a tratamentului; în formele evoluante de PSH, diversele mijloace
terapeutice nu sunt suficiente.

2.10 Tratament

Tratamentul periartritei scapulo-humerale are ca obiectiv: să calmeze durerea, să combată

inflamaţia şi tendinita în fibroză, să amelioreze durerea, recuperarea mobilităţii articulare.
Intensitatea şi complexitatea tratamentului depind de forma clinică a bolii. Astfel, în umărul
dureros acut se recomandă repaus absolut al articulaţiei (braţul este susţinut într-o eşarfă). În
umărul pseudoparalitic tratamentul este cel chirurgical. În general, în toate fazele de PSH
tratamentul este şi unul medicamentos.

Acesta este util în faza acută şi va consta în antalgice, vitamine, infiltraţii şi la nevoie
antibiotice. Se apelează la antiinflamatoare nesteroidiene şi se foloseşte electroterapie de
frecvenţă joasă şi medie în scop decontracturant. În umărul dureros simplu, ca medicaţie se
aplică aspirină, se fac infiltraţii cu acetat de hidrocortizon. După cedarea durerilor, în umărul
dureros acut se administrează fenilbutazonă sau indometacin. De asemenea, se fac mişcări pentru
a se evita anchiloza. Atât în umărul dureros simplu, cât mai ales în umărul dureros acut,
mobilizarea (activă şi pasivă) va fi prudentă, treptată.

În umărul blocat în faza iniţială (de infiltraţie activă, însoţită de dureri), este utilă
corticoterapia generală. În fazele tardive, orice tratament medicamentos este inutil. Tratamentul
esenţial este kinezioterapia sau balneo-kinezioterapia, razele infraroşii (IR), ultrascurte (US).
Unele intervenţii chirurgicale (extirparea focarului calcifiat, secţionarea tendonului bicipital,
denervaţia articulară) au indicaţii restrânse şi rezultate greu de apreciat. Tratamentul umărului
pseudoparalitic este chirurgical – sutura tendonului rupt.

16
 OBIECTIV III. PROGRAMUL DE RECUPERARE

3.1 Electroterapia

Dintre procedurile de electroterapie, foarte utili în această boală sunt curenţii diadinamici,
curentul galvanic asociat, ionoterapia medicamentoasă (novocaina, calciu), băi galvanice
bicelulare, ultraviolete în doză eritem.

Tot din electroterapie mai folosim:

 băi de lumină parţială 10-15 minute;

 diatermia cu unde scurte în doze medii 8-10 ms;
 ultrasunete.

Curentul galvanic

În raport cu localizarea proceselor patologice şi de faza lor de evoluţie, procedăm la felul de

aplicare a curentului continuu. În sindroamele de umăr dureros utilizăm o aplicare transversală
cu doi electrozi egali, unul anterior, altul posterior, intensitatea curentului va fi mică, 15-20
minute. Această procedură este preferată faţă de oricare alta, mai ales în PSH, unde se poate
aplica şi în fază acută. Aplicarea unui electrod pe umăr se poate face în cazurile în care dorim o
galvanizare longitudinală de-a lungul traiectoriei unui vas sau nerv. În cazul acesta, electrodul al
doilea va fi pus pe antebraţ, palmă sau vom utiliza o venă a mâinii.

Ionoterapia medicamentoasă (novocaina, calciu)

Pentru a face o ionizare avem nevoie de toată aparatura necesară pentru o galvanizare. Avem
deci, un pantostat cu toate anexele lui (cabluri, electrozi, cordon, legătura cu pământul, ţesătură
hidrofilă). Ceea ce diferenţiază ionizarea de galvanizare, este numai inhibarea ţesutului hidrofil
cu o soluţie medicamentoasă în loc de apă. Pentru o eficacitate maximă, vom folosi electrozi
activi ceva mai mici decât în cazul galvanizărilor. Polul activ va fi dependent de încărcarea
electrică a soluţiei medicamentoase.

Substanţele încărcate pozitiv (novocaina, calciu) – cationii, se vor pune totdeauna la polul
pozitiv (anod), iar substanţele încărcate negativ, adică anionii se vor pune totdeauna la polul
negativ (catod). Luăm o bucată de ţesătură hidrofilă, o îmbibăm în soluţia de ionizat şi apoi o
aplicăm pe tegument pe locul dorit. Lucrăm cu apă distilată pentru a înlătura prezenţa ionilor
paraziţi din apă de la robinet. Poziţia electrozilor este de preferinţă cea transversală. După
aplicare, fixăm electrozii cu benzi de cauciuc, faşă elastică, săculeţi de nisip şi controlăm încă o
dată toate contactele. Mai departe se procedează la manevrarea obişnuită a pantostatului.

17
Curentul diadinamic (CDD)

În mod obişnuit, dacă medicul nu prescrie altă indicaţie vom începe cu diafazat fix de 100W,
timp de 15-20 minute, durata necesară pentru adaptare, după care conductibilitatea electrică a
tegumentului ajunge la un maxim. Reducem cu 1-2 mA intensitatea şi trecem la un curent medie
frecvenţă (MF) de 50 mA, timp de 15-20 minute. În acest interval de timp, creştem intensitatea
cât se poate de mult, până aproape de pragul senzaţiei neplăcute. Este faza de adaptare a
sensibilităţii. La sfârşitul celor 30-40 minute, se poate trece la curentul diadinamic (CDD)
modulatcu lungă perioadă fară să mai fie nevoie să acordăm o atenţie deosebită intensităţii
curentului. Durata tratamentului este un factor important în terapia cu curenţi diadinamici. În
general, nu este nevoie să se prelungească o şedinţă peste 4-5 minute. De obicei, se face o
singură şedinţă pe zi, la nevoie putem să facem chiar două şedinţe pe zi. În aplicaţiile curente
obişnuite se fac 6-8 şedinţe, urmate de pauză de 6-10 zile, după care eventual se poate începe cu
a doua serie de 6-8 şedinţe.

3.2 Unde ultrascurte (UUS)

Pentru ca rezultatele să fie cât mai bune în terapia cu unde ultrascurte (UUS), trebuie să
efectuăm procedura cu multă atenţie. La aplicarea UUS trebuie să se urmărească: bolnavul,
electrozii şi aparatul.

Bolnavul este culcat pe o canapea de lemn cu o saltea de burete de cauciuc. Canapeaua sau
patul să nu aibă piese metalice, deci evităm canapelele cu arcuri, cele cu somiere sau paturile de
fier. Trebuie înlăturate toate obiectele metalice de pe bolnav, deoarece ele concentrează câmpul
electric şi ar putea provoca arsuri la locul de contact al metalului cu tegumentul (ceas, chei, inele,
brăţări, etc.).

Aparatele gipsate pot să rămână pe bolnav ţinând seama de faptul că razele trec prin ele.
Bolnavul este rugat să păstreze aceeaşi poziţie în tot timpul procedurii, deoarece la fiecare
mişcare se modifică rezonanţa, aparatul se dezacordează şi scade intensitatea curentului,
eliminându-se astfel efectul. Pentru procedurile locale preferăm electrozii din sticlă Scliophake.
În periartrită se folosesc monodele şi minodele.

Diatermia cu unde scurte

Nu sunt necesari doi electrozi, nu este nevoie să se facă acordarea aparatului, nu trebuie să
avem grijă că se poate modifica rezonanţa prin mişcarea cât de mică a bolnavului în timpul
şedinţei. Bolnavul va fi dezbrăcat parţial, culcat pe o canapea sau va sta pe un scaun într-o
poziţie comodă ca să permită iradierea regiunii. Apropiem emiţătorul prin mobilizarea braţului
de susţinere şi alegem un localizator circular atunci când dorim o încălzire maximă la periferia
suprafeţei iradiate, unul dreptunghiular atunci când dorim o încalzire maximă la centrul zonei
iradiate sau unul cilindric atunci când urmărim o încălzire uniformă.

18
 Distanţa de la faţa inferioară a localizatorului până la tegument va fi de cca. 2-5-10 cm în
raport cu mărimea suprafeţei pe care o iradiem. Direcţia localizatorului va fi de preferinţă
perpendiculară pe suprafaţa tegumentului. După ce am aşezat şi emiţătorul cu localizatorul pe
regiunea de tratat, procedăm la manevrarea aparatului.

Dozarea intensităţii este în funcţie de tensiunea curentului aplicat pe magnetron, de suprafaţa

secţiunii şi dimensiunea localizatorului, de distanţa faţă de tegument, de direcţia fasciculului de
unde, de grosimea stratului celulo-adipos al regiunii. Dozele obişnuite cu care se lucrează sunt
cuprinse între 40-150 W, respectiv 20-74 mA.

Durata iradierii variază în limite destul de largi, de 5-30 minute, media fiind între 10 şi 15
minute. Se pot face aplicaţii pe o singură regiune sau aplicaţiii succesive pe mai multe locuri.
Şedinţele se fac zilnic sau la două zile. Numărul total de şedinţe pe serie va fi de 7-15 zile, după
care urmează o pauză de 2-3 săptămâni; apoi se poate începe o nouă serie de şedinţe.

3.3 Băile de lumină

Bolnavul dezbrăcat, se aşează pe pat în decubit ventral sau dorsal, după scopul urmărit şi se
aşează baia de lumină pe regiunea indicată. Pentru a crea un spaţiu închis, se acoperă baia
împreună cu bolnavul cu un cearceaf şi o pătură. I se aplică o compresă rece pe frunte. În funcţie
de scopul urmărit, bolnavul va sta în baie între 5-20 minute în funcţie de boală. După expirarea
timpului prescris, se aplică bolnavului o procedură de răcire parţială (spălare cu apă la 22°).

3.4 Hidroterapia

Definiţia şi domeniul hidroterapiei au variat atât în epoca empirismului, cât şi în perioada

studiilor ştiinţifice. S-a luat de la început în considerare numai factorul apă şi s-a definit
hidroterapia ca fiind acea parte a fizioterapiei care întrebuinţează apa la diferite temperaturi şi
stări de agregare, în aplicaţii interne şi externe.

Studiul aplicaţiei interne a apei privind toate procesele vitale a trecut mai târziu în domeniul
terapiei balneare. Hidroterapia în aplicaţia externă acţionează numai prin temperatura apei şi
manipulaţiile mecanice cu care se asociază aproape întotdeauna.

Procedurile de hidroterapie aplicate în PSH

Procedurile care se aplică au rolul să recupereze funcţionalitatea umărului şi sunt:

 comprese reci – cu acţiune antiinflamatoare, la 15°, pe loc dureros, schimbate din 5 în 5

minute sau cu hidrofor cu o durată de o oră repetate de 2-3 ori pe zi;
 comprese Priessnitz – au acţiune resorbtivă, aplicate după amendarea fenomenelor pe
regiunea afectată şi zonele apropiate, câte o oră în timpul zilei şi în mod permanent
noaptea;

19
  duşul cu aer cald – aplicat după ce dispar fenomenele inflamatorii, procedura din cadrul
termoterapiei cu o durată de 6-8 minute ;
 băile ascendente de mâini – 35-39°C, timp de 15-20 minute;
 băile cu plante medicinale – timp de 10-15 minute;
 împachetările cu parafină sau nămol;
 kinetoterapia – de 38°C, timp de 20 minute;
 duşul subacval – cu o presiune de 1,5-2 atm şi durată de 6-8 minute;
 baia de aburi – timp de 10 minute.

Toate aceste proceduri sunt urmate de masaj şi CFM. Tot în PSH mai sunt indicate proceduri
termale ca: aerul cald, lumina, nămolul, proceduri a căror tehnică de aplicare este în strânsă
legătură cu procedurile hidrice, care intră de asemenea în cadrul hidroterapiei, căpătând
denumirea corectă de hidrotermoterapie.

3.5 Masajul în periartrita scapulo-humerală

Masajul este o combinaţie de manipulaţii, de prelucrări mecanice multiple, aplicate

sistematic asupra organismului, cu mâna sau cu aparate special construite, în scopuri terapeutice
sau igienice. Aceste prelucrări, care se execută în majoritatea cazurilor cu ajutorul mâinilor
(manipulaţii), constau din diferite forme de neteziri, apăsări, frământări, stoarceri, fricţiuni,
vibraţii, scuturări, lovituri uşoare sau puternice, numite manevre de masaj. Masajul trebuie
adaptat la caracteristica anatomică a regiunii, evoluţia bolii, starea generală a bolnavului, sexul,
vârsta şi starea psihică a acestuia.

Acţiunea fiziologică a masajului

În timpul masajului, pornesc spre sistemul nervos central (SNC) impulsuri nervoase, fie prin
frământări care excită proprioceptorii muşchilor, tendoanelor şi a altor ţesuturi, fie prin impulsuri
plecate de la receptorii cutanaţi, în urma netezirii şi stoarcerii. Aceste impulsuri aferente, apărute
în timpul prelucrării grupelor musculare şi a altor ţesuturi, ajunse la SNC, măresc excitabilitatea
şi întăresc starea funcţională a scoarţei cerebrale. Efectele masajului se reflectă atât prin
senzaţiile obiective imediate ale bolnavului, ca: senzaţia de căldură plăcută în regiunea supusă
masajului, senzaţia de relatare, de uşurare a mişcărilor, cât şi prin modificările funcţionale
imediate sau mai îndepărtate. Putem clasa în două mari categorii modificările produse de masaj:

a) Locale

 calmarea durerilor (mialgii, nevralgii, altralgii);

 hiperemia locală (reflectată prin ridicarea temperaturii locale, colorarea tegumentului);
 accelerarea circulaţiei locale;
 îndepărtarea stazelor locale;
 accelerarea proceselor de resorbţie;

20
b) Generale

 stimularea funcţiilor aparatului circular;

 ale aparatului respirator (creşterea capacităţii vitale, creşterea schimburilor respiratorii);
 creşterea metabolismului bazal;
 îmbunătăţirea stării psihice;
 îmbunătăţirea somnului;
 îndepărtarea oboselii musculare.

Cercetările lui Sarkisov-Sarazin şi Dekin, arată superioritatea folosirii masajului pentru

îndepartarea oboselii musculare faţă de folosirea odihnei pasive. Indicarea şi aplicarea masajului
respectă în general principiile de bază ale kinetoterapiei (individualizarea, dozarea, antrenarea),
în raport cu afecţiunea pacientului şi cu scopul urmărit prin aplicarea lui. În concluzie, masajul
are influenţe pozitive asupra circulaţiei sanguine şi limfatice, a elasticităţii pielii şi a fibrelor
musculare. De asemenea, un rol deosebit îl are îndepărtarea produselor patologice din organism,
în refacerea mobilităţii articulaţiei scapulo-humerale în periartrită, precum şi a altor articulaţii în
alte boli, în îmbunătăţirea nutriţiei pielii şi a ţesuturilor în influenţa psihicului şi în mărirea forţei
de activitate a fibrei musculare.

Delimitarea regiunii

Articulaţia centurii scapulo-humerale:

 articulaţia sterno-claviculară – care leagă capul sternal al claviculei, manubriul sternal al

claviculei şi cartilajul primei coaste. Deosebim o capsulă articulară, un disc articular şi
numeroase ligamente.
 articulaţia acromio-claviculară – leagă extremitatea laterală a claviculei cu acromionul
omoplatului, întărită de ligamentul acromio-clavicular şi coraco-clavicular. Articulaţia
umărului sau articulaţia scapulo-humerală este cea mai mobilă din organism. Capul
humerusului pătrunde în cavitatea glenoidă a omoplatului, a cărei suprafaţă este mărită
datorită existenţei unui buchet articular în formă de inel. Capsula articulară este întărită
de ligamente auxiliare (ligamentul gleno-humeral superior, inferior, lateral şi mijlociu).

Tehnica masajului în periartrita scapulo-humerală

În primul rând, înainte de începerea masajului, ne vom asigura că nu există contraindicaţii,

atât în prezenţa unor leziuni cutanate, indiferent că este vorba de o plaga infectată, un furuncul
sau o infecţie tumorală necunoscută de bolnav, ce pot fi tumori benigne sub formă de lipom sau
poate ascunde un cancer al pielii, o metastază. În acest caz, recomandăm bolnavului să se
adreseze unui medic pentru precizarea diagnosticului. Înainte de efectuarea masajului, maseurul
se va spăla pe mâini şi va avea grijă să execute masajul numai pe o piele îngrijită.

Pentru executarea în bune condiţii a masajului sunt necesare:

21
 - o bancă sau o banchetă confecţionată din lemn sau metal, cu o rezematoare
mobilă, pentru cap şi care trebuie să aibă urmatoarele dimensiuni: - lungimea 1,95
cm, înălţimea 72-75 cm, lăţimea 60-65 cm, un scaun cu speteaza scurtă, pentru a
putea manipula uşor asupra cefei, gâtului, umerilor şi asupra părţii superioare a
spatelui şi a toracelui.

Ca reguli de igienă de care trebuie să ţină seama maseurul în afară de spălatul pe mâini mai
sunt: tăierea unghiilor, fără ceasuri şi inele pe mână în timpul executării masajului, spălarea
mâinilor după fiecare masaj, cearceaful folosit de client să fie individual şi curat. Pentru
executarea masajului la umăr, bolnavul va fi pus pe pat sau pe un scaun cu mâna în şold dacă
poate, iar dacă nu poate, mâna se va sprijini pe pat. Partea inferioară a corpului este învelită într-
un cearceaf. Masajul acestei regiuni cuprinde: masajul regional, masajul zonal, masajul selectiv
şi kinetoterapia.

3.1.1 Se începe masajul la umăr cu cel regional, care porneşte cu netezirea ambelor palmele
întinse, începând de la vârful deltoidului cu o mână alunecând pe trapez, iar cu cealaltă pe
pectoral. Acestă manevră este de introducere şi se execută de 7-10 ori, având scop pentru
pregătirea musculaturii, pentru executarea celorlalte manevre care sunt excitante. Deci, este o
manevră de încălzire şi pregatire pentru celelalte manevre. O altă formă de netezire, este o
manevră uşoară care produce la început o vasoconstricţie a vaselor sanguine, iar facută în timp
mai îndelungat produce o vasodilataţie. Ea ridică temperatura locală deci produce hiperemia şi
are rol terapeutic.

De asemenea, netezirea îmbunătăţeşte funcţia glandelor sebacee, sudoripare, circulaţia

sanguină şi limfatică, are influenţă pozitivă asupra nervilor. Mai are rol mecanic asupra ţesutului
conjunctiv imediat de sub tegument, ce constă din modificări fizice ce au rol în ţesuturi în urma
presiunilor executate de mâna maseorului. În tegument există formaţiuni nervoase multiple,
sensibilitatea la presiune, caldură şi durere care se transmite ca prima senzaţie la SNC. Mişcările
lente, ritmice, executate cu blândeţe au efect sedativ asupra SNC. În tegument există şi o
cantitate foarte mare de vase capilare care, sub efectul masajului primesc o cantitate foarte mare
de sânge, deci se deschide un număr mai mare de capilare, astfel ca întreg teritoriul să fie bine
irigat. Prin urmare, circulaţia periferică este stimulată.

Prin stimularea circulaţiei se realizează o intensificare a schimburilor nutritive. Sângele

aduce o cantitate mai mare de oxigen cât şi de substanţe nutritive ca: glucide, lipide, protide,
vitamine şi substanţe minerale ce măresc vitalitatea ţesutului afectat. În acelaşi timp, prin
acţiunea mecanică a masajului este stimulată şi circulaţia din vasele limfatice. Tot prin netezire,
se combate procesul de atrofie şi hipertrofie a tegumentelor, stimulând secreţia internă şi externă
a pielii.

După această manevră la masajul umărului, urmează frământarea care se execută mai întâi cu
o mână, începând cu regiunea axilară pe muşchiul trapez, spinos şi subspinos în 2-3 straturi tot

22
de 2-3 ori, apoi se trece pe partea anterioară a muşchiului deltoid şi pe partea mediană a acestuia,
după care se execută netezirea de întrerupere, urmată de frământarea cu două mâini şi cea
contratimp, tot de 2-3 ori, executându-se tot pe aceleaşi direcţii ca la frământarea cu o mână.

După aceste forme de frământare, urmează geluirea, care este tot una din formele frământării,
manevra executată în direcţia fibrelor musculare, cu scop în îndepărtarea bursitelor şi stazelor
seroase, după care se execută o altă manevră a masajului numită măngăluire, care este tot o
formă a frământării ce are ca scop antrenarea tuturor maselor musculare. Frământarea cu toate
formele ei este o manevră cu efect tonifiant al musculaturii, ea stimulând contractibilitatea
musculară, muşchii căpătând o elasticitate mai mare. Tot prin frământare se îmbunătăţeşte
nutriţia ţesuturilor musculare; frământarea fiind o manevră cu efect mecanic asupra vaselor şi
fibrelor musculare. Tot prin frământare se elimină toxinele, formate în timpul metabolismului
infiltratelor. Deci frământarea are un efect excitant asupra SNC.

După această manevră, urmează o altă manevră numită fricţiune, care se execută mai întâi în
jurul articulaţiei omoplatului făcându-se cu două degete, apoi pe muşchiul subclavicular şi pe
deltoidian. Se face apoi fricţiunea la articulaţia propriu-zisă, cu mişcări excitante deget peste
deget, de sus în jos, stânga-dreapta, circular dreapta, circular stânga, pornindu-se de la acromion
până sub axilă.

Fricţiunea este o manevră strictă şi importantă a articulaţiei şi are ca scop îndepărtarea

proceselor inflamatorii din interiorul articulaţiei, a burselor seroase şi este o manevră profundă,
excitantă, executându-se de 3-4 ori. Prin ea se îndepărtează stazele de la nivelul articulaţiilor,
ajută la absorbţia lichidelor interstiţiale şi de asemenea îndepărtează depunerea de substanţe
minerale la nivelul capsulelor articulare şi ligamentelor care duc la anchiloze. Se recomandă
fricţiunea şi pe punctele dureroase, numit masaj punctiform care dă rezultate foarte bune.

Efectul fricţiunii se explică tot prin acţiunea mecanică, prin activitatea circulaţiei, prin
stimularea schimburilor nutritive, prin înroşirea tegumentelor, prin diminuarea sensibilităţii
locale, prin scăderea contracturii musculare, prin reducerea stărilor de încordare nervoasă a
bolnavului.

După această manevră importantă, urmează o altă manevră numită baterea sau tapotamentul,
care se poate executa cubital, căuş sau pumni, pe muşchiul deltoid şi pe trapez, iar pe muşchiul
pectoral se face doar cu partea cubitală. Baterea este cea mai excitantă manevră şi se adresează
maselor de muşchi mai dezvoltate. Ea se realizează prin lovituri ritmice, uşoare, cu mâna foarte
relaxată, fie din articulaţia pumnului, cotului sau umărului. Are influenţă asupra terminaţiilor
nervoase periferice, reduce sensibilitatea, produce un aflux de sânge în regiunea masată, produce
hiperemie şi ridică temperatura locală, stimulând activitatea pielii, glandelor şi ţesuturilor.

Urmează apoi ultima manevră a masajului şi anume vibraţia, manevra sedativă, de calmare a
regiunii, în urma celorlalte manevre excitante. Vibraţia influenţeaza nervii senzitivi şi motori,

23
astfel calmând durerea ridică temperatura locală şi produce hiperemia. Masajul regional
depăşeşte limitele regiunii de masat.

3.1.2 Masajul zonal

După masajul regional, ne axăm pe masajul zonal, adică masajul articulaţiei propriu-zise, care
se face prin netezirea articulaţiei punând policele sub axilă şi indexul pe acromion, pornind cu
netezirea până la subaxilă sau ducem mâna bolnavului în antepulsie şi cu cealaltă mână facem
netezirea cu partea cubitală a mâinii mulând articulaţia pe partea ei posterioară de 2-3 ori,
începând imediat fricţiunea tot pe aceeaşi direcţie, pornind de la acromion cu deget peste deget,
cu mişcări circulare până sub axilă. Apoi ducem mâna bolnavului în retropulsie, după care facem
netezirea pe partea anterioară articulaţiei umărului tot cu partea cubitală a mâinii şi cu mişcări
circulare de fricţiune până sub axilă. Acest masaj durează 3-4 minute.

3.1.3 Masajul selectiv

Urmează masajul selectiv care se adresează punctelor dureroase sau unui muşchi afectat. În
cazul periartritei poate fi afectat muşchiul deltoid, căruia îi atribuim un masaj cu netezire,
frământare şi batere. Acest masaj poate dura 1-2 minute.

3.1.4 Kinetoterapia

După masajul selectiv urmează kinetoterapia, care se face la început prin mişcări pasive, care
sunt la umăr:

 antepulsie – unde ţinem priza pe umăr şi contrapriza pe cot, ducând mâna bolnavului
prin uşoară vibraţie în antepulsie, până la un unghi pe care-l poate face bolnavul;
 retropulsie – priza este tot pe umăr şi contrapriza pe plica cotului care se face tot prin
uşoară vibraţie mişcând mâna către spatele bolnavului.

Mişcările de antepulsie şi retropulsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan sagital:

 rotaţie internă (în jurul unui ax vertical);

 rotaţie externă (în jurul unui ax vertical);
 abducţie şi adducţie executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.

Pe lângă aceste mişcări elementare, umărul poate executa şi mişcări combinate ca: mână - umăr
opus, palmă - regiunea cervicală, circumducţie.

După aceste mişcări pasive, urmează mişcările active pe care bolnavul le execută singur, iar
după acestea se mai fac mişcări active cu rezistenţă în care maseurul ţine rezistenţa iar pacientul
încearcă să execute mişcările.

24
Examen CFM

Bilanţul articular şi examenul mobilităţii articulare se bazează pe o foarte bună cunoaştere a

anatomiei funcţionale şi a biomecanicii umărului.

Mişcările principale în articulaţia scapulo-humerală sunt: flexie – extensie, abducţie –

adducţie, rotaţie internă – rotaţie externă, circumducţie.

Flexie (antepulsie) – proiectează braţul înainte şi se produce printr-un ax frontal care trece
prin mijlocul capului humeral şi care variază între 80-180°.

 flexia cu omoplatul fixat = 90°;

 flexia cu omoplatul mobilizat =180°.

Muşchii care execută flexia sunt: - partea anterioară a deltoidului (inervat de nervul circumflex),
bicepsul (inervat de nervul musculo-cutanat), muşchiul coraco-brahial (inervat de nervul
musculo-cutanat) şi muşchiul marele pectoral (inervat de plexul brahial).

Testarea mişcării de flexie se execută din poziţia de plecare a bolnavului, fiind poziţionat în
decubit dorsal cu braţele de-alungul corpului, goniometrul se fixează pe partea laterală a braţului
cu capul humeral, braţul fix rămâne paralel cu planul central, iar braţul mobil urmăreşte mişcarea
de anteducţie a umărului.

25
Extensia (retropulsia) – proiectează braţul posterior cu amplitudinea maximă de 50°.

Muşchii care proiectează retropulsia sunt : deltoidul (inervat de nervul circumflex), marele
rotund (inervat de nervul circumflex), marele dorsal (inervat de plexul brahial).

Testarea mişcării de extensie se execută din poziţia de plecare a bolnavului, care este în
decubit ventral cu braţele de-alungul corpului, goniometrul se fixează pe partea laterală a braţului
cu centrul pe capul humeral, braţul fix rămâne paralel cu planul mesei iar cel mobil urmăreşte
extensia braţului.

3.1.5 Circumducţia

Este mişcarea care descrie un trunchi de con cu vârful în centrul capului humeral şi baza la
nivelul extremităţii distale a membrelor superioare. Poziţia de repaus a articulaţiei umărului este
realizată când toţi muşchii sunt relaxaţi, asta se realizează când braţul este aşezat în lungul
corpului. Poziţia de funcţiune este poziţia în care o artriculaţie anchilozată permite o serie de
mişcări suplimentare ajutând pacientul să se autoservească. La nivelul articulaţiei umărului
poziţia de funcţiune este: abducţie – adducţie (amplitudine 60°), antepulsie 10°, rotaţie internă
30°.

Anchiloza articulaţiei scapulo-humerale împiedică iremediabil efectuarea altor mişcări la

nivelul articulaţiei umărului; astfel încat e preferat un umăr cu laxitate mare unui umăr blocat în
poziţie funcţională.

3.1.6 Terapia ocupaţională (ergoterapia)

Ergoterapia urmăreşte ca, prin muncă sau orice altă ocupaţie la care participă bolnavul, să-i
restaureze sau să-i mărească performanţele, să-i faciliteze învăţarea acelor sarcini şi funcţii
esenţiale pentru adaptarea sa socială, pentru a reduce sau a corecta disfuncţiile, şi pentru a
promova sau menţine starea de sănătate. La bolnavii cu afecţiuni ale sistemului locomotor,
terapia ocupaţionala îşi propune să corecteze disfuncţiile motorii determinate de boală şi de
inactivitate.

La baza activităţii de terapie ocupaţională este evaluarea bolnavului, care cuprinde:

performanţa activităţilor curente zilnice, de autoîngrijire, adaptările terapeutice necesare, de
exemplu: echipamentele ajutatoare, orteze sau proteze, abilitatea senzoriomotorie şi
componentele sale – integrarea neuromusculară şi senzorială.

Prima etapă a evaluării stabileşte deficitul funcţional prin bilanţ articular şi testing muscular,
în a doua etapă, evaluarea performanţelor bolnavului în activităţile de fiecare zi, pe baza unei fişe
cu posibilitatea de a stabili scoruri cum ar fi:

26
  modul de alimentare (cum mănâncă, cum bea);
 igiena personală (spălat pe mâini, pe faţă, igiena gurii);
 toaleta personală (pieptănat, curaţat unghiile, ras etc.);
 îmbrăcat – încălţat;
 comunicări funcţionale (utilizarea echipamentului de scris, citit, scris la maşină,
computer);
 activitate casnică (planificarea şi prepararea mişcării, deschiderea şi închiderea de
containere, curăţenie, spălat rufe, făcut patul);
 manipularea de obiecte (ceas, bani, chei);
 adaptarea la sarcini (iniţiere, integrarea informaţiilor, învăţarea, rezolvarea
problemelor);
 accesibilitate/adaptare a mediului (accesibilitate, recomandarea mutărilor, efectuarea
modificărilor, controlul mediului modificat);
 prevenţie (siguranţă, conservarea energiei, protecţie articulară);
 educaţie (program la domiciliu, instruirea familiei).

Tehnicile terapiei ocupaţionale pentru bolnavii reumatici, necesare de recuperare profilactică,

cuprind:

1) Tehnici de adaptare: - activităţi cotidiene în locuinţă, dormitor, bucătărie, baie etc., pentru
care se poate amenaja un gen de microlocuinţă, unde bolnavii se adaptează la gestica uzuală şi
unde se fac adaptările la obiectele utilizate la domiciliu în funcţie de restantul funcţional al
bolnavului. Asemenea compartimente se organizează în spitale.

2) Tehnici ocupaţionale: - prin practicarea unor meserii sau a unor activităţi de divertisment, în
cadrul unui compartiment organizat în unităţi speciale de recuperare. Ele pot cuprinde tehnici de
bază: ceramică, ţesut, împletituri, tâmplărie, mecanică, instalaţii etc. Sau tehnici complementare:
gravură, marochinarie, cartonaj, legătorie etc. ( în funcţie mai ales de spaţiile disponibile), sau
tehnici de expresie: desen, pictură, marionete.

3.1.7 Cura balneoclimaterică

Cura balneară acţionează prin sisteme de factori fizicali şi balneari care se aplică sistematic
asupra organismului, cu o anumită ritmicitate pe durata a 3-4 săptămâni.

În bolile reumatice, factorii balneari (ape minerale şi nămoluri) sunt utilizate în cura externă
ca metode de hidrotermoterapie: băi generale la diferite temperaturi, cu ape minerale termale
oligominerale, clorurat sodice sau sulfuroase; băi în bazine sau piscine cu aceleaşi tipuri de ape
minerale şi la temperaturi adecvate; băi calde cu nămol diluat sau împachetări generale cu nămol,
eventual aplicaţii locale de termoterapie cu nămol.

27
 Apele clorurate-sodice indicate pentru cura externă sunt cele cu concentraţii de NaCl (ape
sărate), apa Mării Negre, apele de zăcământ de la Govora, apa lacului Techirghiol, Ocna
Sibiului, Ocna Mureşului. Descărcarea de greutate, forţa hidrostatică şi vâscozitatea apei sărate
facilitează mişcările, permit suspendarea corpului şi efectuarea unor programe de kinetoterapie în
condiţii foarte avantajoase. Pot fi utilizate poziţii în suspendarea corpului pentru exerciţii ale
membrelor şi pot fi utilizate forţele hidrostatice şi vâscozitatea apei pentru programe de exerciţii
dinamice rezistive.

Efectele chimice ale apelor sărate se execută în principal la nivelul pielii prin modificări
osmolare, reducerea conductibilităţii electrice a pielii, modificarea reacţiilor periferice de
termoreglare, hiperemie cutanată şi stimularea receptorilor cutanaţi, care declanşează mecanisme
de reflexe la distanţă.

Apele minerale sulfuroase în balneaţie externă, în băi calde individuale sau în piscine,
cumulează de asemenea efectele termice cu cele hidrostatice la care se adaugă efectele chimice.
Efectele termice şi ale presiunii hidrostatice sunt similare cu cele descrise la băile sărate, cu
diferenţa că, de obicei, mineralizarea apelor sulfuroase nu este mare, cu excepţia situaţiei în care
este vorba de ape mixte sărate şi sulfuroase (Govora). Hidrogenul sulfurat se resoarbe prin piele,
iar în cazul unor concentraţii mari (Nicolina-Iaşi), acesta pătrunde în tegument având efecte
vasodilatatoare în circulaţia arteriolară. Ca rezultat al acestor acţiuni, creşte debitul circulator
local în ţesuturile periferice, inclusiv în extremităţi şi scad valorile T.A., scade glicemia la
diabetici.

Nămolurile terapeutice sunt utilizate în terapia balneară sub formă de băi cu nămol diluat la
diferite temperaturi, împachetări generale calde cu nămol combinat cu parafină în stare
semifluidă. Toate aceste proceduri sunt termoterapeutice, băile fiind aplicate la temperaturi de
37-40°C, cele semifluide la temperaturi mai mari (spre 50°C). Calităţile fizice ale nămolurilor
sapropelice sunt: plasticitatea, hidroplexia, termoconductibilitatea. Nămolul lacului Techirghiol
îndeplineşte aceste calităţi la un nivel înalt, fiind deosebit de util pentru termoterapie.

În afara efectelor termice, nămolurilor li se aplică o serie de efecte chimice ş i biologice, ca

rezultat al unor compuşi chimici şi biologici din nămol asupra tegumentului, iar prin resorbţia lor
şi pătrunderea în circulaţie, şi asupra organismului.

Climatul de dealuri şi podiş în care sunt situate numeroase staţiuni balneoclimatice din ţara
noastră la altitudini între 200-300 m şi 600-800 m în zonele subcarpatice din Muntenia şi
Moldova şi în Podişul Transilvaniei (Govora, Olăneşti, Călimăneşti-Căciulata, Pucioasa, Slănic
Moldova, Sângiorz-Băi, Sovata, Vatra Dornei, Covasna, Baile Tuşnad, Gioagiu) este caracterizat
prin efectele bioclimatice sedativ indiferente (de cruţare).

28
 Teste contra rezistenţei – detectează tendoanele afectate.

- examinatorul îşi plasează mâna sub cotul examinatorului;

TESTUL NEER - se ridică membrul superior în rotaţie internă (medială), flexie antero-laterală şi
blocarea scapulei prin sprijin pe faţa superioară a umărului;
- testul este pozitiv dacă apare durerea între 80-100 grade.
- braţul pacientului este ridicat anterior la 90 de grade, cotul flectat la 90 de
grade;
- medicul va efectua o rotaţie internă forţată a umărului împingând braţul cu o
TESTUL HAWKINS mână şi pumnul cu cealaltă mână;
- apariţia unei dureri pe faţa externă a umărului semnifică un conflict
subacromial sau coraco-humeral.
- mişcarea pasivă; rotaţie internă la 90 grade antepulsie;
- conflict antero-superior şi conflict anterior coracoidian.
- cercetează un conflict subacromial;
TESTUL YOCUM - pacientul îşi plasează palma întinsă pe umărul opus prezumat sanătos, cotul
flectat la 90 de grade;
- pacientul îşi ridică cotul de pe torace contra rezistenţei.

Examen neuro-motor

- pacientul aşezat; - braţul ridicat la 90 de grade în plan scapular;

MANEVRA PATTE - antebraţul flectat la 90 de grade;
EVALUAREA - medicul încearcă să coboare antebraţul printr-o mişcare de rotaţie internă
SUBSPINOSULUI contra rezistenţei;
- răspunsul se evaluază de la 0-5.
- ridicarea anterioară a braţului în rotaţie externă contra rezistenţei;
TESTUL PALM-UP - palparea bicepsului comparativ în timpul contracţiei contra rezistenţei ;
EVALUAREA - se cercetează o ruptură a bicepsului (palparea unei mese globuloase).
BICEPSULUI
BRAHIAL
- testează supraspinosul (partea superioară a coifului);
MANEVRA JOBE - braţul în abducţie la 90 de grade;
TESTAREA - în rotaţie internă (policele îndreptat spre sol);
MUŞCHILOR - deplasare 30 de grade în faţa (în planul omoplatului) pentru testarea specifică a
COIFULUI suprspinosului.
ROTATORILOR
CONTRA
REZISTENȚEI

29
 OBIECTIV IV. PREZENTAREA CAZURILOR CLINICE CU
PERIARTRITĂ SCAPULO – HUMERALĂ
STUDII DE CAZ

Pacient nr 1.

ANAMNEZĂ

Nume şi prenume: N.I.

Vârsta: 35 ani

Sex: M

Stare civilă: căsătorit

Profesie: inginer constructor

Domiciliu: Dorneşti

Data internării: 10.02.2018

Data externării: 20.02.2018

Înălţime: - 167 cm;

Greutate: - 64 kg.

Diagnostic la internare: Periartrită dureroasă simplă neanchilozantă

Diagnostic funcţional: leziuni în tendonul supraspinosului, mobilitate redusă.

Motivele internării: dureri de umăr care s-au accentuat în special noaptea în anumite poziţii şi
moderate ziua, cu mobilitate scăzută la activităţile zilnice, contuzii, escoriaţii post – căzătură de
pe schelă.

Antecedente heredo-colaterale: în această afecţiune, pacientul nu prezintă şi alte modificări de

altă patologie.

Istoricul bolii

Comportamente: poziţie deficitară a membrului superior, durere şi contracturi musculare

accentuate, tonus muscular scăzut, mobilitate redusă la efort, tumefiere.

30
Examen clinic obiectiv

Mobilitate activă – limitată şi dureroasă în concordanţă cu tendoanele atinse, “arc dureros” în

antepulsie, utilizarea prematură a mobilităţii omoplatului în abducţie.

Mobilitate pasivă – normală (cu excepţia manevrelor de Neer şi de Hawkins efectuate în poziţii
contrare);

Examen neuro-motor: s-a făcut consult medical neurologic şi s-a constatat că nervul median a
fost compresat.

Medicaţia recomandată: repaus relativ (15 zile), antialgice (Midocalm, 2tb/zi timp de 5 zile),
antiinflamatoare ( Neo-Enduxis, 1fiolă/zi timp de 5 zile) intramuscular, infiltraţii intra-articulare
cu Diprofos 1/zi, vitamine: B1, B6 - intramuscular timp de 10 zile, comprese, cataplasme reci cu
aplicaţii locale (2-3) minute.

Programul de recuperare urmăreşte:

 diminuarea durerii si creşterea mobilităţii articulare;

 creşterea tonusului şi a forţei musculare;
 relaxarea musculaturii contracturate;
 revenirea pacientului la activităţile zilnice.

Recomandări în programul de recuperare

Electroterapia - magnetoterapie – (15’), scapulă+deltoid;

- TENS – (10’), umăr;

- interferenţial cu 2 poli – (12’), pe umăr şi deltoid;

- ultrasunet – (3’), scapulo-humeral.

Hidrokinetoterapia, hidrotermoterapia

- baia cu bule de aer sau CO2, acţiune antiinflatoare, 36-37 grade, timp de 10
minute;
- comprese reci, acţiune antiinflamatoare, 15 grade C, schimbate din 5 în 5 minute,
timp de 1 oră, 2-3 ori/zi;
- duşul cu aer cald, după dispariţia inflamaţiei, timp de 6-8 minute;
- baia cu nămol la 32 grade, 20 minute;
- hidrokinetoterapia.

Masaj: - reflexo-terapie;

- regional (cu cremă antiinflamatoare), efleuraj, fricţiune, frământat, tapotament, vibraţii;

31
 - zonal;

- împachetarea cu parafină (30’).

Kinetoterapia pe aparate: spalier, roată, minge Bobath, scripete, exerciţii individuale la saltea prin metoda
PILATES.

Tratarea umărului dureros simplu prin gimnastica medicală:

1. Stadiul acut – există trei cauze:

 tendinita extremă ca urmare a unui efort important ca intensitate şi durată;

 tendinita calcifiantă în puseu inflamator;
 migrarea de elemente calcifiante în bursa subacromio-deltoidiană, în acest caz realizându-se
imobilizarea braţului;

Se necesită imobilizarea în poziţie de repaus pentru detensionarea tendonului supraspinosului, cu

braţul dus în abducţie între 35-45 grade, cu o pernă mică sub axilă şi susţinut de o eşarfă. Se încearcă
contracţii izometrice cu rezistenţă opusă de mâinile kinetoterapeutului, care face priza distală pe antebraţ
sau chiar pe mână. Se recomandă aplicarea tehnicilor de relaxare bazate pe izometrie – tehnica “hold-
relax”şi“stabilizare ritmică”. Se lucrează din decubit dorsal, mişcările contrate fiind de antepulsie şi
retropulsie.

32
2. Stadiul subacut – permite începerea mobilizării scapulo-humerale prin mişcări pasive şi pasivo-active.

 executăm exerciţiile pentru umărul propriu-zis, pentru facilitarea mişcărilor în articulaţiile

 scapulo-toracică şi acromio-claviculară;
 primele mişcări pasive sunt cele de tracţiune cu decoaptare;
 mişcările active vor debuta prin realizarea schemei Kabat D1F pentru a pregăti activitatea pe
schema D2F.

3. Stadiul terminal – este dominat de: refacerea forţei musculare, refacerea stabilităţii, refacerea mişcării
controlate a umărului. Sunt premise toate mişcările, accentul punându-se pe cele cu rezistenţă pentru
creşterea forţei musculare şi exerciţiile izometrice, însă cu prea puţine beneficii kinetice asupra umărului.

Exerciţii pentru musculatura scapulară – kinetoterapia are un rol decisiv în redobândirea amplitudinii
articulare, prin intermediul exerciţiilor specifice;

1) Bascularea anterioară a umărului: - pacient în decubit ventral, cu membrul superior pe lângă corp, ţine
în mâini capetele unei corzi a unui sistem de scripeţi cu contragreutate. Se execută extensia simultană
simetrică a membrului superior bilateral, mobilizând greutatea – umerii sunt împinşi anterior;

2) Bascularea posterioară a umărului – acelaşi montaj de scripeţi, dar pacientul este în decubit dorsal;

3) Bascularea internă a scapulei – pacient în poziţia şezând cu mâinile împreunate la spate (lombosacrat)
– mâna membrului superior sănătos presează mâna membrului superior afectat care caută să opună
rezistenţă;

4) Bascularea externă a scapulei – pacient în decubit dorsal cu braţele la genunchi, ţine în mâini capetele
unei corzi care trece pe după tălpi, genunchii aflaţi în uşoară flexie, se extind genunchii – tracţionarea în
jos a membrului superior;

a) Exerciţii în flexie:

Exerciţiul 1. – pacientul în decubit dorsal,cu braţul ridicat în flexie maximal (pe lângă urechi) şi genunchii
flectaţi: un sac de nisip aşezat pe braţ îl menţine în această postură - cotul întins.

Exerciţiul 2. – în ortostatism, cu faţa la spalier, la distanţă de o lungime a membrului superior: mâinile

apucă bara de la nivelul umerilor; se duc fesele îndărăt, în timp ce trunchiul se înclină în faţă între braţe.

b) Exerciţii în extensie: - pacient în decubit dorsal, cu membrul superior în afara mesei, atârnând în jos;
un sac de nisip poate fi prins de braţ, un alt sac pe faţa anterioară a umărului.

c) Exerciţii în abducţie: – şezând pe un scaun lângă o masă - se aşează braţul pe masă sau pe scaun, cotul
fiind flectat la 90 grade (braţul abdus).

d) Exerciţii în rotaţia externă – în decubit dorsal, cu mâinile sub cap, pacientul caută să-şi coboare cotul
pe planul patului.

e) Exerciţiul în rotaţia internă – pacientul, şezând pe un scaun, caută să-şi aducă antebraţul la spate.

33
Ergoterapia

Tehnici ocupaţionale: - tehnici de bază: ceramică, ţesut, tâmplărie, mecanică;

- tehnici complementare: gravură, marochinărie, legătorie;

- tehnici de expresie: desen, pictură, marionete.

Examenul umărului – mobilitate activă

 flexie – antepulsie = 120-150 grade

 extensie – retropulsie = 65 grade
 adducţie = 50-65 grade
 abducţie – ridicare laterală = 110 grade
 gleno-humerală+ scapulo-toracică = 165 grade
 rotaţie internă = 90 grade
 rotaţie externă = 80 grade
 mişcări combinate
 mâna la ceafă (antepulsie + rotaţie internă)
 mâna la spate (retropulsie + rotaţie internă)

34
 Epicriza

La începutul programului de recuperare, pacientul prezenta următoarele modificări locale:

durere în articulaţia scapulo-humerală, tumefacţie, mobilitate redusă. Pe parcursul
taratamentului, la examinare s-a constatat că durerile s-au diminuat în intensitate, uşoară
recăpătare a forţei şi tonusului muscular, mobilitatea articulară îmbunătăţită.

Obiectivele de care trebuie în continuare să ţină seama pacientul după ieşirea din tratament:

- continuarea dezvoltării forţei şi rezistenţei musculare;

- refacerea controlului muscular şi abilităţii de mişcare a umărului;

- recuperarea nervului afectat şi a tendoanelor;

- creşterea treptată a gradelor de dificulate a exerciţiilor recuperatorii;

- reintegrarea în activitatea socio-profesională.

Exerciţii de urmat la domiciliu: cu benzi elastice, minge Bobath, gantere, exerciţii individuale de
Pilates la saltea.

35
Pacient nr 2.

ANAMNEZĂ

Nume şi prenume: IR

Vârsta: 40 ani

Sex: F

Stare civilă: căsătorită

Profesie: manipulator de marfă

Domiciliu: Rădăuţi

Data internării: 3.03.2018

Data externării: 13.03.2018

Înălţime - 163 cm;

Greutate - 61 kg;

Diagnostic la internare: Umăr blocat drept

Diagnostic funcţional: - pacienta prezintă rigiditate prin durere la nivelul articulaţiei umărului,
leziune inflamatoare a capsulei gleno-humerale, determinând îngroşare fibroasă şi constituind în
timp capsula retractilă.

Motivele internării: poziţie deficitară a membrului superior, durere cu debut progresiv,

exacerbate în timpul nopţii, cu imposibilitatea de a dormi pe partea dreaptă, şi la asocierea
mişcărilor umărului (pieptănat, ridicarea braţului peste cap). Durerea progresează apoi la faza
constantă în repaus, agravată de mişcările umărului, înrăutăţită de expunerea la frig, modificările
vremii.

Antecedente heredo-colaterale: în această afecţiune, pacientul nu prezintă şi alte modificări de

altă patologie.

Istoricul bolii

Comportamente: poziţie deficitară a membrului superior, durere şi contracturi musculare

accentuate, rigiditate, tonus muscular scăzut, mobilitate redusă la efort, tumefiere.

Examen clinic obiectiv: - se constată că toate mişcările articulaţiei gleno-humerale sunt reduse, şi
nu este o limitare a mişcărilor prin durere, ci prin leziuni ale scapulei, care limitează în special
abducţia şi rotaţia externă.

36
Examen neuro-motor: s-a făcut consult medical neurologic şi s-a constatat că nervul radial a fost
inflamat.

Medicaţia recomandată: în faza iniţială este utilă corticoterapia generală (Hidrocortizon

injectabil, 1fiolă/zi timp de 5 zile), antialgic (Midocalm, 1tb/zit imp de 10 zile), antiinflamatoare
nesteroidiene (Aflamil, 1 plic/zi timp de 5 zile).

Programul de recuperare urmăreşte:

 diminuarea durerii si creşterea mobilităţii articulare;

 creşterea tonusului şi a forţei musculare;
 relaxarea musculaturii contracturate;
 revenirea pacientului la activităţile zilnice.

Recomandări în programul de recuperare

Electroterapie

- tecarterpie – (20’), scapulo-humeral timp de 10 zile;

- magnetoterapie – (15’), scapulă+deltoid;
- TENS – (10’), umăr;
- interferenţial cu 2 poli – (12’), pe umăr şi deltoid;
- termoterapie cu infraroşu – (15’), scapulo-humeral;
- ultrasunet – (3’), scapulo-humeral.

37
Hidrokinetoterapia, hidrotermoterapia

- comprese reci, acţiune antiinflamatoare, 15 grade C, schimbate din 5 în 5 minute,

timp de 1 oră, 2-3 ori/zi;
- duşul cu aer cald, după dispariţia inflamaţiei, timp de 6-8 minute;
- baia cu nămol la 32 grade, 20 minute;
- duşul subacval, cu o presiune de 1,5-2 atm, 6-8 minute;
- hidrokinetoterapia.

Masaj:

- reflexo-terapie;
- regional (cu cremă antiinflamatoare), efleuraj, fricţiune, frământat, tapotament,
vibraţii;
- zonal;
- împachetarea cu parafină (30’).

Kinetoterapia pe aparate: spalier, roată, minge Bobath, scripete, benzi elastice, instalaţii cu
arcuri, gantere, haltere, exerciţii individuale la saltea prin metoda PILATES.

Tratarea umărului blocat prin gimnastică medicală:

 posturarea corectă a umărului inflamat în abducţie-rotaţie externă şi flexie de braţ;

 imobilizarea prelungită atrage scăderi importante ale forţei musculare, motiv pentru care
va pune accent deosebit pe exerciţiile de creştere a forţei musculare;
 aplicarea prelungită de caldură pe umăr înaintea începerii exerciţiilor contribuie la
obţinerea unor rezultate şi mai bune ale kinetoterapiei;
 la fel de importante sunt şi exerciţiile care utilizează greutatea propriului corp pentru a
forţa întinderea structurilor periarticulare.

După masajul selectiv urmează kinetoterapia, care se face la început prin mişcări pasive, care
sunt la umăr:

 antepulsie – unde ţinem priza pe umăr şi contrapriza pe cot ducând mâna bolnavului prin
uşoară vibraţie în antepulsie, până la un unghi pe care-l poate face bolnavul;
 retropulsie – priza este tot pe umăr şi contrapriza pe plica cotului care se face tot prin
uşoară vibraţie mişcând mâna catre spatele bolnavului.;

Mişcările de antepulsie şi retropulsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan sagital:

 rotaţie internă (în jurul unui ax vertical);

 rotaţie externă (în jurul unui ax vertical);
 abducţie şi adducţie executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.

38
Pe lângă aceste mişcări elementare umărul poate executa şi mişcări combinate ca: mână - umăr
opus, palmă - regiunea cervicală şi circumducţie.

Refacerea forţei musculare – exerciţii statice, izometrice:

 pe toate grupele de muşchi ale membrului superior, centurii şi gâtului;

 încep de la extremitatea distală, urcând spre umăr;
 efect trofic şi circulator bun.

Exerciţii cu rezistenţă

a) tonifierea musculaturii scapulare:

 bascularea anterioară a umărului (antepulsia) – realizată de micul pectoral;

 exerciţiu: pacient în poziţia şezând, cu membrul superior de-a lungul corpului în rotaţie
externă şi antebraţul în supinaţie;
 terapeutul face prize pe faţa anterioară a umărului şi pe faţa dorsală a mâinii executând
contra rezistenţei;
 pacientul execută în ordine: - extensia pumnului;
- extensia membrului superior;
- antepulsia umărului.
 bascularea posterioară a umărului (retroducţia) – realizată de fasciculul interior al
trapezului;
 exerciţiu: pacient în decubit ventral, cu braţul întins pe langă corp, cotul extins, mâna cu
palma în jos pe masă;

- terapeutul aplică prizele pe umăr şi la nivelul articulaţiei pumnului, opunându-se

extensiei pumnului şi ridicării mâinii şi antebraţului de pe planul mesei ca şi retroducţiei.

b) tonifierea musculaturii glenohumerale:

 flexia braţului – realizată de deltoidul anterior, pectoral mare, biceps brahial,

coracobrahial;
 exerciţiu: - pacient în poziţia şezând, cu membrul superior pe lângă corp, antebraţ în
supinaţie;
 pacientul ţinând în mâna o ganteră, execută flexia pumn – cot – articulaţia scapulo-
humerală.

c) extensia braţului – este realizată de marele dorsal, deltoidul posterior, marele şi micul
rotund, triceps brahial, marele pectoral (prin fascicul inferior);

 exerciţiu: - pacient în decubit lateral cu membrul superior în moderată flexie scapulo-

humerală, cot extins, antebraţul în supinaţie, pumnul şi degetele flectate;

39
  terapeutul opune rezistenţă pe faţa posterioară, 1/3 inferioară a braţului şi pe faţa dorsală
a pumnului şi mâinii;
 pacientul execută extensia degetelor, pumnului, articulaţiei scapulo-humerale.

d) adducţia braţului – realizată de marele pectoral prin fasciculul mijlociu;

 exerciţiu: - pacient în decubit dorsal, membrul superior în abducţie orizontală şi cu o

ganteră în mână execută flexia mâinii, cotului şi apoi adducţie orizontală.

e) abducţia orizontală a braţului – realizată de deltoid (fasciculul posterior) şi de toţi muşchii

extensori ai braţului;

 exerciţiu: - pacient în poziţia şezând, cu braţul suspendat în chingă la 90 grade, addus;

 se execută abducţia orizontală cu contra rezistenţă.

f) rotaţia externă a braţului – realizată de subspinos, micul rotund, supraspinos;

 exerciţiu: - pacient din poziţia şezând, cu membrul superior întins pe masă în faţă şi
antebraţul în pronaţie;
 se execută rotaţie exterioară cu supinaţiei contra rezistenţei (la nivelul palmei şi cotului);

Ergoterapia

 tehnici de bază: ceramică, ţesut, tâmplărie, mecanică;

 tehnici complementare: gravură, marochinărie, legătorie;
 tehnici de expresie: desen, pictură, marionete, etc.

Examenul umărului – mobilitate activă

 flexie – antepulsie = 90-120 grade

 extensie – retropulsie = 50 grade
 adducţie = 45-50 grade
 abducţie – ridicare laterală= 90 grade
 gleno-humerală = 80 grade
 gleno-humerală+scapulo-toracică = 150 grade
 rotaţie internă = 80 grade
 rotaţie externă = 70 grade
 mişcări combinate
 mâna la ceafă (antepulsie + rotaţie internă)
 mâna la spate (retropulsie + rotaţie internă)

40
 Epicriza

La începutul efectuării programului de recuperare, mişcările afectate mai întâti au fost rotaţia
externă, urmată de abducţie, rotaţie internă şi flexie. Pe parcursul taratamentului, la examinare s-
a constatat că durerile s-au diminuat în intensitate, uşoară recăpătare a forţei şi tonusului
muscular, mobilitatea articulară îmbunătăţită.

Obiectivele de care trebuie în continuare să ţină seama pacienta după ieşirea din tratament:

- continuarea dezvoltării forţei şi rezistenţei musculare;

- refacerea controlului muscular şi abilităţii de mişcare a umărului;
- creşterea treptată a gradelor de dificulate a exerciţiilor recuperatorii;
- reintegrarea în activitatea socio-profesională.

Exerciţii de urmat la domiciliu: cu benzi elastice, minge Bobath, gantere, exerciţii individuale de
Pilates la saltea.

41
Pacient nr. 3

ANAMNEZĂ

Nume şi prenume: SM

Vârsta: 43 ani

Sex: M

Stare civilă: divorţat

Profesie: tâmplar

Domiciliu: Vicovu de Sus

Data internării: 25.03.2018

Data externării: 05.04. 2018

Înălţime - 1,67 cm;

Greutate - 68 kg.

Diagnostic la internare: leziunea parţială a manşonului rotatorilor (umărul pseudoparalitic)

Diagnostic funcţional: tendoanele rotatorilor sunt prinse şi zdrobite între arcul acromio-coracoid
şi capul humeral, apare durere şi impotenţă funcţională pentru mişcarea de abducţie;

Motivele internării: pacientul prezintă durere spontană şi presiune iradiantă în lungul muşchiului,
echimoză şi tumefacţie locală în zona anterioară a umărului.

Antecedente heredo-colaterale: în această afecţiune, pacientul nu prezintă modificări de altă

patologie.

Istoricul bolii

Comportamente: poziţie deficitară a membrului superior, durere şi contracturi musculare

accentuate, tonus muscular scăzut, mobilitate redusă la efort, tumefiere.

Examen clinic obiectiv: mobilitate limitată, dureroasă si impotenţă funcţională, tumefacţie locală
în zona afectată.

Examenul neuro-motor: în urma examenului medical neurologic, s-a constatat că nervul radial a
fost compresat.

42
Medicaţia recomandată: repaus relativ (20 zile), antialgice (Midocalm, 2tb/zi timp de 15 zile),
antiinflamatoare (Tador, 1plic/zit imp de 5-10 zile), intramuscular (Neurosen, 1fiolă/zi timp de
10 zile).

Obiectivele recuperării funcţionale ale umărului:

 combaterea durerii, obiectiv realizat mai ales prin imobilizări sau posturări în poziţie
funcţională;
 refacerea/menţinerea mobilităţii, prin exerciţii pasive, active, autopasive, stretching;
 refacerea forţei si stabilităţii umărului, prin exerciţii cu rezistenţă;
 refacerea mişcării controlate a umărului;
 menţinerea sau ameliorarea abilităţii pentru gesturile zilnice, prin antrenarea întregului
membru superior.

Evitarea unor mişcări precum:

 ducerea mâinii la spate;

 antepulsie cu adducţie;
 rotaţie internă;
 rotaţie externă terminală.

Recomăndari în programul de recuperare

Electroterapie - tecarterpie – (20’), scapulo-humeral timp de 10 zile;

- magnetoterapie – (15’), scapulă+deltoid;

- TENS – (10’), umăr;

- interferenţial cu 2 poli – (12’), pe scapula+umăr;

- termoterapie cu infraroşu – (15’), scapulo-humeral;

- ultrasunet – (3’), scapulo-humeral.

Hidrokinetoterapia, hidrotermoterapia

- comprese reci, acţiune antiinflamatoare, 15 grade C, schimbate din 5 în 5 minute,

timp de 1 oră, 2-3 ori/zi;

- duşul cu aer cald, după dispariţia inflamaţiei, timp de 6-8 minute;

- baia cu nămol la 32 grade, 20 minute;

- băi acendente de mâini, între 35-39 grade, timp de 15-20 minute;

43
 - afuziunile, timp de 10-15 minute;

- hidrokinetoterapia.

Masaj: - reflexo-terapie;

- regional (cu cremă antiinflamatoare), efleuraj, fricţiune, frământat, tapotament,

vibraţii;

- zonal;

- împachetarea cu parafină (30’).

44
Kinetoterapia

După masajul selectiv urmează, kinetoterapia, care se face la început prin mişcări pasive, care
sunt la umăr:

- antepulsie – unde ţinem priza pe umăr şi contrapriza pe cot, ducând mâna bolnavului prin
uşoara vibraţie în antepulsie, până la un unghi pe care-l poate face bolnavul;

- retropulsie – priza este tot pe umăr şi contrapriza pe plica cotului care se face tot prin uşoară
vibraţie, miscând mâna către spatele bolnavului;
Mişcările de antepulsie şi retroplsie sunt executate în jurul unui ax transversal pe plan sagital:
- rotaţie internă (în jurul unui ax vertical);

- rotaţie externă (în jurul unui ax vertical);

- abducţie şi adducţie executate în plan frontal în jurul unui ax sagital.

Pe lângă aceste mişcări elementare, umărul poate executa şi mişcări combinate ca:

- mână-umăr opus
- palmă-regiunea cervicală
- circumducţţie.
După aceste mişcări pasive, urmează mişcările active, pe care bolnavul le execută singur, iar
după acestea se mai fac mişcări active cu rezistenţă în care maseurul opune rezistenţă, iar
pacientul încearcă să execute mişcările.

Ergoterapia

 lustruit, şlefuit pe suprafeţe verticale/orizontale, instalaţii cu manivele, etc.

Sporturi terapeutice

 înot, tenis de masă/câmp, badminton, volei, baschet.

În tratamentul de kinetoterapie prezintă 2 tipuri de recuperare funcţională:

a) recuperare fară atelă – kinetoterapia se realizează din poziţie joasă a braţului în 4 etape:

Etapa 1 – durează 10-15 zile şi cuprinde exerciţii pentru:

 mobilizarea globală a umărului;

 dinamizarea alungirii axiale a coloanei cervicale;
 relaxare;
 cot şi mână;
 izometria deltoidului.

45
Etapa a 2a – este formată de două săptămâni, în care exerciţiile devin mai complexe şi
solicitante:

Exerciţii de tip Codman, fără îngreunare;

- exerciţii de rotaţie – braţul se roteşte în direcţia acelor de ceasornic (o serie de 15 rotaţii),

apoi invers acelor de ceasornic (15 rotaţii), umărul relaxat;
- exerciţii de pendulare înainte – înapoi, cu umărul relaxat, braţul este mişcat în faţa şi în
spate (serie de 20);
- exerciţii de pendulare în lateral – braţul este mişcat stânga - dreapta (serie de 20).
 mişcări activo – pasive şi auto – pasive cu ajutor;
 mişcări active.

Etapa a 3a – se instalează la aproximativ o lună, în care exerciţiile active vor îndeplini funcţiile
de flexie, abducţie şi adducţie.

Etapa a 4a – reprezintă etapa de refacere funcţională, când toate mişcările active sunt posibile,
urmărind tonifierea musculară, stabilitatea şi mobilitatea controlată a umărului.

Mobilizări combinate ale umărului:

 dublu combinate: - abducţie + rotaţie externă; - flexie + rotaţie externă;

- adducţie + rotaţie internă; - extensie + rotaţie internă;
 triplu combinate: - flexie + abducţie + rotaţie externă;
- extensie + adducţie + rotaţie internă;

Mobilizări autopasive:

 automobilizare cu membrul superior sănătos: - mâna prinde ½ inferioară a antebraţului,

se execută autoflexia, autoabducţia, autoadducţia;
 din ortostatism – cu faţa la spalier, la distanţă de o lungime de membrul superior – se
apucă bara la nivelul umerilor, se flectează treptat genunchii => autoflexia;
 din lateral => autoabducţia.

Exerciţii de tip Codman:

 trunchiul aplecat în faţă la 90 grade, cu braţul sănătos sprijinit pe o masă – braţul lezat
atârnă liber;
 în mână o greutate – mişcarea trunchiului creează o pendulare a membrului superior, de
ante/retroducţie şi circulară.
 => o mişcare “autopasivă”, cu tracţiuni în ax (se desprinde capul humerusului de
manşonul rotatorilor şi de ligamentul acromiocoracoid);

Mobilizări active libere pentru creşterea mobilităţii

46
  sunt executate de pacient, fără ajutor;
 pe toate direcţiile de mişcare, cu/fără baston, la spalier, cu mingea medicinală, la perete
etc.

Epicriza

Rezultatatele obinute în urma aplicării tratamentului bfkt, sunt prezentate în dinamica

evoluţiei pacientului, pornind de la valorile înregistrate la prima examinare, pe parcursul
programului de recuperare şi până la ieşirea din tratament.

Obiectivele de care trebuie în continuare să ţină seama pacientul după ieşirea din tratament:

- continuarea dezvoltării forţei şi rezistenţei musculare;

- refacerea controlului muscular şi abilităţii de mişcare a umărului;

- recuperarea nervului afectat şi a tendoanelor;

- creşterea treptată a gradelor de dificulate a exerciţiilor recuperatorii;

- reintegrarea în activitatea socio-profesională.

Exerciţii de urmat la domiciliu: cu benzi elastice, minge Bobath, gantere, exerciţii individuale de
Pilates la saltea, exercitii de tip Codman+sporturile terapeutice.

47
 CONCLUZII

La finalul tratamentului, pacienţilor li s-a recomandat să continue acasă, zilnic, o parte din
exerciţiile învăţate pentru întreţinere, să evite activităţile care le-ar putea suprasolicita
articulaţiile umărului, să evite mediile reci, umede, toate acestea pentru menţinerea sănătăţii
umărului şi pentru a preveni o eventuală recidivă.

În instruirea pacienţilor, încă de la începutul programului de recuperare asupra obiectivelor

urmărite şi efectele exerciţiilor fizice asupra organismului, formarea unor motivaţii puternice au
dus la optimizarea tratamentului prin participarea lor conştientă şi activă.

Programele de recuperare concepute au contribuit la:

 refacerea complianţei tendinoase şi valorilor articulare;

 accelerarea resorbţiei proceselor inflamatorii;
 refacerea tonusului, a forţei şi rezistenţei musculare;
 refacerea controlului motor şi a abilităţii umărului afectat;
 readaptarea la efort a pacienţilor şi reintegrarea lor cât mai completă în activitatea socio-
profesională.

Analiza rezultatelor finale

Prin aplicarea procedeelor de mobilizare pasivă, pasivo-activă şi active s-au obţinut în final
valorile normale ale mobilităţii articulare. Odată cu înlăturarea durerii, scăderii impotenţei
funcţionale şi dezvoltarea forţei musculare s-a ajuns la creşterea stabilităţii articulare şi abilităţii
mişcărilor.

La sfârşitul etapelor, pacienţii au fost instruiţi asupra programului de întreţinere şi de

prevenire a recidivelor. Din urmărirea în timp a pacienţilor, se poate spune că nu s-au semnalat
aspecte de recidivă ale afecţiunilor acestora, colaborarea lor fiind cu interes şi seriozitate.

48
 BIBLIOGRAFIE

1. Paun R. – TRATAT DE MEDICINĂ INTERNĂ – Editura Medicală, Bucureşti, 1999.

2. www.ortokinetic.ro

3. www.medreflexline.ro

4. Zaharia C. – ELEMENTE DE PATOLOGIE A APARATULUI LOCOMOTOR –

Editura Metropol, 1994.

5. Sbenghe T. – RECUPERAREA MEDICALĂ A SECHELELOR POSTTRAUMATICE

ALE MEMBRELOR – Editura Medicală, Bucureşti, 1981.

6. Roşulescu E. – KINETOTERAPIA ÎN RECUPERAREA AFECŢIUNILOR

REUMATOLOGICE – Editura Universitaria, Craiova, 2009.

7. Şerbescu C. – METODE DE REEDUCARE POSTURALĂ

8. https://biblioteca.regielive.ro

9. Rădulescu A. – ORTOPEDIE CHIRURGICALĂ – Editura Medicală, Bucureşti, 1957.

10. https://www.scribd.com

11. https://kinetoterapii.ro

12. www.kinetoterapierecuperaremedicala.ro

49
ANEXE

50
51
52
53
54
55
56
57
58
TAPING ÎN UMĂRUL DUREROS + EDEM (drenaj limfatic)

59