CASE OF EWEIDA AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - (Romanian Translation) by The COE Human Rights Trust Fund PDF

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.
Prezenta traducere a
fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului
Europei (www.coe.int/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai
multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul
acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2013. This translation was
commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe
(www.coe.int/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see
the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2013. La présente
traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du
Conseil de l’Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus
renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent
document.
SECŢIA A PATRA
CAUZA EWEIDA ŞI ALŢII împotriva MARII BRITANII
(Cererile nr. 48420/10, 59842/10, 51671/10 şi 36516/10)
HOTĂRÂRE
[Extracte]
STRASBOURG
15 ianuarie 2013
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din

Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
HOTĂRÂREA EWEIDA ŞI ALŢII împotriva MARII BRITANII 1
În cauza Eweida şi alţii c. Regatului Unit,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită în
Camera compusă din:
David Thór Björgvinsson, Preşedinte,
Nicolas Bratza,
Lech Garlicki
Päivi Hirvelä,
Zdravka Kalaydjieva,
Nebojša Vučinić,
Vincent A. De Gaetano, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier de Secţie,
Deliberând în camera de consiliu pe 4 septembrie şi 11 decembrie 2012,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la acele date:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află patru cereri (nr. 48420/10, 59842/10,
51671/10 şi 36516/10) contra Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de
Nord depuse la Curte, potrivit articolului 34 din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale („Convenţia”) de către patru
cetăţeni britanici, dna Nadia Eweida, dna Shirley Chaplin, dna Lillian
Ladele şi dl Gary McFarlane („reclamanţii”), la 10 august 2010, 29
septembrie 2010, 03 septembrie 2010 şi, respectiv, 24 iunie 2010.
2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de Aughton Ainsworth, o societate de
avocaţi din Manchester, (dna Eweida), dl Paul Diamond, (dna Chaplin şi dl
McFarlane), şi Ormerods, un cabinet de consultanţă juridică din Croydon,
Surrey, (dna Ladele). Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost
reprezentat de către agentul său, dna Ahila Sornarajah.
3. Reclamanţii s-au plâns că dispoziţiile de drept intern nu le-au protejat
în mod adecvat dreptul de a-şi manifesta religia. Dna Eweida şi dna Chaplin
se plâng în special cu privire la restricţiile impuse de către angajatorii lor în
privinţa portului unei cruci la gâtul lor. Dna Ladele şi dl McFarlane s-au
plâns în special cu privire la sancţiunile impuse împotriva lor de către
angajatori, ca urmare a suspiciunilor primilor cu privire la oferirea unor
servicii care ar fi tolerat uniunea dintre homosexuali. Dna Eweida, dna
Chaplin şi dl McFarlane au invocat articolul 9 din Convenţie, privit separat
şi combinat cu articolul 14, în timp ce doamna Ladele s-a plâns doar în
temeiul articolului 14 coroborat cu articolul 9.
4. La 12 aprilie 2011, cererea dnei Chaplin a fost reunită cu cea a dnei
Eweida, iar cererea dlui McFarlane cu cea a dnei Ladele. Toate cele patru
cereri au fost comunicate Guvernului. De asemenea, Curtea a decis să se
pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul cererilor în acelaşi timp
2 HOTĂRÂREA EWEIDA ŞI ALŢII împotriva MARII BRITANII
(articolul 29 § 1). La data adoptării prezentei hotărâri, s-a mai decis să se

reunească toate cele patru cereri.
5. Calitatea de terţi intervenienţi le-a fost acordată de către preşedinte, în
cadrul procedurii scrise, următoarelor persoane şi organizaţii (articolul 36 §
2 din Convenţie şi articolul 44 § 2): Comisia pentru egalitate şi drepturile
omului; Societatea Seculară Naţională, Dr. Jan Camogursky şi Alianţa
fondului de apărare; episcopul Michael Nazir-Ali, Premier Christian Media
Trust, Episcopii din Chester şi Blackburn; Associazione Giuseppi Dossetti: i
Valori, Observatorul intoleranţei şi discriminării împotriva creştinilor din
Europa; Liberty; Institutul Clapham şi KLM; Centrul European pentru Lege
şi Justiţie; Lord Carey din Clifton; şi Fédération Internationale des ligues
des Droits de l’Homme (FIDH, CIJ, ILGA-Europe).
6. Şedinţa publică s-a desfăşurat în Palatul Drepturilor Omului,
Strasbourg, pe 4 septembrie 2012 (art. 59 § 3).
S-au prezentat în faţa Curţii:
(a) pentru Guvern
Dna Ahila SORNARAJAH Agent guvernamental
Dl James EADIE QC Consilier
Dna Dan SQUIRES Consilier
Dna Suzanne LEHRER Consultant
Dl Hilton LESLIE Consultant
Dl Wally FORD Consultant
(b) pentru reclamant
Dl James DINGEMANS QC Consilier
Dna Sarah MOORE Consilier
Dl Thomas ELLIS Jurisconsult
Dl Gregor PUPPINCK Consultant
(c) pentru cel de-al treilea reclamant
Dna Dinah ROSE QC Consilier
Dl Ben JAFFEY Consilier
Dl Chris MCCRUDDEN Consilier
Dl Mark JONES Consultant
Dl Sam WEBSTER Consultant
(d) pentru cel de-al doilea şi al patruleareclamant
Dl Paul DIAMOND Consilier
Dl Paul COLEMAN Consilier
Dl Pasha HMELIK Consilier
Dna Andrea WILLIAMS Consultant
Dl Andrew MARSH Consultant
Curtea a audiat concluziile dlui Mr Eadie QC pentru Guvern, ale

dlui Dingemans QC pentru dna Eweida, ale dnei Rose QC pentru dna
Ladele şi ale dlui Diamond pentru dna Chaplin şi dl McFarlane.
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
2. Primul dintre reclamanţi, dna Eweida, s-a născut în 1951 şi locuieşte

în Twickenham. Al doilea reclamant, dna Chaplin, s-a născut în 1955 şi
locuieşte în Exeter. Al treilea reclamant, dna Ladele, s-a născut în 1960 şi
locuieşte în Londra. Cel de-al patrulea reclamant, dl McFarlane, s-a născut
în 1961 şi locuieşte în Bristol.
3. Circumstanţele cauzei, aşa cum au fost prezentate de către părţi, pot fi
rezumate după cum urmează.
A. Dna Eweida
4. Primul dintre reclamanţi, care şi-a trăit primii 18 ani din viaţă în
Egipt, este un creştin copt practicant. Din 1999 a lucrat în calitate de
funcţionar al serviciului de check-in pentru British Airways Plc, o companie
privată.
5. British Airways le-a cerut tuturor funcţionarilor săi care intrau în
contact cu publicul portul obligatoriu de uniformă. Până în 2004, uniforma
pentru persoanele de sex feminin includea o bluză cu guler înalt. În 2004,
British Airways a introdus o nouă uniformă, care includea o bluză cu
decolteu pentru persoanele de sex feminin, care trebuia purtată împreună cu
o cravată uşor de ascuns sau lejer de legat la gât. A fost elaborat un ghid
vestimentar, care stabilea reguli detaliate despre fiecare detaliu al uniformei.
Acesta includea următorul pasaj, în secţiunea intitulată „Accesoriile
feminine”:
“Orice accesoriu sau articol vestimentar pe care angajatul îl poartă din motive
religioase trebuie să stea acoperit tot timpul de uniformă. Dacă, totuşi, este imposibil a
fi îndeplinită această condiţie, având în vedere natura articolului şi modalitatea în care
acesta se poartă, este necesară o aprobare din partea managementului local cu privire
compatibilitatea cu standardele uniformei, dacă această aprobare nu este deja
conţinută de ghidul vestimentar. ... NB Niciun alt articol nu poate fi purtat împreună
cu uniforma. Veţi fi nevoiţi să înlăturaţi orice alt articol sau bijuterie care nu se
conformează regulilor de mai sus.”
6. Atunci când un angajat s-a prezentat la locul de muncă purtând un
articol care nu respecta codul vestimentar, British Airways îi solicita de
obicei acestuia să elimine articolul respectiv sau, dacă era necesar, să se
întoarcă acasă pentru a-şi schimba hainele. Timpul pierdut de către angajat
pentru aranjarea ţinutei sale era dedus din salariul său. Cu privire la
articolele vestimentare considerate de British Airways ca fiind obligatorii în
anumite religii şi care nu puteau fi ascuse sub uniformă, a fost acordată o
autorizaţie angajaţilor Sikh de sex masculin să poarte un turban de culoare
bleu închis sau alb sau să afişeze brăţara Sikh vara, dacă ar fi obţinut
autorizaţia de a purta o cămaşă cu mânecile scurte. Femeile musulmane
membre ale personalului de la sol au fost autorizate să poarte hijab-uri
(văluri) în culorile aprobate de British Airways.
7. Până la 20 mai 2006, dna Eweida a purtat o cruce la serviciu, ascunsă
sub hainele ei. Pe 20 mai 2006, ea a decis să poarte crucea la vedere, ca
dovadă a apartenenţei sale la o credinţă. Când a ajuns la serviciu în acea zi,
managerul i-a cerut să-şi scoată crucea şi lanţul sau să le ascundă sub
cravată. Dna Eweida a refuzat să o facă iniţial, dar în cele din urmă a
consimţit să respecte instrucţiunile date după ce a discutat cu un manager de
nivel superior. Pe 7 august 2006, dna Eweida s-a prezentat din nou la
serviciu cu crucea la vedere şi iarăşi s-a conformat codului vestimentar, fără
vreo convingere, după ce a fost avertizată că dacă ar fi refuzat, ar fi fost
trimisă acasă fără să fie plătită. Pe 20 septembrie 2006, aceasta a refuzat să
ascundă sau să înlăture crucea şi a fost trimisă acasă fără a fi plătită până în
momentul în care ar fi decis să-şi îndeplinească obligaţia contractuală de a
respecta codul vestimentar. Pe 23 octombrie 2006, i s-a oferit un post
administrativ care nu presupunea contactul cu clienţii şi portul unei
uniforme, dar aceasta a respins oferta.
8. La mijlocul lui octombrie 2006, au apărut mai multe articole de presă
referitoare la cazul dnei Eweida şi cu tentă critică la adresa companiei
British Airways. Pe 24 noiembrie 2006, British Airways a anunţat o
revizuire a politicilor sale vestimentare în privinţa afişării de simboluri
religioase. Urmând consultarea cu membrii companiei şi reprezentanţii
sindicatelor, s-a decis, pe 19 ianuarie 2007, să se implementeze o nouă
politică. Producând efecte din 1 februarie 2007, afişarea simbolurilor
religioase şi de caritate era permisă doar cu autorizaţia prealabilă. Anumite
simboluri precum crucea şi steaua lui David primeau autorizări imediate.
Dna Eweida a revenit la serviciu pe 3 februarie 2007, cu permisiunea de a
purta crucea, în conformitate cu noua politică. Cu toate acestea, British
Airways a refuzat să-i acorde compensaţii pentru veniturile pierdute în
perioada în care a ales să nu se prezinte la serviciu.
9. Dna Eweida a introdus o cerere la Tribunalul pentru Litigiile de
Muncă pe 15 decembrie 2006, solicitând, inter alia, daune pentru
discriminarea indirectă, contrară regulii 2 din Regulamentul privind
egalitatea în muncă din 2003 (Religie şi convingeri) („Regulamentul din
2003”: a se vedea paragraful 41 de mai jos), dar şi constatarea încălcării
dreptului său de a-şi manifesta religia, contrară articolului 9 din
Convenţie. Tribunalul pentru Litigiile de Muncă a respins cererea dnei
Eweida. Această instanţă a statuat că portul crucii la vedere nu reprezenta
un imperativ al credinţei creştine, ci dorinţa proprie a dnei Eweida. Nu a
existat niciun alt precedent, la un număr de aproximativ 30,000 de angajaţi
care purtau uniformă, în sensul introducerii unei astfel de solicitări sau de
cereri, cu atât mai puţin vreun refuz de a se prezenta la muncă, dacă aceasta
nu i-ar fi îndeplinită. Prin urmare, reclamantul nu a reuşit să demonstreze că

politica vestimentară a dezavantajat creştinii în general, necesar fiind să se
stabilească acest fapt în cererea privind discriminarea indirectă.
10. Dna Eweida a contestat hotărârea la Tribunalul de Apel pentru
Litigiile de Muncă, care a respins apelul pe 20 noiembrie 2008. Tribunalul
de Apel pentru Litigiile de Muncă a reţinut că nu era necesar pentru dna
Eweida să dovedească faptul că şi alţi creştini s-au plâns cu privire la
politica vestimentară, din moment ce o persoană putea fi dezavantajată în
mod special, în sensul regulii 3(1) din Regulamentul din 2003, chiar dacă
aceasta respecta, fără să vrea, restricţiile asupra simbolurilor religioase
purtate la vedere. Cu toate acestea, Tribunalul de Apel pentru Litigiile de
Muncă a concluzionat că ideea de discriminare indirectă implica
discriminarea înpotriva unui grup definit şi că reclamantul nu a adus dovada
dezavantajării acelui grup.
11. Dna Eweida a înaintat un apel la Curtea de Apel, aceasta
respingându-l la 12 februarie 2010. Curtea a statuat că Tribunalul pentru
Litigiile de Muncă şi Tribunalul de Apel pentru Litigiile de Muncă au comis
o eroare de drept şi că ceea ce era necesar pentru stabilirea discriminării
indirecte era simpla dovadă a existenţei unui dezavantaj în cazul unui singur
individ. Curtea de Apel a respins acest argument, pe care nu l-a considerat
ca fiind întemeiat pe dispoziţiile Regulamentului din 2003. Aceasta a
aprobat însă poziţia Tribunalului de Apel pentru Litigiile de Muncă, atunci
când a reţinut că:
„... pentru existenţa discriminării indirecte, trebuie să poată fi făcute afirmaţii
generale reale despre un grup religios, astfel încât angajatorul să poată aprecia în mod
rezonabil că orice prevedere specială poate avea un impact negativ disparat asupra
grupului.”
Mai mult, chiar dacă argumentele juridice ale dnei Eweida erau corecte,
iar discriminarea indirectă ar fi fost echivalentă cu dezavantajul creat unui
singur individ şi rezultând din dorinţa de a-şi manifesta cedinţa într-un
anume fel, constatările ale Tribunalului pentru Litigiile de Muncă au condus
la faptul că regula a reprezentat un mijloc proporţional pentru atingerea unui
scop legitim. Timp de aproximativ şapte ani, nimeni, inclusiv dna Eweida,
nu s-a plâns vreodată de această regulă şi, odată ce problema a fost ridicată,
ea a fost adresată în mod corespunzător. În schimb, compania British
Airways s-a oferit să-l detaşeze pe reclamant într-un post unde să nu intre în
contact cu publicul, fără a-şi pierde onorariile pentru munca prestată, dar
reclamantul a ales să respingă oferta şi să renunţe în schimb la serviciu,
solicitând onorariile drept compensaţie. În plus, Curtea de Apel nu a luat în
considerare faptul că jurisprudenţa aceste instanţe cu referire la articolul 9
din Convenţie îi este favorabilă dnei Eweida. Aceasta a făcut trimitere la
hotărârea Camerei Lorzilor în cauza R (SB) c. Governors of Denbigh High
School [2006] UKHL 15, unde Lordul Bingham a analizat jurisprudenţa
Curţii şi a Comisiei şi a conchis:
„Instituţiile de la Strasbourg nu au putut stabili existenţa unei ingerinţe în dreptul de

a-ţi manifesta convingerile religioase în practică sau să remarce dacă vreo persoană a
fost acceptată în mod voluntar în cadrul unui serviciu sau a unei funcţii care nu se
potriveşte cu această practică ori să remarce dacă există şi alte posibilităţi pentru ca o
persoană să practice sau să respecte tradiţiile religioase fără inconveniente sau
dificultăţi excesive”.
12. Pe 26 mai 2010, Curtea Supremă a respins recursul dnei Eweida.
B. Dna Chaplin
13. Cel de-al doilea reclamant este, de asemenea, creştină practicantă.

Domnia sa a purtat o cruce la vedere, agăţată de un lanţ în jurul gâtului, de
la botezul său din 1971, ca expresie a credinţei sale. Aceasta consideră că
renunţarea la cruce ar semnifica o profanare a credinţei sale.
14. Dna Chaplin a devenit asistentă medicală în 1981 şi a fost angajată la
Royal Devon şi Exeter NHS Foundation Trust, un spital de stat, din aprilie
1989 până în iulie 2010, cu un parcurs profesional de excepţie. La
momentul desfăşurării evenimentelor în discuţie, aceasta lucra la o secţie de
geriatrie. Spitalul avea o politică uniformă, bazată pe directivele
Departamentului de Sănătate. Politica spitalului privind uniforma prevedea
în paragraful 5.1.5 că, „În cazul în care sunt purtate, bijuteriile trebuie să fie
discrete”, iar în paragraful 5.3.6, următoarele:
“5.3.6 Pentru a reduce la minim riscul de infectare al crucii, bijuteriile vor fi [sic]
purtate cât se poate de puţin (see 5.1.11). Acestea pot fi:
Un inel simplu şi neted, care nu va dăuna igienii mâinilor,

O pereche de cercei simpli, discreţi.
Colierele nu vor fi purtate pentru a se reduce riscul de accidentare a pacienţilor în

executarea manevrelor medicale necesare.
Piercingul facial ar trebui îndepărtat sau acoperit.”

Paragraful 5.1.11 prevedea:
„Orice membru al personalului care doreşte să poarte anumite tipuri de haine sau
bijuterii din motive religioase ori culturale trebuie să supună acest fapt managerului de
direcţie, care nu va refuza în mod nejustificat aprobarea.”
Evidenţa cazurilor din faţa Tribunalului pentru Litigiile de Muncă releva
că, din motive de sănătate şi siguranţă, unei alte asistente de religie creştină
i s-a cerut să renunţe la cruce şi lanţ, iar două asistente Sikh au fost anunţate
că nu puteau purta braţări sau kirpane, şi că trebuie să respecte aceste
instrucţiuni. Unor doi medici musulmani de sex feminin li s-a dat
permisiunea să poarte hijab-ul strans, făcându-l să semene cu o cagulă.
15. În iunie 2007, au fost introduse noi uniforme la spital, care includeau
pentru prima dată o tunică cu gulerul în formă de V, pentru asistente. În
iunie 2009, managerul dnei Chaplin i-a cerut acesteia să renunţe la „colier”.
Dna Chaplin a insistat privitor la valoarea de simbol religios a crucii şi a

solicitat aprobarea să o poarte. Aceasta a fost refuzată, din motivul că lanţul
şi crucea ar putea da naştere la accidente în cazul în care vreun pacient în
vârstă ar fi tras de ele. Dna Chaplin a propus apoi să poarte crucea legată de
un lanţ cu verigi magnetice, care s-ar fi rupt imediat ce ar fi fost tras de
vreun pacient. Cu toate acestea, autoritatea de sănătate a respins solicitarea,
motivând că ar exista în continuare riscul ca acea cruce să se balanseze liber
şi să intre, de exemplu, în contact cu rănile deschise. În cele din urmă, s-a
sugerat că s-ar putea lega crucea şi lanţul de insigna de identificare. Toţi
membrii personalului erau obligaţi să poarte o insignă de identificare prinsă
la buzunar sau de un şnur. La fel de adevărat este că era necesar a fi
înlăturate insigna şi şnurul în exercitarea atribuţiilor profesionale şi, din
acest motiv, reclamantul a respins această sugestie. În noiembrie 2009,
doamna Chaplin a fost detaşată într-o funcţie din afara activităţii de
asistentă, funcţie care a fost desfiinţată în iulie 2010.
16. Domnia sa a înaintat o plângere la Tribunalul pentru Litigiile de
Muncă în noiembrie 2009, invocând atât discriminarea directă, cât şi cea
indirectă, din motive religioase. În hotărârea sa din 21 mai 2010, Tribunalul
pentru Litigiile de Muncă a reţinut că nu a existat vreo discriminare directă,
din moment ce poziţia conducerii spitalului se fundamenta pe sănătatea şi
siguranţa pacienţilor, iar nu pe cauze religioase. În privinţa capătului de
cerere privind discriminarea indirectă, s-a reţinut că nu a existat vreo dovadă
potrivit căreia „persoanele”, altele decât reclamanta, au fost victime ale unui
dezavantaj individual. Mai mult, răspunsul conducerii spitalului la cererea
dnei Chaplin de a purta crucea la vedere a respectat criteriul
proporţionalităţii.
17. Reclamanta a fost sfătuită ca, în lumina hotărârii Curţii de Apel din
cazul dnei Eweida, o contestare a hotărârii Tribunalului de Apel pentru
Litigiile de Muncă nu ar fi avut şanse de succes.
C. Ms Ladele
18. Cel de-al treilea reclamant este de religie creştină. Ea este de părere
că mariajul este uniunea viageră dintre un bărbat şi o femeie şi crede sincer
că o constituire a parteneriatelor civile între persoanele de acelaşi sex vin în
contradicţie cu legea lui Dumnezeu.
19. Dna Ladele a fost angajată de London Borough of Islington, o
autoritate publică locală, din 1992. Islington avea o politică de egalitate şi
diversitate intitulată „Demnitate pentru toţi”, politică ce conţinea, inter alia,
următoarele principii:
„Islington este mândră de diversitatea sa, iar consiliul va combate discriminarea în
orice formă manifestată de aceasta. ‘Demnitate pentru toţi’ ar trebui să devină
experienţa personalului Islington, a rezidenţilor şi a utilizatorilor de servicii, indiferent
de vârstă, sex, handicap, credinţă, rasă, orientare sexuală, naţionalitate, venit sau stare
de sănătate. ...
Consiliul va promova coeziunea socială şi egalitatea pentru toate grupurile şi se va

axa, cu prioritate, pe discriminarea de vârstă, dizabilităţi, sex, rasă, religie şi orientare
suxuală. ...
În general, Islington va:
(a) Promova ceziunea socială prin popularizarea valorilor comune împărtăşite şi

înţelegere, susţinute de egalitate, respect şi demnitate pentru toţi. ...
Ţine de politica Consiliului ca toată lumea să fie tratată în mod echitabil şi fără nicio
discriminare. Islington urmăreşte să se asigure că:
 Personalul beneficiază de corectitudine şi egalitate de tratament la locul

de muncă
 Clienţilor li se oferă servicii la care au acces în mod egal şi echitabil
 Personalul şi clienţii sunt trataţi cu demnitate şi respect
Consiliul va fi ferm în eliminarea tuturor barierelor discriminatorii care ar împiedica

oamenii să beneficieze de oportunităţile de muncă şi serviciile la care sunt îndrituiţi.
Consiliul nu va tolera procese, atitudini şi comportamente care conduc la
discriminare, inclusiv hărţuirea, victimizarea şi intimidarea prin prejudiciere,
ignoranţă, lipsă de atenţie şi stereotipie. ...
Toţi angajaţii trebuie să cultive aceste valori oricând şi să-şi exercite serviciul în
limitele politicii. Angajaţilor care încalcă principiile politicii li se vor putea aplica
măsurile disciplinare.”
20. În 2002, dna Ladele a devenit ofiţer de stare civilă, care înregistra
naşterile, decesele şi căsătoriile persoanelor. Cu toate că era remunerată de
autoritatea locală şi avea datoria să respecte politicile ei, ea nu era angajata
acesteia, exercitându-şi în schimb activitatea sub egida Oficiului General al
Stării Civile. Legea parteneriatului civil din 2004 a intrat în vigoare în
Regatul Unit pe 5 decembrie 2005. Acest act normativ prevedea
posibilitatea înregistrării parteneriatelor civile între persoanele de acelaşi
sex, garantându-se drepturile şi obligaţiile echivalente celor ale unui cuplu
căsătorit. În decembrie 2005, Islington a decis să desemneze înregistrarea
parteneriatelor civile tuturor ofiţerilor de stare civile. Acest lucru nu era
necesar; legislaţia impunea pur şi simplu asigurarea numărului optim de
ofiţeri de stare civilă pentru înregistrarea parteneriatelor civile în regiune.
Câteva dintre autorităţile locale ale Regatului Unit au manifestat o altă
abordare, permiţându-le ofiţerilor de stare civilă să formuleze obiecţia de
religie împotriva constituirii de parteneriate civile, prin refuzul de a fi
desemnaţi pentru înregistrarea acestora.
21. La început, dnei Ladele i s-a permis să facă aranjamente informale
cu ai săi colegi, schimbând cu ei sarcinile de muncă, astfel încât să nu
ajungă să oficieze ceremoniile de înregistrare a parteneriatelor civile. Cu
toate acestea, în martie 2006, doi dintre colegii săi s-au plâns că refuzul ei
de a îndeplini aceste atribuţii avea un caracter discriminatoriu. Într-o

scrisoare din 1 aprilie 2006, dnei Ladele i s-a comunicat că, în viziunea
autorităţii locale, refuzul de a oficia parteneriatele civile ar putea face
incidente dispoziţiile Codului de Conduită şi principiile politicii de
egalitate. Domniei sale i s-a solicitat să confirme în scris că va oficia din
acel moment parteneriatele civile. Cel de-al treilea reclamant a refuzat să
colaboreze, cerând autorităţii locale să permită aranjamentele pentru a-i fi
respectate convingerile. Până în mai 2007, atmosfera din oficiu s-a
înrăutăţit. Refuzul dnei Ladele de a oficia parteneriatele civile a cauzat
dificultăţi în programarea rotaţiilor, creând o sarcină în plus pentru ceilalţi.
De asemenea, au existat plângeri din partea colegilor homosexuali care s-au
simţit nedreptăţiţi. In mai 2007, autoritatea locală a iniţiat o anchetă
preliminară, care s-a încheiat în iulie 2007, cu recomandarea care menţiona
că împotriva dnei Ladele poate fi introdusă o plângere disciplinară oficială,
ea aducând atingere, prin refuzul de a oficia constituirea parteneriatelor
civile din motive de orientare sexuală a părţilor, prevederilor Codului de
Conduită şi politicii de egalitate şi diversitate a autorităţii locale. Pe 16
august 2007 a avut loc o audiere. Urmare a acesteia, dna Ladele a fost
solicitată să semneze o nouă fişă de post care presupunea administrarea
actelor de constituire a parteneriatelor civile şi alte aspecte legate de
parteneriatele civile, însă fără condiţia de a oficia ceremonii.
22. Dna Ladele a înaintat o acţiune în faţa Tribunalului pentru Litigiile
de Muncă, invocând discriminarea directă şi indirectă din motive de religie
sau convingeri şi hărţuire. Pe 1 decembrie 2007, Legea privind statistica şi
înregistrarea civilă din 2007 a intrat în vigoare şi, în loc să rămână un ofiţer
angajat al Oficiului General al Stării Civile, dna Ladele a devenit angajatul
autorităţii locale, care avea acum puterea să o concedieze. S-a menţionat în
faţa Tribunalului pentru Litigii de Muncă faptul că dacă reclamantul va
pierde procesul, va fi concediat mai mult decât probabil.
23. Pe 3 iulie 2008, Tribunalul a admis capetele de cerere privind
discriminarea religioasă directă şi indirectă şi hărţuirea, reţinând că
autoritatea locală „a conferit o mai mare importanţă drepturilor lesbienelor,
gay-lor, bisexualilor şi transexualilor decât drepturilor (dnei Ladele) ca
practicant al confesiunii creştin-ortodoxe”. Autoritatea locală a contestat
hotărârea la Tribunalul de Apel pentru Litigiile de Muncă, care a trimis
cauza spre rejudecare Tribunalului pentru Litigiile de Muncă. Această
instanţă a reţinut că poziţia autorităţii locale în ceea ce o priveşte pe dna
Ladele era proporţională în vederea atingerii scopului urmărit, şi anume
asigurarea unui serviciu de înregistrare lipsit de orice discriminare.
24. Hotărârea Tribunalului de Apel pentru Litigiile de Muncă a fost
contestată în faţa Curţii de Apel care, pe 15 decembrie 2009, a confirmat
concluziile Tribunalului de Apel pentru Litigiile de Muncă. Aceasta a
statuat, la paragraful 52:
„...împrejurarea că refuzul dnei Ladele de a oficia constituirea parteneriatelor civile

era fundamentată pe concepţia sa religioasă asupra căsătoriei nu putea îndritui
concluzia potrivit căreia autorităţilor din Islinton nu le-ar fi permis să-şi pună în
aplicare scopul în totalitate, şi anume că toţi ofiţerii de stare civilă ar trebui să oficieze
constituirea parteneriatelor civile ca pe o obligaţie ce decurge din politica Demnitate
pentru Toţi. Dna Ladele a fost angajată într-o funcţie publică şi lucra pentru o
autoritate publică; era obligată să presteze o sarcină pur seculară, ca parte din
atribuţiile funcţiei sale; refuzul dnei Ladele de a îndeplini acea atribuţie presupunea un
tratament discriminatoriu împotriva persoanelor gay; i s-a cerut să presteze acea
sarcină, dată fiind existenţa politicii Demnitate pentru Toţi a Islington, al cărui
lăudabil scop era să evite sau cel puţin să diminueze discriminarea printre angajaţii
Islington, precum şi discriminarea între angajaţii Islington şi membrii comunităţii pe
care o slujeau; refuzul dnei Ladele a adus o ofensă cel puţin a doi dintre colegii săi
gay; obiecţia dnei Ladele se fundamenta pe concepţia sa despre căsătorie, ceea ce nu
era de esenţa religiei sale; cerinţa Islington nu o împiedica nicicum să-şi manifeste
religia aşa cum considera de cuviinţă.”
Curtea de Apel a concluzionat că articolul 9 din Convenţie şi
jurisprudenţa Curţii conduceau la concluzia că dorinţa dnei Ladele de a-i fi
respectate convingerile religioase nu ar trebui permisă astfel încât „...să
anuleze preocuparea Islington de a se asigura, de către toţi ofiţerii de stare
civilă, respectul egal pentru comunitatea homosexualilor şi pentru cea a
heterosexualilor.” Aceasta a reţinut apoi că încă de pe vremea de când
Regulamentul din 2007 a intrat în vigoare (a se vedea paragraful 42 de mai
jos), odată ce dna Ladele a fost desemnată în funcţia de ofiţer care să
oficieze parteneriatele civile, Islington nu era doar îndrituit, ci chiar obligat
să-i ceară acesteia să oficieze parteneriatele civile.
25. Recursul introdus de către reclamant în faţa Curţii Supreme a fost
respins pe data de 4 martie 2010.
D. Dl McFarlane
26. Al patrulea reclamant este creştin practicant, anterior pastor al unei

mari biserici multiculturale din Bristol. Domnia sa manifestă o profundă şi
veritabilă credinţă potrivit căreia Biblia condamnă homosexualitatea, care
este păcătoasă, şi că nu trebuie întreprins nimic din ce ar susţine-o.
27. Relate Avon Limited („Relate”) este parte din Relate Federation, o
companie privată naţională care oferă terapie sexuală confidenţială şi
servicii de consiliere pentru problemele relaţiei de cuplu. Relate şi
consilierii săi sunt membri ai Asociaţiei Britanice pentru Terapie Sexuală şi
de Relaţii de cuplu (BASRT). Asociaţia are un Cod Etic şi nişte Principii de
Bună-practică pe care Relate şi consilierii săi trebuie să le respecte.
Paragrafele 18 şi 19 din Cod prevăd următoarele:
„Recunoaşterea dreptului la auto-determinare, de exemplu:

18. Respectarea autonomiei şi a dreptului ultim la auto-determinare al clienţilor şi
al altor persoane cu care aceasta intră în legătură. Este nepotrivit pentru un terapeut să
impună un set anume de standarde, valori sau idealuri în rândul clienţilor. Terapeutul
trebuie să recunoască şi să lucreze astfel încât să respecte valorile şi demnitatea
clienţilor (şi a colegilor) care privesc religia, rasa, sexul, vârsta, credinţele, orientarea
sexuală şi dizabilităţile.
Conştientizarea prejudecăţilor proprii, de exemplu:
19. Terapeutul trebuie să fie conştient de propriile sale prejudecăţi şi să evite

tratamentul discriminatoriu pe criterii religioase, rasiale, de sex, de vârstă, convingeri,
orientare sexuală, dizabilităţi ş.a. Terapeutul deţine responsabilitatea în privinţa
problemelor sale cu prejudecăţile şi stereotipurile şi trebuie să ia în considerare în
special modul în care acestea ar putea afecta relaţia terapeutică.”
Relate promovează de asemenea o Politică a egalităţii de şanse, care
accentuează o obligaţie pozitivă de a asigura egalitatea. Un fragment din
aceasta prevede:
„Relate Avon se angajează să se asigure că nicio persoană – dintre administratori,
membri ai personalului, voluntari, consilieri şi clienţi – nu va beneficia de un
tratament mai puţin favorabil în baza caracteristicilor proprii sau de grup, precum
rasa, culoarea, vârsta, cultura, situaţia medicală, orientarea sexuală, starea civilă,
existenţa unor dizabilităţi [sau] apartenenţa la un grup socio-economic. Relate Avon
nu este ţinut doar de litera legii, ci şi de o politică pozitivă care îi va permite atingerea
obiectivului de asigurare a egalităţii de şanse pentru toţi cei care lucrează la Centru
(indiferent de capacităţile lor) şi pentru toţi clienţii noştri.”
28. Dl McFarlane a lucrat pentru Relate în calitate de consilier din mai
2003 până în martie 2008. Iniţial, a manifestat unele rezerve în legătură cu
oferirea de servicii de consiliere pentru cuplurile de acelaşi sex, dar, urmare
a discuţiilor cu superiorul său, a acceptat că simpla consiliere a unui cuplu
de homosexuali nu implica aprobarea unei asemenea relaţii, fiind aşadar
dispus să-şi continue munca. Acesta a oferit ulterior servicii de consiliere
pentru duă cupluri de lesbiene, fără nicio dificultate, deşi în niciun caz nu
existau probleme pur sexuale.
29. În 2007, dl McFarlane a început studiile Relate de calificare post-
universitară în terapie psiho-sexuală. Până în toamna acelui an, el era privit,
în cadrul companiei Relate, ca o persoană care nu dorea să le ofere servicii
cuplurilor homosexuale cu privire la problemele sexuale. Ca răspuns la
aceste îngrijorări, managerul general al Relate, dl B, a avut o întâlnire cu dl
McFarlane în octombrie 2007. Reclamantul a confirmat faptul că are
dificultăţi în a reconcilia activităţile de consiliere a cuplurilor de acelaşi sex
şi menirea sa de a urma învăţăturile biblice. Dl B şi-a manifestat îngrijorarea
spunând că nu este posibil să se aleagă clienţii pentru a face posibil ca dl
McFarlane să nu le ofere terapie psiho-sexuală cuplurilor de lesbiene, gay şi
bisexuali.
30. Pe 5 decembrie 2007, dl B a primit o sesizare din partea altor

terapeuţi care spuneau că un consilier nenumit nu dorea să le ofere servicii
clienţilor gay, lesbiene şi bisexuali, din raţiuni religioase. Pe 12 decembrie
2007, dl B i-a scris dlui McFarlane că a înţeles refuzul său de a lucra cu
cuplurile de aceleaşi sex din anumite motive, îngrijorându-se că proceda
astfel în mod discriminatoriu şi contrar Politicii egalităţii de şanse a Relate.
Acesta a cerut o confirmare scrisă până pe 19 decembrie 2007 că dl
McFarlane va continua să consilieze cuplurile de acelaşi sex cu privire la
relaţia lor şi la terapia psiho-sexuală, refuzul având drept consecinţă o
acţiune disciplinară. Pe 2 ianuarie 2008, dl McFarlane a răspuns confirmând
că nu avea nicio rezervă în a consilia cuplurile de acelaşi sex. Viziunea sa
cu privire la prestarea de terapie psiho-sexuală cuplurilor de acelaşi sex era
în plină evoluţie, din moment ce încă nu fusese chemat să îndeplinească o
astfel de muncă în asemenea cazuri. Mr B a interpretat acest răspuns ca un
refuz al dlui McFarlane de a confirma prestarea de terapie psiho-sexuală
cuplurilor de acelaşi sex şi, în consecinţă, i-a suspendat activitatea,
aşteptând rezultatele unei anchete disciplinare. La o întâlnire din cadrul
anchetei, pe 7 ianuarie 2008, reclamantul a recunoscut că într-adevăr exista
un conflict între convingerile sale religioase şi oferirea de terapie psiho-
sexuală pentru cuplurile de acelaşi sex, dar şi că dacă i s-ar cere să facă un
astfel de lucru, o va face, iar dacă s-ar ivi anumite probleme, atunci se va
adresa superiorului său. Mr B a înţeles prin aceasta că dl McFarlane
confirmă politicile Relate, suspendând, în consecinţă, ancheta disciplinară.
31. După o convorbire telefonică cu cel de-al patrulea reclamant,
superiorul său l-a contactat pe dl B pentru a-şi exprima profunda îngrijorare.
Aceasta a considerat că dl McFarlane era fie în eroare asupra problemei
terapiei psiho-sexuale pentru cuplurile de acelaşi sex, fie era rău-intenţionat.
Când această îngrijorare i-a fost pusă în vedere, dl McFarlane a menţionat
că viziunea sa nu s-a schimbat de la ultima discuţie şi că orice problemă va
apărea va fi ridicată de îndată. Acesta a fost invitat să participe la o întâlnire
cu caracter disciplinar pe 17 martie 2008, unde a fost întrebat dacă şi-a
schimbat viziunea, şi a răspuns simplu că nu avea ce să mai adauge la cele
deja spuse pe 7 ianuarie 2008.
32. Pe 18 martie 2008, dl B l-a concediat pe dl McFarlane mai ales
pentru abateri grave, concluzionând că reclamantul, deşi a promis că se va
conforma cu politicile Relate şi va oferi consiliere sexuală cuplurilor de
acelaşi sex, nu urmărea, în fapt, acest lucru. Nu se putea avea, astfel,
încredere în conformitatea dintre prestaţiile sale şi Politicile egalităţii de
şanse. Pe 28 aprilie a avut loc o întâlnire de discuţie a contestaţiei.
Contestaţia a fost respinsă în baza faptului că lipsa de încredere a dlui B în
dl McFarlane, în privinţa îndeplinirii politicilor relevante, era întemeiată.
33. Dl McFarlane a introdus o acţiune în faţa Tribunalului pentru Litigii
de Muncă, menţionând, inter alia, discriminarea directă şi indirectă,
concedierea nedreaptă şi greşită. Tribunalul şi-a pronunţat hotărârea pe 5
ianuarie 2009. Acesta a statuat că dl McFarlane nu a fost victima unui

tratament discriminatoriu direct contrar regulii 3(1)(a) din Regulamentul din
2003 (a se vedea paragraful 41 de mai jos). Acesta nu a fost concediat
pentru credinţa sa, ci pentru că s-a presupus că nu se va conforma cu
politicile pe care le reflecta etosul companiei Relate. Cu privire la capătul de
cerere având ca obiect discriminarea indirectă, în baza regulii 3(1)(b),
Tribunalul a statuat că cerinţele companiei Relate ca ai săi consilieri să se
conformeze cu Politica egalităţii de şanse ar fi poziţionat un particular ce
împărtăşeşte credinţele religioase ale dlui McFarlane în dezavantaj. Cu toate
acestea, scopul cerinţelor era asigurarea unor servicii de consiliere de înaltă
clasă la nivelul întregii comunităţi, indiferent de orientarea sexuală, fiind
aşadar un scop legitim. Angajamentul Relate de a asigura servicii
nediscriminatorii era de o deosebită însemnătate pentru domeniul acesteia şi
era îndrituită cerinţa garanţiei univoce din partea dlui McFarlane de a
furniza o gamă completă de servicii de consiliere tuturor clienţilor, fără vreo
rezervă. Acesta nu a oferit o astfel de garanţie. Trierea clienţilor, chiar dacă
ar fi putut funcţiona la o sferă redusă, nu ar fi protejat clienţii de un posibil
refuz din partea dlui McFarlane, în ciuda faptului că acesta putea rezolva în
mod tacticos cu această problemă. Prin urmare, concedierea sa constituia o
măsură proporţională pentru atingerea unui scop legitim. Capătul de cerere
privind discriminarea a fost, aşadar, respins. În fine, Tribunalul a respins
capătul de cerere privind concedierea nedreaptă, statuând că Relate şi-a
pierdut în mod sincer şi rezonabil încrederea în dl McFarlane, de o
asemenea manieră încât nu ar fi fost sigur că, dacă s-ar fi confruntat cu
problemele unui cuplu de acelaşi sex, acesta va oferi consiliere fără
constrângeri sau rezerve auto-impuse sau impuse de convingerile sale
religioase.
34. Dl McFarlane a contestat hotărârea în faţa Tribunalului de Apel
pentru Litigiile de Muncă în privinţa discriminării directe şi indirecte şi a
concedierii nedrepte. Pe 30 noiembrie 2009, Tribunalul de Apel pentru
Litigiile de Muncă a reţinut că hotărârea Tribunalului de respingere a
capetelor de cerere a fost una corectă. Aceasta a respins argumentul
dlui McFarlane potrivit căruia nu era legitim să se distingă între obiecţia de
convingere religioasă şi obiecţia la un act individual prin care se manifesta
acea convingere, reţinând că o atare abordare era compatibilă cu cerinţele
articolului 9 din Convenţie. Aceasta a notat că argumentele Relate potrivit
cărora compromisul propus de dl McFarlane ar fi inacceptabil de principiu
întrucât venea „în contradicţie flagrantă cu etosul organizaţiei să se accepte
situaţia în care un consilier şi-ar fi declinat obligaţia de a furniza servicii
unor clienţi din cauză că nu ar fi fost de acord cu comportamentul lor”, şi că
nu era un mod practic de funcţionare a unui sistem în care un consilier ar
renunţa să consilieze cupluri de acelaşi sex în cazul în care circumstanţele
existente ar fi fost ca el să creadă că ar aproba activitatea lor sexuală. Relate
era îndrituită să refuze să admită puncte de vedere care veneau în
contradicţie cu principiile sale fundamentale declarate. În asemenea

circumstanţe, argumentele privind acceptarea viziunilor reclamantului erau
în afara discuţiei.
35. Dl McFarlane a sesizat Curtea de Apel în vederea înaintării unui
recurs împotriva hotărârii Tribunalului de Apel pentru Litigiile de Muncă.
Pe 20 ianuarie 2010, Curtea de Apel a respins sesizarea argumentând că nu
exista nicio perspectivă realistă pentru recursul ce ar fi urmat în lumina
hotărârii Curţii de Apel din decembrie 2009, în cauza Ladele. După refuzul
Curţii Supreme de a permite recursul în cauza Ladele, dl McFarlane şi-a
reînnoit cererea de a i se permite recursul. După o audiere, cererea a fost
refuzată din nou pe 29 aprilie 2010, dată fiind asemănarea cu cauza Ladele.
II. DISPOZIŢII DE DREPT INTERN RELEVANTE
36. Regula 3 din Regulamentul Egalităţii în Muncă din 2003 (Religie

sau Convingeri) prevede:
„3. Discriminarea pe criterii de religie sau convingeri
(1) Potrivit scopului acestui Regulament, o persoană (‘A’) o discriminează pe alta

(‘B’) dacă –
....
(b) A aplică în cazul lui B o prevedere, un criteriu sau o practică pe care o aplică sau
o va aplica în mod egal persoanelor de o altă religie sau cu alte convingeri decât B,
dar –
(i) care le creează sau le va crea persoanelor de aceeaşi religie sau convingeri ca B
un dezavantaj anume atunci când sunt comparate cu alte persoane,
(ii) care îi creează lui B acel dezavantaj, şi
(iii) în legătură cu care A nu-i poate demonstra proporţionalitatea mijloacelor pentru

atingerea unui scop legitim.”
Regula 2(1) prevede că termenul „religie” semnifică orice religie, iar
termenul „convingeri” semnifică orice religie sau concepţie filsofică.
37. Regula 3 din Regulamentul Legii privind Egalitatea în muncă
(Orientarea Sexuală) din 2007 prevede:
„3. Discriminarea pe criterii de orientare sexuală

(‘B’) dacă, în baza orientării sexuale a lui B sau a altei persoane în afara lui A, A îl
tratează pe B mai puţin favorabil decât îi tratează sau îi va trata pe alţii (în cazurile în
care nu există nicio diferenţă materială în cadrul circumstanţelor relevante).
....

(‘B’) dacă A îi aplică lui B o prevedere, un criteriu sau o practică –
(a) pe care le aplică sau le va aplica în egală măsură persoanelor de o altă orientare
sexuală decât a lui B,
(b) care le creează persoanelor de aceeaşi orientare sexuală ca a lui B un dezavantaj

raportat la unele persoane sau la toate celelalte (unde nu există vreo diferenţă
materială în circumstanţele relevante),
(c) care îi creează lui B un dezavantaj raportat la unele sau la toate persoanele care
nu sunt de orientarea sa sexuală (unde nu există vreo diferenţă materială în
circumstanţele relevante), şi
(d) pe care A nu o poate justifica în mod rezonabil cu referire la alte aspecte decât
orientarea sexuală a lui B.”
În legătură cu oferirea de bunuri, servicii şi facilităţi, Regula 4 prevede:
„(1) Este ilegal ca o persoană (‘A’) însărcinată cu oferirea către public sau către o
parte a publicului de bunuri, facilităţi sau servicii să discrimineze o altă persoană (‘B’)
care doreşte să procure sau să utilizeze acele bunuri, facilităţi sau servicii—
(a) prin refuzul de a-i oferi lui B bunuri, facilităţi sau servicii,
(b) prin refuzul de a-i oferi lui B bunuri, facilităţi sau servicii de aceeaşi calitate sau
asemănătoare calităţii bunurilor, facilităţilor sau serviciilor oferite lui A în mod
normal—
(i) publicului, sau
(ii) unei părţi a publicului din care B face parte,
(c) prin refuzul de a-i oferi lui B bunuri, facilităţi sau servicii de o manieră identică
sau asemănătoare cu bunurile, facilităţile sau serviciile oferite lui A—
(i) publicului, sau
(ii) unei părţi a publicului din care B face face parte, sau
(d) prin refuzul de a-i oferi lui B bunuri, facilităţi sau servicii în aceleaşi condiţii sau
în condiţii asemănătoare celor în care i se oferă lui A bunuri, facilităţi sau servicii—
(i) publicului, sau
(ii) unei părţi a publicului din care B face parte.
(2) Paragraful (1) este aplicabil, în special, —
(a) accesului şi folosinţei unui spaţiu în care publicului îi este permis să intre,
(b) acomodării într-un hotel, într-o pensiune sau o unitate asemănătoare,

....”
Regula 8(1) prevede că este ilegală adoptarea vreunui act discriminatoriu
de către o autoritate publică. Regula 30 prevede că tot ceea ce este executat
de către o persoană în decursul serviciului său trebuie considerat ca fiind
executat de angajat în aceeaşi măsură cu persoana.
38. Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea
egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea
forţei de muncă stă la baza ambelor reglementări de mai sus. În privinţa
conceptului de discriminare, aceasta prevede în articolul 2(2)(b) că:
„...discriminarea indirectă are loc atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică
aparent neutră poate avea drept consecinţă producerea unui dezavantaj special pentru
persoane de o anumită religie sau cu anumite convingeri, cu un anumit handicap, de o
anumită vârstă sau de o anumită orientare sexuală, în raport cu altă persoană, cu
excepţia cazului în care:
(i) această dispoziţie, acest criteriu sau această practică este obiectiv justificată de un
scop legitim, iar mijloacele de realizare a acestui scop nu sunt adecvate şi necesare,
sau
(ii) în cazul persoanelor cu un anumit handicap, angajatorul sau oricare persoană sau
organizaţie care intră sub incidenţa prezentei directive, are obligaţia, în temeiul
legislaţiei naţionale, să ia măsuri adecvate în conformitate cu principiile prevăzute la
articolul 5, cu scopul de a elimina dezavantajele care rezultă din această dispoziţie,
acest criteriu sau această practică.”
39. În Regatul Unit, instanţele naţionale au examinat problemele ridicate
în aceste cereri în detaliu. În special Camera Lorzilor a avut ocazia, în două
speţe-cheie să trateze problemele referitoare atât la manifestarea unor
convingeri religioase, cât şi la circumstanţele în care articolul 9 ar fi
incident.
40. În cauza R (Williamson şi alţii) c. Secretarului de Stat pentru
Educaţie şi Muncă [2005] UKHL 15, reclamanţii s-au plâns că interzicerea
aplicării pedepselor corporale copiilor, în anumite condiţii, le încălca
libertatea de a-şi manifesta credinţa religioasă, aflată sub protecţia
articolului 9 din Convenţie. La paragraful 23, în considerarea a ceea ce
constituie o „manifestare” a unei credinţe, Lordul Nicholls de Birkenhead,
cu care Lorzii Bingham, Brown şi Walker, precum şi Lady Hale au fost de
acord, a stabilit câteva principii fundamentale:
„... o convingere trebuie să îndeplinească câteva cerinţe minime, simple şi obiective.
Aceste cerinţe-prag decurg implicit din articolul 9 al Convenţiei Europene şi din
garanţiile similare ale altor instrumente de protecţie a drepturilor omului. Convingerea
trebuie să concorde cu standardele de bază ale demnităţii şi integrităţii umane. De
exemplu, manifestarea unei convingeri religioase care ar implica supunerea altor
persoane la acte de tortură sau tratamente inumane nu ar beneficia de această
protecţie. Convingerea trebuie să presupună chestiuni mai mult decât triviale. Ea
manifestă un anume un grad de seriozitate şi temeinicie. Aşa cum s-a mai spus,
convingerea priveşte o problemă fundamentală. Convingerea religioasă satisface
această premisă. Convingerea trebuie să fie coerentă, în sensul în care este inteligibilă,
limpede. Dar, din nou, nu trebuie să se pretindă prea mult în acest sens. De obicei,
religia implică o credinţă în supranatural. Nu este întotdeauna susceptibilă a fi
prezentată prin intermediul unei expuneri lucide sau, cu atât mai puţin, a fi raţional
justificată. Limbajul utilizat este adesea limbajul alegoriei, al simbolisticii, al
metaforei. În dependenţă de subiectul problemei, oamenii nu se pot exprima
întotdeauna cu precizie şi fermitate. Tot aşa şi convingerile lor – nu sunt fixe, nu sunt
statice. Convingerile oamenilor sunt predispuse la schimbare în decursul vieţii. În
genere, aceste cerinţe-prag nu trebuie stabilite la un nivel care ar văduvi convingerile
minoritare de protecţia de care ele beneficiază în temeiul Convenţiei....”
Mai apoi, la paragraful 32, Lordul continuă:
„... pentru a decide dacă... această conduită constituie o manifestare practică a
convingerilor în conformitate cu scopurile articolului 9, trebuie identificate mai întâi
natura şi domeniul de aplicare ale acestei convingeri. Dacă... ea ia forma unei obligaţii
de a îndeplini un act într-un anume fel, atunci, în principiu, îndeplinirea actului în
conformitate cu acea convingere constituie în sine o manifestare practică a
convingerii. În asemenea cazuri îndeplinirea actului este ‘intim legată’ de convingere,
în frazeologia de la Strasbourg....”
41. Cauza R (Begum) c. Directorului şi Conducătorilor Denbigh High
School [2006] UKHL 15 avea ca obiect o cerere potrivit căreia excluderea
reclamantului din şcoală, pentru încălcarea repetată a codului vestimentar, îi
limita nejustificat, inter alia, dreptul său de a-şi manifesta religia şi
convingerile, protejat pe terenul articolului 9 din Convenţie. Lord Bingham,
soluţionând întrebarea dacă a existat o încălcare a dreptului reclamantului
garantat de articolul 9, a menţionat la paragrafele 23 şi 24:
„23. Instituţiile de la Strasbourg nu au găsit vreo suprapunere cu dreptul de a-ţi
manifesta practic sau prin din obicei convingerea religioasă atunci când o persoană a
acceptat voluntar un loc de muncă sau un rol care nu concordă cu ace practică sau acel
obicei şi unde există alte posibilităţi pentru acea persoană de a practica sau a ţine acel
obicei al religiei sale fără dificultăţi sau inconvenienţe exagerate. Tot astfel în cauza
X c Danemarcei (1976) 5 DR 157, unde un preot era ţinut să respecte regulamentul
bisericii sale încă de când s-a angajat, dreptul său de a părăsi acea biserică
garantându-i libertatea de a-şi manifesta religia. Cererea sa în temeiul articolului 9 a
fost respinsă. ... Karaduman c Turciei (1993) 74 DR 93 este un caz însemnat.
Reclamantului i-a fost refuzat un certificat de absolvire pentru că i s-a cerut o
fotografie fără văl, iar aceasta a refuzat să se fotografieze astfel, din motive religioase.
Comisia nu a stabilit (p 109) vreo ingerinţă în dreptul său garantat de articolul 9,
pentru că (p 108) ‘alegând să-şi urmeze studiile superioare într-o universitate de stat,
studenţii trebuie să se supună regulilor acesteia, fapt care poate limita din dreptul lor
de a-şi manifesta religia prin intermediul unor restricţii cu privire la locul şi modul în
care se asigură coexistenţa armonioasă dintre studenţii de diferite credinţe’. Când a
respins cererea reclamantului din cauza Konttinen c Finlandei (1996) 87-A DR 68,
Comisia a statuat, în parag. 1, pagina 75, că acestuia nu i s-a impus să-şi schimbe
concepţiile religioase sau nu a fost împiedicat să-şi manifeste religia sau convingerile;
constatând că programul de lucru intra în contradicţie cu convingerile sale religioase,
acesta era liber să demisioneze din postul său. ... În cauza Stedman c Regatului Unit
(1997) 23 EHRR CD 168 decisiv a fost, pentru cererea reclamantei în temeiul
articolului 9, că aceasta era liberă să-şi dea demisia, în loc să lucreze şi duminica.
Reclamantul din cazul Kalaç [c Turciei (1997) 27 EHRR 552], parag. 28-29, nu a avut
câştig de cauză întrucât a acceptat, alegându-şi o carieră militară, să i se aplice
sistemul disciplinei militare care, prin natura sa, implica posibilitatea existenţei unor
limite speciale asupra unor drepturi şi libertăţi, el putând, de altfel, să-şi îndeplinească
obligaţiile obişnuite ale religiei musulmane. În cauza Jewish Liturgical Association
Cha’are Shalom Ve Tsedek c Franţei (2000) 9 BHRC 27, parag. 81, cererea
reclamanţilor prin care au contestat reglementarea privind ritualul de sacrificare în
Franţa, care nu satisfăcea exigenţele standardelor religiei lor, a fost respinsă, întrucât
aceştia puteau obţine cu uşurinţă cantităţile de carne de animale sacrificate în
conformitate cu aceste standarde, în Belgia.
24. Această argumentare a fost calificată de Curtea de Apel ca fiind exagerat de

restrictivă (Copsey c WWB Devon Clays Ltd 2005 EWCA Civ 932, [2005] 1CR 1789,
parag. 31-39, 44-66), şi [R (Williamson) c Secretarului de Stat pentru Educaţie şi
Muncă [2005] UKHL 15], parag. 39, Camera s-a întrebat dacă există mijloace
alternative de satisfacere a posibilităţii de a-şi manifesta convingerile religioase, aşa
cum s-a sugerat în cauza Jewish Liturgical, mai sus, parag. 80, ca fiind ‘imposibilă’
înainte ca o cerere privind ingerinţa în dreptul garantat de articolul 9 să fie înaintată.
Dar autorităţile susţin, după mine, afirmaţia cu care am început parag. 23 al acestei
opinii. Chiar dacă se admite faptul că instituţiile de la Strasbourg au greşit în maniera
cu care au respins cererile privind ingerinţa, ele rămân a fi un corp coerent şi deosebit
de consistent în argumentare pe care instanţele noastre naţionale trebuie să o aibă în
vedere şi care demonstrează că ingerinţa nu este uşor de stabilit.”
III. DISPOZIŢII RELEVANTE DE DREPT COMPARAT
A. Statele membre ale Consiliului Europei
42. O analiză a legilor şi practicii referitoare la afişarea simbolurilor

religioase la locul de muncă, în peste douăzeci şi şase de state-membre ale
Consiliului Europei, relevă faptul că în majoritatea statelor portul de haine
cu caracter religios sau de simboluri religioase este nereglementat încă. În
trei dintre state, şi anume Ucraina, Turcia şi câteva cantoane elveţiene,
portul de haine cu caracter religios şi/sau de simboluri religioase în cazul
funcţionarilor publici şi al altor angajaţi din sectorul public sunt interzise,
fiind, în principiu, permise angajaţilor companiilor private. În cinci dintre
aceste state – Belgia, Danemarca, Franţa, Germania şi Olanda – instanţele
judecătoreşti naţionale au recunoscut expres, cel puţin de principiu, dreptul
angajatorului de a impune anumite limite asupra afişării simbolurilor
religioase de către angajaţi. Cu toate acestea, nu există nici legi şi nici
reglementări speciale în aceste state care să prevadă expres acest drept al
angajatorului. În Franţa şi Germania există o interdicţie strictă cu privire la
afişarea simbolurilor religioase de către funcţionarii publici şi angajaţii la
stat, în timp ce în celelalte trei state percepţia este mult mai flexibilă.
Interdicţia generală privind portul de haine cu caracter religios şi/sau de
simboluri la locul de muncă de către angajaţii domeniului privat nu este
permisă peste tot. Dimpotrivă, în Franţa este interzis expres prin lege.
Conform legislaţiei franceze, pentru a fi legale, restricţiile trebuie să
urmărească un scop legitim cu privire la normele sanitare, de protecţie a

moralei şi sănătăţii, credibilitatea imaginii respectivei companii în faţa
clientului, precum şi îndeplinirea testului proporţionalităţii.
B. Statele terţe
1. Statele Unite ale Americii

43. Pentru funcţionarii publici şi angajaţii Guvernului, afişarea
simbolurilor religioase este protejată atât de Constituţia Statelor Unite
(Clauza Instituirii şi Clauza Liberei Alegeri), cât şi de Legea Drepturilor
Civile din 1964. Când un funcţionar public formulează o cerere de ordin
constituţional, instanţele judecătoreşti aplică standardul de control
intermediar, unde Guvernul poate impune restricţii cu privire la afişarea
simbolurilor religioase în cazul în care acţiunea este „substanţial legată” de
promovarea unui interes „semnificativ” al Guvernului (a se vedea Tenafly
Eruv Association c. Borough of Tenafly, 309 F.3d 144, 157 (al 3-lea Cir.
2002)). Când se formulează o cerere statutară, angajatorul trebuie fie să fi
oferit o „acomodare rezonabilă” pentru practica religioasă sau să
demonstreze că permiterea acelor practici religioase ar presupune
„dificultăţi excesive” în privinţa angajatorului (a se vedea Ansonia Board of
Education c. Philbrook, 479 SUA 60 (1986); United States c. Board of
Education for School District of Philadelphia, 911 F.2d 882, 886 (al 3-lea
Cir. 1990); Webb c. City of Philadelphia, 562 F.3d 256 (al 3-lea Cir. 2009)).
Pentru angajaţii din domeniul privat nu există limite constituţionale cu
privire la posibilitatea angajatorilor de a restricţiona portul de haine cu
caracter religios şi/sau de simboluri. Cu toate acestea, restricţiile din cadrul
Titlului VII al Legii Drepturilor Civile continuă să se aplice atât timp cât
angajatorul are peste 15 angajaţi.
2. Canada
44. Libertatea religiei este protejată la nivel constituţional de Carta
Canadiană a Drepturilor şi Libertăţilor din 1982 (Carta). Secţiunea 1 a
Cartei prevede că statul are autoritatea de a limita libertatea de religie în cel
mai puţin restrictiv mod cu putinţă, pentru a „impune interesul
guvernamental” (a se vedea B(R) c. Children’s Aid Society of Metropolitan
Toronto (1995) 1 SCR 315). Se cere că, în general, angajatorii canadieni
trebuie să adapteze reglementările privind munca cu impact disproporţionat
astupra unor minorităţi religioase. Standardul aplicat de către instanţele de
judecată în acest sens este cel al „acomodării rezonabile” (a se vedea R c
Big M Drug Mart Limited (1985) 1 SCR 295). Litigiile de dată recentă cu
privire la acest aspect s-au axat pe drepturile persoanelor Sikh de a purta un
turban sau un kirpan la serviciu. În cauza Bhinder c. Canadian National
Railway Co. (1985) 2 SCR 561, Curtea Supremă a stabilit că reclamantul nu

putea purta un turban la locul de muncă, întrucât ar fi interferat cu obligaţia
sa de a purta o cască de protecţie. Acest lucru a fost considerat ca fiind „o
cerinţă profesională bona fide”. Curţile canadiene se axează mai degrabă pe
pe sinceritatea practicii unei convingeri ce are legătură cu o religie, decât pe
definirea unei religii sau a unei practici religioase (a se vedea Syndicat
Northcrest c. Amselem (2004) 2 SCR 551). În cauza Multani c. Commission
scolaire Marguerite-Bourgeoys (2006) 1 SCR 256, unde Curtea Supremă a
Canadei a recunoscut dreptul unui student Sikh de a purta un kirpan la
şcoală, nu s-a efectuat o analiză teologală a însemnătăţii kirpan-ului pentru
credinţa Sikh. În schimb, curtea a considerat că „nevoia [nevoile]
reclamantului demonstrau doar că a sa credinţă, personală şi obiectivă, în
semnificaţia religioasă a kirpan-ului era sinceră”.
ÎN DREPT
...
51. Primul reclamant, al doilea şi al patrulea s-au plâns că sancţiunile

care li s-au aplicat la locul de muncă le-au încălcat drepturile consacrate în
articolul 9 al Convenţiei, privit aparte sau combinat cu articolul 14. Cel de-
al treilea reclamant s-a plâns de încălcarea articolelor 14 şi 9 combinate.
Articolul 9 prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate de gândire, de conştiinţă şi de religie;
acest drept include libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile, precum şi
libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea în mod individual sau colectiv, în
public sau în particular, prin cult, învăţământ, practici şi îndeplinirea ritualurilor.
2. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor
restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie
măsuri necesare pentru siguranţa publică, protecţia ordinii, a sănătăţii, a moralei
publice, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
Articolul 14 prevede:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să
fe asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
...
III. ÎN FOND
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
58. În privinţa plângerilor primului, celui de-al doilea şi celui de-al
patrulea reclamant în temeiul articolului 9 privit aparte, Guvernul s-a
fundamentat pe jurisprudenţa Curţii, în sensul că dispoziţiile acestui articol
nu protejează fiecare şi orice act sau comportament motivat sau inspirat de
religie sau de convingeri. Acesta a argumentat că un comportament motivat
sau inspirat de religie sau convingeri, dar care nu era o formă a practicii
religioase general recunoscută, nu cădea sub protecţia articolului 9.
Guvernul s-a referit la concluziile de necontestat ale Tribunalului pentru
Litigiile de Muncă în cazurile primului şi celui de-al doilea reclamant, ambii
dorind să poarte crucea la vedere, ca expresie a credinţei lor. Nu s-a sugerat
că portul crucii la vedere era o formă general recunoscută a practicii
credinţei creştine, cu atât mai puţin că era o expresie a unei cerinţe
obligatorii. Doleanţele primului şi celui de-al doilea reclamant de a purta
crucea la vedere, chiar dacă inspirate sau motivate de o sinceră dăruire
religioasă, nu constituiau o practică religioasă recunoscută sau o condiţie a
creştinismului, şi nu făceau obiectul articolului 9. În mod similar, obiecţia
dlui McFarlane la prestarea de terapie psiho-sexuală pentru cuplurile de
acelaşi sex nu putea fi calificată drept formă general recunoscută a unei
practici religioase.
59. În subsidiar, Guvernul a susţinut că, chiar dacă portul la vedere al
crucii sau refuzul de a oferi servicii specifice cuplurilor de homosexuali
erau manifestări ale convingerilor şi deci un drept protejat pe terenul
articolului 9, nu a existat vreo ingerinţă în acest drept în cazul reclamanţilor.
Guvenul a făcut trimitere la hotărârea Camerei Lorzilor R (Begum)
c. Governors of Denbigh High School (a se vedea paragraful 46 de mai sus),
unde Lordul Bingham a analizat jurisprudenţa de la Strasbourg incidentă în
cazurile în care particularii au acceptat în mod voluntar un serviciu ce venea
în contradicţie cu practica religioasă, dar unde existau alte mijloace de a
practica sau a păstra datinile religiei lor, fără inconveniente sau dificultăţi
excesive. Lordul Bingham a concluzionat că jurisprudenşa Strasbourgului
alcătuia un „corp de hotărâri coerent şi deosebit de consistent” care făcea
limpede faptul că nu ar exista vreo ingerinţă în dreptul protejat de articolul
9, în asemenea circumstanţe. Cazurile în care a fost asumată sau stabilită o
ingerinţă în garanţia articolului 9 au apărut atunci când, chiar prin demisia şi
identificarea unui alt loc de muncă sau frecventarea unei instituţii de
învăţământ diferite, unele persoane nu au putut îndeplini o regulă care era
incompatibilă cu convingerile lor religioase (de exemplu, cauza Kokkinakis
c. Greciei, 25 mai 1993, Seria A nr. 260-A; cauza Leyla Şahin c. Turciei
[MC], nr. 44774/98, CEDO 2005-XI; cauza Ahmet Arslan c. Turciei, dec.,
nr. 41135/98, 23 februarie 2010). Din contra, în cazurile de faţă, angajatorii
le-au permis primului şi celui de-al doilea reclamant portul crucii la locul de
muncă, cu condiţia ca aceasta să fie acoperită atunci când intrau în contact
cu clienţii sau pacienţii. Cazul celui de-al treilea reclamant nu putea fi
deosebit de cel din cauza Pichon şi Sajous c. Franţei (dec.), nr. 49853/99,
CEDO 2001-X, unde Curtea a statuat că farmaciştii care nu doreau să vândă
contraceptive nu au suferit vreo ingerinţă în drepturile lor garantate de
articolul 9, întrucât îşi puteau manifesta convingerile religioase în multe alte
modalităţi, în afara lucrului. Fiecare dintre reclamanţii acestui caz era liber
să-şi caute un serviciu oriunde altundeva; mai mult, primului şi celui de-al
doilea reclamant li s-au oferit alte funcţii de către angajatorii lor curenţi, cu
aceeaşi remuneraţie, funcţii care nu implicau vreo restricţie pentru libertatea
lor de a purta crucea la vedere.
60. În continuare, Guvernul a menţionat că primul şi al patrulea
reclamant erau angajaţii unor companii private. Cererile lor nu implicau,
aşadar, vreo acuzaţie de ingerinţă directă a statului, afară de capătul de
cerere potrivit căruia statul nu a făcut tot ce se impunea din partea sa, în
virtutea articolului 9, pentru a se asigura că angajatorii din domeniul privat
le permiteau să-şi manifeste convingerile religioase la locul de muncă.
Guvernul a subliniat că existenţa obligaţiilor pozitive impuse de articolul 9
trebuia admisă doar în cazul în care inacţiunea statului în privinţa adoptării
măsurilor respective împiedica persoanele să-şi practice liber religia. La
acea dată exista doar un singur caz în care Curtea a condamnat un stat
pentru încălcarea unei obligaţii pozitive impuse de articolul 9, şi anume
Members of the Gldani Congregation of Jehovah’s Witnesses and Others c.
Georgiei, nr. 71156/01, 3 mai 2007, unde autorităţile statale nu au luat nicio
măsură ca urmare a unui atac asupra congregaţiei Martorilor lui Iehova de
către un grup de credincioşi ortodocşi. Prezentele cauze nu erau
comparabile. Faptul că aceşti reclamanţi erau liberi să demisioneze şi să-şi
caute un alt loc de muncă oriunde altundeva sau să-şi practice religia în
afara serviciului era suficient pentru a se considera că drepturile lor izvorâte
din articolul 9 sunt protejate de dreptul intern. În orice eventualitate, chiar
dacă statul avea nişte obligaţii pozitive impuse de articolul 9 în legătură cu
acţiunile angajatorilor privaţi, acea obligaţie era respectată în Regatul Unit,
în acea perioadă, prin Regulamentul Egalităţii în Muncă (Religie sau
Convingeri) din 2003 (a se vedea paragraful 41 de mai sus). Regula 3
definea „discriminarea” ca incluzând tratamentul discriminatoriu direct
(ceea ce înseamnă să tratezi un angajat mai puţin favorabil din motive de
religie sau convingeri) şi tratamentul discriminatoriu indirect (aplicarea unei
dispoziţii, a unui criteriu sau a unei practici care le crea persoanelor de
aceeaşi religie cu a angajatului un dezavantaj specific şi în privinţa căruia
angajatorul nu putea demonstra că este un mijloc proporţional pentru

atingerea unui scop legitim).
61. În subsidiar, Guvernul a argumentat, în temeiul articolului 9, că
măsurile luate de către angajatori au fost proporţionale cu scopul urmărit, în
fiecare caz. Cu privire la primul reclamant, British Airways era îndrituită să
concluzioneze că portul uniformei juca un rol important în menţinerea
imaginii profesionale şi în consolidarea recunoaşterii de către public a
acestui brand, având dreptul contractual de a le impune angajaţilor săi portul
unei uniforme. Înainte de evenimentele în cauză, restricţia asupra articolelor
purtate la vedere la gât a cauzat nenumărate probleme în rândul masei largi
de lucrători în uniformă. Primul reclamant nu şi-a îndreptat obiecţia
împotriva codului vestimentar, cerând revizuirea acestuia sau autorizarea de
a purta crucea, ci s-a prezentat în schimb, la locul de muncă, încălcând
dispoziţiile codului. De vreme ce British Airways i-a luat în considerare
reclamantei doleanţa formulată în plângere, oferindu-i un post cu o
remuneraţie identică dar care nu presupunea contactul cu publicul, aceasta a
ales în schimb să nu se prezinte la serviciu. În noiembrie 2006, la cinci luni
după ce primul reclamant a declanşat procedura de soluţionare a plângerii,
British Airways a anunţat o revizuire a politicii sale în privinţa portului de
simboluri religioase la vedere şi, după consultarea cu membrii personalului
şi reprezentanţii sindicatului, a adoptat o nouă politică, în ianuarie 2007,
permiţând portul de simboluri religioase la vedere.
62. În privinţa celui de-al doilea reclamant, Guvernul a accentuat că
scopul restricţiei era să reducă riscul producerii de accidente în executarea
manevrelor medicale necesare. Au fost impuse restricţii şi asupra portului
de articole religioase de către necreştini, din motive de igienă şi siguranţă:
de exemplu, asistentele medicale Sikh nu aveau voie să poarte brăţări kara
sau săbii kirpan, iar asistentele medicale musulmane trebuiau să poarte
hijab-ul strâns, iar nu învălurat. Acesta reprezenta un scop legitim, urmărit
într-o manieră proporţională, mai ales că instituţia sanitară îi oferea celui de-
al doilea reclamant o funcţie în afara clinicii, remunerată identic.
63. Guvernul a acceptat că cel de-al treilea reclamant credea sincer că
parteneriatele civile erau contrare Legii lui Dumnezeu şi că dl McFarlane
chiar considera că activităţile homosexuale erau păcătoase, el trebuind să nu
contribuie cu nimic la ele. Cu toate acestea, Guvernul a mai recunoscut că
London Borough of Islington and Relate s-a angajat să presteze servicii în
mod nediscriminatoriu. Era limpede că reprezenta un scop legitim pentru
autoritatea locală sau pentru ca serviciile de consiliere să fie oferite
continuu. Era proporţional scopului potrivit căruia angajatorul le cerea
tuturor angajaţilor săi, în fiecare caz, să-şi desfăşoare activitatea fără a
discrimina pe criterii de orientare sexuală. Regulamentul din 2003 şi cel din
2007 (a se vedea paragrafele 41-42 de mai sus) afectau echilibrul dintre
între dreptul de a-ţi manifesta credinţele religioase şi drepturile persoanelor
de a nu fi discriminate pe criterii de orientare sexuală, în Regatul Unit. Era o
problemă ce cădea în marja de apreciere acordată autorităţilor naţionale în

temeiul articolului 9, autorităţi care ştiau exact cum va fi afectat echilibrul.
Mai mult, Curtea ar trebui să aibă aceeaşi abordare în privinţa
proporţionalităţii şi marjei de apreciere dacă va considera incident în aceste
cazuri articolul 9 privit aparte sau articolul 14 combinat cu articolul 9.
2. Primul reclamant
64. Primul reclamant a susţinut că portul crucii la vedere era o formă
recunoscută a practicii creştine. În orice eventualitate, ea a susţinut în
continuare că formularea Guvernului privind testul ce trebuie îndeplinit
pentru ca articolul 9 să fie aplicabil cu referire la un „act de practică
religioasă într-o formă general recunoscută” era incorectă. Un astfel de test
era prea vag pentru a fi aplicat în practică şi ar fi solicitat instanţele să se
pronunţe în chestiuni teologale care depăşeau, în mod evident, competenţa
acestora. Mai mult, nu-şi găsea susţinere în jurisprudenţa Curţii.
65. În plus, aceasta a argumentat că interpretarea restrictivă în privinţa a
ceea ce constituia o ingerinţă în drepturile garantate de articolul 9 s-ar afla
în contradicţie cu importanţa pe care Curtea a dat-o libertăţii de religie. În
cazul niciunui alt drept fundamental nu a fost analizată în doctrină
imposibilitatea existenţei unei ingerinţe acolo unde persoana putea evita
restrângerea, prin demisie şi găsirea unui nou loc de muncă, de exemplu,
nici nu s-a considerat că o persoană ar fi „renunţat” la acesta. Curtea ar
trebui să interpreteze Convenţia în lumina condiţiilor actuale.
Disponibilitatea de orice mod a reclamantului de a evita restricţia trebuie
avută în vedere în cazul articolului 9 § 2, atunci când se analizează dacă
restricţia era justificată, decât în cazul articolului 9 § 1, ca motive de a se
reţine că nu a existat nicio ingerinţă. În cazul de faţă, a existat o ingerinţă în
mod cert: primului reclamant i s-a interzis să poarte o cruce la vedere, pe
care o considera ca fiind imaginea centrală a credinţei sale; ea a catalogat
aplicarea codului vestimentar profund umilitoare şi ofensatoare; mai mult,
pierderea salariului timp de patru luni i-a creat dificultăţi financiare
semnificative.
66. Primul reclamant a susţinut că dispoziţiile de drept intern, aşa cum
erau interpretate şi aplicate de către instanţele britanice în cazul ei, nu i-au
oferit o protecţie adecvată pentru drepturile sale, în conformitate cu articolul
9. Protecţia dorinţei sale total sincere şi în concordanţă cu trăirile
confesiunii ortodoxe de a-şi manifesta credinţa prin portul unei cruci i-a fost
refuzată, în temeiul legislaţiei naţionale, pentru că nu a putut face dovada că
această dorinţă reprezenta o cerinţă biblică sau o practică largă a credinţei.
Mai mult, testul fundamentat pe stabilirea unui dezavantaj de grup, în
conformitate cu legislaţia naţională, era incert din punct de vedere al
legalităţii şi inerent vulnerabil, conducând la rezultate arbitrare. Curtea nu a
sugerat niciodată că ar trebui impusă o obligaţie pozitivă statului, în temeiul
articolului 9, doar în cazuri excepţionale, aici neexistând vreun motiv de
principiu pentru care ar trebui să se procedeze aşa. În cazul de faţă, a existat

un eşec neîntrerupt al Guvernului Regatului Unit de a aplica legislaţia în aşa
fel încât să le permită celor aflaţi în situaţia reclamantului protecţia
drepturilor lor.
3. Al doilea reclamant
67. Cel de-al doilea reclamant a susţinut că portul la vedere al unei cruci
sau al unui crucifix reprezenta în mod cert o caracteristică a practicii
creştine, într-o formă general recunoscută. Era incorect să se facă distincţie
între „cerinţe” şi „non-cerinţe” ale unei religii, conferind protecţia
articolului 9 doar „cerinţelor” religioase. O atare abordare ar ridica pragul
de protecţie mai sus şi ar fi în contradicţie cu abordarea instanţelor naţionale
în cauze precum R (Watkins Singh) c. Aberdare High School şi Williamson
(a se vedea mai sus), precum şi hotărârea Curţii din cauza Moscow Branch
of the Salvation Army c. Rusiei, nr. 72881/01, CEDO 2006-XI; Jakóbski c.
Poloniei, nr. 18429/06, 7 decembrie 2010; şi Bayatyan c. Armeniei [MC],
nr. 23459/03, CEDO 2011. Mai mult, dacă s-ar reţine că doar practicile
religioase obligatorii cad sub incidenţa articolului 9, s-ar conferi un mai
mare grad de protecţie religiilor care au reguli specifice ce trebuie
respectate, respectiv un grad mai mic de protecţie religiilor fără asemenea
reguli, precum creştinismul.
68. Cel de-al doilea reclamant a contestat argumentul Guvernului
potrivit căruia cerinţa de a-şi îndepărta sau a-şi acoperi crucea la locul de
muncă nu constituia o ingerinţă în dreptul său de a-şi manifesta religia sau
convingerile. De vreme ce jurisprudenţa anterioară a Comisiei şi a Curţii ar
putea veni în susţinerea afirmaţiei Guvernului, în multe dintre cazurile
recente privind restricţiile de a afişa obiecte de cult în instituţiile de
învăţământ şi la locul de muncă Curtea a constatat existenţa unor ingerinţe
(a se vedea, de exemplu, Dahlab c. Elveţiei (dec.), nr. 42393/98, CEDO
2001-V; Leyla Şahin, citată mai sus; Dogru c. Franţei, nr. 27058/05,
4 decembrie 2008).
69. În fine, cel de-al doilea reclamant a motivat faptul că ingerinţa nu era
justificată în temeiul articolului 9 § 2. Deşi scopul urmărit al restricţiei era
să reducă riscul de accidentare atunci când erau executate manevre medicale
în cazul pacienţilor vârstnici, nu a fost adusă nicio probă în faţa Tribunalului
pentru Litigiile de Muncă în a se demonstra că portul crucii cauza probleme
de sănătate şi siguranţă. Al doilea reclamant a susţinut că aceste fapte au
condus la încălcarea drepturilor sale, în conformitate cu articolul 14
combinat cu articolul 9, fundamentându-se pe pretinsul tratament diferenţiat
al Autorităţii pentru Sănătate în cazul adepţilor altor religii (în această
privinţă, a se vedea paragraful 55 de mai sus).
4. Al treilea reclamant
70. Al treilea reclamant s-a plâns mai degrabă în temeiul articolului 14
conjugat cu articolul 9, decât în temeiul articolului 9 privit aparte, întrucât a
considerat că a fost discriminată pe criterii religioase. Aceasta a susţinut că
actele pentru care a fost pedepsită disciplinar erau o manifestare a religiei
sale, cererea atingând, cu siguranţă, pragul minim impus pentru incidenţa
articolului 14 şi intrând, totodată, în sfera de aplicare a articolului 9. Ea a
mai menţionat că, în lipsa unui tratament diferit de cel al personalului care
nu manifesta o obiecţie de conştiinţă în privinţa înregistrării parteneriatelor
civile, autoritatea locală a discriminat-o indirect. Autoritatea locală ar fi
putut să-i accepte convingerile religioase, iar refuzul acesteia de a
întreprinde măsuri mai puţin restrictive era disproporţionat, în raport de
prevederile articolului 14 combinat cu articolul 9.
71. Cel de-al treilea reclamant a susţinut că judecătorii Curţii ar trebui să
admită „motive deosebite” pentru a justifica un tratament discriminatoriu pe
criterii de religie. Ca şi în cazul categoriilor suspecte identificate până în
prezent de Curte ca necesitând „motive deosebite” (precum diferenţa de sex,
orientarea sexuală, originea etnică şi naţionalitatea), credinţa religioasă
constituia un aspect central al identităţii unei persoane. Mai mult, rasa, etnia
şi religia au fost adesea interconectate şi legate între ele de către Curte (a se
vedea Sejdić şi Finci c. Bosnia şi Herzegovina [MC], nr. 27996/06 şi
34836/06, § 43, CEDO 2009 şi Cipru c. Turciei [MC], nr. 25781/94, § 309,
CEDO 2001-IV).
72. Cel de-al treilea reclamant a acceptat că obiectivele urmărite de către
autoritatea locală erau legitime, în speţă cele de a oferi accesul la serviciile
sale, indiferent de orientarea sexuală, şi de a induce ideea fermă a
nediscriminării. Cu toate acestea, ea nu a admis că Guvernul a demonstrat
existenţa unui raport de proporţionalitate rezonabil între aceste scopuri şi
mijloacele folosite. Reclamanta a subliniat că a fost angajată ca ofiţer de
stare civilă înainte ca legislaţia să se modifice, permiţând astfel înregistrarea
parteneriatelor civile, şi că raţiunile pentru care a fost angajată erau
fundamental denaturate. Autoritatea locală a beneficiat de o marjă de
apreciere în privinţa desemnării sale ca ofiţer de stare civilă, în sensul că
aceasta să nu oficieze constituirea parteneriatelor civile, dar să oficieze
totuşi în celelalte cazuri, autoritatea conformându-se cu obiecţia de
conştiinţă a reclamantului. Obiecţia consta în consemnarea unui statut
fundamentat pe o instituţie pe care aceasta o cataloga drept căsătorie, chiar
dacă avea alt nume; reclamanta nu a manifestat vreo prejudecată în privinţa
homosexualilor. În orice eventualitate, nu se poate prezuma că, dacă
autoritatea locală s-ar fi conformat doleanţei reclamantului, faptul ar fi fost
privit ca un accept al convingerilor sale. Spre exemplu, atunci când
autorităţile statale le permit doctorilor pe care i-au angajat să renunţe la
provocarea avorturilor, nu se poate spune că acestea aprobă opiniile
medicilor, ci că semnifică doar toleranţă din partea statului. În cazul de faţă,
autoritatea locală nu a luat în considerare, cu toate acestea, obligaţia de

neutralitate. Ea nu a reuşit stabilirea unui echilibru între oferirea de servicii
nediscriminatorii din punctul de vedere al orientării sexuale şi discriminarea
îndreptată împotriva propriilor angajaţi, pe criterii religioase.
5. Al patrulea reclamant
73. Dl McFarlane a fost de acord cu poziţia Guvernului potrivit căreia
adeziunea sa la morala iudeo-creştină asupra sexualităţii nu era o
manifestare a convingerilor religioase, în ciuda faptului că, în genere, religia
trasează limite morale şi sexuale clare. El a considerat banală afirmaţia că
nu orice act motivat sau inspirat de convingerile religioase este protejat;
acest lucru ar fi fost valabil şi în cazul oricărui alt drept garantat de
Convenţie care ar fi fost limitat, precum libertatea de exprimare sau dreptul
la viaţă privată. Standardul propriu al Curţii era că orice ingerinţă în
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie trebuia să fie necesară într-o
societate democratică şi proporţională cu scopul legitim vizat. În stabilirea
marjei de apreciere permise statelor în privinţa restricţiilor asupra libertăţii
de religie, Curtea a trebuit să aibă în vedere care era situaţia, şi anume
nevoia de a menţine un adevărat pluralism religios, inerent conceptului de
societate democratică. Protecţia garantată de articolul 9 ar fi fost golită de
conţinut dacă aceasta nu ar fi trecut dincolo de simpla protecţie a
manifestării private a credinţei sau convingerilor, într-o formă general
recunoscută, unde statul era cel care a determinat problema deosebită.
74. Dl McFarlane a subliniat că a sa concediere şi prejudicierea
reputaţiei sale profesionale era una dintre cele mai severe sancţiuni impuse
unei persoane, iar acest fapt a trebuit luat în considerare în determinarea
marjei de apreciere disponibile. Reclamantul a fost angajat de o companie
privată care nu avea obligaţia legală de a oferi serviciul în discuţie. Ar fi
putut să repartizeze clienţii homosexuali unui alt consilier. Era nerealist să
se ceară de la reclamant să-şi schimbe locul de muncă sau să-şi modifice
parcursul profesional din cauza opoziţiei de ordin moral pe care o manifesta
în privinţa comportamentului homosexual. Aceeaşi raţiune s-ar fi aplicat şi
în cazul unui homosexual care şi-a piedut locul de muncă din motive de
discriminare.
6. Terţii intervenienţi
75. Un număr de doisprezece terţi au primit permisiunea de a prezenta
concluzii scrise, în temeiul Regulii 44 § 2 of din Regulamentul Curţii şi al
articolului 36 § 2 din Convenţie (a se vedea paragraful 5 de mai sus).
76. O parte din intervenienţi au prezentat observaţii cu privire la
caracterul de manifestare a credinţei religioase în cazul portului de cruce.
Prezentările Premier Christian Media Trust; a Dr Peter Forster, a
Episcopului de Chester; a lui Nicholas Reade, a Episcopului de Blackburn şi
cea a Episcopului Michael Nazir-Ali, bazându-se mai mult pe recenta

hotărâre a Curţii din cauza Lautsi şi alţii c. Italiei [MC], nr. 30814/06,
CEDO 2011 (extrase), au relevat simbolistica creştină general recunoscută a
crucii şi faptul că aceasta este o „manifestare care vorbeşte de la sine” a
credinţei creştine. În plus, împreună cu Comisia pentru Egalitate şi
Drepturile Omului, cu Asociaţia „Giuseppi Dossetti: i Valori” şi lordul
Carey de Clifton, aceştia au declarat că abordarea corectă pentru stabilirea
manifestărilor unei credinţe religioase era una subiectivă. Ei au argumentat
în special că ideea de „cerinţă obligatorie” era una exagerată şi simplistă.
Premier Christian Media Trust, Asociaţia „Giuseppi Dossetti: i Valori” şi
Episcopul Michael Nazir-Ali au invitat Curtea să constate că nu ţine de
autorităţile statale sau de angajatori să stabilească veridicitatea unei
convingeri sau a unei manifestări religioase. Comisia pentru Egalitate şi
Drepturile Omului a sugerat că testul specific, decurgând din mai multe
cauze recente din faţa Curţii, menţinea accentul pe convingerea aderentului.
Din contra, Societatea Seculară Naţională a menţionat că instanţele
naţionale au stabilit dacă o practică religioasă avea drept mobil o „comandă
a conştiinţei” sau „simpla dorinţă de exprimare a sinelui”. Aceasta a sugerat
faptul că judecătorii Curţii ar trebui să fie extrem de reticenţi în a se opune
acestor constatări de fapt.
77. La întrebarea dacă va fi stabilită o ingerinţă în dreptul garantat de
articolul 9, Comisia pentru Egalitate şi Drepturile Omului a susţinut că
instanţele din Regatul Unit au garantat, de fapt, varii niveluri de protecţie a
persoanelor care afirmă o identitate pur religioasă, spre deosebire de cele ale
căror identităţi religioase şi rasiale se îmbină (a se vedea R (Watkins-Singh)
c. Governing Body of Aberdare Girls’ High School [2008] EWHC 1865
(Admin)). În plus, aceasta a subliniat că problema ingerinţei trebuie să aibă
în vedere nu numai alegerile pe care le-a făcut o persoană, ca de exemplu un
loc de muncă special, ci şi acţiunile angajatorului. Câţiva alţi intervenienţi
au specificat că era o situaţie neplăcută pentru un angajat să fie forţat să facă
o alegere între muncă şi credinţă, alegere care jigneşte. Societatea Seculară
Naţională a prezentat o abordare diferită, subliniind că „libertatea de a
demisiona este ultima garanţie a libertăţii de conştiinţă”. Pe această bază, s-
a sugerat că nu a existat nicio obligaţie pozitivă pentru stat de a-şi proteja
salariaţii împotriva cerinţelor uniforme sau a altor cerinţe.
78. În legătură cu problema proporţionalităţii şi a justificării ingerinţei în
dreptul protejat de articolul 9, câţiva intervenienţi (Centrul European pentru
Drept şi Justiţie; Dr Jan Carnogurksy şi Fondul Alianţa pentru Apărare;
Comisia pentru Egalitate şi Drepturile Omului; Asociaţia „Giuseppi
Dossetti i Valori”; Episcopul Michael Nazir-Ali; lordul Carey; şi Institutul
Clapham şi KLM) au făcut referire la conceptul de „adaptare rezonabilă”
sau, cum l-a denumit lordul Carey, „respect reciproc”. Aceştia au
argumentat, în termeni generali, că analiza proporţionalităţii efectuată de
Curte ar trebui să aibă în vedere posibilitatea adaptării convingerilor şi
practicilor unei persoane. Tot ei au subliniat că era necesar un compromis

între drepturile concurente, compromis necesar întro societate democratică
şi pluralistă. În acest context, atât timp cât practicile religioase ale unei
persoane nu au afectat în mod negativ prestarea de servicii sau nu au afectat
nejustificat activitatea angajatorului, acestea ar trebui permise la locul de
muncă şi protejate. În această privinţă, Fondul Alianţei pentru Apărare i-a
atras atenţia Curţii la jurisprudenţa relevantă din Statele Unite ale Americii,
care impunea o adaptare rezonabilă a convingerilor şi practicilor religioase,
în măsura în care adaptarea nu-i provoca angajatorului „dificultăţi
excesive”. Liberty a susţinut că, în considerarea unei justificări pentru
restricţiile aduse drepturilor garantate de articolul 9, statele contractante
deţin o marjă de apreciere „semnificativă”. Acest lucru a fost afirmat în
încercarea Societăţii Seculare Naţionale de a atrage atenţia Curţii asupra
parcursului Legii Egalităţii din 2010 prin camerele Parlamentului. S-a
susţinut că Regatul Unit, prin intermediul acestui proces, a acordat o
deosebită importanţă „obiecţiei de conştiinţă”. Că această excepţie a fost în
final retrasă, urmare a dezbaterilor, după ce s-a demonstrat că marja
relevantă de apreciere ar trebui să fie cât mai largă. Comisia Internaţională a
Juriştilor, profesorul Robert Wintemute, Fédération Internationale des
Ligues des Droits de l’Homme şi ILGA-Europe au prezentat Curţii
materiale comparative, indicând faptul că, în cazul în care sunt garantate
excepţiile la legile discriminării, acestea sunt mai degrabă aplicabile
instituţiilor şi organizaţiilor religioase, decât indivizilor. Contrar punctelor
de vedere afirmate de către alţi intervenienţi, Liberty a invitat Curtea să
constate că, atunci când analizează problema proporţionalităţii şi a adaptării,
cea a impactului adaptării asupra altor persoane, trebuie luată în considerare
în special situaţia când acestea fac parte dintr-o minoritate sau se află în
dezavantaj. Curtea a fost apoi invitată să se fundamenteze în concluziile sale
pe articolul 17 din Convenţie, în cazul în care consideră că este necesar şi
potrivit.
B. Argumentele Curţii
1. Principiile generale decurgând din articolul 9 din Convenţie

79. Curtea reaminteşte faptul că, aşa cum se regăseşte în articolul 9,
libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este unul dintre
fundamentele unei „societăţi democratice”, în înţelesul Convenţiei. În
dimensiunea sa religioasă, este unul dintre elementele vitale care conturează
identitatea credincioşilor şi concepţia lor despre viaţă, dar şi un bun preţios
pentru atei, agnostici, sceptici sau indiferenţi. Pluralismul, valoare
indisociabilă de societatea democratică, greu cucerit de-a lungul secolelor,
depinde de aceasta (a se vedea Kokkinakis c. Greciei, 25 mai 1993, § 31,
Seria A nr. 260-A).
80. Libertatea religioasă este în primul rând o chestiune de gândire

individuală şi de conştiinţă. Acest aspect al dreptului prevăzut în primul
alineat al articolului 9, cel de a-şi păstra convingerile religioase şi de a-şi
schimba religia sau convingerile, este absolut şi lipsit de rezerve. Cu toate
acestea, aşa cum se stabileşte mai departe în articolul 9 § 1, libertatea de
religie include, de asemenea, libertatea persoanei de a-şi manifesta credinţa
în mod individual şi în privat, dar şi în comunitate, împreună cu alţii şi în
public. Manifestarea unei convingeri religioase poate lua forma unui cult, a
unei învăţături, a practicii şi a îndeplinirii unor ritualuri. Mărturia prin
cuvinte şi fapte este legată de existenţa convingerilor religioase (a se vedea
cauza Kokkinakis, citată mai sus, § 31 dar şi Leyla Şahin c. Turciei [MC],
nr. 44774/98, § 105, CEDO 2005-XI). Având în vedere că manifestarea de
către o persoană a convingerilor sale religioase poate avea impact şi asupra
altor persoane, redactorii Convenţiei au reglementat acest aspect al libertăţii
religioase în articolul 9 § 2. Acest al doilea alineat prevede că orice
restrângere a libertăţii persoanelor de a-şi manifesta religia sau convingerile
trebuie să fie prevăzută de lege şi necesară într-o societate democratică, în
urmărirea unuia sau mai multor scopuri legitime vizate în aceasta.
81. Dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie denotă
viziuni care ating un anumit nivel de convingere, seriozitate, coeziune şi
importanţă (a se vedea Bayatyan c. Armeniei [MC], nr. 23459/03, § 110,
CEDO 2011; Leela Förderkreis e.V. şi alţii c. Germaniei, nr. 58911/00, §
80, 6 noiembrie 2008; Jakóbski c. Poloniei, nr. 18429/06, § 44, 7 decembrie
2010). Odată satisfăcut, datoria autorităţilor statale de a fi imparţiale şi
neutre este incompatibilă cu orice altă putere a statului de a aprecia
legitimitatea convingerilor religioase sau modul în care acestea sunt
exprimate (a se vedea Manoussakis şi alţii c. Greciei, hotărârea din
26 septembrie 1996, Rapoarte 1996-IV, p. 1365, § 47; Hasan şi Chaush
c. Bulgariei [MC], nr. 30985/96, § 78, CEDO 2000‑ XI; Refah Partisi
(Partidul Bunăstării) şi alţii c. Turciei [MC], nr. 41340/98, 41342/98,
41343/98 şi 41344/98, § 1, CEDO 2003-II).
82. Chiar şi atunci când convingerea în discuţie atinge nivelul cerut al
importanţei şi fermităţii, nu se poate spune că fiecare act care este oarecum
inspirat, motivat sau influenţat de aceasta constituie o „manifestare” a
convingerii. Astfel, de exemplu, actele sau omisiunile care nu exprimă în
mod direct convingerea în cauză sau care au o legătură distanţată cu un
precept religios cad în afara protecţiei articolului 9 § 1 (a se vedea Skugar şi
alţii c. Rusiei (dec.), nr. 40010/04, 3 decembrie 2009 şi, spre exemplu,
Arrowsmith c. Regatului Unit, raportul Comisiei din 12 octombrie 1978,
Decizii şi Rapoarte 19, p. 5; C. c. Regatului Unit, decizia Comisiei din 15
decembrie 1983, DR 37, p. 142; Zaoui c. Elveţiei (dec.), nr. 41615/98, 18
ianuarie 2001). Pentru a îndeplini rigorile unei „manifestări”, în înţelesul
articolului 9, actul în cauză trebuie să fie strâns legat de religie sau
convingeri. Un exemplu ar fi slujba divină sau jertfa adusă divinităţii, care
face parte din practica unei religii sau a unor convingeri într-o formă general
recunoscută. Cu toate acestea, manifestarea unei religii sau a unor
convingeri nu se limitează la asemenea acte; existenţa unei legături directe
şi suficient de apropiate între act şi convingerile de bază trebuie determinate
de la caz la caz. Nu există o cerinţă specială impusă reclamantului de a
demonstra dacă a acţionat pentru îndeplinirea unei obligaţii impuse de
religia în cauză (a se vedea Cha’are Shalom Ve Tsedek c. Franţei [MC], nr.
27417/95, §§ 73-74, CEDO 2000-VII; Leyla Şahin, citată mai sus, §§ 78 şi
105; Bayatyan, citată mai sus, § 111; Skugar, citată mai sus; Pichon şi
Sajous c. Franţei (dec.), nr. 49853/99, Rapoarte ale Hotărârilor şi
Deciziilor 2001-X).
83. Este adevărat, aşa cum a subliniat Guvernul şi cum lordul Bingham a
observat în cauza R (Begum) c. Governors of Denbigh High School (a se
vedea paragraful 46 de mai sus), că există o jurisprudenţă a Curţii şi a
Comisiei care indică faptul că, dacă o persoană poate întreprinde măsuri ca
să evite o restrângere a libertăţii sale de a-şi manifesta religia sau
convingerile, nu există nicio ingerinţă în dreptul garantat de articolul 9 § 1 şi
restrângerea nu necesită astfel a fi justificată în temeiul articolului 9 § 2.
Spre exemplu, în cauza deja citată – Cha’are Shalom Ve Tsedek, Curtea a
reţinut că „ar fi o restrângere a libertăţii de a-şi manifesta religia doar dacă
interdicţia legală de a efectua ritualul sacrificării ar face imposibil consumul
de carne de animale sacrificate, pentru evreii ultra-ortodocşi, în
conformitate cu canoanele religioase pe care aceştia le considerau
aplicabile”. Cu toate acestea, concluzia poate fi explicată prin constatarea
Curţii potrivit căreia practica religioasă şi ritualul în discuţie, în acest caz,
era mai degrabă consumul de carne de animale sacrificate – iar nu altfel – şi
certificată a fi conforme cu legile alimentare religioase, decât o participaţie
la ritualul sacrificării şi procesul certificării în sine (a se vedea §§ 80 şi 82).
Mai important, în cazurile implicând restricţii impuse de angajatori
posibilităţii angajaţilor de a întreţine obiceiuri religioase, Comisia a reţinut,
în mai multe decizii, că posibilitatea de a demisiona şi de a-şi schimba locul
de muncă conducea la concluzia că nu există vreo ingerinţă adusă libertăţii
religioase a angajatului (a se vedea, de exemplu, Konttinen c. Finlandei,
decizia Comisiei din 3 decembrie 1996, Decizii şi Rapoarte 87-A, p. 68;
Stedman c. Regatului Unit, decizia Comisiei din 9 aprilie 1997; pentru
comparaţie Kosteski c. „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei”, nr.
55170/00, § 39, 13 aprilie 2006). Cu toate acestea, Curtea nu a aplicat un
raţionament similar în privinţa sancţiunilor disciplinare impuse persoanelor,
ca urmare a exercitării de către acestea a altor drepturi protejate de
Convenţie, ca de exemplu dreptul la respectarea vieţii private, garantat de
articolul 8; dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10; sau
dreptul de a nu adera la un sindicat, garantat de articolul 11 (a se vedea, de
exemplu, Smith şi Grady c. Regatului Unit, nr. 33985/96 şi 33986/96, § 71,
CEDO 1999-VI; Vogt c. Germaniei, 26 septembrie 1995, § 44, Seria A nr.
323; Young, James şi Webster c. Regatului Unit, 13 august 1981, §§ 54-55,

Seria A nr. 44). Având în vedere importanţa libertăţii religioase într-o
societate democratică, Curtea consideră că, atunci când o persoană se plânge
de încălcarea libertăţii sale religioase la locul de muncă, mai degrabă decât
să reţină că posibilitatea schimbării locului de muncă ar anula orice
ingerinţă adusă acestui drept, abordarea potrivită ar fi evaluarea acestei
posibilităţi în ansamblul general, când se analizează dacă restricţia era
proporţională sau nu.
84. În concordanţă cu jurisprudenţa sa deja consacrată, Curtea lasă la
latitudinea statelor-parte la Convenţie o anumită marjă de apreciere în a
decide dacă şi în ce măsură este necesară o ingerinţă. Această marjă de
apreciere vine mână în mână cu controlul european asupra legilor şi a
deciziilor de punere în aplicare a lor. Sarcina Curţii este să determine dacă
măsurile luate la nivel naţional erau justificate în principiu şi proporţionale
(a se vedea Leyla Şahin, citată mai sus, § 110; Bayatyan, citată mai sus, §§
121-122; Manoussakis, citată mai sus, § 44). În cazul în care, ca şi pentru
primul şi al patrulea reclamant, actele denunţate au fost întreprinse de
companii private, nefiind astfel direct imputabile statului pârât, Curtea
trebuie să ia în considerare problemele ridicate în termenii obligaţiei
pozitive a autorităţilor statale de a garanta drepturile decurgând din articolul
9 persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (a se vedea, mutatis mutandis,
Palomo Sánchez şi alţii c. Spaniei [MC], nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06
şi 28964/06, §§ 58-61, CEDO 2011; a se vedea, de asemenea, hotărârea
Otto-Preminger-Institut c. Austriei din 25 noiembrie 1994, Seria A nr. 295,
§ 47). În timp ce limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statelor
decurgând din Convenţie nu se pretează la o definiţie exactă, principiile
aplicabile sunt, cu toate acestea, aceleaşi. În ambele contexte trebuie luat în
considerare în special justul echilibru dintre interesele concurente ale
persoanei şi, respectiv, ale comunităţii în ansamblu, sub rezerva marjei de
apreciere de care se bucură statele (a se vedea Palomo Sánchez şi alţii, citată
mai sus, § 62).
2. Principiile generale decurgând din articolul 14 al Convenţiei

85. Curtea reaminteşte faptul că articolul 14 din Convenţie nu are o
existenţă de sine stătătoare, întrucât produce efecte doar în legătură cu
drepturile şi libertăţile garantate de celelalte dispoziţii substanţiale ale
Convenţiei şi ale protocoalelor sale. Cu toate acestea, aplicabilitatea
articolului 14 nu presupune vreo încălcare a uneia sau mai multor dintre
aceste dispoziţii, manifestând, în acest sens, un caracter autonom. Pentru ca
articolul 14 să devină incident, este suficient ca starea de fapt a unei cauze
să se regăsească în domeniul de aplicare a unei dispoziţii substanţiale din
Convenţie sau din protocoalele la aceasta (a se vedea, de exemplu,
Thlimmenos c. Greciei [MC], nr. 34369/97, § 40, CEDO 2000-IV).
86. Curtea a stabilit în jurisprudenţa sa că numai tratamentele

diferenţiate bazate pe o caracteristică identificabilă sau pe un „statut” pot
avea semnificaţia unei discriminări, în sensul articolului 14 (Carson şi alţii
c. Regatului Unit [MC], nr. 42184/05, § 61, CEDO 2010). „Religia” este
expres menţionată în textul articulului 14, în sensul interzicerii discriminării
pe acest criteriu.
87. În general, pentru ca articolul 14 să fie incident într-o anumită
problemă, trebuie să existe un tratament diferenţiat în cazul unor persoane
aflate în situaţii analoage sau semnificativ similare (Burden c. Regatului
Unit [MC], nr. 13378/05, § 60, CEDO 2008-). Cu toate acestea, nu este
singurul aspect al interzicerii discriminării prevăzute de articolul 14. Dreptul
de a nu fi discriminat în exercitarea drepturilor garantate de Convenţie este
încălcat, de asemenea, atunci când statele nu tratează în mod diferit
persoanele aflate în situaţii semnificativ diferite, fără vreo justificare
obiectivă şi rezonabilă (Thlimmenos, citată mai sus, § 44; a se vedea, de
asemenea, D.H. şi alţii c. Cehiei [MC], nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007;
Runkee şi White c. Regatului Unit, nr. 42949/98 şi 53134/99, § 35, 10 mai
2007).
88. Un atare tratament diferenţiat între persoanele aflate în poziţii
semnificativ similare – sau eşecul de a trata în mod diferit persoanele aflate
în situaţii semnificativ diferite – este discriminatoriu, dacă nu are o
justificare obiectivă şi rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmăreşte un
scop legitim sau dacă nu există o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între
mijloacele folosite şi scopul vizat. Statele contractante se bucură de o marjă
de apreciere în stabilirea dacă şi în ce măsură diferenţele în situaţii altfel
similare justifică tratamentul diferenţiat (Burden, citată mai sus, § 60).
Domeniul de aplicare al acestei marje va varia în funcţie de circumstanţele,
obiectul şi fondul cauzei (Carson şi alţii, citată mai sus, § 61).
3. Aplicarea principiilor sus enunţate în situaţia de fapt a prezentei

cauze
a. Primul reclamant
89. Nu s-a contestat în procesele din faţa instanţelor naţionale şi în
procesul din faţa acestei Curţi faptul că insistenţa dnei Eweida de a purta o
cruce la vedere la locul de muncă era motivat de dorinţa sa de a-şi mărturisi
credinţa creştină. În aplicarea principiilor sus-enunţate, Curtea consideră
comportamentul dnei Eweida ca fiind o manifestare a convingerilor sale
religioase, sub forma cultului, a practicilor şi obiceiului, fapt care presupune
protecţia articolului 9.
90. Dna Eweida a fost angajată de o companie privată, British Airways.
Pe 20 septembrie 2006, aceasta a fost trimisă acasă, dat fiind refuzul ei de a-
şi ascunde crucea, încălcând codul vestimentar al companiei. Abia peste o
lună i s-a oferit un post administrativ ce nu impunea portul vreunei
uniforme. Cu toate acestea, ea a ales să nu accepte oferta şi a rămas în loc

acasă, fără a fi plătită, până pe 3 februarie 2007, când British Airways şi-a
modificat regulile cu privire la uniformă şi i-a permis să poarte crucea la
vedere.
91. Curtea consideră că refuzul British Airways de a-i permite
reclamantei să-şi exercite funcţia purtând crucea la vedere, în perioada
septembrie 2006 – februarie 2007, a constituit o ingerinţă în dreptul său de
a-şi manifesta religia. Având în vedere că ingerinţa nu era direct imputabilă
statului, Curtea trebuie să examineze dacă, în întregul circumstanţelor,
autorităţile statului şi-au respectat obligaţia lor pozitivă în conformitate cu
articolul 9, cu alte cuvinte dacă dreptul dnei Eweida de a-şi manifesta liber
religia a fost suficient asigurat în cadrul ordinii juridice interne şi dacă a
existat un just echilibru între drepturile sale şi ale celorlalte persoane.
92. Ca şi în multe alte state contractante (a se vedea paragraful 47 de
mai sus), în Regatul Unit nu există dispoziţii legale speciale care să
reglementeze portul de îmbrăcăminte şi de simboluri religioase la locul de
muncă. Dna Eweida a iniţiat proceduri interne cerând despăgubiri pentru
discriminarea directă şi indirectă, contrară Regulii 3 din Regulamentul din
2003 (a se vedea paragraful 41 de mai sus). S-a acceptat mai înainte că
Tribunalul pentru Litigiile de Muncă nu are competenţa de a lua în
considerare orice cerere separată sau de sine stătătoare formulată în temeiul
articolului 9 al Convenţiei. Reclamanta putea invoca articolul 9 în faţa
Curţii de Apel, deşi această instanţă a reţinut că nu a existat vreo ingerinţă
în drepturile sale garantate de articolul 9. Cu toate acestea, în timp ce
examinarea cazului dnei Eweida de către instanţele interne a vizat în primul
rând capătul de cerere cu privire la tratamentul discriminatoriu, este clar că
legitimitatea codului vestimentar şi proporţionalitatea măsurilor luate de
British Airways în privinţa dnei Eweida au fost examinate în detaliu. Curtea
nu consideră, prin urmare, că lipsa unor dispoziţii de protecţie speciale în
dreptul intern presupune că dreptul reclamantei de a-şi manifesta religia prin
portul unui simbol religios la locul de muncă este insuficient garantat.
93. În considerarea proporţionalităţii măsurilor luate de British Airways
pentru punerea în aplicare a codului vestimentar, judecătorii naţionali de la
fiecare nivel au fost de acord că scopul codului era unul legitim, şi anume
cel de a comunica o anumită imagine a companiei şi de a promova
recunoaşterea brandului şi a personalului său. Tribunalul pentru Litigiile de
Muncă a considerat că cerinţa de a se conforma cu dispoziţiile codului era
disproporţionată, din moment ce a eşuat să facă distincţia dintre un element
purtat ca un simbol religios, de o bijuterie purtată din motive pur estetice.
Această constatare a fost anulată în recurs de către Curtea de Apel, care a
reţinut că British Airways a acţionat respectând criteriul proporţionalităţii.
În determinarea acestei concluzii, Curtea de Apel s-a referit la
circumstanţele cauzei aşa cum au fost stabilite de Tribunalul pentru Litigiile
de Muncă şi, în particular, la faptul că acel cod vestimentar era în vigoare
deja de câţiva ani, fără a cauza vreo problemă ştiută reclamantei sau altui
membru al personalului; că dna Eweida a depus o cerere oficială şi că apoi a
decis să se prezinte la locul de muncă purtând crucea la vedere, fără a
aştepta rezultatele procedurii de soluţionare a cererii; că problema a fost
conştiincios analizată de British Airways, odată ce plângerea a fost depusă,
implicând un proces de consultare şi o îmblânzire a codului vestimentar, în
sensul permiterii portului simbolurilor religioase la vedere, şi că dnei
Eweida i-a fost asigurat un post administrativ plătit identic în timpul
procesului, fiind în februarie 2007 când aceasta a fost repusă în vechiul ei
post.
94. În opinia Curţii, este clar că aceşti factori s-au îmbinat pentru a
reduce ingerinţa din cazul reclamantei, fapt care trebuie avut în vedere. Mai
mult, în evaluarea proporţionalităţii măsurilor luate de o companie privată în
privinţa angajaţilor săi, autorităţile naţionale, şi în special instanţele,
operează în limitele marjei de apreciere. Cu toate acestea, Curtea a ajuns în
acest caz la concluzia că justul echilibru nu a fost afectat. Pe o parte a
balanţei se afla dorinţa dnei Eweida de a-şi manifesta convingerile
religioase. Aşa cum s-a spus anterior, acesta este un drept fundamental:
pentru că o societate democratică sănătoasă trebuie să tolereze şi să susţină
pluralismul şi diversitatea; dar şi din cauza că o persoană care a făcut din
religia sa un principiu general de viaţă trebuie să poată comunica această
idee şi altora. De cealaltă parte a balanţei se regăsea dorinţa angajatorului de
a induce în privinţa companiei sale o anumită imagine. Curtea consideră că,
de vreme ce acest scop era, cu siguranţă, unul legitim, instanţele naţionale i-
au acordat o prea mare însemnătate. Crucea dnei Eweida era purtată discret
şi nu i-ar fi afectat ţinuta profesională. Nu a existat nicio dovadă că portul
de alte elemente de vestimentaţie religioasă de către alţi angajaţi, autorizate
anterior, asemenea turbanelor şi hijaburilor, au avut vreun impact negativ
asupra brandului sau imaginii British Airways. Mai mult, faptul că această
companie putea să amendeze codul vestimentar permiţând portul bijuteriilor
cu semnificaţie religioasă la vedere demonstrează că interdicţia de mai
devreme nu era de o importanţă crucială.
95. Curtea concluzionează astfel că, în aceste circumstanţe, neexistând
vreo dovadă privind încălcarea reală a intereselor celorlalţi, autorităţile
naţionale au eşuat în a proteja suficient dreptul primului reclamant de a-şi
manifesta religia, încălcând obligaţia pozitivă ce decurge din articolul 9. În
lumina acestei concluzii, ea nu consideră necesar să examineze separat
capătul de cerere al reclamantei în temeiul articolului 14 combinat cu
articolul 9.
b. Al doilea reclamant
96. Dna Chaplin este, de asemenea, o creştină practicantă care a purtat
un lanţ cu o cruce la gât încă de la botezul său. La momentul evenimentelor
în cauză, domnia sa lucra ca asistentă medicală la o secţie de geriatrie ce
manifesta o politică uniformă bazată pe directivele Departamentului pentru

Sănătate. Acea politică prevedea, inter alia, că „este interzis portul
colierelor pentru a se evita riscul accidentării pacienţilor în timpul
manevrelor medicale” şi că fiecare membru al personalului care dorea să
poarte un articol specific din motive de religie sau cultură trebuia să supună
această problemă managerului de departament, care nu ar fi putut refuza
aprobarea în mod nejustificat. În 2007 a fost înlocuită uniforma, fiind
schimbat vechiul guler cu unul în formă de V, astfel încât crucea
reclamantei era acum mult mai vizibilă şi accesibilă, atât la ceafă, cât şi la
gât. Reclamantei i-a fost cerut să îndepărteze crucea şi lanţul. Când a
refuzat, a fost mutată într-un alt post decât cel de asistentă medicală, în
noiembrie 2009, post care s-a desfiinţat în iulie 2010. Reclamanta a depus o
cerere de chemare în judecată în faţa Tribunalului pentru Litigiile de Muncă,
invocând discriminarea directă şi indirectă. Tribunalul a respins capătul de
cerere privind discriminarea directă odată ce a reţinut că nu exista nicio
dovadă că reclamanta a beneficiat de un tratament mai puţin favorabil decât
colegii săi care doreau să poarte alte articole din motive religioase.
Tribunalul a mai respins şi capătul de cerere privind discriminarea indirectă,
statuând că politica autorităţii pentru sănătate era proporţională cu scopul
vizat.
97. Asemenea dnei Eweida şi în conformitate cu principiile generale
enunţate mai sus, Curtea consideră că decizia celui de-al doilea reclamant de
a purta lanţul cu cruce la locul de muncă a fost o manifestare a credinţei sale
religioase şi că refuzul autorităţii pentru sănătate de a-i permite să rămână în
postul de asistentă medicală purtând crucea reprezintă o ingerinţă în
libertatea sa de a-şi manifesta religia.
98. Angajatorul celui de-al doilea reclamant era o autoritate publică, iar
Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa a fost necesară într-o societate
democratică, în îndeplinirea unuia dintre scopurile prevăzute de articolul 9 §
2. În acest caz, nu pare să existe vreun litigiu afară de faptul că motivul
restricţiei impuse portului de bijuterii, incluzând simbolurile religioase, era
ca să se protejeze sănătatea şi siguranţa asistentelor medicale şi a
pacienţilor. Probele aduse în faţa Tribunalului pentru Litigiile de muncă
susţineau că managerii reclamantei considerau că exista riscul ca un pacient
tulburat să profite şi să tragă de lanţ, provocând astfel rănirea însăşi
reclamantei, sau ca lanţul şi crucea să se balanseze şi să poată intra în
contact, de exemplu, cu o rană deschisă. Au mai existat probe cu privire la
faptul că unei alte asistente medicale de religie creştină i-a fost impusă
înlăturarea crucii şi a lanţului; unor două asistente Sikh li s-a spus că nu pot
purta brăţări sau kirpane; iar portul hijab-urilor lăsate liber a fost interzis.
Reclamantei i-a fost acordată posibilitatea de a purta crucea, dar prinsă cu o
agrafă anexată uniformei sale sau mascată de un guler înalt, însă aceasta nu
a considerat că ar fi suficient ca să corespundă cu convingerile sale
religioase.
99. Curtea consideră că, asemenea cazului dnei Eweida, importanţa de a-

i fi permisă manifestarea religiei sale pentru cel de-al doilea reclamant
purtând crucea la vedere trebuie să cântărească greu în balanţă. Cu toate
acestea, motivul pentru care i s-a cerut înlăturarea crucii, şi anume protecţia
sănătăţii şi siguranţei în saloanele de spital, a fost, inerent, de o mai mare
anvergură decât în cazul dnei Eweida. Mai mult, este un domeniu în care
autorităţilor naţionale trebuie să li se permită o largă marjă de apreciere.
Managerii spitalului erau cei mai în măsură să ia decizii cu privire la
siguranţa medicală decât o instanţă, mai ales decât o instanţă internaţională
căreia nu i-au fost prezentate probe directe.
100. Prin urmare, Curtea nu poate să concluzioneze că măsurile de care
se plânge dna Chaplin au fost disproporţionate. Rezultă că ingerinţa în
libertatea sa de a-şi manifesta religia a fost una necesară într-o societate
democratică şi că nu a existat vreo încălcare a articolului 9, în privinţa celui
de-al doilea reclamant.
101. Mai mult, Curtea consideră că factorii ce trebuie puşi în balanţă
atunci când se stabileşte proporţionalitatea măsurii în temeiul articolului 14
combinat cu articolul 9 ar fi similară şi că nu există niciun temei pentru
constatarea încălcării articolului 14 şi în acest caz.
c. Al treilea reclamant
102. Curtea constată că cel de-al treilea reclamant este un creştin ce
susţine punctul de vedere creştin-ortodox potrivit căruia căsătoria este
comuniunea dintre un bărbat şi o femeie, pentru toată viaţa. Ea consideră că
uniunile de acelaşi sex sunt contrare voinţei divine şi că ar fi greşit din
partea ei să participe la crearea unei instituţii echivalente căsătoriei, între doi
oameni de acelaşi sex. Din cauza refuzului ei de a fi desemnată drept ofiţer
de stare civilă pentru înregistrarea parteneriatelor civile, au fost iniţiate
proceduri disciplinare, culminând cu pierderea locului său de muncă.
103. Cel de-al treilea reclamant nu s-a plâns în temeiul articolului 9
aparte, ci, în schimb, s-a plâns că ar fi suferit o discriminare ca urmare a
convingerilor sale creştine, prin încălcarea articolului 14 combinat cu
articolul 9. Pentru Curte este clar că obiecţia reclamantei de a participa la
înregistrarea parteneriatelor civile între persoane de acelaşi sex era direct
motivată prin convingerile sale religioase. Faptele în discuţie intră în sfera
de aplicare a articolelor 9 şi 14.
104. Curtea consideră că o situaţie comparabilă relevantă ar fi cea a unui
ofiţer de stare civilă fără vreo obiecţie religioasă cu privire la uniunile de
acelaşi sex. Curtea este de acord cu afirmaţia reclamantei potrivit căreia
cerinţa autorităţii locale ca toţi ofiţerii de stare civilă care înregistrează
naşterile, căsătoriile şi decesele să înregistreze şi înfiinţarea parteneriatelor
civile are un impact negativ asupra ei din cauza propriilor convingeri
religioase. Pentru a stabili dacă decizia autorităţii locale nu făcea excepţie în
cazul reclamantei şi a altor persoane aflate în aceeaşi situaţie echivalând cu
discriminarea indirectă prin încălcarea articolului 14, Curtea trebuie să aibă

în vedere împrejurarea dacă politica urmărea un scop legitim şi era
proporţională.
105. Curtea de Apel a reţinut în acest caz că scopul urmărit de către
autoritatea locală era de a oferi un serviciu ce nu era doar efectiv în sensul
caracterului practic şi al eficienţei, ci şi unul ce corespundea cu politica de
ansamblu a „funcţionarului şi a autorităţii publice angajaţi pe deplin în
promovarea egalităţii de şanse şi a lipsei discriminării persoanelor de către
funcţionari”. Curtea reaminteşte că în jurisprudenţa sa aferentă articolului
14 s-a reţinut că tratamentele diferenţiate bazate pe orientarea sexuală atrag
în special temeiuri serioase în justificarea lor (a se vedea, de exemplu,
Karner c. Austriei, nr. 40016/98, § 37, CEDO 2003-IX; Smith şi Grady,
citată mai sus, § 90; Schalk şi Kopf c. Austriei, nr. 30141/04, § 97, CEDO
2010). S-a reţinut de asemenea că situaţia cuplurilor de acelaşi sex au
legătură şi este similară situaţiei cuplurilor formate din persoane de sex
diferit, în privinţa nevoii de recunoaştere legală şi protecţie a relaţiei lor, din
moment ce practica în această privinţă se dezvoltă încă în Europa, iar statele
contractante beneficiază de o marjă de apreciere în legătură cu modul în
care acest lucru se realizează în ordinea juridică internă (Schalk şi Kopf,
citată mai sus, §§ 99-108). În acest context, este evident că scopul urmărit
de către autoritatea locală era unul legitim.
106. Rămâne să se stabilească dacă mijloacele folosite în realizarea
acestui scop erau proporţionale. Curtea ia în considerare serioasele
consecinţe asupra reclamantei: având în vedere puterea convingerilor sale
religioase, ea a considerat că nu a avut altă alegere decât să suporte acţiunile
disciplinare, iar nu să fie desemnată ca ofiţer de stare civilă pentru
înregistrarea parteneriatelor civile şi, în cele din urmă, şi-a pierdut locul de
muncă. Mai mult, nu se poate spune că, atunci când a devenit parte a
contractului său de muncă, reclamanta a renunţat în mod special la dreptul
de a-şi manifesta convingerile religioase prin opoziţia la înfiinţarea
parteneriatelor civile, din moment ce această cerinţă a fost prevăzută de
către angajator la o dată ulterioară. Pe de altă parte şi cu toate acestea,
politica autorităţii locale urmărea garantarea drepturilor altora, drepturi care
erau protejate şi de Convenţie. Curtea le acordă, în general, autorităţilor
naţionale, o largă marjă de apreciere atunci când este în discuţie echilibrul
dintre drepturile concurente din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Evans
c. Regatului Unit [MC], nr. 6339/05, § 77, CEDO 2007-I). În toate
circumstanţele, Curtea nu consideră că autorităţile naţionale, în speţă
autoritatea locală angajatoare care a iniţiat procedurile disciplinare, dar şi
instanţele naţionale care au respins cererea reclamantei privind
discriminarea, au depăşit marja de apreciere ce le-a fost acordată. Aşadar,
nu se poate spune că a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu
articolul 9, în privinţa celui de-al treilea reclamant.
d. Al patrulea reclamant
107. Capătul principal din cererea dlui McFarlane invoca încălcarea
articolului 9 din Convenţie, chiar dacă acesta a invocat şi încălcarea
articolului 14 combinat cu articolul 9. Angajat de o companie privată a cărei
politici le impunea angajaţilor săi oferirea de servicii în mod egal cuplurilor
heterosexuale şi homosexuale, acesta a refuzat să ofere consiliere psiho-
sexuală pentru cuplurile formate din persoane de acelaşi sex, fapt care a
condus la iniţierea unor proceduri disciplinare împotriva sa. Cererea sa
fundamentată, inter alia, pe discriminarea indirectă, a fost respinsă de
Tribunalul pentru Litigiile de Muncă şi de Tribunalul de Apel pentru
Litigiile de Muncă, iar recursul din faţa Curţii de Apel de asemenea.
108. Curtea admite că obiecţia dlui McFarlane era direct motivată de
convingerile sale creştin-ortodoxe despre căsătorie şi relaţiile sexuale, şi
reţine că refuzul său de a oferi consiliere cuplurilor homosexuale a constituit
o manifestare a religiei şi a convingerilor sale. Obligaţia pozitivă a statului
decurgând din articolul 9 impunea garantarea drepturilor sale în temeiul
articolului 9.
109. Rămâne să se stabilească dacă statul a respectat această obligaţie
pozitivă şi, în special, dacă s-a asigurat un just echilibru între interesele
concurente în discuţie (a se vedea paragraful 84 de mai sus). În stabilirea
acestor lucruri, Curtea ia în considerare că pierderea locului de muncă a
reprezentat o sancţiune severă cu grave consecinţe pentru reclamant. Pe de
altă parte, reclamantul s-a înscris în mod voluntar în programul de formare
post-universitară de consiliere psiho-sexuală al Relate, ştiind că Relate
promova o Politică a egalităţii de şanse şi că trierea clienţilor din motiv de
orientare sexuală nu ar fi fost posibilă (a se vedea paragrafele 32-34 de mai
sus). De vreme ce Curtea nu consideră că decizia unei persoane de a deveni
parte a unui contract de muncă şi de a prelua responsabilităţi despre care ştie
că vor avea un impact asupra libertăţii sale de a-şi manifesta convingerile
religioase este determinantă pentru întrebarea dacă a existat sau nu o
ingerinţă în drepturile garantate de articolul 9, este o chestiune ce trebuie
pusă în balanţă atunci când se analizează justul echilibru (a se vedea
paragraful 83 de mai sus). Cu toate acestea, pentru Curte, cel mai important
factor ce trebuie avut în vedere este dacă acţiunea angajatorului era menită
să asigure punerea în aplicare a politicii de oferire a serviciilor fără
discriminare. Prin urmare, autorităţile statale au beneficiat de o largă marjă
de apreciere în decizia cu privire la unde se asigură echilibrul dintre dreptul
dlui McFarlane de a-şi manifesta convingerile religioase şi interesul
angajatorului de a asigura drepturile altora. În toate circumstanţele, Curtea
nu consideră că această marjă de apreciere a fost depăşită în speţă.
110. În concluzie, Curtea nu consideră că refuzul instanţelor naţionale de
a da curs cererii dlui McFarlane au dat naştere unei încălcări a articolului 9,
privit individual sau combinat cu articolul 14.
III. APLICABILITATEA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
111. Articolul 41 din Convenţie prevede:

„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a
Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât
o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate,
dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
112. Dna Eweida a solicitat daune pentru pierderea veniturilor sale,

totalizând GBP 3,906.69 şi dobânda la aceste sume. Ea a mai solicitat daune
morale cu privire la prejudiciul adus trăirilor sale. Din cauza eşecului
statului de a-i garanta un remediu intern adecvat, ea a suferit o lungă
campanie de tratament discriminatoriu, care ar fi îndreptăţit-o la o
despăgubire de până la GBP 30,000 la nivel naţional.
113. Guvernul a susţinut că sumele pretinse erau excesive, având în
vedere faptul că British Airways a efectuat o analiză şi şi-a schimbat politica
vestimentară la scurt timp după ce dna Eweida şi-a depus cererea, şi că
simpla constatare a existenţei unei încălcări ar reprezenta o satisfacţie
echitabilă suficientă.
114. Curtea a constatat o încălcare, în cazul dnei Eweida, în temeiul
faptului că dispoziţiile de drept intern, aşa cum au fost aplicate în speţă, nu
au asigurat un just echilibru între protecţia dreptului ei de a-şi manifesta
religia şi drepturile şi interesele altora. Cu toate acestea, Curtea nu consideră
că probele prezentate confirmă afirmaţia dnei Eweida potrivit căreia ar fi
suferit pierderi financiare ca urmare a încălcării drepturilor sale. I s-a refuzat
permisiunea de a purta crucea la vedere la locul de muncă, pe 20 septembrie
2006, iar aceasta a decis să se întoarcă şi să rămână acasă, neplătită, până
când British Airways i-a schimbat postul în februarie 2007. Pe 23 octombrie
2006, i-a fost oferit un post administrativ ce nu presupunea portul de
uniformă, la vechea sa normă de plată, până la finalizarea procedurii de
soluţionare a reclamaţiei, ofertă pe care a ales să nu o accepte. Mai mult,
Tribunalul pentru Litigiile de Muncă a reţinut în hotărârea sa că, în
procedura din faţa instanţei, s-a ajuns la un numitor comun între părţi ca, în
perioada septembrie 2006 – februarie 2007, reclamanta să se bucure de o
remuneraţie de două ori mai mare decât pierderile sale, materializată prin
cadouri şi donaţii, ori venituri din alte surse. În aceste circumstanţe, Curtea
nu consideră că statul pârât este obligat să o compenseze pe dna Eweida
pentru veniturile sale pierdute. Cu toate acestea, Curtea consideră că
încălcarea dreptului său de a-şi manifesta convingerile religioase i-au cauzat
dnei Eweida anxietate, frustrare şi suferinţă, în mod considerabil. Prin
urmare, îi acordă EUR 2,000 cu titlu de prejudiciu moral.
...
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

...
3. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că a existat o încălcare a articolului 9

din Convenţie în privinţa primului reclamant şi că nu este necesară
examinarea separată a cererii sale în temeiul articolului 14 combinat cu
articolul 9;
4. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a existat vreo încălcare a articolului 9,

privit individual sau combinat cu articolul14, în privinţa celui de-al
doilea reclamant;
5. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că a existat o încălcare a articolului 14

combinat cu articolul 9, în privinţa celui de-al treilea reclamant;
6. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a existat vreo încălcare a articolului 9,

privit individual sau combinat cu articolul 14, în privinţa celui de-al
patrulea reclamant;
7. Hotărăşte, cu cinci voturi la două, că statul-pârât trebuie să-i plătească

primului reclamant, în termen de trei luni de la data la care hotărârea
devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie,
suma de EUR 2,000 (două mii euro), la care se adaugă orice sumă ce
poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral, sumă
convertită în lire sterline la rata aplicabilă de la data prezentei hotărâri, şi
că de la expirarea termenului de trei luni menţionat mai sus până la
efectuarea plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă, la o
rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginală practicată
de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi
majorată cu trei puncte procentuale;
...
9. Respinge, în unanimitate, restul capetelor de cerere ale reclamanţilor

privind satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi notificată în scris, la 15 ianuarie 2013, în

conformitate cu articolul 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Lawrence Early David Thór Björgvinsson

Grefier Preşedinte
În conformitate cu Articolul 45 § 2 din Convenţie şi Regula 74 § 2 din

Regulamentul Curţii, vor fi anexate la prezenta hotărâre opinia separată a
Judecătorilor Bratza şi David Thór Björgvinsson, precum şi cea a
Judecătorilor Vučinić şi De Gaetano.
DTB
TLE
Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi
franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de
date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza.
Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului
al Consiliului Europei (www.coe.int/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel
Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate
fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului
(http://hudoc.echr.coe.int) sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această
traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca
titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat
anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun
fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi
publishing@echr.coe.int.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2013

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French.
This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the
Council of Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor
does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from
the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights
(http://hudoc.echr.coe.int) or from any other database with which the Court has share it. It
may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case
is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights
Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes,
please contact publishing@echr.coe.int.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2013

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et
l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les
droits de l’homme du Conseil de l’Europe (www.coe.int/humanrightstrustfund). Elle ne lie
pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre
téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits
de l’homme (http://hudoc.echr.coe.int) où de toute autre base de données à laquelle
HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous
reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de
copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme.
Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins
commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@echr.coe.int.

CASE OF EWEIDA AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - (Romanian Translation) by The COE Human Rights Trust Fund PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CASE OF EWEIDA AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - (Romanian Translation) by The COE Human Rights Trust Fund PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2013.

CAUZA EWEIDA ŞI ALŢII împotriva MARII BRITANII

(Cererile nr. 48420/10, 59842/10, 51671/10 şi 36516/10)

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din

În cauza Eweida şi alţii c. Regatului Unit,

(articolul 29 § 1). La data adoptării prezentei hotărâri, s-a mai decis să se

Curtea a audiat concluziile dlui Mr Eadie QC pentru Guvern, ale

2. Primul dintre reclamanţi, dna Eweida, s-a născut în 1951 şi locuieşte

nu i-ar fi îndeplinită. Prin urmare, reclamantul nu a reuşit să demonstreze că

„Instituţiile de la Strasbourg nu au putut stabili existenţa unei ingerinţe în dreptul de

13. Cel de-al doilea reclamant este, de asemenea, creştină practicantă.

Un inel simplu şi neted, care nu va dăuna igienii mâinilor,

Colierele nu vor fi purtate pentru a se reduce riscul de accidentare a pacienţilor în

Piercingul facial ar trebui îndepărtat sau acoperit.”

Dna Chaplin a insistat privitor la valoarea de simbol religios a crucii şi a

Consiliul va promova coeziunea socială şi egalitatea pentru toate grupurile şi se va

În general, Islington va:

(a) Promova ceziunea socială prin popularizarea valorilor comune împărtăşite şi

 Personalul beneficiază de corectitudine şi egalitate de tratament la locul

 Clienţilor li se oferă servicii la care au acces în mod egal şi echitabil

 Personalul şi clienţii sunt trataţi cu demnitate şi respect

Consiliul va fi ferm în eliminarea tuturor barierelor discriminatorii care ar împiedica

de a îndeplini aceste atribuţii avea un caracter discriminatoriu. Într-o

„...împrejurarea că refuzul dnei Ladele de a oficia constituirea parteneriatelor civile

26. Al patrulea reclamant este creştin practicant, anterior pastor al unei

„Recunoaşterea dreptului la auto-determinare, de exemplu:

Conştientizarea prejudecăţilor proprii, de exemplu:

19. Terapeutul trebuie să fie conştient de propriile sale prejudecăţi şi să evite

30. Pe 5 decembrie 2007, dl B a primit o sesizare din partea altor

ianuarie 2009. Acesta a statuat că dl McFarlane nu a fost victima unui

contradicţie cu principiile sale fundamentale declarate. În asemenea

II. DISPOZIŢII DE DREPT INTERN RELEVANTE

36. Regula 3 din Regulamentul Egalităţii în Muncă din 2003 (Religie

(1) Potrivit scopului acestui Regulament, o persoană (‘A’) o discriminează pe alta

(ii) care îi creează lui B acel dezavantaj, şi

(iii) în legătură cu care A nu-i poate demonstra proporţionalitatea mijloacelor pentru

(1) Potrivit scopului acestui Regulament, o persoană (‘A’) o discriminează pe alta

(3) Potrivit scopului acestui Regulament, o persoană (‘A’) o discriminează pe alta

(b) care le creează persoanelor de aceeaşi orientare sexuală ca a lui B un dezavantaj

(i) publicului, sau

(ii) unei părţi a publicului din care B face parte,

(i) publicului, sau

(i) publicului, sau

(ii) unei părţi a publicului din care B face parte.

(2) Paragraful (1) este aplicabil, în special, —

(b) acomodării într-un hotel, într-o pensiune sau o unitate asemănătoare,

24. Această argumentare a fost calificată de Curtea de Apel ca fiind exagerat de

III. DISPOZIŢII RELEVANTE DE DREPT COMPARAT

A. Statele membre ale Consiliului Europei

42. O analiză a legilor şi practicii referitoare la afişarea simbolurilor

urmărească un scop legitim cu privire la normele sanitare, de protecţie a

1. Statele Unite ale Americii

Railway Co. (1985) 2 SCR 561, Curtea Supremă a stabilit că reclamantul nu

51. Primul reclamant, al doilea şi al patrulea s-au plâns că sancţiunile

angajatorul nu putea demonstra că este un mijloc proporţional pentru

problemă ce cădea în marja de apreciere acordată autorităţilor naţionale în

principiu pentru care ar trebui să se procedeze aşa. În cazul de faţă, a existat

autoritatea locală nu a luat în considerare, cu toate acestea, obligaţia de

cea a Episcopului Michael Nazir-Ali, bazându-se mai mult pe recenta

practicilor unei persoane. Tot ei au subliniat că era necesar un compromis

1. Principiile generale decurgând din articolul 9 din Convenţie

80. Libertatea religioasă este în primul rând o chestiune de gândire

323; Young, James şi Webster c. Regatului Unit, 13 august 1981, §§ 54-55,