Sunteți pe pagina 1din 102

Cap. 1.

IMPORTANŢA ZOOECONOMICA ŞI SOCIALĂ A


CREŞTERII ECVINELOR

Poziţia zoologică a cabalinelor este următoarea:


Încrengătura Cordata
Subîncrengătura Vertebrata
Clasa Mamifere (Mamalia)
Subclasa Placentate (Eutheria)
Ordinul Ungulata
Subordinul Solipede (Perissodactyle – imparicopitate)
Familia Eqvideae
Subfamilia Eqvine
Genul Eqvus (Egvus). Acest gen cuprinde următoarele
Eqvus zebra;
Eqvus Hemionus;
Eqvus asinus;
Eqvus caballus.

1.1. CREŞTEREA ŞI RĂSPÂNDIREA ECVINELOR

Cabalinele sunt răspândite îndeosebi în zonele temperate, cu climă


favorabilă dezvoltării unei vegetaţii abundente. Ele lipsesc în zo nele polare şi
subpolare şi de asemenea în zonele tropicale şi ecuatoriale, fiind receptive la
unele boli infecţioase, specifice climatelor respective. În aceste zone sunt
răspândite celelalte specii de ecvine: asinul sau măgarul în Africa de Nord, zebra
în Africa de Sud-Est, hemionul în Asia de Sud-Vest, specii care sunt tolerante la
căldură şi mai rezistente la boli ale sângelui transmise prin insecte hematofage
(musca ţse-ţse). În unele ţări din SUA ca şi în unele ţări din America, Asia,
Africa şi Europa de Vest se folosesc pe scară largă catârii, hibrizi rezultaţi din
împerecherea măgarului (Eqvus assinus) cu femela iapă (Eqvus caballus). Aceşti
catâri au însuşiri de producţie superioare formelor parentale. În zonele subpolare
şi în America de Nord se cresc în număr destul de mare cai de talie mică (caii
ponei), însă puternici, de tipul Huţulului. Aceştia sunt mai potriviţi pentru
efectuarea diferitelor lucrări în unităţile agricole.

1
Tabelul 1
Dinamica efectivului total de ecvine pe glob
(milioane capete)
% din % din % din
Specificare 1910 1948/1952 1979 1994 2006
1910 1910 1910
Cabaline
153,5 127,9 116,2 75,7 116,9 76,2 111,1 72,3
total:
Din care:
- cai 94,4 79,7 61,8 65,4 58,2 61,7 58,6 62,1
- catâri - 11,8 11,6 98,3 14,9 126,3 13,5 114,4
- măgari - 36,4 42,8 117,6 43,8 120,3 39,2 107,7

În tabelul 1 se redă în dinamică evoluţia pe glob a efectivului total de cabaline


(cai, măgari, catâri) în perioada 1910-1994 în milioane de capete.
Din acest tabel rezultă că efectivul total de cabaline pe ansamblu este într-o
scădere vertiginoasă, în perioada 1910-1948, şi o scădere mai lentă în perioada 1948-
1994. Această scădere este de la 153,5 milioane în 1910 la 127,9 milioane în 1948,
deci de 25,6 milioane capete, adică cu 16,4% şi apoi de la 127,9 milioane în 1948/52
la numai 116,9 în anul 1994, o scădere de 11,0 milioane capete, respectiv o scădere de
9,0%. Pe întreaga perioadă efectivul se reduce cu 36,2 milioane, adică cu 24,0% şi
reprezintă numai 76,2% din efectivul iniţial.
Această scădere se observă însă numai la efectivul de cai care înregistrează pe
întreaga perioadă analizată o scădere de 36,2 milioane, reprezentând în 1994 numai
61,7% din efectivul anului 1910. În aceeaşi perioadă efectivul de catâri creşte în
prima parte ajungând la 15 milioane în 1968 (127,1%) şi se reduce la 11,6 milioane în
1979 (cu 1,7%) şi creşte la 14,9 milioane în 1994. În această perioadă efectivul de
măgari numit şi calul omului sărac, căci se întreţine ieftin, creşte din 1948 până în
1979 cu 6,4 milioane respectiv creşte cu 17,6%, ajungând în 1994 la 43,8 milioane
capete în condiţiile ţării noastre.
În perioada 1994-2006 scăderea este mai lentă, scade efectivul total cu 5,8 mil,
dar important este faptul că efectivul de cai se menţine, chiar semnalează o uşoară
creşstere de 0,4 %, în schimb scad efectivele de catâri cu 1,4 mil şi de măgari cu 1,6
mil.
Pentru ţările Uniunii Europene membre în anul 2008 (deci inclusiv cele
care au aderat la 1 ianuarie 2007) statisticile FAO înregistrează în perioada
2002-2006 o fluctuaţie a efectivelor de cai. Pe

1.2. DINAMICA EFECTIVULUI DE CABALINE PE PLAN MONDIAL

Calul, ca mijloc de transport, sau ca principal furnizor de energie folosită sub


diferite forme, a fost folosit din cele mai vechi timpuri, fiind socotit de mulţi autori ca
una din principalele forţe în evoluţia societăţii omeneşti din cele mai vechi timpuri
până în etapa actuală, motiv pentru care efectivul de cabaline a fost mereu în creştere
până în anul 1910, când numărul acestora pe întreg globul era de 94 milioane capete.
Calul avea o importanţă deosebită atât în viaţa economică, în agricultură, în
transporturi şi în război. Această importanţă predominantă a calului în viaţa
economică şi în războaie a început să decadă odată cu apariţia maşinismului şi a
maşinilor cu aburi, a traficului mecanizat feroviar şi rutier. Cele două războaie
mondiale au redus foarte mult efectivele de cabaline. În 1910 pe plan mondial existau
94,4 milioane cai, din care 43 milioane (45,5%) în Europa, 37 milioane (39,10%) în

2
America, 11.000 (11,65%) în Asia şi 900.000 capete în Africa.
Se constată o tendinţă aproape generală a scăderii numărului cailor determinate
pe de o parte de pierderile de 35-45% datorită celui de al doilea război mondial, iar pe
de altă parte de dezvoltarea tot mai intensivă a agriculturii şi transporturilor chiar şi în
ţările mai puţin avansate. Aceste pierderi au fost asociate în acelaşi timp şi cu o
depreciere calitativă a efectivelor cabaline. Reducerea efectivelor se manifestă în mod
diferit pe glob, în funcţie de nivelul tehnici industriale a diferitelor ţări şi a modului
diferit de folosire a cabalinelor de către acestea.
Aşa cum rezultă din acest tabel scăderea efectivelor de cai continuă dar în ritm
mai lent, efectivul cabalin ajungând la 61.830 mii capete în 1979,
la 59.789 capete în 1983 şi în 1994 la ultima situaţie statistică cunoscută la numai
58.158 capete.
În ţările puternic industrializate a avut loc o scădere lentă dar continuă În ţările
care au atins un grad înalt de mecanizare a traficului rutier şi al agriculturii scăderea
efectivelor este marcantă şi continuă şi în prezent. În Danemarca, Franţa, Marea
Britanie numărul cabalinelor scade cu 60%, în Rusia scade de la 12,8 milioane în anul
1948/52 la 5,3 milioane capete în anul 1994, adică numai 9,08% din efectivul existent
în 1910. În ţările Americii, ţări care dispun de mari suprafeţe de păşune, ca şi în ţările
asiatice, unde calul este deseori folosit şi pentru carne, efectivele au rămas aceleaşi
sau chiar au crescut. În Brazilia numărul cailor a crescut cu 25%, ajungând în 1994 la
5,8 milioane capete.
În Asia, în anul 1994 numărul cailor creşte cu 145,52% faţă de anul 1910 şi
reprezintă 27,52% din efectivul total existent pe glob în acel an. Efectivul cel mai
mare de cai se găseşte în 1994 în China, fiind de 9,96 milioane capete, ţară urmată de
Mexic cu 6,2 milioane capete şi Brazilia cu 5,8 milioane capete.
Sub raportul numărului de cai ce revin la 1000 de locuitori în anul 1994, acest
număr variază de la 913 capete în Mongolia la 2 capete în Belgia.
În lucrările de selecţie, în trecut s-a urmărit pe de o parte mărirea forţei
musculare a acestora, iar pe de altă parte sporirea vitezei. De aici, crearea de cai grei,
mari, masivi, cu o musculatură voluminoasă şi puternică, dar cu o viteză mică şi de
rase uşoare cu viteză excepţională, dar capabile numai de eforturi pentru scurtă durată
şi pe distanţe mici.
Ulterior, odată cu dezvoltarea mecanizării, s-a văzut că rasele specializate strict
nu sunt economice, că specializarea extremă în creşterea calului a dus la crearea unor
rase cu aptitudini unilaterale şi anume:
 rase iuţi, dar fără putere de muncă, calul Pur Sânge Englez, Arab, etc.;
 rase grele şi masive, dar fără viteză, în Anglia, Belgia, Germania, ca rasele
Brabansonă, Buloneză, Shire Horse, etc.
Cele mai economice rase de cai pentru diferite munci sunt rasele intermediare
având greutatea de 500-600 kg şi cu aptitudini multilaterale, care iau parte la mai
multe activităţi şi care folosesc mai util energia cinetică pe care o desfăşoară. Actuala
scădere a efectivelor de cabaline se face în general pe seama raselor grele.

3
Tabelul 2

Repartiţia şi evoluţia cailor pe continente (mii capete)

%
Specifi- 1910 1948/52 1969/70 1979 1983 1994 2006 din
care capete % capete % capete % capete % capete % capete % capete % 1910
Europa 4300 45,5 16500 20,7 7800 11,61 5620 9,09 65700 11,0 4185 7,2 6191 6,5 144,0
Rusia - - 12800 16,06 8000 11,91 5700 9,22 6808 11,48 5273 9,08 1319 1,3 10,3
America 37000 39,1 32000 40,4 32200 47,92 32982 53,34 27395 45,02 27233 46,82 9500 10,1 25,6
Asia 11000 11,65 13700 17,19 14800 22,02 13051 21,10 13799 23,08 16007 27,52 - - -
Africa 900 0,95 3200 4,02 3800 5,65 3846 6,22 4230 8,11 4758 8,19 - - -
Australia - -
şi 2500 2,66 1300 1,63 600 0,89 631 1,03 800 1,31 702 1,20 -
Oceania
Total pe
glob 94400 100 79700 100 67200 100 61830 100 59789 100 58158 100 58600 100 -
% faţă
de 1910 - 100 - 84,43 - 71,19 - 65.50 - 63,33 - 61,6 62,0 62,0

4
1.3. SITUAŢIA ŞI PERSPECTIVA CREŞTERII CABALINELOR ÎN ŢARA
ROMÂNEASCĂ

Calul românesc este foarte apreciat. El se importă în mai toate ţările Europei
Centrale pentru nevoile armatei sau pentru ameliorarea raselor de cai din aceste ţări.
Există date istorice precise încă din antichitate în care se arată calităţile acestui cal,
excelent pentru fugă, bun pentru călărie, cu forme corporale frumoase, de făptură
arăbească, sobru şi rustic. Sciţii erau socotiţii cei mai buni călăreţi din antichitate,
trăiau şi dormeau pe cai, se hrăneau cu carne de cal şi beau lapte de iapă. Filip, regele
Macedoniei, a cumpărat pentru armatele sale 20.000 de iepe din Câmpiile Danubiene.
Decebal, regele Dacilor, avea o cavalerie renumită. După formarea poporului român,
prin nenumărate documente, este atestată calitatea cavaleriei româneşti.
La începutul înfiinţării în Europa a unei armate permanente, cavaleria română
era considerată ca una dintre cele mai bune. Cavaleriile lui Mircea cel Bătrân, Mihai
Viteazul, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, etc. erau bine organizate şi dădeau
lovituri puternice armatei turceşti. Turcii aveau şi un proverb “un tânăr persan şi un
cal moldovenesc este tot ce poate fi mai slăvit”. S-a scris de către unii autori că însuşi
Byerley Turc, unul din cei trei fondatori au rasei Pur Sânge Englez, este de origine
românească (V. Moldovenească). Calitatea acestor cai a fost descrisă de Dimitrie
Cantemir în Descriptio Moldavie şi însuşi Buffon a scris în volumul II al Istoriei
naturale despre calitatea acestor cai şi a păşunilor din ţările noastre. Din această cauză
domnitorii munteni şi moldoveni trebuiau să plătească anual turcilor un tribut în cai şi
iepe de prăsilă.
În secolul al XVII-XVIII-lea din ţările dunărene s-a făcut export de cai în Rusia,
Austria, Germania şi în alte ţări apusene. Calul moldovenesc era foarte căutat.
Hergheliile Netzbruch şi Marienwerden din vechea Prusie, Friederiksburg din
Danemarca, Mezoheges din Ungaria, una din cele mai vestite şi mai mari din lume,
herghelia Trakehnen din Germania şi multe altele, la înfiinţare au fost dotate cu iepe
moldoveneşti.
În secolul al XIX-lea calul românesc începe să decadă ca o consecinţă a
exporturilor făcute la voia întâmplării, prin vânzarea animalelor mai valoroase, astfel
că pentru războiul din 1877 şi 1918 armata română nu-şi mai putea asigura necesarul
de cabaline şi este obligată să recurgă la import. Profesorul Filip în cartea sa intitulată
“Caii”, apărută în 1915, arată principalele cauze care au contribuit la degenerarea
calului românesc, aceste cauze fiind următoarele:
- sărăcirea bazei ereditare prin exportul celor mai buni reproducători;
- pierderea debuşeelor externe, ţările externe asigurându-şi treptat remonta şi
producţia proprie;
- defrişarea păşunilor pentru extinderea agriculturii cerealiere, în urma păcii de la
Adrianopol (1829);
- apariţia şi dezvoltarea altor mijloace de transport;
- indiferenţa marilor proprietari deveniţi exportatori de cereale, şi mai ales
pauperizarea gospodăriilor ţărăneşti, obligate să lucreze pe moşiile boiereşti cu
animale proprii pe care din lipsă de posibilităţi le întreţineau în condiţii
necorespunzătoare.
În ultima parte a secolului al XIX-lea statul încerca timid şi fără prea mult efect
să ia măsuri de regenerare şi ameliorare a raselor de cai. Primele măsuri de ameliorare
s-au manifestat prin înfiinţarea unor nuclee de herghelii de stat în anul 1864, care să
producă material ameliorator şi prin repartizarea unui număr de 3-4 armăsari în
fiecare capitală de judeţ, pentru monta iepelor din comunele aparţinătoare judeţului.

5
Cu timpul, armăsarii statului au fost concentraţi în câteva depozite speciale la:
Craiova, Ploieşti, Bucureşti, Slobozia şi totalizau în 1906 un număr de 142 armăsari.
Pierderile masive de cai, din cauza primului război mondial, obligă statul să ia
măsuri de înfiinţare temeinică a hergheliilor de stat şi a depozitelor de armăsari,
marcând momentul principal în care statul devine crescător şi intervine direct în
sprijinul creşterii cailor în ţara noastră. Au fost organizate cu această ocazie
hergheliile de stat care funcţionează şi astăzi. În Transilvania au fost înfiinţate
hergheliile de la Sâmbăta de Jos lângă Făgăraş, pentru creşterea rasei Lipiţane, la
Bonţida, pentru creşterea cailor Furioso – North Star şi Nonius Mic, la Parţa în judeţul
Timiş, respectiv Pădureni pentru Nonius Mare. Primele depozite reorganizate în
Transilvania au fost la Homorod şi Parţa, alături de mici efective de armăsari de
montă publică, întreţinuţi la fiecare herghelie.
În celelalte provincii, alături de cele 3 depozite de armăsari amintite,
Anadolchioi, Graşi şi Slobozia, s-au înfiinţat depozite noi la Turnu-Severin, Brebeni
Olt şi Domniţa Iepuraş – Brăila şi s-au înfiinţat hergheliile de la Ruşeţu pentru
Ghidran, Rădăuţi pentru Arab şi Lucina pentru Huţul.
Mai târziu, în 1929, ia fiinţă herghelia Mangalia, pentru Arab.
Un rol însemnat în dezvoltarea ulterioară în ameliorarea creşterii cailor l-a avut
organizarea crescătorilor de cai în sindicate de creştere, cele mai multe dintre acestea
au fost înfiinţate şi conduse de I.C.Z., care le asigură, pe lângă sprijin organizator şi
îndrumarea profesională competentă.
Iniţiativa particulară manifestată de marii proprietari s-a limitat, în special, la
creşterea calului Pur Sânge Englez şi a calului Trăpaş, pentru curse şi pariuri.
În perioada dintre cele două războaie mondiale, acţiunea directă a statului
conjugată cu interesele micilor crescători a avut ca rezultat concret, atât spoirea
efectivelor de cai cât şi sporirea lor calitativă, drept urmare, producţia internă acoperă
necesităţile armatei, necesarul de animale de muncă, precum şi cerinţele crescânde ale
exportului, astfel că în 1938, efectivul de cabaline era ridicat, cifrându-se la 1.580.000
de cai.
În condiţiile celui de-al doilea război mondial a fost distrus 40% din efectivul
total de cabaline. Mai gravă decât pierderea efectivului a fost degradarea reproducţiei
şi a selecţiei şi în special a lipsei de furaje.
După război, ca urmare a măsurilor generale de refacere a şeptelului naţional,
cabalinele au înregistrat o creştere numerică până în 1956, când s-a ajuns la 1.150 mii
capete.
Extinderea mecanizării principalelor munci agricole şi a transporturilor, ca
urmare a dezvoltării industriei, fac ca efectivele de cabaline să scadă an de an.
Această reducere numerică a efectivului de cabaline a dus la reducerea volumului de
forţă animală, iar golul ivit nu a fost completat în ritmul necesar de forţa mecanică sau
înlocuirea respectivă nu a fost rentabilă.

6
Cap. 2.

BIOLOGIA ECVINELOR
2.1. CARACTERELE BIOLOGICE
ALE ECVINELOR

Fundamentarea ştiinţifică a tehnologiei de creştere a ecvinelor se realizează prin


cunoaşterea temeinică a particularităţilor biologice şi economice ale acestor animale.
Speciile genului Egvus aparţin încrengăturii vertebratelor, care au un schelet
solid, compus din piese osoase acoperite de muşchi. Ele sunt înzestrate cu un sistem
nervos central diferenţiat în creier şi măduva spinării, situat în canalul vertebral
cefalo-rahidian, au respiraţie pulmonară, inimă compartimentată, sângele cu hematii şi
aparţin la clasa mamiferelor care nasc pui vii şi-i hrănesc cu laptele elaborat de glanda
mamară. Ecvinele au cele patru membre terminate cu un singur deget (solipede),
acoperit cu o unghie de corn tare şi rezistentă numită copită.

2.1.1. Caracterele generale ale ecvinelor

Din punct de vedere biologic, ecvinele se deosebesc de celelalte specii prin


următoarele însuşiri specifice:
- au conformaţie corporală favorabilă pentru locomoţia terestră. Aptitudinea
pentru fugă specifică solipedelor s-a dezvoltat în cursul filogeniei, ca o adaptare
la condiţiile de existenţă şi la modul de folosire, pe care diferitele popoare le-au
cerut de la acestea;
- au talie mare, cuprinsă între 1-1,70 m şi greutate corporală între 100 şi 1000
kg;
- dentiţia este completă şi anizodontă, adică are toate felurile de dinţi. Formula
dentară este: I = 3/3; C = 0/0; P.M. = 3/3; M = 3/3, masculii au 40 de dinţi iar
femelele 36, acestora le lipsesc caninii. Au pe faţa de frecare un cornet numit
mişună, care dispare prin tocire;
- ecvinele respiră numai pe nas, nările sunt largi, mobile cu mişcări lejere, din
cauza dispunerii vălului palatin, ce împiedică orice comunicare cu gura a căilor
respiratorii, din care cauză caii nu pot respira pe gură;
- buzele sunt foarte mobile, adaptate pentru prehensiune şi sunt prevăzute la
exterior cu peri tactili;
- stomacul este simplu, necompartimentat, mucoasa stomacală fiind de tip
glandular numai la jumătatea pilorică;
- calul nu poate vomita din cauză că pereţii orificiului cardiei are straturile
musculare încrucişate unele cu altele în aşa fel, încât formează un nod sau
cravată care se strânge în momentul efortului de vomitare. Din această cauză
orice vomitare a calului înseamnă ruptură stomacală şi este urmată de moartea
acestuia;
- cecumul este voluminos, cu o capacitate de 30-40 litri şi constituie un rezervor
de apă pentru organism;
- ficatul are trei lobi şi este lipsit de vezica biliară. Bila se varsă direct şi
permanent în intestin. Acest lucru recomandă o hrănire permanentă şi uniformă.
Calul nu utilizează tot aşa de bine furajele ca şi rumegătoarele;
- femela fată un singur produs, mamela este compusă din două jumătăţi,
acoperită cu o piele fină şi unsuroasă, sfârcurile se deschid la exterior prin 2-3

7
orificii. Sunt animale poliestrice, căldurile se manifestă în tot timpul anului, însă
mai pronunţat vara şi la sfârşitul iernii. Gestaţia gemelară la cabaline este foarte
rară, ea reprezintă numai 0,5%. Iapa nu suportă gestaţia dublă din cauza
volumului redus al uterului şi din această cauză are loc avortul în luna 7-8 de
gestaţie. Gestaţia durează 11-12 luni, iar placenta este difuză;
- prezintă coamă şi moţ, păr de protecţie pe corp, peri de acoperire, peri tactili şi
iarna puf;
- membrele se termină cu un singur deget fiind animale solipede. Reducerea
celor cinci degete existente la Coriphodon la unul singur constituie unul din cele
mai remarcabile efecte ale adaptării organismului la condiţiile de existenţă;
- la fiecare picior au “castane”, o formaţiune de corn mică, situată pe antebraţ pe
faţa internă, la membrele anterioare şi pe faţa internă a jaretului, la partea
inferioară la membrele posterioare;
- ecvinele au simţuri foarte dezvoltate, în special văzul şi auzul, de asemenea,
simţul tactil.
Sunt animale uşor adaptabile la condiţii variate de mediu şi unele din ele se
remarcă printr-un polimorfism foarte pronunţat (calul).

2.2. DOMESTICIREA CABALINELOR

Centrul principal de domesticire se consideră a fi Asia Centrală şi Meridională.


Aici au apărut primele forme de domesticire, precursoare ale cailor orientali. Dintre
aceşti cai, o importanţă deosebită a avut-o calul Ahal Tekin, vechiul cal persan şi calul
arab. Acestea au fost cele dintâi rase naturale reprezentante ale cailor sudici, de stepă
sau de pustiu, “cu sânge cald”, formate exclusiv sub influenţa condiţiilor naturale şi
perfecţionate de om, fără amestec de sânge străin. Dintre acestea, rasa arabă a jucat un
rol cu totul deosebit la formarea şi ameliorarea altor rase, în special la Pur Sânge
Englez.
Rasele grele de cai au avut ca punct de plecare caii de pădure din nord-vestul
Europei, unde sub influenţa climatului oceanic şi a unei vegetaţii luxuriante, caii
nordici au atins o dezvoltare masivă, un schelet puternic, o talie şi o greutate corporală
mare. Având păşuni bogate, pe care le-au găsit fără să se deplaseze pe distanţe mari,
ei au pierdut din viteză, pe măsură ce şi-au mărit greutatea corporală, alura obişnuită
fiind de mers la pas.
Ulterior, masivitatea lor a mai sporit, datorită muncii omului şi a selecţiei
dirijate, în sensul dezvoltării masei şi a forţei musculare. În felul acesta au luat fiinţă
rasele culturale grele cu talia peste 160 cm şi greutatea 700-800 kg, ca rasele
Brabansonă, calul de Rin, Shirehorse şi Clydesdale, etc., rase ce s-au răspândit mai
puţin.
Privitor la originea cailor domestici, părerile cercetătorilor sunt împărţite:
1. Originea monofiletică: din calul mongol sau Equs Prjewalski. Acesta trăieşte
şi astăzi în stare sălbatică în Podişul Gobi din Asia, este de talie mică 127-135 cm şi
cu 250-300 kg, are capul mare şi greu, faţa lungă şi strâmtă cu profil convex şi urechi
mici, gâtul scurt şi gros, trunchiul lung, greabăn şters, spinarea dreaptă şi lungă, crupa
oblică, membrele scurte, groase şi puternice, temperament vioi şi mers uşor. Culoarea
părului este brun roşcată, mai deschis pe faţă în jurul nărilor şi pe abdomen. Pe
antebraţ şi pe gambă prezintă uneori uşoare dungi mai închise transversale. A fost
descoperit de Prjewalski în 1879 şi descris de Poleakov în 1900.
Coama stă drept în sus – caracter de cal sălbatic, adus la Askania Nova, s-a
îmblânzit uşor şi s-a domesticit uşor. Se găseşte în câteva gospodării, dar are tendinţă

8
de apărare, muşcă şi loveşte cu piciorul. Asemănător cu acesta sunt caii Chirchizi şi
Calmuci, calul de Don. Originea monofilotică este foarte mult discutată şi contestată.
2. Originea difiletică. După această teorie caii actuali ar proveni din:
Eqvus Prjewalski sau calul mongol;
Eqvus Gmelini sau tarpanul.
În prezent tarpanul a dispărut, a trăit în jurul Mării Negre, din care cauză mai
este denumit pontic. Tarpanul avea o talie mică, 130 cm, cap potrivit de mare, fruntea
largă, faţa scurtă, profilul capului drept, urechile mici. Gâtul era scurt şi gros, coama
scurtă, purtată în sus, fără moţ. Trunchiul era larg, cu coaste bombate, crupă dreaptă,
orizontală, picioare subţiri, uscăţive, copite mici şi înalte, castane mici numai la
membrele anterioare. Culoarea sălbatică caracteristică cenuşie, şoricie cu o dungă de
măgar pe spate şi zebruri puţin vizibile pe membrele anterioare.
3. Teoria polifilotică
 Calul mongol;
 Calul Tarpan;
 Calul Diluvial (Equus robustus).
Eqvus dilivialis a trăit în Apusul Europei în perioada postglacială în zonele de
pădure, cu vegetaţie abundentă. Se presupune că la originea acestuia ar fi două tipuri:
tipul cu forme mai masive, numit Eqvus Germanicus sau Latipes în zona de nord-vest
a Europei, cu o vegetaţie mai abundentă; şi o formă mai mică denumită Eqvus Stenoni
provenit din caii de stepă ajunşi în zona de pădure. Se deosebeşte de prima grupă căci
sunt mai uşori, au fruntea largă, faţa scurtă, smalţul dinţilor puţin încreţit.
Caii grei din Europa apuseană nu au legătură filogenetică cu aceşti cai grei. Ei s-
au format în ultimul timp prin selecţie şi alimentaţie.
4. Caii de munte crescuţi în condiţii speciale de altitudine Caucaz, Carpaţi,
Pirinei, Scandinavi).
5. Caii ponei din care derivă formele pitice actuale din zona Mediteranei sau
Mării Nordului.
Modificările în urma domesticirii
Procesul domesticirii apare ca un rezultat al muncii omului. După domesticire,
animalele şi-au schimbat felul de viaţă sub influenţa activităţii omului. Ele au suferit
modificări morfologice şi fiziologice.
Modificări morfologice
Talia şi greutatea corporală la unele forme s-a mărit (cai grei şi rasele culturale),
la altele foarte puţin sau deloc (rasele primitive), iar la altele s-a micşorat (poneiul de
apartament creat în Argentina, cu talie de 50 cm).
Conformaţia greabănului s-a modificat evident la calul pur sânge, acesta
devenind mai înalt şi mai lung, respectiv mai şters şi mai musculos la rasele grele, în
raport cu modurile de folosire la muncă (alergări sau forţă).
Se modifică, de asemenea, unghiurile de orientare ale razelor osoase la
membrele anterioare şi posterioare, ca o adaptare la tipurile de muncă, fiind mai
deschise la caii de viteză, pentru a favoriza lungimea pasului, şi mai închise la caii de
povară.
Coama la caii sălbatici este scurtă şi purtată în sus, iar la cei domestici s-a
alungit şi este purtată pe o parte. La caii sălbăticiţi numiţi maroni sau cimaroni, coama
este purtată pe o parte.
Culoarea părului. De la culoarea uniformă cenuşie – pământie sau roşietică s-a
diversificat şi au apărut culorile compuse, a apărut fenomenul de albinism şi leucism
(decolorarea părului sau culorile zonale).

9
Modificări fiziologice
Instinctul genezic la calul sălbatic este monoestric, adică apare odată pe an,
primăvara, în timp ce la caii domestici se manifestă în tot cursul anului (poliestric),
dar şi aici instinctul genezic este mai intens primăvara.
Precocitatea. După domesticire, unele rase de cai prin creşterea lor în condiţii
de hrănire intensă, la vârsta tânără, au devenit mai precoce decât formele sălbatice sau
primitive (rasele grele).
Specializarea – unele pentru viteză, altele pentru povară, totodată a crescut şi
capacitatea de muncă a acestora.
Constituţia la rasele domestice s-a diversificat de la grosolană şi robustă la cele
4 tipuri cunoscute, dar şi tipuri intermediare ca: robustă-fină; fină-robustă; fină-debilă;
robustă-grosolană.
Scăderea rezistenţei la boli.
Scăderea fecundităţii. Această scădere a fecundităţii este cu atât mai mare cu cât
o rasă a fost formată în condiţii cât mai artificiale.
Temperamentul a fost şi el modificat după domesticire în sensul abolirii la unele
rase ca cele grele, şi în sensul exagerării la Pur Sânge Englez. La celelalte specii ale
genului Eqvus modificările suferite după domesticire au fost mai mici şi neînsemnate,
ele sunt mai puţin polimorfe. Unele forme ale hemionului au rămas în stare sălbatică.

2.3. ZEBRA – EQVUS ZEBRA (HIPOTIGRIS)

Animalele aparţinând acestei specii au culoarea formată din zebruri, adică din
dungi transversale, mai închise, alternând cu altele mai deschise, pe tot corpul sau pe
cea mai mare parte a corpului. Culoarea pielii este de asemenea tigrată.
Ca exterior zebra se aseamănă atât cu calul cât şi cu asinul. Talia variază în jurul
mediei de 130 cm.
Urechile sunt de lungime mijlocie, intermediare între cal şi măgar. Coama este
scurtă şi dirijată în sus. Coada este scurtă şi prevăzută la vârf cu smoc de peri moi,
groşi şi mai lungi.
Patria zebrei este Africa de Sud-Est, unde trăieşte atât domesticită cât şi sub
formă sălbatică (monument al naturii). Zebra se foloseşte la samar şi mai puţin la
călărie sau tracţiune.
Este foarte rezistentă la bolile tropicale transmise de musca tze-tze, unde calul
nu poate supravieţui. În ultimul timp se folosesc tot mai mult zebroizii (hibrizi între
zebră şi cal), mai puternici la munci decât zebra, dar tot aşa de rezistenţi faţă de boli.
Hibrizii cu asinul se numesc zebrili, iar între masculul zebră şi femela iapă zebruli,
asemănători catârului. Fondul culorii este de la iapă dar cu zebruri nu aşa de aparente.
Ca tipuri întâlnim:
Zebra comună sau zebra de munte (Eqvus zebra). Este de talie mică, 110-120
cm şi la exterior se aseamănă mult cu măgarul, are urechi lungi şi coada ca la măgar,
având zebruri de culoare brun închisă pe fond alb sau galben deschis răspândite pe tot
corpul.Eqvus zebra Burchelli sau zebra de Abisinia are talia de 120-130 cm, urechi
mijlocii. Culoarea de bază galben deschis (culoarea izabelă), cu coada asemănătoare
cu cea de cal, cu păr lung, cu zebruri negricioase pe tot corpul, cu excepţia
membrelor, cu spaţii mai mici între zebruri şi pe ele se întâlnesc alte zebruri.
Eqvus Quagga sau calul zebră este cea mai mare zebră. Are talia de 125-135
cm, urechi mici şi coada ca la cal, iar zebrurile sunt de culoare brun-închise pe un
fond brun deschis. Prezintă zebruri numai pe treimea anterioară a corpului, pe cap, gât
şi trenul anterior. Trenul posterior şi membrele superioare nu au zebruri. Culoarea

10
zebrurilor este brună şi se deschise spre trenul posterior în aşa fel ca la un moment dat
nu se mai disting de culoarea fondului.
Dacă este prinsă de mică, quagga se îmblânzeşte uşor şi se foloseşte la tracţiune,
samar şi paza turmelor de oi, unde prin strigătul ei caracteristic la apropierea omului
joacă rolul unui câine.

2.4. EQVUS ASINUS – MĂGARUL

Este originar tot din Africa. Este o specie mult mai răspândită decât zebra. Din
punct de vedere anatomic, la măgar se găsesc întotdeauna 5 vertebre lombare faţă de 6
câte sunt la cal.
La exterior măgarul diferă foarte mult de cal. El are capul mare, grosolan, fără
expresie, cu profil drept sau convex. Urechile sunt lungi, groase, păroase şi mai puţin
mobile decât la cal, atârnă şi se balansează în timpul mersului. Gâtul este scurt, purtat
orizontal cu o coamă scurtă.
Spinarea şi şalele sunt lungi şi uşor convexe (de aici expresia spinare şi şale de
măgar). Crupa este scurtă, strâmtă şi teşită.
Coada este scurtă şi terminată cu un smoc de păr ca la vaci. Membrele sunt
scurte, subţiri şi foarte rezistente. Copitele sunt înalte, cilindrice şi foarte rezistente
(expresia copite de măgar). Castanele lipsesc la membrele posterioare.
Culoarea părului este brună, cenuşie sau neagră, mai deschisă în jurul nasului,
ochilor şi pe abdomen. Mai rar se întâlneşte culoarea albă sau argintie, la rase de
Marâi, Hamadan şi la unele rase africane.
De-a lungul liniei superioare a corpului, măgarii au o dungă de culoarea mai
închisă şi o altă dungă transversală în regiunea greabănului, prelungindu-se pe cele
două spete – este dunga şi crucea de măgar.
Măgarul are o longevitate mai mare decât calul, trăind 25-35 de ani, însă mai
tardiv, îşi termină creşterea la 5-6 ani. Gestaţia durează un an, mai mult cu o lună
decât la cal şi fată de obicei un produs, mai rar gemeni.
Măgarul este folosit la călărie, samar şi transporturi, mai ales în regiunile calde
şi muntoase din Africa de Nord. Merge cu multă siguranţă pe potecile abrupte din
munţi. În raport cu mărimea corporală, este foarte puternic.
Talia este variabilă: la cei de munte 90-110 cm, la cei de şes, la rasele speciale
pentru diferite transporturi ajunge la 150-160 cm.
În general, măgarii sunt rezistenţi, răbdători la hrană şi apă şi cu mare putere de
muncă.
Această specie este foarte răspândită în ţările tropicale, ecuatoriale şi în
regiunile calde, în zona muntoasă şi în zonele cu condiţii grele în care nu se poate
folosi şi întreţine calul. Se poate folosi şi în zona de stepă. Măgarul s-a răspândit
foarte mult. Se creşte în Africa, Europa şi Asia.
Măgarul sălbatic – Eqvus teniopus – se întâlneşte încă în mare parte din Africa,
în deşerturile din NE Africii, între Nil şi Marea Roşie, şi are două forme: Eqvus
Asinus Somaliensis cu talia de 120-130 cm şi circa 300 kg greutate corporală, precum
şi Eqvus Asinus Nubiensis sau nubian, cu talia de 110-115 cm şi 150-200 kg. S-a
domesticit înaintea calului cu circa 2000 de ani. În afară de muncă se mai foloseşte
pentru carnea sa, sub formă de salamuri şi pentru lapte. Laptele de măgăriţă este
asemănător cu cel de iapă.
Din Africa, măgarul a pătruns înspre est în Arabia şi Asia Mică şi de aici în
Grecia, Cipru, unde a ajuns acum circa 350 de ani. De la greci şi fenicieni s-a

11
răspândit în diferite ţări din jurul Mării Mediterane, atât pe ţărmul african, cât şi pe cel
european.
În Italia şi Spania se creşteau asini în secolul 6 î.e.n., în America măgarii au fost
introduşi odată cu caii după descoperirea acesteia după anul 1500. LA noi, măgarii
provin din Grecia şi mai ales din Turcia şi din ţările balcanice. S-au cunoscut pentru
prima dată în Dobrogea.
Măgarul poate transporta în spinare 2/3 din greutatea sa, deoarece are scheletul
axial scurt şi convex, pe când calul nu poate transporta decât cel mult jumătate din
greutatea sa. La noi în ţară întâlnim numai asinul comun, folosit în micile gospodării
şi la turmele de oi pentru samar, în transhumanţă. Este foarte receptiv faţă de morvă.

Tabelul 3

Repartiţia şi evoluţia numărului de măgari


(milioane capete) (F.A.O., 1994)

Perioada
Zona
1948/52 1965/66 1969/70 1979 1994
Europa 2,9 2,1 1,9 1,3 0,9
URSS 0,9 0,7 0,7 0,4 0,4
America de N şi
3,1 3,8 3,7 3,7 4,1
Centrală
America de Sud 3,3 5,0 5,4 4,4 3,7
Asia 17,1 19,8 20,8 21,1 21,3
Africa 9,1 10,5 10,8 11,4 13,4
Oceania - - - 0,05 0,09
TOTAL 36,4 42,0 42,8 42,8 43,8

Efectivul mondial de măgari este redat în tabelul 3. Se constată că ponderea cea


mai mare este în Asia şi anume 21,3 milioane din care numai în China se cresc peste
12 milioane capete. Efective mari de măgari se întâlnesc în Africa, 13,4 milioane,
zonă cu efective în creştere, la fel ca şi la cabaline, în Europa şi Rusia numărul
acestora a scăzut foarte mult. În statele americane numărul măgarilor este de
asemenea în creştere faţă de anul 1948/52. În ultima perioadă de timp măgari se cresc
şi în Oceania şi Australia.
Perspectivele de creştere ale acestei specii sunt invers proporţionale cu nivelul
de dezvoltare economică. În ţările avansate numărul lor este în scădere. În ţările
subdezvoltate şi în curs de dezvoltare, mai ales în zona tropicală şi subtropicală, se
înregistrează o creştere continuă.
În ţara noastră efectivul de măgari a sporit de trei ori în ultimii 40 de ani, rata
anuală a înmulţirii este de 2000 capete pe an, fiind folosiţi cu precădere în
transporturile gospodăreşti sau ca însoţitori ai turmelor de oi aflate în transhumanţă
sau în zonele de munte.
Cu toate că măgarul este mai puţin polimorf decât calul şi mai puţin răspândit
decât acesta, de-a lungul timpului şi la această specie s-a diferenţiat mai multe tipuri.
Acestea se pot împărţi în mai multe grupe:
I. Grupa africană, de origine nubiană
Este reprezentată de animale de talie mică, 105-110 cm şi cu o greutate între
100-200 kg, de culoare cenuşie sau brună. Sunt răspândiţi mai mult în ţinuturile

12
sărace din Algeria şi Maroc, unde sunt foarte utili, precum şi în unele insule
mediteraniene, cel mai corpolent se găseşte în Cipru, insulă care este exportatoare de
măgari.
II. Grupa africană, de origine somaliană
Sunt răspândiţi în Egipt, Somalia şi peninsula Arabia. Au talia de 130-135 cm şi
greutatea corporală de 200-300 kg. Au culoare brună cenuşie sau argintie (Asinul alb
de Egipt şi Arabia). Sunt mai puternici decât cei din grupa I, se consideră că stau la
baza formării raselor europene culturale.
III. Grupa raselor europene
Îşi au originea în Asinul somalian. Se cresc în Spania, Franţa şi Italia. Se împart
în două subgrupe:
1.Rasele Poitau, Leones şi Zemorană;
Rasa de Poitau este o rasă care dă cei mai buni asini (masculi) necesari pentru
producerea catârilor. Se creşte pe platoul Poitau din partea apuseană a Franţei
centrale. Are talie mare 140-155 cm şi greutate corporală de 250-300 kg, la femele şi
300-350 kg la masculi.
Trunchiul este masiv, schelet dezvoltat cu membre groase şi puternice, capul
mare, urechi mari şi adesea lăsate în jos, ochi mici şi fără expresie. Culoarea este
închisă, brun-negru, uniformă, părul pe corp este lung şi des, formând şuviţe lungi şi
groase, lânoase sau împâslite, şnuruite, uneori aceste şuviţe sunt foarte lungi, atârnând
până aproape de pământ.
Foarte asemănători, fără nici o deosebire de exterior, sunt măgarii spanioli din
provinciile Leones şi Zamora, doar că au mult temperament. Rasa de Poitau este
foarte răspândită în diferite ţări pentru producerea de catâri de talie mare şi buni
pentru munci grele şi pentru transport. Este o rasă bună amelioratoare a măgarilor de
talie mică. S-a importat şi la noi între cele două războaie mondiale pentru producerea
catârilor de către I.C.Z.
2. Rasele Catalană sau măgarul de Catalania din Spania şi rasa de Piemont din
Italia. Ambele rase au o talie mare, cuprinsă între 135-163 cm, cap uşor şi expresiv,
ochi mari, opus rasei Poitau, urechile lungi dar purtate în sus. Prezintă un tip
morfologic longiliniu, membrele lungi şi subţiri, dar puternice, cu încheieturi uscăţive,
pielea subţire, părul scurt de culoare castanie închisă până la negru, sunt zvelţi, cu
exterior armonios, cu temperament viu, cu mişcări sprintene şi mers spornic.
Este subgrupa cea mai evoluată sub raportul ameliorării. Pe lângă diferite munci
sunt folosiţi la producerea catârilor de primă calitate.
Asinii se mai găsesc şi în unele ţări europene îndeosebi în ţările Balcanice, în
Rusia şi Asia, în care au provenit din primele două grupe africane. În Rusia această
specie se creşte mai ales în republicile din Asia Mijlocie şi în partea muntoasă a
Caucazului, mai ales în Republica Turcmenă, Uzbecă, Tadjică şi altele. În aceste
republici asinii sunt în general de talie mică, dar foarte puternici şi cu o rezistenţă
deosebită la intemperii, la clima caldă şi la zona muntoasă. În unele republici ca
Uzbecă, reprezintă 120% faţă de cai. În Republica Turcmenă se creşte măgarul de
Marii de talie mare, 116-120 cm, ajungând şi la 130-135 cm. În regiunile muntoase se
creşte rasa Hamadan, ambele rase fiind de culoare albă sau cenuşie deschisă
(argintie). Se folosesc pentru producerea catârilor. Există registru genealogic pentru
măgari ca rezultat al muncii de ameliorare depus pentru îmbunătăţirea acestor rase.
În zona muntoasă a Caucazului, întâlnim ca rase: măgarii de Caucaz, măgarii
de Dogestan şi măgarii de Azerbaidjean, rase folosite pentru transport şi samar. Sunt
de culoare cenuşie, cu talia în jur de 100 cm, cu spinarea şi şalele convexe.

13
2.5. HEMIONUL – EQVUS HEMIONUS SAU SEMIMĂGARUL ASIATIC

Trăieşte numai în stare sălbatică în Asia meridională. Se aseamănă mult cu


măgarul african cu care este înrudit. Ca înfăţişare, se plasează între cal şi măgar, are o
culoare gălbuie roşcată cu o dungă mai închisă pe spate. Urechile au lungime
intermediară, între cal şi măgar. Talia este mijlocie, 110-130 cm, după varietate.
Hemionul este reprezentat prin următoarele forme:
Culanul – trăieşte sălbatic în Mongolia. Are o conformaţie uscăţivă, se
aseamănă mai mult cu calul. Talia 110-120 cm, trăieşte în grupe de 5-20 capete sub
conducerea unui armăsar mai puternic. Culoarea este în general galbenă-brună;
Onagrul – trăieşte în Asia de Sud, Iran, Irak, Siria, Arabia, este mai mic, 100-
110 cm;
Kiangul – este forma cea mai mare a hemionului. Trăieşte în Tibet şi Caşmir.
Este de culoare brun roşcată mai închisă. Are un schelet gros la înfăţişare, seamănă cu
catârul, dar are urechi mai mici. Talia este de 120-130 cm.
Hemionul nu are forme domestice. Prins şi ţinut în captivitate se îmblânzeşte
uşor, mai ales kiangul, şi poate fi folosit la diferite munci şi sport samar.

2.6. HIBRIZII GENULUI EQVUS

Hibridările între speciile genului Eqvus, la început au fost întâmplătoare şi au


avut loc între speciile ce populau aceeaşi zonă geografică. Astăzi ele se practică pe o
scară largă mai greu, prin monta naturală şi mai frecvent prin însămânţări artificiale.
Hibrizii obţinuţi au, în general, vitalitate, rezistenţă, rusticitate şi adaptabilitate mai
pronunţată decât produşii speciilor respective. În schimb ei au o fecunditate limitată,
masculii de regulă sunt sterili, iar femelele uneori fecunde, cu masculul speciei
materne.
Speciile folosite astăzi pentru producerea de hibrizi cu scop economic sunt
calul, asinul, zebra. Până în prezent se cunosc următorii hibrizi mai principali,
rezultaţi dintre împerecherea dintre speciile Eqvus:
 catârul – rezultat din împerecherea masculului măgar cu femela iapă;
 bordoul – rezultat din împerecherea masculului armăsar cu femela măgăriţă;
 zebroidul – hibridul între speciile calului, măgarului cu zebra. Când se
împerechează măgarul cu zebra rezultă zebril, iar când se împerechează
calul cu zebra rezultă zebrul.
Experimental s-au obţinut hibrizi din împerecherea hemionului cu calul,
măgarul sau zebra, însă sunt lipsiţi de importanţă economică, denumiţi hemionizi.

2.6.1. Catârul - Eqvus mulus

Producerea catârului, din împerecherea măgarului cu iapa, este cunoscută şi


practicată din cele mai vechi timpuri. Cei dintâi catâri au fost produşi în SV Asiei. De
aici s-a răspândit producerea lor în ţările din bazinul mediteranean, unde se creştea
asinul în număr mare. Producerea acestui hibrid în scop economic se semnalează mai
întâi în Grecia şi Italia, apoi în Spania, Franţa, Rusia şi China, încă din antichitate, iar
în America după anul 1500 erau folosiţi de cavaleria persană pe scară largă.
Obţinerea acestor hibrizi s-a făcut la început prin monta naturală, dar din cauza
dificultăţilor de împerechere, s-a trecut la însămânţări artificiale.
Catârul, la exterior se aseamănă mai mult cu măgarul (influenţa tatălui), de la
iapă are în schimb talia mare, dezvoltarea scheletului, trunchiul mai lung, mai larg,

14
mai adânc şi membre mai groase. Capul este grosolan, mare, lipsit de expresie, urechi
mari, păroase, purtate vertical, la catârii din Spania, sau blegi la cei de Poitau. Gâtul
este scurt, purtat orizontal. Trunchiul, ca dezvoltare este mai apropiat de cel al calului
cu grebănul jos, cu linia superioară convexă ca la măgar, cu spinarea şi şalele largi.
Crupa este scurtă, strâmtă, oblică sau teşită cu linia sacrală proeminentă ca la măgar.
Membrele sunt mai groase ca la măgar, cu articulaţii bine conturate şi cu musculatură
bine dezvoltată. Copitele sunt mari, cilindrice, cu călcâie înalte şi apropiate, având
cornul tare şi rezistent, încât poate merge şi nepotcovit. Coada este total acoperită cu
păr lung şi gros ca la cal, dar mai puţin abundent. Culoarea este variabilă: neagră,
murgă, vânătă, uneori prezintă şi dungă ca la măgar. Culoarea este mai polimorfă ca
la măgar, dar nu la fel de polimorfă ca şi la cal, unde este mult mai variată.
Temperamentul este apropiat de cel al măgarului. Catârul se remarcă prin calităţile lui
de sobrietate, rezistenţă, longevitate, nepretenţiozitate şi adaptabilitate. La hrană este
puţin pretenţios, cu o putere de asimilare mai bună decât a calului, în special, pentru
nutreţurile fibroase, puţin hrănitoare. Se adaptează bine în zonele continentale calde.
Iarna are o producţie piloasă abundentă.
Pentru muncă este apt de la 3-4 ani. Longevitatea este foarte mare, trăieşte 30-
35 şi chiar 40 de ani. La aceeaşi talie şi greutate este mai puternic decât calul cu 20-
25%. Se foloseşte la călărie, samar şi tracţiune. Merge bine ca şi măgarul pe potecile
de munte, iar la şes merge cu viteza calului. Se caracterizează prin faptul că este
încăpăţânat şi refractar la solicitările conducătorului ca şi măgarul. Talia şi greutatea
diferă după rasa de cai şi de măgari folosiţi la încrucişare:
 în zona de munte au talia mică;
 la şes, folosiţi pentru agricultură şi transporturi, au talia mijlocie.
Catârii folosiţi pentru tracţiune la poveri au talie şi greutate mare. Munca cu
catârii este mai ieftină şi întrebuinţarea lor este mai economică decât a calului.
Hibridul mascul este complet steril. Femelele sunt uneori fecunde, atât cu armăsarul
cât şi cu măgarul, mai frecvent cu masculul aparţinând speciei materne şi se numeşte
Hippom (foarte mult seamănă cu calul). Catârul mascul şi femelă sunt infecunzi.
Anatomic, la catâr, atât masculul cât şi femela, au în aparenţă organele sexuale
normale, se manifestă instinctul genezic, dar prezintă tulburări în funcţia glandelor,
ovulele şi spermatozoizii sunt incomplet dezvoltaţi şi incapabili de fecundare, cu rare
excepţii la femele. Datorită calităţilor economice pe care le au, producerea catârilor a
luat o dezvoltare foarte mare. Producerea lor se face azi prin însămânţări artificiale pe
scară industrială în Spania, Franţa, Italia, SUA, Rusia, dar şi în Peru şi Ecuator. În
acest scop sunt folosiţi asini de talie mare de Poitau, Zamoronă, Catalană, Piemont şi
iepe corespunzătoare (rasele locale Poitou, Franţa).

2.6.2. Bardoul — Eqvus hinnus


Este hibridul obţinut din împerecherea armăsarului cu măgăriţa. La înfăţişare
seamănă mai mult cu calul (specia paternă), mama imprimând dezvoltarea scheletului,
care este fin. De asemenea, capul are aspect fin, urechile mici, mobile, coama mai
abundentă, iar grebănul proeminent. Părul de acoperire este subţire, mătăsos, iar
copita este mică şi rezistentă.
Este la fel de sobru şi rezistent ca şi catârul, dar are o putere de muncă mult mai
mică. De aceea, importanţa lui economică este mult mai mică şi are o arie de
răspândire limitată, în insulele mediteraniene (Sicilia, Sardinia, Corsica) şi foarte
puţin în sudul Franţei şi Italiei. Este folosit în regiunile muntoase, uscate şi calde, cu
drumuri dificile şi sărace în nutreţ. În aceste insule, producerea bardoului se realizează

15
prin participarea raselor de asini hipermetrice, cum ar fi Poitau şi Zamarană, datorită
faptului că măgăriţele sunt mai corpolente şi mai puternice.
În perspectivă, creşterea acestui hibrid se va limita numai la aceste centre de
creştere datorită temperamentului său dificil şi a capacităţii de muncă reduse.
Producerea lui este mai anevoioasă decât a catârului, armăsarul este mult mai
mofturos decât măgarul, montează mai greu măgăriţa, decât măgarul iapa. Se fac
însămânţări artificiale. Masculii sunt întotdeauna sterili, femelele câteodată fecunde.
Bardoul are temperament mai vioi, dar este mai dificil şi are capacitate energetică mai
redusă. Nu are perspective de creştere decât foarte limitate.

2.6.3. Zebroizii

Se obţin din împreunarea zebrei cu specia cabalină, când se obţin zebruli şi


asină, când se numesc zebrili. Mai răspândit este zebrulul, şi anume cel obţinut din
împreunarea zebrei mascule cu iapa (similar obţinerii catârului).
Practica producerii zebroizilor este foarte răspândită în Africa de Sud, unde
zebra trăieşte în stare sălbatică şi domestică. Se produc în condiţii grele de viaţă, acolo
unde nu se pot folosi caii şi unde nevoile economice reclamă un animal mai dezvoltat
şi mai puternic decât zebra. Procedeul de obţinere este acelaşi ca şi la producerea
catârului sau bardoului. Masculul armăsar şi femela zebră produce zebroidul de talie
mică ca şi bardoul. Din masculul zebră şi femela iapă rezultă un zebroid de talie mai
mare, care are caracterele morfologice şi economice asemănătoare cu ale catârului,
este cel mai răspândit hibrid, având o capacitate mare de muncă.
Calul nu poate exista în condiţiile bolilor parazitare şi infecţioase specifice
regiunilor tropicale şi subtropicale. Zebroizii moştenesc rezistenţa specifică a zebrei,
fiind mai puternici decât aceasta, sunt foarte utili la muncile locale din agricultură şi
transporturi.
Culoarea zebroidului este brună zebrată, însă zebrurile sunt mai puţin aparente
decât la zebră, întrucât fondul culorii este brun. Zebroizii au temperament vioi, sunt
puternici şi rezistenţi la bolile transmise de musca ţse-ţse. Masculii sunt de regulă
sterili, femelele sunt uneori fecunde. Calitatea zebroizilor depinde de calitatea iepelor,
folosite în acest scop, producerea lor este în continuă răspândire.
Zebrilii au importanţă mai mică pentru că asemenea combinaţii nu sunt prea
reuşite din punct de vedere economic. Sunt rezistenţi la musca ţse-ţse, au mers sigur,
dar au forţa de muncă mai scăzută.
Cei mai importanţi hibrizi dintre aceste patru specii sunt catârul, în ţările
europene şi americane, şi zebroidul, în ţările africane

2.6.4. Hemionizii

Se obţin din împerecherea hemionului cu celelalte specii (cal-asin).


În mod experimental hemionizii s-au obţinut şi la staţiunea de la Askania
Nova (Rusia), cu scopul de a stabili locul diferitelor specii în sistematica
zootehnică.
În viitor nu vor mai exista preocupări pentru producerea hemionului în scop
economic deoarece în Asia meridională prosperă asinul şi calul.

16
Cap. 3.

APRECIEREA EXTERIORULUI
LA CABALINE
3.1. IMPORTANŢA ŞI SPECIFICUL ECVINELOR DUPĂ
EXTERIOR

Determinarea valorii individuale a animalelor pe baza caracterelor de


conformaţie este obiectul exteriorului. După Lesbre, “exteriorul studiază formele şi
caracterele exterioare, aptitudinile şi alurile în vederea determinării vârstei, a
identificării prin semnalmente şi a aprecierii aptitudinilor de care depinde valoarea
comercială a animalului”.
Studiul exteriorului şi a aptitudinilor productive a început la cal cu mult înaintea
aplicării lui la alte specii.
Aprecierea calului după conformaţia exterioară are drept scop să stabilească
dezvoltarea corporală şi construcţia aparatului locomotor în legătură cu aptitudinea lui
pentru diferite feluri de muncă. Pentru fiecare tip de muncă, de exemplu: călărie,
samar sau tracţiune, este caracteristic un anumit tip de exterior.
Producţia principală a calului este munca, iar capacitatea de muncă stă în
puterea musculară şi în viteza cu care el execută mişcarea. Organul activ al mişcării
este muşchiul. Acesta lucrează după un sistem de pârghii mecanice, asupra cărora
acţionează cele două forţe: puterea şi rezistenţa.
Aprecierea exteriorului la cal cere nu numai o bună pregătire teoretică, dar şi un
pătrunzător spirit de observaţie, dublat de o puternică memorie vizuală. Aceste calităţi
se realizează însă şi se dezvoltă numai printr-o perseverenţă şi îndelungată experienţă
pe teren practic.
Aprecierea calului după conformaţia corporală, comportă două examene sau
momente principale, şi anume: un examen analitic şi un examen sintetic. La examenul
analitic al exteriorului se efectuează un studiu amănunţit al regiunilor corporale,
analizând la fiecare separat baza anatomică, delimitarea, dimensiunile, forma, direcţia,
modul de ataşare, tarele, bolile, frumuseţea şi defectele.
Examenul analitic trebuie să se execute în mod metodic începând cu regiunile
corporale: capul, gâtul, regiunile de pe faţa superioară a trunchiului, faţa inferioară,
feţele laterale, extremitatea anterioară şi posterioară a trunchiului şi apoi membrele.
Membrele reprezintă segmentul cu o importanţă deosebită pentru activitatea
calului.
Se examinează toate regiunile membrelor, sub raportul dimensiunii, formei,
direcţiei, gradului de îmbrăcare în muşchi şi sub raportul integrităţii. La membre se
urmăreşte separat direcţia şi poziţia membrelor, cunoscute sub numele de aplomburi,
oasele moarte, integritatea muşchilor, etc.
În general, se urmăreşte aprecierea regiunilor componente, proporţiile, calităţile
şi defectele acestora în strânsă legătură cu dezvoltarea şi funcţionarea întregului
organism, cu caracteristicile rasei, vârstei, sexului şi tipului de aptitudine. Acest
examen se face prin inspecţie, palpaţie şi biometrie.
Examenul de sinteză completează şi întregeşte pe cel analitic, urmărind
aprecierea dezvoltării proporţionale a tuturor regiunilor componente, modul de
îmbinare al acestora în raport cu tipul de aptitudine şi stabilirea caracteristicilor de
conformaţie, constituţie şi temperament. Obiectivele examenului de sinteză sunt

17
următoarele:
 stabilirea tipului morfologic în corelaţie cu tipul de aptitudine;
În acest scop se examinează dezvoltarea corporală, profilul şi formatul corpului,
tipul de constituţie, temperamentul şi sistemul nervos, analiza regiunilor corporale şi a
raporturilor dintre ele, caracteristicile părului şi pielii.
 stabilirea tipului de dezvoltare corporală;
Se realizează prin folosirea măsurătorilor de masă şi a greutăţii corporale
exprimate în valori absolute.
 stabilirea tipului constituţional;
Se face pe baza examinării unor regiuni corporale (cap, gât, torace, etc.), a
gradului de dezvoltare a scheletului (în special cel periferic), a musculaturii, pielii,
părului. Caii pot avea patru tipuri de constituţie: fină, robustă, debilă şi grosolană.
 stabilirea tipului de sistem nervos şi temperament;
Se apreciază comportamentul faţă de îngrijitor, modul cum reacţionează la
apariţia persoanelor străine şi la diferiţi excitanţi. În privinţa tipului de sistem nervos
se întâlnesc:
- tipul slab-pasiv, animalele care au un impuls nervos slab, sunt limfatice,
reacţionează încet şi după excitaţii îndelungate, reacţiile fiind scurte,
răspunde mai greu la comenzi, etc.;
- tipul puternic, care poate fi: dezechilibrat (animalele cu procese de excitaţie
şi inhibiţie foarte puternice, neliniştite, consumă capricios hrană, transpiră
uşor, îşi modifică indicii fiziologici şi revin greu la normal, etc.);
- temperament vioi - echilibrat (animale cu procese de excitaţie şi inhibiţie
echilibrate, care răspund prompt la comenzi, consumă bine hrana, etc.).
În privinţa temperamentului, se cere ca acesta să fie vioi-echilibrat, pentru toate
tipurile de cai. Se consideră necorespunzător temperamentul exagerat de vioi sau prea
limfatic.
 armonia corporală.
Se apreciază, luând în considerare modul cum se prezintă regiunile corporale
sub raportul corectitudinii, al îmbinării şi proporţionalităţii dintre ele.
Pentru stabilirea armoniei corporale la cal se folosesc raporturile de ansamblu,
de lungime şi de lărgime.
Raporturile de ansamblu se stabilesc examinând animalul din profil (raportul
dintre lungimea trunchiului şi talie – formatul corporal), lateral şi din faţă (raportul
dintre lărgimea pieptului şi talie), din spate (raportul dintre lărgimea crupei şi talie),
sau de sus (raportul dintre lărgimea toracelui, spinării şi şalelor şi lărgimea crupei).
Formatul corporal lateral reprezintă raportul dintre lungimea trunchiului şi talie
şi variază în funcţie de tipul de aptitudine, rasă, vârstă, condiţii de creştere, etc.
Astfel, o parte din caii adulţi de călărie au formatul corporal înalt (talia fiind mai
mare decât lungimea trunchiului – Pur sânge englez), valoarea indicelui formatului
corporal fiind sub 99%; carosierii uşori au formatul corporal pătrat 99-101% 1%
(Arab, Trăpaş şi unele rase de călărie), iar carosierii grei şi caii de povară au formatul
corporal dreptunghiular, peste 101%, deci lungimea trunchiului este mai mare decât
înălţimea.
În cadrul aceluiaşi tip de aptitudine, formatul corporal variază în funcţie de rasă.
Astfel, calul Arab şi calul Ghidran, deşi aparţin aceluiaşi tip morfologic, ultimul poate
avea şi formatul corporal uşor dreptunghiular.
Indiferent de rasă şi tip morfologic, tineretul are un format înalt, în timp ce
animalele adulte au formatul corporal caracteristic rasei şi tipului de aptitudine. Dar
aceste aspecte normale ale formatului corporal pot fi influenţate negativ de condiţiile

18
de creştere şi de hrănire. Astfel, se pot întâlni fenomene nedorite ca: fenomenul de
embrionalism (animalele au membrele mai scurte), datorită deficienţelor de hrănire în
perioada intrauterină şi în special în ultimele două luni de gestaţie şi fenomenul de
infantilism (animalele au membrele lungi, dar au lărgimile, lungimile şi adâncimile
corporale mai reduse), datorită condiţiilor de creştere necorespunzătoare din perioada
postuterină. Pentru aprecierea corectitudinii liniei superioare a corpului se folosesc
raporturile de înălţime, raporturi care rezultă din valorile relative faţă de talie a
celorlalte dimensiuni de înălţime. Se cere ca înălţimea la spinare să reprezinte 97%,
iar înălţimea la crupă 100% din talie.

3.2. CONSTITUŢIA LA CABALINE

Constituţia are o importanţă deosebită la această specie de animale domestice şi


se exprimă pe baza însuşirilor morfologice şi fiziologice.
La cabaline deosebim: constituţia fină şi constituţia robustă ca tipuri
constituţionale normale, iar ca abateri constituţia debilă şi cea grosolană.
Constituţia fină o întâlnim la calul de viteză şi la cel de călărie. Rasa Pur sânge
englez are constituţia fină spre robustă.
Constituţia fină sau uscăţivă se caracterizează prin schelet fin şi dens, piele
subţire, suplă, densă, păr scurt şi fin, cap mic, uşor şi cu întipărituri subcutanate
evidente, picioare subţiri, cu muşchi şi tendoane bine evidenţiate şi conturate, cu
copite mici şi tari. Constituţia fină la caii suprasolicitaţi (Pur sânge englez) trece în
constituţia suprafină. La tineretul crescut în condiţii defectuoase, în cazurile de
consangvinitate, etc. se întâlneşte de asemenea constituţia suprafină (debilă).
Constituţia robustă are două subtipuri: robustă compactă, specifică raselor
intermediare şi robustă afânată întâlnită la rasele de tracţiune grea.
Constituţia robustă compactă se caracterizează printr-un schelet mai gros, mai
dens, piele mai densă, păr scurt şi dens, musculatură fermă şi bine conturată sub piele,
ţesut conjunctiv slab dezvoltat sub piele, membre puternice cu musculatură reliefată,
articulaţii dezvoltate largi, groase şi bine delimitate, tendoane groase şi puternice,
dense şi aparente. Se întâlneşte la caii carosieri şi de tracţiune grea.
Animalele cu constituţie robustă sunt cele mai productive şi cele mai rezistente
la influenţe vătămătoare exterioare, iar la cal este cea mai recomandată constituţie
atunci când se fac împerecheri consangvine.
Constituţia robustă corespunde mai mult tipului funcţional respirator – digestiv
sau digestiv – respirator (Duerst).
Constituţia robustă-afînată se caracterizează printr-o dezvoltare corporală mare,
cu musculatură groasă, scheletul axial mai dezvoltat decât cel periferic, cu membre
scurte şi groase, corpul adânc şi larg cu piele groasă, păr abundent, ţesut conjunctiv
subcutanat foarte dezvoltat, cu aspect afânat. Articulaţiile sunt largi dar împăstate,
tendoanele lipsite de contur. Copitele sunt în general mari, cornul nu prea rezistent, au
temperament liniştit.
Acestui tip aparţin caii grei din ţările apusene cu rasele: Brabansonă, calul de
Rin, Shirehorse, Clydesdale, etc.
Constituţia grosolană este exagerarea în sens nefavorabil a constituţiei robuste.
Caii cu constituţie grosolană se caracterizează printr-un schelet exagerat de gros, atât
cel axial cât şi cel periferic, în special la cap şi membre. Capul este mare, gros şi lung,
cu proeminenţe osoase şterse, cu aspect grosolan şi lipsit de expresie. Membrele sunt
groase şi destul de lungi, cu articulaţii lipsite de contur şi de uscăţime. Pielea este
groasă, fără supleţe, fără moliciune şi nu se lasă detaşată. Părul este gros, des, aspru;

19
coama şi coada grosolane. Copitele sunt mari. Musculatura este voluminoasă, dar
ţesutul conjunctiv slab dezvoltat.
Caii cu constituţie grosolană sunt rezistenţi la intemperii şi chiar la boli, dar au
capacitate de muncă limitată.
Constituţia suprafină sau debilă. Selecţia unilaterală a tipului de constituţie fină,
împerecherile omogene, consangvinitatea apropiată sau prelungită la animalele cu
constituţie fină duce la apariţia constituţiei debile sau suprafine.
Caii cu constituţie debilă se caracterizează printr-o subţiere a scheletului, au
pielea subţire, elastică, uşor detaşabilă, păr rar şi scurt, musculatura slab dezvoltată. O
trăsătură caracteristică a acestei constituţii este diminuarea sau chiar ştergerea
caracterelor sexuale secundare la armăsari.
Apariţia constituţiei debile arată un început de degenerare a rasei, manifestată
prin scăderea fecundităţii, a prolificităţii şi a rezistenţei la boli şi intemperii. Este o
constituţie nedorită şi de aceea trebuiesc evitate cauzele care o produc.
Între cele patru tipuri constituţionale prezentate, există tipuri intermediare, cum
sunt: fin compact, fin afânat, grosolan compact, grosolan afânat, care întrunesc
însuşirile combinate ale tipurilor respective cu predominarea unui tip sau al altuia.
Constituţia fin compactă este dorită la rasele uşoare şi intermediare, întrunind
cel mai favorabil însuşirile de viteză, forţă şi rezistenţă.
Constituţia grosolană compactă o întâlnim la rasele grele şi semigrele.
Tipul constituţional grosolan afânat este nedorit, fiind asociat cu o capacitate
mai redusă de muncă, iar constituţia fin afânată reprezintă un caracter de debilitate şi
necesită excluderea animalelor respective de la reproducţie.
În practică se mai foloseşte clasificarea cabalinelor după tipul funcţional, bazat
pe elementele ce indică intensitatea şi caracterul metabolismului. În funcţie de
raporturile existente între anabolism şi catabolism, se disting două tipuri
constituţionale diferite: respirator şi digestiv.
Tipul respirator este caracteristic raselor de viteză. La acest tip predomină
funcţii metabolice oxidative. Din acest tip fac parte rasele uşoare şi unele rase
intermediare ca: Pur sânge de galop arab, Trăpaş, Lipiţan, ş.a.
Tipul digestiv, la care predomină anabolismul, este caracteristic raselor grele de
povară, cu temperament mai liniştit, chiar limfatic. Din acest tip fac parte rasele grele
englezeşti, rasa Buloneză mare, Calul greu de Rin ş.a.
Între cele două tipuri fiziologice extreme se întâlnesc şi la cabaline tipuri
funcţionale intermediare, care variază de la tipul digestiv-respirator la tipul respirator-
digestiv. Aceste tipuri sunt intermediare şi din punct de vedere morfologic.

3.3. INTERIORUL LA CABALINE

Prin “interior (complexion)” se defineşte în mod uzual totalitatea


particularităţilor histologice, fiziologice şi biochimice ale ţesuturilor organelor şi
umorilor, respectiv a tuturor elementelor constitutive ale organismului. Asocierea şi
completarea informaţiilor deţinute prin examenul exteriorului cu elemente de interior
asigură şi facilitează înţelegerea tipului constituţional, a tuturor factorilor ce
fundamentează şi condiţionează capacitatea energetică la cabaline.
Studiul interiorului la cabaline a luat avânt după ce s-a constatat că metodele de
apreciere aplicate în studiul exteriorului nu în toate cazurile dau rezultate precise de
apreciere a producţiei animale. Pentru aceste considerente studiul exteriorului se
completează cu elemente microstructurale ale organismului – cu microexteriorul –
respectiv cu indicii de interior ai animalelor domestice.

20
Primele studii privitoare la “interior” la cabaline se datorează Prof. E. Malshurg
care a semnalat existenţa unei corelaţii între mărimea celulelor, conţinutul lor în apă şi
producţie. El a demonstrat că organismul cailor de viteză se caracterizează prin celule
mai mici, cu conţinut mai scăzut de apă, în timp ce la caii grei sunt mai mari şi cu un
conţinut mai ridicat de apă.
Cu cât animalele au o capacitate mai mare de funcţionare a ţesuturilor din
organe cu atât se asigură o producţie mai ridicată. Această capacitate a organismului
la cabaline se verifică prin probe de alergări. Animalele cu rezultate valoroase se
caracterizează printr-o capacitate funcţională ridicată a organelor interne şi printr-o
constituţie robustă.
Se urmăresc în cadrul studiilor de interior particularităţile microstructurale ale
pielii, părului, aparatului digestiv, respirator şi circulator, ale sistemului neuro-
endocrin, ale sângelui, glandei mamare, ca indici de interior legaţi de tipul morfo-
productiv al animalelor.
Pielea poate servi ca indici de interior prin grosimea, elasticitatea, consistenţa şi
bogăţia ei în glande sudoripare, prin ataşarea de corp şi prin bogăţia ţesutului
conjunctiv subcutanat.
Pielea constituie şi un indice important în aprecierea constituţiei, funcţia ei fiind
strâns legată de funcţia glandelor cu secreţie internă.
Hiperfuncţiunea pielii este legată de o intensă activitate a unor glande şi organe
ca: epifiza, pancreasul, suprarenalele, splina, ficatul, ganglionii limfatici, iar
hipofuncţiunea ei este însoţită de intensificarea activităţii glandei tiroide, a timusului,
a hipofizei şi a glandelor sexuale.
Părul, prin structura lui histologică, este specific anumitor tipuri de producţie şi
de constituţie. La animalele cu un metabolism ridicat, se dezvoltă un păr des, fin,
elastic.
Aparatul digestiv ca indice de interior la animalele cu metabolism intens este
mai dezvoltat.
Aparatul respirator reprezintă deosebiri evidente ale tipurilor funcţionale şi
productive. Animalele de tip respirator au foarte dezvoltată capacitatea pulmonară, au
alveolele mici dar mult mai numeroase, au frecvenţa mult mai mare a respiraţiei, fapt
care favorizează un schimb mai intens de gaze la nivelul pulmonului, deci o capacitate
funcţională mai mare caracteristică cailor de viteză.
Aparatul circulator, în special sângele, reprezintă unul dintre cele mai principale
criterii de apreciere a interiorului la cabaline. După cantitatea, compoziţia şi
proprietăţile biochimice ale sângelui se poate aprecia constituţia, starea fiziologică şi
capacitatea productivă a animalelor.
Indicii sangvini care ne pot da indicaţii asupra tipului morfo-productiv sunt
următorii: volumul total al sângelui, substanţa uscată din sânge, elementele figurate,
cantitatea de hemoglobină, etc.
La specia cabalină, cantitatea de sânge are o pondere de 7,4-10% din masa
corporală şi variază în raport cu altitudinea, rasa, individul, starea fiziologică şi vârsta
(mai mare la noul-născut). Influenţa acestor factori a fost pusă în evidenţă şi în cazul
celorlalţi parametri.
La caii pur sânge cantitatea de substanţă uscată din sânge, după cercetătorii din
Georgia, este de 21,4%, pe când la caii de povară (Ardenezi) este de numai 18,33%.
La caii de viteză sângele este mai bogat în eritrocite, hemoglobină şi mai sărac în
leucocite, comparativ cu caii grei. Dintre leucocite, la aceştia găsim mai multe
neutrofile şi mai puţine limfocite şi eozinofile.
Cantitatea de hemoglobină din sânge, strâns legată şi ea de numărul de

21
eritrocite, oscilează în jurul mediei de 93,3%, pe când la rasele de povară în jurul
cifrei de 72,9%. Animalele cu un procent de hemoglobină mai ridicat s-au dovedit
mai robuste, mai productive, mai rezistente.
Aceste aspecte sunt confirmate şi de cercetările întreprinse la noi de N. Roşca şi
Rica Grumberg (1959), care relevă un conţinut mai mare de substanţă uscată la caii de
rasă Trăpaşă (19,90%) comparativ cu caii din varietatea Nonius (18,97%).
Compoziţia sângelui prezintă deosebiri esenţiale şi în legătură cu efortul
desfăşurat. La caii de curse, după alergare creşte foarte mult acidul lactic şi se reduce
rezerva alcalină a sângelui, de asemenea creşte acidul fosforic şi cantitatea de zahăr
din sânge.
Semnificativ din acest punct de vedere este însăşi dezvoltarea cordului în raport
cu tipurile funcţionale şi de producţie la cabaline. Astfel, greutatea cordului este la
caii de galop de 3,89 kg, iar la caii de trap de 3,93 kg, reprezentând 7,31% din
greutatea corporală la caii de galop şi de 5,59% la caii de trap.
Capacitatea energetică a unui organism nu poate fi desprinsă de influenţa şi
acţiunea determinantă a factorilor interni: sistem neuroendocrin, circulaţie, respiraţie,
metabolism, etc., care prin interferenţă şi conexiunea directă cu structurile anatomice
asigură şi garantează capacitatea productivă şi reproductivă a acestuia. Interiorul
constituie în fapt elementul care modifică elementele de structură şi funcţionalitate ce
măresc, în condiţii favorabile de mediu, capacitatea productivă a organismului.
Elementele de interior au o influenţă deosebită asupra capacităţii de muncă a
calului. Intensitatea activităţii organelor şi aparatelor interne determină producerea
energiei mecanice care, în final, prin intermediul aparatului locomotor, este
transformată în forţă. Activitatea muşchilor, care constituie partea efectivă a
aparatului locomotor, este condiţionată de o bună irigare cu sânge care aduce la
nivelul muşchiului substanţele energetice şi oxigenul necesar şi preia substanţele de
dezasimilaţie rezultate, iar acestea la rândul lor depind de buna funcţionare a
plămânului. În acest sens amintim rezultatele lui J.Lusch (1934), care a stabilit o
corelaţie de +0,45 între dimensiunile corporale (talie, perimetrul toracic, şi perimetrul
fluierului) cu capacitatea energetică (Dusek, 1980).

3.4. TIPURILE MORFOLOGICE LA CABALINE


Rasele de cai actuale nu pot fi utilizate pentru orice fel de muncă, deoarece nu
toate sunt înzestrate cu aceleaşi aptitudini. Unele rase de cai sunt specializate, fie
numai pentru călărie (Pur sânge englez, rasa Arabă, rasa Ahal-Tekin, etc.), fie numai
pentru tracţiune, cum sunt: rasa Vladimir, rasa belgiană, calul de Rin, etc. Între aceste
două tipuri extreme, există o întreagă gamă de rase intermediare, care pot fi folosite
atât la călărie, cât şi la tracţiune, ca de exemplu: varietăţile Nonius, Forioso-North-
Star, rasa Lipiţană, etc.
Ţinând seama de caracterul muncii, la cabaline se deosebesc două mari grupe de
cai, şi anume:
a) calul de călărie sau de şa, destinat să poarte greutăţi în spinare;
b) calul de tracţiune, destinat să tragă după el diferite greutăţi.

3.4.1. Tipul morfologic al calului de călărie (de şa)

În trecut aceşti cai erau mult mai numeroşi şi alcătuiau majoritatea populaţiei
cabaline. Conformaţia acestora este astfel constituită încât să poată purta în spinare
călăreţul şi să-l transporte într-o viteză destul de mare.
Calul de călărie sau de şa se caracterizează printr-o dezvoltare corporală

22
mijlocie, cu format corporal pătrat sau înalt, conturat cu profiluri mezomorfe, cu
tendinţe dolicomorfe. Calul de călărie trebuie să fie mai scurt decât calul de tracţiune,
să aibă spinarea şi şalele solide pentru a putea suporta greutatea călăreţului sau poverii
în condiţii optime.
Scheletul şi membrele sunt subţiri, dar cu musculatură fermă, bine conturată, cu
articulaţii şi tendoane puternice, bine conturate, reliefate şi bine detaşate, cu părul şi
pielea fină.
Ansamblul corporal este bine proporţionat. Calul de călărie trebuie să fie suplu,
vioi, docil şi să aibă un mers energic.
Capul trebuie să fie uşor mobil, bine prins de gât, cu reliefuri osoase pronunţate.
Urechile sunt mici, mobile, depărtate una de alta, fruntea largă, faţa scurtă, ochi
mari şi expresivi, nările largi cu aripi mobile, obraji uscăţivi, profilul feţei drept sau
uşor concav.
Gâtul să fie relativ lung şi subţire, musculos şi bine încordat, bine ataşat de cap
şi de trunchi, oblic şi mobil. Greabănul este înalt, uscăţiv şi prelungit spre înapoi,
musculos şi cu baza largă.
Spinarea şi şalele sunt simple, scurte, drepte şi solide. Crupa este mai lungă
decât largă, musculoasă, de formă simplă sau rotundă şi cu direcţie oblică sau cu
tendinţa de orizontalitate. Pieptul este musculos, de lărgime potrivită, toracele este
relativ plat şi profund, înălţimea toracelui este mai mică decât vidul substernal.
Abdomenul este relativ spaţios dar fără exagerare. Membrele sunt lungi, subţiri,
musculoase, cu articulaţii largi. Spata este lungă, oblică, cu musculatura dezvoltată şi
mobilă, braţul este musculos cu tendinţa de verticalitate, cotul proeminent, antebraţul
lung, musculos şi vertical, genunchiul bine conturat faţă de regiunile vecine, fluierul
scurt şi subţire cu tendoane dense şi bine detaşate, buletul este larg şi bine orientat.
Chişiţa lungă este uşor oblică, copitele mici cu corn dens şi rezistent.
Coapsa şi fesa sunt bine reliefate, lungi şi descinse, gamba lungă cu tendinţa de
verticalitate, jaretul mare, larg şi uscăţiv, fără tare şi cu aplomburi în general corecte.
Calităţile principale ale calului de călărie sunt soliditatea spinării, mobilitatea
capului şi a gâtului, sprinteneala mişcărilor, elasticitatea mersului, vioiciunea
temperamentului, corectitudinea aplomburilor şi ca defecte lipsa de expresivitate,
temperamentul limfatic, defecte de exterior: capul mare, gât scurt şi gros, aplomburi
defectuoase, chişiţe mari, mersul defectuos, etc.
În cadru acestui tip morfologic deosebim mai multe subtipuri morfologice, în
funcţie de modul de folosire a cailor:
 Calul de cavalerie. Acest cal trebuie să aibă mai multă forţă şi viteză decât caii
obişnuiţi de şa. Calului de cavalerie i se cer din plin calităţile calului de şa, dar se
admite un grad mai mic de fineţe legat de cerinţa de rezistenţă mai mare la efort;
 Calul de curse. Tipul reprezentativ al acestui cal este calul Pur sânge englez. La
acest cal, datorită faptului că a fost folosit vreme îndelungată la curse, formatul
corpului a luat un aspect cu totul deosebit de celelalte rase de călărie; devenind
dolicomorf, conformaţia corporală a acestui cal este uscăţivă, zveltă, cu contururi
corporale largi, drepte şi linii unghiuloase. Membrele sunt lungi, subţiri, cu
aplomburi corecte, flancul este scurt, abdomenul ogăresc. La caii pur sânge englez
supuşi antrenamentului, pielea este fină, muşchii reliefaţi şi tendoanele evidente;
 Calul pentru sărituri peste obstacole. Caii din această grupă îndeplinesc aproape
aceleaşi condiţii de exterior ca şi caii de cavalerie, schelet şi musculatură
puternică, membre solide cu articulaţii puternice lipsite de defecte, temperament
vioi, etc. Spre deosebire de caii de cavalerie, ei sunt mai fini, mai zvelţi şi cu
temperament mai vioi. În această categorie se includ caii de rasă curată Pur sânge

23
englez, Arab sau alte rase folosite la sărituri peste obstacole, ca şi jumătăţile de
sânge de tipul Hunterului englez, al calului Ghidran sau al altor jumătăţi de sânge;
 Calul de dresaj. Întruneşte aceleaşi calităţi de exterior ca şi calul de şa, are
contururi corporale lungi, drepte sau chiar unghiuloase, cu membre subţiri şi
lungi, cu muscultură înaltă, etc. Ei sunt folosiţi pentru dresaj de înaltă clasă în
urma unui antrenament permanent şi îndelungat;
 Calul de samar. Se caracterizează printr-o dezvoltare corporală redusă, 140-150
cm înălţime, făptură brevimorfă, cu trunchi lung şi adânc, spinare şi şale lungi,
largi, puternice şi musculoase, toracele este foarte adânc, piept larg şi musculos.
Calul de samar are membre scurte, puternice şi rezistente, temperament liniştit,
caracter bun şi mers sprinten, precaut şi sigur

3.4.2. Tipul morfologic al calului de tracţiune

Este reprezentat de caii cu aptitudini pentru tracţiune, dar care la nevoie pot fi
folosiţi şi pentru şa, după cum şi calul de şa poate face şi muncă de tracţiune.
Printre caii de tracţiune există două tipuri principale, corespunzând fiecare la
două feluri de aptitudinişi anume:
- caii cu dezvoltare corporală masivă, cu schelet gros şi musculatură enormă,
capabili să desfăşoare o forţă de tracţiune excepţională şi să tragă poverile
cele mai grele, dar numai în mersul la pas (caii de tracţiune grea sau de
povară);
- caii cu dezvoltare corporală mijlocie, cu schelet mai subţire, musculatură
lungă şi mai puţin groasă, cu temperament mai viu, în stare să tragă greutăţi
moderate, dar cu viteză mai mare (caii de tracţiune uşoară sau mijlocie).

Tipul morfologic al calului de tracţiune grea

Se caracterizează printr-o făptură masivă şi amplă, cu trunchiul lung, larg şi


adânc, cu format corporal dreptunghiular, cu schelet şi musculatură groasă şi
puternică, având profiluri corporale brevimorfe. La aceşti cai capul este mare, greu,
puţin expresiv, cu urechile mari şi puţin mobile, cu ochii lipsiţi de expresie. Gâtul este
scurt, orizontal, gros şi puţin mobil; grebănul puternic, larg şi şters, pieptul este larg şi
adânc, coastele puternic arcuite. Spinarea şi şalele sunt lungi, largi şi musculoase, de
regulă sunt duble.
Spata este dreaptă şi puternică, umeri masivi, largi şi puternici. Crupa este
puternică, oblică, dublă. Membrele sunt solide şi musculoase, fluierul este scurt şi
gros, chişiţa groasă şi afânată, cu mult ţesut subadiacent şi cu producţii piloase
abundente. Părul de acoperire este lung, gros, des şi neted. Coama este bogată, cu păr
gros, des şi lung. Temperament liniştit, cu mişcări domoale şi cu mers la pas.
Talia la grebăn este de 165-175 cm şi greutatea corporală este 650-800 kg.
Tipul caracteristic al calului greu se găseşte la rasele din nordul şi vestul
Europei, cum ar fi calul de Rin, calul Brabanson, calul Perşeron, rasele englezeşti
Shirehorse şi Claydesdale, etc. Tipurile şi varietăţile mai uşoare ale calului greu au
dimensiuni şi greutăţi mai reduse, temperament mai vioi şi mers mai spornic: calul
Ardenez, calul Vladimir, etc

Tipul morfologic al calului de tracţiune uşoară şi mijlocie

Este intermediar între calul de călărie şi calul greu, uneori mai apropiat de

24
unul sau de altul dintre aceste două tipuri. Dacă se apropie mai mult de calul de
greutate poartă numele de carosier greu, iar dacă se apropie mai mult de cal ul de
călărie poartă numele de carosier uşor.
În comparaţie cu calul de călărie, tipul calului de tracţiune uşoară şi
intermediară se caracterizează printr-o corpolenţă mai mare şi o făptură mai
compactă, cu schelet mai gros şi cu musculatură abundentă. Capul este mai mare şi
mai greu. Gâtul mai scurt, mai musculos, trunchiul mai lung, mai larg şi mai adânc.
Grebănul mai larg şi mai jos, spinarea şi şalele mai lungi, crupa mai largă, pieptul şi
toracele mai largi. Membrele sunt mai scurte, mai groase, mai puţin uscăţive. Spata
este mai dreaptă, umerii şi braţul sunt mai largi şi mai musculoase, articulaţiile mai
puţin conturate, fluierul mai scurt şi mai gros, iar chişiţele mai scurte şi mai drepte.
Crupa este mai oblică şi mai musculoasă. Unghiulatura razelor osoase la aceşti cai
este mai închisă, ceea ce duce la alungirea pasului.
Din această categorie fac parte majoritatea cailor jumătate sânge, caii trăpaşi,
etc., al căror număr reprezintă peste 70% din populaţia cabalinelor,
deoarece sunt capabili să se adapteze mai uşor la condiţiile de viaţă şi la munci
diferite şi capabili să colaboreze în condiţii optime cu celelalte mijloace de locomoţie
terestre.
Calul carosier uşor are format corporal pătrat, profiluri corporale mezomorfe şi
forţă de tracţiune mai mare decât calul de călărie. Din acest tip fac parte: calul
Ghidran, Lipiţan, etc.
Calul carosier greu prezintă caracteristici intermediare între calul carosier uşor
şi calul de povară. Faţă de calul carosier uşor, este mai masiv şi are scheletul şi
musculatura mai bine dezvoltată, formatul corporal cu tendinţă dreptunghiulară.
Capul este mai mare, mai puţin expresiv, gâtul mai puternic, trunchiul este mai lung,
mai larg, mai adânc, membrele sunt mai scurte şi mai groase. Are o forţă de tracţiune
mare (de 3-4 ori greutatea corporală) şi îmbină armonios forţa cu viteza. Faţă de calul
de povară are o dezvoltare corporală mai mică, conformaţie mai armonioasă, putere
de tracţiune mai mică şi viteză de deplasare mai mare. Dintre caii carosieri grei
menţionăm calul Nonius, calul care se pretează cel mai bine pentru cerinţele actuale
ale agriculturii.

25
Cap. 4.

PRODUCŢIILE ECONOMICE ALE ECVINELOR


Dacă avem în vedere faptul că reprezentantul principal al ecvinelor este
calul, putem spune că funcţia principală a acestuia este munca.
Munca la cabaline este sub diferite forme:
- munca sub formă de tracţiune; aici amintim că avem de-a face cu cai
pentru tracţiune uşoară, mijlocie şi grea;
- munca sub formă de sămar;
- munca sub formă de sport (călărie) unde amintim cai specializaţi
pentru: obstacole, dresaj, alergări pentru galop, alergări la trap;
- munca sub formă de agrement, unde mai mult sunt utilizaţi poneii
Tot la ecvine, se mai obţin anumite produse pe care le numim secundare,
dar cafre în final se încadrează în producţiile economice ale ecvinelor: carenea,
laptele, pielea

4.1. FOLOSIREA CABALINELOR LA MUNCĂ

4.1.1. Avantajele şi dezavantajele forţei de tracţiune a cabalinelor

Capacitatea de muncă a cabalinelor se manifestă sub formă de forţă şi viteză,


este utilizată cu precădere pentru tracţiune în agricultură (zootehnie, horticultură,
legumicultură), în silvicultură şi în alte domenii de activitate ale omului cu caracter
economic. În paralel, creşterea nivelului de trai al populaţiei va determina o cerere
sporită de cai de sport şi de agrement care să ofere posibilitatea petrecerii în mod cât
mai plăcut a timpului liber. Apariţia crizei energetice mondiale actuale determină o
reducere în activitate a calului utilitar în transporturi a cărui folosire la muncă, pe
distanţe scurte şi pe terenuri greu accesibile este necesară pentru economisirea unor
importante cantităţi de combustibili convenţionali mai ales în condiţiile actuale ale
scumpirii exagerate a acestora.
De asemenea, conjunctura actuală şi mai ales perspectiva agriculturii din ţara
noastră, şi mai ales perspectiva imediată de retrocedare a terenurilor agricole ţăranilor
şi fragmentarea marii proprietăţi a CAP-urilor în mii de parcele, aduce şi mai mult în
actualitate şi mai ales ca necesitate extinderea în agricultură a forţei de tracţiune
animală în special a celei obţinute de la cai, în majoritatea zonelor ţării noastre.
Această forţă poate şi trebuie să fie folosită, în raporturi optime cu cea mecanică, atât
în agricultură la majoritatea lucrărilor agricole cât şi la transporturi.
În general, forţa de tracţiune hipo prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje faţă
de forţa de tracţiune mecanică. Ca avantaj se consideră de către economiştii din ţara
noastră, că prin folosirea cailor în agricultură şi transporturi se pot economisi anual
circa 20.000 tone motorină, fără a mai pune la socoteală că aceste transporturi sunt
mult mai ieftine.
Un alt avantaj îl reprezintă faptul că animalele îşi dozează efortul în funcţie de
greutatea tractată, în timp ce mijloacele mecanice consumă combustibil pentru
punerea în funcţiune a întregului angrenaj, indiferent de încărcătura tractată. Calul,
folosit raţional, nu se uzează decât după o perioadă îndelungată de timp (10-15 ani) şi
apoi se valorifică pentru carne sau este folosit pentru producerea de seruri şi
vaccinuri, în timp ce mijloacele mecanice încep să se uzeze imediat după punerea lor
în funcţie, necesită pe parcurs piese de schimb pentru buna funcţionare şi în final se

26
casează cu o valoare foarte mică (fier vechi), ceea ce face ca preţul de folosire a
acestora să fie foarte ridicat. În condiţiile folosirii pe suprafeţe mici, pe terenuri în
pantă sau pe terenuri accidentate, în condiţii meteorologice nefavorabile, etc., calul
poate produce energie mult mai ieftină.
Dintre dezavantaje precizăm următoarele: calul are forţă de tracţiune şi viteză
mai redusă decât tractorul sau camionul, de asemenea, necesită hrănire şi îngrijire şi
în perioada cât nu lucrează dar are avantajul că valorifică superior produsele
secundare rezultate din agricultură (paie, coceni, fân, etc.). În comparaţie cu forţa de
tracţiune furnizată de bovine, cea hipo are o durată de folosire mai mare, este mai
rapidă de două ori şi deci dă mai mare randament, dar este mai costisitoare.

27
Cap. 5.

RASELE DE CAI
5.1. CLASIFICAREA RASELOR DE CAI

Ţinând seama de caracterul muncii de selecţie şi de condiţiile de formare,


putem împărţi rasele de cai în trei categorii:
Rase locale naturale, rase create la un nivel scăzut de muncă zootehnică şi în a
căror formare rolul hotărâtor l-au avut factorii naturali. Sunt animale de talie mică, cu
foarte multe defecte de exterior, bine adaptate la condiţiile mai vitrege de îngrijire şi
furajare şi cu o capacitate scăzută de muncă;
Rase locale ameliorate, create prin selecţie sistematică şi având o mare putere
de muncă. Au fost create în timp din vechile rase autohtone care au fost perfecţionate
sub o puternică influenţă a condiţiilor naturale şi care conservă o adaptabilitate bună
la aceste condiţii. În această categorie putem enumera rasele: Nonius, Lipiţan,
Ghidran, rase care a fost create pe baza încrucişării sistematice şi ameliorate sub
raportul dezvoltării corporale şi a capacităţii de muncă şi se caracterizează printr-o
înaltă productivitate şi adaptabilitate la condiţiile locale.
Rasele perfecţionate sau specializate, create pe calea selecţiei sistematice, în
condiţii create de om, prin diminuarea influenţei factorilor naturali. Aceste rase au o
mare capacitate de muncă, fiind specializate prin antrenament sistematic şi condiţii
deosebite de creştere numai pentru anumite aptitudini, de exemplu: Pur sânge englez,
rasele grele de cai. Sunt animale specializate numai pentru un singur fel de muncă,
sunt pretenţioase la condiţiile de mediu (respectiv furajare, îngrijire), au constituţie
mai slabă, fiind mai puţin rezistente şi mai puţin adaptabile.
În literatura zootehnică, mai sunt şi alte sisteme de clasificare a raselor de cai,
mai puţin practice, dar totuşi folosite pe scară largă. Astfel, sunt rasele de cai:
Longilinii sau dolicomorfe, caracterizate prin profiluri corporale lungi, drepte
sau uşor arcuite, conturate de muşchi subţiri şi lungi, cum sunt Pur sânge de galop sau
Pur sânge englez;
Caii brevilini sau brevimorfi, cu trunchiul larg şi adânc, contururi corporale
arcuite cu muşchi groşi şi scurţi, aşa cum sunt rasele grele;
Caii mediolinii sau mezomorfi cu profiluri corporale intermediare între cele
două tipuri sus menţionate, cum este rasa Arabă, unele rase de tracţiune de tipul
calului Lipiţan.
După aptitudinile de producţie rasele se pot clasifica în:
 rase uşoare de cai care şi ele se împart în două grupe de cai, de călărie şi cai
de tracţiune uşoară (rasa Arabă, Pur sânge englez);
 rase intermediare, ex. Trăpaş, Nonius, Lipiţan;
 rase grele, ex. Ardenez, Pinzgau, Buloneză.

28
 Rasa Arabă
 Rasa Pur sânge de
 Rase uşoare de călărie şi galop
tracţiune  Calul Ghidran
 Calul de sport
Rase românesc
culturale  Calul trăpaş
 Rase intermediare  Nonius
(mixte) de tracţiune şi călărie  Furioso North-Star
 Rasa Lipiţană
 Rasa Ardeneză
 Rase grele (de povară)
 Rasa Pinzgau
 Calul românesc local cu
Rase varietăţile lui vechi şi noi
primitive  Calul de munte
 Calul Huţul
Rase de  Tipuri ameliorate
tranziţie nedefinite şi metişi diverşi

După dimensiunile corporale şi după greutatea vie, caii se împart în:


 rase mici sau hipometrice, cu talia sub 1,5 m şi greutatea sub 350 kg (rasa
Huţulă);
 rase mijlocii sau emetrice cu talia între 1,5-1,6 m şi 350-500 kg (rasa
Lipitană);
 rase mari sau hipermetrice cu talia peste 1,6 m şi greutatea corporală peste
500 kg (rasele grele de cai).
Atât talia cât şi greutatea corporală sunt elemente foarte variabile, sub influenţa
condiţiilor de mediu, ele neputând constitui criterii stabile şi variabile pentru
clasificarea raselor de cai, deoarece se pot schimba de la o generaţie la alta.
În ţara noastră a fost adoptată clasificarea raselor de cai după gradul de
ameliorare şi după aptitudinile productive ale cailor.

5.2. RASELE UŞOARE DE CĂLĂRIE


ŞI TRACŢIUNE

5.2.1. Rasa Arabă

Rasa Arabă sau calul arab a fost format şi perfecţionat în Arabia de unde s-a
răspândit aproape în toate ţările din lume. Este cunoscut şi sub numele de rasă
Orientală ariană sau tarpanică. Calul a jucat un rol deosebit în viaţa poporului arab,
fiind folosit la călărie, la vânătoare şi la luptă. Transporturile şi muncile obişnuite erau
făcute cu măgari şi cămile. Asupra modului de formare şi creştere a calului arab
posedăm date foarte puţine. Se ştie că arabii ţineau foarte mult la creşterea animalelor
de rasă curată. Singura carte care dă unele detalii asupra creşterii calului arab se
intitulează “El Naceri” scrisă în 1720 de medicul veterinar Abu Bekr Ibn Bedar,
tradusă în limba franceză în anul 1859. Din această carte reiese că arabii au folosit cei
dintâi certificate de origine şi pedigree-ul care conţinea două generaţii de ascendenţi
numite “Hadjdjeh” şi foloseau registrele genealogice “Sedjira”. Arabii au fost primii

29
care au folosit dangalizarea cu fierul roşu şi însămânţările artificiale când descopereau
un armăsar excepţional de rezistent la fugă. În selecţie făceau o categorisire strictă
după origine şi calitate în “Safinah”, cal pur sânge, sau distins “Berzaun” cel arab
comun cu “Narîl”, cal fără sânge arab. Arabii reţineau pentru reproducţie numai
animale de origine cunoscută, restul erau vândute. După naştere, mânzul era îngrijit
atent, iar ca hrană, pe lângă laptele supt de la mamă, mai primea lapte de capră sau
cămilă, orz sfărâmat şi chiar smochine. După înţărcare, mânzul era crescut în condiţii
mai vitrege pentru că nu mai primeşte nimic decât ce paşte şi în această perioadă
mânzul fiind încălecat de către copii se obişnuieşte cu frâul şi cu şeaua. La 18 luni
începe dresajul, tineretul cabalin fiind încălecat de către copii, iar la 2,5 ani este
încălecat de către adulţi şi la 3 ani este supus la toate eforturile şi la probele de
calificare.
Cele cinci tulpini care constituiau matca de elită a rasei arabe erau: Kuheylan
sau Kuhlani (cal destins, 70 de linii), Ubeyan (binecuvântat, 10 linii), Seklavy
(strălucitor, 10 linii), Hadban (gene lungi, 15 linii) şi Hamdane. Ulterior s-au creat
numeroase linii, dintre care unele le găsim şi la noi, ca: Shagya, Gazal, Merzuh,
Seklavy.

Caractere de exterior şi constituţie

După dezvoltarea şi conformaţia lui corporală, calul arab se aşează între caii
mici şi mijlocii de tip mezomorf cu format pătrat, având talie de 1,45 – 1,54 m, ceea
ce poate fi considerat ca un defect şi se caută să se amelioreze prin creştere. Este un
cal tardiv, îşi termină creşterea la 5-6 ani, când ajunge la greutatea de 400-450 kg. Are
constituţie fină, temperament vioi şi mers sprinten, schelet subţire şi exterior
armonios. Capul este frumos, mic, uşor, expresiv, proporţionat, cu fruntea largă şi
lungă, cu lărgime mare între orbite cât şi între urechi. Urechile sunt mici, mobile, de
vulpe. Capul este larg în totalitatea lui (cap pătrat), cu căi respiratorii ample şi cu
respiraţie uşoară. Regiunea nazală scurtă, dreaptă, uşor conică. Profilul capului este
drept sau uşor concav. Nările sunt subţiri, se lărgesc mult în timpul respiraţiei “cât
gura leului”, având aripile nazale tremurătoare “vibrează ca vocea iubitei”. Obrajii
sunt bine dezvoltaţi, cu jgheabul larg. Gâtul este bine legat cu capul şi trunchiul, uşor
mobil oblic. Grebănul înalt puternic, uscăţiv cu baza largă.
Spinarea şi şalele sunt drepte, largi, puternice şi scurte. Crupa pătrată, largă,
lungă şi orizontală.
Coada este prinsă sus şi purtată vertical, în stare de repaus, fiind depărtată de
corp, purtată orizontal în timpul mersului “purtată în vânt”.
Pieptul este larg, musculos şi puternic.
Toracele este larg, spaţios şi profund, cu coastele oblice puternic arcuite spre
înapoi.
Şoldul este proeminent. Membrele în general subţiri, dar bine proporţionate şi
rezistente. Antebraţul este larg, musculos, fluierul scurt relativ subţire, foarte
rezistent.
Chişiţele sunt scurte, subţiri, curate.
Copitele sunt frumoase, mici, cu peretele dens şi rezistent, cu talpă bine
excavată, cu cornul copitei foarte rezistent, caii pot merge chiar nepotcoviţi.
Coapsa este largă, musculoasă, puternică, fesele bine dezvoltate. Jaretele sunt
largi, uscăţive, uneori apropiate (coate de vacă), fără tare. Pielea este subţire, fină,
părul scurt. Culoarea predominantă este vânătă, murgă şi roibă, foarte rară neagră.
Mersul calului arab este caracteristic când e purtat la mână sau sub şa. Pus în

30
alură de trap se transfigurează, duce capul, gâtul înainte, dilată nările, ridică coada în
vânt. În mers calul arab este mai frumos decât în staţiune. Mersul este larg, pasul
elastic, “parcă dansează”. Mersul preferat este galopul. Merge în viteză mare. În
raiduri a făcut 667 km în 5 zile cu viteza de 132 km/zi. Este un cal de viteză; o altă
performanţă a calului arab o reprezintă parcurgerea distanţei de 167 km în 16 ore şi 30
de minute.

Răspândire

Până la cruciade, calul Arab era cunoscut numai în Arabia, dar cu această ocazie
a pătruns în Europa, prilejuind o adevărată revelaţie, cunoscându-i-se toate calităţile.
Primii cai au ajuns în Europa prin anii 1100-1200, la început în Anglia, apoi în Franţa
şi în alte ţări. Englezii, în urma încrucişărilor cu caii indigeni, au creat cea mai iute
rasă din lume, rasa Pur sânge englez, care până la urmă a întrecut rasa Arabă. Beduinii
nu vindeau decât armăsari sau tineret mascul şi aceştia erau folosiţi la reproducţie
pentru îmbunătăţirea cailor locali şi pentru formarea de noi rase.
Nici o rasă de cai şi nici o rasă de alte specii nu a fost folosită pe scară atât de
mare şi cu efecte aşa de pozitive pentru îmbunătăţirea altor rase, cum a fost folosită
rasa Arabă, răspândindu-se pe tot globul şi îmbunătăţind la toate rasele locale
constituţia, temperamentul, caracterul bun, trăinicia scheletului, iuţeala mersului şi în
special rezistenţa la muncă. Puterea ereditară a acestei rase a fost fără egal în lume.
În anul 1979 efectivul cel mai numeros de cai arabi se creştea în SUA, fiind de
cca. 9000 de capete efectiv matcă în 6 herghelii.; în Anglia 3000 iepe mame, în Egipt
1000 iepe la hergheliile din Shams, El Zahraa, în Germania 480 iepe la hergheliile
Weil şi Rodstock, în Australia 400 iepe, în Suedia 400, în România 150 la Brebeni şi
Mangalia, în Argentina, Brazilia, Ungaria (Herghelia Babolna) de unde a fost adus la
Mangalia.

5.2.1.1. Calul arab în ţara noastră

În vechile herghelii domneşti şi boiereşti folosirea calului arab la reproducţie era


uşurată de legăturile economice cu turcii, acest lucru contribuind la ameliorarea şi
formarea calului românesc. Primele date referitoare la folosirea armăsarilor arabi le
avem de la generalul Stavrescu, care afirmă că la prima herghelie de stat înfiinţată în
1864 la Nucet, armăsarii erau de rasă curată, fiind din rasa arabă. Tot el afirmă că, în
1874, s-au adus la herghelia Nucet patru armăsari din Asia, iar în 1895 la herghelia
Cislău s-au adus armăsari din Siria şi chiar citează numele armăsarului Giafar şi iapa
Farca. În 1897 s-au cumpărat din Franţa armăsari arabi sau jumătate arabi pentru
depozitele de armăsari de la Graşi şi Slobozia. Această acţiune s-a continuat până în
preajma primului război mondial cu rezultate slabe din cauza condiţiilor
necorespunzătoare de hrană asigurată cailor.
În 1920 pentru calul arab ia fiinţă herghelia de la Rădăuţi care, în 1941, se mută
la Ruşeţu, în 1964 la Slobozia şi în 1968 la Jegalia, unde se găseşte până în 1981 când
se mută la Brebeni Olt şi în perspectivă iarăşi se va creşte la Rădăuţi, pentru a
satisface cerinţele de cai arabi pentru Germania.
În 1921 ia fiinţă herghelia Mangalia, pentru calul arab cu material adus din
Ungaria de la herghelia Babolna. Aceste două herghelii numără în prezent 150 iepe
mame şi 11 armăsari pepinieri, iar în depozitele de armăsari din ţară se mai găsesc
circa 330 de armăsari arabi. În nucleul arab de la noi sunt prezente vechile linii de
Arab din Austro-Ungaria, la care se adaugă unele linii de origine poloneză, în total 10

31
linii, după cum urmează, în % din efectivul total:

Kuheilan 26% Nedjary 8% din Polonia


Kuheilan Karas 4% din Polonia Gazal 7%
Shagy 22% Dahoman 4%
Hadban 12% Mersuch 4%
El Sbaa 9% Syglavy Bagdady 4%

Dintre liniile cunoscute de noi şi dispărute mai putem cita liniile Obeian, Beck,
Delal, Siglavy, Jadran, Iussuf şi altele.
Caracteristicile morfologice ale calului Arab crescut în cele două herghelii nu
sunt identice, deoarece la Rădăuţi s-a aplicat o selecţie specială în condiţii de furajare
abundentă în scopul masivizării şi a ridicării taliei, care acum este în medie 154 cm, în
timp ce la Mangalia talia este de 149 cm. Ca urmare, se disting la noi două tipuri de
cai arabi: tipul de Mangalia, mai mic şi mai fin, asemănător cu Arabul original, şi
tipul de Ruşeţu, mai înalt şi mai corpolent.
Ca defecte de exterior comune calului Arab putem întâlni: strâmt dinapoi, jareţi
apropiaţi, închis înapoi, exostoze la membre, ş.a.
Temperamentul calului Arab şi constituţia au rămas neschimbate. La probele de
călărie, pe distanţe de 2400 m, cu 65 kg în şa, recordul realizat este de 1 minut şi 10
secunde, la ambele tipuri (1’15’’ – 1’20’’). La tracţiune, tipul Ruşeţu s-a dovedit
superior, realizând 21 km/h, faţă de 19,4 km/h realizat de tipul Mangalia, trăgând o
greutate de 450 kg pe distanţa de 15 km. Ca putere de demarare, Hadban III a tras
10.000 kg pe teren orizontal. În proba de tracţiune grea la pas pe 10 km, cu greutatea
de 1500 kg a realizat 8,4 km/oră.
Perspective. Până în anul 1944 în Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia, calul
arab a contribuit foarte mult la ameliorarea calului autohton şi la perfecţionarea
calului Ghidran prin infuzie periodică de sânge.
În prezent, când se merge pe un cal mai masiv, rolul arabului va fi mai puţin
important, folosirea lui mai restrânsă, totuşi viitorul cal de tracţiune are nevoie de
anumite însuşiri constituţionale şi de temperament care să-i actualizeze întregul
potenţial energetic de care dispune. Rolul lui se menţine acelaşi în ameliorarea calului
Ghidran, Lipiţan şi pentru crearea unui cal tip sport şi agrement similar calului
Budionăi din URSS. Soliditatea scheletului, tăria constituţiei, impulsul şi docilitatea
sunt necesare de imprimat de către această rasă şi calului masiv puternic pe care-l
creăm în agricultură.
În perspectivă, calul arab se preconizează a se creşte în rasă curată pe bază de
linii şi familii şi o selecţie riguroasă care să asigure progresul genetic continuu al
populaţiei în direcţia sporirii potenţialului energetic şi de adaptabilitate.
Se va urmări dezvoltarea liniilor mai masive cu putere de tracţiune mai mare şi
folosirea lui pentru formarea calului din agricultură din zona sud-estică a ţării,
folosindu-se liniile Kuheilan, Shagya şi Dahoman.
Pentru formarea calului de sport se vor folosi liniile Mersuch, Hadban şi
Syklavy-Bogdady, prin încrucişare cu rasa Pur sânge de galop şi cu calul Ghidran.
Calul Arab se va folosi în continuare la perfecţionarea calului Ghidran prin încrucişări
alternative la câţiva ani cu rasa Pur sânge de galop, sau prin încrucişări de infuzie la
rasa Lipiţan sau alte jumătăţi de sânge.
Prin planul naţional de zonare, rasa Arabă se va folosi şi la ameliorarea tipurilor
locale de cai din zona de sud-est a ţării: Dobrogea, în părţile de câmpie a Munteniei,
în centrul şi mai ales în sudul Moldovei.

32
5.2.2. Rasa Pur Sânge Englez – Pur Sânge de Galop

Calităţile acestei rase se datorează în cea mai mare parte rasei Arabe. După unii
autori, calul Pur sânge englez nu ar fi altceva decât calul Arab crescut şi educat în
condiţiile de viaţă din Insulele Britanice. În formarea acestui cal, cursele de cai au
jucat un rol deosebit. Aceste curse au început să fie organizate din anul 1200. Pentru
păstrarea purităţii rasei engleze s-au introdus registrele genealogice, registre în care se
treceau toate animalele cu performanţe ridicate pe hipodrom. Acestea au căpătat
numele de Studboock şi s-au închis în 1793, după care dată se înscriu numai produşii
care proveneau din părinţi înscrişi în registru, produşi care erau socotiţi de rasă pură.
În anul 1735 s-a înfiinţat în Anglia o societate numită Jokey Club, care a luat
asupra ei rolul de îndrumare a creşterii calului de galop şi de organizare a curselor de
galop. Primul calendar hipic apare în anul 1727.
La formarea Pur sângelui de galop a contribuit populaţia locală de cabaline din
Anglia, care a suferit influenţa calului galic şi spaniol, peste care s-a suprapus
influenţa puternică a calului Arab. Formarea acestei rase a început biologic în secolul
17, iar perfecţionarea ei în secolul 18, după importul celor trei armăsari din rasa
Arabă, care sunt:
Beyrley Turk, născut în anul 1680, adus în Irlanda în anul 1689 de către
căpitanul Beyrley, armăsar capturat la sediul Vienei. După N. Filip se crede că era de
origine română. El a format unele din liniile iniţiale ale rasei. Urmaşul lui cel mai
important, Herold, născut în 1758 dintr-un mascul din linia Beyrley-Turk cu o iapă
din linia Darley Arabien;
Darley Arabien, născut în anul 1702 în Arabia, a fost cumpărat în 1705 la târgul
de cai de la Alep de către englezul Darley. El a format cea mai importantă linie a Pur
sângelui englez prin continuatorul său Eclips, provenit din mascul din linia lui Darley
Arabien cu o iapă din linia lui Godolphin Barb. Elips s-a născut în 1764;
Godolphin Barb, născut în anul 1724 în Africa de Nord, deci de origine barbă, a
fost făcut cadou în 1731 de beiul Tunisului regelui Franţei. Din cauza caracterului său
răutăcios a fost vândut, ajungând la un sacagiu care transporta cu el apă pe străzile
Parisului. Este remarcat de un englez care îl cumpără şi îl trimite în Anglia unui
cafegiu pentru o datorie de bani. Acesta îl cedează lordului Godolphin care îl foloseşte
ca încercător într-o herghelie de cai de curse de lângă Epson. Goldophin devine
armăsar pepinier în urma unei monte clandestine cu o iapă numită Roxana, din care a
rezultat produsul Lath, care pe hipodrom a dovedit o viteză excepţională. A dat puţini
produşi dar foarte buni (Lath, Cade, Regulus), câştigători în derby. Urmaşul său
principal a fost armăsarul Metchen, născut în 1748 şi care a rezultat dintr-o iapă din
linia Beyrley-Turk cu armăsari din linia Godolphin.
Dintre liniile calului Pur sânge englez cea mai principală linie s-a dovedit a fi
linia lui Eclips, cel mai valoros reproducător al tuturor timpurilor. Ca exterior, la doi
ani, Eclips avea o conformaţie caracteristică, cu grebănul mai jos decât crupa, cu gâtul
lung şi subţire şi cu un caracter răutăcios, iar la fugă nu promitea nimic.
Eclips apare la curse la vârsta de 5 ani, când avea însă un exterior perfect.
Câştigă într-un an 18 curse (toate la care a participat), realizând 57 de secunde pe km
sau 18 m/s. Este retras de la alergări nemaiavând concurenţă şi este trecut la
reproducţie, unde este folosit până la 25 de ani când moare de furbură. Ca
reproducător, Eclips a dat naştere la 334 produşi direcţi din care 5 au fost câştigători
de derby. Din aceşti descendenţi direcţi a rezultat o descendenţă foarte numeroasă
care astăzi reprezintă 80-85% din totalul efectivului de cai Pur sânge englez de pe

33
glob.
Dacă asupra paternităţii calului Pur sânge englez din armăsari orientali părerile
sunt unanime, asupra nucleului femel iniţial există încă unele puncte neclare. Unele
păreri admit că iepele care au contribuit la formarea calului Pur sânge englez au fost
toate originare din Anglia, dar ameliorate între timp cu armăsari europeni şi apoi cu
cei orientali. Hipologul Bruce Low consideră că matca iniţială a rasei s-a format din
circa 50 de iepe, numite Royal Mare, din care numai 34 au avut descendenţă femelă.
Unele dintre ele au fost bune alergătoare în curse şi au fost numite Running. Alte
familii s-au remarcat ca bune reproducătoare numite Sire. Unele din aceste familii
sunt şi Running (bune alergătoare) şi Sire (bune reproducătoare). Celelalte familii care
s-au distins mai puţin au fost numite Outside.
Pentru formarea calului de curse şi pentru perfecţionarea lui ulterioară,
crescătorii englezi au dat o atenţie deosebită selecţiei, asigurării celor mai bune
condiţii de creştere şi educaţiei prin gimnastică funcţională aplicată progresiv de la
vârsta tânără, precum şi împerecherii judicioase a reproducătorilor.
Acest antrenament se face de foarte timpuriu, tineretul cabalin fiind supus
dresajului la vârsta de 1 an şi jumătate.
Vârsta de concurs de-a lungul timpului scade de la 6 ani la 2 ani, când se aleargă
pe distanţe mici, la 3 ani are loc derby-ul generaţiei, iar la patru ani se aleargă în
probe clasice. După aceste probe, materialul cel mai bun verificat pe hipodrom este
trecut în herghelii unde se fac împerecheri individuale judicioase, folosindu-se şi
împerecheri consangvine. Calul Pur sânge englez este o rasă specializată şi cea mai
perfecţionată din lume sub raportul vitezei.
Calul Pur sânge englez a fost importat în mai toate ţările: în America, Brazilia,
Mexic, Europa, URSS, creându-se noi linii după numele armăsarilor cu performanţe
ridicate. În anul 1979 efectivul cel mai numeros de cai Pur sânge englez era în SUA
de circa 45 mii capete, Argentina 45 mii capete, urmând în ordine descrescătoare
Anglia cu 15 mii capete, Australia 13 mii capete, Japonia 8600 capete, Noua Zeelandă
7000 capete, Republica Sud Africană 5500 capete, Germania 1600 capete, Rusia 1600
capete, România 195 iepe mame, ocupând locul 23 pe plan mondial.
În toate ţările, în ultimii ani, efectivele de cai pur sânge au sporit simţitor, deşi
datorită mecanizării s-au redus efectivele de cai. În toate ţările crescătoare există
Studbook al rasei ca ramificaţii a celui englezesc, iar condiţiile de creştere, de control
al performanţelor sau selecţiei sunt identice cu cele engleze.
Caracterele morfologice şi fiziologice
Ca urmare a antrenamentului timpuriu şi al specializării exclusiv pentru
dezvoltarea vitezei, calul Pur sânge englez a căpătat o făptură ogărească, cu membre
lungi şi subţiri, cu profiluri dolicomorfe sau longilinii, cu musculatură lungă densă, şi
subţire.
Are un format corporal înalt, talia 155-165 cm, în medie 161 cm la armăsari şi
159,8 cm la iepe, cu perimetrul toracic 175-185 cm, perimetrul fluierului 19-20 cm,
greutatea corporală 450-500 kg. Capul este mic, fin, cu profil drept, foarte rar uşor
convex, fruntea mai strâmtă, cu nasul lung şi mai subţire ca la Arab, urechi mai mari
şi apropiate, gât lung şi subţire, grebăn înalt, lung şi uscăţiv, spinarea mai lungă decât
la Arab, şalele scurte, drepte şi bine prinse cu crupa care este lungă şi uşor oblică.
Pieptul este relativ strâmt, toracele spaţios, adânc şi foarte profund, cu coastele puţin
arcuite,
dar mult proiectate spre înapoi.
Membrele sunt lungi şi subţiri, cu articulaţii largi, cu musculatura subţire şi
evidentă, cu tendoane mari, uscăţive dar bine detaşate.

34
Constituţia este fină, temperamentul vioi; aptitudinea principală este viteza la
galop. Din acest punct de vedere în interiorul rasei distingem: cai de viteză foarte
mare, dar pe distanţe mici numiţi Fleyeri, şi cai mai stofaţi, cu rezistenţă mai mare pe
distanţe mai mari, numiţi Stayeri.
Este o rasă artificială, foarte pretenţioasă la hrănire, îngrijire şi întreţinere,
necesită hrănire specială şi substanţială şi de foarte bună calitate, grajd igienic şi
îngrijire zilnică. Este considerat ca ameliorator pentru alte rase. A participat la
producerea în masă a cailor de jumătate sânge pentru călărie şi tracţiune uşoară şi la
ameliorarea prin infuzie la majoritatea raselor, substituind în mare parte calul Arab.

5.2.2.1. Calul Pur Sânge Englez în ţara noastră

Primele importuri de cai Pur sânge englez în ţara noastră au avut loc în a doua
jumătate a secolului XIX. Aceste importuri au fost făcute cu ajutorul statului, care
făcea mari avantaje moşierilor şi celor ce importau cai. Aceste avantaje constau în
împrumuturi de bani pentru cumpărări de animale din străinătate, scutiri de taxe
vamale, acordarea de premii substanţiale pentru câştigătorii de curse sau chiar la
acordarea de bani pentru caii care participau la concursuri, etc.
Metodele aplicate în creşterea tineretului erau cele folosite în Anglia, hrănirea
abundentă dar raţională, gimnastica funcţională şi antrenamentul cât mai de timpuriu
pentru dezvoltarea aptitudinilor pentru viteză. În 1875 se înfiinţează Jokey-Club şi
hipodromul de galop de la Băneasa în 1882, apoi herghelia de la Nucet. După primul
război mondial numărul hergheliilor creşte ajungând la 9, toate fiind particulare.
Numeric, în 1940-1941 existau în ţară 400-500 de iepe de prăsilă care produceau
anual 150-200 de mânji din care pe hipodrom alergau 300-350 de cai între 2 şi 8 ani.
Urmărind exclusiv câştigul de pe hipodrom, calitativ nu s-au înregistrat progrese,
calitatea efectivelor s-a înrăutăţit, deoarece mânjii erau crescuţi necorespunzător;
reproducătorii masculi şi femele erau aduşi în herghelii în majoritate taraţi de pe
hipodrom. De asemenea, greşelile de antrenament, reducerea distanţelor de alergare la
1600 m sau sub aceasta a dus la crearea de cai iuţi dar fără rezistenţă în dezavantajul
celor puternici şi mai rezistenţi pe distanţă lungă.
Naţionalizarea din 1944 a prilejuit trecerea întregului efectiv de Pur sânge
englez în patrimoniul statului şi înfiinţarea de herghelii la: Slobozia, Cislău, apoi în
1955 la Balc. Astăzi, la Balc nu mai există cai, iar la Cislău se urmăreşte recuperarea
numerică şi calitativă a rasei, apoi producerea unui cal cu dezvoltare corporală mai
mare, conformaţie mai armonioasă şi constituţie mai robustă.

5.2.3. Varietatea Ghidran

Calul Ghidran este considerat ca o varietate de jumătate sânge Anglo-Arab. La


baza creării acestei varietăţi a stat armăsarul arab Siglavy-Ghidran, importat în 1816
din Arabia. Siglavy-Ghidran era de culoare roibă. Acesta în 1817 montează la
Babolna o iapă Pur sânge englez roibă şi rezultă armăsarul Ghidran Senior. Acesta
este dus ca armăsar pepinier la Mezohegyes, unde montează iepe arabe, engleze,
transilvănene, lipiţane, normande, ungureşti, spaniole, etc., toate de culoare roibă. În
1850 aceste iepe au fost separate după origine şi culoare. Din iepe arabe şi cele de
culoare roibă s-a format secţia de Ghidran şi au fost montate numai cu armăsari arabi.
Pentru evitarea consangvinităţii s-au folosit la montă, începând din 1860 şi armăsari
Pur sânge englez. Primul armăsar englez folosit a fost Amaty. Aceşti armăsari au fost

35
folosiţi alternativ cu armăsari arabi.
Începând din 1870, la reproducţie s-au folosit numai armăsari arabi, Pur sânge şi
Ghidran, iar după 2-3 generaţii de împerecheri alternative s-a aplicat sistemul de
creştere în rasa curată, pe bază de linii şi familii. În 1863, din Ghidran II s-a născut, la
Mezohegyes, Ghidran XXI, care a fost prima linie masculină din care au derivat
subliniile Ghidran XXIII şi XXIV, create la Rădăuţi, formând liniile Ghidranului
românesc.
În herghelia Mezohegyes au fost create liniile 46, 47, 48, care se deosebesc între
ele prin masivitate şi temperament, la care se adaugă o linie nouă introdusă în 1955
prin armăsarul Ghidran XIV din Cehoslovacia.
În 1920 un număr important de iepe Ghidran de la Mezohegyes au fost aduse la
Bonţida şi mutate la Sâmbăta, apoi la Graşi şi la Rădăuţi şi în 1924 la Ruşeţu, apoi în
1940 la Rădăuţi, unde se creşte şi în prezent.

Perspectivele de creştere

Calul Ghidran trebuie să fie îmbunătăţit în direcţia dezvoltării forţei, însă cu


condiţia de a nu diminua viteza. Se cere ca însuşirile valoroase pe care le are să fie
consolidate. Calul Ghidran se preconizează a fi crescut şi consolidat în rasă curată, pe
bază de linii şi familii, iar la anumite intervale este necesar să se apeleze la rasele
parentale (Arab şi Pur sânge de galop) folosindu-se încrucişarea alternantă. De
asemenea, trebuie să se acorde atenţie deosebită şi celorlalţi factori care contribuie la
ameliorarea varietăţii Ghidran (selecţia, potrivirea perechilor, îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă, etc.).
Calul Ghidran se va folosi la ameliorarea calului local din centru şi nordul
Moldovei şi a celui din zona colinară a Munteniei şi Olteniei prin depozitele
Dumbrava, Râmnicelu şi Brebeni.
Această varietate pe măsura perfecţionării ei va fi folosită ca mijloc de
divertisment la practicarea sportului hipic şi la formarea calului de sport alături de
rasa Arabă şi de calul Pur sânge englez, Furioso North-Star şi Trăpaş.
Această varietate este puţin răspândită în Europa. În afară de Ungaria, locul ei
de formare, se mai creşte în Austria, Cehoslovacia, Polonia, Grecia, Turcia şi
Iugoslavia. În Bulgaria, împreună cu calul local a contribuit la formarea calului de
Plevna, o rasă de călărie şi tracţiune.

5.3. RASELE INTERMEDIARE

Calul de trap

Calul de trap a fost creat la jumătatea a doua a secolului al XVIII-lea, când omul
a simţit nevoia unui mijloc de transport iute şi puternic pe şoselele pietruite.
Necesitatea de a avea un cal de tracţiune iute la trap s-a ivit mai întâi în regiunile
subpolare ale Peninsulei Scandinave, unde transporturile iarna se făceau cu sania şi
era nevoie de un cal care să meargă repede. Acolo s-a format primul cal de trap care
mai târziu a fost adus în ţările baltice, în Danemarca şi Olanda şi prin încrucişarea
acestuia cu caii locali a devenit mai greu şi mai masiv, păstrând însă mersul la trap în
mare viteză.
Pe baza acestui trăpaş de origine nordică s-au format mai târziu rasele de trăpaşi,
rase răspândite în prezent în toată lumea.
Principalele rase de trăpaşi sunt: trăpaşul Orlov, trăpaşul American, trăpaşul

36
Rusesc (Orlov american), trăpaşul Francez, trăpaşul Norfolk (englezesc), etc.

5.3.1. Trăpaşul Orlov

A fost creat în Rusia din necesitatea de a se obţine un cal de tracţiune puternic,


iute, rezistent, capabil să străbată distanţe mari pe drumuri rele desfundate, cu zăpadă
mare iarna sau pe căldură mare vara şi relativ puţin pretenţios la hrană. A fost creat la
herghelia Hrenovo a contelui Orlov, herghelie ce număra 3500-4000 cai, de către
contele Orlov, amiral al Flotei Mării Negre şi de către administratorul său Şişchin,
care se ocupa de potrivirea perechilor, de antrenamentul şi dresajul cailor, aplicând
metodele de creştere englezeşti.
Printre numeroasele importuri de reproducători făcute de către contele Orlov a
fost în 1775 şi armăsarul Smetanka. Era de origine arabă şi a fost cumpărat din
Nedjed. Acest armăsar se caracteriza printr-un mers remarcabil, uşor, întins, elastic şi
energic. Din împerecherea acestui armăsar cu iapa Bulanaia de origine daneză a
rezultat armăsarul Polcan I.
Din armăsarul Polcan I împerechiat cu iapa Seraia, de origine olandeză, a
rezultat armăsarul Bars I. Acest armăsar a întrunit calităţile celor trei rase: făptură
uscăţivă, temperament şi energie ca la rasa arabă, dezvoltarea corporală şi trapul
echilibrat ca la rasa daneză, soliditatea articulaţiilor şi mersul impetuos al rasei
olandeze. Bars I este socotit întemeietorul trăpaşului de Orlov, jucând acelaşi rol ca şi
armăsarul Eclips la formarea calului Pur sânge englez. A activat în herghelie 17 ani,
lăsând 11 descendenţi de mare valoare, dintre care cei mai importanţi au fost: Lebedi
I, Liubesnîi şi Dobrînîi. O dezvoltare mare a luat linia lui Lebedi I prin urmaşii săi
Polcan II şi Cisteac III.
După 1811 când moare contele Orlov, timp de 20 de ani Sischin îmbunătăţeşte,
dezvoltă şi consolidează însuşirile acestui trăpaş prin import de iepe olandeze. Din
monta unei iepe olandeze cu Liubesnîi I rezultă un arămsar caloros Liubesnîi III, apoi
un descendent şi mai valoros al acestuia cu numele Vizapur III, care contribuie la
consolidarea acestei rase pe întreg teritoriul Rusiei. Din Vizapur III rezultă armăsarul
Gromadnîi din care rezultă recordistul Crepâs.
Tineretul cabalin la vârsta de 1 an era obişnuit cu harnaşamentele, cu înhămarea
şi cu mersul la cacealcă (un vehicul pe două roţi şu hulube folosit la antrenamentul
trăpaşilor).
Antrenamentul propriu-zis începe la 1,5 ani şi constă în mersul zilnic 1-2 ore la
pas, alternând cu trapul, pentru dezvoltarea musculaturii, întărirea tendoanelor şi a
articulaţiilor.
În 1845 herghelia este cumpărată de stat, iar în 1847 se introduc registrele
genealogice care se închid în 1905. În 1855 efectivul cabalin al hergheliei Hrenova se
măreşte prin cumpărarea de cai de la alte herghelii.
Ca exterior, trăpaşul Orlov are talia 158-164 cm, deci este un trăpaş de talie
mare, cu lungimea trunchiului 159-161 cm, cu perimetrul fluierului 20-21 cm şi
greutatea corporală 500-550 kg şi anume: 535 kg la armăsari şi 520 kg la iepe.
Are culoarea vânătă, neagră, murgă. Capul are forme plăcute, uneori cam mare,
cu profil drept, frunte largă şi ochi expresivi, gât lung, frecvent de lebădă sau rotat cu
coama abundentă, trunchiul este cilindric, spinarea lungă şi cam lăsată, şalele largi şi
scurte, bine prinse de crupă care este lungă, rotundă, pieptul este larg, musculos, cu
membre puternice, cam lungi dar cu musculatură dezvoltată. Are temperament vioi,
constituţie robustă.
În interiorul rasei există trei tipuri: unul mai uşor, foarte apropiat de calul

37
oriental, care desfăşoară viteză mare; un tip mai masiv şi unul intermediar, cel mai
corespunzător.
Cerinţa minimă pentru trăpaşi la doi ani este 2’50’’ pe 1600 m. Cel mai bun
timp a fost realizat de armăsarii: Crepîs 2’08’’, Ulov 2’05’’ şi Pilot 2’02’’, record
realizat în 1948.
Calul Orlov parcurge 20 km trăgând un vehicol încărcat cu greutatea de 500 kg,
performanţa de 21,3 km cu sania este de 42’02’’ şi pe 10,7 km cu încărcătura de 1600
kg în 34’06’’, ambele recorduri fiind realizate de armăsarul Atlasnîi.
Este crescut şi răspândit pe întreg teritoriul Rusiei, fiind folosit ca ameliorator
universal pentru toate rasele de tracţiune.
Ca linii mai recente se cunosc liniile create de armăsarii Letucii, Gromadnîi,
Udaloi, Varnic, Coreşoc, Lovcîi. Se creşte în hergheliile Hrenovo lîngă Moscova şi
Marsansc, Elansc şi Dubrovnic în Ucraina.
La noi în ţară trăpaşul Orlov pătrunde în a doua jumătate a secolului trecut,
participă la alergările de trap şi contribuie la formarea Trăpaşului românesc.

5.3.2. Trăpaşul rusesc

I se mai spune şi Orlov american deoarece a rezultat din încrucişarea acestor


două rase. Dintre armăsarii întemeietori ai acestui tip de trăpaş amintim pe: Bob
Douglas, General Forest, Baron Rogers, Crestens şi Varvic. Actualul trăpaş are cam
jumătate din sânge american.
Trăpaşul rusesc are talie şi dezvoltare corporală puţin mai redusă faţă de trăpaşul
Orlov. Talia este de 155-162 cm, iar greutatea corporală cuprinsă între 400-450 kg.
Capul este uşor, cu profil drept, gâtul musculos, lung, grebănul dezvoltat, spinarea şi
şalele puternice crupa lungă, uşor oblică şi musculoasă. Are aspect armonios, bine
proporţionat, cu constituţie robustă, dar mai fină decât la trăpaşul Orlov. Culoarea cea
mai frecventă este murgă (46%), neagră (27%), mai rar roibă sau vânătă.
În cadrul rasei deosebim trei tipuri: un tip sportiv cu talie mare, folosit la
alergări, mai puţin ca ameliorator, un tip mijlociu cu aptitudini de viteză şi de
rezistenţă, cel mai apreciat şi folosit la ameliorarea altor rase şi un tip mai masiv
pentru tracţiune şi transporturi, cu talia de 154-159 cm, care realizează viteză bună la
trap, de asemenea apreciat şi ca ameliorator. Ca animal de muncă la proba de tracţiune
pe 10 km cu greutatea de 1500 kg a realizat 32’44’’.
La sulky, armăsarul Otklik a realizat la vârsta de 3 ani pe 1600 m recordul de
2’07’’ şi armăsarul Pervenet 2’03’’ la vârsta de 4 ani pe aceiaşi distanţă. Liniile cele
mai cunoscute sunt: Iris şi Mgnat provenite din Baron Rogers, linia Balagur, din
General Forest şi liniile Alvin Maladoi, Gildeet, Alioşa şi Partizan.
Trăpaşul rusesc se creşte în Rusia atât ca rasă de alergări la sulky sau la
cacealcă, cât şi ca ameliorator al cailor de muncă pe întreaga ţară. Se creşte numai în
ţara de origine şi nu s-a răspândit în alte ţări.

5.3.3. Trăpaşul Francez

Trăpaşul Francez este o varietate Anglo-Normandă ameliorată în sensul


dezvoltării vitezei la trap la sulky sau sub şa. S-a format în Franţa din iepe normande
şi armăsari Pur sânge englez sau din alte rase de trăpaşi în perioada 1775-1800 şi
definitivată ca rasă de sine stătătoare în perioada 1850-1900.
La formarea şi consolidarea acestei rase au contribuit în cea mai mare parte trei
armăsari şi anume: Young Rattler, jumătate Pur sânge englez, născut în 1811 şi

38
importat în 1820, cu descendenţi foarte valoroşi, fondatori de linii, unii dintre aceştia
s-a numit Conquerant, Fuschia şi Normand.
Din armăsarul the Black Norfolk Phenomenon, un trăpaş englez, s-au format
liniile Lavater şi Niger. Acesta era un armăsar cu schelet mai puternic, cu mers la trap
cu mare viteză dar cu temperament liniştit.
Din armăsarul the heir of Linne, născut în 1853 din rasa Pur sânge englez s-a format
linia Phaeton. Ulterior, la formarea trăpaşului francez s-au mai folosit şi armăsarii
arabi, exemplu armăsarul Kurde care a infuzat rezistenţă şi vioiciune.
Rolul principal în formarea acestei rase l-a avut armăsarul Fuschia din linia
Young Rattler care lăsând 380 produşi direcţi, din care 193 masculi, a jucat acelaşi rol
la formarea trăpaşului francez ca şi armăsarul Eclips la formarea calului Pur sânge
englez.
Talia medie la Trăpaşul francez este 158-160 cm, limite 155-165 cm, iar după
exterior, Trăpaşul francez este mai mult un cal de călărie. Capul este expresiv şi
uneori cam mare, cu profil drept sau uşor convex, gâtul lung şi musculos, trunchiul
cam plat cu grebănul lung şi bine reliefat, spinarea şi şalele potrivit de lungi dar
solide. Crupa este lungă şi uşor oblică, toracele adânc şi profund, membrele lungi şi
cu aplomburi nu prea corecte. Are temperament vioi, trap întins dar mai puţin stabil
din cauza influenţei Trăpaşului american, cu care rivalizează la viteză. La această rasă
recordul de viteză îl deţine armăsarul Jamin cu 1’13’’/km şi iapa Roquephine cu
timpul de 1’14’’/km.
Trăpaşul francez se pretează atât la alergări la trap cât şi la călărie, fiind singurul
trăpaş care ia parte la astfel de alergări. La tracţiune dovedeşte putere mare de
demarare, pas întins şi rezistenţă accentuată, fiind un bun ameliorator al cailor de
muncă. Se foloseşte în sport pentru alergări şi în agricultură pentru muncă şi pentru
ameliorarea cailor de muncă. S-a răspândit în Europa în: Belgia, Polonia, Ungaria,
Germani, URSS şi România, contribuind la formarea Trăpaşului românesc în
proporţie de 2%.

5.3.4. Trăpaşul englezesc (Trăpaşul Norfolk)

Trăpaşul Norfolk s-a creat în Anglia între anii 1770-1800 prin încrucişări
complexe între iepe carosiere Hakney cu armăsari Pur sânge englez de tip masiv.
Datorită exteriorului său corect, armonios, rezistenţei sale la trap şi mersului
echilibrat s-a răspândit în majoritatea ţărilor europene şi în America contribuind la
formarea majorităţii raselor de trăpaşi.
A participat la formarea trăpaşului American prin linia armăsarului Bellfaunder
din care a rezultat iapa Charles Kent mare, mama armăsarului Hambletonian X,
întemeietorul trăpaşului American, precum şi la formarea trăpaşului Francez prin
armăsarul The Black Norfolk Phenomenon, creînd în ambele cazuri liniile trăpaşilor
de tip mai greu. Trăpaşul Norfolk este un cal de mărime mijlocie, cu talia de 155-165
cm, de culoare murgă, roibă şi vânăt. Este un cal mai corpolent, mai îndesat şi mai
adânc. Capul este uscăţiv şi destul de expresiv, cu profil drept sau uşor convex. Gâtul
este mai lung şi bine îmbrăcat cu muşchi, grebănul destul de proeminent, spinarea şi
şalele largi şi puternice, crupa musculoasă şi uşor oblică, piept larg, torace larg şi
adânc, membre puternice şi curate.
În ansamblu, Trăpaşul Norfolk are un exterior armonios, cu mers spornic, cu pas
întins şi ritmic. Uneori se constată şi acţiunea genunchiului.
Temperamentul la Trăpaşul Norfolk este vioi şi cu un caracter bun. Este folosit
atât pentru sport cât şi pentru agrement. Exemplarele mai masive şi liniştite sunt

39
folosite în transporturi şi în agricultură. Este mult mai căutat în vestul Europei şi în
America pentru conformaţia corectă, calitatea mersului echilibrat. La noi nu a fost
importat.
Datorită masivităţii lui corporale şi a mersului frumos şi impresionant (trap cu
acţiunea genunchiului) a fost folosit la ameliorarea celorlalte rase de Trăpaş,
contribuind la formarea tipurilor mai masive cu rol ameliorator al cailor de muncă.

5.3.5. Trăpaşul American

În 1493 la descoperirea Americii nu s-au găsit cai, ai au fost aduşi ulterior din
Europa. Pentru transporturile călare, înainte de construirea şoselelor pietruite, erau
preferaţi caii buestraşi, mai comozi la călărie. După exemplul englezesc, americanii
au dezvoltat sportul hipic pentru alergări la buestru şi au creat un cal de talie nu prea
mare dar foarte iute, cunoscut şi sub numele de buestraşul Narragansett. Odată cu
pietruirea şoselelor s-a simţit şi aici nevoia unui cal de trap cu mers mai stabil, utilizat
pentru tracţiune. De aceea, americanii au încrucişat buestraşul de Narragansett cu cai
danezi, olandezi, apoi cu calul Pur sânge englez şi calul Arab. Trăpaşul American se
consolidează ca rasă în secolul al XIX-lea.
Liniile iniţiale principale ale Trăpaşului American au fost:
Messenger, Pur sânge englez importat în 1788, aparţinând liniei Darley Arabien
(Eclips), cu aptitudini de trap. Se consideră de către cercetătorul Walace care a
întocmit primul registru al Trăpaşului American că Messenger este cel mai valoros
reproducător importat. Contribuţia acetuia se datoreşte unui urmaş al său (Abdalah)
din care a rezultat un nepot cu numele de Habletonian X, care la vârsta de 2 ani a
realizat 1’27’’/km. Habletonian X avea talia de 157 cm, cap mare, gât scurt, schelet
gros, crupa musculoasă, el a lăsat 1321 produşi direcţi în 23 de ani de montă, astfel că
astăzi 99% din Trăpaşul American aparţine acestei linii;
Justin Morgan (Arab) de talie mică, dar vioi şi energic;
Belfaunder din rasa Norfolk;
Armăsarul Pilot, buestraş de Narrangaset, a adus o contribuţie mai mică,
imprimând Trăpaşului American rusticitatea şi sobrietatea calului Barb şi viteza
buestraşului Narraganset.
În combinarea ulterioară dintre aceste linii, crescătorii americani au urmărit
aproape exclusiv dezvoltarea vitezei, indiferent de talie, greutatea şi tip de
conformaţie.
Trăpaşul American este o rasă selecţionată pe baza performanţelor proprii. În
registrul genealogic deschis în 1882 şi care a fost închis în 1913 se treceau numai
exemplarele cu origine cunoscută şi performanţe bune (peste 2’30’’ pe o milă).

5.3.6. Trăpaşul Românesc

Despre Trăpaşul Românesc se poate vorbi ca despre o rasă de sine stătătoare cu


caractere ereditare bine consolidate, crescută şi adaptată la condiţiile ţării noastre.
Este o rasă nou creată, la formarea căreia au contribuit Trăpaşul American în
proporţie de 93%, Trăpaşul Orlov 5%, Trăpaşul Francez 2%. La formarea lui au mai
contribuit şi armăsarii Pur sânge englez sau jumătate sânge, dar influenţa lor s-a
pierdut.
Formarea acestei rase începe în anul 1887 când se importă pentru prima dată la
noi în ţară Trăpaş Orlov, pentru încrucişarea cu caii locali spre obţinerea de cai buni
alergători de curse. În 1903 la Brăila are loc prima alergare de trap din ţara noastră

40
dotată cu premii pentru câştigători, ceea ce stârneşte interesul pentru importuri de cai
trăpaşi, în special pentru Trăpaşul Orlov şi Trăpaşul American.
Perioada de formare şi consolidare a Trăpaşului Românesc este între cele două
războaie mondiale, când se importă mulţi Trăpaşi Americani şi se înmulţesc foarte
mult cursele de trap, curse care încep să se desfăşoare şi la Bucureşti.
În structura genealogică a mătcii Trăpaşului Românesc sunt reprezentate patru
linii, şi anume:
- linia George Wilkes 519, ce reprezintă 37%;
- linia Abdallah 15, cu 27%;
- linia Happy Mediun 400, cu 19%;
- linia Electioneer 125, cu 10%,
la care se adaugă două linii mai puţin numeroase cu infuzie de Trăpaş Orlov 5%
şi o linie de infuzie cu Trăpaş Francez 2%
În 1937 se înfiinţează la Bucureşti un hipodrom nou pentru alergări la trap,
paralel cu alergările de galop, fapt care duce la o cerinţă sporită pentru caii trăpaşi şi
la înfiinţarea, ca urmare a acestei cerinţe, a patru herghelii particulare de trăpaşi la
Ruşeţu, Segarcea, Jegălia şi Sighireanu. În general, în această perioadă calul Trăpaş
din ţara noastră era foarte heterogen ca exterior din cauza provenienţei diferite şi a
sistemelor de creştere diferite aplicate de marii proprietari.
Goana după rezultate imediate, grăbirea dresajului, folosirea la reproducţie a
animalelor uzate pe hipodrom a influenţat negativ exteriorul şi rezistenţa Trăpaşului
românesc. Talia acestuia este cuprinsă între 155-160 cm (media 157 cm), iar greutatea
corporală medie de 480 kg, formatul corpului pătrat sau dreptunghiular 102,8%,
culoarea murgă 81% sau roibă 13%, mai rar vânătă, neagră sau deresă. Capul este
bine proporţionat, uscăţiv, cu profil drept, gâtul este bine dezvoltat, spinarea şi şalele
cam lungi dar puternice. Crupa este lungă, largă, uşor oblică şi foarte puternică,
musculoasă. Pieptul destul de larg şi foarte musculos, toracele adânc, profund,
abdomenul spaţios. Spata este dreaptă, verticală, musculoasă şi foarte mobilă, braţul
scurt, gros, musculos, aproape orizontal, fluierul scurt, subţire, rezistent, cu mers la
trap întins în mare viteză dar mai mică decât la alte rase de Trăpaşi. Constituţia este
robustă, temperamentul vioi, echilibrat.
În ce priveşte reproducţia, rasa realizează indici apreciabili, fecunditatea fiind în
medie 85% (cu limite între 82-89%) şi natalitatea medie de 80%.
Ca performanţe, Trăpaşul Românesc este inferior celorlalte tipuri de Trăpaş, în
general realizează 1’25’’/km. Ca recordişti amintim pe armăsarul Haron care în anul
1931 a realizat 1’22’’/km, armăsarul Oslo în 1940 cu 1’21’’/km şi Talion în 1970 cu
1’19’’/km, record egalat de armăsarul Săltăreţ în 1976. În general realizează între
1’25’’ – 1’30’’, în medie 1’28’’.
Trăpaşul Românesc se caracterizează prin rezistenţă foarte mare la trap şi prin
demaraj puternic. În ţara noastră va fi folosit la ameliorarea cailor de câmpie,
imprimând acestora aptitudini foarte bune pentru tracţiune. Este una din rasele care au
contribuit şi va contribui intens la formarea unui nou tip de cal de muncă, a calului
semigreu românesc, la care se lucrează în prezent la Ruşeţu prin încrucişări alternative
cu rasa Ardeneză.
Trăpaşul Românesc s-a folosit şi la ameliorarea calului Nonius. Se creşte la
hergheliile Ruşeţu şi Dor Mărunt.

5.3.7. Varietatea Nonius

Ca răspândire şi ca efectiv calul Nonius ocupă la noi în ţară primul loc dintre

41
rasele amelioratoare. Împreună cu celelalte varietăţi de jumătate de sânge, Ghidran şi
Furioso North-Star s-a format la herghelia de la Mezohegyes din Ungaria, dintre
aceste trei varietăţi, varietatea Nonius fiind cea mai masivă şi mai puternică.
La formarea acestei varietăţi au contribuit iepe ungureşti, cehoslovace, ruseşti,
poloneze, normande, moldoveneşti, etc., care au fost împerecheate cu armăsari din 11
rase, din care cei mai mulţi Pur sânge englez.
Numele acestei varietăţi provine de la armăsarul cu numele Nonius numit mai
târziu Nonius Senior. Acest armăsar era de rasă anglo-normandă şi a fost adus în
Ungaria în anul 1816 de către armata austro-ungară de la depozitul Rosieres din
Franţa. Era de culoare murgă şi de talie mare, având 171 cm la panglică, capul mare şi
lipsit de expresivitate, gâtul scurt, grebăn înalt, şale lungi, crupă îngustă şi ascuţită.
A fost folosit la reproducţie pentru un grup de iepe mai masive, corpolente şi de
origine diferită, cu care a dat 216 descendenţi, dintre care 79 masculi şi 137 femele.
Armăsarul Nonius Senior a fost folosit la reproducţie timp de 22 de ani. Dintre fii lui
un număr de 15 au fost folosiţi ca armăsari pepinieri la herghelia Mezohegyes. Urmaşi
de valoare a avut însă numai armăsarul Nonius 9, care a menţinut în herghelie
calităţile armăsarului Nonius Senior. Armăsarul Nonius 9 este socotit adevăratul
întemeietor al varietăţii Nonius. Dintre urmaşii acestuia din prima serie de numerotare
s-au remarcat armăsarii Nonius XXXIV şi Nonius XXXVI, care în seria a doua de
numerotare au dat naştere armăsarilor Nonius 29, 31, 36, care au format cele trei linii
de sânge care le poartă şi numele şi care se menţin până în prezent. La început aceste
linii se deosebeau fenotipic între ele, apoi cu timpul s-au amestecat, astfel încât
deosebirea dintre ele în prezent nu se mai poate face aşa de uşor.
Începând de la Nonius Senior armăsarii pepinieri folosiţi la reproducţie au
primit număr de ordine începând cu numărul 1. Pentru a nu se ajunge la numere mari,
numere care trebuiau dangalizate la tineret, numerotarea a fost întreruptă de mai multe
ori formându-se până în prezent 4 serii succesive de numerotare a armăsarilor
pepinieri, după cum urmează:
seria I, de la Nonius I la Nonius LVII, în perioada anilor 1823-1864 şi care în
registrul genealogic au fost înscrişi cu cifre romane dar cu cerneală roşie;
seria II, de la Nonius 1 la Nonius 54, din anul 1865-1905, care au fost înscrişi în
registrul genealogic de crescătorie cu cifre arabe cu cerneală neagră;
seria III, de la Nonius I la Nonius LXX, din anul 1905-1965, înscrişi în registrul
genealogic cu cifre romane dar de culoare neagră.
Din 1966 s-a început seria IV de numerotare care se aplică în prezent.
Din anul 1816 până în anul 1860 la reproducţie se foloseau numai armăsari
Nonius şi se folosea consangvinitatea pentru consolidarea acestui material. Deoarece
apăreau produşi cu schelet prea dezvoltat, prea gros, cu cap mare, cu picioare grele
sau cu temperament prea limfatic, începând din 1860 s-a folosit la reproducţie şi
armăsari Pur sânge englez sub formă de încrucişări de infuzie. Primul armăsar folosit
la reproducţie s-a numit Revorver. Din anul 1860 până în 1916 s-au folosit la
reproducţie 32 de armăsari Pur sânge englez pentru corectarea defectelor de exterior
cât şi pentru evitarea urmărilor negative ale împerecherilor consangvine prea strânse.
Datorită calităţilor sale şi puterii mari de muncă de care dădea dovadă calul
Nonius la Mezohegyes, în 1890 număra deja 284 armăsari şi 3200 iepe.
La noi în ţară Noniusul a fost adus în anul 1920 la Bontida şi Ruşeţu.
După talie Noniusul era împărţit în două tipuri: Noniusul mic care se creştea la
Bonţida, care avea talia până la 161 cm la panglică, şi Noniusul mare care depăşea la
talie 161 cm, care din 1920-1924 s-a crescut la Ruşeţu şi apoi la herghelia Parţa în
apropiere de Timişoara. În anul 1940 cele două tipuri s-au contopit şi s-au crescut

42
împreună la herghelia Parţa, ulterior numită Pădureni, până în anul 1967 când
herghelia se mută la Izvin, unde se creşte şi în prezent împreună cu calul Ardenez.
În trecut cele două tipuri de Nonius se deosebeau în afară de talie prin
conformaţia corporală, cât şi prin temperament.
Noniusul mare avea constituţia robustă, temperament blând, chiar limfatic,
capul mare şi berbecat, copite mari, plate, şale de măgar, crupa uneori oblică şi coada
înfundată. Talia la această varietate avea în medie 165 cm la panglică, masa corporală
de circa 650 kg. Era bun pentru agricultură şi la transporturi.
Noniusul mic era mai bine proporţionat, avea un exterior mai armonios, utilizat
mai mult la călărie şi tracţiune uşoară. Avea capul mic, cu profil drept, linia
superioară dreaptă, cu aplomburi corecte, mersul uşor şi temperament mai vioi.
Culoarea predominantă era murgă la ambele tipuri. Noniusul mic avea talia mai mică
cu 5-6 cm şi era cu 100-150 kg mai uşor decât Noniusul mare.
Materialul de la Pădureni a fost infuzat cu Trăpaşul românesc prin armăsarii
Ghiocel, Vivat II, etc., şi chiar cu Trăpaşul rusesc, pentru a-i corecta temperamentul,
mersul şi uneori defectele de exterior.
Materialul actual de la Izvin are format dreptunghiular, având talia în medie de
159-160 cm şi lungimea corpului de 162 cm. Perimetrul toracic 190 cm, perimetrul
fluierului 20-21 cm şi greutatea corporală 550-600 kg. Culoarea este de asemenea
murgă sau neagră.
Exteriorul calului Nonius la ora actuală este mult îmbunătăţit. Capul este ceva
mai mare, dar are profilul drept sau uşor convex, gâtul este puternic şi musculos, bine
prins cu trunchiul, spinarea şi şalele potrivit de lungi şi largi. Crupa este musculoasă,
uşor oblică, mai lungă decât largă, pieptul strâmt, toracele adânc şi profund, coastele
bine arcuite. Membrele sunt puternice, dar spata este cam scurtă şi dreaptă. Osatura
membrelor este bine dezvoltată, iar copitele nu mai sunt aşa de mari ca în trecut. Ca
exterior tipul actual de Nonius seamănă foarte mult cu Noniusul mic. Fecunditatea la
varietatea Nonius este în medie 77%, ceva mai mică decât la restul raselor. Are în
schimb natalitatea mai bună. Temperamentul este vioi, existând şi exemplare cu
temperament limfatic.
Aptitudinea principală a calului Nonius este tracţiunea, însă are aptitudini mixte
(călărie, tracţiune). Cu 450 kg în căruţă, trăgând de unul singur, parcurge 20 km în
50’50’’ sau 15 km în 46’54’’, deci realizează 24 km/oră. La galop parcurge distanţa
de 3000 m în 4’20’’, deci realizează 1’30’’/km. Cu greutatea de 1500 kg în căruţă la
proba de rezistenţă, mergând la pas, parcurge distanţa de 10 km în o oră şi 10 minute,
deci realizează viteza de 8 km/oră.
Calul Nonius este un animal destul de precoce, la un an atinge greutatea medie
275 kg, iar la 3 ani 500 kg.
Se creşte în Banat şi Crişana şi mai puţin în zona Sibiu, Braşov.
În perioada 1935-1940 existau în ţara noastră asociaţii particulare pentru
creşterea calului Nonius la Homorod, Giulvăz, Parţa, etc.
Se creşte şi în Transilvania, în judeţele Mureş şi Satu-Mare.
Deşi nu este declarat rasă, este calul cel mai răspândit la noi în ţară şi se creşte
atât pentru tracţiune cât şi pentru ameliorarea populaţiei locale de cabaline din zona
de şes a ţării. Se mai creşte în Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Austria. După cel
de-al doilea război mondial calul Nonius a pătruns şi în Rusia şi Bulgaria, unde prin
încrucişări de absorbţie a contribuit la formarea unei rase de cabaline denumită rasa
Dunăreană.
Calul Nonius deşi are multe calităţi, are şi o serie de defecte de exterior, defecte
fiziologice (temperamentul şi impulsul nervos) şi de mers (lopătarea în mers), care

43
trebuie îmbunătăţite. În acest scop se foloseşte selecţia şi potrivirea perechilor,
creşterea dirijată a tineretului, etc. Calul Nonius se va folosi la ameliorarea calului din
Câmpia de Vest a ţării şi a calului din Ţara Bârsei, prin încrucişări de absorbţie. De
asemenea, se urmăreşte continuarea relaţiilor de export existente cu unele ţări
(Olanda) cărora le-am livrat până în prezent cai din această varietate.

5.3.8. Varietatea Furioso North-Star

Calul Furioso North-Star este tot un jumătate sânge englez masiv, format la
Mezohegyes în a doua jumătate a secolului XIX din contopirea a două familii de
jumătate sânge, familii create de doi armăsari Pur sânge englez, armăsarii Furioso şi
North-Star. Armăsarul Furioso s-a născut în 1836 în Ungaria într-o herghelie
particulară de unde a fost cumpărat de către stat. Avea ambii părinţi de rasă curată şi
se caracteriza prin masivitate, robusteţe şi conformaţie corectă. Avea culoare murgă-
vişinie. Acest armăsar a fost încrucişat cu iepe arabe, cu iepe de jumătate sânge şi
chiar cu iepe Nonius cu care a produs 95 masculi şi 81 femele, creând familia Furioso.
Dintre descendenţii lui cei mai
valoroşi au fost armăsarii Furioso X, I, II.
Armăsarul The North-Star era tot Pur sânge englez dar s-a născut în Anglia în
anul 1844 şi a fost adus în Ungaria în anul 1852 pentru monta iepelor jumătate sânge.
Acest armăsar era de culoare neagră. În ascendenţă era înrudit cu armăsarul Furioso.
Produşii lui semănau foarte mult cu cei din familia Furioso. Cei mai buni ascendenţi
ai săi au fost North Star IV-VI. În anul 1870 cele două familii s-au contopit prin
împerecheri între ele pentru evitarea consangvinităţii şi în scopul creării unui tip unic
destul de masiv, cu temperament bun, pentru tracţiune şi călărie. De fapt această
varietate a fost creată cu ajutorul armăsarilor Pur sânge englez împerecheaţi cu iepe
robuste de talie mai mare din diverse rase.
Calul Furioso North-Star este un cal intermediar destul de greu şi de masiv. Are
capul uscăţiv cu profilul drept, urechi frumoase, ochi expresivi, gât musculos, grebăn
lung, larg, proeminent. Toracele este adânc, profund, piept larg, musculos, abdomen
voluminos. Membrele sunt puternice, cu scheletul dezvoltat, încheieturi largi şi curate,
jaretul este voluminos şi foarte puternic, fluierele scurte şi groase şi cu tendoane bine
detaşate. Uneori apar genunchi şterşi. Culoarea obişnuită este murgă de diferite
nuanţe, mai rar neagră. Calul Furioso North-Star se caracterizează printr-o constituţie
robustă şi o sănătate deosebită. Are talie în medie 158-160 cm, lungimea trunchiului
164 cm, perimetrul toracic 180-190 cm, perimetrul fluierului 20-21 cm, greutatea
corporală 500-550 kg. Ca defecte de exterior: genunchii şterşi, chişiţă scurtă şi
dreaptă.
Este un cal cu aptitudini mixte de călărie şi tracţiune. La noi a fost adus în 1920
la Bonţida iar în prezent se creşte în herghelia Slatina Olt.. Creşterea lui s-a făcut prin
selecţie şi prin infuzie cu Pur sânge englez, iar pe viitor se urmăreşte numai creşterea
în rasă curată. Calul Furioso North-Star trage uşor de 3-4 ori greutatea lui corporală.
În probele de calificare calul Furioso North-Star a realizat o viteză mai mare decât
Nonius. Iapa Furioso 46-2 pe 20 km a realizat 56’24’’. Unele exemplare sunt bune şi
pentru sărituri la obstacole. În ultimul timp creşterea acestui cal a fost orientată către
masivizare, în sensul amplificării adâncimii şi lărgimii toracelui şi a corectării
defectelor de exterior. Se foloseşte ca ameliorator alături de Nonius în Transilvania
pentru îmbunătăţirea aptitudinilor de muncă a cailor locali. Calul Furioso North-Star
se mai creşte şi în Ungaria, Iugoslavia, Cehoslovacia, pentru ameliorarea raselor
locale. Se creşte la herghelia Beclean, în număr mai redus, şi în herghelia Slatina Olt.

44
5.3.9. Rasa Lipiţană

S-a format în Istria la hergehlia Lipizza, herghelie înfiinţată în 1580 pe malul


Adriaticei, la 14 km de Triest, actualmente pe teritoriul Croaţiei, pe platoul munţilor
Karst. Perioada de formare cuprinde sec. XVII-XVIII, având la bază iepele şi
armăsarii spanioli şi ulterior s-a recurs la influenţa armăsarilor italieni, apoi danezi şi
mai târziu arabi. Ulterior au contribuit chiar rase noi în formare ca: Kladrub şi
Holstein, care au definitivat consolidarea tipului propriu al rasei Lipiţane. La Lipizza,
în cadrul acestei rase, au fost constituite 6 linii genealogice care poartă numele
armăsarilor întemeietori, la care ulterior s-au adăugat ale două linii de sânge.
Liniile iniţiale ale calului Lipiţan sunt următoarele:
 linia Conversano, datează din 1767 şi reprezintă curentul de sânge italian, de
culoare neagră;
 linia Pluto, întemeiată în 1772 şi reprezintă curentul de sânge danez ameliorat
cu spaniol;
 linia Maestoso s-a format începând cu 1773 şi reprezintă influenţa calului
Kladrub;
 linia Favory întemeiată în 1779, provine de la herghelia Kladrub;
 linia Napolitano, întemeiată în 1790, reprezintă curent de sânge italian;
 linia Siclavi, ultima linie creată în 1816, reprezintă curentul de sânge arab.
 Pentru Lipiţanul crescut în Ungaria şi la noi s-a mai adăugat influenţa liniilor
Incitato şi Tulipan.
 linia Incitato reprezintă influenţa sângelui spaniol de origine transilvăneană
(metis cu iepe locale);
 linia Tulipan reprezintă curentul de sânge spaniol originar din Croaţia.
Din secolul XIX s-a renunţat la folosirea armăsarilor de rasă străină şi s-a trecut
la creşterea în rasă curată, continuându-se corectarea defectelor de exterior existente
prin infuzia cu Arab, pentru îmbunătăţirea conformaţiei şi a temperamentului.
Rasa Lipiţană este rezultatul nu atât la încrucişărilor ci mai ales a creşterii în
condiţii naturale favorabile, al selecţiei severe şi potrivirii judicioase a perechilor, al
folosirii unei consangvinităţi moderate, al creşterii pe bază de linii, al practicării unui
dresaj şi antrenament special pentru probe speciale de călărie şi tracţiune uşoară.
Lipiţanul iniţial ca exterior pe ansamblu se aseamănă mult cu calul Arab, având
un exterior armonios cu profiluri corporale rotunde, cu înfăţişare impunătoare şi
mersuri frumoase cu acţiunea genunchiului, cu temperament viu şi cu caracter blând.

Tabelul 4
Caracteristicile morfologice ale calului Lipiţan crescut în ţara noastră

Specificare Tipul vechi Tipul actual


Talia (cm) 150-152 153
Înălţimea toracelui (cm) 47,7 48
Lungimea trunchiului (cm) 154-156 159
Perimetrul toracelui (cm) 181 188
Perimetrul fluierului (cm) 19 19,4
Greutatea corporală (kg) 450-480 500

Are un format corporal aproape pătrat spre dreptunghiular, cu cap expresiv puţin

45
cam mare, uşor berbecat, gât musculos, puternic sub formă de gât de lebădă, grebăn
larg şi şters, spinarea şi şalele largi dar uşor lăsate, şale bine prinse, crupa rotundă şi
uşor oblică, piept larg şi musculos, torace adânc şi lung, membre puternice cu
articulaţii largi. Tendonul este uscat şi bine detaşat de fluier, buletul larg, copite
frumoase şi rezistente, cu
mers caracteristic energic şi înalt cu acţiunea genunchiului.
Calul Lipiţan este foarte rezistent la drumuri lungi şi puţin pretenţios la hrană,
dar cu o creştere tardivă. Culoarea obişnuită este: vânătă, murgă, dereşe, mai rar roibă.
Lipiţanul are aptitudini remarcabile pentru călărie şi tracţiune uşoară. Calul Lipiţan
are un mers energic, înalt, cu acţiunea genunchiului, elastic, însă mai puţin spornic,
realizând la călărie 1 km în 1’24’’, recordul fiind de 1’16’’.
Tipul iniţial al rasei a suferit modificări odată cu creşterea lui în alte condiţii de
viaţă. Astfel, Lipiţanul unguresc crescut la Mezohegyes a început să se diferenţieze
prin alungirea spinării şi a fluierelor prin slăbirea articulaţiilor.
S-a răspândit foarte mult ca urmare a calităţilor de adaptabilitate şi a lipsei de
pretenţiozitate la condiţiile de mediu, precum şi datorită calităţii lui deosebite pentru
călărie şi echitaţie. Crescut la început numai pentru şcoala de dresaj de la Viena,
ulterior s-a răspândit în: Austria, Cehoslovacia, Italia, Iugoslavia, România, Ungaria.
S-a răspândit apoi în Germania, Franţa şi chiar în America, devenind o rasă
universală.

5.3.9.1. Creşterea calului Lipiţan în România

La înfiinţarea hergheliei Mezohegyes în 1785 a contribuit şi un grup de iepe


lipiţane, iar în 1791 se formează chiar un grup de iepe lipiţane din linia Maiestozo
care între anii 1813-1874 formează o secţie aparte.
Din cauza condiţiilor de mediu mult diferite la Mezohegyes faţă de Lipizza,
herghelia se mută în 1874 la Făgăraş, pe fostele domenii ale familiei Bruckental,
purtând numele de herghelia Făgăraş. În 1913 herghelia se mută din nou la
Mezohegyes şi apoi la Babolna.
În 1920 statul român înfiinţează herghelia de la Sâmbăta de Jos cu material
adunat de la crescătorii din jurul Făgăraşului, adunând 25 de iepe şi 5 armăsari,
proveniţi din animalele reformate sau din animale de muncă de rasă curată, provenite
din vechea herghelie. Din acest material de valoare zootehnică scăzută, prin eforturi
susţinute de selecţie şi creştere dirijată, s-a ajuns la efectivul actual.
În matca hergheliei se menţin 7 linii masculine: Conversano, Favory, Maestozo,
Pluto, Syglavi-Capriola, Napolitano şi Tulipan.
În herghelia Sâmbăta de Jos se fac combinaţii interliniare.
După ultimele măsurători de la Sâmbăta de Jos, Lipiţanul are talia medie de 153
cm, perimetrul toracic 188 cm, perimetrul fluierului 19,5 cm, lungimea trunchiului
159 cm şi greutatea corporală peste 500 kg, format corporal dreptunghiular, mai înalt
pe picioare decât tipul original. Are capul drept, s-a redus acţiunea genunchiului, ceea
ce influenţează favorabil viteza. Ca defecte întâlnim la această rasă: defecte ale liniei
superioare, defecte de aplomb şi la copită ca legătură slabă a şalelor, genunchi şterşi,
jareţi apropiaţi, copite boante.
Are temperament vioi, cu mers înalt, spornic, rezistent la drum lung, se pretează
uşor la dresaj. La probele de calificare la tracţiune pe 20 km cu 450 kg realizează 20-
21 km/oră, iar pe distanţă de 15 km realizează între 40-60 minute, revenind în medie
48 minute, ceea ce înseamnă 3’12’’/km, cu greutatea de 1350 kg pe 10 km realizează
7,5-8,5 km/oră la pas, în alură de galop realizează 1’22’’/km pe distanţa de 2400 m,

46
recordul fiind de 1’16’’.
Dresajul şi antrenamentul începe la 3,5 ani şi durează până la 4,5 ani Calul
Lipiţan are o rază de acţiune de ameliorare largă, se foloseşte în judeţele Braşov,
Sibiu, Covasna, Mureş, Alba, Maramureş, Bihor, Hunedoara, Caraş Severin, Gorj,
Dolj, în zona deluroasă a acestor judeţe. Se mai creşte în herghelia Brebeni din judeţul
Olt.
Se urmăreşte masivizarea rasei în scopul producerii unui cal puternic şi liniştit,
mai având, mai masiv, cu fundament mai puternic.
Se va perfecţiona prin selecţie, potrivirea perechilor, creşterea pe bază de linii şi
familii, consangvinitate moderată, etc.
Se va folosi pentru formarea unui cal de muncă, masiv, puternic, bun pentru
tracţiune, călărie şi samar în zona Munţilor Carpaţi şi Apuseni, zona submuntoasă şi
deluroasă din Oltenia, Banat şi Transilvania.
Prin încrucişarea cu rasa Ardeneză a contribuit la formarea Calului românesc
semigreu, mică varietate.
Se creşte în continuare în ţara noastră la hergheliile Sâmbăta de Jos şi Beclean.

5.4. RASELE GRELE DE CAI

Li se mai spune şi rase de povară sau rase de tracţiune grea. În trecut şi în ţara
noastră aceste rase nu au avut nici un rol în ameliorarea cabalinelor. S-au format în
vestul Europei în condiţiile unui climat temperat cu precipitaţii abundente. Formarea
lor a fost determinată de cerinţele cavaleriei medievale pentru un cal greu, capabil să
ducă greutatea cavalerului şi a armurii cât şi pentru nevoia unui cal puternic care să
tragă greutăţi mari pe distanţe relativ scurte. Aceşti cai se caracterizează prin talie mai
mare de 160 cm cu o greutate mai mare de 700 kg. În condiţiile ţării noastre, datorită
pretenţiilor ridicate pentru condiţiile de adăpostire şi pentru hrană, nu s-au adaptat
corespunzător, nu erau solicitaţi pentru montă sau rezultatele acestor încrucişări nu
erau corespunzătoare şi se pierdeau după câteva generaţii. La noi s-a încercat crearea
unei astfel de herghelii la Făgăraş, apoi la Slobozia, Cislău, Balc, Pădureni şi Izvin,
dar rezultatele au fost necorespunzătoare. După câteva generaţii dădeau semne de
degenerare şi anume: capul mare, dezarmonios, înalţi pe picioare, schelet subţire şi
osatură slab dezvoltată. Primele exemple de cai grei introduşi la noi în ţară în 1898
erau din rasele Perşeronă, apoi Buloneză şi Pinzgau. Ulterior s-a adus rasa Ardeneză
în Muntenia şi rasa Brabansonă în Moldova.

5.4.1. Rasa Percheronă

Calul Percheron, cel mai cunoscut cal greu din Franţa. Este originar din ţinutul
La Perche din Nord-Vestul Franţei. Rasa a fost fondată pe caii orinetali ai maurilor
din secolul al VIII-lea şi caii flamanzi grei, dar a fost îmbunatăţită cu sânge de arab în
timpul cruciadelor şi apoi cu o serie de populaţii locale.
La început un cal faimos era considerat drept cal de luptă după care a devenit
popular în transportul de atelaje, ulterior fiind folosit şi în agricultură. Percheronul
poate fi şi călărit şi încrucişat cu tipuri de pursânge englez, pentru a rezulta cai de
călărie care pot duce şi greutaţi. Este puternic
exportat în special în Australia, America de Nord, America de Sud, Marea Britanie,
Africa de Sud. În timp ce Japonia şi-a creat propria societate de crestere a
Percheronului.
Rasa este frumoasă şi bine proporţionată posedând un cap frumos, cu

47
narile largi, oasele nazale largi, fruntea largă, urechile lungi cu profil drept şi foarte
mobile. Gâtul musculos şi gros, destul de lung, în timp ce corpul este scurt voluminos
şi puternic, pietul larg, umerii descendenţi şi sale cu coapse puternic rotunjite.
Picioarele Percheronilor sunt puternice cu articulaţii bine dezvoltate, copite puternice,
cu peri lungi şi mai puţini la nivelul picioarelor. Culoarea Percheronului este vânătă,
ocazinal negru, iar părul de acoperire este foarte fin.
Percheronul este un cal extraordinar ca putere de tracţiune. Este docil şi
inteligent, fiind uşor de mânuit. Adaptabilitatea sa la diferite tipuri de munci şi
climate străine, îl fac popular în Franţa şi ţările din jur. Sunt animale de talie mare cu
înălţimea care variază între 1,68 m şi 1,80 m. Astfel în cadrul rasei se disting două
tipuri: marele Percheron cu o greutate cuprinsă între 800 şi 1000 kg, şi micul
Percheron cu greuteatea de 600-800 kg. Ca şi performanţă la tracţiune în doi recordul
a fost de 10 tone pe atelaj.

5.4.2. Rasa Brabansonă

Brabantul sau calul belgian greu din regiunea Brabant este un descendent direct
al cailor care derivă din calul preistoric de pădure.
Brabantul era cunoscut de romani şi era folosit drept cal de razboi în evul
mediu.
Crescătorii belgieni au păstrat rasa pură până la sfârşitul secolului al IX-lea când
în cadrul rasei sau format trei linii. Apreciat fiind pentru rezistenţa sa, această rasă
puternică este utilizată la lucrarea solurilor grele, umede, din regiunea Brabant.
Cererea pentru serviciile sale a scăzut odată cu creşterea mecanizării agriculturii.
Fiind o rasă destul de populară în Europa şi SUA crescută pentru munca în ferme, a
fost utilizat de asemenea în ameliorarea altor rase. Are o înalţime variabilă de 1,57-
1,73 m şi o greutate de 800-1000 kg. Are spate, şale şi coapse bine dezvoltate,
compacte şi foarte musculoase, posedând o forţă de tracţine mare. Gâtul gros, rotunjit
asezat pe umeri scurţi, în timp ce capul este mare cu urechile ascuţite inserate jos.
Acest cal puternic este înca preferat în locul tractorului de către mulţi fermieri.
Un bun muncitor, dornic de învătat, de încredere, face faţă şi celor mai grele soluri şi
este foarte răbdător. Are un mers liber cu pas lung.

5.4.3. Rasa Buloneză

Bulonezul a fost creat ca rasă în secolul al VII-lea, dar a fost crescut în Franţa
de armata romană în timpul cruciadelor, mai târziu au fost introduse rasele arabă şi
barbă pentru a realiza un cal mai uşor, dar armura grea medievală făcea ca înălţimea
să fie importantă. Astfel în cadrul rasei s-au format două tipuri: unul mare şi unul mic,
care se consideră ca tipul natural.
Talia la tipul mare este de 1,7-1,9 m, iar la tipul mic 1,6-1.7 m. În general
bulonezul are un temperament vioi fiind considerat calul pursâange al calului greu,
care a contribuit la ameliorarea altor rase de cai grei.
Bulonezul are un cap fin, cu profil drept sau concav, urechile ridicate cu ochi
mari expresivi, gâtul este gros şi arcuit, dar scurt. Umeri sunt bine dezvoltaţi cu piept
larg şi mare. Corpul este bine proporţionat, spatele drept, picioare foarte musculoase
cu articulaţii bine dezvoltate, copite tari şi puternice. Culoarea dominantă este vânăt,
dar poate fi roib şi murg.

48
5.4.4. Rasele engleze de tracţiune grea

Dintre rasele englezeşti de tracţiune grea cele mai cunoscute sunt rasele Shire-
Horse, Clydesdale, Sufolk, etc.
Rsa Shire Horse s-a format din calul Black Horse creat prin selecţie de către
Bekwel prin aducerea din Anglia de cai grei din Ţările de Jos, îmbunătăţit în Anglia
prin consangvinitate.
Rasa Shire Horse are talia 175-180 cm, conformaţie tipică a calului greu dar mai
masiv, cu extremităţi păroase, greutatea de 900-1000 kg. Este de culoare neagră sau
murgă, cu păr abundent de la genunchi şi jaret în jos.
Rasa Clydesdale provine din caii locali grei din Scoţia împerecheaţi cu calul
Flamand. Are capul mare şi puternic cu profil drept, cu privire vioaie, gât puternic,
schelet puternic şi dezvoltat, articulaţii puternice, de la genunchi şi jaret în jos are o
producţie piloasă abundentă.
Are talia în medie 163 cm. Este o rasă bună de muncă.
În trecut aceste două rase erau foarte căutate pentru transporturi de greutate,
deoarece au mare putere de tracţiune.
În ţara noastră între cele două războaie mondiale s-a importat foarte mult rasa
Ardeneză, atât pentru muncă în cadrul hergheliilor marilor proprietari, cât şi pentru
exploatarea în cadrul serviciilor edilitare ale marilor oraşe.
Dintre rasele grele importate singurele care au dat rezultate oarecum
încurajatoare la noi în ţară au fost rasele Ardeneză şi Pinzgau. Rasa Ardeneză aparţine
tipurilor uşoare de cai grei, iar rasa Pinzgau este formată şi crescută în condiţii
naturale mai apropiate de ale ţării noastre.

5.4.5. Rasa Pinzgau sau calul Norik

Noriker este una din cele mai vechi rase Europene. De cel puţin 2000 de ani
această rasă are capacitatea de a se adapta la mediile în schimbare, ceea ce i-a asigurat
supravieţuirea. Şi-a primit numele de la provincia romană Noricum, acum parte a
Austriei pe vreme când era pricipalul mijloc de transport. Din anul 1565 toate
mănăstirile mai înstărite au controlat rasa şi au înbunătăţit-o, impunând astfel
standarde definitive. Sângele Napolitan, Burgundian şi Spaniol au devenit dominante,
iar în zona Pinzgau din Austria au evoluat o varietate pătată. Selectia strictă este
păstrată în prezent, iar capacitatea rasei de a trage greutaţi şi calitatea mersului şi
trapului sunt testate. Calul Noriker este de asemenea popular în sudul Germaniei,
unde se găseste şi astăzi în număr mare.
Norikerul este folosit în special la munca în pădure, la ferme şi pentru tracţiune
şi este exportat în multe ţări din lume. Aspectul său distinctiv îl face popular la
expoziţii. Este un cal de atelaj prezent la evenimente competiţionale.
Norikerul are o culoare aparte, un murg închins ca de ficat cu coamă şi coadă
albe de obicei lungi, groase şi curgânde, fiind uşor de recunoscut. Aceasta şi
alcătuirea sa robustă, compactă, îl fac un cal atrăgător. Capul este greu şi gâtul gros,
iar corpul scurt puternic este voluminos. Coapsele sunt potrivite, umerii puternici, iar
picioarele sunt de asemenea puternici, corect conformate, cu articulaţii bine formate.
Are o înălţime variabilă între 1,63-1,73 m şi o greutate între 800-950 kg.
Cu gene puternice această rasă grea este o adevărată supravieţuitoare.
Adapdabil, agil şi foarte puternic, norikerul este un cal docil, de muncă, excepţional
pentru transportul cherestelei.
În Austria, pe valea râului Mur calul Noriker a suferit încrucişări cu cai mai

49
uşori, rezultând varietatea murană care s-a răspândit în Ungaria şi celelate ţări
dunărene. Între cele două războaie mondiale această varietate a pătruns şi în ţara
noastră în special în Banat, fiind apreciată şi folosită la tramsporturi grele şi pentru
obţinerea de metişi mai ales în zona Banatului.

5.4.6. Rasa Ardeneză

Reprezintă varietatea uşoară a calului greu belgian, fiind originară din zona
Munţilor Ardeni, între Franţa şi Belgia. Este o ramură uşoară a calului belgian greu,
fiind cei mai uşori cai de povară din Belgia.
Talia variază între 155-160 cm, iar greutatea corporală 650-670 kg. Este un tip
brevimorf cu forme corporale largi şi adânci, cap mare, gât gros şi scurt, grebăn larg,
puternic. Spinarea şi şalele sunt largi, pieptul larg, musculos, toracele adânc, trunchiul
lung, crupă dublă, membre scurte şi groase. Are temperament liniştit şi forţă de
tracţiune mare.
Calul Ardenez este bun pentru agricultură, pentru transporturi grele şi pe
distanţe scurte. Calul Ardenez faţă de alte rase grele este cel mai puţin pretenţios, cu
capacitate bună de adaptare la diferite condiţii de creştere şi care poate fi cel mai mult
folosit la ameliorarea unor cai locali şi pentru producerea de metişi de tip industrial
sau pentru producerea unor cai semigrei cu aptitudini speciale pentru agricultură.
Prin încrucişare cu rasa Lipiţană, Trăpaşă, etc. a contribuit la formarea calului
semigreu românesc. Se creşte la herghelia Izvin. La noi acest material importat din
Ungaria are talia 148-164 cm, în medie 154 cm la iepe şi 157 cm la armăsari,
greutatea corporală 500-700 kg, în medie 575 kg la iepe şi 750 kg la armăsari, cu
avantajul că provine din condiţii pedoclimatice asemănătoare, deci posibilităţi de
aclimatizare mai uşoare, fără urmările negative ale crizei de aclimatizare ale
Ardenezului de origine belgiană.
Rasa Ardeneză poate tracta de 3-5 ori greutatea corporală, mergând şi în alură
de trap. Pentru probele de calificare nu are încă stabilitate baremurile oficiale. Se fac
două probe de tracţiune în alură la pas, o probă semigrea trăgând o greutate de 2000
kg pe distanţa de 5 km, singur la ham, şi o probă grea tot pe 5 km, în atelaj pereche,
trăgând 3500 kg. Pentru această rasă se mai preconizează şi o probă de demaraj,
sporind greutatea tractată până ce calul nu mai poate trage căruţa. Rasa Ardeneză este
zonată să se crească în Banat şi Crişana în rasă curată şi să contribuie la formarea
calului semigreu românesc sau la obţinerea de metişi industriali de primă generaţie,
foarte buni pentru muncile agricole.

5.4.7. Calul greu german

Este o rasă creată în RDG, selecţionată în urma încrucişărilor multiple ale cailor
grei cu rasele locale. Talia este de 160 cm, iar greutatea corporală între 600-700 kg la
iepe şi 700-800 kg la armăsari. Acest cal prezintă lipsă de armonie corporală, lipsă de
profunzime a trunchiului şi osatura cam slabă, mers greoi şi la pas.
A trecut prin criza de aclimatizare şi i s-a redus mult fecunditatea, nu are
perspective la noi, deoarece materialul importat la Balc, apoi la Pădureni, folosit la
monta naturală a dat produşi necorespunzători şi au fost îndepărtaţi din efectiv.

5.4.8. Rasa Vladimir

S-a creat în Rusia prin încrucişări complexe între trăpaşul Orlov, rasa

50
Clydesdale şi iepele locale din Siberia. Este de fapt un cal semigreu. Are temperament
vioi şi prezintă o rezistenţă deosebită în condiţiile climatului aspru în care sa format.

5.5. RASELE AUTOHTONE

5.5.1. Calul Huţul

Rasa Huţulă sau Huţană este un tip special de cal de munte, a cărei arie de
răspândire cuprinde regiunea Carpaţilor nordici şi zonele muntoase din ţările vecine
din Ucraina, Polonia, Cehia, Austria şi Ungaria.
La noi, zona de creştere a rasei Huţule cuprinde partea muntoasă a judeţelor
Suceava, Neamţ, Bacău, Maramureş şi Bistriţa Năsăud, cu centru principal de creştere
la herghelia Lucina, judeţul Suceava.
Este un cal de dimensiuni mai mici dar foarte rezistent. Este un cal destul de
vechi, prima dată se vorbeşte de el în 1606. Pentru îmbunătăţirea acestuia, statul
austro-ungar a înfiinţat în 1877 herghelia de la Lucina, la o altitudine de 1440 m,
aproape de Rădăuţi, din iepe cumpărate din jurul comunelor Moldova şi Izvoarele şi
armăsarul Stirbu. În 1914 efectivul a ajuns la 80 de iepe care sunt retrase în Austria
din cauza războiului mondial.
În 1918 herghelia a fost reînfiinţată cu un număr redus de iepe din zona de
munte, printre care şi o parte din fosta herghelie, iar ca armăsari pepinieri s-au folosit
armăsarii Goral şi Hroby, întemeietorii unor linii foarte valoroase. Lucina a funcţionat
ca secţie a hergheliei Rădăuţi până în 1943 devenind apoi herghelie de sine stătătoare.
Ca origine, părerile sunt împărţite, se consideră că această rasă este de origine
tarpanică, peste care s-a suprapus influenţa calului mongol.
Conformaţia şi aptitudinile calului Huţul sunt cele tipice calului de munte:
robust, îndesat, bine conformat. Capul este mare şi butucănos, cu exteriorul armonios,
cu regiunea meseteriană bine dezvoltată, are profilul drept, uneori convex sau uşor
concav, cu moţ bine dezvoltat, gât scurt şi musculos, cu coamă lungă şi deasă.
Grebănul este lung, larg dar şters, crupa oblică, largă, piept adânc, torace adânc,
coaste arcuite, spinare şi şale lungi şi puternice. Membrele sunt scurte cu aspect
uscăţiv, rezistente şi cu aplomb corect. Culoarea 60% este murgă apoi roibă, neagră şi
şargă, uneori prezintă dungă de măgar şi zebruri pe antebraţ, cu frecvenţă mai mare la
indivizi de culoare şoricie şi murgă.
Este un animal vioi, precoce, foarte rezistent, cu mers sprinten, dar sigur pe
potecile de munte. Fecunditatea este foarte bună, în medie 86%, la fel natalitatea în
medie 81%.
Are un caracter bun, este puţin pretenţios la hrană.
Ca defecte de exterior se pot întâlni animale cu fluiere prea subţiri, cu aplomb
sub el dinainte şi strâmt dinapoi, cu jareţi apropiaţi şi cu chişiţe scurte sau prezintă
copite boante, vezigoane, moleţi, etc.
Calul Huţul are format corporal dreptunghiular, o bună longevitate, trăieşte şi se
foloseşte la muncă până la 25 de ani. Realizează dimensiunile de adult la 4-5 ani.
Ca urmare a selecţiei direcţional progresivă, aplicată în ultimele decenii,
actualul material de reproducţie are talia cu 5,7% mai mare, iar perimetrul toracic cu
9,4% mai mare faţă de materialul lui din 1925. Talia a ajuns la 139 cm, iar greutatea
corporală la 400 kg, lungimea trunchiului la 146 cm, adâncimea toracelui la 47%, iar
perimetrul toracelui la 121%. Este folosit la tracţiune, călărie şi samar. La samar cu
greutatea de 120-140 kg pe 5 km realizează 21 km/oră, la trap, iar pe distanţă de 10
km realizează 18 km/oră. La proba de viteză şi rezistenţă, la trap, în atelaj pereche,

51
trăgând 700 kg, realizează 17 km/oră. Calul Huţul este una din cele mai bune
amelioratoare a cailor de munte, dar şi el trebuie ameliorat în privinţa taliei şi a
greutăţii corporale prin rasa Haflinger din Austria.
Este rasa cea mai utilă pentru regiunea muntoasă şi deluroasă.
Ca linie de sânge se găsesc în herghelie în prezent liniile lui Goral 30% şi Hroby
28%, cele mai bune linii din vechea herghelie.
Din populaţia locală s-a format linia Ouşor 15%, Pietrosul 23%, iar din linia
Goral s-a mai desprins linia Prislop 2% şi Gurgun 3%.
Se prevede în viitor mărirea efectivului cailor Huţul din herghelia Lucina,
continuarea selecţiei în direcţia măririi taliei şi a greutăţii corporale şi împreună cu
rasa Lipiţană este prevăzut să amelioreze caii de munte. În zona cea mai ridicată, cu
condiţii mai puţin prielnice va acţiona calul Huţul, iar în zona subcarpatică şi
deluroasă rasa Lipiţană.
Calul Huţul se va folosi în continuare cu calul Semigreu românesc pentru
formarea şi consolidarea calului de Bucovina, iar exemplarele minus variante pentru
încrucişare cu calul Poney pentru formarea şi consolidarea Poney-ului românesc ca un
cal de agrement în zonele turistice.

5.5.2. Calul de munte

Calul de munte din ţara noastră are origine tarpano-mongolică şi este considerat
ca o varietate a calului moldovenesc, adaptat la condiţiile de altitudine ridicată. Calul
de munte se aseamănă foarte mult cu Calul Românesc de şes de care se deosebeşte
având o talie mai mică (115-145 cm), media 130 cm, şi o greutate corporală mai
redusă (în jur de 300 kg) (între 200-400 kg). Se găseşte în rasă curată mai rar în unele
sate de munte mai izolate în Carpaţii Meridionali şi în mai mică măsură în Carpaţii
Răsăriteni şi Apuseni, purtând mai multe denumiri: Calul de Bisoca, Calul de
Vrancea, Calul de Neamţ, Calul de Bicaz, Calul secuiesc, Calul din Munţii Apuseni,
etc. Are capul mare, mai puţin expresiv cu profil drept, gât scurt şi gros, cu coama şi
moţul foarte bogate, trunchiul mai scurt cu grebăn şters, spinare şi şale mai lungi dar
puternice, torace şi abdomen voluminos, picioare scurte şi groase. Crupa este mai
înaltă cu 2-3 cm decât grebănul, este largă la şolduri şi strâmtă la articulaţiile coxo-
femurale, având direcţia oblică sau chiar teşită.
Mersul este uşor, pasul întins şi sigur. Merge cu precauţie pe potecile înguste şi
periculoase de munte (pipăie terenul). Culoarea este neagră, murgă sau şoricie, uneori
prezintă dungă de măgar.
Calul de munte este bun pentru portsamar, călărie şi transporturi pe terenuri
accidentate. Este supus transformării pe calea încrucişărilor de absorbţie cu rasa
Huţulă, în zonele de altitudine foarte ridicată şi cu rasa Lipiţană în zonele
submuntoase şi deluroase.

5.5.3. Calul românesc local

La originea calului românesc stă calul tarpan, peste care s-a suprapus influenţa
calului mongol.
Calul românesc local s-a format de-a lungul timpului, sub influenţa puternică a
factorilor naturali şi social economici. Deşi mare parte din caii autohtoni în decursul
vremii au suferit diverse încrucişări cu rasele amelioratoare, ei au rămas, în general, în
starea lor primitivă, cu talie mică, cu putere redusă de muncă, din cauza condiţiilor
nesatisfăcătoare de creştere şi îngrijire.

52
Vechiul cal moldovenesc era alcătuit din mai multe varietăţi regionale ca:
moldovenească, dobrogeană, ialomiţeană, transilvăneană, varietăţi ce s-au menţinut ca
atare până la începutul acestui secol. Dintre aceste varietăţi, cea mai apreciată
varietate era cea moldovenească, ce se asemăna mai mult cu calul Arab, cu talia 140-
150 cm, greutatea corporală 350-400 kg. Această varietate a fost descrisă de Dimitrie
Cantemir în Descriptio Moldavie şi a stat la baza formării multor herghelii din ţările
Europei Centrale şi ţările apusene. A suferit influenţa calului Arab şi apoi a varietăţii
Ghidran.
Calul dobrogean s-a format în sudul Dobrogei şi era asemănător cu varietatea
moldovenească dar mai mic, cu talie de 126-136 cm, mai rezistent la fugă pe distanţe
mari. Calul dobrogean a suferit puternic influenţa calului Arab şi a calului
moldovenesc.
Calul ialomiţean era o varietate ceva mai mare decât varietatea dobrogeană. A
rezultat din încrucişarea calului moldovenesc cu varietatea transilvăneană şi cu calul
unguresc, adus de mocanii transilvăneni veniţi aici cu oile în transhumanţă. S-a
ameliorat ulterior cu armăsari Arabi şi în prezent cu armăsari Trăpaşi şi Lipiţani.
Calul transilvănean, cunoscut şi sub numele de calul mocănesc, a fost cel mai
puternic şi cel mai masiv dintre varietăţile calului românesc, avea un temperament
vioi şi caracter docil. Era bun pentru muncile agricole, pentru tracţiune, călărie şi
samar.
Calul românesc actual este foarte heterogen, de talie mică (125-148 cm), cu o
dezvoltare corporală mică şi cu greutatea corporală cuprinsă între 300-500 kg.
Conformaţia lui corporală este foarte variabilă, în funcţie de rasele care au contribuit
la ameliorarea lui şi în funcţie de zona de creştere.
Capul este mic, uscăţiv, cu fruntea largă şi profil drept, ochii mari, expresivi,
rareori cu cap mare şi berbecat. Gâtul este subţire, orizontal sau puţin oblic, bine prins
de trunchi. Grebănul este evident, spinarea şi şalele lungi, crupa strâmtă şi oblică,
chiar teşită. Coada este sus prinsă şi bine purtată. Trunchiul este proporţional,
animalele sunt mai slabe cu torace mai îngust, mai înalte pe picioare şi cu abdomen
voluminos. Membrele sunt relativ scurte, dar musculoase, cu osatură nu prea
dezvoltată, dar cu articulaţii largi.
Culoarea este murgă, neagră, roibă sau vânătă. În cadrul acestei populaţii se
disting patru mari tipuri:
- Tipul calului de samar, de talie mică, cu greutate corporală până la 300 kg (din
acest tip face parte calul de munte, 50% din caii existenţi în Moldova şi o parte din
caii dobrogeni şi din şesul Dunării). Reprezintă curca 20% din efectivul total al ţării;
- Tipul Calului de călărie şi de tracţiune uşoară, cu greutatea cuprinsă între
300-400 kg. În această categorie intră restul cailor din Moldova şi 50% din Dobrogea,
70% din şesul Dunării, precum şi jumătate din caii din Transilvania. Din întregul
efectiv cabalin al ţării, aceşti cai reprezintă aproximativ 62%;
- Tipul calului de tracţiune intermediară, cu greutatea corporală între 400-500
kg. În această categorie intră majoritatea cailor din Banat, Transilvania. Pe întregul
efectiv al ţării reprezintă 10%;
- Tipul calului de tracţiune semigrea, cu greutatea de peste 500 kg. Este tipul
calului semigreu creat în Banat şi Transilvania sub influenţa cailor grei, în special
Ardenez şi a calului Muran. Reprezintă 6-8% din întregul efectiv de cabaline.
În cadrul acestui amalgam de tipuri amelioratoare se disting totuşi anumite
populaţii cu o rază de răspândire circumscrisă în jurul hergheliilor unde se cresc rasele
amelioratoare, herghelii care dau şi denumirea tipului de cal ameliorat. Astfel, în jurul
hergheliei Sâmbăta de Jos s-a format un tip asemănător calului Lipiţan denumit calul

53
de Făgăraş. Acest tip are talia de 145-150 cm şi greutatea corporală de 400-500 kg, cu
profiluri brevimorfe şi conformaţie armonioasă.
În zona hergheliei Pădureni, apoi Izvin, s-a format un cal mai stofat, având
scheletul şi musculatura bine dezvoltată şi conformaţie corectă. Calul de Banat are
constituţie robustă, temperament liniştit şi aptitudini bune pentru tracţiune. Este
rezistent la condiţii mai slabe de întreţinere, fiind mai puţin pretenţios.
În Bucovina s-a format un cal asemănător calului Huţul, denumit calul ameliorat
de munte. Acest cal are talia între 130-140 cm, format corporal dreptunghiular
brevimorf, capul proporţionat, uneori încărcat, gâtul scurt şi gros, trunchiul lung, larg
şi adânc, membre scurte, uscăţive dar puternice. Are aptitudini bune pentru portsamar,
călărie, tracţiune, cu o bună rezistenţă pe terenurile accidentate. În cadrul calului
ameliorat de munte se întâlnesc mai multe subtipuri: Calul secuiesc, Calul de Bicaz,
etc. Alte tipuri mai des întâlnite sunt: calul de Arad şi calul de Moldova de Nord.
Calul de Arad s-a format pe baza calului Nonius, are însuşiri asemănătoare
calului de Banat. Dar are dezvoltare corporală mai mică, conformaţie mai uscăţivă,
constituţie mai fină, aptitudini mai bune pentru călărie şi mai puţin bune pentru
tracţiune.
Calul ameliorat de Moldova de Nord s-a format în jurul hergheliei Rădăuţi sub
influenţa calului Ghidran. Are talia 140-150 cm, greutatea de 350-450 kg, conformaţie
armonioasă. Capul este fin, expresiv, gâtul subţire şi cu direcţie orizontală, grebănul
proeminent, spinarea şi şalele relativ lungi, crupa oblică, relativ îngustă, mai mult
lungă decât largă, mai puţin puternică. Membrele sunt subţiri, cu articulaţii bine
conturate şi cu copite mici, rezistente.
Calul ameliorat ialomiţean s-a format în Câmpia Dunării din încrucişarea calului
local românesc, varietatea ialomiţeană, cu caii Arabi, Ghidrani, iar în ultimele două
decenii s-a folosit rasa Pur sânge englez, Trăpaşă şi Ardeneză. Are talia 140-150 cm,
conformaţie armonioasă, constituţie robustă spre fină, temperament vioi. Este un cal
cu aptitudini bune pentru muncă, rezistent la condiţiile de creştere din Bărăgan.
Calul ameliorat ardelenesc s-a format în Podişul Transilvaniei, prin încrucişarea
calului local cu caii ungureşti. Se întâlnesc mai multe subtipuri (calul de Cluj, calul de
Mediaş, calul de Hunedoara, calul de Sighişoara), dar toate au anumite caracteristici
comune: talia 150-160 cm, greutatea 450-550 kg, profiluri mezomorfe, conformaţie
relativ armonioasă, cu dezvoltarea bună a scheletului şi a musculaturii. Are constituţie
robustă spre fină, impuls nervos dezvoltat, temperament vioi şi o bună aptitudine
pentru muncile agricole. Se va creşte în actuala zonă şi va fi ameliorat prin încrucişări
de transformare cu calul Furioso North Star şi prin îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă.
Alte tipuri amelioratoare de cai din ţara noastră mai răspândite sunt şi: Calul
Ameliorat din ţara Bârsei şi Calul Ameliorat Dobrogean.
Ameliorarea în continuare a cabalinelor din ţara noastră trebuie să ţină cont de
cerinţele actuale ale agriculturii şi să fie orientată spre producerea unui cal cu talia
150-160 cm, cu greutatea corporală peste 500 kg, care să reprezinte 65-70% din
populaţia de cabaline a ţării care să îmbine viteza cu forţa, spre satisfacerea cerinţelor
agriculturii la nivelul actual.

5.6. CALUL DE SPORT ROMÂNESC

În acţiunea de formare a Calului de sport românesc s-a pornit în 1970 de la


posibilitatea asocierii în acest tip a diferitelor calităţi ale raselor participante în
proporţii diferite, folosindu-se încrucişările complexe, potrivirea judicioasă a
împerecherilor, creşterea şi selecţia descendenţilor până la definitivarea tipului dorit.

54
Efectivul de iepe mame actual din herghelia Jegalia poate fi încadrat în şase grupe
“jumătate sânge”, şi anume:
- Anglo-Arabă (Ghidran);
- Jumătate sânge de Plevna (Ghidran din Bulgaria)
- Jumătate sânge Furioso North-Star;
- Rasa Arabă;
- Calul Trăpaş Românesc;
- Rasa Pur sânge englez.
Armăsarii pepinieri folosiţi pentru monta acestor iepe au talie medie de 168,3
cm, cu limite între 164-170 cm, iar greutatea corporală medie de 592 kg, Iepele din
cele şase grupe au talie medie de 160,8 cm, cu limite de variaţie între 160-162,3 cm.
Întreg materialul biologic existent are o conformaţie corporală caracteristică cailor de
călărie. Indicele formatului corporal are valoarea 96,43% la armăsari şi 100,5% la
iepe mame.
Culorile întâlnite sunt: murgă (48%), roibă (25%), vânătă (13%), derese (12%),
neagră (2%). Tipul de constituţie predominant la Calul de sport românesc este cel
robust (74%) şi într-o proporţie mai redusă constituţia robustă-fină (11%), fină-
robustă (6%) şi fină (9%), iar temperamentul vioi (96%) fără a fi nervos.
Calul de sport românesc este docil, uşor de dresat şi folosit în concursurile
hipice, rezistent la eforturi prelungite şi la îmbolnăviri. Fiind o rasă în curs de
formare, exteriorul Calului de sport românesc este variabil şi cu unele defecte ca: şale
lungi şi defectuos îmbinate cu crupa, strâmt posterior, jarete deschise, chişiţe moi.
Funcţia de reproducţie se desfăşoară normal, fecunditatea medie 86%, natalitatea
80%. Tineretul realizează indici de creştere relativ buni, subliniind totuşi o precocitate
mai mică a Calului de sport faţă de Pur sânge englez.
Are aptitudini pentru călărie, cu deosebire pentru obstacole. În proba de viteză
alergare plată la galop pe 2400 m, cu 65 kg în şa, realizează în medie 1’17’’ 8/10 /km,
cu recordul 1’10’’/5/10 km.
Calul de sport este o rasă în formare la care se urmăreşte realizarea următorilor
parametri:
- dezvoltarea aptitudinilor de foarte buni săritori, însuşire existentă la fiecare din
rasele participante;
- viteză mare la deplasare la galop, apropiată de a rasei Pur sânge englez;
- temperament vioi, dar nu exagerat, este un cal bun, docil, putând fi dresat şi
antrenat uşor şi utilizat cu bune rezultate în concursurile hipice;
- talia ridicată, depăşind 160 cm, şi dezvoltarea corporală proporţională în raport cu
talia.
Se apreciază că aceşti parametri pot fi realizaţi pe deplin. În acest sens au fost
orientate lucrările de selecţie, obţinându-se rezultatele scontate în direcţia ridicării
taliei cât şi a realizării fondului genetic preconizat. Folosindu-se cu pricepere
potrivirea perechilor, asociată cu o selecţie adecvată şi asigurându-se condiţii de
hrănire, adăpostire, dresaj şi antrenament corespunzătoare, există toate premisele
definitivării ca rasă a Calului de sport românesc, care să obţină rezultate superioare în
concursurile interne şi internaţionale şi să se atingă obiectivele urmărite prin crearea
acestei rase, moştenind cam 70% din însuşirile calului Pur sânge englez, masivitatea
de la Furioso North Star şi Ghidran, ambiţia calului Ghidran, osatura rezistentă şi
cadenţarea mersului ca şi rezistenţa la condiţiile de mediu de la rasa Arabă şi
stabilitatea mersului şi cadenţarea acestuia de la Trăpaşul românesc. Se apreciază de
către specialişti că această rasă în curs de formare are toate condiţiile de formare şi
consolidare ca o rasă de sport care să satisfacă cerinţele pentru calul de sport, capabilă

55
să facă faţă cerinţelor europene sau mondiale solicitate pentru un cal de sport de
performanţă.

5.7. CALUL SEMIGREU ROMÂNESC

Din cauza dificultăţilor întâmpinate cu introducerea şi creşterea calului greu la


noi, dar ţinând seama că agricultura are nevoie de foarte multe ori de un cal mai
puternic decât rasele care se cresc în ţara noastră, începând cu anul 1950, ICZ a iniţiat
la Ruşeţu o serie de experienţe în scopul creării unui cal de tip semigreu, care să
răspundă integral la cerinţele gospodăriilor agricole şi totodată să fie perfect
aclimatizat şi adaptat la condiţiile de creştere din ţara noastră (după următoarea
schemă).

Selecţii

Tipul
Fig. 37. nou semigreu
Schema Tipul
de formare dorit semigreu
a calului
S-a încrucişat la început:
Armăsari Ardanezi
Iepe Trăpaşi
I – iepe Ardeneze czu armăsari de rasă locală
Armăsari din generaţia a II-a
II – armăsari Ardenezi cu iepe Trăpaşe;
III – iepe locale ialomiţene cu armăsari Ardenezi
IV – iepe Furioso North Star cu armăsari Ardenezi
V – iepe Lipiţane cu armăsari Ardenezi

Actualmente la hergheliile Ruşeţu, Sâmbăta de Jos şi Bonţida există constituite


patru nuclee de reproducţie cu efectiv matcă de circa 35 capete fiecare, adică circa
150 capete iepe mame şi armăsari corespunzători, care produc în serie noul cal
semigreu românesc, în patru variante genetice distincte.
Caracteristicile tehnice şi de conformaţie morfo-productive ale variantelor
genetice ale noului cal semigreu românesc sunt următoarele:
Varianta I – cal semigreu, cu fond genetic provenit în proporţie de 68% de la
rasa Ardeneză, şi 32% de la Trăpaşul Românesc, cu talie medie de 156 cm şi
greutatea corporală de circa 600 kg;
Varianta II – cal semigreu provenit din încrucişarea a trei rase din care
Ardenezul a contribuit cu 68%, calul local ialomiţan cu 25% şi Trăpaşul Românesc cu
7%. Această variantă are talia medie 153 cm, greutatea corporală medie de 550 kg;
Varianta III – cal semigreu cu 68% Ardenez şi 32% Furioso North Star, este cel

56
mai masiv, având talia medie 158 cm şi greutatea corporală medie de 620 kg;
Varianta IV – calul semigreu românesc provenit din încrucişarea calului
Ardenez 68% şi rasa Lipiţană 32%, care este asemănător cu dezvoltarea corporală a
calului din varianta II, adică talia 153 cm şi greutatea corporală de aproximativ 550
kg, dar de culoare vânătă (culoarea vânătă fiind dominantă în încrucişări şi provine de
la rasa Lipiţană). Se creşte la Sâmbăta de Jos.
Pe ansamblu, în cadrul populaţiei de cal semigreu românesc, deşi declarată ca
rasă de sine stătătoare în anul 1985, se poate vorbi la ora actuală, din cauza unei mari
heterogenităţi existente în cadrul rasei, de două tipuri deosebite şi anume: tipul mare
şi tipul mic.
Tipul mare are talia în medie de 156 cm, cu format corporal dreptunghiular,
greutatea corporală în medie 600-620 kg, lungimea corporală 103%, perimetrul
toracic 120%, perimetrul fluierului 14% şi adâncimea toracelui 46,5% din talie. Capul
este bine proporţionat, cu fruntea dreaptă, gâtul musculos şi bine legat, grebăn şters,
spinarea lungă, largă şi puternică, şale largi şi scurte, crupa mai lungă decât largă,
oblică, rotundă, cu piept larg şi musculos.
Membrele sunt potrivit de lungi, cu aplomburi şi articulaţii corecte, cu tendoane
evidente şi copite cam mari dar rezistente.
Culoarea obişnuită este murgă, dereşe, piersicie, roibă şi vânătă (varianta cu rasa
Lipiţană).
Tipul mic are talia mai mică cu 2-3 cm (153 cm), greutatea corporală mai mică
cu 50-70 kg (media 550 kg).
La ambele tipuri temperamentul este vioi cu caracter blând, cu mare capacitate
energetică.
La pas pe 10 km, trăgând o greutatea de 1500 kg, realizează în medie 7,5 km la
oră cu recordul de 8,49 km la tipul mare şi de 8,84 km la tipul mic.
La proba de rezistenţă şi viteză, la trap, pe distanţa de 15 km, cu greutatea de
500 kg, tracţiune de unul singur, a realizat recordul de 19,02 km la oră.
Ambele tipuri sunt destinate pentru lucrările agricole şi pentru transport în alură
de pas şi de trap.
În viitor acţiunea de ameliorare a calului semigreu românesc va fi orientată spre
consolidarea caracterelor morfo-productive ale acestei rase, pentru creşterea în rasă
curată în cadrul celor două tipuri, concomitent cu selecţia severă după exterior,
constituţie şi capacitate energetică şi totodată prin îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire
şi îngrijire şi prin dresaj şi antrenament adecvat.
Se va utiliza pentru ameliorarea populaţiilor autohtone de cai din Banat, Crişana
şi o parte din Transilvania, dar mai ales în Bărăgan şi Câmpia Dunării.
La Lucina, judeţul Suceava, împreună cu rasa Huţulă, participă la formarea şi
consolidarea calului de Bucovina.

57
Cap. 6.

ORGANIZAREA REPRODUCŢIEI
LA CABALINE
În cazul tehnologiei de creştere a cabalinelor, reproducţia trebuie privită nu
numai sub aspectul înmulţirii cabalinelor, ci şi ca o metodă specială de înmulţire
calitativă a raselor de cai. Reproducţia poate contribui la progresul genetic al rasei
prin potrivirea perechilor. În timp ce prin selecţie se stabileşte destinaţia unui animal
prin potrivirea perechilor se precizează direcţia sau orientarea selecţiei.
Potrivirea perechilor se face cu ocazia repartizării iepelor de reproducţie la
armăsarii pepinieri la sfârşitul clasării pe baza ascendenţilor, dar şi a descendenţilor,
avându-se în vedere rezultatele împerecherilor anterioare.
Paralel cu executarea potrivirii perechilor, timp de mai multe generaţii trebuie să
se asigure condiţiile de mediu care favorizează apariţia şi dezvoltarea caracterelor
dorite. Se ştie că nu trebuie împerecheate animale cu defecte opuse, o conformaţie
defectuoasă se poate corecta numai printr-o potrivire a animalelor cu o conformaţie
corectă.
Potrivirea perechilor constituie un mijloc valoros în acţiunea de perfecţionare a
raselor de cabaline, cu condiţia ca să fie continuată în acelaşi sens, timp de mai multe
generaţii şi să fie asigurate condiţii de mediu care favorizează apariţia şi dezvoltarea
caracterelor dorite.

6.1. CĂLDURILE LA IAPĂ

Sub influenţa secreţiei hormonale, la iepele ajunse la maturitatea sexuală, apar


anumite semne particulare cunoscute sub numele de călduri. Manifestarea exterioară a
căldurilor este mai mult sau mai puţin evidentă, după rasă, vârstă, stare de întreţinere,
anotimp, etc. La cabaline funcţia de reproducţie este poliestrică, adică permanentă, are
loc tot timpul anului, spre deosebire de cabalinele sălbatice la care este monoestrică şi
are loc numai primăvara. De fapt, din punct de vedere al fecundităţii şi natalităţii şi la
animalele domestice cele mai bune rezultate se obţin primăvara. La Sâmbăta de Jos se
urmăreşte ca fătările să aibă loc toamna, deoarece s-a constatat că în urma fătărilor de
primăvară se obţin pierderi prin mortalitate la mânji, datorită unor frecvente afecţiuni
pulmonare (bronhopneumonii).
La animalele de rasă Pur sânge englez şi Trăpaş se caută ca fătările să aibă loc
primăvara şi cât mai timpuriu, deoarece probele de calificare au loc o singură dată pe
întreaga generaţie a unui an, indiferent de data naşterii. Pentru acest lucru, caii trebuie
să aibă vârsta relativ egală. Căldurile la iapă nu sunt aşa de evidente ca la alte specii.
Iepele trebuiesc depistate fiind trecute la bara de încercare, unde în contact cu
armăsarul se pot descoperi şi cele cu călduri mai puţin manifestate.
Căldurile mai pot fi depistate prin prezentarea armăsarului încercător la mână la
gardul padocului şi plimbarea acestuia de-a lungul padocului, plimbarea armăsarului
încercător la mână printre iepele ţinute libere în padoc sau prezentarea iepelor unui
armăsar încercător închis printr-un grilaj sau ca şi la bovine, prin utilizarea unui
armăsar vasectomizat sau prin examen transrectal (ETR), prin examinarea vitezei de
sedimentare a sângelui (EVS), sau urmărind prin palpare dezvoltarea şi dehiscenţa
folucului lui de Graf.
În perioada căldurilor iapa este agitată, uşor iritabilă şi nervoasă, nu are poftă de

58
mâncare, în schimb bea multă apă.
Vulva este tumefiată şi se întredeschide des, are loc proiectarea clitorisului
(clipirea acestuia) şi eliminarea de cantităţi mici de urină amestecate cu scurgeri
mucoase, iapa campează ca pentru urinare eliminând un lichid filant de culoare
gălbuie. Iapa în călduri acceptă armăsarul, ridică şi deplasează coada într-o parte;
vulva este tumefiată, mucoasa congestionată, umedă, lucioasă şi acoperită de o
secreţie vâscoasă. Temperatura transrectală poate să crească cu 1-2 grade. Gâtul
uterin, care la începutul căldurilor este dur şi închis, în timpul căldurilor se relaxează
devine tumefiat, dar suplu şi flasc, coborând către planşeul vaginului şi se deschide.
Dacă iapa este în călduri şi are mânz sugar, la acesta apare diaree gălbuie, datorită
modificării compoziţiei laptelui matern, aceasta indicând încă un semn ce reclamă
prezenţa căldurilor la iapa mamă.
Iepele care nu sunt în călduri reacţionează puternic la apropierea armăsarului
încercând să-l lovească.
La iepele primipare, la cele sterpe şi la cele avortate se face periodic proba la
bara de încercare, unde în prezenţa armăsarului încercător, după felul de comportare
al iepelor, se precizează apariţia căldurilor. În caz afirmativ se execută monta, în a
treia zi de la apariţia căldurilor şi se repetă din două în două zile. Iepele fătate se
prezintă la bara de încercare începând cu a 5-a zi după fătare şi în regula generală ele
se montează în ziua a 9-a după fătare, când se realizează cel mai mare procent de
fecunditate. După 14-16 zile de la data montei iapa se încearcă din nou la bară, dacă
este irascibilă şi nu primeşte armăsarul înseamnă că a rămas gestantă. Dacă fătarea a
avut loc în ianuarie, de regulă monta se amână cu un ciclu pentru ca fătarea să aibă loc
în anul următor.
Iepele avortate şi cele fătate prematur se recomandă să fie montate după
împlinirea duratei de gestaţie normală.
Durata căldurilor la iapă este variabilă, fiind cuprinsă între 6-14 zile, în condiţii
normale, cu o medie de 9 zile şi în caz de fecundare acestea nu se mai repetă, după un
interval de 21 de zile.
La cabaline în ciclul estral nu sunt distincte cele 4 faze ci numai 3, în sensul că
perioada de inactivitate a uterului sau anestrus nu este prezentă, deoarece la iapă faza
de involuţie a uterului (metestrus) manifestată la exterior prin atenuarea şi dispariţia
căldurilor este urmată pe nesimţite de faza pregătitoare a noilor călduri (anestrul).
Momentul cel mai favorabil pentru fecundare, în intervalul de 9 zile de la
manifestarea căldurilor, este de 4-5 zile de la declanşarea acestora, sau cu 3-4 zile
înainte de terminarea căldurilor, când are loc ovulaţia. La majoritatea hergheliilor, sau
mai bine zis cu excepţia hergheliei de la Sâmbăta de Jos (toamna) şi Mangalia (tot
anul), planificarea montelor se face în lunile februarie-iunie, astfel ca fătările să aibe
loc din ianuarie până în mai, întrucât tineretul trebuie să aibă o vârstă aproximativ
egală, sau foarte apropiată la alergări. În sectorul privat, asociaţii de creştere şi
particular, fătările trebuie să aibă loc, înainte de începerea campaniilor de muncă.

6.2. TEHNICA MONTEI

Ca sistem, monta se poate face natural, prin montă dirijată, şi artificial, cu


spermă brută refrigerată, sau cu spermă congelată.
Monta se efectuează într-o încăpere special amenajată în acest scop (9/10 m sau
10/10 m) pe timp nefavorabil, fie într-un manej izolat, situat pe sol orizontal, amenajat
pentru montă.
În vederea montei, iapa va fi pregătită şi contenţionată corespunzător, pentru

59
evitarea accidentelor: se înfăşoară coada pe o lungime de 30 cm cu o faşă de tifon lată
de 15 cm şi lungă de 40 cm, pentru a evita rănirea penisului, se spală anusul, perineul
şi vulva cu un burete înmuiat în apă sterilizată şi călduţă, conţinând o linguriţă de
bicarbonat de sodiu/litru apă. Dacă vaginul prezintă unele mucozităţi suspecte, o
injecţie, cu aceeaşi soluţie, îndepărtează această scurgere şi neutralizează aciditatea
mucoasei, iapa se va menţine cu capul cât mai jos şi cu coada îndepărtată. Armăsarul
pentru montă se aduce legat cu o lonjă, iar pe cei mai nervoşi îi aduc doi oameni.
Armăsarul se apropie de iapă pe care o miroase, apoi se îndepărtează şi este
readus când penisul întră în stare de erecţie. Când armăsarul este pregătit se permite
saltul de împerechere, fiind ajutat de un îngrijitor, care îndepărtează coada iepei şi
asigură dirijarea penisului, pentru a evita pătrunderea acestuia în rect, ceea ce poate
avea consecinţe grave pentru iapă (perforare) şi îi susţin picioarele pe toracele iepei.
Armăsarul trebuie să coboare de pe iapă numai după ejaculare, care se
recunoaşte după mişcările ritmice şi sacadate ale cozii, armăsarul se sprijină obosit pe
iapă şi respiră zgomotos, cu nările dilatate.
După efectuarea montei, penisul este dezinfectat cu o soluţie slabă de
permanganat de potasiu 2% şi apoi se spală cu apă curată (câte o găleată prin
aruncare), după care armăsarul se buşumează cu un somoiog de paie, se acoperă cu o
pătură şi se reintroduce în boxă.
La iapă se înlătură faşa de pe coadă şi elementele contenţionale, apoi se plimbă
câteva minute pentru a evita eforturile de urinare, care pot provoca eliminarea
spermei, după care se duce la locul său.

6.3. FECUNDITATEA ŞI NATALITATEA


LA CABALINE

Fecunditatea se apreciază pe baza diagnosticului de gestaţie şi se exprimă în


valori relative, pe total herghelie sau unitate şi pentru fiecare armăsar utilizat la
montă. Fecunditatea raportată la întregul efectiv de iepe existente în crescătorie
evidenţiază caracterul economic al acesteia, iar raportarea iepelor diagnosticate
gestante la numărul iepelor montate într-un sezon de montă ilustrează modul cum este
utilizată în practică capacitatea de reproducţie a animalelor.
Aprecierea generală a productivităţii unei herghelii se face după numărul şi
calitatea mânjilor produşi anual, numărul acestora se exprimă în procente, raportat la
100 iepe mame. Calcularea indicelui de fecunditate se face după terminarea sezonului
de montă, raportând numărul iepelor care au rămas gestante înmulţite cu 100 şi
împărţind la numărul total de iepe montate în anul respectiv.
Exemplu, la herghelia Izvin, în anul 1977 s-au montat 80 de iepe mame Nonius
şi 20 primipare şi au rămas gestante 65 iepe mame şi 18 iepşoare. În acest caz,
procentul de fecunditate F = 83:100 , adică(65 + 18) : (80 + 20) = 83%.
Din cele 83 capete iepe şi iepşoare rămase gestante în anul 1977, au fătat în anul
1978 56 iepe şi 18 iepşoare, deci s-au obţinut în total 74 mânji.
Natalitatea (N%) = 56:80 = 70%
NU se iau în calcul mânjii obţinuţi de la iepele primipare (iepşoare) deoarece
acestea contribuie la natalitate cu procent de 100%, deci 18 gestante, 18 fătate, fapt
care ar modifica procentul real de natalitate. La primipare, fecunditatea şi natalitatea
sunt mult mai mari, la acestea neinstalându-se infecţiile postpartum, infecţii care
reduc procentul de fecunditate şi sunt urmate de multe ori de sterilitate.
Un alt sistem de calculare al procentului de fecunditate îl reprezintă raportarea
numărului iepelor gestante la numărul total de iepe furajate într-un an calendaristic

60
(aspect economic), care, de asemenea, modifică procentul real de fecunditate. Este
mai corect dacă se raportează numărul iepelor gestante la numărul iepelor montate,
deoarece se iau în calcul şi iepele montate şi ieşite din efectiv din diferite cauze.
În ţara noastră, atât fecunditatea cât şi natalitatea se calculează raportând
numărul iepelor gestante sau fătate, la numărul total de iepe, câte au figurat în
evidenţa hergheliei, în cursul sezonului de montă anterior.
La calcularea procentului de natalitate nu se iau în calcul fătările iepelor
primipare. Procentul de natalitate se calculează raportând numărul total de mânji
obţinuţi, din care s-au scăzut mânjii iepelor primipare, la numărul total de iepe adulte
care au fost în herghelie, în cursul sezonului de montă trecut.
Fecunditatea la armăsar se calculează, de asemenea, anual, prin raportarea
numărului iepelor gestante x 100 la numărul iepelor montate de acesta în anul
respectiv. O asemenea calculare a procentului de fecunditate pe cap de armăsar este
relativă, deoarece nu ţine cont de contribuţia femelei în procesul de fecundaţie. De
multe ori lipsa de fecundare se datorează femelei, din cauza unor metrite, tulburări
endocrine, anomalii de conformaţie a organelor genitale, aubalimentaţie, etc.

Diagnosticul gestaţiei
Intervalul dintre ovulaţia fecundă şi parturiţie, respectiv gestaţia, este alcătuit
din mai multe stadii:
 stadiul postembrionar sau stadiul ovular, în care zigotul va migra în uter sub
formă de zigot primele 6 zile, apoi blastocist zilele 7-14;
 stadiul embrionar zilele 15-45, spre sfârşitul acestui stadiu se formează anexele
embrionare şi placenta;
 stadiul fetal după 45 de zile, care începe odată cu apariţia placentei care asigură
legătura fermă materno-fetală.
Vârsta fătului
La cabaline fetusul are la sfârşitul lunii a doua de gestaţie 6 cm lungime, la 12
săptămâni măsoară 15 cm şi se conturează scheletul; la 4 luni are 20-22 cm şi
cântăreşte 450 g; la 5 luni are 35 cm, la 6 luni are 48 cm, la 7 luni are 63 cm, la 8 luni
are 80 cm, la 9 luni are 90 cm şi este acoperit complet cu păr fin.
La viţel şi mânz apare păr în jurul buzelor, sprâncenelor şi bărbiei la copitei.
Diagnosticul gestaţiei constituie o acţiune importantă la iapă şi trebuie vârsta de
4.5 luni, iar la 6 luni apare smocul cozii şi în regiunea coronară a să asigure o
confirmare cât mai timpurie a gestaţiei pentru a se lua din timp măsurile necesare
pentru combaterea sterilităţii, pentru îndepărtarea cât mai de timpuriu a cauzelor care
duc la sterilitate. Iepele trebuie diagnosticate gestante de minim două ori: la începutul
stadiului embrionar (2-3 săptămâni) şi apoi la începutul stadiului fetal (luna 3-5).
Se practică:
- un diagnostic precoce la 19-21 de zile denumit şi diagnostic post coitum
(după montă);
- diagnostic timpuriu de la 45 până la 100 de zile;
- diagnostic tardiv după 150 de zile de la monta fecundă sau data I.A..
Diagnosticul gestaţiei se poate face prin mai multe metode:
 diagnosticul clinic al gestaţiei prin anamneză, examen extern (inspecţie, palpaţie,
ascultaţie);
 diagnostic prin examen intern:
- examen vaginal – E.S.V.
- examen transrectal - E.T.R.
 diagnostic prin metode de laborator:

61
- fizice sau biofizice;
- chimice sau biochimice;
- citohistologice
- biologice
- hormonale
- imunologice
 diagnostic prin radioimunoanaliză a progesteronului - R.I.A

Diagnosticul prin examen exterior


La examinarea exterioară a abdomenului pe partea stângă, în caz de gestaţie
avansată, acesta este mai bombat. Dacă iapa gestantă bea apă rece se pot observa
mişcările fătului sub forma unor zvâcniri. La membrele posterioare apar edeme
declive, apare edemul vulvei, are loc creşterea în volum a glandei mamare care
secretă colostrum în ultimele 3 zile de gestaţie.
Începând cu luna a VII-a de gestaţie se poate palpa fătul în regiunea abdominală
pe stânga, la un lat de palmă de gland amamară. În acelaşi loc, prin ascultaţie se aud
bătăile cordului fetal cu o frecvenţă de 100-130 bătăi/minut.
Stabilirea gestaţiei se face şi pe baza examenului vaginal (ESV) sau transrectal
(ETR).
Examenul vaginal se bazează pe examinarea mucoasei vaginale şi a cervixului.
Această metodă dă rezultate sigure în proporţie de 85-90%.
Introducerea specumului în vagin întâmpină rezistenţă din cauza unui mucus
dens şi lipicios, mucoasa vaginală are culoarea roz pală cu aspect mat. Gâtul uterin
este roz pal, rigid şi complet închis cu faldurile aproape şterse şi este asemănător cu o
tumoretă de mărimea unei nuci, gâtul uterin este închis de un dop de mucus de culoare
cenuşie cu o consistenţă densă.
La iapa gestanţă, specumul se introduce şi se scoate greu din cauza unui mucus
vaginal aderent şi vâscos. Pe suprafaţa specumului vaginal scos din vagin se observă
striuri sau depozite de mucus de culoare albă cenuşie.
În absenţa gestaţiei specumul vaginal se introduce uşor în vagin iar mucoasa
vaginală este roz pal, uşor umedă şi acoperită cu un mucus fluid.
Examenul transrectal (ETR) permite diagnosticul gestaţiei de la 4-5 săptămâni
în sus pe baza diferenţei de volum a cornului uterin gestant şi pe baza pulsaţiilor
arterei uterine medii.
În luna a II-a de gestaţie cornul uterin gestant este fluctuant şi de mărimea unui
ou de gâscă.
În luna a III-a este de mărimea unui cap de copil, în luna a IV-a de mărimea
unui cap de adult, în luna a V-a nu se mai poate palpa cornul uterin gestant deoarece
este coborât în cavitatea abdominală dar se poate palpa artera uterină medie care
pulsează tare.
În luna a XI-a mucoasa vaginală ia o culoare cianotică, mucusul se lichefiază şi
se drenează la comisura inferioară, apar edeme ale membrelor şi în regiunea
subabdominală, apare hipertrofia glandei mamare.
Metoda cu ultrasunete în primele luni dă rezultate 90-95%.
Metoda ecografică asigură un diagnostic precoce după ziua a 14-a de la montă.
Examenul citohistologic Benesch-Kurasava se bazează pe existenţa în caz de
gestaţie a celulelor epiteliale ciliate în mucusul din jurul cervixului. Se recoltează
mucus precervical cu un tampon de vată, se întinde pe lamă, se colorează prin metoda
Giemsa şi se examinează la microscop.
Metoda biologică Ascheim-Zondek, Galli Nainini. Metoda Ascheim-Zondek se

62
bazează pe acţiunea stimulatoare a hormonilor gonadotropi asupra aparatului genital
(ovarelor şi coarnelor uterine) la şoricioaice impubere de 3-4 săptămâni sau
şobolance, care se injectează timp de 3 zile de două ori/zi la interval de 5-6 ore cu 0,2-
0,4 ml ser iapă gestantă. La autopsie după 100 ore de la prima însămânţare acestea
prezintă hipertrofie ovariană, foliculi hemoragici corpi galbeni şi hipertrofia coarnelor
uterine.
Metoda Galii Mainini se bazează pe proprietatea hormonilor gonadotropi serici
coriali de a stimula spermatogeneza şi a grăbi eliminarea spermatozoizilor în cloacă la
broscoi.
Diagnosticul prin radioimunoanaliză a progesteronului - R.I.A.se execută la 21
de zile după montă, când progesteronul se menţine la valori ridicate din cauza
secreţiei C.L. gestativ, fie că se află din nou în stadiu de estru, cu nivel de progesteron
redus datorită regresiei C.L.
Diagnosticul prin metode imunologice (Mantagut, 1970 şi Lagneau, 1979) se
bazează pe principiul hemoaglutinării (ser imun de iepure, antigonadotropină serică
de iapă; fixarea gonadotropinei serice de iapă pe hematiile de capră sau oaie). Punerea
în contact a antigenului (hematii + ser de iapă) cu anticorpii (ser imun de iepure +
antiser gonadotrop de iapă gestantă) permite obţinerea unei reacţii de hemoaglutinare.
Această metodă este recomandată a se folosi în detrimentul metodelor biologice,
gestaţia fiind stabilită cert între 43 şi a 100-a zi de la montă sau I.A.
Întrucât atât fecunditatea cât şi natalitatea sunt, la cabaline, în general scăzute, s-
a acţionat şi se acţionează pe două căi: pentru sporirea fecundităţii şi prin reducerea
mortalităţii embrionare (10-15%) şi a avorturilor fetale 10-15%). În acest sens s-a
făcut o analiză amănunţită a stării de reproducţie a iepelor mame din herghelii pentru
a depista pe cele care au avut avorturi repetate, care au avut fătări gemelare, care au
avut în ascendenţă mame infertile sau cu afecţiuni de reproducţie şi care au fost
îndepărtate din efectiv.
S-au luat măsuri de combatere a cazurilor de consangvinitate prin infuzii şi prin
împrospătarea sângelui cu armăsari de import.
S-au luat măsuri de asemenea de îmbunătăţire a regimului de hrănire, întreţinere
şi mişcare a iepelor mame, factori care au avut o contribuţie însemnată la
îmbunătăţirea indicilor de fecunditate şi natalitate.

63
Cap. 7.

AMELIORAREA CABALINELOR
7.1. STRUCTURA UNOR PROGRAME
DE AMELIORARE

Un program de ameliorare să fie eficient trebuie să se bazeze pe:


- definirea clară a scopului urmărit, atât pe termen mediu, cât şi pe
termen lung, ca urmare a alegerii caracterelor definitorii;
- obţinerea de date exacte şi suficiente referitoare la performanţele
realizate în condiţiile normale de concurs pentru o estimare cât mai corectă a
valorii de ameliorare;
- calcularea parametrilor fenotipici şi genotipici care să permită
alegerea celor mai corespunzătoare metode de ameliorare;
- alegerea sistemelor de ameliorare ce urmează a fi folosite pentru
atingerea obiectivelor programului de ameliorare.

7.1.1. Caracterele care fac obiectul programelor


de ameliorare la cabaline

Caracterele care fac obiectul unor programe de ameliorare la cabaline se pot


grupa în următoarele categorii: caractere de producţie, caractere de reproduc ţie,
caractere de fitness (viabilitate şi rezistenţă la îmbolnăviri), caractere de exterior.

7.1.1.1. Caracterele de producţie

Cabalinele au fost şi sunt crescute pentru diferite scopuri, iar abilitatea lor
de a realiza aceste scopuri a devenit, cu timpul, un caracter specific de rasă.
Astfel, se poate orbi, în general, despre: abilitatea pentru alergare, abilitatea
pentru călărie, abilitatea pentru tracţiune (muncă).
Capacitatea (abilitatea) pentru alergare
Această capacitate depinde de o serie de calităţi morfo-fiziologice şi de
temperament, ceea ce înseamnă că ea se realizează ca urmare a acţiunii şi
interacţiunii unui număr mare de perechi de gene alelice. Numeroase studii au
arătat că performanţele la alergări (la galop sau la trap) au un puternic
determininsm genetic.
Performanţele de galop
Principalul caracter care constituie obiectivul programului de ameliorare la
rasele specializate în această direcţie este viteza realizată în cadrul concursurilor.
Aceasta se stabileşte prin măsurarea obiectivă a timpului realizat în parcurgerea
unei distanţe standardizate. Modalitatea de a exprima acest caracter este diferită.
Astfel, se folosesc pentru apreciere:
- performanţa – respectiv timpul realizat pe o anumită distanţă;
- recordul – cea mai bună performanţă realizată pe o anumită distanţă;
- media performanţelor – reprezentând media vitezelor înregistrate pe
aceaşi distanţă în mai multe concursuri, într-un anumit interval de timp, care de
obicei este de un an;
- numărul de concursuri câştigate – de regulă într-un an;
- frecvenţa plasării pe primul loc sau în cadrul primelor trei locuri în

64
concursurile la care a participat;
- procentul curselor câştigate din cele la care a participat;
- descalificările în curse sau cursele pe care nu le-a terminat;
- greutatea handicapului – care reprezintă greutatea purtată de un cal
pentru egalizarea potenţialului cailor din cursa respectivă;
- valoarea premiilor câştigate;
- indicele mediu al câştigurilor, folosit în unele ţări, în special la rasa
Pur Sânge Englez, care se calculează pe baza sumelor câştigate la fiecare cursă.
Câştigul realizat (valoarea acestuia) poate reflecta abilitatea unui cal însă
aceasta depinde de o serie de factori. Premiile fiind diferite, caii aleargă în
diferite curse pentru premii de valoare diferită. Ca urmare, câştigurile (premiile)
nu au o distribuţie normală. Pentru a evita acest lucru, Langlois (1975) propune
transformarea logaritmică a premiilor şi excluderea animalelor fără premii,
realizându-se în felul acesta o distribuţie normală.
Dintre modalităţile prezentate mai sus, cel mai frecvent se foloseşte timpul
realizat pe o anumită distanţă, acesta fiind considerat performanţa de alergare.
De menţionat faptul că o serie de factori influenţează performanţele de
alergare. De aceea, înregistrările performanţelor sunt, de regulă, ajustate pentru
sex, vârstă, categoria cursei, condiţiile de alergare, greutatea handicapului,
distanţa.
Valorile heritabilităţii pentru unele caractere, raportate de diferiţi
cercetători pentru cabalinele din rasa Pur Sânge Englez sunt prezentate în tabelul
5.
Tabelul 5

Valorile heritabilităţii performanţelor de alergare la Pur Sânge Englez


(prelucrare după R. Hintz, citat de Popescu-Vifor Şt.)
Criteriul Metoda de
Sex h2 Autorul
performanţei estimare
Câştigurile ANOVA în familii M 0,14 Pirri şi Steele,
de semifraţi 1951
Logaritmul ANOVA în familii M 0,60 Pirri şi Steele,
câştigurilor de semifraţi 1951
Timpul ANOVA în familii F 0,19 Artz, 1961
de semifraţi
Regresia mamă- F 0,24 Artz, 1961
fiică
Greutatea Regresia F 0,45 Dusek, 1965;
handicapului descendent- 1961
părinte
Regresia M 0,25 Dusek, 1965;
descendent- 1961
părinte
ANOVA în familii M 0,20 Dusek, 1965;
de semifraţi 1961
ANOVA în familii F 0,25 Dusek, 1965;
de semifraţi 1961
Cel mai bun Regresia M-F 0,23 – Yozov şi
timp descendent- 0,58 Kissyov, 1976
părinte

65
Regresia M-F 0,40 – Yozov şi
descendent- 0,77 Kissyov, 1976
părinte
Ritmul ANOVA în familii M-F 0,36 Foye şi col., 1972
performanţelo de fraţi buni
r ANOVA în familii M-F 0,68 Foye şi col., 1972
de semifraţi
ANOVA în familii M 0,39 Kieffer, 1073;
de semifraţi 1976
ANOVA în familii F 0,68 Kieffer, 1073;
de semifraţi 1976
ANOVA în familii M-F 0,64 Watanabe, 1974
de semifraţi

Din datele prezentate se poate vedea că la populaţiile de Pur Sânge Englez,


analizate de diferiţi cercetători, timpul şi câştigurile au un slab determinism
genetic, având valori ale heritabilităţii sub 0,2 sau în jurul acestei valori.
Celelalte caractere au un determinism genetic puternic, valorile
heritabilităţii fiind mai mari de 0,4.
Ca urmare, ameliorarea genetică a performanţelor de alergare la Pur Sânge
Englez poate fi realizată prin selecţia bazată pe performanţele proprii, în special
pentru logaritmul câştigurilor, ritmul performanţelor şi greutatea handicapului.

Performanţele la trap
Pentru rasele trăpaşe, modul de evaluare a performanţelor este în geenral ca
şi cel pentru galop. Aceste performanţe sunt influenţate, de asemenea, de vârsta
animalului, sex, condiţiile de alergare, distanţa, temperatura, metodele de start,
valoarea câştigului. Astfel, Katona şi Osterkorn (1978) găsesc la Trăpaşul
german o diferenţă de 3,2 secunde între animalele de 2 ani şi cele de 10 ani.
Referitor la determinismul genetic al unor caractere, datele raportate de
diferiţi cercetători arată că heritabilitatea logaritmului câştigurilor la Trăpaşiş
olandez este mare (0,41) în timp ce heritabilitatea câştigurilor este mai slabă la
trăpaşii germani, suedezi şi olandezi (între 0,21 şi 0,26). Estimatel e heritabilităţii
recordului indică un determinism genetic modeart (0,36) pentru Trăpaşul
olalndez şi mai slab pentru Trăpaşul rusesc (0,18) şi Trăpaşul suedez (0,12).

Capacitatea (abilitatea) pentru călărie


Un cal multilateral, care să poată fi condus şi stăpânit de călăreţ, este unul
din obiectivele majore ale unui program de ameliorare la cabalinele din diferite
rase.
Obiectivul ameliorării pentru aceste categorii de cabaline îl constituie
abilitatea la sărituri şi dresaj sau, pur şi simplu la asigurarea unui mers corect în
diferite aliuri. Şi aceste particularităţi sunt exprimate prin premii, logaritmul
câştigurilor, punctaj, poziţia în clasament. O altă posibilă măsurare a abilităţilor
la sărituri este „săritura liberă” în care calul sare peste obstaco le, fără călăreţ.
Aspectele genetice ale logaritmului câştigurilor a căpătat în ultimul timp o
atenţie mai mare.
Estimatele heritabilităţii performanţelor pentru caii de călărie din Franţa,
Germania şi Suedia variază între 0,04 (ierarhia la dresaj) şi 0,71 (punctaj pentru
sărituri). În tabelul următor sunt prezentate valorile heritabilităţii pentru unele

66
însuşiri de sărituri şi dresaj.

Tabelul 6

Valorile heritabilităţii pentru performanţele de sărituri şi dresaj

Criterii de estimare h2 ± Sh2 Autorii


Punctajul 0,71 ± 0,41 Bade şi col., 1973
Logaritmul 0,23 ± 0,10 Bade şi col., 1973
Sărituri
câştigurilor 0,18 Langlois, 1975
Plasament 0,23 ± 0,08 Philipsson, 1976
Logaritmul 0,15 ± 0,13 Bade şi col., 1975
Dresaj câştigurilor
Plasament 0,04 ± 0,04 Philipsson, 1976

Deoarece majoritatea heritabilităţilor estimate indică, în final, un mai slab


determinism gentic, ameliorarea genetică a acestor performanţe trebuie să se
bazeze şi pe selecţia după ascendenţi, colaterali şi descendenţi.

Capacitatea (abilitatea) pentru tracţiune


Caracterele care să asigure această stabilitate sunt specifice cabalinelor din
rasele grele, dar, în funcţie de necesităţi, sunt solicitate şi pentru cabalinele din
celelalte rase, în special pentru tracţiune uşoară.
Abilitatea pentru tracţiune exprimată prin greutatea tractată este un caracter
cu determinism genetic intermediar, heritabilitatea fiind egală cu 0,27
(determinată la o populaţie de cabaline finlandeză). Valorile heritabilităţii
rezistenţei la tracţiune, modul de tracţiune, greutatea totală tractată sunt în
general reduse (0,23-0,29) la calul olandez.
Ca urmare, selecţia pentru abilitatea la tracţiune trebuie să se bazeze şi pe
informaţii de la ascendenţi, colaterali şi descendenţi, alături de performsanţele
proprii.
În unele ţări se urmăreşte şi abilitaea de a lucra cu taurinele. Aceasta poate
fi evaluată prin utilizarea calului la aducerea vacilor în cireadă, urmărirea unui
tăuraş, separarea unor animale din cireadă etc. Cuantificarea acestor însuşiri este
destul de dificilă. Se poate folosi un anumit sistem de punctare.
De asemenea, în unele ţări se urmăreşte şi abilitatea cailor de a lucra în
diferite acţiuni din domeniul forestier, în special în pădurile din zonele greu
accesibile.

7.1.1.2. Caracterele de reproducţie

Caracterele de reproducţie trebuie să constituie, de asemenea, un obiectiv


important în programele de ameliorare, ele prezentând o importanţă deosebită
atât din punct de vedere economic cât şi pentru asigurarea evoluţiei populaţiei de
cabaline.
Capacitatea individului de a se reproduce, denumită fertilitate, se poate
exprima prin prolificitate (numărul de descendenţi la fătare) şi prin natalitate
(numărul mediu de descendenţi pe femelă sau numărul de descendenţi la 100 de
femele).
În geenral, la cabaline, ca şi la alte specii, caracterele legate de reproducţie

67
au un determinism genetic redus, fiind puternic afectate de factorii de mediu.

7.1.1.3. Caracterele de viabilitate şi rezistenţă la îmbolnăviri

În obiectivul ameliorării este necesar să intre obligativitatea ca


reproducătorii (masculi şi femele) să nu prezinte simptomele unor eredopatii sau
să nu fie purtători ai unor gene letale sau dăunătoare.

7.1.1.4. Caracterele de exterior

Ţinând seama de faptul că particularităţile de exterior joacă la cabaline un


rol esenţial în manifestarea aptitudinilor productive (viteză, tracţiune ş.a.)
menţionăm că asemenea caractere trebuie să constituie obiective ale programelor
de ameliorare.
În primul rând interesează dimensiunile corporale, în general fiind urmărite
talia, perimetrul toracic şi perimetrul fluierului.
În al doilea rând interesează conformaţia corporală care trebuie să fie
specifică particularităţilor de producţie (alergări, tracţiune, sport, sărituri, călărie
de agrement).
Date privind heritabillitatea unor caractere de exterior au fost raportate şi
pentru rasele din ţara noastră. Valorile heritabilităţii estimate la populaţii din
cinci rase din ţara noastră (Arab, Lipiţan, Furioso North Star, Nonius) sunt
prezentate în tabelul 7.
Datele prezentate arată că, în majoritatea lor, caracterele de exterior au un
puternic determinism genetic fiind intens heritabile.
Se constată existenţa unei mari variabilităţi determinată de structuri
genetice diferite ale populaţiilor, precum şi de vârsta animalelor, sexul etc. Se
poate aprecia că heritabilitatea taliei la cabaline variază între 0,15 şi 0,63,
perimetrul toracic între 0,15 şi 0,67, perimetrul fluierului între 0,20 şi 0,46.

Tabelul 7

Valorile heritabilităţii pentru unele caractere de exterior la unele rase din ţara
noastră
(după C.Valea, citat de Popescu-Vifor Ş. şi Mărginean G.)

Rasa
Caracterul Furioso
Arab Lipiţan Ardenez Nonius
NS
Înălţimea la grebăn 0,600 0,650 0,485 0,568 0,505
Înălţimea la crupă 0,436 0,425 0,612 0,344 0,397
Adâncimea 0,618 0,744 0,505 0,454 0,541
toracelui
Perimetrul toracelui 0,660 0,608 0,768 0,622 0,625
Lungimea corpului 0,457 0,755 0,745 0,660 0,538
Perimetrul 0,683 0,687 0,665 0,660 0,778
fluierului
Masa corporală 0,702 0,712 0,697 0,598 0,674
Lungimea crupei 0,687 0,560 0,608 0,298 0,613

68
Cap. 8.

SELECŢIA LA CABALINE
8.1. DIRIJAREA ÎMPERECHERILOR LA CABALINE (“POTRIVIREA
PERECHILOR”)

Orice sistem de ameliorare este eficient atunci când foloseşte concomitent, atât
căi sau mijloace care duc la schimbarea frecvenţei genelor, cât şi căi sau mijloace care
determină modificarea frecvenţei genotipurilor în populaţie.
Dacă selecţia reprezintă principala cale de modificare a frecvenţei genelor,
dirijarea împerecherilor constituie modul sigur de schimbare a frecvenţei
genotipurilor şi de apariţie a unor genotipuri noi în sânul unei populaţii.
În esenţă, dirijarea împerecherilor reprezintă acea verigă a ameliorării care
constă în repartizarea judicioasă în vederea împerecherii, a anumitor femele, la
anumiţi masculi, pentru a obţine descendenţi cu caracterele urmărite prin lucrările de
selecţie.
Potrivirea perechilor reprezintă cea de-a doua etapă a lucrărilor de selecţie şi
face parte integrantă din punct de vedere organizatoric din lucrările de clasare ale
cabalinelor.
Pe baza rezultatelor bonitării şi încadrării în clasele de calitate a cabalinelor de
reproducţie, odată cu lucrările de clasare se întocmesc şi liste de potrivire a perechilor
în vederea ameliorării ulterioare a efectivelor, în direcţia tipului dorit şi pentru
evitarea împerecherilor înrudite (consangvinităţii).
Pentru ca indivizii cu cea mai mare valoare de ameliorare să poată asigura o
nouă generaţie cu indici superiori sau cel puţin egali, “potrivirea şi dirijarea
împerecherilor” trebuie făcută într-un anumit mod, după criterii care să asigure
combinabilitatea de maximă favorabilitate scopului ameliorativ urmărit în populaţie.
Dirijarea împerecherilor îmbracă forme diferite după destinaţia sau scopul
creşterii animalelor. În herghelii se aplică potrivirea individuală neînrudită, de tip
omogen, sau împerecheri înrudite moderat sau îndepărtat, în timp ce în fermele dintr-o
clasă se împerechează cu un reproducător superior cu condiţia să nu fie înrudit
(potrivire neînrudită, heterogenă). Masculul trebuie să fie superior cel puţin cu o clasă
femelelor cu care se împerechează, pentru a asigura un anumit progres genetic la
descendenţi.
Corectarea defectelor de exterior se realizează prin împerecherea cu masculi
care nu au acest defect şi nu prin împerecherea cu un reproducător care posedă
defectul opus, deoarece în acest caz se ajunge la consolidarea în populaţie a defectului
respectiv.
Potrivirea perechilor trebuie să ţină seama de însuşirile de bază urmărite în
procesul de ameliorare (forţă de tracţiune, viteză, etc.).
Potrivirea perechilor trebuie să se facă ţinând seama de vârsta animalelor ce se
împerechează. Cele mai bune rezultate se obţin din împerecherea iepelor de 5-8 ani cu
armăsari între 7-14 ani.
Este indicat ca iepele tinere sau bătrâne să se împerecheze cu armăsari adulţi –
invers armăsari tineri sau bătrâni cu iepe adulte, deoarece animalele tinere nu au
consolidate caracterele, iar la animalele bătrâne scade puterea de transmitere ereditară
a caracterelor.
Cu ocazia potrivirii perechilor trebuie să se ţină cont şi de rezultatele
împerecherilor anterioare între masculii şi femelele din linii sau familii diferite, pentru

69
a se pune în evidenţă valoarea specială de ameliorare a acestora.
Sistemele de împerechere folosite la cabaline

În funcţie de criteriile dirijării potrivirii perechilor, sistemele de împerechere a


indivizilor se bazează pe asemănarea fenotipică sau genotipică a acestora.

8.1.1. Sisteme de împerechere bazate pe asemănarea fenotipică

După gradul de asemănare fenotipică a indivizilor care se împerechează


deosebim sistemul de creştere prin împerecheri omogene şi prin împerecheri
heterogene.
A. Creşterea prin împerecheri omogene. Presupune folosirea la reproducţie a
armăsarilor şi iepelor care au însuşiri asemănătoare caracteristicii rasei, cu scopul de a
obţine produşi care să prezinte calităţile existente la părinţi mai intensificate şi mai
bine consolidate din punct de vedere genetic.
Creşterea prin împerecheri omogene se aplică în toate hergheliile noastre la
rasele perfecţionate (Arabă, Pur sânge englez, Trăpaş, Ghidran, etc.), sub formă de
împerecheri omogene neînrudite sau cu un grad de înrudire îndepărtat.
B. Creşterea prin împerecheri heterogene. Se practică în fermele de producţie
cât şi în cadrul unor herghelii. Ele presupun existenţa unor deosebiri evidente între
caracterele şi însuşirile armăsarilor şi iepelor cu care se împerechează. Armăsarii
provenind din depozitele de armăsari au însuşiri superioare femelelor cu care se
împerechează cu scopul de a transmite în marea masă a cabalinelor potenţialul
productiv superior al acestora, deoarece ei sunt proveniţi din hergheliile pepiniere şi
au un genotip superior pe care se scontează a-l transmite în fermele de producţie sau
crescătorii..
Pentru obţinerea de rezultate bune în procesul de îmbunătăţire a efectivelor de
cabaline, trebuie ca masculii să fie cel puţin cu o clasă superior femelelor cu care se
împerechează.
Creşterea prin împerecheri heterogene se poate folosi şi în cadrul hergheliilor de
stat prin împerecherea între ele a animalelor aparţinând unor linii diferite, de exemplu:
Kaheilan x Saghya; Goral x Pietrosul, etc., cu scopul de a îmbina mai bine la produşi
forţa cu viteza, sau dezvoltarea corporală. Împerecheri heterogene neînrudite se
folosesc la varietăţile Ghidran, Nonius, Furioso North Star şi au ca scop ridicarea
majorităţii animalelor la nivelul plus variantelor. Se împerechează în acest scop
armăsari cu însuşiri superioare cu iepe care au unele defecte de conformaţie,
constituţie sau productivitate scăzută.

8.1.2. Sisteme de împerechere bazate pe asemănarea genotipică

Aceste sisteme presupun potrivirea împerecherilor între indivizi a căror bază


ereditară este asemănătoare. În funcţie de gradul de asemănare genetică dintre
indivizi, împerecherile pot fi înrudite sau neînrudite.
8.1.2.1. Împerecheri înrudite

Împerecherile se consideră înrudite sau consangvine în situaţia în care cei doi


parteneri se aseamănă în privinţa patrimoniului genetic mai mult decât media
indivizilor din populaţie.
Pentru exprimarea gradului de înrudire la cabaline se foloseşte coeficientul de
consangvinitate, metoda generaţiilor libere şi mai frecvent metoda remavelor.

70
La cabaline în mod obişnuit se folosesc împerecheri înrudite cu un grad de
consangvinitate moderat sau îndepărtat. Împerecherile consangvine strânse sau
apropiate s-au folosit în general la consolidarea raselor noi formate şi la crearea unor
linii valoroase.
În felul acesta s-a procedat la formarea calului Pur sânge englez, la Trăpaşul
românesc, la Trăpaşul Orlov la care s-au folosit împerecheri consangvine de tipul II-
III şi uneori chiar II-II, după care s-a revenit la creşterea pe bază de linii cu
consangvinitate moderată sau îndepărtată.
În cadrul hergheliilor de la noi s-au practicat şi se practică în majoritatea
cazurilor împerecheri cu consangvinitate moderată sau îndepărtată respectiv cu cel
puţin 4 generaţii libere.
Împerecheri consangvine apropiate s-au folosit la noi în cazul formării
Trăpaşului românesc şi la rasa Lipiţană, iar în prezent se folosesc la crearea şi
consolidarea calului semigreu românesc şi a calului de sport şa care se aplică
împerecheri de tipul II-II sau chiar II-I, adică fără nici o generaţie liberă.
La aceste rase odată cu consolidarea caracterelor urmărite, se va aplica în
continuare creşterea pe bază de linii şi familii.
Sub raport genotipic, împerecherile înrudite se caracterizează prin modificarea
frecvenţelor de genotip, scăzând genotipurile heterozigote în favoarea celor
omozigote, corespunzător şi progresiv gradului de consangvinitate. Acest lucru poate
afecta fenotipul caracterelor şi însuşirilor indivizilor din populaţie, ducând la apariţia
“depresiunii de consangvinitate”, manifestată prin scăderea vitalităţii şi a capacităţii
de valorificare a nutreţurilor, afectează capacitatea de reproducţie, produce modificări
ale conformaţiei şi duce la apariţia monstruozităţii şi defecte care pot influenţa negativ
capacitatea de producţie a animalelor.
În acelaşi timp împerecherile consangvine fixează şi amplifică capacitatea de
transmitere ereditară a reproducătorilor, de aceea ele au o aplicabilitate practică în
crearea progresului genetic la animale la generaţiile următoare prin creşterea pe bază
de linii şi familii, motiv pentru care trebuiesc aplicate în asociaţie cu o selecţie
continuă se severă a indivizilor şi cu asigurarea unor condiţii optime de creştere şi de
întreţinere.

8.1.2.2. Împerecheri neînrudite

Împerecherile neînrudite au ca efect principal creşterea gradului de heterozigoţie


în defavoarea homozigoţiei, ele sunt opuse consangvinităţii şi se bazează pe apariţia
fenomenului de heterozis.
Aceste împerecheri se practică intens la cabaline atât în scopuri economice
imediate, cât şi în scopul ameliorării unor rase sau populaţii (infuzie, absorbţie,
crearea de rase noi, etc.). Se practică atât la fermele de producţie cât şi la herghelii. Se
urmăreşte ca cei doi reproducători să nu fie înrudiţi între ei, şi în acelaşi timp între ei
să fie o diferenţă de selecţie de cel puţin o clasă în favoarea masculilor, pentru
obţinerea unei descendenţe valoroase. Se practică în acţiunea de ameliorare a cailor
locali cu reproducători valoroşi proveniţi din hergheliile statului.

8.2. METODE DE CREŞTERE

În funcţie de scopul urmărit, de menţinerea şi de consolidarea însuşirilor unei


populaţii, sau de modificarea acestora, se utilizează una din metodele de creştere: în
rasă curată sau prin încrucişare.

71
De fapt, la formarea tuturor raselor sau a varietăţilor s-a folosit creşterea prin
încrucişare, iar apoi, pentru consolidarea caracterelor s-a trecut la creşterea în rasă
curată.
Creşterea în rasă curată se aplică numai la rasele ale căror însuşiri biologice şi
economice ne satisfac, cum sunt: rasa Arabă, rasa Pur sânge englez, Lipiţan, etc., la
care procesul de ameliorare se realizează prin selecţie şi prin potrivirea perechilor.
Când însuşirile şi caracterele unei rase sunt nesatisfăcătoare, sau creşterea altei rase
nu este posibilă din motive obiective, se recurge la creşterea prin încrucişări, în scop
de ameliorare sau cu caracter economic imediat.

8.2.1. Creşterea în rasa curată

Caracteristicile fundamentale ale indivizilor crescuţi după această metodă sunt:


constanţa caracterelor, capacitate mare de transmitere ereditară, asemănarea
pronunţată dintre ascendenţi şi descendenţi, capacitatea de adaptare mai redusă la
condiţiile noi de mediu.
La creşterea în rasă curată se folosesc împerecherile omogene sau heterogene. În
herghelii se practică împerecherea indivizilor cu caractere şi însuşiri fenotipice
asemănătoare generaţie de generaţie, fără practicarea consangvinităţii, ceea ce asigură
obţinerea unor grupe de animale valoroase, asemănătoare unor linii dar fără efectele
negative ale consangvinităţii.
Ca urmare a numărului redus de iepe mame în herghelii şi a faptului că pentru
acestea se reţin 5-6 armăsari pepinieri, în vederea evitării consangvinităţii, se practică
uneori împerecheri heterogene, cunoscute sub denumirea de “împrospătarea de
sânge”, care constă în folosirea la reproducţie a unui armăsar din aceeaşi rasă, însă
aparţinând unei linii diferite, sau chiar făcând parte din aceeaşi linie, însă crescut în
condiţiii ecologice deosebite. Împrospătarea de sânge se face prin schimbare de
produşi între herghelii la rasele care se cresc în 2-3 herghelii, iar la cele care se cresc
într-o singură herghelie împrospătarea se face cu material de import. În acest sens
amintim armăsarii: Maestozo XVII şi Pluto V din rasa Lipiţană importaţi din
Cehoslovacia, Maestozo XVII era descendent în generaţia a III-a din herghelia
Sâmbăta de Jos.
Pentru obţinerea efectului maxim de eficienţă în ameliorare, creşterea în rasă
curată are la bază creşterea pe bază de linii şi familii, prin care se urmăreşte
transformarea unor însuşiri individuale în însuşiri colective.
În cadrul tuturor raselor şi varietăţilor crescute în ţara noastră, creşterea lor se
bazează pe ameliorarea liniilor şi a familiilor existente şi crearea unora noi cu
valoarea biologică mai bună. În acest sens amintim liniile: Dahoman, Shaghy
Seklavy, Hadban, Koheilan la rasa Arabă; Goral, Prislop, Pietrosu, Hroby, etc. la rasa
Huţulă; liniile 29, 31, 36 la Nonius ş.a.
Durata liniilor este determinată de valoarea şi asemănarea descendenţilor cu
caracteristicile sau cu standardul liniei imprimat de întemeietorul ei şi de existenţa
unor continuatori de linie care să asigure acest deziderat. În cazurile când
continuatorii sunt mai valoroşi decât liniile din care provin, sau întrunesc unele
însuşiri utile aparte, pot deveni fondatorii unei noi linii, cu acţiune proprie distinctă,
cum este spre exemplu cazul armăsarului Prislop din rasa Huţulă.
Pentru evitarea consangvinităţii prea apropiate şi pentru a dispersa însuşiri în
populaţie, se recurge la crosul dintre linii. Ambele procedee de creştere se succed
alternativ, asigurând pe de o parte dezvoltarea eredităţii şi consolidarea ei pe trepte
superioare, iar pe de altă parte, posibilitatea nelimitată de îmbunătăţire a raselor, sau

72
de modificare a acestora în sensul dorit. Crosul dintre linii atrage după sine crearea de
noi linii, care parcurg cele trei etape caracteristice privind întemeietorul de linie,
fixarea şi consolidarea însuşirilor respective, menţinerea şi perfecţionarea însuşirilor
valoroase imprimate, practicând o selecţie riguroasă în cadrul liniei, după care
urmează în timp recombinarea între linii, acţiune care se continuă în funcţie de
necesităţi. Din numeroasele exemple ce se pot da în acest sens amintim linia Ouşor
din rasa Huţulă, care îşi are originea în liniile Hrobyy şi Goral, linia Prince d’Orange
desprinsă din linia Saint-Simon la Pur sânge englez, ş.a.
În cadrul liniilor cu indivizi numeroşi se poate practica creşterea pe sub linii,
care după câteva generaţii se pot recombina, asigurând astfel puritatea liniei şi evitând
pericolul consangvinităţii. Un asemenea exemplu îl întâlnim în cadrul liniei Koheilan,
unde subliniile Koheilan VIII, XIII, XIV provin din armăsarul Koheilan VI.
În cadrul liniilor, la toate hergheliile se practică creşterea şi pe bază de familii.
Dintre cele mai valoroase familii amintim: la rasa Trăpaşă familia Trixie (1’26’’/km),
care în trei generaţii succesive a dat 11 iepe mame; familia Margaret (1’24’’/km),
familiile Potcoavă, Naiba, Suova la rasele Pur sânge englez; familia Gazal V,
Koheilan VIII, Koheilan IX la rasa Arabă.

8.2.2. Creşterea prin încrucişare

Creşterea prin încrucişare este o metodă curent folosită în creşterea cabalinelor,


fiind aplicată sub diferitele ei forme cu deosebită eficienţă în vederea ameliorării unor
rase cu însuşiri morfo-productive mai puţin satisfăcătoare, pentru crearea de noi rase
şi chiar pentru satisfacerea unor nevoi de interes economic imediat.
În funcţie de scopul urmărit, prin încrucişare se împerechează indivizi din două
sau mai multe rase, respectiv se asigură combinabilitatea unor gameţi cu structură
genetică diferită, ceea ce are ca efect o creştere a heterozigoţiei printr-o mai
accentuată variabilitate a însuşirilor, îmbogăţeşte baza ereditară a produşilor, creşte
variabilitatea, capacitatea de reproducţie, de producţie şi productivitatea acestora,
mărind în acelaşi timp plasticitatea şi adaptabilitatea lor.
Având un caracter invers consangvinităţii, se manifestă prin slăbirea
conservatorismului ereditar şi creşterea variabilităţii, deschizând posibilitatea de a
crea însuşiri noi, tipuri sau rase noi, care apoi pot fi statornicite prin creşterea în rasă
curată.
Metodele de încrucişare folosite urmăresc în principal la cabaline ameliorarea
raselor sau a varietăţilor de cabaline existente şi satisfacerea unor interese de ordin
economic imediat şi din această cauză pot fi:
încrucişări folosite în scopul ameliorării raselor;
încrucişări folosite în scopuri economice.
Metodele de încrucişare folosite în scopul ameliorării raselor sunt de trei feluri:
- de absorbţie;
- de infuzie;
- pentru formare de rase noi.

Încrucişarea de absorbţie (de transformare) se practică în scopul transformării


radicale a unei rase cu însuşiri morfo-productive mai puţin valoroase, păstrând o parte
din genofondul său, încât tipul sau noua rasă creată să se deosebească prin câteva
particularităţi de rasa amelioratoare.
Metoda constă în împerecherea armăsarilor din rasa amelioratoare cu femele de
rase de ameliorat şi apoi cu metişii rezultaţi pe o durată de cel puţin 4-5 generaţii,

73
după care se pot înmulţi în sine.
În acest fel, genele unei rase se înlocuiesc treptat cu genele rasei

Fig1. Schema încrucişării de absorbţie la calul local de munte


R1 - cal local de munte; R2 – rasa Huţulă

amelioratoare în proporţie de 50% în F1, 75% în R1, 93,75% în R3, ş.a.m.d..


Încrucişarea de absorbţie se practică asupra întregului material (genetic) cabalin
din vechile rase autohtone folosind conform planului naţional de zonare diferite rase
culturale, ceea ce a dus la formarea unor tipuri noi tranziţii, exemplu: ameliorarea
calului bănăţean cu Nonius, dobrogean cu Arab a calului de munte cu Huţul, ş.a.
Încrucişarea de infuzie constituie o metodă de ameliorare şi constă în
împerecherea unei grupe de iepe dintr-o rasă cu armăsar din altă rasă, cu scopul de a
ameliora două însuşiri: viteza, puterea de tracţiune, sau a corecta unele defecte. Pentru
a obţine rezultate bune este necesar ca armăsarul care se foloseşte să aibă însuşirea
care urmează a fi îmbunătăţită foarte bine reprezentată şi consolidată. Această
încrucişare se face o singură dată sau se repetă după un anumit număr de generaţii,
când însuşirile imprimate se pierd sau reapar cele nedorite. La noi această metodă s-a
folosit la varietatea

Nonius, care a fost infuzată cu armăsari Trăpaşi (Vivat II) pentru remedierea
temperamentului, a impulsului nervos, îmbunătăţirea vitezei, corectarea defectelor de
mers. În prezent la Nonius se practică infuzia cu Pur sânge englez odată la patru
generaţii pentru realizarea aceloraşi scopuri.
La varietatea Ghidran se practică încrucişarea de infuzie alternativ repetată cu
rasele Arabă şi Pur sânge englez şi constă în aceea că după 2-3 generaţii de creştere în
sine se infuzează alternativ cu o rasă sau alta, cu scopul menţinerii în limitele timpului
dorit a jumătăţii de sânge.
La cabaline se poate folosi şi infuzia de sânge din aceeaşi rasă, dar crescută în
condiţii de mediu diferite (împrospătarea de sânge). Dar aceasta nu trebuie confundată
cu încrucişarea de infuzie, ex: rasa Arabă se infuzează cu rasa Arabă poloneză,
Huţulul cu rasa Huţulă din Cehia, etc., cu scopul de a evita consangvinitatea şi a
corecta unele neajunsuri.

74
Fig.2. Schema încrucişării de infuzie la calul Nonius
R1 – Nonius; R2 – Pur sânge englez

Încrucişarea pentru formarea de rase noi este determinată de necesitatea


înlocuirii unei rase vechi, ce nu poate fi îmbunătăţită, sau urmărim obţinerea unui tip
nou care să întrunească însuşirile specifice ale unor rase ce nu se pot creşte în
condiţiile specifice unui teritoriu.
Schemele de încrucişare sunt complexe, fiind determinate de tipul pe care-l
dorim, de alegerea raselor, care pot contribui la crearea lui, de combinabilitatea şi de
transmiterea însuşirilor urmărite în generaţiile următoare. Pe parcursul timpului au
fost create numeroase rase, dintre care la noi mai recent amintim: Calul semigreu
românesc, Trăpaşul românesc, Calul de sport.
Metodele de încrucişare în scopuri economice imediate cuprind metode prin
care se urmăreşte obţinerea unor indivizi cu însuşiri productive şi economice bune
într-un interval de timp scurt. Dintre aceste două metode, la cabaline se foloseşte
numai încrucişarea de primă generaţie, încrucişarea alternativă fiind folosită foarte
rar, iar cea de rotaţie neavând utilitate practică.
Încrucişarea de primă generaţie sau industrială s-a folosit la noi în perioada
anilor 1920-1940 cu precădere în Banat şi Crişana, unde cu armăsarii din rasele grele
şi semigrele importaţi s-a urmărit prin încrucişări de primă generaţie, obţinerea unui
cal semigreu destinat lucrărilor agricole şi transportului.

Fig. 3. Schema încrucişărilor industriale dintre Trăpaş şi Ardenez

75
S-au folosit armăsari din rasele: Perseronă, Buloneză, Brabansonă, Clydesdale,
etc. Rezultatele cele mai bine s-au obţinut cu armăsari ardenezi.
La noi în ţară se practică încrucişarea dintre Trăpaş (R1) şi Ardenez (R2) sau
iepe locale ameliorate (R1 şi armăsari ardenezi (R2), metişii obţinuţi la prima generaţie
fiind foarte buni pentru muncă, având viteză bună şi forţă de tracţiune mare.
Încrucişarea alternantă. Această metodă de încrucişare urmăreşte manifestarea
şi valorificarea fenomenului de heterozis ca şi în încrucişarea simplă, însă se practică
rar la cabaline. Din punct de vedere tehnic presupune folosirea la încrucişări a două
rase ameliorate. Metişii de prima generaţie sunt utilizaţi în cea mai mare parte pentru
muncă sau sport, o mică parte din iepele metise se împerechează cu armăsari din rasa
din care se folosiseră la prima încrucişare femelele şi procesul continuă alternativ
pentru a asigura o permanentă heterozigoţie.
Încrucişarea alternantă s-a practicat între Trăpaş x Ardenez pentru obţinerea
unui cal semigreu, însă nu are perspective de folosire.
Hibridarea interspecifică. Reprezintă reproducerea dintre specii înrudite într-un
anumit grad din punct de vedere taxonomic.
În această grupă se cuprind hibrizii: Eqvus mullus, Eqvus hinnus, zebroizii
(zebrili şi zebruli) ale căror caracteristici şi particularităţi au fost prezentate într-un
capitol anterior.

76
Cap. 9.

ÎNTREŢINEREA ŞI FOLOSIREA ARMĂSARILOR


ŞI A IEPELOR DE REPRODUCŢIE
9.1. HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA
ARMĂSARILOR DE PRĂSILĂ

Producţia principală a unui armăsar de reproducţie este sperma.


La montă un armăsar ejaculează 50-100 cm3 de spermă. Cantitatea şi calitatea
acesteia depinde de condiţia în care se găseşte armăsarul.
În timpul campaniei de montă armăsarii trebuie ţinuţi în condiţii de reproducţie.
Prin condiţie de reproducţie se înţelege o stare de întreţinere bună, sănătate deplină,
poftă de mâncare şi de muncă, instinct genezic normal. Factorul principal care
influenţează condiţia unui armăsar de prăsilă este hrana. Armăsarul are nevoie în
hrană de proteine, săruri minerale şi vitamine. Lipsa sau cantitatea redusă a acestora
se răsfrânge asupra comportamentului sexual şi al spermatogenezei, asupra calităţii
produşilor obţinuţi şi a indicilor de reproducţie.
Armăsarii subalimentaţi manifestă un apetit sexual diminuat, se epuizează uşor
când sunt folosiţi la montă, au o producţie spermatică mai redusă, fecunditate mai
scăzută şi greutatea corporală a mânjilor născuţi este mai mică.
Nici supraalimentaţia nu este indicată, mai ales dacă este asociată cu o
gimnastică funcţională mai redusă. Armăsarii devin molatici, leneşi, manifestă reflexe
sexuale şterse.
În perioada de repaus, armăsarii de reproducţie adulţi trebuie să primească 1,6
UN/100 kg greutate vie şi 95-100 g PD, 5 g Ca, 4 g P, 13 mg caroten/UN,, hrana se
suplimentează la 1,8-2 UN pe 100 kg greutate vie şi 120-130 g PD, 6 g Ca, 5 g P, 30
mg caroten/UN, atât în perioada de pregătire pentru montă, cât şi în perioada de
montă propriu-zisă.
Cerinţele de hrană ale armăsarilor de reproducţie se stabilesc în funcţie de tipul
de aptitudine, rasă, dezvoltare corporală şi intensitatea de folosire la reproducţie.
Un rol important pentru asigurarea normală a funcţiei de reproducţie îl are
echilibrarea raţiei, în ceea ce priveşte necesarul de UN, proteină digestibilă, săruri
minerale şi vitamine, pentru asigurarea producerii unei sperme de calitate şi în
cantitate corespunzătoare.
După instrucţiunile Regiei Naţionale a Creşterii calului, necesarul zilnic pentru
armăsarii de 500 kg greutate vie în sezonul de montă sunt de 9,7 UN/zi, iar în sezonul
de repaus de 7,9 UN/zi. La armăsarii în sezonul de repaus în perioada de refacere a
organismului se pot acorda în plus 1,5-2 UN/zi, în funcţie de starea de întreţinere.
Unui armăsar de talie mijlocie, în funcţie de greutatea corporală, i se poate da
zilnic 10-12 kg fân, iar unuia din rasele grele până la 16 kg.
Pe timpul verii, armăsarilor li se dă la grajd 10-15 kg masă verde cosită. Este
preferabil ca armăsarii să fie ţinuţi pe păşuni îngrădite, unde pot face mişcare în aer
liber şi sub acţiunea razelor solare. Ca supliment în timpul montei se dau morcovi,
lapte smântânit 6-7 litri sau 4 bucăţi de gălbenuşuri de ou, sau nutreţuri de origine
animală (200-300 g făină de carne sau făină de peşte).
În perioada când nu montează, concentratele în raţia armăsarilor se reduce la 3-5
kg, în funcţie de rasă şi de efortul de muncă prestat.
Suplimentul mineral se dă în cantitate de 90-120 g/zi, fiind alcătuit din făină de

77
oase, cretă furajeră şi sare în părţi egale.
Raţia zilnică se administrează în 4 tainuri, iar ordinea de administrare este: fân,
apă, concentrate, fân, apă. Dacă monta are un caracter sezonier, armăsarii trebuie
pregătiţi cu 1-1,5 luni înainte, deoarece influenţa favorabilă a alimentaţiei asupra
spermatogenezei se resimte numai după 2-3 săptămâni.
Raţia în concentrate se administrează în 3 tainuri, totdeauna după o oră de la
adăpare, tainul principal administrându-se la prânz.
Norma de îngrijire este de 3-4 armăsari pentru un îngrijitor (călăreţ).
Pentru un armăsar igiena corporală este riguros păstrată.
Zilnic se execută pansajul (operaţiunea de ţesălare, periere, ştergere cu buretele
sau cu cârpa, etc.). Pansajul se execută de regulă dimineaţa, după consumarea
primului tain. Armăsarul se ţesală pe regiunile murdare, dar acoperite de muşchi;
periatul se face pe toate regiunile corporale pentru a scoate murdăria din piele şi păr.
Scopul pansajului îl reprezintă îndepărtarea prafului şi murdăriei de pe corpul
armăsarului, activizarea funcţiei pielii, precum şi întreţinerea şi stimularea funcţiilor
vitale, inclusiv a funcţiei de reproducţie.
Pansajul se face după mişcare şi după montă. Vara, când condiţiile atmosferice
permit, transpiraţia şi praful se pot spăla cu apă încălzită la soare.
Pentru îndepărtarea prafului şi realizarea unui luciu al părului se foloseşte o
bucată de pătură (ghebrea) care se trece pe suprafaţa corpului în direcţia firului de păr.
Curăţirea orificiilor naturale se face cu ajutorul unui burete, iar coama şi coada
cu pieptenele şi peria. Curăţenia corporală se execută după ce armăsarii execută
programul zilnic de mişcare, sau sunt puşi la muncă, după îndepărtarea transpiraţiei şi
uscarea corpului prin buşumare cu şomoiog de paie.
O atenţie deosebită trebuie acordată îngrijirii copitei (spălată, curăţată, ungere
periodică, corectată).
Corectarea copitei se va face sub supravegherea medicului veterinar, care va lua
măsuri de corectat sau potcovit ortopedic, în funcţie de eventualele modificări
apărute, precum şi de efectuat tratamentul tuturor afecţiunilor podale constatate.
Pentru menţinerea condiţiei de reproducător, gimnastica funcţională zilnică este
obligatorie. Mişcarea se face zilnic prin călărie câte o oră pentru menţinerea stării
generale, se face şi după montă pentru zvântarea animalului şi pentru liniştirea
acestuia. Dacă armăsarul execută două monte pe zi, se fac două reprize de mişcare pe
distanţa de 8-9 km călare sau 5-6 km la tracţiune în alură de pas, alternând cu trapul.
Mişcarea se execută înainte de montă. Durata mişcării ordonate este de cel puţin două
ore.

Adăpostirea animalelor
Adăposturile pentru armăsarii pepinieri sunt separate de celelalte categorii de
cabaline (grajdul pentru armăsarii pepinieri), iar în unităţile de producţie sunt ţinuţi în
boxe individuale la capătul grajdului. Adăpostirea se face în boxe individuale de 4x4
m sau 3,5 – 4,5 m. Aceste boxe au perete plin (beton sau cărămidă) până la înălţimea
de 1,5-1,7 m, supraînălţat cu grilaj de fier beton până la 2,5-3 m, pentru ca armăsarii
să comunice între ei. Pardoseala boxelor este din pământ bătut şi acoperit cu aşternut
de paie care se primeneşte zilnic şi care se schimbă periodic (săptămânal). Boxele au
câte o uşă laterală de 1,35 m care se deschide în afară sau poate fi glisantă. În interior,
boxele sunt prevăzute cu iesle montate la un colţ al boxei şi la înălţimea de 90-120
cm, de tip chiuvetă pentru administrarea concentratelor, iar apa se asigură prin
adăpători automate. Armăsarii se întreţin dezlegaţi şi nepotcoviţi.
În depozitele de armăsari, reproducătorii masculi sunt întreţinuţi legaţi cu două

78
lanţuri pe unul sau două rânduri în standuri largi de 1,6-1,9 m, lungi de 3 m, despărţiţi
de stănoage mobile în lungime de 2,5-3 m.
Condiţiile de microclimat sunt următoarele: temperatura 8-12C, umiditatea
relativă 60-65%, viteza curenţilor de aer sub 1 m/sec vara şi 0,2-0,5 m/sec iarna,
amoniacul < 0,02%, bioxidul de carbon <0,2, H2S <0,1%.
În orice anotimp, în funcţie de condiţiile atmosferice, armăsarii se pot scoate la
aer, în padocuri individuale de minim 50-60 m2.
La cabaline se utilizează pe scară largă sistemul de montă naturală, iar ca
metodă, monta supravegheată (la mână). Încărcătura armăsarului pe sezonul de montă
este următoarea: armăsari tineri sub 5 ani 15-30 iepe, armăsari bătrâni peste 15 ani 20-
30 iepe, armăsari adulţi 60-70 iepe pe sezonul de montă sezonieră, sau 100-120 iepe
anual când monta este eşalonată pe tot parcursul anului. În cazul fiecărei iepe
repartizate pe perioada căldurilor, armăsarul se utilizează de 3-4 ori.
Regimul de folosire săptămânal este următorul: armăsarii tineri şi bătrâni 4-5
zile, cu 2-3 zile repaus, iar armăsarii adulţi 5-6 zile cu 1-2 zile repaus.
Regimul zilnic de folosire a armăsarilor depinde în mare măsură de vârsta
acestora şi de sezonul de montă. Armăsarii tineri efectuează o singură montă pe zi, iar
cei adulţi pot efectua şi două monte pe zi, dar la interval de 8-10 ore.
Însămânţarea artificială la cabaline este indicată a se folosi în scop sanitar şi în
cazul armăsarilor testaţi după descendenţi şi care s-au dovedit intens amelioratori. În
cazul folosirii însămânţărilor artificiale se pot repartiza 250-300 iepe la un armăsar,
dintr-un ejaculat însămânţându-se circa 7 iepe.
Folosirea armăsarilor la reproducţie se face după apariţia pubertăţii, la rasele
grele la 2,5 ani, la Pur sânge englez şi Trăpaş la 3 ani, iar la jumătate sânge la 3,5-4
ani.
Longevitatea folosirii la reproducţie este mai mare la rasele uşoare, pe când la
rasele grele instinctul sexual începe să se diminueze la 13 ani şi devin improprii la 16-
18 ani.
Durata de folosire a armăsarilor este determinată de calitatea produşilor săi.
După vârsta de 12 ani, calitatea produşilor începe să scadă. Vârsta maximă de folosire
la reproducţie este de 18-20 de ani.
La herghelia Izvin, armăsarul Nonius 65 a fost folosit la montă până la vârsta de
25 de ani.

9.2. HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA IEPELOR GESTANTE

Iapa montată, la care nu se mai repetă căldurile, este considerată gestantă.


Durata gestaţiei este în medie 340 de zile (11 luni şi 10 zile), cu limite normale
cuprinse între 330-350 de zile şi limite extreme cuprinse între 307-400 de zile.
Semnele gestaţiei sunt multiple: iapa refuză armăsarul, devine mai liniştită, mai
blândă, manifestă tendinţe de îngrăşare. La iepele cu mânz se diminuează secreţia
laptelui, se dezvoltă abdomenul.
Prin explorare rectală, începând cu 4-5 săptămâni de la fecundare, se poate palpa
cornul uterin gestant. Gâtul uterin este rigid şi deviat spre dreapta sau spre stânga,
pliurile floarei involte de asemenea sunt rigide şi contopite încât nu se disting,
orificiul gâtului uterin este astupat cu un dop de mucus caracteristic.
În unităţile de producţie S.A. sau asociaţii agricole, iepele gestante pot fi
utilizate la muncă. În ultimele 3-4 luni de gestaţie ele trebuiesc puse însă la munci
uşoare, norma de muncă reducându-se la ¾ şi apoi la ½.
În ultima lună iepele se folosesc la munci mai uşoare pe distanţe mici cu pauze

79
mari, iar în ultimele două săptămâni trebuiesc scutite complet de muncă.

Hrănirea iepelor gestante


Hrănirea, acest important factor de mediu, condiţionează şi la iepele gestante
numărul de produşi prin procentul de natalitate, sănătatea noului născut, precum şi
sănătatea şi reluarea funcţiei de reproducţie a iepelor după fătare. Hrănirea poate avea
un rol important în evitarea avortului neinfecţios prin: folosirea unor raţii echilibrate
în toţi principii nutritivi, administrarea unor furaje mai puţin voluminoase (fără plante
mucegăite, toxice sau otrăvitoare).
Prin hrănirea iepelor gestante trebuie să se asigure o stare bună de întreţinere
pentru a se obţine mânji bine dezvoltaţi, sănătoşi şi viguroşi. Greutatea corporală a
iepelor în timpul gestaţiei sporeşte îndeosebi în partea a doua a acesteia cu 20-25%,
spor care se datorează creşteri greutăţii fătului, creşterii şi dezvoltării uterului,
acumulării lichidelor fetale, precum şi depunerii de rezervă de hrană în organism.
Un mânz la naştere cântăreşte 40-50 kg, pentru creşterea şi dezvoltarea normală
a acestuia în perioada intrauterină raţia trebuie să fie îndestulătoare cantitativ şi
echilibrată calitativ în ceea ce priveşte elementele nutritive care o compun.
În raţie trebuie să se găsească îndeosebi proteine, săruri minerale şi vitamine. În
corpul mânjilor la naştere se găseşte o cantitate de 6-9 kg proteine. Pentru a asimila
aceste substanţe iapa trebuie să consume în timpul unei perioade ge gestaţie 9-13 kg
proteine pe lângă proteina necesară metabolismului de întreţinere.
Cel mai bun regim pentru iepele gestante este întreţinerea la păşune care asigură
hrană de calitate şi mişcare. De asemenea, păşunea asigură şi necesarul de săruri
minerale pentru formarea şi dezvoltarea scheletului. Raportul cel mai bun dintre
calciu şi fosfor este 2:1.
Vitaminele au, de asemenea, rol foarte important în desfăşurarea procesului de
creştere şi de formare îndeosebi a scheletului. Vara ele se asigură prin păşune, iarna
prin morcovi roşii care conţin cantităţi mari de caroten sau prin grăunţe încolţite, fân
vitaminic, etc. Stabilirea necesarului de hrană se face diferenţiat, în funcţie de rasă,
masa corporală, starea de întreţinere, vârstă. Pentru iepele tinere care nu şi-au terminat
creşterea, raţia stabilită se majorează cu 1-2 UN. În timpul gestaţiei iapa creşte în
greutate cu 20-25%.
După E.Pălămaru, pentru fiecare kg spor de creştere în greutate o iapă trebuie să
consume în plus 4-4,5 UN, acest spor se realizează începând cu luna 4-5 de gestaţie.
Pe întreaga perioadă de gestaţie o iapă trebuie să consume în plus peste
necesarul de întreţinere şi muncă circa 200-300 UN, adică zilnic 2-3 UN cu 100-130 g
PD pentru fiecare kg spor.
În funcţie de greutatea corporală iepele trebuie să primească zilnic în raţie 60-
100 g calciu şi 30-50 g fosfor.
Pe timpul iernii hrana de bază a iepelor gestante o reprezintă fânul de
leguminoase şi concentratele. Fânul de lucernă singur poate produce uneori tulburări
digestive, de aceea acesta trebuie amestecat cu fân de graminee sau paie.
Nutreţul murat se poate da numai în cantităţi mici şi în prima parte a gestaţiei,
căci este acid şi împiedică metabolismul substanţelor minerale. Nutreţurile se dau în
4-5 tainuri pentru ca masa alimentară să nu preseze asupra fătului. Dacă iepele sunt în
prima parte a gestaţiei şi sunt folosite la muncă raţia se majorează cu 25-30%.
La o iapă de 500 kg se folosesc raţii care să asigure 10 UN şi 1000 g PD. La o
iapă de 700 kg se asigură o raţie ce conţine 14 UN şi 1400 g PD, fânul reprezintă în
raţie 1,2-1,5 kg la 100 kg masă corporală. Cu 8-10 zile înainte de fătare se reduc
normele de hrană şi se suprimă nutreţurile suculente pentru prevenirea edemului

80
mamar. De asemenea, se reduc concentratele, în special cele bogate în proteină. La
iepele gestante trebuie avut grijă ca prin hrănire să se evite cauzele care ar provoca
avirt: apa rece, furajele alterate, mucegăite, îngheţate, să se evite loviturile care
provoacă traumatisme.
Vara, iepele gestante fără mânji primesc 2,5 kg concentrate, restul fiind asigurat
de masă verde şi fân administrat la grajd dacă masa verde nu este suficientă.

Îngrijirea iepelor gestante


Pe timpul iernii întreţinerea igienei corporale a iepelor gestante se face întocmai
ca pentru armăsari, iar pe timpul verii aceste îngrijiri se înlătură complet, fiind
înlocuite cu factori naturali (vânt, soare şi ploaie), rezumându-se doar la îndepărtarea
noroiului sau a altor impurităţi care ar putea deveni supărătoare pentru organism.
Periodic se efectuează curăţirea copitei prin scurtarea peretelui copitei şi
corectarea formei copitei pentru a evita cauzele favorizante ale defectelor de aplomb
(iepele fiind ţinute nepotcovite).
Mişcarea animalelor este obligatorie vara la păşune, iarna la călărie, în două
reprize pe distanţa de 3-5 km, animalele mergând la pas. Trebuie avut grijă ca traseul
să nu fie alunecos pentru a evita căzăturile şi prin aceasta pierderea sarcinii. După
efectuarea mişcării iapa se introduce în grajd şi se buşumează.

Întreţinerea iepelor de reproducţie


Întreţinerea iepelor de reproducţie are la bază aceleaşi principii generale arătate
la întreţinerea armăsarilor de reproducţie. În herghelii iepele din toate rasele,
exceptând rasele grele şi semigrele, se exploatează exclusiv pentru prăsilă.
Iepele din rasele grele şi semigrele pot fi utilizate şi la tracţiune în herghelii, cu
condiţia prestării unui efort maxim de ½ - 2/3 din norma de lucru.
În unităţile economice, iepele apte de reproducţie şi corespunzătoare sub aspect
zootehnic, se folosesc în ambele scopuri: muncă şi reproducţie.
Tehnologia de întreţinere şi exploatare influenţează în mod direct performanţele
reproductive, vitalitatea, ritmul de creştere şi dezvoltarea produsului în perioada
prenatală şi postnatală.
Adăposturile sunt construite în sistem hală, cu lăţimea de 10 m şi o lungime
variabilă în funcţie de numărul iepelor din adăpost, de la 40-100 capete, lăţimea unui
loc 1,5-1,7 m. Ferestrele adăpostului sunt dispuse la 1,8-2 m înălţime. Adăposturile
sunt prevăzute cu jgheaburi de furajare din beton, largi de 60 cm la partea superioară
şi de 40 cm la partea inferioară, având adâncimea de 35-40 cm. Adăposturile sunt
prevăzute cu adăpători individuale cu nivel constant sau în lipsa acestora cu jgheab
comun de adăpare situat la mijlocul adăpostului. Suprafaţa de adăpost este de 5-6 m2
de iapă, în cazul întreţinerii în sistem legat, şi 9-12 m în cazul întreţinerii libere.
Podeaua poate fi din pământ bătut sau din zgură tasată pe toată suprafaţa şi
lipsită de rigole de scurgere a urinei, în cazul întreţinerii libere a animalelor, sau
pavate cu cărămidă sau asfalt cu rigole de scurgere în cazul întreţinerii legate a
animalelor la iesle.
Volumul de aer pentru 24 de ore este de circa 30 m3 pentru o iapă gestantă şi de
40-50 m3 pentru o iapă în lactaţie.
Microclimatul din grajd este foarte important, mai ales când există mânji sugari.
Temperatura în adăpost trebuie să fie de 12-15C, viteza curenţilor de aer 0,1-0,3
m/sec iarna şi 0,3-0,5 m/sec vara, NH3< 0,026%, CO2<0,02%, H2S<0,15%. O atenţie
deosebită trebuie acordată indicelui de luminozitate 1/10, mai ales la nivelul capului,
întrucât se consideră că lumina are un rol determinant în activitatea de reproducţie,

81
deşi experienţele cu iluminatul la capul iepelor a dat rezultate neconcludente.

9.3. HRĂNIREA ŞI ÎNGRIJIREA IEPELOR


ÎN LACTAŢIE

În primele luni după naştere, laptele matern este hrana de bază a mânzului. De
aceea, iepele cu mânz trebuie bine hrănite şi îngrijite, deoarece trebuie să producă o
cantitate suficientă de lapte şi în cele mai multe cazuri să facă faţă şi gestaţiei
următoare.
Iepele sunt ţinute în hale comune, în grupe mici, în raport cu vârsta mânjilor,
fiind necesari să se asigure câte 12-16 m2 pentru fiecare iapă cu mânz. Podeaua halei
este de obicei din pământ bătut, mai rar din cărămidă, pe care se pune un strat gros de
paie. În adăpost trebuie să se asigure o temperatură de 12C.
Plimbarea se asigură zilnic, la culoarele de mişcare, câte o oră în două reprize.
Vara, iepele cu mâji după 2-3 săptămâni se scot la păşune.

Hrănirea iepelor în lactaţie


Ca şi la iepele pline, raţia iepelor cu mânz trebuie să fie bogată în proteine,
săruri minerale şi vitamine. Dacă sezonul este prielnic, cel mai bun regim pentru iapa
cu mânz este păşunatul. Iarba verde, mişcarea, aerul curat şi soarele favorizează
secreţia laptelui. Ca supliment se poate administra un amestec de concentrate (ovăz,
orz, tărâţe, şroturi, mazăre) şi fân de bună calitate. Lactaţia propriu-zisă se instalează
la 5-6 zile după fătare, laptele matern fiind unica hrană a mânzului în primele 20-25
de zile după naştere. Cantitatea laptelui ingerat ca şi numărul alăptărilor în decurs de
24 de ore variază odată cu înaintarea în vârstă a mânzului, de la 2-2,5 kg în primele 6
zile după naştere, până la 10-12 kg în primele două luni de alăptare. În primele zile,
mânzul suge foarte des (30-40 de ori, până la 100 de ori), suptul repetat fiind un bun
excitant al secreţiei glandei mamare.
În ceea ce priveşte producţia de lapte, nu toate iepele au acelaşi nivel productiv,
lucru ce se poate constata uşor în practică, după modul cum se dezvoltă mânjii.
Zilnic, o iapă produce 8-15 l lapte.
Iepele din rasa Orlov produc pe 6 luni circa 1600 kg lapte, cele Arabe
(Moldoveanu, 1971) produc 1200-1400 kg, iar cele grele (Ardeneze) 2200-2400 kg.
În cazul unor rase selecţionate pentru producţia de lapte, cum sunt rasa Kazahă şi
Kirchiză, producţia de lapte poate depăşi chiar 2500 kg.
Cantitatea de nutreţuri pentru iepele în lactaţie se stabileşte pe baza necesarului
pentru raţia de întreţinere, după producţia de lapte, starea de întreţinere şi după efortul
prestat, în cazul iepelor de muncă.
Pe lângă raţia de întreţinere calculată în raport cu greutatea corporală, se adaugă
0,3-0,35 UN şi 30-35 g PD/UN pentru fiecare litru de lapte produs: câte 1-2 UN şi
câte 90-100 g PD/UN în cazul iepelor în creştere, suplimentul corespunzător lunii de
gestaţie şi câte o unitate nutritivă şi 80-90 g PD pentru fiecare 300.000 kgm în cazul
iepelor care muncesc.
În structura raţiei se recomandă nutreţurile care favorizează secreţia de lapte. Pe
lângă necesarul de UN şi PD iapa mai trebuie să primească zilnic câte 7-8 g calciu şi
4-5 g fosfor pentru fiecare UN, precum şi vitaminele A şi D. Iepele slabe primesc
zilnic un supliment de 1-2 UN până ajung la o stare bună de întreţinere.
Exemplu de raţie: fân de livadă 6 kg, fân de leguminoase 4 kg, ovăz 3 kg, tărâţe
de grâu 1 kg sau turte de floarea soarelui, morcovi furajeri 2 kg.
Iepele în lactaţie trebuie să primească zilnic următoarele furaje: fânuri 8-10 kg,

82
paie ovăz 4-5 kg, sfeclă furajeră sau morcovi 5-6 kg, concentrate 3-6 kg (ovăz,
mazăre, şroturi), iar pe timpul verii 30-40 kg masă verde şi 3-4 kg concentrate.
Furajele care se administrează iepelor în lactaţie şi gestaţie sunt asemănătoare cu
cele ale iepelor în gestaţie dar se dau în cantităţi mai mari. Concentratele se dau sub
formă de amestec, ca şi la iepele gestante, dar cu altă structură (ovăz 40%, orz 25%,
porumb 20%, mazăre, tărâţe 15%).
În funcţie de sezon se recomandă următoarea raţie pentru iepele în lactaţie şi
care sunt gestante:

Vara Iarna
Masă verde 32 kg
Concentrate 2,5 kg Fibroase 10 kg
Din care: Din care:
 ovăz 1 kg  fân leguminoase 4 kg
 orz 1 kg  fân graminee 4 kg
 porumb 0,5 kg  paie ovăz 2 kg
 supliment 150 g  suculente 6 kg
mineral  concentrate: 3 kg
din care:
- ovăz 1,5 kg
- orz 0,5 kg
- porumb 1 kg
- supliment mineral 150 g

Raţia se administrează în trei tainuri zilnice, dintre care cel mai voluminos este
tainul de seară. Adăparea se face, de asemenea, de trei ori/zi.

Îngrijirea şi întreţinerea
Iepele în lactaţie se ţin 10-15 zile în boxa de fătare, apoi cele din herghelii se
duc în halele de iepe mame în compartimente aparte, în grupuri de 7-10 capete, cu
mânjii lor, până la vârsta de o lună, după care regruparea se poate face pe loturi şi mai
mari de 15-20 capete.
Este necesar ca zilnic iepele şi mânjii să execute mişcarea, la început câte 5-10
minute, începând cu a 9-a zi de viaţă, iar mai târziu când se apropie înţărcarea
mişcarea durând până la 30 de minute. Mişcarea se efectuează în voie prin scoaterea
mânjilor împreună cu mamele lor în padoc, sau pe culoarele de mişcare. Este bine ca
mişcarea să se execute zilnic dimineaţa înainte de a ieşi la păşune şi seara, după
întoarcerea lor de la păşune.
Iepele care nu sunt întrebuinţate la muncă nu se potcovesc, ci numai li se taie şi
se corectează copitele.

83
Cap. 10.

TEHNOLOGIA DE ÎNTREŢINERE A TINERETULUI


CABALIN
10.1. TEHNOLOGIA DE CREŞTERE A MÂNJILOR SUGARI

Colostrul matern, care formează hrana exclusivă a mânzului în această fază,


conţine cantităţi însemnate de săruri minerale şi materii proteice, care prin acţiunea
lor uşor laxativă dau primul impuls activităţii tubului digestiv. Colostrul conţine
substanţe imunogene (anticorpi) care apără organismul tânăr de primele infecţii
gastro-intestinale.
Prin compoziţia sa chimică mult mai bogată decât a laptelui obişnuit în grăsimi,
proteine, săruri minerale şi vitamine, colostrul stimulează procesul de creştere în
primele zile şi chiar în primele săptămâni ale vieţii extrauterine. Fără colostru,
cerinţele noului născut faţă de condiţiile de mediu rămân nesatisfăcute. El nu poate
trece în faza următoare, iar dacă totuşi supravieţuieşte, creşte foarte încet, rămâne
debil, se îmbolnăveşte uşor. Pentru a evita îmbolnăvirile mânzului primele picături de
lapte trebuiesc îndepărtate, deoarece acest lapte este infectat de la aşternut.
În cazul în care mânjii îşi pierd mamele, se recurge la două soluţii: adopţiunea la
o altă iapă care şi-a pierdut mânzul sau la o iapă care are producţie mare de lapte şi
poate alăpta doi mânji deodată. O altă soluţie o reprezintă alăptarea artificială cu
ajutorul biberonului.
Alăptarea artificială se face cu lapte de vacă diluat cu 1/3 apă. La un litru de
lapte de vacă se adaugă 1/3 litri apă şi amestecul respectiv se îndulceşte cu 60 g zahăr
şi se adaugă 1-2 ouă.
Laptele se administrează la temperatura de 38-39C.
Mânjii se hrănesc la interval de ½ oră în primele zile, de 8-10 ori în primele trei
luni şi apoi de 3-4 ori pe zi. Cantitatea de lapte consumată, fie natural fie prin hrănire
artificială, creşte de la 2-3 kg cât se administrează în prima zi la 6-7 kg în săptămâna a
doua, apoi la 10-12 kg la vârsta de 1-1,5 luni la rasele uşoare şi intermediare, sau la
14-18 kg la rasele grele şi semigrele.
După vârsta de două luni, în funcţie de starea fiziologică a iepelor, cantitatea de
lapte scade la 6-8 kg.
La 2-3 săptămâni de la fătare, iepele care muncesc pot fi supuse la munci uşoare
în interiorul fermei sau chiar în jur, dar nu la distanţe prea mari pentru a putea veni să
alăpteze mânzul la orele planificate. Nu este indicat a lăsa mânzul cu iapa deoarece
oboseşte prea mult şi nu se dezvoltă corespunzător.
În prima lună după fătare, mânzul realizează zilnic 1000 g spor, astfel că la 45
de zile mânzul î-şi dublează greutatea avută la naştere şi la 90 de zile şi-o triplează, de
aceea, hănirii suplimentare a mânjilor trebuie să i se acorde o atenţie deosebită.
Începând cu a patra săptămână după naştere, mânzul este obişnuit şi cu hrana
concentrată, chiar şi în condiţiile unei bune producţii de lapte, furaje de altă natură
fiind necesare pentru stimularea secreţiilor gastrice şi pentru adaptarea la hrănirea
obişnuită. Această obişnuire se face cu ovăz uruit mărunt, începând cu 100 g pe zi la
10-14 zile după naştere şi crescând progresiv până la 0,5 kg la sfârşitul primei luni,
apoi cantitatea de concentrate creşte cu câte 0,5 kg pentru fiecare lună, astfel că la
înţărcare un mânz să poată consuma până la 3 kg concentrate pe zi. În mod treptat,
uruiala de ovăz se poate înlocui cu boabe de ovăz care se dau în amestec cu tărâţe şi

84
cu mazăre uruită
Treptat, tot după vârsta de o lună, mâniji se obişnuiesc să consume fân, la
început câte puţin, apoi cantitatea creşte ajungându-se ca la vârsta de înţărcare mânzul
să consume 2-3 kg pe zi.
Cel mai bun regim pentru mânz şi pentru iapă este păşunatul, mai ales
primăvara, când iarba este fragedă. Pentru mânji trebuiesc create păşuni artificiale, în
care să predomine leguminoasele care sunt mai bogate în proteine. Dacă păşunea este
necorespunzătoare, seara se dă ca supliment mânjilor fân de lucernă.
Folosirea păşunii începe spontan la 2-3 săptămâni de la naştere, iar consumul
fânului, de preferinţă lucernă, începe odată cu cel al concentratelor.
Iepele cu mânji mici păşunează numai 2-3 ore, apoi sunt duse la grajd pentru ca
mânjii să se culce pe pământul cald şi uscat din grajd pentru prevenirea răcelii. Pe
timp de iarnă se dau mânjilor supliment de morcovi, la început tocaţi, apoi întregi,
câte 2 kg pe zi. Adăparea mânjilor se face la discreţie, din adăpători automate sau la
găleată de trei ori pe zi.

10.2. ÎNŢĂRCAREA MÂNJILOR

Înţărcarea mânjilor reprezintă un moment important din viaţa acestora.


Înţărcarea are loc de obicei la vârsta de 6 luni sau chiar după această vârstă, în cazul
exemplarelor valoroase, a celor rămase în urmă cu creşterea sau a celor bolnave.
Mânjii iepelor care nu sunt gestante se înţarcă mai târziu, la 7-8 luni. Înainte de
înţărcare mânjii trebuie obişnuiţi cu hrană în cantităţi sporite, pentru a evita criza de
înţărcare.
Timp de 2-3 săptămâni înainte de a fi înţărcaţi, mânjii trebuie să se obişnuiască
a consuma complet raţia de nutreţuri pe care o vor primi după înţărcare. Mânjii
trebuiesc obişnuiţi treptat cu lipsa suptului prin rărirea acestuia şi separarea treptată de
mame. Tot în acest timp se face şi dangalizarea mânjilor cu fierul roşu. În herghelii
încă de la 3 luni trebuie obişnuiţi cu legarea la iesle şi cu punerea căpăstrului pe
durată scurtă, adică privarea libertăţii de mişcare pe scurtă durată, în timpul
consumului hranei concentrate.
Mânjii împreună cu mamele lor se trec într-un grajd destinat mânjilor înţărcaţi
împreună cu acelaşi îngrijitor şi lăsaţi împreună cu mamele lor din ce în ce mai puţin,
iar după câteva zile iepele mame se întorc în grajdul iepelor. În felul acesta mânjii
suferă mai puţin criza de înţărcare. Imediat după înţărcarea se face separarea pe sexe.
Odată cu înţărcarea se face o primă clasare a mânjilor, se fac măsurători corporale de
masă (greutate, talie, perimetrul toracic, perimetrul fluierului) şi în funcţie de calitatea
lor li se stabileşte destinaţia. În ziua înţărcării mânjii sunt grupaţi pe sexe şi duşi pe o
păşune de calitate bună mai, mai îndepărtată, în aşa fel încât să nu vadă mamele şi să
nu le audă nechezatul.
La început mânjii sunt ţinuţi câteva zile cu caii mai bătrâni şi liniştiţi şi numai
după aceea se amestecă cu grupa mânjilor de 6-12 luni. Viaţa în grup îi face să se
obişnuiască repede fără mamele lor.
Încă înainte de 6 luni mânjii trebuie să facă mişcare pentru o cât mai armonioasă
dezvoltare a organismului, pentru dezvoltarea funcţiilor respiratorii, circulatorii, etc.
Această mişcare trebuie să se facă cu mamele lor, la păşune, pe culoare şi în padoc.
Mişcarea trebuie să dureze zilnic 20-30 de minute la pas sau la trap.
Obişnuirea mânjilor cu exerciţiul ordonat se face cu blândeţe, respectând
principiul progresivităţii şi oprind mişcarea la primele semne de oboseală. Mişcarea
pentru mânzul sugar să se facă de plăcere.

85
10.3. REGIMUL DE CRESTERE SI INTRETINEREA TINERETULUI
CABALIN DIN HERGHELII

Prin termenul de tineret cabalin se înţelege calul de orice vârstă înainte de a


deveni matur (adult). În mod curent se folosesc termeni diferiţi în raport cu categoria
de vârstă a tineretului. Astfel, pentru perioada de la naştere şi până la înţărcare se
foloseşte termenul de mânz sugar, iar din perioada de după înţărcare până la un an se
foloseşte termenul de mânz înţărcat, pentru ambele sexe. Peste 12 luni, masculii se
denumesc armăsăruşi, iar femelele iepşoare. Pentru tineretul cabalin destinat pentru
curse se foloseşte termenul de yearling (tineret peste un an din Pur sânge englez şi
Trăpaş). Tineretul la care calificarea se face în herghelii şi se găseşte în secţia de
dresaj poartă numele de tineret de dresaj.

10.3.1. Hrănirea şi îngrijirea mânjilor după înţărcare (6-12 luni)

Între 6-12 luni ritmul de creştere al mânjilor înţărcaţi este aproape acelaşi ca şi
înainte de 6 luni. Hrana acordată acestora trebuie să fie completă şi complexă, mai
ales că după înţărcare mânzul este lipsit de laptele matern. Nutreţurile pe care le
primesc mânjii trebuie să fie de bună calitate, deoarece tubul digestiv al acestora nu
este bine dezvoltat şi nu poate digera bine orice nutreţuri, activitatea secretorie a
acestuia nefiind bine pusă la punct, mai ales pentru nutreţurile grosiere, care nu sunt
bine folosite de către aceştia.
Această perioadă coincide, în afară de realizarea unui ritm intens de creştere şi
dezvoltare, şi cu dezvoltarea decisivă a organelor sexuale, de care depinde viitoarea
lor activitate de reproducători. Acest lucru face necesar ca raţia să cuprindă toate
elementele corespunzătoare nevoilor variate ale organismului. Substanţele proteice,
sărurile minerale şi vitaminele sunt tot atât de necesare în această perioadă ca şi
înainte de înţărcare.
Cerinţele medii de hrană se stabilesc în funcţie de sex, grupă de vârstă şi scopul
creşterii, fiind următoarele: câte 2,6 U.N. la masculi şi 2,3 U.N. la femele, pentru
fiecare 100 kg greutate corporală, proteină digestibilă câte 105-110 g/U.N., 18-20 g
Ca, 8-10 g P, 5-7 g sare, 50 mg caroten, pentru fiecare 100 kg greutate vie.
Structura raţiei (în % din U.N.) este formată pe timpul verii din: 15% fibroase,
50-60% masă verde, 25-35% concentrate, iar pe timpul iernii 30% fibroase, 7%
grosiere, 15% suculente, 48% concentrate.
Hrana de bază a mânjilor înţărcaţi o formează vara păşunea, iar în timpul iernii
fânul de leguminoase şi concentratele. Raţia de ovăz se măreşte la 3-4 kg pe zi şi este
bine ca acesta să fie amestecat cu 250 g sămânţă de in, iar de două ori pe săptămână
cu câte 2 kg tărâţe de grâu pentru a face raţia mai laxativă şi mai bogată în substanţe
proteice, vitamine şi săruri minerale.
Vara, mânjilor înţărcaţi trebuie să li se repartizeze cea mai bună păşune şi seara,
în completarea hranei, să primească fân sau lucernă la discreţie sau în cel mai rău caz
masă verde cosită.
Toamna este bine să li se dea mânjilor 2-3 kg morcovi roşii care sunt bogaţi în
B caroten. În timpul iernii se recomandă administrarea de fân sau lucernă de cea mai
bună calitate, fân vitaminic, morcov furajer, etc.
Pentru completarea nevoilor în săruri minerale se dau suplimente minerale
formate din făină de oase, calciu furajer şi sare de bucătărie. Ca o raţie minimală
pentru mânjii de 6-12 luni se consideră că este necesară următoarea: 4 kg fân de

86
lucernă, 3 kg ovăz boabe, 5-6 kg sfeclă furajeră, 1-2 kg paie ovăz. Pentru tineretul din
rasele grele se dă în plus 2 kg concentrate şi 1-2 kg fân.
Un amestec bun de concentrate, dacă ovăzul nu se găseşte în cantităţi
corespunzătoare, este următorul: 60% ovăz uruit, 20% tărâţe de grâu, 20% furaje
bogate în proteine (mazăre, bob, şroturi, etc.). Aceste furaje bogate în proteină se pot
da maxim 1 kg pe zi.
Mânjii înţărcaţi sunt ţinuţi într-un grajd separat, grajduri pentru tineret, cu
tavanul mai jos şi mai bine izolat, care să asigure o temperatură interioară iarna de 8-
14C. Pardoseala se face din pământ bătut perfect neted, pentru a asigura un pat bun
de odihnă şi pentru a putea fi curăţat uşor. Adăposturile sunt prevăzute cu iesle şi cu
belciuge pentru legare şi cu jgheaburi pentru adăpare.
Adăpostul trebuie să fie curat, uscat, luminos. Grajdul trebuie să fie prevăzut în
faţă cu un padoc pentru ca prin deschiderea uşilor mânjii să poată circula din adăpost
în padoc, cunoscând faptul că ei se ţin liberi în adăpost şi se leagă numai pentru
pansaj şi pentru consumarea concentratelor. Până la apariţia frigului, mânjii sunt
obligaţi mereu să iasă în padoc pentru mişcare şi apoi sunt duşi în grup de 20-30
capete la culoar şi mişcaţi timp de 20-30 de minute.
La mânji, de două ori pe zi se face pansajul cu un şomoig de paie şi cu peria şi
lunar se controlează creşterea şi dezvoltarea copitei.

10.3.2. Caracteristicile sistemului de creştere, întreţinere


şi hrănirea tineretului mai mare de un an

După vârsta de un an tineretul cabalin mascul este dus la secţia de tineret


mascul, secţie situată la cel puţin 3 km de secţia de tineret femel, pentru evitarea
împerecherilor întâmplătoare, ca urmare a apariţiei instinctului genezic.
La secţiile de tineret, fiecare categorie de vârstă cuprinde următoarele categorii:
tineret de un an, 2 ani şi 3 ani. Aceştia trebuie ţinuţi în adăposturi separate sau în
compartimente separate pe categorii de vârstă. Excepţie face tineretul de rasă Pur
sânge englez şi Trăpaş care se ţin în herghelie până la vârsta de 18 luni. După această
vârstă, tineretul cabalin este trimis la hipodrom pentru antrenament şi pentru
susţinerea probelor de calificare.
La restul raselor de cabaline, în ţara noastră, până în 1953, mânjii prindeau trei
sezoane de păşunat în categoria tineret şi numai la vârsta de 3,5 ani erau trimişi la
dresaj. După anul 1953 în herghelii, ca urmare a faptului că la vârsta de 2,5 ani unele
dimensiuni corporale ca: talia, perimetrul toracic, perimetrul fluierului, etc. ating 94-
99% din dezvoltarea adultului, s-a introdus sistemul începerii dresajului cu un an mai
devreme, adică la vârsta de 2,5 ani şi efectuarea probelor de calificare la 3,5 ani, iar la
vârsta de 4 ani are loc livrarea animalelor pentru reproducţie, producţie, etc., în urma
executării lucrărilor de calsare.
În aceeaşi perioadă de vârstă, tineretul cabalin are intensitatea de creştere mai
redusă şi capacitatea tubului digestiv mai mare, ceea ce permite introducerea în raţie a
fibroaselor şi suculentelor într-o proporţie mai mare şi reducerea procentului de
concentrate.
În această etapă are loc desăvârşirea maturităţii sexuale, dezvoltându-se complet
testiculele, ovarele, precum şi celelalte glande cu secreţie internă care dirijează funcţia
sexuală şi procesul de creştere, ceea ce face necesară hrănirea raţională a tineretului.
În timpul sezonului de păşunat, raţia de bază o reprezintă păşunea naturală sau
artificială. Păşunatul se face în două reprize, cu pauză la prânz când tineretul este dus
în adăposturi sau ţinut sub umbrare. Seara, păşunea se suplimentează cu fân de

87
lucernă sau nutreţ verde cosit.
Tineretul cabalin de la 1-2 ani trebuie să consume zilnic 3-4 kg concentrate din
care 2,5-3 kg ovăz şi restul amestec de uruieli diferite (mazăre, porumb şroturi, tărâţe,
etc.) şi un supliment de săruri minerale de 18-20 g Ca, 8-10 g P la 100 kg greutate vie.
Hrănirea se face pe bază de norme, diferenţiate în funcţie de sex, rasă,
destinaţie, vârstă.
În timpul iernii, la tineretul cabalin de la 1-2 ani, se dau 6-7 kg fân, 1-2 kg paie,
3-6 kg suculente (sfeclă, morcovi, nutreţ murat) şi 3-4 kg concentrate.
Pentru tineretul din fermele de cai de muncă, parte din fân se poate înlocui cu
paie de orz sau cu ovăz până la 1/3, iar în structura concentratelor ponderea cea mai
mare o are pormbul uruit care poate reprezenta până la ½ din raţie, iar restul poate fi
orz, mazăre, şroturi, etc.
Sub aspect cantitativ, pentru aceştia, concentratele se dau în cantităţi mai reduse
(1-2 kg).
Pe timpul iernii, o raţie completă pentru tineretul cabalin de rasă în vârstă de 2
ani se consideră a fi următoarea: fân 6-7 kg, concentrate 3-4 kg, morcovi 3-4 kg; sau
fân 5 kg, paie 2 kg, sfeclă 5 kg, concentrate 4 kg.
Tineretul cabalin între 2-3 ani se hrăneşte în mod asemănător ca şi categoria
precedentă, dar cantităţile de furajare sunt mai mari.
Pe timp de vară, tineretul trebuie să consume zilnic 25-35 kg masă verde la
păşune, iar dacă păşunea este de slabă calitate, seara se completează
cu 2-3 kg fân sau cumasă verde cosită şi administrată în padoc şi se mai administrează
3-4 kg concentrate.
Pe timpul iernii se administrează următoarea raţie: fân 7-8 kg, paie 2-3 kg,
suculente 3-8 kg, concentrate 3-4 kg, la care se adaugă 90-100 g supliment mineral.
Concentratele la tineretul cabalin este indicat să se administreze sub formă de
amestec 60% ovăz, 20% tărâţe, 20% uruială de mazăre.
Raţia de concentrate se administrează în trei tainuri în iesle şi cea de fibroase în
patru tainuri: dimineaţa, prânz, după amiază şi seara şi se administrează pe podea,
aplecare capului şi a gâtului având efect pozitiv asupra dezvoltării corecte a liniei
grebănului şi spinării.
Curăţirea adăpostului şi schimbarea aşternutului se execută zilnic.
Adăposturile pentru tineret sunt construite după acelaşi sistem şi dimensiuni ca
pentru iepele mame (fără tavan şi pod), tineretul fiind ţinut liber în adăpost, cu legarea
zilnică de două ori, dimineaţa şi seara, pentru pansaj şi pentru consumarea tainului de
concentrate.
Fiecare adăpost are padoc propriu pentru mişcare şi este în legătură cu culoarul
central pentru mişcarea animalelor.
Se acordă o atenţie deosebită îngrijirii corporale şi mişcării animalelor.
Adăparea se face de trei ori pe zi.
Programul de igienă corporală trebuie să se respecte, mai ales iarna, când
animalel stau la grajd şi au părul mare. Curăţenia corporală se face cu şomoiogul de
paie şi cu peria ca la adulţi, pansajul făcându-se zilnic.
O atenţie specială se acordă copitelor care trebuiesc controlate periodic pentru a
se corecta, în vederea creşterii normale.
Copita se curăţă zilnic de bălegar cu o scobitoare de lemn şi lunar sunt
controlate de potcovar care le scurtează dacă sunt prea lungi, le curăţă, le îndreaptă,
dacă sunt strâmbe sau tocite neregulat.

88
10.3.3. Regimul tineretului cabalin în dresaj

În afară de tineretul din rasele Pur sânge englez şi Trăpaş, care sunt antrenate şi
calificate pe hipodromul republican şi antrenamentul începe la 18 luni, iar probele au
loc la 2 şi 3 ani, la restul raselor de cai antrenamentul începe de la vârsta de 2,5-3 ani,
iar probele de calificare au loc la 3,5-4 ani. La calul Furioso North Star , Ardenez,
dresajul începe la 2,5 ani şi se termină la 3,5 ani. La Arab dresajul începe la 2,5 ani şi
se termină la 4,5 ani.
Tineretul este supus dresajului, antrenamentului şi probelor de calificare pe
hipodromuri amenajate în herghelii. Fiecare herghelie are în organizarea ei o secţie
specială numită secţia de dresaj. La această secţie tineretul este ţinut legat în
permanenţă la iesle. După posibilităţi, tineretul cabalin este ţinut în adăposturi
separate pentru armăsăruşi şi pentru femele, dar pot fi ţinuţi în acelaşi grajd, deoarece
datorită lucrului intens de antrenament instinctul genezic intră într-o fază de linişte.
În grajd animalele sunt ţinute pe două rânduri, crupă la crupă, legate la iesle
fiecare cal cu două belciuge şi despărţiţi de stănoage de lemn, dar împletite cu paie
pentru a nu se leziona. Aceste stănoage au distanţa între ele de 1,7 m, lungimea de
circa 3 m şi sunt aşezate la 80 cm de la podea şi sunt mobile. Aleea centrală este de
2.5-3 m pentru a se putea introduce căruţa cu furaje, sau pentru efectuarea curăţeniei.
Patul animalelor este lung şi pardoseala este din pământ bătut.
Tineretul în dresaj se bucură de o întreţinere deosebită, această îngrijire fiind
necesară pentru menţinerea la nivel ridicat a metabolismului şi a tuturor funcţiilor
organismului. Pansajul şi celelalte îngrijiri corporale se fac de mai multe ori pe zi şi în
funcţie de programul zilnic de lucru. Pansajul se execută dimineaţa, înainte de
scoaterea tineretului la antrenament, se repetă apoi după terminarea acestuia, când
constă mai mult din uscarea transpiraţiei, spălatul membrelor, a copitelor, încheindu-
se cu pansaj de după amiază, pansaj care este cel mai complet. Controlul copitelor se
face permanent pentru prevenirea oricărui accident posibil, cum ar fi tocirile anormale
ale potcoavelor şi copitelor, înlăturarea corpurilor străine din talpă şi furcuţă, ungerea
cornului, etc.
Hrănirea tineretului în dresaj se face atât iarna cât şi vara numai cu hrană uscată
şi concentrate. Consumul mare de energie şi durata antrenamentului solicită hrănirea
numai cu concentrate şi fânuri de calitate care într-un volum mic pot să asigure
necesarul de energie şi substanţe nutritive al tineretului aflat încă perioada de creştere,
la care se adaugă efortul antrenamentului. Necesarul de hrană se stabileşte în funcţie
de rasă, vârstă, greutate corporală, nivelul efortului solicitat de programul de dresaj şi
antrenament. Normele de hrană trebuie majorate cu 20-30% faţă de cele indicate în
raport cu vârsta şi greutatea corporală.
Concentratele trebuiesc date sub formă de amestec din care ovăzul să reprezinte
40-50%, restul orz, porumb, şroturi de floarea soarelui, etc., în cantitate totală de 5-8
kg.
În timpul iernii hrana de bază o constituie fibroasele, care se administrează în
cantităţi de: 6-8 kg fân, 2-3 kg paie ovăz, 4-5 kg concentrate, 2-3 kg suculente sfeclă
sau semifân; sau 4 kg fân natural, 4 kg fân leguminoase, 5 kg amestec concentrate, 3-
5 kg rădăcinoase.
Hrana se administrează în trei tainuri pe zi. După vârsta de 3 ani hrănirea se face
diferenţiat, după destinaţie.
Tineretul femel de prăsilă (iepşoarele) vor fi hrănite ca şi iepele adulte de
reproducţie, dar necesarul va fi mărit cu 10-12% pentru asigurarea creşterii, iar
armăsăruşii ca şi armăsarii adulţi folosiţi cu o intensitate mică la montă, cu supliment

89
de 25% pentru creştere.
Tineretul între 3-4 ani, destinat pentru muncă, primeşte o raţie asemănătoare
cailor adulţi care execută muncă uşoară şi mijlocie.
Felul cum suportă tineretul antrenamentul se poate urmări prin cântăriri lunare
ale acestuia. Trebuie avut în vedere că greutatea corporală nu trebuie să scadă pe
măsura creşterii efortului, ci din contră, paralel cu antrenamentul se continuă creşterea
în greutate, intensitatea de creştere fiind însă mai mică, 100-150 g spor mediu zilnic.
În perioada de dresaj şi antrenament, tineretul cabalin este supus la mişcări,
exerciţii şi eforturi dirijate şi dozate ca intensitate în mod progresiv, constituind o
adevărată gimnastică funcţională locomotorie urmărind dezvoltarea capacităţii
energetice, exprimată sub cele trei forme controlabile: putere, viteză şi rezistenţă la
oboseală. A dresa un cal înseamnă a-l supune voinţei omului şi a-l face apt pentru
executarea unui serviciu sau munci oarecare, potrivit cu aptitudinea lui.
Durata totală a perioadei de dresaj în care tineretul poate să-şi însuşească
deprinderile de a executa diferite mişcări şi să se formeze reflexele condiţionate
pozitive care vor sta la baza antrenamentului viitor este de 90 de zile, cu condiţia să se
respecte cu stricteţe principiile elementare ale dresajului, şi anume:
- repetiţia, adică efectuarea aceluiaşi exerciţiu până la însuşirea corectă şi
completă a exerciţiilor de către cal;
- ritmul, adică repetarea actelor să se facă la intervale de timp egale şi în aceeaşi
ordine;
- continuitatea, adică efectuarea şedinţelor de exerciţiu impus în mod regulat ,
fără întrerupere, pentru a nu permite calului să uite ce a învăţat;
- progresivitatea presupune însuşirea gradată a exerciţiului, de la simplu la
complex.
Odată dresajul încheiat se trece la antrenamentul propriu-zis, care are ca scop
dezvoltarea la maximum a aptitudinilor pentru un anumit serviciu sau muncă, în care
calul trebuie să-şi evidenţieze capacitatea maximă de efort cu oboseala minimă.
Reuşita dresajului depinde de mai mulţi factori, printre care amintim:
- vârsta animalului supus dresajului. Cel mai bine se dresează animalele tinere,
deoarece acestea au memorie mai bună, ceea ce face ca exerciţiile să se fixeze mai
uşor şi aceştia nu au avut încă timp să capete năravuri, care pot fi greu de înlăturat;
- însuşirile fiziologice ale animalului, cu referire la tipul de sistem nervos,
temperament, caracter. Se dresează mai bine animalele cu sistem nervos echilibrat, cu
temperament vioi şi cu caracter bun;
- competenţa personalului care execută dresajul. Cei care execută dresajul
trebuie să aibă dragoste pentru animal, multă răbdare, pricepere şi tenacitate. Dresajul
trebuie făcut cu multă blândeţe, încurajând animalul cu mici recompense atunci când
se supune voinţei omului, cu răbdare (antrenorul să se adapteze tipului de sistem
nervos al animalului) şi tenacitate, deoarece trebuiesc reluate exerciţiile nereuşite
anterior.

90
Cap. 11.

TEHNOLOGIA EXPLOATĂRII CAILOR PENTRU


MUNCĂ
11.1. SPECIFICUL MUNCII CU CABALINELE

În ţara noastră, la ora actuală şi în perspectivă, domeniul principal de folosire a


calului este agricultura. Dezvoltarea mecanizării proceselor de producţie în acest
domeniu a limitat însă sfera de folosire a atelajelor cu tracţiune animală. Practica de
până acum a arătat că cabalinele rămân un auxiliar foarte preţios şi indispensabil chiar
în condiţiile extinderii mecanizării. Îmbinarea raţională a celor două forme de energie
este determinată de condiţiile locale de relief, sol, climă, urmărindu-se ca muncile
sezoniere să se efectueze la timp şi să se desfăşoare în ritmul necesar, în scopul
obţinerii unor recolte mari cu cheltuieli minime. Aceasta depinde nu numai de
numărul, calitatea şi folosirea raţională a tractoarelor şi a maşinilor agricole, ci şi de
calitatea, întreţinerea şi modul de folosire a atelajelor cu tracţiune animală.
Randamentul unui atelaj (cai + căruţă) depinde atât de calitatea animalelor cât şi
de felul organizării regimului de muncă. Scopul este nu numai să dispunem de
animale sănătoase, bine dezvoltate şi cu mare putere de muncă ci şi de o bună
organizare a folosirii lor în aşa fel încât să-şi desfăşoare întreaga capacitate de muncă,
pe care să şi-o menţină în fiecare zi şi în toate zilele din an, îndeosebi în perioadele de
vârf de muncă specifice agriculturii.

11.2. ORGANIZAREA MUNCII CU CAII

Organizarea şi planificarea muncii cu caii are drept obiectiv realizarea unei


munci cu maxim de eficienţă, ea dă posibilitatea să se mărească perioada de lucru util,
să se elimine timpii neproductivi în folosirea cailor, iar planificarea asigură realizarea
unui echilibru între muncile efectuate cu mijloace mecanice şi cu mijloace hipo, să se
repartizeze în timp muncile agricole şi cele de transport.
Organizarea şi planificarea muncii cu caii necesită rezolvarea următoarelor
acţiuni:
 Pregătirea cailor pentru campania de muncă
Lucrările agricole nu se desfăşoară cu aceeaşi intensitate pe tot parcursul anului,
întâlnind perioade de munci intense, cum este de pildă campania de primăvară, şi
perioade de activitate mai redusă, cum este campania de iarnă, perioadă în care
animalele se folosesc la munci uşoare.
Pentru pregătirea judicioasă a campaniei de muncă, caii trebuie pregătiţi din
timp pentru muncă, pregătire care începe cu o lună şi jumătate înainte de primele
munci intense şi vizează în principal modificarea tipului şi nivelului de alimentaţie,
verificarea stării de sănătate, etc. Se măreşte ponderea nutreţurilor concentrate, în
special ovăzul şi orzul, reducându-se cantitatae de porumb din raţie, se măreşte
cantitatea de fân de bună calitate şi se reduce cantitatea de suculente şi în special de
nutreţ murat.
Se efectuează igiena corporală, se face un examen sanitar general şi în special al
membrelor şi în mod deosebit al copitei. Se verifică potcovirea şi în măsura
necesităţilor se corectează copita, se potcoveşte din nou, se verifică dacă s-au vindecat
rănile şi plăgile din campania anterioară şi se tratează caii cu afecţiuni cronice.

91
Treptat durata de folosire la muncă creşte de la 3-4 ore la 5-6 ore şi apoi la 7 ore
pe zi.
 Pregătirea harnaşamentelor, vehiculelor şi stabilirea atelajelor
În acest scop se controlează şi se repară harnaşamentele, iar cele noi vor fi
adaptate după corpul animalelor. Vehiculele se repară şi se ung. Se formează atelajele,
iar caii vor fi aşezaţi în grajd în ordinea în care sunt constituite atelajele. Caii mai
puternici vor fi folosiţi la munci mai grele, cei slabi la munci mai uşoare. Se face
repartizarea atelajelor pe conducători, în vederea cunoaşterii şi folosirii acestora
potrivit cu pregătirea şi aptitudinile lor.
Capacitatea de muncă a unui cal şi randamentul acestuia depinde în mare
măsură de stabilirea volumului de muncă.
La stabilirea volumului de muncă se ţine seama de durata zilei de muncă, de
efortul mediu pe tracţiune, de greutatea tracţionată şi de volumul încărcăturii. Efortul
mediu de tracţiune este de 12-15% din greutatea corporală, iar greutatea tracţionată
variază în funcţie de dezvoltarea corporală, de starea de întreţinere, gradul de
pregătire pentru muncă, natura şi starea drumului, natura vehicolului, viteza de lucru,
etc.
Un cal cu o stare bună de întreţinere, la pas poate tracţiona o greutate dublă faţă
de greutatea corporală, pe un drum bun de ţară, pe un drum rău greutatea tracţionată
se reduce la jumătate, iar pe drumuri pietruite sau asfaltate greutatea tracţionată creşte
de 3-4 ori. În cazul vehicolelor pe rulmenţi, pe drumuri asfaltate, greutatea tarcţionată
reprezintă de 7-8 ori greutatea corporală a animalului. În cazul folosirii atelajelor în
doi randamentul la tracţiune se reduce cu 8-12%, iar în cazul când se folosesc mai
multe animale randamentul se reduce şi mai mult datorită nesincronizării eforturilor
cailor în timpul mersului.
Capacitatea de muncă şi economicitatea unui cal depinde şi de regimul de
folosire la muncă, regim care trebuie să varieze în funcţie de condiţiile concrete şi să
asigure menţinerea tot timpul anului a sănătăţii cailor şi capacităţii de muncă ridicată.
Este indicat ca muncile grele, aratul sau transportul greutăţilor peste 650 kg pe
drum moale şi muncile mijlocii să se execute la pas, iar transporturile pe drumurile
bune să se facă în alură de pas alternând cu trapul, iar galopul se admite numai la
călărie sau pe distanţe scurte.
Nerespectarea acestor indicaţii duce la uzura timpurie a cailor, surmenaj,
afecţiuni cronice, etc.
Regimul de muncă al cailor depinde de vârsta, starea de întreţinere şi starea
fiziologică a calului. Munca se consideră economică atunci când caii sunt folosiţi un
număr minim de 280 de zile pe an, în cazul cailor adulţii cu stare bună de întreţinere,
de 240-250 de zile în cazul cailor tineri în primul an de muncă şi a celor bătrâni şi 210
zile în cazul iepelor cu mânz.
Regimul săptămânal de folosire a cailor se stabileşte în funcţie de vârstă şi de
intensitatea muncii. Caii adulţi în stare bună de întreţinere muncesc 6 zile pe
săptămână şi au o zi de repaus.
Caii tineri şi cei care execută munci foarte grele se folosesc 5 zile şi au două zile
de repaus (miercurea şi duminica). Când caii desfăşoară timp de două săptămâni o
muncă grea şi sunt obosiţi, sunt scutiţi de orice muncă câteva zile pentru odihnă şi
refacere. În zilele de repaus caii vor fi plimbaţi la mână, li se curăţă copitele şi dacă
lipsesc potcoave vor fi înlocuite.
La stabilirea regimului zilnic de activitate trebuie ca munca să se desfăşoare
numai ziua, deoarece se realizează un randament mai mare.
Regimul zilnic variază în funcţie de vârsta animalului, starea fiziologică, natura

92
muncii şi alura în care se execută munca.
Caii adulţi cu o stare de întreţinere bună pot munci la pas zilnic 8-10 ore, la trap
4-5 ore şi la galop 0,5-1 oră, în galop cursă însă numai 3-5 minute. Caii tineri, bătrâni,
iepele gestante şi în lactaţie se folosesc jumătate din durata zilnică de folosire a cailor
adulţi.
În perioada de vârf, la începutul perioadei se începe cu munci mai uşoare, de
intensitate mică, iar către sfârşitul perioadei, de asemenea, este indicat să se reducă
intensitatea muncii. După 2-3 ore de la începutul zilei de muncă caii obosesc,
încetinesc ritmul mersului, mişcarea este nesigură şi dacă nu se fac pauze
reglementare pentru odihna animalelor intervine surmenajul acut.
Surmenajul este consecutiv obosirii animalului şi acumulării produşilor de
dezasimilaţie în organism, care nu au timp să se elimine.
Programul zilnic de 8-10 ore se repartizează în câteva reprize de muncă efectivă,
intercalate cu pauze pentru odihnă şi hrănire, aşa cum rezultă din tabelul 19.
Rezultă din acest tabel că randamentul muncii a fost mai mare în cazul scurtării
zilei de muncă de la 12 ore la 10 ore şi apoi la 9 ore, dar cu acordarea unor perioade
mai mari de odihnă.
Cele mai bune rezultate, după recomandările ICZ, au fost obţinute de atelajele
care au desfăşurat munca 8-9 ore pe zi, repartizate în 3-4 reprize a câte 2-3 ore,
întrerupte de pauză de ½-1 oră şi cu un repaus mai lung de 3-3 ½ ore la mijlocul zilei
pentru evitarea căldurii, pentru odihnă şi hrănire.
La arat, după fiecare oră de muncă este necesară o pauză de 10-15 minute.
După prima repriză de muncă se acordă o pauză mai mare când se administrează
nutreţuri fibroase, iar la sfârşitul reprizei de muncă, cu ½ oră înainte se reduce viteza
de lucru, pentru revenirea şi stabilirea stării fiziologice normale şi pentru recuperarea
energetică mai uşoară a calului.
În cazul folosirii cailor la transporturi este necesar ca după fiecare 5-6 km să se
facă pauză 10-15 minute, iar după 18-20 km o pauză de 2-3 ore, timp în care caii vor
fi buşumaţi, hrăniţi, adăpaţi. În această pauză se verifică potcoavele şi
harnaşamentele.
Când se lucrează pe teren accidentat, în afara pauzelor obişnuite, înainte de
urcarea pantei, se dă o pauză de 5 minute, iar după urcare, 10 minute.
Caii tineri, neajunşi la plenitudinea capacităţii de muncă, iepele pline sau cu
mânji vor avea normă zilnică de muncă redusă cu 1/3 sau ½.

11.3. APRECIEREA ŞI DETERMINAREA PRODUCŢIEI ENERGETICE LA


CAL

Capacitatea energetică a cabalinelor este determinată de potenţialul genetic


(genotipic) şi de condiţiile de mediu în care s-a dezvoltat şi exploatat acesta (CP = Q
+ E).
Din această relaţie rezultă că factorii care influenţează capacitatea de muncă a
cabalinelor pot fi grupaţi în: factori interni (genetici) şi factori externi (de mediu).
Factorii de ordin intern sau de ordin intrinsec sunt factori care depind de: modul
de alcătuire şi dispunere a aparatului locomotor, tipul morfologic, rasă,
individualitate, vârstă, modul de funcţionare a organelor interne, sănătatea şi
temperamentul la care se adaugă şi constituţia animalului, starea de întreţinere, etc.
Alţi factori de ordin extrinsec, deci independenţi de organismul animal sunt: condiţiile
climaterice, natura muncii la care sunt supuse animalele, felul vehiculului, felul
harnaşamentului, modul de ajustare pe corpul animalelor, sistemul de potrivire a

93
cailor la atelaje, hrănirea, adăparea, îngrijirea corporală. Pe lângă influenţa acestor
factori, se mai adaugă influenţa favorabilă a dresajului şi antrenamentului. Puterea de
muncă a unui cal depinde şi de dezvoltarea corporală a animalului, înţelegând prin
aceasta greutatea corporală, talia şi masivitatea animalului.
Animalele cu greutate corporală mai mare, cu musculatura mai dezvoltată, au o
capacitate de muncă mai mare. Acest lucru se datorează faptului că un cal cu o
dezvoltare corporală mare are putere mai mare, posibilităţi de contracţii musculare
mai mari, amplitudinea pasului mai mare, deci un mers mai spornic cu un pas mai
mare.
Puterea de muncă a unui cal depinde şi de vârsta animalului. Caii realizează
puterea de muncă cea mai mare la vârsta adultă, între 7-14 ani. Aceasta datorită
faptului că au organele şi aparatele complet dezvoltate şi intensitatea funcţională
maximă. Dimpotrivă, caii tineri, nu au ajuns la maturitatea corporală, fiind în perioada
de dezvoltare şi creştere, organele şi aparatele sunt incomplet dezvoltate şi au o
funcţionalitate mai redusă. Caii bătrâni realizează o putere de muncă mai mică,
deoarece la bătrâneţe toate funcţiile interioare (sistemul cardio-vascular, capacitatea
respiratorie, etc.) au intensitate funcţională mai mică şi posibilităţile de refacere ale
organismului după efort sunt mai mici. Pentru a nu se opri animalele tinere din
creştere şi a le diminua capacitatea de muncă la vârsta adultă, se recomandă ca aceste
animale să fie puse la munci mai uşoare, cu durată de timp mai redusă.
Conformaţia corporală, de asemenea, influenţează capacitatea de muncă. Caii de
aceeaşi vârstă şi aceeaşi rasă realizează capacităţi de muncă diferite, în funcţie de tipul
şi corectitudinea conformaţiei. Tipul de conformaţie cel mai dorit pentru o capacitate
de muncă ridicată îl au caii cu format corporal dreptunghiular, cu exterior frumos
conformat, corect, cu cap proporţionat, gât puternic, trunchi lung, larg, adânc la care
grebănul să fie proeminent, spinarea şi şalele corecte şi în special crupa şi pieptul
foarte bine dezvoltate şi musculoase, torace spaţios şi membre puternice.
Caii trebuie să aibe scheletul axial şi musculatura puternic dezvoltată, articulaţii
largi, copite proporţionate, aplomburi corecte şi fără tare.
Capacitatea energetică la cal se poate determina sau măsura ca orice altă
producţie animală pe baza câtorva elemente de bază, şi anume: a efortului de
tracţiune, coeficientului de rezistenţă, a lucrului mecanic util şi a vitezei de deplasare.
Pentru a cunoaşte capacitatea de muncă a unui cal trebuie să se determine capacitatea
de muncă pe care acesta o execută într-o zi. Această capacitate de muncă se măsoară
în kgm. Pentru a putea cunoaşte această capacitate de muncă trebuie să cunoaştem
mai întâi unele noţiuni despre elementele de bază care o determină şi de care depinde,
şi anume:
 Efortul de tracţiune – reprezintă forţa desfăşurată de un cal pentru a
deplasa o greutate oarecare, animalul fiind înhămat la un vehicul. El se măsoară în kg
cu ajutorul dinamometrului interpus între vehicul şi animal. În lipsa dinamometrului
se poate calcula cu ajutorul formulei E = Q x C, adică greutatea vehiculului tras
înmulţită cu coeficientul de rezistenţă.
După intensitatea lui, efortul de tracţiune poate fi considerat sub trei aspecte:
- efortul de tracţiune potenţial sau maxim pe care un animal îl poate
desfăşura la un moment dat. În general, pentru un cal de 500 kg greutate corporală,
efortul maxim ajunge în medie 55-60% din greutatea corporală, adică 270-330 kgm.
La unii cai poate ajunge la 80-90% sau chiar la 100% din greutatea corporală, după
cum la alţi este sub 55%, aceasta depinzând de calităţile individuale ale cailor,
dependente la rândul lor de factorii menţionaţi anterior. În cifre absolute, acest efort

94
este mai mare la caii grei, în schimb efortul raportat la greutatea corporală (deci
efortul relativ) este mai mare la caii uşori.
Din energia mecanică potenţială la caii grei se cheltuieşte un procent mai mare
pentru autodeplasare, astfel că la rasele uşoare rămâne o cantitate mai mare de energie
disponibilă pentru efectuarea lucrului mecanic util.
Efortul maxim de tracţiune nu se poate efectua pe distanţă prea mare sau pe o
durată nelimitată de timp, deoarece intensitatea contracţiilor musculare atrage repede
după sine oboseala animalului. Astfel de probe se fac pe o durată de câteva minute sau
chiar secunde, pentru a descoperi puterea maximă de efort a unui animal.
- Efortul de tracţiune normal sau mediu este acela cu care un animal poate
să desfăşoare cea mai mare cantitate de muncă pe o durată nelimitată fără a ajunge la
epuizare. Pentru alura de pas la un cal de greutate mijlocie (500 kg), efortul normal de
tracţiune reprezintă 13-15% din greutatea animalului (65-75 kgm). După însuşirile
individuale şi viteza alurei de pas, acest efort poate varia cu 10-20% în plus sau
minus. După Maliganov, determinarea efortului normal de tracţiune se poate face cu
ajutorul următoarei formule:
G
E  12 pentru caii cu greutatea sub 450 kg şi
9
G
E  12 pentru caii cu greutatea de 450 kg şi mai grei.
8
Unde: E – efortul de tracţiune
G – greutatea corporală

Efortul de tracţiune normal este forţa de tracţiune cu care animalul realizează


randamentul cel mai ridicat în muncă.
Ca valoare relativă, efortul de tracţiune normal se micşorează pe măsura măririi
greutăţii animalului (tabelul 8).

Tabelul 8

Relaţia dintre greutatea corporală şi efortul normal de tracţiune


(Dusek, 1970)
Greutatea Efortul Efortul Greutatea Efortul Efortul
animalulu normal de relativ animalului normal de relativ
i tracţiune (%) (kg) tracţiune (%)
(kg) (kg) (kg)
200 30 15 700 90 12,8
300 45 15 800 101 12,5
400 58 14,5 900 112 12,4
500 67 13,4 1000 122 12,2
600 78 13 - - -

- Efortul de tracţiune efectiv – reprezintă efortul pe care îl realizează un cal


în condiţii concrete de muncă pentru deplasarea unei greutăţi. Se exprimă în kg. Între
factorii care diminuează efectuarea efortului normal de tracţiune în afara de creşterea
greutăţiicorporale se mai pot cita: creşterea numărului de animale la atelaj, abaterea
direcţiei de tracţiune de la orizontală, felul harnaşamentelor, viteza de mers. Sporirea
numărului de cai înhămaţi la acelaşi atelaj diminuează efortul normal, după cum se
arată în tabelul 9.

95
Tabelul 9

Relaţia dintre numărul de cai înhămaţi şi efortul de tracţiune util

Nr. Efortul de tracţiune util Nr. Efortul de tracţiune util (%) faţă de
cai (%) faţă de forţa cai forţa normală individuală
normală individuală
1 100 4 77
2 92 5 70
3 85 6 62

Cauza principală a acestei diminuări este lipsa de sincronizare a eforturilor


individuale. Efortul total al atelajului sporeşte în măsură mai mică decât sporirea
numărului de animale.
Efortul util, adică forţa de tracţiune efectivă pe care o realizează un cal în
condiţii concrete de muncă, se micşorează în măsura în care direcţia de tracţiune se
abate de la orizontală, ca şi în cazul folosirii unui ham cu pieptarul mai lat ori mai
îngust de 8-9 cm (din experienţa ICZ Pădureni) mai lung sau mai scurt de 165 cm şi
lungimea absolută între cataramele şleaurilor de 145 cm, hamurile neajustate pe corp,
etc.
Intensitatea efortului de tracţiune este influenţată de viteza de deplasare a
vehiculului respectiv. La trap, când viteza este de 2-3 ori mai mare decât la pas, la
aceeaşi greutate trasă, efortul de tracţiune se măreşte simţitor cu 40-50% şi chiar mai
mult, consumul de energie creşte până la dublu, oboseala apare repede şi randamentul
în muncă se micşorează pe măsura sporirii vitezei, iar în alura de trap se alternează cu
mersul la pas.
În realitate, efortul de tracţiune normal este acela pe care îl desfăşoară animalul
în condiţiile concrete din gospodărie (eforul efectiv), el poate varia în limite foarte
largi, de la zero până la efortul maxim, aceasta depinzând de caracterul muncii.
Cunoaşterea tuturor condiţiilor în care se desfăşoară munca cu atelajele este necesară
pentru dozarea încărcăturii vehiculului sau a muncii respective, aşa fel încât animalul
sau atelajul să poată depăşi şi momentele de efort maxim ivite pe parcurs, cum sunt
drumurile nisipoase sau eventualele înclinări de teren, care măresc valoarea
coeficientului de rezistenţă.
După cercetările efectuate de ICZ, efortul de tracţiune variază îşi în funcţie de
felul muncii, după cum urmează:
Arătură normală 90 kg
Recoltat cartofi 90 kg
Arătură în vie 75 kg
Grăpat 41 kg
Cositoare 60 kg
Greblat 30 kg
Tăvălugit 45 kg

 Cantitatea de muncă
Pentru a cunoaşte capacitatea de muncă a unui cal trebuie să determinăm
cantitatea de muncă pe care o execută într-o zi un animal. Aceasta se măsoară în kgm.
Cantitatea de muncă realizată de un cal de tracţiune se poate determina după
formula:
M=Qxfxd

96
Unde: Q – greutatea vehiculului tras, inclusiv greutatea încărcăturii
f – coeficientul de rezistenţă la tracţiune
d – distanţa pe care s-a deplasat greutatea respectivă (m)
Greutatea vehiculului respectiv se poate determina direct prin cântărire sau
indirect cu ajutorul formulei G = F / f
Unde: f – coeficientul de rezistenţă la tracţiune
F – forţa de tracţiune ce se poate determina direct cu ajutorul dinamometrului
(Kgf) sau indirect prin:
- stabilirea unei cote procentuale din greutatea corporală a animalului,
diferenţiată în funcţie de starea slabă de întreţinere şi anume: 13% la animalele în
stare slabă de întreţinere, 14% la starea bună şi 15% la starea foarte bună;
De exemplu, un cal de 500 kg în stare de întreţinere bună are forţa de tracţiune
F = (500 x 14) / 100 = 70 kg
- înmulţirea greutăţii tractate cu coeficientul de rezistenţă la tracţiune F = Q x f
Pentru calcularea forţei de tracţiune cu ajutorul acestei formule trebuie să
cunoaştem valoarea coeficientului de rezistenţă.
 Coeficientul de rezistenţă la tracţiune – este prezentat printr-o cifră ce
exprimă gradul de rezistenţă pe care un vehicul sau o maşină îl opune la tracţiune. Ele
reprezintă propriu zis raportul dintre efortul de tracţiune şi greutatea în kg a
vehiculului tras şi se determină după formula: C = E:G
unde: E – efort tracţiune
G – greutatea tractată
Valoarea acestui coeficient se poate lua direct din datele de literatură fiind
stabilit pe bază de cercetări în funcţie de felul vehiculului pe roţi cu şine de fier, pe
roţi cu pneuri (osii de fier), rulmenţi, etc., de natura drumului (asfalt, şosea obişnuită,
teren nisipos, etc.).
Valoarea acestui coeficient de rezistenţă la tracţiune în cazul vehiculelor cu roţi
obişnuite pe şine şi alură de pas, deplasarea făcându-se pe teren orizontal, după
Moldoveanu, 1971, este următoarea:
Drum asfaltat 0,01
Şosea tare, piatră cubică şi uscată 0,02
Şosea obişnuită pietruită 0,03
Drum de ţară bun şi uscat 0,04
Drum de pământ umed (noroios) 0,08
Drum nisipos, uscat 0,12
Drum nisipos umed 0,30
În cazul în care pe acelaşi drum se merge în alură de trap, valoarea lui “f” se
dublează. De asemenea şi în cazul drumurilor în pante valoarea lui “f” creşte sau
scade la înclinarea pantei cu 2 cm/m, se modifică cu +0,02, etc. La urcuş (rampă)
creşte, la coborâş (pantă) scade. La o pantă exagerată valoarea acestui coeficient
dispare şi este nevoie de forţă pentru frânare:
La o pantă de 2 cm/m coef. = 0,04 – 0,02 = 0,02
La rampă de 2 cm/m coef. = 0,04 + 0,02 = 0,06
Indirect, valoarea acestui coeficient se stabileşte cu ajutorul formulei f = F/Q.
De exemplu, dacă forţa de tracţiune pentru deplasarea a 3000 kg este de 70 kg forţă,
atunci coeficientul de rezistenţă la tracţiune f = 70/3000 = 0,023.
 Lucrul mecanic util. Efortul depus de animal pentru deplasarea unei
greutăţi pe o distanţă dată constituie expresia lucrului mecanic util (muncii) şi se
determină după formula: Lm (kg/m) = E x D
unde: E – efortul de tracţiune

97
D – distanţa parcursă
Lm = 75 x 10.000 = 750.000 kg/m
Energia cheltuită de animal este însă mai mare decât echivalentul lucrului
mecanic obţinut. În afară de efortul de tracţiune, animalul mai cheltuieşte o
cantitate de energie pentru deplasarea proprie (autodeplasare) şi care variază şi ea
după greutatea corporală respectivă, după natura drumului, pantă, rampă, etc. şi
reprezintă ¼ - 1/3 din valoarea lucrului mecanic efectuat.
Viteza de deplasare. Pentru determinarea capacităţii de muncă este necesar să
cunoaştem şi viteza cu care animalul deplasează greutatea respectivă şi care este
exprimată prin raportul dintre distanţa parcursă şi timpul în care a executat deplasarea
şi se calculează după formula: V = d:t
unde: D – distanţa
t – timp
Pentru acelaşi mers, viteza variază după rasă, talie, individ, greutate,
conformaţie, condiţie fizică, temperament, antrenament, stare de întreţinere şi stare de
sănătate, greutate tracţionată felul drumului, tipul vehiculului.
Capacitatea de muncă – nu este altceva decât lucrul mecanic util pe unitatea de
timp.
Se poate stabili cu ajutorul formulei P = L/t
unde: L – lucrul mecanic util
t – timpul
Prin înlocuire L = (E x d)/t şi întrucât d/t = v se poate scrie Lm (P) = E x V, deci
capacitatea de muncă sau P = efortul de tracţiune x viteza
Pornind de la această formulă rezultă că capacitatea de muncă este produsul
dintre efortul de tracţiune în kg şi viteză şi se exprimă în m/sec. Ex. un cal de 500 kg
greutate, folosit la arături în vie depune un efort de tracţiune de 85 kg în alură de pas
cu viteza de 1,2 m/sec.
După formula P = E x V = 75 x 1,2 = 90 kg/m într-o secundă.
Ţinând seama că ziua de muncă are 60’ x 60’ x 8h sau 28.800 secunde, munca
efectuată zilnic este de 90 x 28.800 = 2.592.000 kg/m.
După formulele anterioare cantitatea de muncă se mai poate calcula cu ajutorul
formulei: M = Q x f x d sau M = F x d.
Putem calcula munca unui cal de 500 kg în stare bună de întreţinere (500 x
14)/100 = 70 kg, care trage o greutate de 3500 kg pe o distanţă de 15 km şi f = 0,02 în
felul următor:
3500 x 0,02 x 15.000 = 1.050.000 kg/sec. sau
70 x 15.000 = 1.050.000 kg/sec.
Pentru a putea stabili categoria de muncă efectuată de un cal se iau în
considerare datele din literatură privind valoarea lucrului mecanic stabilit în kg/m
pentru caii de 500 kg
- muncă uşoară 700.000 – 1.500.000 kg/m
- muncă mijlocie 1.500.000 – 2.100.000 kg/m
- muncă grea 2.500.000 – 3.00.000 Kg/m
- muncă foarte grea peste 3.000.000 kg/m
O influenţă mare asupra capacităţii de muncă o are viteza de mers, o muncă
uşoară la pas poate deveni grea la trap chiar cu reducerea efortului de tracţiune.
Categoria de muncă pentru cai depinde şi de felul de organizare a muncii şi de gradul
de pregătire, respectiv de antrenament, al cailor. O influenţă mare asupra capacităţii
de muncă o are viteza de mers. Efortul de tracţiune şi viteza de deplasare se găsesc în
corelaţie inversă. La o viteză mărită, chiar fără efort de tracţiune, numai pentru

98
deplasare cheltuiala de energie creşte cu pătratul vitezei. La o viteză de două ori mai
mare energia automotoare creşte de 4 ori. Cunoaşterea elementelor care influenţează
capacitatea de muncă, precum şi raporturile optime în care ele trebuie să se găsească,
pentru obţinerea unui randament maxim de muncă, constituie premiza fundamentală
pentru organizarea raţională a regimului de muncă cu atelajele cu tracţiune animală.
La caii de călărie şi portsamar, greutatea deplasată este purtată pe corpul animalelor.
Modul cum ei suportă greutatea depinde de soliditatea membrelor şi a trenului
corporal mijlociu (spinare şi şale), precum şi de buna echilibrare proprie, adică de
repartizarea greutăţii corporale pe cele două trenuri (anterior şi posterior), cunoscând
că în mod normal membrele anterioare suportă cu 1/10 – 1/8 greutate mai mult decât
cele posterioare.
Pe lângă soliditatea membrelor şi corectitudinea aplomburilor, calul de călărie
trebuie să aibe spinarea şi şalele scurte, drepte, musculoase, bine prinse de crupă. Sunt
preferabili caii cu format corporal pătrat sau înalt. Pentru calul de samar se cer
aceleaşi calităţi, însă un trunchi lung de format corporal dreptunghiular şi membre
scurte, cu bază de susţinere largă şi echilibru stabil, ţinând cont că aceştia sunt folosiţi
în zona de altitudine pe terenuri accidentate şi povârnişuri abrupte.
Spre deosebire de munca de tracţiune, calul de călărie şi samar suportă greutatea
nu numai în timpul deplasării ci şi când stă pe loc, ceea ce necesită o cheltuială de
energie mult mai mare decât în cazul unei greutăţi echivalente, dar integrate făcând
parte din greutatea animalului.
Cheltuiala de energie depinde şi de valoarea relativă a greutăţii respective.
Pentru 100 kg purtate în spate un cal de 450 kg greutate cheltuieşte mai multă energie
decât unul de 600 kg greutate.
Capacitatea de muncă se apreciază după mărimea greutăţii purtate şi viteza de
deplasare. Între anumite limite, pentru a obţine cea mai mare cantitate de muncă, cele
două elemente – greutatea şi viteza – trebuie să se găsească într-un anumit raport
optim, ca de altfel şi în cazul muncii de tracţiune, mărirea unuia atrage micşorarea
celuilalt.
Cel mai mare randament se obţine când greutatea pe care o poartă un cal de 500
kg greutate este de 1/3 din greutatea vie pentru mersul la pas şi de ¼ la trap şi pas, cu
mici variaţii în plus sau în minus, după calităţile individuale ale animalelor.
Pentru stabilirea greutăţii optime purtate, Baron a preconizat următoarele
formule:
La pas cu viteza 1,2 m/s – Q = (95 x c2):T,
în care:
Q – greutatea purtată
c – perimetrul toracic
T – talia animalului
La pas cu viteza de 2,4 m/s – Q = (56 x c2):T.

99
Cap. 13.

SPORTUL HIPIC ÎN ŢARA NOASTRĂ


Istoricul călăriei începe odată cu domesticirea cabalinelor şi se dezvoltă
vertiginos de-a lungul timpului, atât în scopuri războinice cât şi pentru divertisment.
Echitaţia, ca sport, a început să fie practicată încă din secolul XVI, odată cu
înfiinţarea primelor şcoli de călărie, iar primele concursuri hipice încep să fie
organizate în anul 1900, an în care se organizează primul concurs de obstacole.
Cu ocazia Olimpiadei de la Londra din anul 1908, apare pentru prima oară
călăria ca sport inclus în programul olimpic prin proba de obstacole. În anul 1912 la
Stokholm s-au desfăşurat probe complete de călărie (o probă de dresaj, una de
obstacole şi una de călărie completă) şi începând cu această olimpiadă călăria este
mereu prezentă la jocurile olimpice. În perioada dintre cele două războaie mondiale,
sportul hipic ia amploare prin înfiinţarea Federaţiei ecvestre internaţionale a
Comitetului Olimpic Internaţional şi a comitetelor olimpice naţionale.
În afara marilor competiţii olimpice, în perioadele de timp dintre acestea se
organizează numeroase alte concursuri şi campionate, cum sunt campionatele
mondiale şi cele europene, sau alte concursuri organizate în unele ţări cu tradiţie în
hipism, cum sunt: Anglia, Franţa, Rusia, Germania, etc. Competiţiile sunt organizate
pe toate cele trei ramuri ale sportului hipic, iar pe baza rezultatelor obţinute se fac
clasamente individuale şi pe echipe.
În ţara noastră, prima şcoală de cavalerie ia fiinţă în anul 1872 la Bucureşti.
Începând cu anul 1890 începe să se practice dresajul şi săriturile peste obstacole, iar
primul concurs de obstacole are loc în 1909 şi astfel de concursuri se continuă între
anii 1912-1914, periodă în care calul condus de sublocotenentul Atanasiu sare
înălţimea de 2,10 m. Recordul naţional actual este de 2,12 m deţinut de V. Pinciu în
1952 cu calul Prundiş. Recordul mondial actual este 2,47 m şi aparţine călăreţului
chilian Larraquibel Morales, realizat în anul 1949 cu calul Huasso. Recordul naţional
în lungime este de 6,20 m şi aparţine din anul 1956 călăreţului Mănescu cu calul
Şoim, iar recordul mondial de lungime este de 8,20 m şi aparţine argentinianului
Lopez del Fiore din anul 1951, cu calul Amado Mio.
Între cele două războaie mondiale iau fiinţă şcolile de cavalerie de la Târgovişte
şi Sibiu.
În anii 1928 şi 1929 echipa română care a participat la concursurile
internaţionale de la Varşovia şi Poznan a repurtat remarcabile succese, mai ales prin
maiorul Vladimir Constantinescu, care a câştigat nu mai puţin de patru premii întâi.
Echitaţia românescă s-a afirmat mai ales în perioada anilor 1934-1939 când este
apreciată printre cele mai bune echipe din lume. În această perioadă componenţii
echipei naţionale au câştigat numeroase premii la cele mai mari şi mai pretenţioase
concursuri hipice din Europa. Echipa română de obstacole a câştigat în mai multe
rânduri premiul întâi în cea mai pretenţioasă probă pe echipe “Cupa Naţiunilor” la
Aachen în 1934 şi Varşovia în 1935.
Cei mai cunoscuţi călăreţi români din această perioadă sunt: C. Apostol, C.
Zahei, C. Tudoran, F. Ţopescu şi alţii.
După cel de-al doilea război mondial, tehnica călăreţilor şi a cailor creşte
vertiginos, ajungându-se la performanţe nemaiîntâlnite până atunci.
Au loc olimpiadele de la Londra în 1948, Helsinki în 1952, Stokholm în 1956,
Mexic în 1968, Munchen în 1972, etc, olimpiade care reprezintă tot atâtea salturi
calitative în evoluţia sportului hipic de performanţă.

100
În 1952 la Helsinki, echipa de obstacole a ţării noastre se clasează a 13-a din 26
de echipe participante, pentru ca la Roma să ocupe locul V.
La dresaj apar, de asemenea, călăreţi valoroşi ca: N. Mihalcea, M. Marcoci, I.
Molnar, D. Velicu, care obţin rezultate internaţionale de prestigiu şi pe baza acestora
li se conferă titlul de “Maestru al Sportului”.
În ţara noastră, sportul hipic are ca organ de conducere Federaţia Română de
călărie şi pentatlon modern, care este subordonată Ministerului Tineretului şi
Sportului.
În subordinea federaţiei sunt secţiile hipice ale diferitelor cluburi sportive din
capitală şi din provincie: Steaua, Dinamo, Ştiinţa Bucureşti, Universitatea Timişoara,
C.S. Agronomia Timişoara, Petrolul Ploieşti, C.S.M. Sibiu, Mondial Lugoj, etc.
Programul competiţional oficial se desfăşoară la cele trei ramuri hipice: dresaj,
obstacole şi proba completă de călărie.
Programul competiţional începe primăvara (aprilie) şi se termină toamna
(octombrie).
Pe lângă acestea se mai organizează o serie de competiţii cu caracter
semioficial: Cupa 1 Mai, Cupa Libertăţii, Cupa Litoralului, Cupa Steaua, Cupa
Dinamo, Cupa României, etc.
Federaţia Română este afiliată la Federaţia Ecvestră Internaţională şi ea
stabileşte participarea unor echipe de club sau a echipei naţionale la concursurile sau
competiţiile internaţionale, inclusiv la Balcaniada de călărie, care se desfăşoară anual,
începând cu anul 1968, în câte o ţară din Balcani, cu participarea echipelor din
Yugoslavia, Bulgaria, Turcia, Grecia, Albania, România, balcaniade la care echipa
României a obţinut an de an rezultate foarte bune.

13.1. CONCURSURILE HIPICE DIN


ŢARA NOASTRĂ

Sportul hipic din ţara noastră are ca organ de conducere începând din 1990
Federaţia Română de Călărie şi Federaţia Română de Pentatlon modern, care sunt
subordonate Ministerului Tineretului şi Sportului.
În subordinea Federaţiei Române de Călărie sunt 28 de cluburi hipice sau secţii
hipice ale cluburilor sportive mari: Steaua, Dinamo, CSM Sibiu, CSM Craiova, etc.
Programul competiţional oficial se desfăşoară în cadrul a 6 ramuri ale sportului
hipic (obstacole, dresaj, proba de călărie, alergările la trap, concursurile de atelaje şi
pentatlon modern). În ţara noastră, începând din 1955 nu au mai avut loc alergările
oficiale de galop.
Programul competiţional începe primăvara (sfârşit de martie sau început de
aprilie) şi se termină toamna (octombrie), cu excepţia alergărilor de trap de la Ploieşti
care au loc aproape tot timpul anului, joia şi duminica, cu o pauză de circa două
săptămâni la sfârşitul lunii ianuarie şi începutul lunii februarie.
Campionatul naţional de obstacole şi separat campionatul naţional de dresaj se
desfăşoară concomitent în două etape, şi anume: în două etape zonale şi o etapă finală.
La etapa zonală, ţara este împărţită în trei zone la care participă toţi sportivii
cluburilor sau secţiilor din zona respectivă care sunt legitimaţi şi se află în evidenţa
Federaţiei Române de Călărie, iar la etapa finală care are loc pe ţară iau parte numai
sportivii care s-au calificat la etapele zonale.
Dificultatea probelor de obstacole, respectiv înălţimea şi lărgimea acestora,
depinde pe de-o parte de categoria de concurs la care participă sportivii în raport cu
vârsta şi experienţa de concurs a acestora, dar şi de calitatea materialului cabalin,

101
adică de gradul de pregătire al cailor. Probele sunt diferite pentru juniori, băieţi şi fete
până la 16 ani, pentru tineretul de la 16-18 ani, şi diferite pentru seniori sau senioare
(amazoane).
La Campionatul Naţional de Obstacole, începând cu anul 1994, s-a introdus la
etapa finală pe ţară o categorie aparte în probele de obstacole şi anume, proba de
forţă.
Pe lângă etapele zonale şi finale, la obstacole se mai organizează o serie de
competiţii cu caracter semioficial: Cupa fetelor bănăţene, Cupa Câmpiei de Vest,
Cupa Federaţiei, Cupa României, etc.
Concursul complet de călărie se desfăşoară, de asemenea, în două etape: zonală
şi finală, dar numai la trei categorii (juniori, tineret, seniori).
Campionatul naţional de atelaje se desfăşoară, de asemenea, în două etape
zonale şi o etapă finală. Etapa zonală are loc numai în două zone ale ţării. Probele la
care iau parte sportivii sunt în număr de trei.
La Campionatul Naţional de Pentatlon Modern pe întreaga ţară participă numai
5 echipe de seniori şi 5 de juniori, printre care una este şi Politehnica Timişoara. Şi la
această probă au loc două etape zonale şi una finală.
Proba de călărie la acest campionat se desfăşoară cu cai necunoscuţi pentru
sportivi, cai puşi la dispoziţie la etapele respective de către un club hipic din
localitatea unde are loc concursul. Aceşti cai sunt traşi la sorţi de către concurenţi. La
acest campionat iau parte sportivi cu aptitudini multilaterale (polisportivi), capabili să
facă faţă la cele 5 probe ale pentatlonului modern, şi anume: scrimă, înot, cros, tir şi
călărie.
În organizarea probelor combinate nu sunt elemente standard (tipizate), ci
comitetele organizatorice pot realiza orice fel de combinaţii: probă de dresaj şi probă
exterioară, probă de dresaj şi probă de obstacole, probă exterioară şi probă de
obstacole, probă de dresaj, probă de obstacole şi probă exterioară.
Astfel, în cazul probelor exterioare, cât şi a probelor combinate, este
contraindicată tipizarea sau uniformizarea ci dimpotrivă, trebuie promovată varietatea,
întrucât stârneşte un interes deosebit pentru participanţi şi public.

102