Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n.

15 august 1769, Ajaccio, Corsica -

d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone
di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic
politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
Născut în Corsica și specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte
a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva
Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de
stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În
prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecărei puteri
majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare. A menținut
sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și
membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state
clientelarefranceze.
Invazia franceză a Rusiei din 1812 a marcat un punct de cotitură în destinul lui Napoleon. Marea
sa Armată a suferit pierderi covârșitoare în timpul campaniei și nu s-a recuperat niciodată pe
deplin. În 1813, a Șasea Coaliție l-a înfrânt la Leipzig; în anul următor Coaliția a invadat Franța, l-
a forțat pe Napoleon să abdice și l-a exilat pe insula Elba. În mai puțin de un an, a scăpat de pe
Elba și s-a întors la putere, însă a fost învins în bătălia de la Waterloo din iunie 1815. Napoleon
și-a petrecut ultimii șase ani ai vieții sub supraveghere britanică pe insula Sfânta Elena. O
autopsie a concluzionat că a murit de cancer la stomac, deși Sten Forshufvud și alți oameni de
știință au continuat să susțină că a fost otrăvit cu arsenic.
Conflictul cu restul Europei a condus la o perioadă de război total de-a lungul continentului, iar
campaniile sale sunt studiate la academii miltare din întreaga lume. Deși considerat un tiran de
către oponenții săi, el a rămas în istorie și datorită creării Codului Napoleonian, care a pus
fundațiile legislației administrative și judiciare în majoritatea țărilor Europei de Vest.
Cuprins
1
Origini și educație

2
Începuturile carierei

3
Directoratul
3.1
Asediul Toulonului

3.2
Campania din Italia (1796)

3.3
Campania din Egipt și Siria (1798-1801)

4
Prim Consul al Republicii (1799-1804)

5
Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)
 5.1
Încoronarea lui Napoleon

5.2
Exilul în Insula Elba

6
Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

7
Moartea lui Napoleon

8
Caracterizări
8.1
Caracterizări în literatură

8.2
Napoleon și femeile

9
Note

10
Legături externe

Origini și educație
Tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, reprezentatul Corsiciila curtea lui Ludovic al XVI-lea al Franței

Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul
Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței
de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind
de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat
numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în
Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit
reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria
lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un
copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic,
Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi
ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.
Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai
importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779,
Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța
franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un
accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de
către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu.
Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică.
Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar
excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École
Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl
făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat
pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur,
deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință
Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator

Începuturile carierei

Liderul naționalist corsican Pasquale Paoli, portret de Richard Cosway

Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în
regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după
izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de
aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului
corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii
de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel
arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști,
revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat
gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul
permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să
convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a
întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și
să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii
expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în
iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.

Directoratul
Articol principal: Directoratul.

Asediul Toulonului
Articol principal: Asediul Toulonului.
În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la
Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al
liderului revoluționar Maximilien de Robespierre[1]. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine
Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la
asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe
britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor
republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției,
în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea
sa în gradul de general de brigadă[2]. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare
Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a
cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary
era o familie bogată de negustori din Marsilia.
Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile
nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul era
Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.
Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat
cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul
și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul
coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de
24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793,
el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.
La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să
readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul
Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general,
prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la
Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat
la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierredispune a fi eliberat[3].
La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie
primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de
hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata
de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon
a lucrat la un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl
entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului
comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi,
părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă
fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi,
el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.
În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende,
Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion
pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și
fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova.
Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția
civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după
calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat
în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.
Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu
Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din
funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovățește și
îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa
întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și
jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc
decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și
la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția
împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul
capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2
vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.
Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la
1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială.
Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major,
până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză
în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în
armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou
planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru
nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se
va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări,
biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați,
dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de
Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.
Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni
"înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită,
Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27
august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un
directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați
din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva
Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor
a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un
general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat,
de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras,
dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament,
așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar -
5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secționari și soldații comandați de Barras. După
spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, "bătălia este condusă de generalul
Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii.
Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte,
comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie.
La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și
Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.
El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce
privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior.
Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față de subordonații săi
cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le
știa la perfecție".
Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte
este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8
martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria
avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.

Campania din Italia (1796)

Articol principal: Războaiele Revoluției Franceze.

"Napoleon trecând Alpii"

(tablou de Jaques-Louis David)

Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se
gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei
armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul
Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu
Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria
tezaurului, înfiorător de goală. Francezii au furat cu această ocazie din Italia bani, aur, opere de
artă, capodopere ale lui Leonardo da Vinci și Michelangelo.
În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii
alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet,
ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...

Campania din Egipt și Siria (1798-1801)

Articol principal: Războaiele Revoluției Franceze.
Campania franceză în Egipt și Siria (1798-1801) a fost campania lui Napoleon Bonaparte în
Orient, aparent pentru a proteja interesele comerciale franceze, de a submina accesul Marii
Britanii în India și de a stabili demersuri științifice în regiune. Acesta a fost scopul principal al
campaniei din Marea Mediterană din 1798, care a cuprins o serie de angajamente navale și a
inclus ocupația Maltei.
În ciuda a mai multor victorii decisive și a unei expediții cu succes inițial în Siria, trupele lui
Napoleon numite Armée d'Orient au fost nevoite să se retragă în cele din urmă, după apariția
unei discordii politice în Franța, a conflictului din Europa precum și datorită înfrângerea flotei
franceze de sprijin. Campania a fost însoțită de crime de razboi: 4000 de prizonieri arabi și
musulmani au fost executați din ordinul lui Napoleon[5]
Bătălia navală de la Abukir a avut loc pe 1 și 2 august 1798 în fața orașului portuar egiptean
Abukir, situat la 15 km nord-est de Alexandria. În această bătălie flota de război britanică, sub
conducerea amiralului Horatio Nelson, a învins flota franceză a lui Napoleon, care întreprinsese
o expediție militară în Egipt și Siria. Cu această victorie, Marea Britanie și-a asigurat supremația
pe Marea Mediterană.

Prim Consul al Republicii (1799-1804)

Întors din Egipt, Napoleon este primit cu entuziasm de poporul francez. Profitând de această
popularitate, el a răsturnat Directoratul și a impus dictatura personală în noiembrie anul 1799.
Prin acest act, burghezia și-a consolidat puterea și au fost salvate cuceririle revoluției franceze.
Noua formă de conducere s-a numit consulat, în fruntea căreia se găsea Primul Consul
(Bonaparte). Consulatul a fost una dintre cele mai rodnice perioade din istoria Franței. Prin
măsurile luate, corupția și nesiguranța cetățenilor au fost eliminate. Economia a fost refacută,
Franța a devenit prosperă, începându-se vaste lucrări publice; s-au pus bazele învățământului
modern, religia reintrându-și în drepturi. Napoleon a elaborat legi noi sub numele de „Codul lui
Napoleon”. Primejdia externă care se abătuse asupra Franței a fost înlăturată prin victoria
împotriva Austriei, de la Marengo, din anul 1800. El cucerește Belgia (zonele de la Rin) și Italia.
Prin Concordatul cu papalitatea, Napoleon a obținut supremația asupra Italiei. În 1802, Franța a
încheiat cu Anglia pacea de la Amiens (pacea perpetuă), prin care se producea un schimb de
posesiuni: Franța renunța la Egipt, iar Anglia la teritoriile cucerite în timpul războaielor anterioare.

Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)

Incoronarea

Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de
către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.
 Napoleon ca împărat

Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus
cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu
Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea
dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor
europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga
lume[necesită citare]. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în
1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi
stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europaera împărțită
între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare
dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În
Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este
obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.

Încoronarea lui Napoleon

Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807.
Tabloul are dimensiunile 624 cm x 979 cm[necesită citare] și se găsește la Muzeul Louvre, Paris.
„Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o”[necesită citare] - spune Napoleon despre coroana conducătorului
francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așază pe cap în
catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi
împăratul își încoronează soția, pe Joséphine.
David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea.
Pictorul va lucra la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său.
Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letiția, mama împăratului, deși ea nu a
participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai
mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor
reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei
mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica
neoclasicistă. Lipsește aici tensiunea vibrantă care este caracteristica teatralității neoclasiciste.
Spre deosebire de Sabinele și Jurământul Horațiilor, David, se inspiră de data aceasta mai
degrabă din tradiția romană, decât din cea greacă.

Exilul în Insula Elba

Lui Napoleon i se permisese să ia cu el în exil câțiva prieteni și servitori, printre care Henri-
Gratien Bertrand, fostul mareșal al palatului, și contele Charles-Tristan de Montholon, un
membru al aristocrației prerevoluționare. Bertrand era în slujba lui Napoleon din 1798, dar
Montholon era un aderent de ultima oră – după prima abdicare a lui Napoleon se grăbise să-și
ofere serviciile monarhiei restaurate, dar a trecut de partea împăratului când acesta s-a întors de
pe Insula Elba. El o adusese cu sine și pe tânăra și atrăgătoarea lui soție, ale cărei atenții față de
Napoleon și vizitele nocturne pe care le făcea în dormitorul acestuia deveniseră curând subiect
de bârfa pe insulă.

Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena

La un an după înfrângerea de la Leipzig, întreg imperiul s-a prăbușit. Burbonii au fost readuși la
tronul Franței prin Ludovic al XVIII-lea. Aceasta revenire nu s-a bucurat însă de unanimitatea
aliaților, între care au intervenit repede divergențe. Unitatea coaliției a fost însă salvată chiar de
Napoleon. Înconjurat de dezbinarea aliaților, Napoleon părăsește insula Elba și începe ceea ce
avea să fie aventura „celor o sută de zile”. Reîntronat, acesta începe să viseze la refacerea
marelui imperiu[necesită citare]. Obține chiar câteva victorii. Pentru scurt timp însă, căci este înfrânt în
bătălia de la Waterloo (18 iunie 1815). Silit să abdice din nou, Napoleon a fost exilat pe insula Sf.
Elena, unde a murit în condiții neclare, câțiva ani mai târziu, la vârsta de 51 de ani (5 mai 1821).
Există două teorii importante cu privire la moartea sa: otrăvirea cronică cu arsenic și cancerul la
stomac. A fost înmormântat cu onoruri militare.

Moartea lui Napoleon

Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină... Specialiști în domeniul
medicinei legale, istorici ai vieții și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor
cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale,
cancerului de stomac și, în cele din urmă, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele două supoziții -
eroare medicală sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.
Ultimele experiențe conduse de Institutul de Medicină Legală din Strasbourg și Universitatea din
Luxembourg, demonstrează în mod definitiv că Napoleon a fost otrăvit, fiind victima unei
intoxicații cronice cu arsenic. În fiecare an, experți în toxicologia medico-legală se întrunesc în
congrese sub auspiciile Asociației internaționale a toxicologilor din medicina legală (The
International Association of Forensic Toxicologists — TIAFT) pentru a stabili cauza exactă. Toți
oamenii de știință care aparțin acestei asociații activează în laboratoare ale poliției, spitale,
tribunale, institute de medicină legală, laboratoare specializate în diverse domenii înrudite. Dupa
congresele de la Helsinki (2000), Praga (2001), Paris (2002), a urmat congresul de la Melbourne
care a găzduit cel de-al 41-lea Simpozion internațional al asociației, între 17-22 noiembrie 2003.
În prezentarea susținută la acest simpozion Dr. Pascal Kintz a făcut cunoscute ultimele rezultate
obținute asupra chestiunii prezenței arsenicului în șuvițele de păr ale împăratului. Se
menționează în diverse publicații oficiale că „șuvițe de păr aparținând lui Napoleon”, au fost
păstrate cu mare grijă și găsite la diverse persoane din anturajul acestuia. Toxicologul francez
susține că Napoleon a fost otrăvit cu arsenic în mod lent. El a ajuns la această concluzie
aprofundând analizele nu numai asupra interiorului firelor de păr, ci și a învelișului capilar. Dr.
Kintz crede că otrava a atins măduva spinării, pornind de la păr. Otrava provenea din alimentele
ingerate și a fost împinsă de fluxul sanguin.
Părul lui Napoleon prezenta o concentrație de substanță toxică de 7-38 de ori superioară dozei
„admise”. Adversarii acestei ipoteze resping afirmația, susținând că arsenicul detectat era de
origine exogenă și nu a fost absorbit pe cale digestivă. Ei cred ca această compoziție toxică era
în mod normal utilizată în secolul XIX pentru conservarea părului. Alți cercetători explică
prezența arsenicului în părul lui Napoleon prin folosirea produsului de către viticultorii epocii.
Aceștia spălau butoaiele cu arsenic, după care puneau strugurii la fermentat. Și această
supoziție a fost respinsă, considerându-se că obiceiul viticultorilor epocii de a curăța butoaiele cu
arsenic nu era periculos pentru sănătatea omului, cu toate că Napoleon era un cunoscut amator
de vinuri.
În anul 2000, scriitorul Ben Weider, mare admirator și colecționar al unor piese originale care au
aparținut lui Napoleon, a afirmat cu tărie în conferințele și interviurile acordate la televiziunea
canadiană că „Napoleon I Bonaparte a decedat datorită otrăvirii lente cu arsenic" și că „folosindu-
se noile teste ADN această enigmă ar putea fi elucidată”. Ben Weider deține suvițe din părul lui
Napoleon și este dispus să suporte toate cheltuielile exhumării. „Rămâne doar ca guvernul și
istoricii francezi să-și dea acordul”. Specialiștii Institutului medico-legal din Strasbourg confirmă
teza avansată de Ben Weider. Purtătorul de cuvânt al lui Weider a declarat că dacă îndoielile
asupra morții lui Napoleon persistă, nu rămâne decât să se treacă la exhumarea împăratului.

Caracterizări

Caracterizări în literatură
● Petre Țuțea - „...El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut
ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum
își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii
Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele
Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu
Napoleon.”[6]

Napoleon și femeile
Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție,
Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în
timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea și la scurt
timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei
numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el sa aibă numeroase aventuri.
În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit.
Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era
sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza,
arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit
fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost
"Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și
astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi
impactul Codului Napoleonian este simțit în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om
care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost
un dictator[necesită citare] și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine[necesită citare]. Puțini sunt
aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va șterge
amintirea victoriilor mele"[necesită citare], dar bineînțeles că se înșela deoarece este recunoscut ca
unul din cei mai mari generali ai lumii.