Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2
Începuturile carierei
3
Directoratul
3.1
Asediul Toulonului
3.2
Campania din Italia (1796)
3.3
Campania din Egipt și Siria (1798-1801)
4
Prim Consul al Republicii (1799-1804)
5
Napoleon I - Împăratul francezilor (1804-1815)
5.1
Încoronarea lui Napoleon
5.2
Exilul în Insula Elba
6
Cele o sută de zile. Waterloo. Insula Sf. Elena
7
Moartea lui Napoleon
8
Caracterizări
8.1
Caracterizări în literatură
8.2
Napoleon și femeile
9
Note
10
Legături externe
Origini și educație
Tatăl lui Napoleon, Carlo Buonaparte, reprezentatul Corsiciila curtea lui Ludovic al XVI-lea al Franței
Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul
Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței
de către Republica Genova. El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind
de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat
numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în
Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit
reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria
lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un
copil turbulent. El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic,
Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi
ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.
Originea nobilă a lui Napoleon, veniturile și cunoștințele familiei i-au oferit oportunități mai
importante de studiu decât cele disponibile unui corsican tipic din acea vreme. În ianuarie 1779,
Napoleon a fost înscris la o școală teologică din Autun, în Franța continentală, pentru a învăța
franceza, iar în mai a fost admis la academia militară de la Brienne-le-Château. Vorbea cu un
accent corsican pronunțat și nu a învățat niciodată să scrie corect. Napoleon era tachinat de
către ceilalți studenți din cauza accentului său, prin urmare s-a concentrat și mai mult pe studiu.
Un examinator a observat că Napoleon „s-a distins întotdeauna prin talentul său la matematică.
Are cunoștințe destul de bune despre istorie și geografie... Acest băiat ar deveni un marinar
excelent.” După ce și-a terminat studiile la Brienne în 1784, Napoleon a fost admis la École
Militaire, o școală militară de elită din Paris; acest lucru a pus capăt ambiției sale navale, care îl
făcuse să ia în considerare înrolarea în Marina Regală britanică. În loc de aceasta s-a specializat
pe profilul de ofițer de artilerie și a trebuit să termine cursurile de doi ani într-unul singur,
deoarece moartea tatălui său îi redusese veniturile. A fost examinat de faimosul om de știință
Pierre Simon Laplace, pe care mai târziu Napoleon l-a numit senator
Începuturile carierei
Devenit absolvent în septembrie 1785, Bonaparte este numit ofițer cu gradul de sublocotenent în
regimentul de artilerie La Fère. A servit în garnizoanele de la Valence și Auxonne până după
izbucnirea Revoluției Franceze în 1789, deși în această perioadă a fost în permisie timp de
aproape două luni în Corsica și Paris. Un naționalist corsican fervent, Bonaparte i-a scris liderului
corsican Pasquale Paoli în mai 1789: „Pe când națiunea pierea, m-am născut eu. Treizeci de mii
de francezi au fost vomitați pe malurile noastre, înecând tronul libertății în valuri de sânge. Astfel
arăta priveliștea odioasă care a fost prima ce m-a impresionat.”
A petrecut primii ani ai Revoluției în Corsica, luptând într-o bătălie complexă între regaliști,
revoluționari și naționaliștii corsicani. El a sprijinit facțiunea revoluționară iacobină, a câștigat
gradul de locotenent-colonel și comanda unui batalion de voluntari. După ce depășise termenul
permisiei și a condus o revoltă împotriva unei armate franceze din Corsica, a reușit totuși să
convingă autoritățile militare din Paris să-l promoveze în gradul de căpitan în iulie 1792. S-a
întors în Corsica din nou și a intrat în conflict cu Paoli, care hotărâse să se despartă de Franța și
să saboteze un asalt francez asupra insulei sardiniene La Maddalena, unul dintre liderii
expediției fiind chiar Bonaparte. Acesta și familia sa au trebuit să fugă în Franța continentală în
iunie 1793 din cauza înrăutățirii relațiilor cu Paoli.
Directoratul
Articol principal: Directoratul.
Asediul Toulonului
Articol principal: Asediul Toulonului.
În iulie 1793, Napoleon a publicat un pamflet pro-republican, Le Souper de Beaucaire (Cină la
Beaucaire), care i-a câștigat admirația și sprijinul lui Augustin Robespierre, fratele mai mic al
liderului revoluționar Maximilien de Robespierre[1]. Cu ajutorul tovarășului său corsican Antoine
Christophe Saliceti, Bonaparte a fost numit comandantul artileriei forțelor republicane de la
asediul Toulonului. Orașul se răsculase împotriva guvernului republican și a fost ocupat de trupe
britanice. El a adoptat un plan pentru a captura poziția de pe un deal care va permite tunurilor
republicane să domine portul orașului și să forțeze navele britanice să se retragă. Asaltul poziției,
în timpul căruia Bonaparte a fost rănit la coapsă, a dus la capturarea orașului și la promovarea
sa în gradul de general de brigadă[2]. Acțiunile sale l-au adus în atenția Comitetului de Salvare
Publică și a primit comanda artileriei Armatei franceze a Italiei. S-a logodit cu Désirée Clary, a
cărei soră, Julie Clary, s-a măritat cu fratele mai mare al lui Bonaparte, Joseph, în 1794. Clary
era o familie bogată de negustori din Marsilia.
Energia sa clocotitoare, activitatea neobosită, vastele sale cunoștințe, acumulate în lecturile
nesfârșite, l-au impus tuturor, începând cu comisarii politici atașați armatei, dintre care unul era
Augustin Robespierre, fratele temutului iacobin Maximilien Robespierre.
Zi și noapte în mijlocul soldaților, era iubit și apreciat de aceștia, care în ziua atacului l-au urmat
cu elan și, aplicând cu vigoare planul întocmit de el, au înfrânt trupele engleze, au eliberat orașul
și au izgonit flota dușmană din zonă. Bătălia de la Toulon, acest succes a creat o breșă în frontul
coaliției dușmane și a adus micului căpitan gradul provizoriu de general; avea atunci vârsta de
24 de ani. Gradul său provizoriu de general de brigadă este confirmat și, la 26 decembrie 1793,
el este însărcinat să inspecteze litoralul mediteranean de la Marsilia până la Nisa.
La 4 ianuarie 1794 îi scrie o scrisoare ministrului de război în care îi recomandă acestuia să
readucă la stare de funcționare fortul Saint-Nicolas pentru a fi folosit pentru a domina orașul
Marsilia. La citirea scrisorii Comitetul Salvării Publice ordonă îndată arestarea acestui general,
prea agitat, care vorbea de bombardarea Marsiliei și aducerea acestuia la închisoarea de la
Conciergerie din Paris. Totuși, protejat de Augustin Robespierre și de Salicetti va fi doar arestat
la domiciliu, sub paza unui jandarm, iar Maximilien Robespierredispune a fi eliberat[3].
La 7 februarie Napoleon este numit comandatul artileriei din armata din Italia, iar la 16 februarie
primește diploma sa de ofițer general. Solda lui se ridica la 15.000 de livre și șase rații de
hrană[4]. Păstrându-și funcțiile de inspector al litoralului, trebuie să își ocupe însă postul la armata
de Italia, astfel Bonaparte se instalează la Nisa. De la numirea sa la armata din Italia, Napoleon
a lucrat la un plan de operații care "ar deschide Piemontul armatelor republicii". Planul îl
entuziasmează pe Augustin Robespierre și pe colegul său Ricord, și cei doi îl impun generalului
comandant al armatei din Italia. La 6 aprilie, divizia Massena ocupă Ventimilie. A treia zi,
părăsind provizoriu bateriile sale, Bonaparte trece în fruntea a trei brigăzi de infanterie și atacă
fortul Onegalia. Soldații piemontezi și englezi sunt decimați. La 9 aprilie, în fruntea oamenilor săi,
el pătrunde în Onegalia și câteva zile mai târziu ia parte la cucerirea orașului Ormea.
În timp ce Masséna îi bate pe austrieci la Muriato și începe marșul victorios spre pasul Tende,
Bonaparte se întoarce la 25 aprilie spre Nisa. El face presiuni pe lângă bolnăviciosul Dumerbion
pentru a obține întăriri. Pentru a cunoaște și a aprecia forțele de care dispune Genova și
fortificațiile ei, Augustin Robespierre și Ricord îl trimit la 11 iulie pe Bonaparte la Genova.
Misiunea este îndeplinită, căci vorbind perfect italienește reușește să studieze amănunțit poziția
civică și politică a ministrului Republicii Franceze la Genova, Tilly. La 27 iulie, 9 thermidor după
calendarul revoluționar, pe când Napoleon sosește la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat
în afara legii, Augustin i se alătură de bunăvoie, iar a doua zi cei doi frați sunt ghilotinați.
Comitetul Salvării Publice crezându-l pe Napoleon compromis, din cauza relației acestuia cu
Robespierre, trimite la Nisa trei comisari, în frunte cu Salicetti, care îl suspendă provizoriu din
funcțiile sale și este pus în stare de arest la domiciliu. Ancheta care urmeaza îl dezvinovățește și
îl eliberează pe Bonaparte. Generalul Dumberbion, comandantul armatei de Italia, îi cere sa
întocmească un plan de campanie, pe care îl va pune însuși în acțiune cam peste un an și
jumătate și care va da Franței Italia. Dar Lazare Carnot la Paris și Salicetti în sud nu se gândesc
decât la recucerirea Corsicii, predată de Paoli englezilor. În consecință, la sfârșitul anului 1794 și
la începutul anului 1795, Bonaparte este obligat împotriva voinței sale, să pregătească expediția
împotriva Corsicii. La 2 martie flota franceză părăsește Toulounul cu direcția Corsica. În dreptul
capului Noli, escadra întâlnește flota anglo-napolitană, iar după o scurtă luptă, francezii pierd 2
vase și se grăbesc să se întoarcă la Toulon. Expediția a eșuat.
Bonaparte și camarazii săi sosesc în capitală la 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete, la
1 prerial mulțimea îl masacrează pe deputatul Feraud, este o perioada de neliniște socială.
Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primește o vagă funcție la statul-major,
până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză
în repetate rânduri sa le prezinte la armata din vest, socotind ca putea acționa mai bine în
armata de Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, își expune din nou
planul de campanie pentru Italia dar este atașat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru
nu-i face deloc plăcere și chiar se gândește să se expatrieze la Constantinopol, lucru care nu se
va întâmpla. El începe să poarte o viață mondenă, saloane de modă, spectacole, plimbări,
biblioteci. Un decret de serviciul cadrelor armatei, îl radiază de pe lista ofițerilor generali utilizați,
dat fiind refuzul său de a se prezenta la postul care îi fusese desemnat. Decretul este semnat de
Cambaceres, care va fi cândva al doilea consul și apoi arhicancelarul imperiului.
Franța nu este numai în haos, dezordine și confuzie, ci este și guvernată de o mână de oameni
"înecați în datori și crime". La sfârșitul lui septembrie 1795, frământarea se face simțită,
Convenția agonizează, iar unsprezece din membrii săi s-au pus pe lucru și la 5 fructidor - 27
august 1795 a fost votată o nouă Constituție, cea a anului III. Puterea este preluată de un
directorat, se constituie Consiliul celor Cinci sute și Consiliul Bătrânilor, deputați care vor fi luați
din rândurile Convenției. Secțiile regalistă se revoltă și oamenii sunt chemați la arme împotriva
Convenției. Paul Barras este numit comandant suprem al Armatei de interior, care la 9 thermidor
a atacat Primăria orașului, unde se afla Robespierre. Barras știe prea bine că nu este decât un
general de ocazie, fără nici un fel de experiență, vrea să aibă alături de el un general adevărat,
de preferință un artilerist, dă ordin să-l caute pe Buonaparte. Este numit aghiotantul lui Barras,
dispune să fie adusă artileria de la Sablons, organizează opt sute de complete de armament,
așază personal tunurile din strada Neuve-Saint-Roch și Saint-Honore. În data de 13 vendemiar -
5 octombrie 1795 are loc o cionire violentă între secționari și soldații comandați de Barras. După
spusele lui Thiebault, ofițer de stat-major și viitor general, "bătălia este condusă de generalul
Bonaparte personal". Bonaparte reușește să-i învingă pe inamici care-i atacaseră la Tuilerii.
Cinci zile mai târziu, Convenția, la propunerea lui Barras, îl numește pe generalul Bonaparte,
comandant secund, iar la 16 octombrie Napoleon este avansat în gradul de general de divizie.
La 26 octombrie, Barras, devenind unul din cei cinci directori, demisionează din funcția sa și
Bonaparte îi urmează la comanda Armatei de interior.
El nu e deloc îmbătat de glorie și pare chiar perfect conștient de lipsa sa de competență în ce
privește sarcinile de comandant al garnizoanei și de general comandant al Armatei de interior.
Thiébault chiar spune că era o persoană care "nu se jena de fel să arate față de subordonații săi
cât de multe lucruri în materie nu știa, lucruri pe care era de presupus că și ultimul dintre ei le
știa la perfecție".
Bonaparte o cunoaște pe Joséphine de Beauharnais, viitoarea lui soție. La 2 martie, Bonaparte
este numit comandantul armatei de Italia, susținut de Barras și de Carnot în Directorat. La 8
martie 1796 are loc semnarea actului de căsătorie între Napoleon și Joséphine, în cancelaria
avocatului Raguideau, notarul doamnei de Beauharnais.
Începând să pregătească campania din Italia, el perfecționează acel plan de campanie la care se
gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei
armatei din Italia - acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul
Ricord și pe fratele lui Robespierre. Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu
Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria
tezaurului, înfiorător de goală. Francezii au furat cu această ocazie din Italia bani, aur, opere de
artă, capodopere ale lui Leonardo da Vinci și Michelangelo.
În seara zilei de 11 martie 1796, Bonaparte este anunțat că trăsura îl așteaptă la capătul micii
alei de tei care duce de la casa lui la strada Chantereine. Junot, aghiotantul său, și Chauvet,
ordonatorul armatei din Italia, se află deja în trăsură ...
Incoronarea
Având puterea consolidată de realizările guvernării sale, Napoleon a fost proclamat împărat de
către Senatul francez în 1804, printr-un senatus-consultus.
Napoleon ca împărat
Încoronat în Catedrala Notre-Dame din Paris, în prezența papei Pius al VII-lea, el a spus
cuvintele: „Imperiul înseamnă pace”. Însă conducerea sa a dus la un lung șir de războaie cu
Anglia și cu monarhiile absolutiste (Rusia, Austria, Prusia) cauzate printre altele de: rivalitatea
dintre burghezia franceză și cea engleză pentru supremație economică; dorința monarhilor
europeni de-a opri accesiunea lui Napoleon; ambiția lui Napoleon de a stăpâni întreaga
lume[necesită citare]. Cu o armată mare, Napoleon a reușit să obțină multe victorii asupra Austriei în
1805, prin Bătălia de la Austerlitz și asupra Prusiei în 1806. Singura putere continentală care îi
stătea în cale era Rusia. Cu aceasta a încheiat un acord în 1807 prin care Europaera împărțită
între împăratul Franței și țarul Rusiei, Alexandru I. În anul 1812, Napoleon face o încercare
dezastruasă de a invada Rusia, în care este învins. Astfel a început căderea lui Napoleon. În
Bătălia de la Leipzig din 1813, Napoleon este înfrânt de către cele cinci națiuni. Napoleon este
obligat să abdice și este exilat în insula Elba, în anul 1814.
Caracterizări
Caracterizări în literatură
● Petre Țuțea - „...El face adevărata istorie a Revoluției franceze. Un om a refăcut
ordinea naturală, punând parul pe haimanalele de pe uliță. Când a fost întrebat cum
își explică intrarea armatelor sale în Țările de Jos ca pe bulevard, în timp ce regii
Franței se opinteau la ele zadarnic, Napoleon a răspuns: N-au intrat armatele
Franței, ci ideile revoluționare de pe drapel! Începuse o nouă filozofie a istoriei, cu
Napoleon.”[6]
Napoleon și femeile
Femeia pe care Napoleon a iubit-o cel mai mult, după propria mărturisire, este prima lui soție,
Josefina. Josefina fusese în trecut căsătorită cu Alexandre Beauharnais, dar acesta a murit în
timpul Revoluției Franceze. Josefina era acum văduvă. Napoleon s-a îndrăgostit de ea și la scurt
timp s-au căsătorit. La început Josefina era infidelă soțului, printre cei mai cunoscuți amanți ai ei
numărându-se și ofițerul Hippolite Charles. Napoleon a început și el sa aibă numeroase aventuri.
În timpul campaniei din Polonia a cunoscut-o pe tânăra Maria Walewska, de care s-a îndrăgostit.
Maria i-a dăruit un copil, faimosul Alexandru Walevski de mai târziu. Din cauză că Josefina era
sterilă în anul 1809, Napoleon a fost nevoit să se despartă de ea. S-a recăsătorit cu Maria-Luiza,
arhiducesă de Austria. Au avut un singur copil, Napoleon Charles Joseph Francois, care a murit
fără să domnească vreodată. Ultimele cuvinte inteligibile ale lui Napoleon au fost
"Frunte...Armată" (fr. „Tête...Armée”). Influența napoleoniană în Franța încă mai este vizibilă și
astăzi. În onoarea victoriilor sale, s-a construit Arcul de Triumf în centrul Parisului. Astăzi
impactul Codului Napoleonian este simțit în legile tuturor țărilor Europei. Napoleon a fost un om
care ducea totul la bun sfârșit, foarte ambițios și niciodată satisfăcut[necesită citare]. Napoleon a fost
un dictator[necesită citare] și a crezut în conducerea oamenilor prin ordine[necesită citare]. Puțini sunt
aceia care nu recunosc că a fost un geniu militar. Bonaparte a spus "Waterloo va șterge
amintirea victoriilor mele"[necesită citare], dar bineînțeles că se înșela deoarece este recunoscut ca
unul din cei mai mari generali ai lumii.