Cuprins

Introducere……………………………………………………………………………………2

Capitolul 1. CONCURENȚA – O COMPONENTĂ INTRISECĂ A ECONOMIEI DE

PIAȚĂ ……………………………………….......................................................................3

1.1 Rolul concurenței în economia de piață……………………………………………….........3

1.2 Funcțiile concurenței economice…………………………………………………………....4
1.3 Reglementarea monopolului natural. Metode de reglementare…………..…………………5
Capitolul 2. POLITICA CONCUREȚIALĂ. LEGILE ANTITRUST……………...10
1.1 Necesitatea intervenției statului în realizarea protecției economice……………………….10
1.2 Evoluția reglementărilor acordurilor anticoncurențiale în diverse țări…………………….13
1.3 Legile antitrust în Republica Moldova…………………………………………………….19

Concluzie……………………………………………………………………………………...22

Bibliografie……………………………………………………………………………………23

1
Introducere
Cercetarea întreprinsă în cadrul lucrării se fundamentează pe un punct dominant in teoria
economică, potrivit căruia concurența a devenit o componentă intrisecă în cadrul economiei de
piață, bazată pe principiul maximizării profitului și atragerea clientele. Însă toate acestea sunt
coordonate prin politica în domeniul concurenței care prevede anumite restricții ca să nu evolueze
abuzul de poziție dominant pe piața economică.

Scopul constă în analiza fundamentelor esențiale cu privire la conceptul de concurență economică

imperfectă, bazată pe rivalitatea dintre agenții economici, și formarea unor viziuni proprii asupra
rolului legilor antitrust în diverse state și în Republica Mpldova, menite să reglementeze acodurile
aniconcurențiale.

Obiective

 însuşirea noţiunilor şi regulilor de bază privind concurenţa

 prezentarea aspectelor care necesită intervenţia statului în realizarea protecţiei concurenţei
economice
 prezentarea evoluției acordurilor anticoncurențiale
 determinarea rolului legilor antitrust

Structura

Capitolul 1.

Acest capitol are atât un caracter introductiv cât și unul explicativ în studierea teoretică a
conceptului de concurență. În cadrul unui sistem bazat pe economia de piaţă, concurenţa este
benefică în primul rând, pentru consumatori, dar şi pentru producători. Este structurat în trei
subcapitole menite să exemplifice aceste trăsături esențiale.

Capitolul 2.

Acest capitol constă din analiza evoluției reglementărilor acordurilor anticoncurențiale și

necesitatea intervenției statului în realizarea protecției economice, iar în al treilea subcapitol voi
elucida acest fenomen în Republica Moldova. Politica de protecţie a concurenţei, de regulă, îşi
propune să realizeze unele obiective foarte clare. Astfel, principalul obiectiv l-ar constitui
promovarea concurenţei, în scopul creşterii eficienţei economice şi a bunăstării consumatorilor.

2
 Capitolul 1
CONCURENȚA – O COMPONENTĂ INTRISECĂ A ECONOMIEI DE PIAȚĂ

1.1 Rolul concurenţei în economia de piaţă

Concurenţa este o componentă esenţială a mecanismului economiei de piaţă. Ea se defineşte ca

acea stare de referinţă sau ca acel complex de condiţii în cadrul căreia (sau cărora) are loc o
confruntare liberă, amplă şi veridică între toţi agenţii ecomomici, atât la nivelul ofertei, cât şi al
cererii de bunuri de producţie şi de capitaluri, fiecare putându-şi promova liber propriile interese
de piaţă. Concurenţa si mecanismele concurenţiale au numeroase elemente comune, dar se şi
particularizează de la o ţară la alta şi de la o etapa la alta în funcţie de gradul de dezvoltare a
economiei de piaţă, de gradul de liberalizare a economiei şi de formele de proprietate, precum şi
în funcţie de nivelul de cultură si civilizaţie, de normele care acţionează şi de comportamentul
agenţilor economici în raport cu aceste norme.
În lupta de concurenţă se pot folosi atât metode care se încadrează în uzanţele şi regulile admise
de reglementările comerciale în vigoare (loiale): reducerea costurilor de producţie şi a preţurilor
de vânzare, îmbunătăţirea calităţii produselor etc, cât şi metode cu caracter neloial precum
înţelegeri cu caracter monopolist, răspândirea de informaţii false despre concurenţi, spionajul
economic, corupţia etc.
Concurenţa normală, desfăşurată în concordanţă cu uzanţele şi normele adoptate în societate,
joacă un rol activ şi indeplineşte funcţii importante în economie:
1. Stimulează iniţiativa, inovaţia, spiritul creativ şi emulaţia între agenţii economici, conducând la
promovarea tehnologiilor şi produselor noi şi înlăturarea celor depăşite;
2. Favorizează formarea normală şi stabilirea sau chiar reducerea preţurilor sub presiunea
concurenţei prin preţuri întreprinzătorii perfecţionând tehnica, mărind productivitatea şi reducând
costurile;
3. Contribuie la satisfacerea mai bună a cerinţelor de consum oferind consumatorilor posibilităţi
mai largi de alegere;
4. Concurenţa joacă un rol important de „asanare” a economiei, eliminând pe cei ineficienţi şi
recompensând pe cei eficienţi.

3
1.2. Funcţiile concurenţei economice

Dintre funcţiile concurenţei economice amintim:

- În toate domeniile activităţii economice, facilitează ajustarea autonomă a cererii şi ofertei.

Concurenţa stimulează preocupările pentru creşterea, diversificarea, îmbunătăţirea calităţii ofertei de
mărfuri, pentru adaptarea ei la dinamica cerinţelor cererii. Pe pieţele dominate de cumpărători (piaţa
ofertanţilor), strategia competiţională determină firmele să se particularizeze faţă de rivali. Pe pieţele
dominate de vânzători (piaţa cererii), în relaţiile cu potenţialii clienţi, se urmăreşte specializarea într-
un sector individualizat al cererii.

- În accepţiunea sa generală, dar mai ales a progresului tehnico-economic, stimulează

realizarea progresului ca atare.

În economia de piaţă, concurenţa motivează firmele de a obţine produse performante şi de a

descoperi metode pentru realizarea produselor cu costuri cât mai reduse. Nimeni nu poate şti cu
precizie care vor fi noile dorinţe ale consumatorilor sau care tehnologie de fabricaţie va conduce la
minimalizarea costurilor pentru unitatea de produs. Întreprinzătorii au libertatea introducerii în
fabricaţie a unor produse mai promiţătoare decât cele utilizate până în prezent, dar au nevoie de
sprijinul investitorilor care doresc să le pună la dispoziţie fondurile necesare. Deci, în economia de
piaţă funcţionează principiul conform căruia atât intreprinzătorul cât şi investitorul are posibilitatea de
a alege. Prin urmare, întreprinzătorii şi investitorii sunt conştientizaţi de concurenţă că trebuie să-şi
asume responsabilitatea aducerii pe piaţă a produselor respective, şi de a le oferi la preţul fundamentat
de ofertă, în raport cu cerinţele reale ale pieţei.

Noile idei puse în practică trebuie să înfrunte realitatea, impusă de consumatori. Atunci când
consumatorii preţuiesc destul de mult noutatea pe care o va aduce respectiva idee, atât cât să acopere
costul bunului sau serviciului propus de firmă, noua afacere va prospera şi va avea succes. În caz
contrar va fi sortită eşecului.

Firmele producătoare care doresc să supravieţuiască într-un mediu concurenţial nu se pot

mulţumi cu succesul prezent. Este posibil ca bunul sau serviciul care se bucură de o apreciere
favorabilă în prezent să nu treacă testul competitivităţii pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de
timp.

Pentru o firmă producătoare, condiţia de a reuşi pe o piaţă concurenţială o constituie

anticiparea, identificarea şi rapida adaptare la ideile novatoare.
4
 Concurenţa este fenomenul economic ce participă la primenirea continuă a firmelor ce
acţionează pe piaţă. Prin această competiţie permanentă între firme, concurenţa deschide perspective
în realizarea de profituri pentru toţi participanţii la jocul pieţei, favorizându-i pe cei buni şi foarte abili
şi ignorându-i pe cei slabi, pe cei neadaptabili la cerinţele pieţei.

Împiedicarea obţinerii unor profituri de monopol de către unele firme, asigurând o alocare
raţională a resurselor între variantele utilizării lor solicitate de piaţă şi statornicind o repartizare a
profiturilor proporţional cu contribuţia efectivă a firmelor în procesul de producţie şi distribuţie a
mărfurilor.

Prin concurenţa între firme se descoperă totodată mărimea şi structura optimă a activităţii
desfăşurate, elemente care contribuie la menţinerea costului unitar pe produs sau serviciile la un nivel
cât mai mic. În comparaţie cu alte sisteme economice, economia de piaţă nu mandatează şi nu
limitează tipurile de firme cărora li se permite să intre în competiţie. Este permis a se efectua orice
formă legală de organizare a activităţii economice, condiţia reuşitei pentru orice firmă fiind eficienţa
în raport cu costurile de producţie.

- Fenomenul concurenţial contribuie din plin la reducerea preţurilor de vânzare, asigurând

plasarea lor la niveluri reale, favorizând raţionalizarea costurilor ca mijloc de sporire a profiturilor.
Astfel, raporturile ce se stabilesc între cantităţile de bunuri vândute şi preţurile de vânzare aplicate
relevă faptul că profitul mai mare rezultă din creşterea volumului desfacerilor şi mai puţin din preţurile
mari stabilite. Preţurile rezonabile atrag marea masă a clienţilor, ajungându-se la un volum mare al
desfacerii, aceasta conducând la obţinerea de profituri egale cu cele obţinute în eventualitatea creşterii
preţurilor, în condţiile îndepărtării foarte mult de costuri. Preţurile mici, accesibile tuturor, sporesc
cererea şi creează condiţiile producţiei de serie mare.

- Concurenţa are un rol direct asupra psihologiei firmelor, alimentând totodată optimismul
acestora, stimulându-le creativitatea, obligându-le să se preocupe în permanenţă de eficienţă, de
maximizarea profitului şi implicit de satisfacerea în condiţii cât mai bune a nevoilor
consumatorilor.

1.3. Reglementarea monopolului natural. Metode de reglementare.

Considerând că monopolul este o situaţie de eşec al pieţei, decidenţii în politica economică au

încercat să elaboreze politici care să împiedice o firmă sau un grup restrâns de firme să
controleze piaţa. Cu toate acestea, există situaţii în care nu există nici o modalitate de a evita
monopolul. Acesta este cazul monopolului natural.

5
 Monopolul natural poate fi definit ca fiind o industrie în care costurile totale medii sunt
descrescătoare până la niveluri mari de producţie; în această situaţie costurile sunt menţinute la
un nivel minim dacă pe piaţă există un singur producător. De exemplu, serviciile de telefonie
clasică, televiziune prin cablu sau furnizorii de utilităţi publice – partea de transport (electricitate,
gaz natural, apă, canalizare, căldură) sunt cazuri de monopol natural.

Deşi termenul de monopol natural este bine definit în economie, acesta trebuie interpretat
cu atenţie: termenul „natural” nu semnifică neapărat vreo legătură cu „natura”, de fapt raporturile
reglementate dintre indivizi şi tehnologia disponibilă fiind condiţiile determinante pentru
„monopolul natural”. De exemplu, serviciile de telefonie la distanţe lungi au fost considerate ca
fiind monopol natural la fel ca şi serviciile de telefonie pentru distanţe scurte. În prezent, datorită
sistemelor cu fibre optice sau comunicaţiilor prin satelit este posibil ca multe servicii de telefonie
pentru distanţe mari să concureze unele cu altele.

Problemele de politică economică ridicate de monopolul natural se referă la modul în care

o firmă poate fi împiedicată să profite de avantajul poziţiei sale, în sensul de a creşte preţul şi de a
restricţiona cantitatea. Aici statul intervine (şi are şi justificarea economică să o facă) prin politici
de reglementare (de regulă, sectoriale). Firma din figura 1 are un cost marginal constant şi o curbă
a costului mediu pe termen lung în formă de L. Curba cererii intersecteză curba costului mediu pe
termen lung la un nivel al producţiei Q1, care se apropie de scara minimă de eficienţă. Dacă acestă
cantitate ar fi produsă de două firme, producţia fiecărei firme fiind Q1/2, costul unitar al producerii
acestui bun ar fi mult mai mare.

Dacă pe piaţă operează o firmă nereglementată, este posibil ca acesta să acţioneze ca un

monopol pur. În loc să producă o cantitate Q1, aceasta ar produce o cantitate Q2 – la intersecţia
dintre curba venitului marginal şi curba costului marginal (urmărind obiectivul maximizării
profitului). Preţul corespunzător producţiei Q2 este P2 – mult mai mare decât costul marginal.
Astfel, firma produce un nivel prea mic de producţie şi practică un preţ prea mare pentru a permite
o producţie eficientă.

Acest grafic arată curbele costului şi cererii pentru un monopol natural (de exemplu,
o firmă producătoare de energie termică). În lipsa regularizării, monopolul ar putea să
obţină profit maxim percepând preţul P2 şi vânzând cantitatea Q2. Dacă autoritatea de
reglementare impune un preţ maxim P1, firma va considera că merită să producă o
cantitate Q1.

6
Preţ P2

Cost total mediu pe termen lung

P1
Venit marginal Cost marginal

Cerere

Q2 Q1
Cantitate

Figura 1. Reglementarea monopolului natural

(Sursa: andrei.clubcisco.ro/cursuri/3eg/8_monopolul.doc [Accesat 29.11.2017])

Soluţia reglementării
În cazul monopolului natural, concurenţa dintre două sau mai multe firme este ineficientă.
Soluţia tradiţională este de a permite unei singure firme să opereze pe piaţă, în condiţiile
reglementării, de regulă, a preţului de vânzare al produsului. De exemplu, preţul pe care firma
poate să îl perceapă poate fi limitat la nivelul P1 (preţul la care curba cererii intersecteză curba
costului total mediu pe termen lung). În condiţiile unui preţ reglementat, firma obţine profitul
maxim producând un nivel al producţiei Q1. Rezultatul constă în formarea unui preţ mai mic şi a
unei cantităţi mai mari comparativ cu situaţia monopolului pur nereglementat sau a împărţirii
producţiei între două sau mai multe firme.

În vederea unei pieţe perfect eficiente, preţul s-ar putea reduce la nivelul costului marginal,
care este puţin mai mic decît P1. Pentru orice preţ mai mic de P1, firma înregistrează o pierdere.
Ea ar putea să reziste pe termen lung numai dacă primeşte subvenţii. Dacă firmei i se permite să
practice un preţ la nivelul P1, care este suficient de mare pentru a acoperi toate costurile, se poate
evita necesitatea acordării unei subvenţii.

Metode de reglementare

Poziţia de monopol natural impune reglementarea din partea statului. O posibilă metodă de
reglementare ar fi prin intermediul politicilor de protecţie a concurenţei, politici care au în vedere
interzicerea abuzului de poziţie dominantă.

7
 O altă metodă o constituie controlul direct asupra preţurilor sau tarifelor practicate de
firmele aflate într-o astfel de poziţie. În această privinţă, două sunt abordările posibile: (i) fixarea
unei limite maxime de creştere a preţurilor sau (ii) limitarea ratei profitului.

Cea de a doua metodă este utilizată în special în Canada, japonia sau statele Unite, ţări în
care agenţii specializate de reglementare stabilesc limita maximă admisibilă a ratei profitului.
Preţului astfel reglementat i se permite să crească numai atunci când firma respectivă obţine rate
mai mici ale profitului; în schimb, atunci când realizează rate mai mari, preţul trebuie să fie
diminuat.

În ultimul deceniu însă, pe plan internaţional, prima metodă – de stabilire a unei creşteri
maxim admisibile a preţului – a cunoscut o răspândire mai mare, pe considerentul că oferă firmelor
stimulente mai puternice de a fi eficiente.

În această abordare, preţul reglementat este ajustat anual cu rata inflaţiei plus sau minus o
sumă predeterminată, fără luarea în considerare a dimensiunii profitului firmei în cauză. În Marea
Britanie de exemplu, în ramuri precum gazele naturale şi energia electrică. Regula este IPC – X,
unde IPC este indicele pretului de consum, iar X reprezintă sporul de eficienţă anual anticipat al
firmei respective. În cazul apei, regula este IPC + K, unde K reprezintă atât sporul anticipat de
productivitate, cât şi o creştere anuală în termeni reali admisă a preţului apei, în scopul de a permite
îmbunătăţiri calitative.

În practică, cele două metode nu sunt atât de diferite pe cât par la prima vedere. Astfel, în
primul rând, o metodă de genul IPC – X nu oferă decât mecanismul conform căruia preţurile se
modifică de la un an la altul, nu şi modul cum sunt stabilite iniţial. Pentru aceasta, o alternativă de
luat în considerare este ca, la momentul iniţial, să fie acceptată o rată convenabilă a profitului.

În al doilea rând, regula de control al creşterii preţurilor necesită revizuiri periodice,

deoarece agenţia de reglementare nu poate anticipa cu acurateţe modificările de productivitate ce
pot interveni într-un interval de – să zicem – zece ani. De regulă, discuţiile cu privire la dimensiunea
lui X au loc cam la un interval de cinci ani; în momentul efectuării acestor acestor revizuiri, este
normal ca rata profitului să fie unul dintre elementele luate în analiză. Astfel, dacă nivelul său este
ridicat, atunci probabil creşterea admisibilă a preţurilor va fi diminuată şi invers.

Pe de altă parte, cele două metode au efecte diferite asupra firmelor. Limitarea creşterii
preţurilor determină o sporire a riscurilor suportate de firme. Astfel, în cazul în care are loc o
creştere a costurilor firmei, profitul său se va reduce deoarece firma nu poate majora preţurile într-
o măsură care să acopere complet creşterea costurilor (cel puţin până la următoarea revizuire). În

8
schimb, în cazul controlului ratei profitului, firmele vor încerca şi, de regulă, vor reuşi să obţină o
creştere compensatorie a preţului, astfel încât profitul său să nu se modifice prea mult.

Invers, în situaţia unei scăderi a costurilor, prima metodă este mai avantajoasă pentru firma
în cauză, deoarece profitul ei creşte. Spus altfel, în această situaţie, în cazul metodei bazate pe
controlul ratei profitului, consumatorii sunt cei care suportă o parte importantă a riscurilor pe care,
în cazul limitării creşterii preţului, le suportă firmele.

Rezultatul este acela că firmele supuse unei metode de limitare a creşterii preţurilor sunt
stimulate să îşi diminueze costurile; riscurile mai mari pe care le au de suportat determină însă o
creştere a costului capitalului, prin creşterea ratei dobânzii la împrumuturile contractate pentru
investiţii.

Aceasta înseamnă că în cazul alegerii celei de-a doua metode, agenţia de reglementare poate
stabili o rată ţintă a profitului mai mică decât media şi totuşi, investitorii să rămână interesaţi,
datorită riscurilor mai mici la care sunt supuse profiturile respective. În schimb, în situaţia utilizării
primei metode, agenţia de reglementare trebuie să-i permită firmei în cauză posibilitatea obţinerii
unor profituri mai mari, pe considerentul că profiturile respective sunt mai riscante. În caz contrar,
firmele nu vor putea atrage noi investiţii, iar calitatea serviciilor lor poate avea de suferit.

9
 Capitolul 2

POLITICA CONCUREȚIALĂ. LEGILE ANTITRUST

1.1. Necesitatea intervenţiei statului în relizarea protecţiei concurenţei economice

În economia de piaţa, intervenţia statului este, după cum s-a mai spus, ilustrată si de politica sa
în domeniul protecţiei concurenţei, în vederea atenuării carenţelor pieţei într-un mediu economic
caracterizat a fi imperfect.

Numai din punct de vedere teoretic – în condiţii de concurenţă perfectă – echilibrul

concurenţial garantează că fiecare producător de bunuri îşi dezvoltă producţia până în punctul unde
preţul este egal cu costul marginal, rezultând un avantaj marginal social ce va fi egal cu costul marginal
social, iar orice altă alocare a resurselor nu poate îmbunătăţi situaţia consumatorilor.

Dacă o ramură se caracterizează prin concurenţă imperfectă, fiecare firmă poate dispune în
acest caz de o anumită putere de monopol.

Cele mai importante forme ale concurenţei imperfecte sunt: concurenţa monopolistă,
oligopolul şi monopolul pur.

Politica statului în domeniul concurenţei este strâns legată de nivelul de dezvoltare al

economiei şi acţionează în concordanţă cu politica industrială promovată de ţara respectivă.

În vederea menţinerii unui mediu concurenţial adecvat, implicarea statului constituie un

domeniu marcat de controverse economice şi politice. Opiniile specialiştilor sunt diverse:

- unii susţin că nu este oportun ca statul să se implice în lupta împotriva monopolurilor pentru
că aceste eforturi sunt zadarnice;

- alţii merg pe ideea că implicarea statului ar fi necesară din cel puţin două puncte de vedere şi
anume:

- costul social al puterii de monopol;

- necesitatea arbitrării conflictului între morala managerială

(care are ca scop final profitul) şi morala publică (care urmăreşte minimizarea costului social şi
maximizarea avantajelor pentru societate în ansamblul său).

10
 În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de contracarare a activităţii structurilor
economice de tip monopolist, economiştii motivează ineficienţa monopolurilor în repartizarea
resurselor în economie. Pentru obţinerea şi menţinerea poziţiei, monopolul consumă foarte multe
resurse. Oligopolurile, de exemplu, sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate nu
pentru a oferi consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atinge un dublu
obiectiv:

- a face dificilă intrarea noilor firme în ramura respectivă;

- sporirea costului menţinerii în ramură pentru un alt concurent.
Astfel de structuri economice generează risipă de resurse pentru societate şi datorită faptului că se
orientează către anumite practici cum sunt:

- folosirea unor resurse în scopul influenţării guvernelor pentru obţinerea deciziilor favorabile care
să le întărească poziţia lor economică. Firmele mari sunt capabile să exercite o puternică presiune
politică pentru obţinerea unor profituri considerabile;

- întreţinerea în mod deliberat a unor capacităţi de producţie excedentare pentru a putea fi folosite
în scopul contracarării intenţiei unor noi firme de a intra în ramură.

O abordare pragmatică exclude conferirea unei valori de postulat enunţului că însăşi existenţa
monopolului este dăunătoare interesului general şi ţine cont de faptul că un monopol are
posibilitatea de a reduce costurile de producţie datorită economiilor de scară, ajungându-se la o
compensare a costului social al existenţei monopolului cu economiile de costuri înregistrate de
acesta.

În aceste condiţii trebuie reţinut că problema morală continuă să existe şi cere intervenţia
statului pentru a asigura şi societăţii o parte din avantajele obţinute de monopol. În acest sens,
intervenţia statului poate fi folosită prin intermediul politicii fiscale. Deciziile monopolului legate de
producţie vor fi influenţate însă de introducerea de către stat a unui impozit asupra profitului acestuia.
Oricât ar fi cota de impozitare (sub 100%), cea mai bună metodă pentru monopol de maximizare a
profiturilor după impozitare constă în maximizarea profiturilor înainte de impunere. Astfel, monopolul
confruntat cu aceeaşi curbă a cererii, va produce aceeaşi cantitate ca în absenţa impozitului
suplimentar.

În vederea justificării necesităţii intervenţiei statului de a contracara activităţile structurilor

economice de tip monopolist, economiştii pornesc de la ideea ineficienţei monopolurilor în
repartizarea resurselor în economie. Prin urmare, monopolul consumă multe resurse pentru a obţine şi
a-şi menţine poziţia. Oligopolurile sunt tentate să efectueze cheltuieli excesive de publicitate (de ex.),

11
nu pentru a oferi consumatorilor o cât mai bună informare ci, mai ales, pentru a atrage un dublu
obiectiv:

- a face mai dificilă intrarea noilor firme, deci un alt concurent;

- a spori costurile menţinerii în ramură pentru un alt concurent.

Astfel de structuri economice apelează şi la alte practici care, în ultimă instanţă, înseamnă
risipă de resurse pentru societate şi anume:

- folosirea unor resurse în vederea influenţării guvernelor în scopul obţinerii deciziilor

favorabile intăririi poziţiei lor economice;

- întreţinerea în mod deliberat a unei capacităţi de producţie excedentare pentru a putea fi

folosite în scopul contracarări intenţiei unui anume nou venit de a intra în ramură.

Totodată, trebuie reţinute argumentele care ţin de dimensiunea presiunii politice pe care marile
firme sunt capabile să o exercite şi importanţa supraprofiturilor pe care le obţin.

Din cele prezentate mai sus se poate uşor desprinde ideea că politicile concurenţiale joacă un
rol foarte important, ori datorită faptului că previn apariţia puterii economice prin controlarea
fuzionărilor şi interzicerea cartelurilor, ori datorită faptului că supraveghează şi controlează formele
inevitabile ale puterii de piaţă, ca oligopolurile specifice şi monopolurile naturale.

În cele din urmă, scopul tuturor activităţilor economice îl reprezintă creşterea bunăstării, iar
măsurile cu caracter politic care se iau trebuie evaluate, avându-se în vedere acest obiectiv major.

Dacă abordăm concurenţa, putem spune că scopul ei este de a realiza o alocare eficientă a
factorilor de producţie. Împotriva acestei idei se poate obiecta perspectiva limitată care rezultă din
faptul că se realizează implicit o economie închisă în cadrul static şi câteva supoziţii de tip neoclasic.
Ca urmare a unor dezvoltări recente în teoria economică, argumentele legate de o politică industrială
activă, construiesc teoria noii dezvoltări, teoria comerţului strategic şi noua geografie economică.
Modelele acestea au în comun faptul că un anumit tip de indivizibilităţi dau naştere la unele câştiguri
din concentrări. În vederea ţinerii pasului cu concurenţa internaţională este astfel necesară o politică
industrială activă.

Totuşi, aceste modele neglijează efectele dinamice ale concurenţei, în special procesul de
inovaţie. Dacă politica economică sprijină anumite ramuri ale industriei, fie direct prin intermediul
subvenţiilor, fie indirect prin obţinerea de profituri mai mari cu ajutorul puterii de piaţă, ea împinge
întotdeauna resursele în afara altor ramuri ale industriei. Luând în considerare procesul de lobby, e
foarte posibil ca ramurile industriei noi şi avansate din punct de vedere tehnologic să fie prejudiciate.
12
În plus, statul trebuie să fie capabil să anticipeze evoluţia dezvoltării tehnologice internaţionale, în
vederea protejării ramurilor industriei profitabile. Cu toate acestea, este foarte puţin probabil ca
informaţiile deţinute de stat să fie mai corecte decât cele deţinute de firmele economice private.

1.2. Evoluția reglementărilor acordurilor anticoncurențiale în diverse țări

Reglementarea și limitarea acordurilor anticoncurențiale nu sunt cunoscute doar statelor

contemporane. Reglementări și prohibiții ale acordurilor anticoncurențiale sunt cunoscute încă din
anul 18 î.Hr. Reglementările au evoluat în timp și au existat abordări diferite: de la neinterzicerea
acordurilor anticoncurențiale – perioada breslelor, la interzicerea absolută a acestora – Legea lui
Sherman, 1890, SUA.

Acordurile anticoncurențiale sunt privite drept cele mai grave încălcări ale legislației
concurențiale. Se consideră că realizarea acestora restrânge cel mai mult concurența. Respectiv, și
sancțiunile pentru astfel de încălcări sunt maximale. În acest context, interesează să cercetăm
evoluția dezvoltării în timp a reglementărilor acestui tip de încălcări.

Statele Unite ale Americii

În continuare vom cerceta evoluția reglementărilor acordurilor anticoncurențiale în Statele Unite

ale Americii, deoarece în doctrina de specialitate se iterează faptul că anume SUA este patria
dreptului concurenței.

La mijlocul secolului al XIX-lea, SUA, bucurându-se de roadele istorice ale gradului de libertate
economică fără precedent, s-au transformat în una dintre principalele țări ale lumii. Puterea de stat
a cunoscut cel mai mic nivel de influență asupra economiei. Așa-numitele trusturi dețineau
monopolul asupra unor ramuri importante ale economiei. Printre domeniile care se considerau
monopolizate erau: căile ferate, producerea petrolului, zahărului, șinelor, plumbului, zincului,
iutei, cărbunelui și a uleiului de bumbac.

Creșterea rapidă a monopolurilor, utilizarea cu rea-credință a acestora au impus reglementarea

legislativă a acestor situații și la sfârșitul secolului al XIX-lea (1883-1889) în statele Americii de
Nord au fost adoptate pentru prima dată legi antitrust. Însă, deoarece aceste legi erau așa de
categorice și dure în vederea interzicerii monopolurilor, instanțele de judecată, practic, nu le
aplicau, din teama de a nu crea obstacole nu doar monopolurilor speculative, dar și pentru orișicare
practică de afacere legală și utilă. În 1887 a fost adoptată prima lege federală – Legea despre

13
comerțul între state (Interstate Commerce Act). Aceasta avea drept scop de a regulariza afacerile
cu calea ferată.

Anul 1890 este unul istoric și cu însemnătate majoră atât pentru dreptul concurenței, în general,
cât și pentru acordurile anticoncurențiale, în special. În doctrina de specialitate se menționează că
anul 1890 este începutul istoriei politicii antimonopol și, respectiv, al dreptului concurenței. În
1890, Congresul SUA a adoptat Legea antitrust a lui Sherman (the Sherman Antitrust Act),
denumită astfel în numele celui care a înaintat-o spre adoptare – senatorul american John Sherman.
Un element substanțial, cuprins în discursul senatorului american John Sherman întru susținerea
actului sus-menționat, a fost următorul: „Dacă nu vom răbda regele în puterea politică, nu trebuie
să răbdăm regele nici în sfera producției, transportului și vânzării oricăror bunuri de primă
necesitate”.

În opinia lui Gary Hull, Legea antitrust a lui Sherman a fost adoptată peste câteva zeci de ani de
la publicarea lucrării lui Marx „Capital” (anul 1869) și după cca 20 de ani de când neoclasicii
economiști au formulat primele răspunsuri patetice la această lucrare. Analiza discuțiilor arată că
primii susținători ai legislației antimonopol în Congresul SUA s-au temut de prezicerile lui Marx
că capitalismul, care a obținut posibilitatea de a acționa în baza propriilor mecanisme, va duce la
concentrarea pe scară largă a bogăției, monopol, exploatare și criză.

Sherman, recunoscând că afacerile mari scad cheltuielile (costurile) și prețurile, s-a plâns pentru
faptul că economia cheltuielilor intră în buzunarul producătorilor. Totodată, senatorul George
Gore a explicat că monopolul este dreptul exclusiv, care împiedică alte persoane să ia parte la o
concurență corectă. În acest context, Legea lui Șerman este expresia intenției politice a
Congresului SUA de a ridica nivelul bunăstării populației și de a păstra posibilitatea persoanelor
fizice și juridice de a concura. Principala lozincă a reglementării politicii antimonopol a fost motto-
ul „protecția concurenței, dar nu a concurenților”.

Legea antitrust a lui Sherman a proclamat ca și infracțiuni constituirea monopolului, limitarea

comerțului, crearea uniunii de întreprinderi și conspirația în aceste scopuri, acordând conducerii
federale și victimei dreptul de a cere inițierea unei cauze împotriva celor care săvârșesc asemenea
fapte. Alături de amendă, actul mai prevedea și pedeapsă penală sub formă de privațiune de
libertate până la 10 ani pentru încheierea acordurilor anticoncurențiale. Articolul 1 din Legea lui
Sherman declara ilegal orice contract, uniune în formă de trust sau în altă formă, precum și
conspirația cu scopul de a limita dezvoltarea industriei sau comerțul dintre diferite state ale SUA
sau cu alte state străine. Articolul 2 recunoștea vinovată de încălcarea legislației antimonopol

14
orișice persoană care monopoliza sau încerca să monopolizeze, ori conspira cu orișicare altă
persoană sau persoane, cu scopul de a monopoliza orișicare ramură (parte) a industriei, comerțul
dintre diferite state ale SUA sau cu alte state străine. Articolul 3 declara ilegal orișice contract,
uniune sub formă de trust sau altă formă, sau conspirație cu scopul de a limita dezvoltarea
industriei ori a comerțului pe teritoriul SUA.

Chiar dacă Legea lui Sherman a constituit elementul fundamental al ramurii antitrust din SUA,
ulterior recepționat în alte state ale lumii, se evidențiază, pe de o parte, formulările categorice și
fără de excepții, iar, pe de altă parte, lipsa clarității noțiunilor utilizate. Astfel, așa cum s-a și
întâmplat, povara interpretării și aplicării la spețe concrete a acestor prevederi legislative a căzut
pe umerii judecăorilor. Pe cale de consecință, în anul 1911, la examinarea cauzei Standard Oil
Company din New Jersey, SUA, instanța a statuat că legea trebuie să se ocupe de urmările
prejudiciabile ale monopolurilor, dar nu pur și simplu de existența de facto a acestora. Astfel,
treptat jurisprudența americană a găsit modalitatea da a face mai flexibilă regula interzicerii
monopolurilor. Prin urmare, jurisprudența americană deosebește deja monopoluri legale și
monopoluri ilegale.

La un moment dat au fost întreprinse încercări de a considera Legea lui Sherman drept
anticonstituțională, deoarece limita „libertatea contractuală”. Totuși, acest obstacol a fost înlăturat
de Curtea Supremă a SUA, care a recunoscut necesitatea aplicării principiului libertății
contractuale doar asupra înțelegerilor legale.

Adoptarea Legii antitrust din 1890 a adus și rezultate opuse celor așteptate. Interzicând înțelegerile
anticoncurențiale, dar neinterzicând monopolul realizat de către întreprinderi singulare, acest act
a stimulat integrarea (fuziunea) întreprinderilor partenere și formarea monopolurilor de către
agenți economici unitari.

În anul 1914 a fost adoptată Legea Comisiei Federale a Comerțului și Legea antitrust a lui Clayton.
Comisia Federală a Comerțului a fost constituită în vederea creării condițiilor favorabile pentru
concurența loială și interzicerii metodelor concurențiale incorecte, în sfera bussinesului și
comerțului, care contraveneau scopurilor politicii sociale și aduceau pierderi consumatorilor. După
părărea oamenilor de știință, crearea acestei structuri a fost unica cale corectă pentru soluționarea
chestiunilor despre măsurile și modalitățile de intervenție legislativă asupra soartei unui așa
fenomen nou și complex precum sunt uniunile de întreprinderi, trusturile, cartelurile.

15
Legea antitrust a lui Clayton a fost adoptată cu scopul de a completa și de a perfecționa Legea
antitrust a lui Sherman. Aceasta conținea prevederi care se refereau mai mult la concentrările
economice, abuzul de poziție dominantă și mai puțin la acordurile anticoncurențiale, deoarece
acestea deja erau interzise prin Legea din 1890. Secțiunea a 7-a din Leagea lui Clayton interzicea
fuziunile și achizițiile în situația în care pot diminua în mod substanțial concurența ori dacă se
tindea spre crearea unui monopol. Această lege mai autoriza entitățile private să ceara în fața
instanței de judecată recuperarea daunelor dacă au fost prejudiciate printr-un comportament care
contravine Legii lui Sherman sau Legii lui Clayton și să obțină o hotărâre judecătorească care să
interzică practica anticoncurențială pentru viitor. Articolul 3 din Legea lui Clayton declara că este
ilegal, pentru orișicare persoană care se ocupa cu comerțul, să realizeze vânzări, să transmită în
locațiune, să stabilească prețuri la bunuri sau reduceri bazate pe condiții, să realizeze acorduri sau
înțelegeri despre faptul că cumpărătorul sau vânzătorul nu vor trebui să utilizeze sau să facă
înțelegeri în raport cu bunurile concurenților, dacă drept urmare va rezulta o limitare considerabilă
a concurenței sau va apărea tendința de constituire a monopolului în orișicare sferă a activității
comerciale.

Legea lui Sherman, Legea lui Clayton și Legea Comisiei Federale a Comerțului constituie până în
prezent fundamentul politicii antitrust a SUA. Un rol foarte important în interpretarea și explicarea
esenței prevederilor acestor acte, în „dirijarea” comportamentului întreprinderilor în afaceri au
avut instanțele de judecată. Aceasta este o consecință a faptului că, în cadrul sistemului de drept
common-law, arbitrii au o mai mare putere de interpretare a legilor, de apreciere a situațiilor,
bazându-și convingerile pe principiile generale ale echității, bunei-credințe, egalității în fața legii
ș.a. Avantajul formulărilor generale și de principiu din aceste acte legislative consta în faptul că
arbitrii individualizau fiecare caz în parte, chiar și posibilele consecințe asupra concurenței pe
viitor, aveau în vedere situația reală la moment a economiei și, totodată, se ținea cont de caracterul
dinamic al relațiilor comerciale. Judecătoriile SUA au formulat principiul „per se”. Potrivit
semnificației acestui principiu, constatarea faptului înțelegerii concurenților asupra prețului, prin
sine (per se) este îndeajuns pentru tragerea la răspundere a vinovaților și pedepsirea lor.
Reclamantul nu are necesitatea să probeze ce prejudicii au fost aduse sau vor fi aduse concurenței.
Un alt principiu este „regula caracterului rezonabil”, formulat în cauza companiei „Standart Oil”
în 1911. Sensul acestui principiu constă în faptul că la adoptarea unei decizii într-o cauză grea
trebuie de cântărit toate argumentele „pro” și „contra” și de interzis anumite acțiuni doar atunci
când prejudiciul adus concurenței depășește câștigurile obținute de comunitate din această
activitate.

16
Având în vedere aceste prohibiții stricte pe piața internă a SUA, în anul 1916 a fost adoptată Legea
WebbPomerene cu privire la comerțul exterior (Webb Export Combination Act). Această lege a
fost adoptată pentru a permite combinații numai pentru comerțul de export și pentru ca asupra
acestora să nu se extindă prevederile Legii lui Sherman. Altfel spus, prin lege a fost instituită o
excepție de la prevederile antitrust, o imunitate pentru întreprinderile americane care exportau
bunuri, în scopul dezvoltării poziției acestor întreprinderi pe piața mondială.

Ulterior au mai fost adoptate un șir de acte destinate, în special, reglementării concentrărilor
economice și abuzului de poziție dominantă: în 1936 – Legea privind antidiscriminarea prețurilor
(Robinson-Patman Act), care interzice practicile anticompetitive de către producători, în special
discriminarea prețurilor; în 1950 – Legea lui Celler-Kefauver, care a reformat și a consolidat Legea
lui Clayton; în 1976 – Legea Hart-Scott-Rodino, care a dezvoltat prevederile actului anterior.

În perioada anilor 1970–1980, vectorul reglementărilor s-a îndreptat brusc spre dreapta. În
reglementările antitrust din SUA dominau abordările școlii economice de la Chicago, care se baza
pe prioritatea libertății pieței. Această politică concurențială liberală nu-şi mai găseşte aplicare la
sfârșitul anilor 1980, când a fost deschisă o cauză împotriva companiei IBM despre monopolizarea
pieței. Totodată, au fost mărite și amenzile pentru încălcarea legislației antitrust. Spre exemplu, în
anul 1999, în rezultatul investigației antitrust în privința participanților la cartelul vitaminelor: La
Roche și BASF AG, a fost aplicată o amendă în valoare totală de 725 mil. dolari SUA.

Cu toate acestea, având în vedere evoluția reglementărilor și a practicii judiciare din SUA,
observăm că inițial acestea au fost formate conform pricipiului foate dur de a interzice
monopolurile ca atare. În cadrul analizei activității economice a întreprinderilor și a practicii de
aplicare a legislației antitrust, a fost remarcat faptul că în unele ramuri ale economiei existența
monopolurilor este naturală și profitabilă economic, iar cerințele dure antimonopol în aceste sfere
frânează dezvoltarea economiei și înrăutățesc condițiile de activitate a agenților economici. În
legătură cu aceasta, legislația antitrust a fost modificată în sensul exceptării unor sfere de la
aplicarea interdicțiilor antitrust, iar în alte sfere economice interdicțiile antitrust se interpretează,
de regulă, prin prisma factorilor care determină bunăstarea economiei, a consumatorilor, a altor
întrprinderi etc.

Uniunea Europeană

La nivel european, în anul 1951, la Paris, a fost semnat Tratatul CECO (Comunitatea Europeană
a Cărbunelui și Oțelului). Acesta a fost primul document care a pus fundamentul procesului de

17
integrare economică, dar și care reglementează practicile din domeniul oțelului, cărbunelui și al
concentrărilor economice. Constituirea acestei comunități a creat premise importante pentru
dezvoltarea economică, dar concomitent a apărut pericolul concentrării capitalului și consolidării
excesive a agenților economici, iar pe cale de consecință – pericolul monopolizării piețelor, nu
doar la nivelul statelor, dar şi în întreaga piață comună. Prin urmare, normele proconcurențiale au
devenit un element integrant și permanent al politicii comercial-economice europene de la bun-
începtul integrării economice, politice și de drept a Europei.

Normele proconcurențiale din Tratatul CECO au fost încorporate și în Tratatul din 1957 privind
instituirea Comunității Economice Europene. Reglementarea practicilor anticoncurențiale avea ca
fundament principiul conform căruia trebuie de acționat astfel, încât „concurența la nivelul pieței
comune să nu fie distorsionată”. Prevederile respective se referă la controlul Comisiei Europene
asupra aranjamentelor restrictive sau a cartelurilor, asupra exercitării abuzive a poziţiei dominante
pe piaţă şi la controlul privind acordarea ajutoarelor de stat. Ulterior au fost adoptate reglementări
concrete privind acordurile anticoncurențiale.

Articolul 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE) (fostul articol
81 alineatul (1) din Tratatul privind instituirea Comunităţii Europene (TCE)) interzice toate
acordurile între întreprinderi, toate deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile
concertate care pot aduce atingere comerţului dintre ţările Uniunii Europene (UE) şi care au drept
obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei. Prin derogare de la această
regulă, articolul 101 alineatul (3) din TFUE (fostul articol 81 alineatul (3) din TCE) prevede că
interdicţia menţionată la articolul 101 alineatul (1) poate fi declarată inaplicabilă pentru toate
acordurile care contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut, şi care nu impun întreprinderilor în cauză restricţii ce nu sunt indispensabile
pentru atingerea acestor obiective şi nu le oferă posibilitatea de a elimina concurenţa pe o parte
semnificativă a pieţei produselor în cauză.

Totodată, faptul că o întreprindere ar fi calificat în mod eronat, din punct de vedere juridic,
comportamentul său, pe care se întemeiază constatarea încălcării, nu poate avea drept efect scutirea
acesteia de aplicarea unei amenzi în măsura în care ea nu putea să nu cunoască faptul că avea un
comportament de natură anticoncurențială.

Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr.1/2003 al Consiliului din 16.12.2002 prevede că autoritățile
naționale de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice articolele 101 și 102 ale

18
TFUE în cazuri individuale. În acest scop, acționând din oficiu sau ca urmare a unei plângeri,
aceste autorități pot lua următoarele decizii: să solicite încetarea unei încălcări; să dispună măsuri
provizorii; să accepte angajamente; să impună amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte
sancțiuni prevăzute de dreptul lor național. Decizii pe cazuri de concurență poate adopta și Comisia
Europeană, însă inițierea de către Comisie a procedurilor în vederea adoptării unei decizii privează
autoritățile de concurență ale statelor membre de competența lor de a aplica articolele 81 și 82 din
Tratat. În cazul în care o autoritate de concurență a unui stat membru analizează deja o cauză,
Comisia inițiază proceduri numai după ce se consultă cu autoritatea națională de concurență în
cauză.

Într-un document al Comisiei Europene, aprobat în 2009, a fost formulată următoarea doctrină a
politicii antimonopol: „În activitatea Comisiei, îndreptată spre executarea normelor care restrâng
comportamentul concurențial, scopul principal îl constituie protecția concurenței pe piața internă
și asigurarea ca agenții economici care ocupă o poziție dominantă să nu poată limita concurenții
prin niciun mijloc, în afară de competiție, bazată pe proprietățile pozitive corespunzătoare ale
bunurilor și serviciilor. Cu toate acestea, Comisia atrage atenția că cu adevărat important este
procesul concurențial efectiv, dar nu protecția concurenților. Aceasta, desigur, poate conduce la
faptul că concurenții, care activează în domeniul prețurilor, asortimentului, calității și inovațiunii
bunurilor, oferă consumatorilor mai puțin decât ceilalți participanți pe piață, fiind constrânși să
părăsească piața”.

1.3. Legile antitrust în Republica Moldova

În ceea ce privește reglementarea acordurilor anticoncurențiale în Republica Moldova, facem

trimitere la primul act care le-a reglementat – Hotărârea Guvernului R.S.S. Moldova nr.2 din
04.01.1991 „Cu privire la măsurile urgente de demonopolizare a economiei naţionale a R.S.S.
Moldova”. În conformitate cu prevederile pct.2 alin.(2) al acestei Hotărâri, a fost menționată cu
titlu de principiu neadmiterea încheierii unor acorduri nelegale între subiectele economice, ce ar
împiedica funcţionarea normală a pieţei, dezvoltarea concurenţei şi ar leza interesele societăţii şi
ale cetăţenilor. Astfel, erau considerate ilegale acordurile, precum şi acţiunile unilaterale ale
subiecţilor economici, orientate spre împărţirea pieţei cu scopul de a limita concurenţa, de a
exclude sau a limita pe piaţă alţi subiecţi economici în calitate de realizatori sau cumpărători, cu
scopul de a limita sau suspenda producţia, de a creşte, reduce sau de a menţine în mod artificial
preţurile pentru a obţine nemotivat profituri mari sau a înlătura concurenţii. Asemenea acorduri
erau admise doar prin aprobarea Ministerului Economiei Naţionale al R.S.S. Moldova în cazul în
care ele contribuiau substanţial la reducerea cheltuielilor de producţie şi circulaţie a mărfurilor, la
19
introducerea realizărilor tehnico-ştiinţifice, la realizarea mai eficientă a mărfurilor pe piaţa externă
sau la optimizarea achiziţiilor din străinătate, ţinându-se cont de măsurile de protecţie a pieţei
interne a R.S.S. Moldova.

Ulterior a fost aprobată Legea Republicii Moldova cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi
dezvoltarea concurenţei, nr.906 din 29.01.1992, care de asemenea reglementa dur acordurile
anticoncurențiale. Potrivit art.4 al acestei legi, erau interzise şi, în modul stabilit, considerate
nevalabile în întregime sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) dintre agenţii economici
concurenţi, care deţin în comun o situaţie dominantă pe piaţă, dacă acestea au sau pot avea drept
rezultat limitarea concurenţei. Totodată, erau interzise şi, în modul stabilit, considerate nevalabile
integral sau parţial orice acorduri (acţiuni coordonate) ale agenţilor economici neconcurenţi, dintre
care unul deţine o situaţie dominantă pe piaţă, iar celălalt este furnizorul sau cumpărătorul acestuia,
dacă asemenea acorduri (acţiuni coordonate) conduc sau pot conduce la limitarea concurenţei.

La data de 27.08.1994 a intrat în vigoare Constituția Republicii Moldova, care conține

reglementări fundamentale în privința concurenței. În conformitate cu prevederile constituționale,
concurența loială este declarată unul dintre factorii de bază ai economiei, iar statul trebuie să
asigure protecția acesteia. Totodată, se menționează că economia Republicii Moldova este o
economie de piaţă, de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi pe proprietatea publică,
antrenate în concurenţă liberă.

Reieşind din faptul că Legea cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea

concurenţei avea mai mult un caracter declarativ, la 30.06.2000 a fost aprobată Legea cu privire la
protecţia concurenţei, nr.1103 (abrogată), mai amplă, care instituia un organ special care să se
ocupe de protecţia concurenţei. Acest act legislativ conținea o reglementare mai detaliată a
acordurilor anticoncurențiale, identificând chiar și acorduri legittime, și anume: în cazul în care
agenţii economici demonstrează că efectul benefic al acţiunii lor va depăşi consecinţele negative
pentru piaţa de mărfuri respectivă. Acordurile (acţiunile coordonate) încheiate sub orice formă
între agenţii economici concurenţi care deţin în comun o parte de peste 35 la sută pe piaţa unei
anumite mărfi, dacă aceste acorduri (acţiuni coordonate) aveau sau puteau avea drept rezultat
limitarea concurenţei, erau interzise și declarate nule.

Având în vedere deziteratele Republicii Moldova de integrare în Uniunea Europeană, preluând

acquis-ul comunitar, la 11.07.2012 legislativul a adoptat Legea concurenței, nr.183. Acest act
legislativ reprezintă o transpunere a practicii și a legislației europene proconcurențiale în
Republica Moldova. În conformitate cu art.5 al acestei legi, sunt interzise, fără a fi necesară o

20
decizie prealabilă în acest sens, orice acorduri între întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi,
orice decizii ale asociaţiilor de întreprinderi şi orice practici concertate care au ca obiect sau efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei pe piaţa Republicii Moldova sau pe o parte
a acesteia.

Acordurile interzise în temeiul acestui articol sunt nule de drept. Pentru încălcarea acestei
interdicții, Legea concurenței prevede o amendă pecuniară în cuantum de până la 0,5% din cifra
totală de afaceri ale întreprinderii realizată în anul anterior sancționării.

Per de altă parte, nu sunt interzise acordurile anticoncurenţiale care îndeplinesc cumulativ
următoarele patru condiţii: a) contribuie la îmbunătăţirea producerii sau distribuţiei de produse ori
la promovarea progresului tehnic sau economic; b) asigură consumatorilor o parte echitabilă din
beneficiul obţinut; c) nu impun întreprinderilor în cauză restricţii care nu sunt indispensabile
pentru atingerea obiectivelor menţionate la lit.a) şi b); d) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de
a elimina concurenţa în ceea ce priveşte o parte semnificativă a produselor în cauză.

21
Concluzie

Analiza evoluției istorice a reglementărilor acordurilor anticoncurențiale scoate la iveală faptul că

reglementări dure și sancțiuni au existat asupra acestora încă din timpuri îndepărtate. Astfel,
reglementările din ziua de astăzi își au rădăcinile în trecutul îndepărtat, când impactul negativ al
acestor practici asupra economiei, concurenților, consumatorilor a fost înțeles și au fost întreprinse
măsuri de combatere. Chiar dacă au fost perioade când acordurile anticoncurențiale au fost admise,
încercându-se argumentarea beneficiului acestora asupra economiei, totuși, pe parcurs s-a revenit
la interzicerea acestora. Evoluția reglementărilor a rezultat în faptul că, la moment, prohibiția
realizării acordurilor anticoncurențiale se examinează prin prisma beneficiului asupra economiei,
bunăstării consumatorilor, progresului tehnologic etc. În epoca contemporană se evită principul
primitiv de interzicere absolută a acordurilor anticoncurențiale și se promovează o concurență în
favoarea economiei unui stat (uniuni de state), a bunăstării consumatorilor și a dezvoltării relațiilor
de piață.

22
Bibliografie

1. Stancu S. Microeconomie. Comportamentul agenților economici. București, Ed.

Economica, 2006
2. Roșca L., Nedelea Ș. Teorie și practică în microeconomie. București, Ed. ASE, 2003
3. ASEM, Teorie Economica Vol. I “Microeconomie”.Chișinău,2012
4. Marieta Stanciu, Microeconomie, Editura Sitech,2009
5. http://www.creeaza.com/afaceri/economie/ROLUL-STATULUI-IN-
ECONOMIE677.php [Accesat 25.11.17]
6. https://velicuflorenta.wordpress.com/2012/01/22/teoria-concurentei-aspecte-selective/
[Accesat 25.11.17]
7. http://www.academia.edu/7247579/204054801-Practici-Anticoncurentiale-Si-Politica-
Privind-Concurenta [Accesat 25.11.17]
8. https://alldocs.net/referat-concurenta-jR70d87 [Accesat 25.11.17]
9. andrei.clubcisco.ro/cursuri/3eg/8_monopolul.doc [Accesat 29.11.2017]

23