Perspective asupra textualismului românesc

Lect. dr. Laurenţiu ICHIM

Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi

Abstract: A critical survey on Postmodern literature and, especially,

on its (meta)historiographical facet, points out two key concepts, authenticity
and textualism, which, combined, generate different internal contradictions
that writers have tried to solve within the scriptural practice, conveying a
new writing epistemology.
Keywords: Romanian textualism, Postmodern literature,
epistemology.

Inventariind trăsăturile şi (dez)ideologizarea literaturii în sensul

unei / unor alte posibilităţi de structurare textuală şi de construcţie
semantică, Radu G. Ţeposu propune, în Istoria … sa, o coabitare a
ideilor şi a practicilor textualiste cu anvergura democratizării
procedurale promovate de postmodernism în raport cu particularităţile
de scriitură ale autorilor români actuali. Dacă textualismul implică
asumarea lumii ca Mare Text şi a textului universal ca structură
palimpsestică autogenerantă, ca şi conştientizarea şi clarificarea, în
regim metatextual, a procedeelor de autoreferenţializare şi de
autospecularitate, detaliile ce concură la alcătuirea unei sistematici
textualiste utile demonstraţiei teoretice şi complicei sale, scriitura
programatic-demonstrativă, sunt: evidenţierea funcţiei ludice a
scriiturii, de către Jacqueline Risset, simultaneitatea procedurii
semantice şi structurale conştiente de sine – Julia Kristeva; deplasarea
de accent asupra semnificantului literar, învestit cu atribute semantice
intrinseci – Roland Barthes; eliberarea scriiturii de (orice) servituţi
ideologice, prin dezvelirea mecanismelor textuale care le poartă – Jean
Louis Baudry, precum şi dimensiunea pragmatică a scriiturii – Jean
Joseph Goux. 1
De fapt, aici, după cum mărturiseşte, criticul analizează mărcile
textualismului pe baza antologiei Tel Quel 1960-1971 2. Cum Istoria a fost
pregătită pentru publicare în 1985, dar publicată abia în 1993, datele

1
Ţeposu, Radu G., Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1993, pp.21-22
2
Pentru o teorie a textului. Antologie Tel Quel. Introducere, antologie şi traducere de
Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers, Bucureşti, 1980

66
teoretice au rămas, oarecum, în urmă, însă autorul a optat pentru
menţinerea cărţii în datele ei iniţiale, asumându-şi o eventuală
revizuire a informaţiilor doar ca pe o posibilitate şi nu ca pe o
necesitate. Argumentul fiind credinţa în actualitatea teoretico-
metodologică a punctului său de vedere şi a demonstraţiilor practice
de analiză.
În ceea ce priveşte literatura postmodernă şi, în speţă,
componenta ei (meta)istoriografică – ce ne interesează în mod direct –
pe fondul generalizat al poststructuralismului se grefează achiziţii ale
noii epistemologii. Gianni Vattimo insistă, de pildă, asupra transferării
evenimentului în retorică, înţeleasă drept sfârșit al istoriei şi
determinate strict cauzal şi cronologic. Asumarea conştiinţei de sine a
metodologiei reprezentării faptelor duce, pe de o parte, la posibilitatea
(re)scrierii istoriei ca discurs, iar pe de altă parte, la relativizarea
adevărului istoric şi, drept consecinţă, la dificultatea reunirii epocilor
într-o macrostructură semnificativă - „Pentru a accede la o imagine
totalizantă a ei, istoria trebuie recuperată printr-un discurs care se
construieşte conştient, dar care elimină sensul liniar al evoluţiei, istoria
temporală a desfăşurării logice. 1”
Atotputernicia auctorială, miza ideologică ori coeziunea cauzal-
narativă fiind redistribuite ca repere ale deconstrucţiei / destructurării
discursive despre istorie, ironia şi parabola devin principalele
instrumente ale rescrierii critice postmoderne. Li se asociază şi alte
tehnici ale insolitării care, de la formaliştii ruşi la Gérard Genette, îşi
diversifică aspectele şi funcţiile, precum pastişa, forjeria, parafraza,
insertul metatextual, calcul etc. Toate acestea, asumate deschis ca
instrumentar metaficţional, dublează latura informaţional-asertivă a
discursului cu o dimensiune reflexiv-comentativă. 2
Amintim, în acest sens, pentru a evidenţia nu atât caracterul de
inovaţie al perspectivei postmoderne, cât recontextualizarea şi
insistenţa asupra unei idei mai vechi, în cultura română, formulată,
printre primii, de Tudor Vianu, studiul care deschide primul volum al
Artei prozatorilor români 3 - Dubla intenţie a limbajului și problema stilului.
Emfatizându-şi programatic mecanismele interne, discursul
metaistoric se situează în proximitatea ficţiunii literare cu care, de

1
Ţeposu, Radu G., op. cit., pp. 33-34. A se vedea şi Francis Fukuyama, Sfârşitul istoriei şi
ultimul om, Editura Paideia, Bucureşti, 2009
2
Ţeposu, Radu G., op. cit. pp. 39-40
3
Vianu Tudor, Arta prozatorilor români., vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1966.

67
altfel, îşi împarte dreptul la existenţă egală. Aceasta şi deoarece retorica
înţeleasă, drept „practică textuală”, „egalizează totul”, efectele
extinderii ei fără precedent fiind, se ştie, „desubstanţializarea lumii”,
„omogenizarea prin cumul, prin aglomerare, prin suprapunere” a
Marelui Text al lumii cu toate formele de manifestare ale noii ontologii
postmoderne. 1
Într-un studiu despre formele discursiv textuale şi direcţiile
poeziei româneşti postmoderne, Mircea A Diaconu face o observaţie a
cărei relevanţă vizează, de fapt, întregul câmp al literaturităţii actuale:
„totul are sens doar în măsura în care procedeele relevă o altă situare
în lume şi în conştiinţa unei alte situări în lume decât a modernului.
Ceea ce contează sunt raporturile dintre autor şi text şi dintre text şi
lume”. 2
Dezvoltând şi detaliind consecinţele de ordin textualist ale
acestei stări de lucruri, Marin Mincu explică modalităţile de
condensare a reprezentărilor lumii ca substanţă textuală şi preluarea
de către limbaj – în buna tradiţie romantică – a funcţiei ontologice
întemeietoare: „a textualiza înseamnă a altoi viaţa, a ucide fiinţa
transferând-o în litera textului”; „printr-o serie alambicată şi
complicată a alchimiei verbale, materialitatea pulsatorie a existenţei
trebuie comprimată până la grafemul mort al literei.” 3 Punctul cel mai
de sus al textualizării îl reprezintă abolirea graniţei dintre text şi
discursul său comentativ şi asumarea ca obiectiv, ca substanţă a
scriiturii, a meditaţiei intra / meta / para / arhitextuale pe coordonatele
a ceea ce Raymond Federman a numit critifiction. 4
Coabitarea cu sine a textului, în dubla sa ipostază de dicţiune
conştientă de ea însăşi şi de ficţiune / ficţionalizare a dicţiunii duce la o
inedită corporalizare a structurilor textuale ce iau act de ele însele, pe
măsură ce se constituie aventura însăşi a constituirii lor. Altfel spus,
„numai o îndelungată conştiinţă de sine a textului – id est
autoreflectarea metatextuală a acestei conştientizări la nivelul formelor
de expresie constituite – declanşează / închide procesul textualizării”;
„acest proces presupune o dublă reflectare: pe de o parte, a textului
care pe măsură ce avansează îşi selectează şi îşi corporalizează un

1
idem, p. 41
2
Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Ed. Aula, Braşov, 2002, p. 13
3
Mincu, Marin, Textualism şi autenticitate, Ed. Pontica, Constanţa, 1993, p. 232
4
A se vedea Raymond Federman, Critifiction: Postmodern Essays, Ed. State University of
New York, 1993

68
anumit tip de discurs”, iar pe de altă parte „conştientizarea acestui
discurs, aflat în act”. 1
Pornind de la predecesorii şi maeştrii spirituali ai semioticii
poststructuraliste, Adrian Oţoiu propune, în Trafic de frontieră. Proza
generaţiei `80, 2 o binevenită sinteză asupra formelor şi structurilor
textuale explicitate teoretic şi experimentate practic de către aripa
textualistă a generaţiei optzeciste. Reunind idei preluate şi exploatate
procedural de către prozatorii români postmoderni, studiul lui Adrian
Oţoiu identifică puncte de plecare relevante şi reperele teoretice de
sprijin ale reprezentanţilor importanţi ai textualismului românesc,
dând o coerenţă superioară, într-o macrostructură de tip argumentativ-
analitic ce nu exclude, ci, dimpotrivă, mizează pe dezvăluirea
punctelor nevralgice pe care nicio luare teoretică de poziţie din
Competiţia continuă 3 nu le rezolvă.
Aşadar, pornind de la ipoteza barthesiană asupra textului,
văzut ca spaţiu scriptorial care implică un necesar parteneriat cu
cititorul, continuând cu observaţia categorică a lui Jacques Derrida – „il
n’y a plus de hors-texte” – şi corelându-i pe ambii cu dialogismul
barthesian, bazat pe plurivocitatea textuală ca primă notaţie teoretică a
intertextualităţii, Oţoiu reiterează un principiu al devenirii formelor
literare promovat de întreaga Şcoală formală rusă: „în termeni semiotici,
orice sistem semnificant se întemeiază pe o transformare a unui sistem
anterior”. 4
Li se adaugă, firesc, Michael Riffaterre, pentru care hipograma
reprezintă „nucleul intertextual”, „platforma minimală comună a
oricărei lecturi”, după cum comentează Oţoiu, şi Gérard Genette care,
în Palimpsestes, identifică, defineşte şi aplică toate cele cinci paliere ale
transtextualităţii”. 5
Oţoiu inventariază, apoi, derivatele lexicale şi semantice ale
textualismului – a textua, textuare, textualizant, texistenţă, inginerie
textuală, mașinărie sau producţie textuală etc., menite să acopere întreg
câmpul paradigmatic circumscris de antologia optzecistă, deja
1
Mincu, Marin, Textualism şi autenticitate, Ed. Pontica, Constanţa, 1993, p. 232-233
2
Oţoiu, Adrian, Trafic de frontieră. Proza generaţiei `80, Ed. Paralela 45, Bucureşti, 2000
3
Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia `80 în texte teoretice, ediţia a II-a, Ed.
Paralela 45, Colecţia Sinteze, Piteşti, 1999
4
Oţoiu, Adrian, op. cit., pp. 11-12
5
idem, p. 12. Vezi şi Michael Riffaterre, Intertextual Representation: On Mimesis as
Interpretive Discourse, in „Critical Inquiry”, 1/1984, precum şi Gérard Genette,
Palimpsestes. La littérature au second degré, col. Poétique, Seuil, Paris, 1982

69
menţionată. 1 Îi reţine, în acest sens, pe câţiva dintre scriitori, în raport
direct proporţional cu amploarea şi profunzimea ideilor sau cu
impactul acestora asupra colegilor de generaţie şi asupra discursului
critic (auto)legitimator, insistând şi asupra preluării şi dezvoltării
opţiunilor metodologice iniţiale în alte studii anterioare Competiţiei.
În ceea ce-l priveşte, Gheorghe Crăciun vede în textualism actul
de scriitură conştient de el însuşi, la modul explicit – declarativ – şi
care presupune dublarea romanului scriiturii de o evaluare critică a
practicilor scripturale. Sau, după cum afirmă Crăciun însuşi, „chiar
dacă noţiunea de «textualism» este încă neclară şi controversată în linii
mari ea ar putea fi definită ca o formă estetică în care conştiinţa de sine
a textului prevalează asupra substanţei sale faptice. Opera textualistă
integrează într-o singură imagine atât enunţul (naraţiunea propriu-
zisă), cât şi enunţarea (procesul la vedere al constituirii acestui
enunţ)” 2
De departe cel mai sistematic, în prezentarea particularităţilor şi
a formulelor de caracterizare a textualismului, Gheorghe Iova adaugă
dimensiunii de work in progress, a textului care îşi comentează facerea
concomitent cu actul producerii în sine 3, abolirea graniţei dintre
obiectul comentat şi comentariul său, printr-un proces de con-generare
reciproc participativă pe acelaşi palier, sau pe paliere diferite.
Semnalând autodenunţul scriiturii, Cornel Moraru aduce în
discuţie funcţiile multiple şi colaborarea obligatorie a cititorului,
partener activ implicat în redimensionarea scriiturii literare ca
textualism in actu. Un semiotician care se ignoră, dar numai la modul
teoretic, acest cititor este şi un evaluator avizat al strategiilor de
textuare. 4
În fine, campionul postmodernismului românesc şi, tocmai de
aceea, lăsat aici la urmă, Ion Bogdan Lefter asociază, sub auspiciile
noului autenticism, poetica feliilor de viată şi jocurile metatextuale, tehnicile
narative, artificiile de construcţie care, pe de o parte, recontextualizează
re-prezentarea ca pârghie a noului mimesis, iar pe de altă parte,
(re)destructurează naraţiunea care constituie şi poartă realul.5
1
Oţoiu, Adrian, op. cit., p. 14
2
Crăciun, Gheorghe, În căutarea referinţei, Ed. Paralela 45, Colecţia 80, Seria Eseuri,
Piteşti, 1998, p. 219
3
A se vedea Gheorghe Iova, Despre text, în „Competiţia continuă …”, ed. cit., pp. 314-
317
4
Moraru, Cornel, în „Competiţia continuă …ed. cit., pp. 35-39
5
Lefter, Ion Bogdan, Introducere în noua poetică a prozei, în „Competiţia continuă …”, ed.

70
 Aici identifică Adrian Oţoiu cele două concepte-pivot ale poeticii
optzeciste – autenticismul şi textualismul – care, combinate, dau naştere
la o serie de contradicţii interne pe care, în felul lor, prozatorii au
încercat să le rezolve în practica scripturală. Dacă autenticismul implică
„maxima invizibilitate a procedeelor”, textualismul cere exhibarea
programatică a acestora. Întoarcerea autorului în textul său echivalează
unui pact de autenticitate, dar profilul lui auctor in fabula se dizolvă în
intertextul generalist. Comentariul metaficţional şi abstracţia teoretică stau
alături de „apetitul pentru concreteţe si cultul spontaneităţii”,
„impulsul destructurării convenţiilor naraţiunii” de „impulsul contrar
de reîntoarcere la povestire”. Iar construcţia „serioasă” coabitează cu
deconstrucţia parodică. 1
Poate şi pentru că optzecismul aspiră să contopească într-o
unitate cu valoare particular-identitară modelul telquel-ismului şi al
Noului Roman francez, şi pe cel anglo-saxon, reprezentat, printre alţii,
de Ihab Hassan şi David Lodge, condimentat cu intruziuni de sursă
italiană (Gianni Vattimo, Umberto Eco), formula postmodernismului
românesc –sau formulele – îşi are versiunile sale, maeştrii săi,
dezbaterile sale, dar, mai important decât toate acestea, o literatură.
În încercarea – una dintre numeroasele astfel de tentative – de a
sistematiza câmpul accidentat al scriiturii postmoderne româneşti,
Adrian Oţoiu propune două direcţii. Cea dintâi ar fi, preluând o
sintagmă a lui Mircea Nedelciu, ingineria textuală. Ea presupune
autentificarea iconică a naraţiunii în raport cu realul şi, drept urmare,
fragmentarea acesteia, segmentarea pe diferite paliere şi niveluri
textuale, tehnica montajului şi a colajului, jocuri multiple ale
focalizării, prezenţa amănuntului autobiografic. Cea de-a doua direcţie
vizează reintroducerea instanţei cititorului în ecuaţia scriiturii-lecturii,
vizat fiind prin renarativizare, reîntoarcerea categoriei personajului, a
instrumentelor co-participative de care uzează paraliteratura, precum
şi prin accentul pus pe refuncţionalizarea literaturii preexistente ca
parodie, aluzie, plagiat, metaficţiune istoriografică, dar sub semnul
unei pregnante şi individualizatoare amprente stilistice. 2
La acest moment al demonstraţiei, Adrian Oţoiu inventariază
„componentele tactice întreţesute în strategia textualismului
românesc”, adică formele şi a modalităţile de re/de/structurare a

cit., pp. 222-231

1
Oţoiu, Adrian, op cit., pp. 26-29
2
idem, pp. 31-32

71
realului ca text. Sau, la fel de bine, invers. Este vorba despre relaţia
metatextuală. Respectiv de „textul care îşi consemnează istoria propriei
constituiri”, dezvelindu-şi mecanismele interne; despre jocul
intertextual şi o practică a recuperării (care poate fi sau nu ironică) a
convenţiilor paraliteraturii şi ale culturii de masă; despre
fragmentarism, despre demersul antialegoric și antimimetic, la care se
adaugă relaţia corp-text, implicarea participativă a cititorului şi instituirea
autenticităţii la nivelul textului. 1
Paradoxul sesizat de Adrian Oţoiu, care scrie, cum spuneam, o
foarte bună carte despre soluţiile scripturale experimentate pentru
atenuarea / rezolvarea acestuia de către prozatorii optzecişti se
regăseşte, sub forme şi denumiri (relativ) diferite, şi în Competiţia
continuă: generaţia ’80 în texte teoretice. 2
Antologia reprezintă, în opinia noastră, mai mult decât o sinteză
teoretică autolegitimatoare a postmodernismului românesc. Este vorba
despre o demonstraţie pluridiscursivă în care luările de poziţie critice
şi intervenţiile scriitorilor fac corp comun, împărtăşesc aceleaşi
principii de creaţie şi aceleaşi coordonate de poetică narativă, ba chiar
îşi unesc forţele pentru a statua un metalimbaj cu valoare emblematică.
Ceea ce rezultă de aici este un tablou onest al postmodernismului
românesc, o oglindă textual(ist)ă ce permite identificarea opţiunilor
teoretice comune, dar, mai cu seamă, a particularităţilor de perspectivă
creatoare şi chiar de discurs care anunţă construcţiile textuale
individuale, unele ireductibile la o matrice comună.
Fără intenţia de a epuiza această direcţie de analiză, ci doar de a
contextualiza şi – eventual – de a regăsi reperele comune scriiturii lui
Agopian, ne-am oprit la două ipoteze critice şi la două opinii ale
scriitorilor care fac din termenul critifiction un exerciţiu personalizat.
Aşa de pildă, Ioan Buduca identifică în mod corect
particularităţile raportului ficţiune-realitate, polemica deschisă cu
strategiile realiste şi, ca miză a noii autenticităţi, translatarea datelor
verificabile în scriitură, re-evaluarea tehnicilor producătoare ale iluziei
de real şi, în consecinţă, acreditarea ficţiunii astfel obţinute ca produs
mimetic autentic. Dintre exemplificări nu lipseşte Agopian: „reapare
vechiul paradox şaptezecist: cele mai strălucite cărţi ale noii generaţii
de prozatori (Manualul întâmplărilor, Tobit, Caravana cinematografică,
1
Idem, pp. 17-18
2
Oţoiu, Adrian, Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice. Piteşti, Editura Vlasie,
1994

72
Maestrul de lumini) vin dintr-o direcţie în care, în primă instanţă, lumea
ficţiunii e reprezentată drept lume reală şi abia într-o ultimă instanţă ca
joc al ficţiunii.” 1 Acestei stări de lucruri i se adaugă procesul de
conştientizare a actului de scriitură ca intervenţie explicativă a
autorului în text, fie în nume propriu, fie prin ambasadorii săi – cu un
termen al Danei Dumitriu. Dubla accepţie a autenticităţii – ca practică
scripturală demistificatoare a procedurilor creatoare de verosimilitate
şi ca performanţă auctorială la scenă deschisă – este afirmată limpede:
„ceea ce îi uneşte insă şi pe unii şi pe alţii este cultul «autenticităţii»” –
„autenticitatea e o valoare literară”, „ea înseamnă deopotrivă şi realism
al reprezentării realului şi realism al auctorialităţii ce dirijează
convenţiile ficţiunii”. 2
Cu ceva ezitări în a le asocia conceptul de textualism, Mircea
Mihăieş pune sub semnul unei poetici a inteligenţei prozele literare ale
lui Ştefan Agopian, Daniel Vighi, Mircea Nedelciu şi Gheorghe
Crăciun, respectiv al unui cult al preciziei şi al fragmentarismului.3 Cu
alte cuvinte, asumarea deschisă a jocului cu structurile artistice
coexistă, ca miză a scriiturii, cu aspectul eliberat de servituţi formale
care nu mai pot justifica iluzia realistă.
În ceea ce-l priveşte pe Mircea Nedelciu, rolul cititorului este
esenţial în procesul de restabilire a pactului noii autenticităţi
scripturale, asumate ca explicitare a formulei postmoderne în ipostaza
cunoscută drept inginerie textuală.
Competenţelor de lectură preexistente, echivalente primului
nivel al palimpsestului postmodern [„se porneşte de la calitatea lui
naturală «înnăscută» de cititor de roman istoric (Agopian), de cititor de
literatură fantastică (Tudor Dumitru Savu, George Cuşnarencu), de
cititor de schiţe realiste caragialeşti (Ioan Lăcustă) 4, (…)], li se adaugă o
componentă specializată, echivalentă formelor diverse ale rescrierii sau
ale parodiei postmoderne, ale reportajului autentic ce ambiţionează să
transforme frânturi din realitate în fragmente ale Marelui Text al lumii.
„Se încearcă apoi, prin cascade şi procedee, implicarea
respectivilor cititori în probleme specifice actualităţii” – „ca forţe
auctoriale importante”, apte să desluşească procedee precum

1
Buduca, Ioan, Problema personajului în „Competiţia continuă …”, ed. cit., p. 208
2
idem, p. 209
3
Mihăieş Mircea, Chestiuni de fapt, în „Competiţia continuă …”, ed. cit., pp. 232-233
4
Nedelciu, Mircea, Un nou personaj principal, în „Competiţia continuă …”, ed. cit., pp.
243-244

73
parodicul, intertextualitatea, ludicul, metalimbajul,
1
autoreferenţialitatea.”
Simona Popescu insistă, într-un Compendiu despre proza
postmodernă, asupra caracterului experimental al noii scriituri şi,
drept urmare, asupra preferinţei autorilor pentru textul de mici
dimensiuni, mai potrivit exerciţiului deliberat textualist: „deşi scriu şi
romane (Ştefan Agopian, Constantin Stan, Adina Kenereş, Mircea
Nedelciu, Sorin Preda), ele au o structură mai specială, care trimite la
proza scurtă”; în opinia sa, „prozatorii generaţiei `80 rămân
deocamdată mai ales nişte «short story»-şti”. 2
În fine, Ştefan Agopian începe prin a re-afirma dezideratul
telquel-ist al intertextualităţii generalizate şi al eliminării graniţei dintre
realitate şi ficţiune, redimensionând lumea ca spaţiu al semnelor
scripturale, iar scriitura – ca parte integrantă a unui real continuu
rescris: „o carte scrisă nu intră numai în biblioteci, ci şi în realitate”,
„dar realul este şi viaţa, şi cărţile, şi viaţa textelor şi textul din umbra
unei vieţi”. 3
Funcţia ontologic-întemeietoare a imaginaţiei vine, aşa cum
afirmam deja, în capitolul dedicat receptării critice a prozei literare a
lui Ştefan Agopian, pe filieră romantică, şi acţionează prin strategiile
postmoderne de autentificare a realului ca literatură. Adică de
reorganizare a spaţiului entropic pe baza unei ordini scripturale ce dă
lipsei de coerenţă a existenţei marca literaturităţii stabilizatoare şi
sensul structurant al unei gramatici nutrite imaginativ. Sau, după cum
afirmă Agopian, „imaginaţia introduce un criteriu în jocul infinit
arbitrar al combinatoricei babeliene” şi reţine „numai combinaţiile care
se supun gramaticii”. 4
Delimitându-se limpede de poetica verosimilităţii realiste („de
aceea literatura nu se adaugă la realitate ca o oglindă a ei, ci ca o
geneză mereu reînnoită”), Agopian numeşte cele două aspecte
esenţiale ale actului de creaţie, în viziunea sa: „scriitorul scriind stă sub
regulile altei gramatici decât omul trăind”, „şi omul scris, personajul,
stă sub alte reguli”; iar „adevăratul mister al făuririi textului este, însă,
refacerea existenţei înseşi, cu ajutorul unei gramatici eliberate de orice

1
idem, p. 244
2
Popescu, Simona, Compendiu despre noua proză, în, „Competiţia continuă …”, ed. cit.,
pp. 246-247
3
Agopian, Ştefan, Spre o gramatică liberală, în, „Competiţia continuă …”, ed. cit., p. 261
4
idem, p. 262

74
servitute”. 5

BIBLIOGRAFIE
*** Pentru o teorie a textului. Antologie Tel Quel. Introducere, antologie şi
traducere de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu, Editura Univers,
Bucureşti, 1980
Agopian, Ştefan, Spre o gramatică liberală, în, Competiţia continuă.
Generaţia `80 în texte teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia
Sinteze, Piteşti, 1999
Buduca, Ioan, Problema personajului în Competiţia continuă. Generaţia `80
în texte teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia Sinteze, Piteşti,
1999
Crăciun, Gheorghe, Competiţia continuă. Generaţia `80 în texte teoretice,
ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia Sinteze, Piteşti, 1999
Crăciun, Gheorghe, În căutarea referinţei, Ed. Paralela 45, Colecţia 80,
Seria Eseuri, Piteşti, 1998
Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Ed. Aula, Braşov, 2002
Federman, Raymond, Critifiction: Postmodern Essays, Ed. State University
of New York, 1993
Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om, Editura Paideia,
Bucureşti, 2009
Iova, Gheorghe, Despre text, în Competiţia continuă. Generaţia `80 în texte
teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia Sinteze, Piteşti, 1999
Lefter, Ion Bogdan, Introducere în noua poetică a prozei, în Competiţia
continuă. Generaţia `80 în texte teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45,
Colecţia Sinteze, Piteşti, 1999
Mihăieş Mircea, Chestiuni de fapt, în Competiţia continuă. Generaţia `80 în
texte teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia Sinteze, Piteşti, 1999
Mincu, Marin, Textualism şi autenticitate, Ed. Pontica, Constanţa, 1993
Moraru, Cornel, în Competiţia continuă. Generaţia `80 în texte teoretice,
ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia Sinteze, Piteşti, 1999
Nedelciu, Mircea, Un nou personaj principal, în Competiţia continuă.
Generaţia `80 în texte teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia
Sinteze, Piteşti, 1999
Oţoiu, Adrian, Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice. Piteşti,
Editura Vlasie, 1994
Oţoiu, Adrian, Trafic de frontieră. Proza generaţiei `80, Ed. Paralela 45,
Bucureşti, 2000
5
ibidem

75
Popescu, Simona, Compendiu despre noua proză, în, Competiţia continuă.
Generaţia `80 în texte teoretice, ediţia a II-a, Ed. Paralela 45, Colecţia
Sinteze, Piteşti, 1999
Riffaterre, Michael, Intertextual Representation: On Mimesis as Interpretive
Discourse, in „Critical Inquiry”, 1/1984, precum şi Gérard Genette,
Palimpsestes. La littérature au second degré, col. Poétique, Seuil, Paris, 1982
Ţeposu, Radu G., Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,
Editura Eminescu, Bucureşti, 1993
Vianu Tudor, Arta prozatorilor români., vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti,
1966

76