Sunteți pe pagina 1din 2

Alain Robbe – Grillet

1. „Sezonul pescuitului a luat sfârșit; bărcile noastre, trase pe pământ, așteaptă


deja să le punem la adăpost până anul viitor. Astăzi, Guilheim și Giraut au făcut o ieșire
scurtă, dar nu au raportat niciun pește; mâine, nimeni nu va fi pe mare. De ieri, a început să
plouă mărunt și persistent care pare să aibă ca menire să compenseze lunile pierdute; numai că
nu se grăbește, se simte ca acasă, își va lua cât timp va dori, o săptămână, două, iar, în
curând, noi șanțuri de apă vor mărgini din nou drumurile, și este nevoie de trei săptămâni
pentru ca pământul să se înmoaie bine, în profunzime. Ploaia va dura, tenacea, fidela, mica
ploaie pe care putem să contăm întotdeauna; ea este dinainte sigură pe rezultat, întreaga treabă
se va realiza după reguli precise. Apoi, pământul își va relua rapid adevăratele culori, acelea
pe care le cunoaștem dintotdeauna și pe care le iubim pentru că sunt ale noastre. Încă ceva zile
și nu vom mai putea străbate mlaștinile decât urmărind trecătorile reperate; azi dimineață,
când am fost să caut turba, am văzut fostele gropi, umplute pe jumătate cu o apă neagră, iar
între ele, pământul redevenise spongios. Nu voi mai îndrăzni, de acum încolo, să mă
îndepărtez de la drumul cunoscut; multe oi s-au pierdut adesea în mlaștină și niciodată nu li s-
a dat de urmă. Se povestește, de asemenea, și de oameni imprudenți care au avut o soartă
identică.

Plouă de doar două zile și ai impresia că nu a încetat niciodată să plouă.Una câte una,
odată cu zilele frumoase, au plecat toate sirenele; dar, care dintre noi le simte lipsa, acum,
când soarele a încetat să mai strălucească? Nu ne rămâne decât să ne ocupăm cu miile de mici
treburi pe care trebuie să le terminăm înainte de venirea iernii. Nicio treabă serioasă, nu este
niciodată o lucrare serioasă pe insula noastră, să întorci proviziile în turbă, să păstrezi
umiditatea cât mai bine, ceea ce riscă să se fleșcăiască dacă rămâne afară, să facem mici
reparații de care au nevoie acoperișurile noastre de paie, și poate câteva munci la câmp,
înainte ca pământul să se înmoaie de tot; nu e nimic care să te omoare de oboseală, este într-o
oarecare măsură mai mult o distracție decât o muncă.

Plouă, iar felul în care arată această ploaie măruntăte face să te gândești că ar putea să
nu aibă nici început, nici sfârșit. Este atât de ușoară, că de abia o observăm; ne-am obișnuit
atât de mult cu ea încât, fără să conștientizăm, să uităm să ne luăm pelerinele de ploaie atunci
când ieșim pe afară; apoi, când ne întoarcem, ne dăm seama că suntem uzi pănă la oase,
pentru că am uitat de existența ei. Ea pare să facă parte din întreaga atmosferă care ne
înconjoară, o respirăm, o mâncăm, o bem; trăim o mică ploaie fină care nu are nici formă, nici
consistență și nu face niciun zgomot.
Această atmosferă ne istovește de toate forțele, acest timp este cel care cauzează lungii
noastre morți. Locuim pe o insulă excesiv de cețoasă, de unde nu vedem cerul decât căteva
zile pe an. Nu există averse, este mai degrabă o ceață – o burniță, să-i spunem – care umple
atmosfera în loc să cadă sincer; picăturile ei miniscule țes în jurul nostru stofa lor cenușie a
cărei urzeală este atât de strânsă, încât ne orbește și ne sufocă; vântul, care nu este niciodată
prea puternic în zona noastră, duce cu el la nesfârșit pânzele, ca un cearceaf din care se vor ivi
faldurile. (Un regicid, capitolul XII)

2. „Critica este un lucru mult mai dificil, într-un anume sens, decât arta. În timp
ce romancierul, de pildă, se poate încrede în propria-i sensibilitate, fără să încerce mereu să-şi
înţeleagă alegerile, în timp ce cititorul se mulţumeşte să vadă dacă este impresionat sau nu de
carte, dacă îl priveşte sau nu, dacă îi place sau nu, dacă îi aduce ceva nou, criticul ete nevoit
să-şi motiveze poziţia: trebuie să arate ce aduce nou cartea, să spună ce îi place, să-i aplice
judecăţi absolute de valoare.
Ori valorile deja existente aparţin trecutului. Aceste valori, singurele ce pot proveni
din criterii, sunt stabilite pe baza marilor opere ale părinţilor, bunicilor noştri, deseori pe baza
unor opere chiar mai vechi. Sunt opere care, refuzate odinioară din cauză că nu corespundeau
valorilor epocii lor, au adus lumii noile semnificaţii, noile valori şi criterii după care trăim noi
astăzi.
Dar în ziua de azi, ca şi ieri, noile opere nu pot exista decât dacă aduc lumii, la rândul
lor, noi semnificaţii, necunoscute încă nici măcar de autori, semnificaţii care vor exista doar
mai târziu, datorită operelor lor şi pe baza cărora, societatea va stabili noi valori... care, din
nou, vor fi inutile, sau chiar nefaste, de vreme ce va fi vorba de a judeca literatura ce se va
face atunci.
Critica se află aşadar într-o situaţie paradoxală: este nevoită să judece operele
contemportane servindu-se de crtiterii care, în cel mai bun caz, nu au nimic în comun cu ele.
Astfel, artistul are dreptate să fie nemulţumit de critică, dar se înseală dacă are impresia că
este făcută din răutate sau prostie. De vreme ce-i pe cale să inventeze o lume nouă, cu
proporţii noi, trebuie să recunoască faptul că i-ar fi lui însuşi dificil, dacă nu chiar imposibil,
să o măsoare şi să stabilească un bilanţ corect al meritelor şi al greşelilor”. (Pentru un roman
nou)