UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE RELAȚII INTERNAȚIONALE, ȘTIINȚE POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

DEPARTAMENTUL RELAȚII INTERNAȚIONALE

STUDIU INDIVIDUAL LA
DIPLOMAȚIA PRACTICĂ ÎN REALIZAREA POLITICII EXTERNE

DIPLOMAȚIA ȘI PROTOCOLUL -
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Autor: nastea gheletiuc, masterand FRIȘPA

Prof. coordonator: Gheorghe CALDARE, dr., conf. univ.

CHIȘINĂU 2019
 CUPRINS:

1. Capitolul I. Considerațiuni teoretice și introductive asupra evoluției protocoluli……….3

2. Capitolul II. Conceptualogia introductivă a protocolului, ceremonialului și diplomației…7
3. Capitolul III. Utilitatea cunoaşterii şi a aplicării normelor de protocol în relaţiile
internaţionale………………………………………………………………………………….11

4. CONCLUZII …………………………………………………………………………………..14
5. BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………..15

2
 CAPITOLUL I. CONSIDERAȚIUNI TEORETICE ȘI INTRODUCTIVE ASUPRA
EVOLUȚIEI PROTOCOLULUI

Apărut practic odată cu societatea umană, protocolul a constituit un mijloc de evidenţiere

a puterii politice şi a ierarhiei sociale, în interiorul unei societăţi, şi de promovare a unor
relaţii armonioase între puteri, în momentul când erau dezvoltate relaţiile externe. Ca ritual al
puterii sau al relaţiilor dintre puteri, protocolul s-a exprimat în cursul istoriei prin diverse
mijloace de comunicare – verbale şi nonverbale, constând în gesturi, atitudini, formule de
adresare, toate acestea având drept principal obiectiv evidenţierea şi păstrarea ierarhiei sociale
sau iniţierea şi continuitatea relaţiilor externe.
Protocolul apare, mai întîi, în cadrul tribului ca un produs al relaţiilor de comunicare între
membrii lui care stabilesc o anumită ierarhie, ordine şi subordine, ca mai apoi acesta să se
exteorizeze în urma depăşirii relaţiilor violente şi stabilirii relaţiilor paşnice între diverse
centre de putere (clanuri, hoarde, triburi) care ocupau acelaşi spaţiu (colină, şes, munte etc.) şi
care au simţit necesitatea de a intra în contact unul cu altul.
Prezenţa protocolului se conturează odată ce relaţiile interstatale devin formale,
conceretizându-se în acorduri politice de cooperare, ale căror urme le găsim în mileniul trei a.
Chr. (acordul între oraşele Lagash şi Umma) şi în mileniul doi (Tratatul de Pace între
Ramses al II-lea al Egiptului şi Hattuşil al III-lea, regele hitiţilor)1.
Protocolul antic se structurează şi atinge apogeul în Egiptul faraonic, în imperiile
Asirian, Babilonian şi Persan, după cum rezultă din urmele lăsate de aceste entităţi statale
care, în expansiunea lor, au exportat, împreună cu cultura şi organizarea lor politică şi
socială, propriul protocol şi ceremonial în ţările dominate de ele sau care au căzut sub
influenţa lor.
În Grecia antică sunt o serie de referiri esenţiale privind relaţiile dintre state. Fie că
încercau să întemeieze colonii sau cetăţi în Nordul Africii, pe coasta Asiei Mici sau la Marea
Neagră, fie că îşi extindeau activităţile comerciale, fie că luptau pentru hegemonie, cum s-
au luptat spartanii şi atenienii, sau că formau coaliţii împotriva perşilor, încercau să opună
rezistenţă macedonenilor, sau mai târziu romanilor, grecii au desfăşurat una din cele mai
intense activităţi diplomatice din cursul istoriei.
Primele menţiuni despre trasăturile diplomaţiei greceşti se întâlnesc în capodoperele
literaturii antice, Iliada şi Odiseea, atribuite lui Homer (probabil între secolele X-VIII
î.Hr.), ambele poeme fiind centrate pe legenda Războiului troian. De Grecia se leagă
începuturile activităţii diplomatice în spaţiul românesc. Cetăţile greceşti Istros/Histria,
Tomis sau Calattis au întreţinut relaţii diplomatice abile şi nuanţate cu geto- dacii. Ambasadorii
acestor cetăţi se întâlneau adesea cu reprezentanţii geto-dacilor, negociau şi încheiau tratate cu
ei. În decretul dat în cinstea cetăţeanului Akornion din Dionysopolis (Balcic), se arată că regele
Burebista (cca 82-44 î.Hr.) a beneficiat de serviciile acestuia în tratativele diplomatice cu
omul politic şi generalul roman Gnaeus Pompeius, căruia îi oferise alianţa sa. „Şi fiind trimis
de regele Burebista ca sol la autocratorul romanilor, când Gnaeus Pompeius, fiul lui Gnaeus,
şi întâlnindu-se cu acesta în părţile Macedoniei, lângă Heracleea Lyncestis, nu numai că şi-a
îndeplinit însărcinările ce le avea de la rege, câştigând bunăvoinţa romanilor pentru rege, dar a
purtat şi cele mai frumoase negocieri în folosul patriei sale.

1
Orest Tărîţă, Protocol, ceremonial, etichetă, Moldova, Transparency International, 2006, p.9

3
 .” Probabil că Akornion ar fi obţinut, în schimbul ajutorului promis de Burebista lui
Pompeius, adversarul lui Cezar în timpul războiului civil de la Roma, recunoaşterea
cuceririlor pontice ale regelui dac şi, desigur, avantaje pentru oraşul său, Dionysopolis.
Aproape sigur, în condiţiile cuceririi oraşelor vest-pontice de către Burebista, Akornion va fi
dobândit pentru oraşul său favoarea cuceritorului, de a-l cruţa, deschizându-i porţile şi primidu-
l cu prietenie. Parcurgând relaţiile daco-geţilor cu grecii din timpul lui Burebista, întâlnim
practici diplomatice de la stat la stat, care confirmă, şi pe această cale, respectul pe care grecii
îl aveau faţă de vecinii lor din Nord.

Preocuparea pentru protocol, ceremonial şi etichetă în raporturile interumane şi

interstatale s-a impus de timpuriu în China. Lucrarea Ceremonialul Zhou, datată la
începutul secolului al XI- lea î.Hr., releva importanţa acordată ceremonialului şi etichetei,
precum şi introducerea în programele şcolare a obligativităţii studierii ritualurilor şi
regulilor de comportament.
Protocolul diplomatic se extinde ulterior, din Orient, în Imperiul Roman, unde capătă o
conotaţie religioasă, care se răsfrânge nemijlocit asupra semnării acordurilor, cum era, de
exemplu, ceremonialul heralzilor sfinţi din Roma. Diplomaţia romană a avut succese
importante, îmbinând mobilitatea cu fermitatea. Fermitatea este principala trăsătură,
asociată, de obicei, cu diplomaţia romană. În acest sens, se poate da ca exemplu episodul
cu Antioh al IV-lea (175-163 Î.Hr.), suveranul regatului Seleucid, care cucereşte o mare
parte a Egiptului. Alarmată de posibilitatea anexării Egiptului, Roma intervine decisiv. În
apropiere de Alexandria, trimisul roman Pompilius Lenius, îl întâlneşte pe regele sirian.
Lenius îi prezintă lui Antioh somaţia Senatului Roman de a părăsi Egiptul şi, ca să-l
oblige să decidă pe loc, dar şi ca să-l impresioneze, desenează un cerc în jurul regelui
Siriei, rostind cuvintele: „Înainte de a ieşi din acest cerc, îmi vei da răspunsul către
Senat.” Antioh al IV-lea cedează, şi Egiptul intră în sfera politică romană.
Împăratul Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) s-a preocupat de instituţionalizarea
protocolului la romani. În documentul Nota Dicnitatum sunt prevăzute măsuri de
perfecţionare a ordinii de precădere a funcţiilor în stat şi a celor de la palatul imperial.
În epoca medievală, până la Renaştere (secolele IV-XIV), protocolul continuă să
fie notoriu în statele Orientului, spre deosebire de Europa, unde protocolul era simplu şi
puţin structurat2. În Europa, prima consemnare a normelor de ceremonial are loc la curtea
împăratului bizantin Justinian (527-565 d.Hr.), fiind atribuită maestrului de ceremonii al
acestuia, Petrus Patrikios. Împăratul Constantin al XVII-lea Profirogenetul (913-959
d.Hr.) a acordat o atenţie specială protocolului şi ceremoniilor.
Instituţionalizarea normelor de protocol, de ceremonial şi de etichetă în Europa
începe cu secolul al XII-lea. Mărturiile existente atestă faptul că normele curţilor regale şi
princiare din Europa acelor vremuri puneau accentul pe organizarea şi servirea meselor şi
pe participarea la vânătoare. Odată cu intensificarea contactelor între statele europene în
2
Ibidem.

4
secolele XV-XVI, contacte care ajung să se instituţionalizeze, datorită noilor opţiuni
politice, a îmbunătăţirii stilului de comunicare, începe un proces de adaptare a protocolului
diplomatic, care va atinge desăvârşirea în secolele următoare.
Prima ambasadă rezidentă, în sensul actual al cuvântului, a fost acreditată în anul 1450,
de ducele de Milano, pe lângă conducătorul Republicii Florentine. În următorii ani,
exemplul a fost urmat de alte state italiene şi europene. Şefii acestor reprezentanţe s-au numit
iniţial „oratori rezidenţi“, titlul de ambasador – provenit din limbă celtă, în care avea sens de
servitor – intrând în uz abia la mijlocul secolului al XVI-lea3.
Crearea misiunilor permanente a fost o materializare a noţiunii de relaţii diplomatice,
care înseamnă „raporturi politice cu caracter oficial şi de continuitate între state, stabilite pe
baza acordului de voinţă reciprocă“ 4.
Protocolul diplomatic a cunoscut o maximă dezvoltare în secolele XVII-XVIII,
dominate de absolutismul monarhic – exemple relevente în această privinţă sunt Franţa şi
Spania, unde normele de protocol, de ceremonial şi de etichetă aveau ca principal obiectiv
evidenţierea importanţei şi prestigiul suveranului. Se considera că a obţine prioritate cu
prilejul momentelor formale însemna să recunoşti statul şi monarhul favorit şi să înfăţişezi o
calitate superioară asupra partenerilor cu care se negocia. Până la începutul secolului al XIX-
lea prestigiul politic al unui stat se corela cu posibilitatea acestuia de a impune altor state
adresări formale care, rezultând din specificul epocii, evidenţiau calitatea deosebită a
suveranului. Normele de protocol şi de ceremonial vor fi folosite ca mijloace de recunoaştere
a prestigiului statelor care rivalizau între ele şi doreau să-şi dovedească superioritatea în faţa
altor state. Este perioada unor mari confruntări privind aplicarea protocolului şi
ceremonialului la nivel internaţional, când majoritatea negocierilor erau torpilate din cauza
confruntărilor dezagrabile purtate în jurul chestiunilor de protocol şi precădere diplomatice.
Congresul de la Viena din 1815 a constituit un moment important pentru codificarea
regulilor de precădere diplomatică, punându-se bazele unui sistem raţional şi juridic,
întemeiat pe principiul egalităţii statelor în normele de precădere. Principiul precăderii
diplomatice, adoptat de Congres, a fost cel al gradului diplomatic şi al datei notificării
oficiale a sosirii în statul de reşedinţă.
Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, din 1961, codifică normele de
drept internaţional referitoare la activitatea misiunilor diplomatice, reglementează stabilirea
relaţiilor diplomatice şi înfiinţarea misiunilor diplomatice. Convenţia stabileşte procedura de
numire şi rechemare a şefilor misiunilor diplomatice, precum şi clasele şefilor misiunilor
diplomatice. Ea cuprinde prevederi referitoare la privilegiile şi imunităţile misiunii
diplomatice şi ale membrilor săi, categoriile personalului misiunii diplomatice. Convenţia de
la Viena din 1961 are două protocoale facultative cu privire la jurisdicţia obligatorie a Curţii
Internaţionale de Justiţie.
Reluând principiile egalităţii statelor, Convenţia de la Viena din 1961 precizează că
lasă la latitudinea părţilor stabilirea nivelului reciproc al reprezentanţelor diplomatice şi că nu
se face nicio diferenţă între şefii de misiune, în funcţie de clasa lor, în afară de ceea ce
priveşte precăderea şi eticheta.
Pe parcursul secolului al XX-lea, protocolul şi ceremonialul s-au perfecţionat continuu
pe baza principiului egalităţii statelor suverane, urmărindu-se asigurarea permanentă a unui
cadru propice dialogului, reglementării aspectelor formale ale întâlnirilor la nivel înalt, ale
3
Nicolson Harold, Arta diplomatică, Bucureşti, Ed.Politică, 1966, p.29.
4
Dicţionar diplomatic, Editura Politică, Bucureşti, 1979, p.774.

5
negocierilor interstatale şi, în general, pentru crearea unui mediu agreabil tuturor părţilor,
dincolo de diferenţele ce apar între ele. Desigur, sunt diferenţe de detaliu formale, ca urmare a
tradiţiilor şi uzanţelor protocolare locale. Însă, temelia protocolului de stat şi a celui social în
ţările europene este în prezent acelaşi. Protocolul ţărilor din America de Nord, America de Sus,
Australia, ca şi al ţărilor fostelor colonii din Africa s-a inspirat din protocolul european.
Rezultatul a fost, întâi, imitarea, şi mai apoi, adoptarea formelor protocolare europene din care
s-a născut un protocol de bază, unic şi univesal, numit protocolul internaţional, având ca sursă
de inspiraţie – în proporţie de 90% - protocolul european.
În Ţările Române, conform aprecierilor făcute de cercetători, Învăţăturile lui Neagoe
Basarab către fiul său Teodosie ,este prima operă românească, care tratează în formă scrisă
chestiuni de protocol5. Mai apoi, Dimitrie Cantemir manifestă un deosebit interes faţă de
ceremonialuri, interes descris în Descriptio Moldaviae.
Practic, până la 1821 la sfârşitul domniilor fanariote, în Ţările Române se aplicau
normele de protocol specifice Imperiului Otoman. Influenţa occidentală a început să se facă
simţită abia la începutul secolului XIX şi a fost adoptată oficial în timpul domniei lui Alexandru
Ioan Cuza.
Mai târziu, odată cu proclamarea României ca regat, normele de protocol adoptate de ţara
noastră cunosc cea mai puternică modernizare şi adaptare la normele şi regulile europene. Este
practic, perioada în care România adoptă protocolul European.

6
 CAPITOLUL II. CONCEPTUALOGIA INTRODUCTIVĂ A PROTOCOLULUI,
CEREMONIALULUI ȘI DIPLOMAȚIEI

Întru a evita confuziile care se fac adesea în momentul în care ne referim la evenimentele care
compum protocolul diplomatic, vom începe printr-o clară delimitare a noţiunilor cu care
această practică funcţionează.
Când termenul diplomaţie a intrat în limbaj, la sfârşitul sec. al XVIII-lea, el viza
ştiinţa care permitea regăsirea drepturilor înscrise în vechile charte şi pe care suveranii
puteau să-şi susţină revendicările. De atunci, termenul a căpătat mai multe sensuri şi au apărut
alţi termeni care îl acompaniază.
Protocolul provine din vechea greacă protokollon şi se referea iniţial la prima foaie
lipită pe un sul de papirus pe care erau conturate datele asupra originii sale, ajungînd să
desemneze în secolul VI întîia pagină a unui do- cument oficial care îi autentifica provenienţa6.
Pe măsura scurgerii timpului, prin protocol a început să se subînţeleagă textul
original al unui act de notariat sau registrul în care erau înscrise textele în cauză7.
Protocolul, denumit în mod sugestiv de către Charles de Gaulle „expresia ordinii în
Republică“, este cel ce stabileşte ansamblul regulilor, al normelor pentru manifestările
oficiale, indicând, totodată, uzanţele ce trebuie respectate şi în viaţa socială, în relaţiile
interpersonale.
În viziunea lui Pradier-Fodere, protocolul constituie un cod al convenţiilor publice8, în
timp ce pentru Louis Dussault este un instrument de comunicare9.

5
Dan Simionescu,Literatura românească de ceremonial.Condica lui Gheorgache,1762,Editura Fundaţia Regele
CarolI,Bucureşti 1939,p.31
6
Ibidem, p.11.
7
Ibidem.
8
P. Pradier-Fodéré, Cours de Droit Diplomatique, Paris, 1981, p. 514.
9
Louis Dussault, Protocolul. Instrument de comunicare, Bucureşti, 1994, p. 34.

7
 În literatura de specialitate există diverse abordări ale conceptului de protocol
diplomatic, de exemplu:
 formă a acţiunii politice externe, preluată de stat, prin reprezentanţii acestuia;
 cod al convenţiilor publice;
 set de reguli de conduită în conformitate cu care fiecare stat reglementează
organizarea diverselor ceremonii diplomatice.
În funcţie de aria sa de aplicabilitate, protocolul poate fi naţional sau internaţional;
primul se aplică în interiorul unei entităţi statale, iar cel de-al doilea – în relaţiile dintre state
suverane.
La rândul său, protocolul naţional poate fi şi el de două feluri: protocol de stat –
denumit şi protocol insituţional – şi protocol social.
Prin protocol instituţional se înţelege un ansamblu de norme şi dispoziţii legale în
vigoare care, împreună cu uzanţele, cutumele şi tradiţiile popoarelor, guvernează realizarea
acţiunilor oficiale.
Protocolul social reuneşte reguli, uzanţe ce trebuie respectate în general în viaţa
socială, în organizarea unor manifestări în mediul privat, în relaţiile interpersonale.
În ce priveşte protocolul internaţional, o parte a acestuia, care se concentrează asupra
diplomaţiei, codificând totalitatea regulilor, unanim acceptate pe plan mondial, referitoare la
relaţiile dintre diplomaţi şi autorităţile ţărilor în care sunt acreditaţi, precum şi cel dintre
misiunile diplomatice şi personalul lor dintr-o capitală, se numeşte protocol diplomatic. În
literatura franceză, este numit şi „codul politeţii internaţionale”10.
Protocolul diplomatic include precăderea, întâietatea sau prioritatea acordată unei
persoane participante la o activitate oficială faţă de alte persoane, ţinând cont de rangul în
ierarhia statului, de gradul şi vechimea în funcţia pe care o îndeplineşte, de vârstă.
În studii de specialitate, conceptul de protocol mai este definit ca un ansamblu de
reguli de codificare care domină ceremonialul, scopul lui fiind de a acorda fiecărui
participant la manifestări oficiale prerogativele, privilegiile şi imunităţile la care are dreptul,
indicând totodată uzanţele respectate în relaţiile interpersonale în timpul desfăşurării unor
astfel de manifestări.
Aşadar, putem sublinia că rolul protocolului în diplomaţie este de o însemnătate
deosebită. El contribuie, în mod esenţial, la evitarea stărilor de conflict între state, normele de
reglementare şi de acceptare a caracterului lui de generalitate l-au transformat într-un
moderator menit să evite fricţiunile şi divergenţele apărute între state.
In cea de-a treia parte a secolului XX, odată cu globalizarea economiei, ia naştere o
nouă categorie de protocol – protocolul de afaceri. Apariţia lui s-a datorat faptului că marile
companii naţionale şi multinaţionale au simţit necesitatea cunoaşterii şi a utilizării tehnicilor
specifice de protocol, pentru o mai bună promovare a imaginii şi a intereselor lor, în
relaţiile cu partenerii de afaceri, a caror numar şi diversitate este in continuă creştere.
În accepţiunea cea mai largă, protocolul şi ceremonialul sunt sinonome; în sens strict,
ele însă diferă, ceremnialul desemnând legătura cu mediul în care se desfăşoară relaţiile între
state, sisteme politice, instituţii şi organisme sociale, pe când protocolul, după cum am
menţionat, codifică normele ce preced ceremonialul, norme destinate să asigure fiecărui
participant prerogativele şi imunităţile conform dreptului său.
Ceremonialul, precăderea şi eticheta sunt prezentate în unele studii de specialitate
ca părţi componente protocolui diplomatic. Într-o carte de referinţă, apărută recent, se

8
realizează o importantă delimitare conceptuală, protocolul, precăderea, ceremonialul,
eticheta, curtoazia, sunt abordate ca fiind concepte diferite.
Ceremonialul este, de fapt, cel care indică succesiunea unei solemnităţi civile,
militare sau religioase şi determină formele exterioare, creează cadrul şi atmosfera în care
acestea urmează să se desfăşoare şi indică ceea ce trebuie să facă cel de prezidează sau
conduce o ceremonie. Ceremonialul poate fi definit ca un sistem de reguli şi proceduri pentru
ocazii formale, un set de reguli de curtoazie care se folosesc în relaţiile între state, o serie de
formalităţi prin care se realizează un act public.
Precăderea este întâietatea/prioritatea acordată unei persoane participante la o
activitate pluripersonală, faţă de un alt participant, ţinând seama de improtanţa fiecăreia în
sânul societăţii, respectiv de rangul în ierarhia de stat, de gradul şi vechimea în funcţia ce o
îndeplineşte, de vârstă.
Precăderea este un sistem de ordonare a celor care iau parte la o manifestare oficială
sau privată, de stabilire a “cine trece înaintea cui”, de indicare a locului ce se cuvine
fiecăruia în timpul desfăşurării evenimentului în cauză.
Eticheta diplomatică însumează regulile de etichetă convenţionale, de comportare
civilizată în viaţa cotidiană, în societate, extinse în domeniul diplomaţiei. Ea se referă la
raporturile individuale întreţinute în contextul vieţii publice. Eticheta are conotaţii ce ţin de
comportamentul social, de urbanism şi de vestimentaţia participanţilor la acţiuni oficiale.
Curtoazia este definită ca fiind totalitatea comportamentelor care duc la „o atitudine
de politeţe rafinată, amestecată cu eleganţă şi generozitate”. Curtoazia este un principiu de
bază al protocolului diplomatic reprezentând o condiţie necesară a relaţiilor normale
internaţionale. Curtoazia internaţională presupune „un ansamblu de reguli care, fără a fi
obligatorii din punct de vedere juridic, concură la menţinerea de bune relaţii între state.”
Gesturile şi atitudinile care o presupun vin în completarea regulilor de protocol şi de
etichetă, care sunt obligatorii. Potrivit Grand Larousse, curtoazia internaţională –
„ansamblu de reguli care, fără a fi obligatorii din punct de vedere juridic, concură la
menţinerea de bune relaţii între state“11.Deşi normele de protocol stabilite în prezent,
reglementează aproape toate activităţile diplomatice, în continuare este loc de foarte multă
curtoazie, care nu ar dăuna niciodată facă i s-a înţeles corect oportunitatea şi adecvarea.
Protocolul diplomatic, în accepţiunea cea mai largă a acestui concept, oferă prin
reguli de conduită unanim acceptate, cadrul propice stabilirii şi desfăşurării unor relaţii
corecte între state, contribuie nu numai la buna desfăşurare a manifestărilor exterioare ale
unui stat, ci, mai ales, la calitatea relaţiilor acestuia cu statele străine prin crearea unei
ambianţe favorabile apropierii şi colaborării. Protocolul diplomatic şi ceremonialul care-
i este propriu este considerat un veritabil „barometru” care indică starea relaţiilor
interstatale.
În conformitate cu normele şi practicile protocolului diplomatic, se organizează şi se
desfăşoară vizitele oficiale şi de lucru ale şefilor de state, ale prim miniştrilor, ale miniştrilor
afacerilor externe, ale altor membri ai guvernelor. Ceremoniile care au loc, mai ales la vizitele
şefilor de state şi de guverne, se stabileşte de fiecare dată de către reprezentanţii celor două
state potrivit cu practica şi reglementările existente în statul primitor, dar şi cu aplicarea strictă
a principiului reciprocităţii. Unele norme de protocol, aplicate la vizitele oficiale de înalt
nivel, reflectă stadiul relaţiilor bilaterale dintre statele respective, fiind mai mult sau mai puţin
solemne, poate asigura o participare la un nivel mai ridicat sau mai scăzut a persoanelor
11
Grand Larousse, 1998 II, p. 799.

9
oficiale din ţara primitoare. În această modalitate, protocolul diplomatic poate reflecta stadiul
relaţiilor dintre cele două state, fiind întotdeauna subordonaţi scopurilor şi sarcinilor politicii
externe a statelor.
În condiţiile vieţii internaţionale contemporane, caracterizată prin voinţa şi dreptul fiecărui
stat de a stabili cu alte state relaţii bazate pe principiile fundamentale ale dreptului
internaţional, cunoaşterea şi aplicarea cu stricteţe a normelor de protocol diplomatic sunt
necesare nu numai pentru manifestarea curtoaziei internaţionale, ci şi pentru că ele au o
însemnătate politică, semnificând recunoaşterea de facto a egalităţii în drepturi a statelor, fără
deosebire de mărimea lor, de aşezarea geografică sau de regimul social-politic. În contextul
relaţiilor dintre persoanele oficiale, regulile de conduită şi comportare civilizată, pe de o parte,
contribuie la buna desfăşurare a activităţii diplomatice, iar pe de altă parte asigură respectarea
principiilor egalităţii suverane a tuturor statelor.

10
 CAPITOLUL III. UTILITATEA CUNOAŞTERII ŞI A APLICĂRII
NORMELOR DE PROTOCOL ÎN RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Normele de protocol, cele de ceremonial, precădere, etichetă şi curtoazie au evoluat

constant, în raport cu transformările sociale şi politice ce au avut loc, de-a lungul timpului, în
fiecare ţară; ceea ce, cu secole în urmă sau chiar acum câteva decenii, era o formă de
exprimare verbală sau un gest protocolar firesc, astăzi poate părea desuet şi, probabil, aşa se
vor petrece lucrurile şi în viitor. Însă a-ţi închipui că, în zilele noastre, s-ar putea ignora
protocolul, ceremonialul, precăderea, eticheta, curtoazia, pe considerentul că în noua societate
democratică în care trăim nu au ce căuta reglementări „restrictive“ cum sunt cele cerute de
protocol, ar fi o mare eroare.
Din cele mai vechi timpuri, viaţa în societate a impus reguli de comportare între membrii
comunităţii, între aceştia şi instituţiile statului respectiv, precum şi între statul în cauză şi alte
state, reguli care, codificate de-a lungul timpului, s-au constituit în norme protocolare ce s-au
dovedit indispensabile bunului mers al comunicării interumane şi al raporturilor interstatale,
întrucât protocolul consolidează statul, instituţiile sale, impune respect faţă de simbolurile
naţionale şi determină funcţionarea eficientă a aparatului de stat. În conformitate cu teoria
comunicării, protocolul cuprinde atitudini, gesturi şi semne care transmit interlocutorului, prin
ele însele, un anume conţinut, un anume mesaj.
Atât în trecut, cât şi în prezent, a fost şi este necesar să existe reglementări clare în ce
priveşte desfăşurarea relaţiilor între state, o ierarhie stabilită între instituţii şi în cadrul
acestora, prevederi precise asupra ceremonialului diferitelor manifestări oficiale interstatale şi
naţionale, asupra ordinii de precădere între personalităţi publice, a rolului şi locului fiecăruia
pe scena vieţii sociale.
Astăzi, ca şi altă dată, este important să se cunoască cât mai bine cum se organizează şi
cum trebuie să se desfăşoare o reuniune oficială sau din sfera cercurilor private, cu participare
internaţională, naţională sau locală; cum trebuie să se facă primirea unui oaspete al
administraţiei centrale sau locale, ori a unui partener de afaceri; cum să se pregătească un
dineu, o recepţie sau o vizită în străinătate; care trebuie să fie ţinuta pentru diferite
împrejurări; cum se procedează când trebuie să se facă prezentări cu ocazia participării la
acţiuni protocolare sau cu alte prilejuri; care sunt formulele de adresare corectă către o
personalitate civilă sau religioasă; cum se redactează diferite comunicări scrise; cum se
prezintă felicitări, condoleanţe; cum trebuie să ne comportăm în diferite împrejurări ale vieţii
sociale şi ale relaţiilor interpersonale.

11
 Atenţia faţă de cunoaşterea şi aplicarea întocmai a normelor ce pot asigura buna
desfăşurare a tuturor acestor activităţi şi a acţiunilor specifice, în zilele noastre, nu trebuie
înţeleasă ca expresie a unui formalism, ci a respectului, a consideraţiei pe care le datorăm
altor popoare, organismelor de stat, semenilor noştri; tocmai acestea sunt cerinţele
protocolului contemporan, prin ele urmărindu-se buna convieţuire generală.
Tot protocolul indică să se ţină seama de uzanţele proprii ţărilor sau localităţilor ce
urmează a fi vizitate, de tradiţiile ce le respectă un interlocutor străin, pentru a evita greşeli
care pot afecta grav – prin necunoaştere – buna desfăşurare a unor acţiuni oficiale sau a unor
contacte de afaceri.
Respectarea întocmai a regulilor protocolare este oricând o condiţie pentru reuşita
manifestărilor oficiale sau a celor private şi lumea trebuie să fie conştientă de aceasta,
indiferent de regimul politic al ţării în care se desfăşoară respectivele manifestări.

Funcţiile protocolului în relaţiile internaţionale

Implementarea protocolului în viaţa politică a statului, aplicarea lui la cere- moniile

oficiale, naţionale şi în cadrul altor activităţi scoate în relief funcţii concrete care se specifică
pentru prima dată în literatura de specialitate:
1. Funcţia de reprezentare;
2. Funcţia de comunicare;
3. Funcţia de armonizare socială;
4. Funcţia de obligativitate..
Funcţia de reprezentare a protocolului diplomatic se manifestă la diverse ceremonii
publice. Ca element de reprezentare, protocolul este omniprezent în timpul vizitelor oficiale
ale şefilor de state, în cadrul audienţelor acordate înalţilor demnitari de stat, internaţionali
şi şefilor misiunilor diplomatice, precum şi în organizaţiile internaţionale cum este
Organizaţia Naţiunilor Unite/ONU, cele regionale şi subregionale, precum Consiliul Europei,
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord/NATO, Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa/OSCE, Organizaţia Statelor Americane/OSA, Asociaţia Naţiunilor
Asiei de Sud-Est/ ANASE, Organizaţia Unităţii Africane/OUA ş.a.
În contextul ceremoniilor proprii organizaţiilor internaţionale este stabilită o anumită
ordine de precădere, potrivit cu reglementările internaţionale în vigoare, apelând la atribute
protocolare de reprezentare – drapel, stema etc. – care exprimă identitatea naţională şi politică
proprie care face deosebirea dintre membrii comunităţii internaţionale. În aceeaşi măsură,
funcţia de reprezentare a protocolului diplomatic este imprimată la marile sărbători naţionale
(Ziua Naţională, Ziua Independenţei, Ziua constituirii statului, diverse aniversări şi
evenimente semnificative din viaţa naţiunilor etc.) care se desfăşoară în baza unor ritualuri
politice cu participarea nemijlocită a oamenilor şi care reflectă poziţionarea naţiunilor într-un
moment sau altul al istoriei lor, precum şi cu prilejul altor festivităţi şi omagieri mai puţin
semnificative.
Efectele protocolului la aceste manifestări este mare datorită reflectării normelor
sale asupra ordinii ierarhice a participanţilor, amplasării simbolurilor şi aplicării
obiceiurilor şi tradiţiilor naţionale, ceea ce contribuie la crearea unei imagini plastice a puterii
politice şi la exprimarea ponderii ei.
12
 Funcţia de comunicare relevă semnificaţia protocolului în societate. După
cum afirmă Louis Dussault în secolul XX „comunicarea dintre naţiuni, popoare şi
indivizi este, în egală măsură, o dorinţă şi o necesitate universală”12, opinie la care ne
ataşăm şi noi. Comunicarea între naţiuni şi persoane este, în egală măsură, o dorinţă
şi o necesitate universală. Întrucât comunicarea se realizează într-un anumit mediu,
protocolul devine, în acest sens, generator de mesaje, element de receptare a
informaţiei şi de materializare a ei. Orice putere politică democratică, exercitată de
un grup de persoane în numele tuturor face din protocol un mijloc de comunicare
între liderii politici şi populaţie, între conducători şi conduşi, întăreşte ordinea
necesară funcţionaării normale a instituţiilor statului şi asigură, într-un anumit mod,
viabilitatea lor.

13
 CONCLUZII

Statul, prin mesajul purtat de protocol, oferă o delimitare ierarhică a

instituţiilor sale politice şi nonpolitice, să fundamenteze spiritul de apartenenţă a
cetăţenilor săi la o anumită categorie socială în cadrul frontierelor naţionale, iar în
plan internaţional – să comunice cu alte state, atât unul cu altul, cât şi în limitele
organizaţiilor internaţionale.
Funcţia protocolului de armonizare socială, cu tangenţe în viaţa politică,
formează o atmosferă de respect între guvernanţi şi guvernaţi, în baza normelor
existente, prin exercitarea acestei funcţii se evită stările de conflict şi se asigură
armonia în societate. O armonie socială se obţine graţie implementării normelor de
protocol prin ordinea pe care acestea o imprimă activităţilor oficiale, îndepărtând
pericolul unor dezordini, îndeosebi dacă se ia în consideraţie participarea la aceste
activităţi a reprezentanţilor diferitelor state, medii, regiuni şi continente. Buna
desfăşurare a ceremoniilor publice – politice, culturale, academice, religioase –
trebuie privită prin prisma ordinii şi respectării uzanţelor şi obiceiurilor existente.
Aşadar, asigurând armonia, protocolul va ţine într-adevăr seama de factorii umani
specifici, nu numai la festivităţile de amploare, ci şi la cele restrânse, îndeosebi la
activităţile cu caracter politic, unde se va respecta cu stricteţe echilibrele adesea
fragile inerente unui anumit mediu.
În ceea ce priveşte funcţia de obligativitate, se poate afirma că ea este tot atât
de importantă preum celelalte funcţii menţionate anterior, întrucât în lipsa aplicării
normelor de protocol în circumstanţe concrete, poate avea consecinţe negative în
stare să afecteze atât la macronivel – state, sisteme politice, organisme internaţionale,
cât şi la micronivel – instituţii, asociaţii civile, academice, religioase etc., ansamblul
colectivităţii şi imaginea acesteia, calitatea ceremoniilor programate, obiectivele pe
care şi le propune protocolul în general. De aceea organizarea, respectarea ordinii de
precădere, desfăşurarea tuturor tipurilor de activităţi – oficiale, neoficiale, private –
poate fi asigurată din timp prin îndeplinirea riguroasă a normelor protocolare –
condiţie fără de care orice act politic, ceremonie, manifestare culturală sau de alt gen
sunt sortite eşecului.

14
Bibliografie

*** Diplomacy (1994) în The New Encyclopaedia Britannica. Macropaedia – Knowledge in

Depth, vol. 17, p. 331-340
Adler, Emanuel (2002) ”Constructivism and International Relations” în Handbook of
International Relations, editori Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE,
Londra
Anderson, M.S. (1993) The Rise of Modern Diplomacy 1450-1919, Longman, Londra și New
York.
Baylis, John și Steve și Smith (2005) Globalization of World Politics, ediția a 3-a, Oxford
University Press
Berridge, G.R. (2005) Diplomacy. Theory and Practice, ediția a 3-a, Palgrave Macmillan, New
York
Biro, Daniel (2006) ,,Idealismul utopic sau gândirea internaționaliștilor liberali în perioada
interbelică” în Manual de relații internaționale, editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian
Ungureanu, Polirom, Iași
Bohmelt, Tobias (2010) ”The effectiveness of tracks of diplomacy strategies in third-party
interventions” în Journal of Peace Research, vol 47, nr. 2, p. 167-178
Carlsnaes, Walter (2002) ”Foreign Policy” în Handbook of International Relations, editori
Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE, Londra
Der Derian, James (1987) ”Mediating Estrangement: a Theory of Diplomacy” în Review of
International Studies, nr. 13, p. 91-110
Dîrdală, Lucian (2006) ,,Actori în sistemul internațional” în Manual de relații internaționale,
editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Dîrdală, Lucian (2006) ,,Neorealismul” în Manual de relații internaționale, editori Andrei
Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Donelly, Jack (2000) Realism and International Relations, Cambridge University Press,
Cambridge.
Evans, Graham with Jeffrey Newnham (1998) Dictionary of International Relations, Penguin
Books, Londra
Graffy, Colleen (2009) ”Public Diplomacy: A Practitioner’s Perspective” în American
Behavioral Scientist, vol. 52, p. 791-796
Gregory, Bruce (2008) ”Public Diplomacy: Sunrise of an Academic Field” în The ANNALS of
the American Academy of Political and Social Science, vol. 616, p. 274-289
Grevi, Giovanni (2009) The interpolar world: a new scenario, Institutul Uniunii Europene
pentru Studii de Securitate, studiu ocazional nr.79, iunie 2009
Griffiths, Martin (2003) Relații internaționale. Școli, curente, gânditori, Ziua, București
Hamilton, Keith și Richard Langhorne (1995) The Practice of Diplomacy, Routledge, Abingdon
15
Jonsson, Christer (2002) ”Diplomacy, Bargaining and Negotiation” în Handbook of
International Relations, editori Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE,
Londra
Keohane, Robert O. (1989) International Institutions and State Power, Westwiev Press, Boulder
Kleistra, Yvonne și Niels Van Willigen (2010) ”Evaluating Diplomacy: A Mission Impossible”
în Evaluation, vol. 16, p. 119-135
L’Etang, Jacquie (2009) ”Public Relations and Diplomacy in a Globalized World: An Issue of
Public Communication” în American Behavioral Scientist, vol. 53, p. 607-626.
Mattingly, Garett (1988) Renaissance Diplomacy, Dover Publications, New York.
Miroiu, Andrei (2006) ,,Evoluția sistemului internațional până la 1914” în Manual de relații
internaționale, editori Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Miroiu, Andrei și Simona Soare (2006) ,,Realismul” în Manual de relații internaționale, editori
Andrei Miroiu și Radu-Sebastian Ungureanu, Polirom, Iași
Morgenthau, Hans (2007) Politica între națiuni, Polirom, Iaşi
Murphy, Roger (2009) ”Czech Diplomacy: Challenges and Opportunities” în East European
Politics and Societies, vol. 22, p. 595-629
Pușcaș, Vasile (2005) Relații internaționale/transnaționale, Sincron, Cluj-Napoca
Risse, Thomas (2002) ”Transnational Actors and World Politics” în Handbook of International
Relations, editori Walter Carlsnaes, Thomas Risse și Beth A. Simmons, SAGE, Londra

16