UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI

FACULTATEA DE SOCIOLOGIE ȘI
ASISTENȚĂ SOCIALĂ

DENIZIA GAL

GERONTOLOGIE SOCIALĂ

2009

5
Cuprins
I. Informaţii generale
II. Suportul de curs propriuzis

Introducere ……………………..………………………….…
Îmbătrânirea individuală ………..……………………………
Îmbătrânirea din perspectivă bio-medicală ………..……
Îmbătrânirea psihologică ……………………..…………
Sănătatea mintală a vârstnicilor ……………..…………….…
Aspecte sociale ale vârstei a treia ……..…………………..…
Pensionarea ……………………………………………..
Instituţionalizarea ……………………………………….
Abuzurile asupra persoanelor vârstnice ………………...
Procesul morţii …………………………………………….…
Perspective subiective ……………………………………..…

Bibliografie selectivă ………………………………………….…

6
7
I. Informaţii generale

 Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de Date de identificare curs
curs: tutori:

Nume: [Denizia Gal] GEONTOLOGIE SOCIALĂ]

Birou: [Facultatea de Sociologie și [AAR 2336
Asistență sociala, et. 3, birou 304] [Anul III, Semestrul II]
Telefon: [0264 424 674] [Tipul cursului] (opțional)
Fax: [0264 424 674] [Pagina web a cursului]
E-mail: [dgal@hiphi.ubbcluj.ro] [Maria Pantea
Consultaţii:[joi 16-18] [miapantea@yahoo.com]

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

AAR 0214 Psihologia vârstelor

Detinerea cunostintelor necesare intocmirii referatelor

stiintifice. Abilitati de utilizare a calculatorului si
de cautare a informatiilor pe internet. Cunoasterea
limbii engleze/franceze/alta.

Descrierea cursului
Gerontologia presupune abordarea interdisciplinara a
aspectelor ce definesc problematica varstei a treia : diferitele
aspecte ale imbatranirii si batranetii sunt tratate din perspectiva
determinarii / influentarii lor de factori sociali, ca si din

8
perspectiva consecintelor sociale ale fenomenelor de
imbatranire populationala si individuala.
Propunem oferirea unei perspective complexe asupra factorilor
de influență asupra îmbătrânirii: biologici, psihici și sociali, în
egală măsură. Sunt analizate contribuțiile diferiților autori și
școli de gândire din perspectiva psihologică a dezvoltării
umane, precum și perspectiva sociologică și ecologică asupra
îmbătrânirii
Obiective

Înţelegerea aspectelor fundamentale legate de îmbătrânirea

persoanei umane precum şi de influenţele mediului social
Cunoaşterea principalelor probleme şi aspecte
controversate legate de dezvoltarea personalităţii şi declinul
acesteia în timpul perioadei de declin

Creşterea interesului personal şi ştiinţific pentru abordarea

problematicii vârstei a treia

Organizarea temelor în cadrul cursului

Introducere
1. Domeniile gerontologiei; aspecte demografice ale
imbatranirii; argument pentru studierea varstei a treia.
2. Batranetea din perspectiva istorica si interculturala:
prezentare; implicatii.

9
3. Teorii sociologice despre batranete: teoria rolului, a
activitatii, a dezangajarii, a continuitatii, a subculturii, a
stratificarii, interactionista.
Aspecte biologice si fiziologice ale imbatranirii
4. teorii biologice despre imbatranire; schimbari senzoriale,
motrice si kinestezice ; consecinte sociale ale imbatranirii
biologice.
5. Starea de sanatate si bolile cronice: definirea starii de
sanatate; boli cronice la varstnnici; modele pentru
mentinerea starii de sanatate.
Aspecte psihologice ale imbatranirii:
6. schimbari ale proceselor cognitive;
7. aspecte privind personalitatea si adaptarea;
8. aspecte privind dragostea si sexualitatea la varstnici
9. sanatatea mentala a varstnicilor: confuzia, depresia,
dementa.
Contextul social al imbatranirii
10. Importanta suporturilor sociale: familia, prietenii, vecinii
11. Pensionarea; schimbarea statusului economic si social
12. Asumarea de noi roluri: in comunitate, in familie;
participarea civica, politica si religioasa.
13. Categorii de varstnici expuse riscurilor: batranii singuri,
batranii din mediul rural, femeile batrane singure.
Problematica mortii
14. procesul mortii; euthanasia; vaduvia.

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 Participarea la activitaţile de seminar (în cadrul

orelor de contact) şi întocmirea fișelor de lectură,
corespunzătoare acestora.

10
  Studiul bibliografiei recomandate, (aditional, poate
fi studiată şi bibliografie suplimentară, conform
opţiunilor studenţilor), şi întocmirea unui referat.
Tema referatului este opţională, dar, trebuie să
corespundă tematicii cursului. Referatul va fi de
minimum 10 pagini ( format A4, font 12 TNR, la
1,5 rânduri ) şi, va fi întocmit conform standardelor
ştiinţifice.
 Referatul şi fișele de lectură vor fi depuse la
secrtetariatul facultaţii pâna, cel târziu, la începerea
sesiunii, sau pot fi expediate, prin fişier ataşat, la
adresa: deniziag@yahoo.com ( cu menţiunea
« referat ID an III »).

Materiale bibliografice obligatorii

Bucur, Venera, Maciovan, Adina, (2003), Probleme ale

varstei a treia, in Neamtu, (coord), Tratat de asistenta sociala,
Ed. Polirom, Iasi
Gal, Denizia, (2001),Dezvoltarea umana si imbatranirea,
PUC, Cluj-Napoca
Ghidrai, Olimpia, (2002), Geriatrie si gerontologie, Editura
Casa cartii de stiinta, Cluj
Iacob, Luminita, (2001), Vârsta a treia. Cunoaştere şi
intervenţie, Editura Erota, Iaşi,

11
12
 Calendar al cursului

Lucrări de control Tutorial (AT) Activităţi asistate Veri

(TC) (AA)
Tema Termen Tematica Termen Laborator Lucrari Data
predare programat practice/
proiect

Lucrare 15.03.10 Fișe de 7.11. 09 15.03.10

de lectură
verificare
1

Lucrare 15.04. Referat 7,12. 09 15.04.

de 10 10
verificare
2

13
 E – examen, C – colocviu, V – verificare pe
parcurs

Titular disciplină,
Tutore,
Conf.univ.dr.Denizia Gal

Asist.univ.dr. Maria Pantea

14
 Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Calculator pentru accesarea cursurilor online.

 Politica de evaluare şi notare

examen scris (50% din nota finală ), Fișe de lectură,
referat, (50% din nota finală)
 Elemente de deontologie academică
Se vor respecta principiile confidentialității, intimității,
autonomiei, dreptului la liberă exprimare.
 Studenţi cu dizabilităţi
Studenții cu dizabilități pot lua lgătura cu tutorele disciplinei
pentru facilitarea acesului la diferite resurse în vederea
îndeplinirii cerințlor cursului.
 Strategii de studiu recomandate
Parcurgrea și adnotarea suportului de curs; problematizarea,
formularea întrebărilor pentru oele de contct; fișe de lectură din
bibliografia obligatorie, participare la activitațI tuoriale.

15
II. Suportul de curs propriuzis

INTRODUCERE

O analiza complexă a procesului îmbătrânirii, a cauzelor şi

efectelor sale, presupune o abordare a vârstei a treia din perspectiva
integrativă a fiinţei umane şi a evoluţiei istorice a umanităţii.
Caracteristicile de natură culturală, biologică, fizică, psihologică,
socială, psihosocială, economică ale condiţiei umane, constituie un
tot unitar, care abia împreună pot permite surprinderea esenţei
fenomenului îmbătrânirii şi localizarea lui în contextul general al
vieţii, abordarea secvenţială fiind justificată numai din raţiuni
didactice. Chiar asocierea tuturor informaţiilor din diferitele
perspective, nu oferă imaginea completă a ceea ce reprezintă
complexitatea existenţei umane.
Senescenţa (îmbătrânirea), este un proces dinamic şi general, care
indiferent de vârsta cronologică se manifestă la toate nivelele de
integrare a organismului: la nivel molecular, celular şi de ţesut, la
nivelul organelor şi a funcţiilor lor, în tot organismul cât şi la nivel de
personalitate. Senescenţa corespunde ultimei perioade a vieţii. Se
consideră că începe la 65 de ani, dar de fapt momentul îmbătrânirii
depinde mai puţin de vârstă, cât de condiţia fizică, morală sau
socială. În cadrul senescenţei, unii autori delimitează senilitatea ca
perioadă finală deteriorativă, cu toate că senescenţa nu este o boală
(C. Bogdan, 1997) ci un declin al funcţiilor senzoriomotrice şi
intelectuale, declin care începe la 25 de ani. Îmbătrânirea este un
proces normal, fiziologic, cu o predispoziţie mai mare pentru
îmbolnăviri, cu o patologie mai mult sau mai puţin specifică.
Psihologic, senescenţa se poate prezenta foarte variabil, unii oameni
putându-şi păstra în bună stare funcţiile intelectuale până dincolo de
80 de ani.

16
 Îmbătrânirea, din punct de vedere fizic, biologic şi medical este
obiectul de studiu al gerontologiei medico-biologice şi al geriatriei şi
presupune studiul cauzelor ce conduc la îmbătrânire, care
accelerează sau încetinesc declinul fiziologic al organismului uman,
precum şi efectele îmbătrânirii fizice, cu metodele de profilaxie,
combatere, ameliorare a efectelor negative în plan fiziologic.
Termenul "gerontologia" (C. Bogdan, 1992) a fost introdus în
1903 de Mecinicov, şi desemnează ştiinţa proceselor de îmbătrânire
(geron - bătrân, logos - ştiinţă) şi este considerată o ramură a
ştiinţelor medicale care urmăreşte cunoaşterea caracteristicilor
organismului bătrân şi a patologiei sale specifice.
Geriatria (C. Bogdan,1992) este un termen introdus de Nascher în
1909 şi reprezintă o ramură a medicinii care studiază aspectele
patologice ale îmbătrânirii. Geriatria este o disciplină de graniţă sau
integrativă / sintetică: latura de intervenţie a gerontologiei, vizând
profilaxia modificărilor de involuţie şi recuperarea indivizilor
afectaţi de fenomene majore de îmbătrânire a organismului
(medicina bătrâneţii), ce presupune cunoştinţe variate din domeniul
celorlalte discipline medicale ca şi din domenii paramedicale.
Studiul psihologic al îmbătrânirii este centrat pe procesele
senzoriale, cognitive, de sănătate mintală, de dezvoltare umană,
personalitate şi caracteristicile lor specifice vârstei a treia. Studiul
acestora este obiectul psihologiei şi, mai recent al psihogeriatriei.
Sociopsihologia îmbătrânirii şi a bătrâneţii se ocupă cu studierea
relaţiei individ – mediu social, surprinzând adaptarea vârstnicului la
mediu, influenţele asupra valorilor, atitudinilor, credinţelor, rolurilor
sociale, imaginii de sine.
Din punct de vedere social, bătrâneţea este abordată prin prisma
societăţii în care individul trăieşte, a impactului societăţii asupra
vârstnicului şi a îmbătrânirii asupra societăţii, cu mecanismele de
adaptare sau neadaptare implicate.
Socio-economic, bătrâneţea impune referiri la probleme de
securitate financiară, de securitate a locuinţei, probleme soluţionate
de programele sociale specifice vârstei a treia, de asistenţă socială, de
instituţionalizare.

17
 Gerontologia socială – orientare relativ nouă, accentuează, dintr-o
perspectivă interdisciplinară, factorii sociali de natură să influenţeze
într-un sens sau altul procesul de îmbătrânire.

18
 ÎMBĂTRÂNIREA INDIVIDUALĂ

Îmbătrânirea individuală este considerată, la modul foarte general,

ca un proces ce priveşte diminuarea diferitelor funcţii ale organismului.
Îmbătrânirea este un proces complex şi neunitar ce poate fi
observat la diverse nivele, fără ca prin aceasta să avem o coerenţă a
procesului (nivel molecular, celular, de ţesut, organ sau organism,
individ sau populaţie). Mecanismele îmbătrânirii par a se
întrepătrunde, dar cu certitudine nu sunt de aceeaşi natură.
Modul de observare a procesului de îmbătrânire influenţează
fundamental înţelegerea şi interpretarea lui: indiferent de nivelul la
care se manifestă, există două modalităţi opuse de observare:
 cea statică, “instantanee”, transversală, precum şi
 cea dinamică, longitudinală (mai pertinentă pentru a studia un
fenomen definit mai ales prin dimensiunea sa temporală).
Propria îmbătrânire poate fi resimţită de unele persoane ca o
catastrofă, deoarece valorile societăţii moderne determină o astfel de
atitudine. Pe de altă parte probabilitatea ca un individ să ajungă la
vârsta bătrâneţii nu a fost atât de ridicată în nici o altă epocă şi acest
fapt nu poate fi perceput ca negativ (fără a căuta explicit să-şi
prelungească viaţa, toate acţiunile de îngrijire a sănătăţii tind către
acest rezultat).
Criterii ale îmbătrânirii
După cum am mai menţionat deja, calificarea unei persoane ca
fiind vârstnică sau nu, depinde atât de calităţile fizice şi psihice ale
persoanei cât şi de normele sociale care stabilesc limitele de la care o
persoană poate fi considerată astfel.
Graniţele bătrâneţii pot fi stabilite în raport cu criterii
cronologice, criterii funcţionale sau criteriul cursului vieţii.
Criteriul cronologic situează bătrâneţea, în general, în jurul
vârstei de 65-70 de ani. Limitele ei variază de la o epocă la alta şi de

19
la o societate la alta. În societăţile tradiţionale, bătrân era considerat
individul care a atins vârsta de 40 – 50 de ani, această limită scăzută
fiind explicabilă prin speranţa de viaţă la naştere (foarte redusă) şi
riscurile mari de îmbolnăvire. Demografii şi sociologii americani
contemporani periodizează bătrâneţea în:
- perioada imediat următoare retragerii din activitate (65-74 ani);
- perioada de bătrâneţe propriuzisă (după vârsta de 74 de ani).
Se face, de asemenea, distincţie între indivizii ce depăşesc 85-90
ani, denumiţi longevivi sau macrobioţi, şi cei care reuşesc să atingă
vârsta de 100 de ani şi peste, denumiţi mari longevivi sau centenari.
Literatura de specialitate menţionează astfel de grupări centenare în
regiuni ale globului relativ bine delimitate teritorial, cum ar fi de
exemplu Abhazia, situată între Marea Neagră şi Munţii Caucaz.
Longevitatea mare a abhazienilor este influenţată de condiţiile de
mediu favorabile precum şi de factorii sociali şi culturali. În aceste
comunităţi bătrânii sunt valorizaţi şi respectaţi. Ei continuă să
muncească până la moarte, menţinându-se într-un continuu proces de
adaptare la mediu şi integrare socială în comunitate.
Îmbătrânirea este considerată ca rezultanta unor procese normale,
care survin cu mult înaintea apariţiei semnelor proprii bătrâneţii.
Bătrâneţea este perioada de viaţă în care stigmatele involuţiei
normale devin evidente, dar ele sunt rezultatul unor modificări
structurale şi funcţionale apărute în timp la nivelul sistemelor şi
subsistemelor organismului (M. Dumitru, 1982).
Clasificarea stadiilor de dezvoltare făcută de D. Super şi Jung
evidenţiază trei cicluri de evoluţie în viaţa unei persoane:
- Ciclul de creştere şi dezvoltare – până la 20 de ani
- Ciclul perioadei adulte, care înseamnă prelungirea dezvoltării
psihologice până la – 65 de ani
- Ciclul vârstei de regresie de la 65 de ani până la moarte.
Acesta din urmă se subîmparte la rândul lui în următoarele etape:
- perioada de adaptare
- perioada bătrâneţii timpurii

20
 - perioada bătrâneţii propriu-zise
- perioada regresiei finale
În cele mai multe studii referitoare la bătrâneţe întâlnim
următoarele stadii:
1) stadiul de trecere spre bătrâneţe – în care au loc o serie de
schimbări ale subidentităţilor personale;
2) stadiul bătrâneţii medii – în care subidentitatea persoanei
se restrânge, cea socială exercitându-se într-un spaţiu social din ce
în ce mai limitat; spaţiul fizic se restrânge de asemenea, datorită
bolilor cu efect asupra posibilităţilor de mişcare;
3) stadiul marii bătrâneţi, în care subidentităţile se suprapun
şi contractă uneori până la disoluţia sinelui.
Modificările morfo-psiho-fiziologice, care caracterizează procesul
de îmbătrânire, conduc direct sau prin consecinţele lor şi la modi-
ficări ale relaţiilor sociale, în familie ca şi în general, în societate.
Luat ca atare, desprins de alte caracteristici, criteriul vârstei
cronologice nu are decât o relevanţă scăzută.
Mai semnificativ este criteriul funcţional care ia în considerare
aparenţa fizică, vitalitatea, puterea, coordonarea şi capacităţile
mentale.
Prelungirea speranţei de viaţă, datorată în principal progresului
medicinii, dar şi altor factori anterior menţionaţi, a atras după sine un
paradox: deşi viaţa poate fi prelungită, bătrâneţea riscă să devină tot
mai precoce datorită stresului fizic şi psihologic. Reperul funcţional
al îmbătrânirii este situat în jurul vârstei de 65 ani, când curba
descendentă a fiziologiei organismului coboară brusc înspre
degenerescenţă şi patologie. Acest criteriu este şi el destul de relativ,
aprecierea capacităţilor funcţionale depinzând de la un tip de
activitate la altul, de la un mediu de muncă la altul, de la individ la
individ. Astfel, nu se poate compara, de exemplu, munca intelectuală,
creatoare, cu cea fizică. Spre deosebire de o activitate de tip fizic, o
activitate de tip creativ poate fi îndeplinită până la vârste înaintate
( Lev N. Tolstoi până la 82 de ani, Pablo Picasso până la 92 de ani,

21
Michelangelo, Brâncuşi, Giuseppe Verdi care au avut perioada de
maximă fertilitate şi inspiraţie creatoare situată între 70 şi 90 de ani).
Cursul vieţii, ca un alt criteriu de apreciere a bătrâneţii, stabileşte
stadiul de viaţă corespunzător bătrâneţii ca fiind „maturitatea târzie”,
care începe în jurul vârstei de 60 de ani şi în care se continuă declinul
fizic şi scăderea disponibilităţilor energetice începute odată cu vârsta
de mijloc. Cursul vieţii poate fi descris prin spirale descrescătoare,
bătrâneţea fiind văzută ca o stare de regres.
Pentru aprecierea calităţii anilor trăiţi Organizaţia Mondială a
Sănătăţii propune câteva categorii de performanţe privind rolurile
fundamentale ale comportamentului uman, numite roluri de
supravieţuire:
1) Mobilitatea.
2) Independenţa pentru actele elementare ale vieţii cotidiene
(toaletă, hrănire, ocuparea timpului).
3) Integrarea socială.
4) Independenţa economică.
Se poate considera că o degradare importantă a performanţelor
privind una dintre aceste dimensiuni antrenează, ipso facto, un
dezavantaj (sau handicap) oricare ar fi contextul social. În
clasificarea internaţională a handicapurilor, noţiunea de
dezavantajat/ă (handicap) este propusă pentru a măsura consecinţele
maladiilor cronice, dar şi ale îmbătrânirii, împreună cu alte două
concepte privind aspectul funcţional: deficienţa şi incapacitatea.
Acestea ar fi doar câteva dinre aspectele şi criteriile de apreciere
ale problematicii vârstei a treia, ca una majoră pe plan individual şi
social în orice societate contemporană, problemă ce nu poate fi
ignorată în proiectele de politici sociale. Serviciile existente sunt
insuficiente şi nu dovedesc decât înţelegeri parţiale ale fenomenului
numit generic „vârsta a treia”. O politică socială adecvată ar trebui să
se fundamenteze pe o cunoaştere nuanţată a trebuinţelor populaţiei în
discuţie şi o viziune care să o perceapă integrată în ansamblul
societăţii. Aceasta pentru a permite fiecăruia, în orice moment, să
ocupe locul care îi asigură dezvoltarea cât mai completă a

22
personalităţii atât în propriul interes cât şi în cel al comunităţii,
ţinând cont atât de vârstă cât şi de alte elemente determinante ale
personalităţii.

Îmbătrânirea din perspectivă bio-medicală

Din perspectiva sus menţionată, bătrâneţea se poate împărţi în
două perioade:
- presenescenţa sau perioada de involuţie (între 45 şi 65 de ani);
- bătrâneţea propriuzisă sau senescenţa (după 65 de ani).
Această împărţire, valabilă în general, devine arbitrară în cazul
unui individ anume. Îmbătrânirea poate fi:
 normală sau fiziologică şi în acest caz se vorbeşte despre
senescenţă şi
 îmbătrânire patologică şi atunci putem spune că avem de
a face cu senilitatea.
Senescenţa
Ca aspect exterior, apar modificări importante la nivelul
tegumentelor – pielea îşi pierde elasticitatea, devine mai subţire,
ridată, palidă, datorită scăderii troficităţii şi irigaţiei locale,
scăderii secreţiei glandulare şi umidităţii. Se produce o pigmentare
accentuată a pielii; spargeri de vase subcutanate. Fenomenele de
ridare şi pigmentare sunt mai pronunţate la nivelul feţei şi mâinilor.
Părul încărunţeşte (acromotrihie) sau cade (alopecie). Unghiile
capătă aspect caracteristic.
La nivelul aparatului cardiovascular, modificările de tip
degenerativ cronic sunt foarte importante, constituind unul din
principalele motive care conduc la deces. Hipertensiunea sau
hipotensiunea, ateroscleroza, conduc la lezarea vaselor sanguine şi
afectarea activităţii cordului. Odată cu vârsta creşte frecvenţa
infarctelor cardiace şi în general a bolilor cardiovasculare.
Respiraţia, al cărei ritm normal este de 16 – 18 respiraţii / minut
la adulţi, devine după 50 de ani superficială, reducându-se gradul
de oxigenare a ţesuturilor organismului. Devin manifeste efectele
negative ale influenţelor unor medii poluate, a muncii în condiţii

23
necorespunzătoare (boli profesionale cu consecinţe cel mai adesea
letale).
Aparatul digestiv este adesea afectat încă de timpuriu (40 ani)
datorită alimentaţiei necorespunzătoare, declanşând afecţiuni ale
întregului tub digestiv. Sunt foarte frecvente disfuncţionalităţile de
apetit (scăderea sau creşterea poftei de mâncare), de masticaţie de
defecaţie (diaree, constipaţie).
Capacitatea de procreare anulată la sfârşitul fazelor adulte,
conduce şi în plan psihic la scăderea energiei instinctelor (scăderea
libidoului).
Patologia renală constă în litiază renală, boli ereditare, tumori
renale, colagenoze etc., cu influenţe asupra micţiunii.
Aparatul osteoarticular îşi pierde din mobilitate prin
osteoporoză, artroză, artrite, reumatism, limitând mult capacitatea
de mişcare a individului. Scurtarea muşchilor scheletului, ca urmare
a modificărilor biochimice, contribuie şi ea la lipsa de supleţe şi
forţă a muşchilor. Rarefierea ţesuturilor osoase şi decalcifierea
conduc la modificarea aspectului postural, la necesitatea utilizării
bastonului. Ţinuta capătă o uşoară curbare vizibilă la nivelul
umerilor şi genunchilor. De asemenea forţa musculară este
influenţată de vârstă: la 70 de ani se pierde 15 % din puterea
muşchilor, iar la 80 de ani, această pierdere este de 40 %.
Modificările la nivel hormonal (creşterea secreţiei cortico-
suprarenalelor în detrimentul glandei tiroide şi gonadelor) duc la
accentuarea sclerozei vasculare şi hipertensiunii arteriale, care vor
afecta metabolismul şi realimentarea energetică a organismului.
Modificări la nivelul analizatorilor sunt frecvente şi inevitabile la
vârste înaintate. Se degradează activitatea vizuală, apare presbiţia,
scăderea capacităţii discriminatorii a nuanţelor, este afectată
claritatea imaginii şi acomodarea vizuală la întuneric şi lumină.
Apar boli de tip degenerativ ca glaucomul, dezlipiri de retină,
cataracta etc.
Apar fenomene de surditate sau „surditatea psihică” (persoana
aude dar nu înţelege) ca urmare a scăderii sensibilităţii absolute

24
auditive datorită sclerozării urechii interne şi dezafectării celulelor
centrilor corticali ai analizatorului auditiv.
Se degradează sensibilitatea tactilă începând cu vârsta de 55 de
ani, prin scăderea sensibilităţii la cald, rece, durere, presiune, se
modifică timpul de reacţie.
Un loc aparte îl ocupă degradarea şi îmbătrânirea sistemului
nervos. Irigarea şi oxigenarea creierului se face cu dificultate, iar
neuronii intră într-un proces ireversibil de atrofiere.
Medical, dezvoltarea vieţii este descrisă prin spirale
descrescătoare, bătrâneţea fiind văzută ca o stare de regres biologic,
concept cunoscut sub numele de „teoria deficitului”, infirmat doar
de geronto-profilaxie (C. Bogdan, 1992).
Indiferent de criteriul utilizat, procesele de îmbătrânire sunt
determinate şi influenţate negativ de factorii ereditari, imunitari,
auto-imuni, de factori hormonali, de funcţionarea „moleculară”
încetinită a organismului care acţionează, alături de incapacitatea
instalată a sistemului nervos central, în sensul degradării generale a
organismului.

Normal şi patologic în îmbătrânire

Care sunt limitele între normal şi patologic în îmbătrânire? Până
nu de mult normalul se definea ca fiind “tot ceea ce se înscrie în firea
lucrurilor”. În prezent normalul în îmbătrânire se referă la acea
fatalitate de la care nimeni nu poate fi exceptat. De aici delimitarea
care se face între îmbătrânirea normală, fiziologică şi îmbătrânirea
patologică.
Îmbătrânirea normală se defineşte ca acel proces lent, continuu,
dinamic, asincron, heterogen care permite atingerea unei vârste
înaintate, în condiţiile unor dificultăţi de adaptabilitate minime. Se
cunoaşte faptul că există un ritm al procesului de îmbătrânire diferit
de la celulă la celulă, de la ţesut la ţesut, de la individ la individ.
Îmbătrânirea are un caracter diferenţiat individual pentru că ea este o
sinteză istorică a ceea ce individul a fost în cursul vieţii. Diferenţele
interindividuale sunt accentuate şi nu atenuate prin îmbătrânire.

25
 Îmbătrânirea patologică presupune un ritm accelerat de involuţie,
o degradare rapidă, severă, care imprimă un decalaj între vârsta
calendaristică şi vârsta biologică. Îmbătrânirea patologică se
defineşte prin:
a) existenţa unor boli care adaugă la deficienţele caracteristice
vârstei pe cele datorate patologiei specifice;
b) prin precocitatea cu care apare;
c) prin intensitatea neobişnuită a manifestărilor tipice pentru
bătrâneţe.
Pentru a desemna aceste stări, literatura de specialitate utilizează,
după cum am menţionat deja, termenul de senilitate referindu-se la
acele manifestări involutive care depăşesc limitele normalului.
Toate modificările involutive morfo-funcţionale, comparate cu
cele ale adultului pot induce în eroare astfel încât modificările
normale determinate de senescenţă pot fi apreciate ca starea de boală.
În fapt bătrâneţea reprezintă o etapă a vieţii, cerinţă a evoluţiei
speciei umane care în anumite condiţii poate să îmbrace o involuţie
normală, cu o fiziologie proprie.
Principalale modificări biologice care caracterizează îmbătrânirea
fiziologică, normală se referă la: scăderea energiei , la tulburările de
somn, modificarea aspectului general al pielii, procesul de
încărunţire, scădere a capacităţii de efort fizic, modificări de ţinută,
postură, confort în anumite poziţii, modificări ale respiraţiei,
metabolismului, temperaturii interne. Îmbătrânirea fiziologică se
referă şi la degradarea şi îmbătrânirea sistemului nervos. Aceasta este
determinată de reducerea capacităţii organismului de a satisface
cerinţele de alimentare foarte ridicate ale creierului, precum şi de
procesul ireversibil de micşorare a volumului creierului. Modificările
biologice la nivelul creierului determină o intensificare a procesului
de îmbătrânire a organelor de simţ periferice. Referindu-se la
implicaţiile sistemului nervos, în caracteristicile tempera-mentale,
Pavlov consideră că există o modificare, în funcţie de vârstă, a
caracteristicilor temperamentale. Se pare că vârstei adulte îi
corespunde un temperament cu note preponderent flegmatice.

26
 Toate aceste modificări permit şi o altfel de clasificare a
procesului de îmbătrânire din punct de vedere biologic:
1) îmbătrânire substanţială - după predominanţa leziunilor şi a
dismetabolismului (tipul displastic, distrofic);
2) îmbătrânire tiroidiană - după predominanţa tulburărilor
energetice şi funcţionale;
3) îmbătrânire asincronă a aparatelor şi organelor.
Revenind la distincţia normal şi patologic, în geriatrie aceste
limite sunt încă neclare, ele interferând şi, cel mai adesea, fiind greu
de separat. Pentru o evaluare cât mai corectă, trebuie cunoscute
modificările principalelor funcţii induse de îmbătrânire spre a opera
corecţiile necesare şi a evita raportarea la etalonul clasic al adultului.
- declinul aptitudinilor psiho-motorii începe la 25 – 35 de ani
- memoria de evocare imediată poate să regreseze la aceeaşi
vârstă
- automatismul mişcărilor - regresează după 30 de ani
- inima funcţionează cu un randament maxim (100%) în jurul
vârstei de 30 de ani, la 50 de ani ajunge la 85%, între 65 – 75 ani, 65-
70%.
- declinul vederii începe la 40 de ani
- capacitatea musculară regresează după 25 ani
- responsabilităţile sociale regresează după 60 ani.

Îmbătrânirea psihologică
Omul este singura fiinţă conştientă de finitudinea vieţii.
Problemele îmbătrânirii şi ale bătrâneţii, problema morţii, prezintă
un interes aparte pentru ştiinţele despre om, pentru antropologie,
psihologie, sociologie.
Sistemele vii sunt sisteme evolutive, indivizii se nasc, cresc, se
dezvoltă, se maturizează, îmbătrânesc şi finalmente mor. Ei trec prin
diferite stadii de dezvoltare şi de involuţie, caracterizate prin note
specifice, trecerea de la un stadiu la altul făcându-se uneori lin,
alteori prin crize. O personalitate slabă, un mediu neînţelegător pot

27
transforma crizele în dezastre. Declinul vieţii psihice la bătrâni este
expresia uzurii şi a deteriorării mecanismelor cerebrale care
alcătuiesc infrastructura vieţii psihice.
În plan perceptiv bătrânii sunt mai rigizi, mai "perseverenţi",
reorganizarea percepţiilor este mai greoaie. Pentru că nu mai
reacţionează la excitanţi afectivi slabi, bătrânul dă impresia de apatie
şi de blazare. Bătrânul este aparent hiposensibil, creând deseori
impresia unei depresii şi astenii, cu dificultăţi în mişcări şi cu
reducerea mijloacelor de expresie. Scăderea izvoarelor energetice
explică scăderea intereselor şi a curiozităţii, pentru a evita
împrăştierea energiei împuţinate, sfera preocupărilor se reduce, viaţa
devine mai ordonată şi mai sedentară.
Îmbătrânirea nu este numai o schimbare cantiativă a unor
funcţiuni psihice, ci în primul rând una calitativă, de restructurare a
personalităţii.
Există în bătrâni o dorinţă ambivalentă: de a rămâne activi şi de a
menţine rolurile importante dobândite pe parcursul vieţii, pe de o
parte şi pe de altă parte, dorinţa legitimă de a se odihni şi de a se
dezangaja social. Teama de bătrâneţe este o cauză de precipitare a
îmbătrânirii.
Majoritatea celor ce au îmbătrânit prea de timpuriu au un sistem
nervos slab, iar majoritatea longevivilor au o personalitate puternică,
cu o atitudine pozitivă faţă de viaţă şi faţă de propria persoană.
La unele persoane teama de bătrâneţe este regretul după tinereţe,
la altele teama de moarte, alte persoane se tem de o perioadă de viaţă
sărăcită şi chinuită.
Important este să înţelegem că o bătrâneţe bogată şi fără suferinţe
poate fi obţinută printr-o pregătire a ei, încă din timpul tinereţii şi a
maturităţii. O pregătire pentru bătrâneţe se poate realiza prin
menţinerea flexibilităţii personalităţii, prin interese vii şi multiple,
înnoite corespunzător vârstelor, prin învăţarea relaxării şi a modului
adecvat de a ne distra.
Vârsta a treia apare în diferite studii ca fiind dominată de regrese
psihice.

28
 Carl Gustav Jung (1875-1961) sugerează ideea unei dezvoltări
continue în care viaţa socială şi instituţiile, religia şi miturile au un
loc de seamă. El a sesizat faptul că în jurul vârstei de 40 de ani are
loc un proces evident de individuaţie.
În etapa vârstelor de regresie (ale bătrâneţii) se delimitează
următoarele perioade:
- perioada de adaptare, sau a bătrâneţii timpurii, perioada bătrâneţii
propriu-zise; perioada marii bătrâneţi şi perioada regresiei finale.

Modificarea structurilor psihologice constituie componenta

principală a vieţii psihice şi a desfăşurarii propriu-zise funcţiilor ei,
rezultatul fiind acela de îmbătrânire psihologică. Atât factorii interni,
cum ar fi ereditaea, “uzura” sistemului vieţii psihice, cât şi cei
externi, ai mediului ambiant (ecologici, sociali, culturali) stau la baza
acestor modificări. Ei trebuie luaţi în considerare pentru a afla în ce
măsură au modificat sau influenţat afectivitatea, atitudinile, şi au
modelat sau sensibilizat integrarea personalităţii în noul context al
trăirilor vârstnicului. Evenimentele din mediul social (socio-
profesional, socio-cultural, relaţional), care intervin în mod particular
în viaţa vârstnicului, au consecinţe pe plan emoţional, aflându-se la
baza unor modificări psihologice sau chiar îmbolnăviri psihice
caracteristice involuţiei. Evenimentele ce se succed în mod inevitabil
şi natural sunt retragerea din activitae, renunţarea la unele activităţi,
scăderea potenţialului biologic, scăderea numărului membrilor
familiei fie prin plecarea copiilor de acasă, fie prin decesul
partenerului, şi un alt eveniment care are consecinţe pregnante este
dispariţia vechilor prieteni.
Regresiunea senzorială manifestată prin sensibilizarea şi
diminuarea progresivă a văzului, auzului, are efect asupra influxului
informaţional, a restrângerii relaţionale, toate acestea provocând şi
adâncind modificările psihologice şi suferinţele psihice, fiind
accentuate senzaţiile de neputinţă, izolare, ideile de prejudiciu.
Conştientizarea imbătrânirii, aduce cu sine incertitudini,
criza adaptativă la noile condiţii bio-psiho-sociale, cu alte cuvinte

29
criza îmbătrânirii. Nivelul de conştiinţă (gradul de vigilenţă),
capacitatea de orientare, starea afectivă, memoria, gândirea, ideaţia,
aspectul global al comporamentului, modul de integrare în familie şi
societate, trăsăturile de personalitate, limbajul, sunt funcţii care se
modifică odată cu înaintarea în vârstă. Senescenţa este caracterizată
prin involuţia inegală şi neliniară a diferitelor funcţii psihice cu
importante diferenţe individuale şi o condiţionare polivalentă.

Imaginea de sine şi îmbătrânirea

E. Erikson, se concentrează pe modul în care oamenii îşi dezvoltă
o identitate psiho-socială atât la vârsta adolescenţei cât şi la vârsta
bâtrâneţei (vezi şi p.20). Conform acestei teorii, persona-litatea şi
identitatea rezultă din imaginea de sine pozitivă care e formată pe o
serie de calităţi pozitive (altruism, sinceritate, activism etc.).
Se pare că esenţial, pentru fundamentarea unei personalităţi
sănătoase, dar şi pentru evitarea singurătăţii, a frustrării la vârstă
înaintată, ar fi ca individul să înveţe să stabilească încă din tinereţe
relaţii apropiate cu persoane din anturajul său şi chiar să promoveze
în stabilirea acestor relaţii o anumită intimitate, să-i susţină pe
ceilalţi.
Dacă la tinereţe şi la vârsta adultă individul a reuşit să-şi creeze o
imagine pozitivă de sine şi o relaţie de tip intim cu ceilalţi, e de
presupus că la vârsta a treia, atunci când persoanele se află între doi
poli: polul integrităţii şi polul disperării, persoana se va situa pe o
poziţie de mijloc între cei doi poli.
Integritatea presupune ca individul să conştientizeze faptul că
viaţa sa a avut un sens, să se accepte pe sine cu calităţile şi defectele
sale şi să nu regrete ce nu a înfăptuit.
Disperarea rezultă din neacceptarea propriei persoane şi conduce
la sentimentul de frustrare mai ales în faţa imposibilităţii de a
schimba ceva şi a timpului care devine insuficient.

30
 În cadrul teoriei eriksoniene sunt identificate cinci sarcini de
dezvoltare cu caracter adaptativ:
1) Stabilirea unor restricţii în ceea ce priveşte utilizarea
capacităţilor fizice prin evitarea activităţilor care presupun efort.
(acceptarea limitelor fizice pe care vârsta le aduce cu sine).
2) Redefinirea scopurilor, acţiunilor care trebuie îndeplinite în
această perioadă a vieţii.
3) Identificarea de noi surse pentru satisfacerea trebuinţelor cum
ar fi: angajarea într-o activitate utilă pe măsura capacităţii de efort
dar şi existenţa unei vieţi spirituale adecvate.
4) Reconsiderarea criteriilor de autoevaluare, criterii care să nu se
mai raporteze la valorile vârstei tinere ci la valoarea individuală (ca
persoană), a vârstnicului.
5) Căutarea de noi căi sau mijloace care pot oferi semnificaţii,
scopuri, alternative de viaţă diferite de cele care au fost funcţionale
până la vârsta înaintată.
Dacă aceste sarcini de dezvoltare sunt asumate, conform acestei
teorii, se pot identifica trei modalităţi de adaptare: acomodarea,
continuitatea, conflictul.
Acomodarea – formarea deprinderii de a nu mai da importanţă
aspectelor care nu mai concordă cu trebuinţele actuale ale
vârstnicului, reajustarea conduitei în funcţie de ceea ce oferă mediul
ambiental şi social.
Continuitatea – foarte mult dezbătută în teoria psihosocială a
continuităţii înseamnă menţinerea ideilor personale, a
comportamentelor valorizate ca pozitive atât de persoana vârstnică
cât şi cei din anturaj. Continuitatea este foarte plină de satisfacţii
pentru vârstnic.
Conflictul – energia negativă asociată conflictului poate fi
transformată şi investită în capacitatea de anticipare a vârstnicului, în
impunerea anumitor dispoziţii, în utilizarea ei în acte altruiste.
Presupune transformarea energiei, a conflictului în ceva pozitiv.
Teoriile personalităţii, abordează dezvoltarea umană ca pe un
proces continuu care se desfăşoară prin acţiuni de multe ori

31
contradictorii, prin schimbări permanente ale personalităţii precum şi
ale mediului de evoluţie.
Caracterul de proces punctat cu aspecte contradictorii determină
de fapt noile nivele de integrare ale individului. Dezvoltarea
personalităţii este percepută ca un proces de rezolvare a întrebărilor,
a îndoielilor, a contradicţiilor care ne animă conştiinţa. În cadrul
acestei teorii conceptele cheie sunt acelea de identitate şi integrare.
Identitatea individuală se bazează pe integrarea cunoştinţelor
personale cu privire la achiziţiile mentale, starea fizică, scopuri,
motivaţii iar stabilirea independenţei este dependentă de flexibilitatea
persoanei, de acţiunile care concordă sau nu cu identitatea respectivă.
Vârsta a treia se caracterizează tocmai pe destabilizarea identităţii
datorită percepţiei de sine, mediului familial sau contextului social
mai larg.
Inadaptarea la schimbările sinelui dar şi la schimbările mediului
conduce la criza de identitate. Conform acestei teorii, problema
principală a bătrâneţei ar fi legată de capacitatea vârstnicului de a-şi
menţine pe de o parte identitatea, pe de altă parte imaginea de sine
pozitivă.
Elemente ce ajută la menţinerea identităţii şi a imaginii de sine
pozitive:
- refuzul de a aplica idei generate de îmbătrânire la
imaginea de sine,
- selectarea relaţiilor cu alţii,
- revenirea, păstrarea amintirilor de succes din trecut
- respingerea, eludarea acelor mesaje care nu concordă cu
propriile idei faţă de sine. Bătrânii trebuie consiliaţi să-şi
educe mecanismele de apărare.
Cauze care duc la pierderea identităţii şi a imaginii de sine
pozitive:
- modificările fizice pronunţate care obligă persoana să
accepte o imagine de sine mai puţin dezirabilă,
- dependenţa determinată de poziţia şi rolul social,
- pierderea controlului saupra mediului social, familial.

32
 Fenomenele de inadaptare sunt cauzele unei îmbătrâniri alienate:
- izolarea
- alcoolismul
- dependenţa de medicamente (droguri)
- suicidul
- delincvenţa.
Dependenţa socială care înseamnă de fapt o inversare a rolurilor
produce o foarte mare dezordine în personalitatea vârstnicului –
teamă, sentimentul inutilităţii, nelinişte, incertitudine.
Felul în care simte vârstnicul aceste dependenţe poate conduce la
izolare. Pe de o parte vârstnicul este cel care se autoizolează,
preferând singurătatea şi sentimentele care se asociază singurătăţii,
iar pe de altă parte poate surveni şi o izolare impusă din partea
familiei.
Izolarea este un factor agravant pentru că ea poate agrava starea
de sănătate fizică şi cu atât mai mult starea de sănătate psihică.
Asociată izolării este depresia care dintr-o maladie psihică devine
o problemă socială. Depresia favorizează şi accentuează procesele de
îmbătrânire, nu este numai o consecinţă.
Alcoolismul sau toxicomania medicamentoasă îşi au originea în
stări depresive. Alcoolismul este foarte frecvent asociat stărilor
depresive la vârstnici.
Toxicomania de tip medicamentos derivă din tendinţele
hipocondrice ale vârstnicului.
Sinuciderea este un fenomen precedat de stări presuicidale tocmai
pe fundalul unor destructurări de personalitate. Aceste stări pot fi
intenţia de a muri, omul îşi poate impune anumite limite – un
eveniment aniversar poate fi momentul care determină actul suicidal.
Delincvenţa: mulţi bătrâni sunt cleptomani, prezintă devianţă
sexuală.
Aceste forme de inadaptare pot fi cauze sau manifestări ale unor
stări de alienare mintală. Cele mai frecvente tulburări ale alienării
mintale sunt: depresia, confuzia şi demenţa.

33
34
 SĂNĂTATEA MINTALĂ A VÂRSTNICILOR

Se vorbeşte foarte mult şi adesea în necunoştinţă de cauză despre

sănătatea mintală a vârstnicilor. Mulţi se aşteaptă ca aceasta să intre
în declin odată cu trecerea anilor dar, aşa cum majoritatea
vârstnicilor sunt sănătoşi fizic, tot aşa majoritatea lor rămân activi şi
în deplinătatea facultăţilor mintale, lucru dovedit de numărul mare de
vârstnici care deţin funcţii politice şi administrative.
Aceasta nu înseamnă că nu apar probleme de sănătate mintală cu
efecte atât pentru cei în cauză cât şi pentru familiile lor. Aşa după
cum bolile somatice pot apărea la oameni aflaţi în deplinătatea
forţelor fizice, similar şi problemele de sănătate mintală se pot ivi la
vârstnicii valizi din mlte puncte de vedere.
Tipuri de probleme psihice
Trei dintre afecţiunile cele mai răspândite sunt: confuzia acută,
depresia şi demenţa.
Confuzia acută
Această denumire descrie de regulă principale caracteristici ale
tulburării – este o tulburare care apare brusc (acut) şi în care vârstnicul
devine confuz, neliniştit şi temător. Aproape întotdeauna are o cauză
organică şi dacă aceasta este găsită şi tratată, confuzia va dispare.
Cauzele posibile:
- infecţiile bronhopulmonare, ale tractului urinar etc.;
- intoxicaţia cu alcool sau madicamente (prescrise sau nu);
- dereglări ale metabolismului – deshidratare în urma
diareei sau vomei, insuficienţă hepatică, nivel scăzut al
zahărului în sânge;
- leziune a creierului – lovitură la cap, accident vascular;
- probleme cardiace sau de circulaţie a sângelui – de
exemplu atac de cord sau anemie;
- anestezice sau operaţii;
- constipaţie puternică.

35
 Vârstnicul care îşi pierde luciditatea încurcă oameni şi
evenimente, locurile şi timpul – un vecin poate fi luat drept sora de
mult timp decedată a vârstnicului. Pot deveni foarte agresivi cu cei
care nu sunt de acord cu ei. Uneori pot deveni retraşi şi anxioşi,
suspicioşi cu prietenii lor vechi pe care îi consideră că vor să le facă
rău sau care aduc „alţi oameni” imaginari acasă la ei. Uneori
luciditatea le poate reveni pe termen scurt şi atunci sunt foarte
indispuşi din cauza confuziei prin care au trecut.
Confuzia îl afectează nu numai pe vârstnic. Familia şi prietenii
pot avea şi ei de suferit, neânţelegând ce se întâmplă şi de ce se
întâmplă. Ei sunt intrigaţi, de exemplu, de faptul că nu sunt
recunoscuţi, ceea ce poate duce la un comportament agresiv de
răspuns.
Când situaţia aceasta apare brusc, este esenţial ca vârstnicul să fie
văzut de un medic şi să se găsească cauza. Tratarea cauzei
(antibiotice pentru infecţii, întreruperea medicaţiei care provoacă
confuzia, administrarea de lichide şi sare pentru a combate deshidra-
tarea) ar trebui să rezolve problema confuziei.
Abordarea comportamentului confuz
Orice încercare de a limita mişcarea unui vârstnic, prin mijloace
fizice sau administrarea de sedative, nu va face decât să înrăutăţească
situaţia. Deşi este esenţial ca vârstnicul să nu se afle în nici o situaţie
periculoasă, trebuie să i se permită să se mişte cât mai liber posibil şi
să se bucure de companie agreabilă cu care să fie familiarizat.
Figurile noi care apar în stadiul acesta îi vor provoca o confuzie şi
mai mare.
Confruntările trebuie evitate. Este mult mai bine să-i distragem
atenţia vârstnicului oferindu-i ceva de băut sau să ne aşezăm undeva
confortabil pentru a sta de vorbă decât să discutăm în contradictoriu.
Obiceiurile zilnice ale vârstnicului trebuie respectate pe cât posibil,
iar indicarea unor obiecte sau evenimente familiare îl va ajuta să se
orienteze în timp şi spaţiu.

36
 Confuzia devine şi mai puternică seara sau noaptea. De aceea
îngrijirea vârstnicului într-o cameră bine luminată va face ca umbrele
şi colţurile întunecoase să nu-i sporească temerile şi anxietăţile.
Schimbarea cadrului de viaţă
Este bine ca, pe cât posibil, vârstnicul să nu fie deplasat în alt
mediu, cum ar fi spitalul sau căminul de bătrâni.
Deplasarea într-un mediu nou este adeseori o cauză de confuzie în
sine, chiar şi în lipsa oricăruia din factorii descrişi mai sus: oricine
poate trece printr-o astfel de situaţie când stă într-un loc cu care nu
este familiarizat şi eventual se trezeşte noaptea, ceea ce poate fi mult
mai rău pentru un vârstnic care a trăit timp de decenii în acelaşi loc şi
care în plus poate avea auzul sau văzul diminuate.

Depresia
Caracteristicile depresiei
Depresia este întâlnită şi sub denumirea de „demenţă depresivă”,
„pseudodemenţă”, „tulburare afectivă”, „depresie unipolară”.
Depresia este mai mult decât supărarea, tristeţea. Este o stare de
tristeţe care pare că nu mai vrea să plece. Persoana se simte nefolosi-
toare, fără valoare, fără nici o speranţă, neajutorată, se retrage din
activităţile zilnice, au loc schimbări în pattern-urile de somn şi poftă
de mâncare şi pot apărea probleme în a gândi corect, logic.
Depresia este o problemă, cel mai adesea, acceptată de persoana
în cauză, medici şi oameni în general, ca parte a procesului de
îmbătrânire.
Depresia nu este o parte a îmbătrânirii fireşti, normale; este o
tulburare medicală şi, ca şi hipertensiunea şi diabetul poate fi şi
trebuie tratată. Depresia, având o gravitate variată, afectează
aproximativ 15% din populaţia vârstnică. Oricare ar fi simptomele,
poate fi tratată cu succes în mai mult din 75% din cazuri. Nu
întotdeauna cei afectaţi de depresie au energia, şi puterea de judecată
care să-i determine să solicite un tratament, şi în aceste cazuri această
sarcină revine familiei, prietenilor, profesioniştilor şi altor persoane
cu care vârstnicii interacţionează.

37
 De multe ori diferenţa dintre tristeţea provocată de doliu (de
exemplu) şi o tulburare depresivă este una subtilă care poate fi făcută
printr-o observare grijulie de-a lungul unei perioade de timp.
Persoanele vârstnice sunt mai vulnerabile datorită felului în care
percep schimbările petrecute în viaţa lor (spre bătrâneţe). Majoritatea
persoanelor le trăiesc ca pe ceva negativ şi astfel devin mai
vulnerabile psihic, şi nu numai.
Astfel, vulnerabilitatea este determinată de felul în care vârstnicii
trăiesc:
- schimbările biologice
- pierderile (a persoanelor dragi, a lucrurilor semnificative)
- izolarea (determinată de pensionare)
- problemele medicale (boli, operaţii)
- medicaţia (după o anumită vârstă organismul nu mai
reacţionează normal la medicamente; pot apărea efecte
secundare)
- gândurile la moarte

Simptomele depresiei
Sentimentul de tristeţe nu este singurul simptom al bolii
depresive. Cele mai frecvente simptome sunt:
- sentimentul de a te simţi „la pământ”, (mai mult decât o
supărare obişnuită), în cea mai mare parte a timpului, dar
mai accentuat, de obicei, seara;
- pierderea interesului pentru problemele curente de viaţă,
incapacitatea de a te bucura de lucrurile care de obicei
fac plăcere;
- persistenţa senzaţiei de oboseală sau fatigabilitate chiar
şi atunci când nu faci mare lucru, astfel încât şi cel mai
mic efort se transformă într-unul major; motivaţia şi
elanul sunt şi ele scăzute;
- o scădere a apetitului şi deci, a greutăţii;
- un sentiment de nelinişte, ceea ce duce la imposibilitatea
unei relaxări adecvate;

38
 - dorinţa de a sta departe de oameni, iar dacă nu este
posibil, apare nervozitatea şi iritabilitatea;
- tulburări ale somnului, de obicei vârstnicul se trezeşte
foarte devreme (cel puţin cu 1-2 ore mai repede decât de
obicei) şi nu mai poate dormi;
- o lipsă de încredere în propriile forţe, însoţită frecvent de
sentimente de inutilitate sau de convingerea de a fi o
povară pentru ceilalţi;
- sentimentul de vinovăţie, probabil deformarea unor
evenimente din trecut conferindu-le proporţii mai mari
decât cele reale, uneori te întrebi dacă nu eşti pedepsit de
Dumnezeu;
- gânduri de suicid; majoritatea persoanelor cu depresie
severă îşi doresc să „termine ” la un moment dat.
Aceste sentimente trebuiesc luate în serios – ele constituie un
semnal, iar persoana trebuie neapărat ajutată. Uneori aceste
sentimente sunt atât de puternice încât persoanele încearcă să-şi facă
rău şi pot face unele pregătiri. Acesta este un semn că ajutorul trebuie
acordat de urgenţă.
Oamenii pot fi afectaţi de depresie la orice vârstă. Dar semnele
depresiei pot fi puţin diferite la persoanele vârstnice.
În primul rând, unele din semnele unei boli fizice pot fi similare
cu cele ale depresiei; de exemplu, pierderea poftei de mâncare sau
tulburarea somnului se pot datora atât depresiei cât şi anumitor
condiţii fizice ca: boli de inimă, artroză. Dacă însă depresia este şi ea
prezentă, vor exista şi alte simptome, în special gândurile triste şi
sentimentele menţionate mai sus.
În al doilea rând, vârstnicii se plâng mai degrabă de simptome
fizice decât de depresie. Acest fapt poate apărea sub forma unei
permanente îngrijorări în privinţa stării de sănătate, chiar dacă
doctorul nu a găsit nimic îngrijorător. S-ar putea ca motivele acestui
comportament să se datoreze faptului că persoanele vârstnice s-au
obişnuit să nu deranjeze doctorul cu nimic altceva decât cu probleme
somatice. Uneori, este posibil ca o problemă de sănătate mai veche,

39
care în realitate nu s-a modificat, să provoace mai multă suferinţă ca
de obicei. Şi aceasta poate fi un semn că depresia „este pe aproape”.
Tratarea depresiei nu va înlătura, bineînţeles, boala fizică, dar va
uşura mult suferinţa.
Depresia la vârstnici poate determina uneori simptome severe de
îngrijorare şi anxietate. Evident, unele persoane prin natura lor se
îngrijorează mai mult decât altele, dar dacă intensitatea acestei
îngrijorări este neobişnuită, poate constitui un semn de depresie. Este
posibil ca îngrijorarea şi agitaţia să fie atât de mari, încât persoana în
cauză să pară şi confuză.
Persoanele vârstnice se tem să nu devină „senile”, iar uneori
depresia severă poate fi luată drept demenţă senilă. Cei cu depresie –
chiar severă – sunt foarte conştienţi de slăbirea memoriei, pe când cei
cu demenţă senilă nu. Demenţa şi depresia sunt foarte diferite aşa
încât nu trebuie să se ezite în solicitarea ajutorului. În acelaşi timp,
persoanele cu demenţa senilă sunt foarte înclinate către depresie şi de
cele mai multe ori, tratarea acesteia din urmă poate fi utilă.
Trebuie menţionat că faptul de a locui singur nu duce totdeauna la
depresie. Este posibil ca o persoană vârstnică obişnuită să trăiască
singură să aibă un sentiment de singurătate pe care nu-l avea înainte
atât de acut. Acesta poate fi un semn de depresie.
1) Simptome fizice:
- pierderea apetitului, tulburări de somn (se trezeşte de
multe ori în timpul nopţii cu dificultăţi în a adormi
iarăşi), constipaţii, oboseală;
- creşterea sau abuzul în folosirea alcoolului şi a
drogurilor;
- în cazul activităţii sexuale scad dorinţele, interesul şi
funcţionarea glandelor.
Aceste simptome necesită o evaluare atentă deoarece pot avea
semnificaţie pentru diagnosticare (nu apar în mod obligatoriu ca şi
simptome ale depresiei).

40
 2) Simptome emoţionale:
- griji excesive asupra finanţelor, familiei, sănătăţii;
responsabilităţile sau acţiunile din trecut devin exagerate
în depresie (sau activităţile ratate)
- plâns, iritabilitate, sentimente de dezagregare şi
negativism.
Vârstnicii aflaţi în stare de depresie pot spune că sunt trişti sau
doar că nu sunt în regulă; mulţi neagă starea de supărare sau
depresia.
Este foarte important să vedem persoana în contextul istoriei sale
personale (cum s-a schimbat; de când urcuşurile şi coborâşurile vieţii
de toate zilele au devenit preocupări sau griji care îl paralizează).
Cei foarte afectaţi au probleme în a-şi ascunde sentimentele de
disperare, neajutorare:
- un avocat nu mai vrea să ia cazuri; „...probabil partenerii vor să
scape de mine dar sunt prea politicoşi şi nu vor să mi-o spună.”
- o bunică – nu mai vrea să o viziteze nepotul; „... făceam prăjituri
foarte bune, dar nimic nu-mi mai iese acum; nu-mi mai amintesc nici
măcar cum să mai folosesc cuptorul. ”
Problema este modul în care progresivii cred că ceilalţi se rapor-
tează la ei.
Nimeni nu i-a spus nici avocatului nici bunicii că nu se mai
descurcă în munca pe care o fac.
3) Simptome cognitive:
- halucinaţii (care nu sunt bazate pe stimuli externi)
- căderi de memorie (nu-şi amintesc adresa, numărul de
telefon)
- dificultăţi în concentrare
- deziluzii.
Suicidul
- este mult mai comună în rândul populaţiei în vârstă decât
în orice altă grupă de vârstă
- cei mai mulţi din bătrânii care au comis suicidul au
vizitat un medic înainte de a face acest lucru

41
 - de asemenea, cei mai mulţi au manifestat o acutizare a
bolilor fizice.
Depresia este deci, un sentiment persistent de supărare intensă de
mai multe săptămâni sau chiar mai mult, însoţit de unele din semnele
şi simptomele descrise.

Procesul de evaluare a stării persoanei (în vederea diagnosticării)

1) realizarea istoriei persoanei şi a problemelor
În procesul evaluării se realizează mai întâi istoria persoanei şi a
problemei.
Medicul sau profesionistul în sănătate mintală vor pune multe
întrebări, mai multe decât în orice altă boală, despre:
- problema majoră – o descriere în cuvintele pacientului
- istoria problemei prezentate
- trecutul psihologic şi medical al persoanei
- istoria familiei – a problemelor medicale şi psihice
- istoria socială a persoanei
2) examinarea medicală
Există tulburări fizice care pot prezenta depresia ca prim
simptom: tulburări endocrine (probleme ale tiroidei), probleme
neuronale (irigarea insuficientă a creierului cu sânge, tumori cerebrale).
3) examinarea stării mintale
Observând şi ascultând pacientul în timpul expunerii istoriei şi
punând întrebări specifice, focalizate pe mai multe arii generale în
timpul evaluării se va urmări:
- înfăţişarea, aparenţa (palid, trist, agitat, anxios; contactul
vizual; limbajul trupului)
- dispoziţia
- gândurile – prin procesul comunicării
- tăria, puterea pacientului – atributele pozitive şi
suporturile care ar putea să-l susţină în timpul unei
perioade de stres sau care dovedesc o bază pe care să se
clădească în timpul tratamentului

42
 - ideile referitoare la sinucidere
- funcţiile cognitive – concentrarea (pacientul poate fi pus,
de exemplu să numere din 7 în 7, în sens invers).
O evaluare completă cuprinde şi o baterie de diferite teste de
laborator (medicale şi psihologice).
Diagnosticarea
„Depresia” este un termen ambiguu, cu înţelesuri diferite pentru
diferiţi oameni.
Pacientului i se poate pune diagnosticul „depresie” dacă prezintă
5 din următoarele 9 simptome de-a lungul unei perioade de două
săptămâni, aproape zi de zi (ele reprezintă o schimbare faţă de
funcţionarea anterioară); printre cele 5, dispoziţia depresivă sau
pierderea interesului sau plăcerii trebuie să fie incluse:
1. Dispoziţie depresivă în cea mai mare parte a zilei, aproape în
fiecare zi.
2. O diminuare serioasă a interesului sau plăcerii în toate sau
aproape în toate activităţile.
3. Pierderi sau creşteri semnificative în greutate fără schimbarea
dietei sau creşteri sau descreşteri semnificative ale poftei de
mâncare.
4. Insomnii sau somnolenţă aproape zilnic.
5. Oboseală, pierderi de energie.
6. Agitaţie, neastâmpăr sau încetineală în mişcări sau în vorbire.
7. Sentimentul de lipsă a valorii de sine sau vină nefondată
excesivă.
8. Diminuare a abilităţii de gândire ori concentrare, sau
nehotărâre.
9. Gânduri frecvente despre moarte; gânduri de sinucidere sau
încercări, planuri de sinucidere.
(Asociaţia Americană de Psihiatrie - 1987)

43
 Tratarea depresiei
Depresia – una din cele mai comune probleme medicale la care
oamenii sunt vulnerabili, şi care îi aduc într-o stare de incapacitate,
dar este şi una din cele mai tratabile boli. Cel mai adesea depresia
rămâne netratată pentru că a avut un diagnostic greşit, pentru că nu a
fost diagnosticată sau pentru că este acceptată ca parte normală a
procesului de îmbătrânire.
Opţiuni în tratament
Psihoterapia
- Terapia cognitivă (+ medicaţie = schimbarea gândirii)
- Terapia comportamentală (prin desensibilizare, relaxare)
- Psihoterapia de grup
- Terapia familială
Medicaţia
Terapia electroconvulsivă (ECT)
- este unul din cele mai eficiente tratamente pentru
depresiile severe şi poate salva viaţa în anumite situaţii
- ECT are rezultate rapide (într-o săptămână-două)
- ECT este de obicei indicată pentru episoadele depresive
acute
- ECT – administrat după
- un anestezic care acţionează scurt timp
- un medicament pentru relaxarea muşchilor
- 2- 4 ori/săptămînă; maxim 5- 12 tratamente; după trezire
există câteva ore de confuzie.
În concluzie depresia poate fi şi trebuie tratată

Demenţele şi boala Alzheimer

Senilitatea
Senilitatea este o slăbire simultană a capacităţilor fizice şi mintale
datorată îmbătrânirii.
Senilitatea este exagerarea proceselor normale de îmbătrânire. Nu
are vârstă precisă, variind de la un individ la altul, sub influenţa

44
factorilor ereditari şi personali. Factorii personali sunt: antecedente
patologice, intoxicări alcoolice, surmenaj etc.
Condiţiile socio-economice şi afective joacă şi ele un rol
important în ceea ce priveşte data apariţiei stării senile. Ex:
pensionarea necompensată de o nouă activitate, solitudinea afectivă,
insecuritatea financiară, sentimentul de devalorizare socială,
accelerează procesul de involuţie.
G. Marinescu (apud P. Brânzei, 1979, pag. 420), susţinătoul tezei
îmbătrânirii ireductibile propune o definiţie a senilităţii opusă tezei
îmbătrânirii văzută ca o boală a lui C.I. Parhon: „Senilitatea normală
nu este o boală ci o evoluţie fiziologică, regulată şi ireductibilă,
guvernată de ereditate şi de nutriţie în funcţie de schimbările fizice şi
chimice care se desfăşoară în celulele organismului ca fenomen
biologic ireversibil.”
Manifestare (caracteristici)
Senilitatea se manifestă pe plan psihic:
- printr-o inerţie intelectuală
- dificultăţi tipice în fixarea durabilă a amintirilor şi
achiziţiilor cognitive noi
- pierderea supleţii de adaptare
- „pisălogeala” şi incontinenţa emoţională.
Demenţa
Demenţa este o istovire psihică globală şi progresivă, datorată
unei afecţiuni organice a creierului.
Demenţa se caracterizează, în esenţă, printr-o deteriorare mintală:
toate funcţiile sunt atinse:
- câmpul conştiinţei se îngustează
- atenţia devine deficitară
- memoria este alterată
- judecata este perturbată (apariţia unor comportamente
deviante, medico-legale)
Demenţa nu este totuşi asimilabilă arieraţiei mentale.
Arieraţia mentală este o stopare a dezvoltării intelectuale, iar
demenţa este o degradare a vieţii mentale. „Dementul este un bogat

45
sărăcit pe când idiotul a fost întotdeauna sărac ” spunea J.E.Esquirol
(apud Sillamy Norbert, 1966, pag. 49). Demenţa este o manifestare a
leziunilor cerebrale.
Mai este afectat şi simţul valorii morale, ceea ce explică anumite
delicte şi comportamente puerile: colecţionarismul, fabulaţia, labili-
tatea afectivă, impulsivitate.
Demenţa este o scădere progresivă şi îndeosebi ireversibilă,
globală a activităţii psihice datorată unor modificări organice
cerebrale de natură degenerativă, incomplet cunoscută şi de natură
vasculară (aterosclerotică), a cărei evoluţie poate fi precipitată şi de
acţiunea unor factori exteriori de natură psiho-socio-culturală.
Demenţa este o alterare dobândită a funcţiilor intelectuale
(cognitive) datând de mai mult de trei luni fără alterarea stării de
vigilenţă. Această alterare este suficientă pentru a perturba inserţia
socială a individului.
Prin urmare, termenul generic de demenţă include o mare parte a
declinurilor cognitive anormale şi persistente destul de severe pentru
a interveni în viaţa şi activitatea zilnică a individului şi a-i împiedica
acestuia performanţele sociale.
Apariţia acestei boli este extrem de rară înainte de vârsta de 65 de
ani (aprox.1%), iar după vârsta de 65 de ani riscul îmbolnăvirii se
dublează la fiecare interval de 5 ani.
Demenţele pot apărea din diferite cauze: toxicomanii, depresii,
afecţiuni organice ale creierului etc., precum şi afecţiunile unor boli
degenerative ca: boala Alzheimer, boala Pick, Creutzfeld-Jacob şi ale
sindromului Wernike-Korsakoff.
Demenţa este principala cauză de instituţionalizare (spitalizare),
deşi majoritatea suferinzilor sunt îngrijiţi la domiciliu în
supravegherea medicului de familie. Astfel, se remarcă o scădere a
asistenţei vârstnicului cu demenţă în spitalele de psihiatrie şi o
creştere a lor în căminele-spital.

46
 Caracteristicile principale ale demenţei
Demenţele, boli degenerative, se caracterizează printr-o serie de
tulburări ale funcţiilor psihice deosebit de grave, în special în
ultimele etape ale bolii.
În primul rând se remarcă cu precădere scăderea funcţiilor
intelectuale apoi a celor reglatorii urmate de o instabilitate afectivă
puternică şi de puternice modificări de personalitate şi comportament.
În cele ce urmează, vom enumera într-o ordine aproximativă a
apariţiei lor, toate tulburările care caracterizează demenţele:
- tulburări globale de memorie care antrenează tulburări
de orientare în timp şi de exprimare şi înţelegere a
limbajului (afazie),
- tulburări de recunoaştere a obiectelor, zgomotelor şi
structurilor (agnozie),
- imposibilitatea de a efectua mişcări voluntare (apraxie)
- (sindromul afazo-apraxic-agnozic),
- reducerea stocului de idei urmată de scăderea
flexibilităţii gândiri,
- pierderea capacităţii de a rezolva probleme, îngreunarea
raţionalizării,
- comportamentul este când euforic când apatic,
- stare de indiferenţă apato-abulică,
- atenţia voluntară este net scăzută,
- tulburările de limbaj evoluează până la mutism,
- apar tulburări de orientare în spaţiu,
- stări de hipotonie globală musculară.
Unele forme de demenţă sunt curabile şi reversibile. Se poate
obţine o regresiune importantă a tulburărilor prin suprimarea

47
cauzelor lor (tumori, hidrocefalie, infecţie sifilitică). Demenţele
reversibile sunt în jur de cca.10-30%.
Tipuri de demenţe
Demenţele se împart în trei tipuri principale:
- demenţe degenerative
- demenţe vasculare (arteriopatice)
- demenţe mixte
Demenţele de tip degenerativ se împart la rândul lor în două
tipuri, în funcţie de momentul apariţiei lor în:
a) Demenţe presenile care apar în presenium, adică înainte de
vârsta de 65 de ani. Acestea sunt: demenţa (boala) Pick; demenţa
Alzheimer (cu debut precoce); demenţa Jacob-Creutzfeld, de natură
neurologică.
b) Demenţele senile, propriuzise ale vârstnicului (demenţa
Alzheimer cu debut tardiv).
Demenţa senilă (manifestare)
Scurt istoric: Primul tip de demenţă cu tulburări de memorie,
întâlnită la oameni în vârstă a fost descrisă pentru prima oară de către
Albertus Magnus în secolul al XII-lea.
Demenţa senilă este o afecţiune psihică al cărui debut se situează
de obicei între 65-70 de ani şi care evoluează spre o regresiune
globală a intelectului şi a personalităţii. Din punct de vedere
anatomofiziologic se caracterizează printr-o atrofie corticală difuză
cu plăci senile, ori se datorează unor leziuni cerebrale. Unele dintre
aceste leziuni sunt vizibile cu ochiul liber la autopsie şi au o
localizare relativ ca cea a tumorilor, altele sunt difuze, ca în
arteriocleroză.
Observaţie: în baza studiilor efectuate Larson, Sjorgen, Jacobson
apreciază că vârsta medie la care apare demenţa senilă este de 73,4
ani la bărbaţi şi 75,3 ani la femei. Riscul de îmbolnăvire este de 4,3
ori mai mare la fraţi, surori, părinţi copii (apud Predescu V., 1979).
Debutul bolii este caracterizat printr-o diminuare treptată a
funcţiilor psihice şi a proceselor de cunoaştere în special. La început
aceste tulburări se pot confunda cu cele de vârstă:
- bolnavii devin egoişti, suspicioşi

48
 - ţinuta este neglijentă, activitatea redusă şi ia caracter
stereotip (se întâlneşte) deseori colecţionarismul: haine,
conserve etc.)
- apare un deficit de memorie şi atenţie
- se remarcă scăderea raţionalităţii
- gândirea este lentă iar cercul preocupărilor se îngustează.
Debutul bolii se face remarcat datorită săvârşirii, de către bolnavi,
a unor acte absurde, periculoase: uită gazul deschis, circulă pe
mijlocul străzii, se joacă cu focul etc.
Larson, Sjorgen, Jacobson în urma unor studii efectuate pe 377 de
pacienţi internaţi într-un spital de psihiatrie, ne prezintă câteva din
motivele internării: agresivitate, boli fizice, tulburări de compor-
tament, lipsa totală de igienă, vagabondaj, lipsa de precauţie în
manipularea focului, gazului, apei etc., tendinţe suicidare (în unele
cazuri prin refuzul de alimentare sau abuzul de medicamente)
(Predescu V., op. cit.).
Faza II, faza de stare este caracterizată prin următoarele:
- simptom dominant: amnezie progresivă, care duce la
pierderea simţului realităţii (poate să se considere tânăr)
- dezorientare temporală şi spaţială
- tulburări de limbaj şi gândire
- raţionament pueril
- nu mai sunt apreciate corect valorile, mărimile, distanţele
- pacientul nu se recunoaşte pe el însuşi în situaţia
prezentului real
Stadiul 3 este predominant caracterizat de modificarea totală a
ritmului somn – veghe (bolnavii veghează noaptea într-o nelinişte
continuă).
Stadiul 4 Viaţa psihică „abia-abia mai pâlpâie în organismul
bolnavului” spune Korsakov. După această decădere psihică
puternică, se remarcă o deteriorare treptată somatică, astfel încât
decesul survine mai des în urma unor complicaţii pulmonare pe care

49
bolnavii le contactează foarte uşor. Izolarea bolnavului este un factor
principal de agravare a bolii.
Importanţa diagnosticării corecte a demenţei
Diagnosticul demenţial trebuie pus cu circumspecţie, fără grabă,
deoarece poate exista o deteriorare mintală în depresie sau confuzie,
la marii vârstnici, care nu trebuie considerată demenţă.
Este foarte important să nu se exagereze în diagnosticare pentru a
nu lua drept tablou demenţial incipient tulburările psihice de
îmbătrânire cerebrală normale. Dintre bolnavii adresaţi iniţial ca
suspecţi de demenţă 4% se dovedesc că au o pseudodemenţă, spun
Cummings şi Benson (apud C. Bogdan, op. cit.).
Riscul diagnosticării precoce incorecte
Diagnosticul precoce are rolul de a elabora unele măsuri
terapeutice şi a unor conduite de anturaj, în favoarea prevenirii
adâncirii deteriorării psihice.
Totuşi, există riscul ca medicul să minimalizeze simptomatologia
psihică sub formula: „Ce doriţi la vârsta Dvs...???” sau riscul de a
exagera considerând orice modificare psihică drept demenţă,
„bătrânul deficitar” fiind diagnosticat ca dement.
Diagnosticul de demenţă se rezumă în două situaţii diferite:
- degradarea accentuată, aproape brutală a unui subiect în
vârstă, până atunci activ şi autonom
- alterarea progresivă, în trepte, a performanţelor
intelectuale.
Într-un diagnostic pozitiv trebuie avută în vedere evoluţia
deteriorării psihice survenite, care trebuie să fie lentă (modificările
trebuie să dateze de cel puţin trei luni).

Boala Alzheimer
Boala Alzheimer (1864-1917) este o afecţiune mai frecventă în
presenilitate fiind caracterizată printr-o stare demenţială cu fenomene
de focar de tip afazo-agnozo-apraxic.
Această afecţiune atinge mai ales femeile (84% dintre bolnavi), şi
se caracterizează prin apariţia ei precoce (către 50 ani), cu o

50
deteriorare mintală, o dezorientare în timp şi spaţiu: este însoţită de
tulburări de limbaj (afazie), de dificultăţi în executarea mişcărilor
coordonate (apraxie) şi recunoaşterea perceptivă (agnozie).
Boala Alzheimer apare în 50 – 70% din cazurile de demenţă. În
urma unor studii efectuate în SUA s-a demonstrat că boala este cel
de-al 4-lea factor principal care cauzează moartea. Riscul îmbolnă-
virii creşte odată cu înaintarea în vârstă. Aproximativ 4% din
persoanele care au depăşit vârsta de 65 de ani au această boală, iar
după 80 de ani, 20%. Numărul persoanelor afectate de această boală
în SUA este în continuă creştere (Porth Mattson Carol et alt., 1990).
În urma unor studii efectuate în Franţa în anul 1987, s-a constatat
că aproximativ 300.000 de persoane în vârstă de 65 ani sunt
suferinde de această afecţiune, a cărei origine genetică este legată de
una sau mai multe gene situate pe cromozomul 21 (Porth Mattson
Carol, op. cit.).
Psihologia bolii Alzheimer
La examenul anatomic, se observă o atrofie cerebrală difuză, o
dilatare a ventriculilor şi plăcii senile pe cortex. Etiologia bolii este
necunoscută şi nu se ştie dacă este aceeaşi în cele două tipuri de
boală: presenilă şi senilă. Agenţii implicaţi în dezvoltarea bolii
include trauma, agenţii virali şi alte infecţii.
Clinic boala se manifestă mai ales prin tulburări de orientare şi
printr-o pierdere a memoriei. Dispoziţia bolnavului este în general
euforică, dar uneori este depresivă.
Boala lui Alzheimer evoluează într-o perioadă de 4 până la 10 ani.
Această afecţiune prezintă în mare măsură creşterea treptată în
intensitate a tulburărilor de memorie, îndeosebi pierderea capacităţii
de fixare şi reproducere.
Pacienţii realizează prăbuşirea lor psihică şi din acest motiv se
instalează unele stări depresive. Datorită amneziei puternice prezente
se instalează dezorientarea spaţială. Deficitul amnezic sărăceşte şi
conţinutul noţional al gândirii şi astfel scade capacitatea de judecată.
O altă afecţiune este apariţia unor halucinaţii şi a unor idei
delirante cu caracter absurd. Apar tulburări comportamentale cu
aspect medico-legal.
Datorită instalării afaziei senzoriale se ajunge le mutism.

51
 După cum se poate observa din cele arătate anterior majoritatea
afecţiunilor provocate de boala Alzheimer sunt similare cu cele
prezentate de demenţă în general.

Tratamentul psihologic şi social al pacienţilor afectaţi de

demenţă şi îndeosebi a celor afectaţi de boala Alzheimer (BA)
Pentru pacienţii afectaţi de aceste tipuri de boli se indică ca
aceştia să continue să trăiască în casele lor, mai ales dacă au
aparţinători. Tratamentul social ar trebui să se desfăşoare în mijlocul
familiei, al prietenilor şi în cele mai multe cazuri şi în comunităţi
psihiatrice specializate cu servicii de asistenţă socială. Tratamentul
de zi al pacienţilor nu trebuie să prevadă doar activităţi de
supraveghere şi instruire specializată ci şi petrecerea cît mai
îndelungată a timpului împreună cu familia. Internarea temporară în
spital ar fi indicată pentru a-i oferi pacientului momente de odihnă şi
recuperare, mai ales în momentele de criză.
Dacă pacientul nu poate fi îngrijit şi supravegheat de familie,
acesta ar trebui să fie îngrijit la domiciliu de către persoane
specializate (asistenţi medicali sau sociali) angajate, deoarece este
foarte important ca vârstnicii bolnavi să rămână în mediul lor
familial, în casa lor. Doar în cazuri de boală foarte avansată este
nevoie de spitalizare permanentă ori îndelungată.

Educarea persoanelor care acordă îngrijiri în familie sau

instituţii (tratamentul)
Cele mai dificile probleme cu care se confruntă familia
bolnavului cu demenţă:
- instabilitate afectivă
- insomniile
- refuzul hranei
- refuzul igienei corporale etc.
Educarea familiei, organizarea mediului familial sunt considerate
resurse terapeutice importante într-o boală atât de dificilă.
Cea mai mare necesitate a celor care suferă de demenţă este aceea
de a fi în stare să-şi păstreze demnitatea şi respectul de sine.

52
 O modalitate de a-l ajuta în acest lucru: este de dorit să nu se
discute niciodată în prezenţa bolnavului despre situaţia în care se află
şi să nu se facă comentarii negative despre boala lor. Chiar dacă ei nu
înţeleg s-ar putea să se simtă daţi la o parte, şi se vor simţi umiliţi.
Este foarte importantă atitudinea familiei faţă de bolnavul dement.
O altă modalitate în păstrarea demnităţii este să i se permită
bolnavului să se simte util, chiar dacă nu va îndeplini în mod
satisfăcător unele sarcini. Trebuie ca, în mod permanent, bolnavii să
fie lăudaţi, încurajaţi şi trataţi cu dragoste.
Trebuie să ţinem cont că orice schimbare are un mare răsunet în
viaţa bătrânului. De aceea e necesară multă grijă în organizarea
perioadei de după pensionare. Bătrânul nu trebuie să rămână fără o
activitate fizică şi intelectuală. Un bolnav de BA nu va putea curăţa
întreaga locuinţă sau nu va putea găti o mâncare de la început până la
sfârşit. În schimb se pot valorifica capacităţile care nu sunt afectate şi
pot fi ajutaţi să-şi le păstreze mult timp. Acest lucru îi va ajuta să-şi
păstreze respectul de sine. Permiţându-i bolnavului să se simtă în
continuare util, el va simţi satisfacţia de a trăi.
În orice moment, în mod cu totul imprevizibil, bolnavii pot fi
copleşiţi de sentimente de inutilitate. Cei care acordă îngrijirea
trebuie să le dea imediat ajutor, asigurându-i cu căldură, că totul
merge bine. Deci faptul de a-i susţine şi încuraja pe cei care suferă de
BA să-şi îndeplinească sarcinele zilnice îi va ajuta să-şi păstreze
demnitatea. Cei care acordă îngrijire trebuie să ştie cum să
reacţioneze la un comportament jenant.
Cei care suferă de BA se simt bine în locurile în care s-au obişnuit
şi au nevoie de o rutină zilnică. Uniformitatea şi continuitatea sunt
foarte importante pentru o persoană bolnavă. Pe măsură ce boala se
agravează, celor ce suferă de BA le este tot mai greu să urmeze
anumite instrucţiuni. Acestea trebuie specificate într-un mod simplu
şi clar. Acele familii care se informează asupra modului de îngrijire a
bolnavului, ca şi familiile în cadrul cărora există relaţii strânse,
înfruntă uşor situaţia. În ciuda deteriorării capacităţiilor intelectuale,
bolnavii, de obicei, reacţionează pozitiv la afecţiunea manifestată.

53
 E importantă păstrarea comunicării cu bolnavul: tonul blând al
vocii, o atingere călduroasă asigură sentimente de siguranţă. Plimba-
rea cu însoţitor este o metodă eficientă de reducere a stării de
încordare.
Unii bolnavi nu doresc altceva, decât să stea într-un scaun toată
ziua. Pentru aceştia poate fi o activitate cântatul cu voce sau la un
instrument muzical (Mary Marshall, 1993).
La bolnavii instituţionalizaţi, resocializarea, activităţile de grup,
metodele psihologice pot duce la întârzierea declinului prin
îmbunătăţirea capacităţii intelectuale şi de integrare socială.
Personalul care acordă îngrijire trebuie să aibă şi cunoştinţe de
nursing specifice, dar şi resurse de dăruire, răbdare şi afecţiune.
O altă măsură este crearea unui mediu ambiant simplu şi stabil în
unitatea în care bolnavul este asistat.
Important este să nu se uite că mediul înconjurător poate afecta
comportamentul bolnavilor demenţi, astfel încât tratamentul
presupune şi caută crearea unei atmosfere apropiate de cea familială.
Educarea familiei şi a altor persoane, instruirea personalului din
unităţile de asistenţă este o modalitate de a influenţa favorabil
îngrijirea acestor bolnavi. Informarea, instruirea şi susţinerea familiei
sunt considerate ca făcând parte din tratament, ca şi nursingul corect,
de altfel.

54
 ASPECTE SOCIALE ALE VÂRSTEI A TREIA

Pensionarea
Încercând să definim pensionarea putem spune că este fenomenul
psiho-social cel mai frecvent pe lângă cele de intrare în grădiniţă,
şcoală, căsătoria sau angajarea. Observaţiile comune, au permis
acumularea de informaţii importante privind bătrâneţea, aceasta fiind
considerată, fie ca o vârstă a înţelepciunii, a bilanţu-rilor, fie ca o
etapă a vieţii destinate împăcării cu lumea şi a detaşării treptate de
ea.
În societăţile tradiţionale bătrânii erau trataţi cu respect. În
culturile construite pe baza claselor de vârstă, bătrânii jucau un rol
important în luarea deciziilor privind viaţa comunităţii. În interiorul
familiei prestigiul femeilor şi bărbaţilor creştea odată cu trecerea
anilor. În scrierile Vechiului Testament este menţionată existenţa
opoziţii între bătrâni şi tineri, totuşi, vârstele înainte erau respectate.
Mai toate comunităţile sociale antice aveau sfatul bătrânilor ca organ
consultativ şi adeseori şi ca organ decizional.
Exista, însă şi o situaţie inversă. Aceea în care bătrânii erau
consideraţi o povară pentru familie şi societate. Hiperboreenii îi
ucideau pe cei ce împlineau 60 de ani, eschimoşii duceau bătrânii - la
cerere - în ţinuturile părăsite, cu ceremonii complicate. După ce
ritualul de rămas bun era îndeplinit bătrânii erau lăsaţi în pustiurile
polare. Popoarele războinice considerau bătrânii ca fiind inutili şi îi
lăsau să moară sau să se sinucidă. Cântecele străvechi ale unor
popoare războinice glorificau moartea eroică şi exprimau dispreţ
pentru moartea de bătrâneţe.
Pensionarea este un atribut al epocii moderne. În societăţile
industrializate vârstnicii nu se bucură de un prestigiu atât de mare ca
în trecut nici în familie, nici în grupurile sociale mai mari. După ce
se retrag din muncă, adeseori vârstnicii devin mai săraci şi lipsiţi de
prestigiu social.

55
 Pensionarea a fost introdusă întâi în Germania (1889), apoi în
Danemarca (1891), Noua Zeelandă (1908), Anglia (acelaşi an), în
S.U.A. (1911). La început, pensionarea a fost concepută ca o formă
de asistenţă socială (1889-1915). Înainte de perioadele mai sus
menţionate, oamenii munceau pe toată durata vieţii.
Primele pensii erau acordate celor migraţi de la sat la oraş.
Pensiile erau plătite din taxele generale ale oamenilor, doar după 70
de ani şi doar celor cu venituri mici şi care munciseră cu regularitate
în timpul vieţii.
Între timp luaseră avânt asociaţiile de prietenie şi întrajutorare, cu
depuneri regulate pentru ajutor de boală şi înmormântare. Succesul
acestora a contribuit la conturarea ideii de a se crea fonduri de pensii
prin contribuţii în timpul perioadei de muncă. Această nouă condiţie
a scos pensionarea din sistemul de asistenţă şi binefacere şi a
integrat-o în contextul dreptului contribuant personal. Efectul
pensionării pe această nouă bază a fost foarte important, nu numai
pentru că pensia a devenit un drept inalienabil, ci şi pentru că a
contribuit la apariţia "sărăciei standard" moderne, cum spune
D.B.Bromley (1972). Pensia de vârstă a crescut progresiv, în întreaga
lume, sub influenţa reformelor şi calculaţiilor de proporţionalitate, a
îmbunătăţirii sistemelor de contribuţie la fondul de pensionare.
Vârsta de pensionare ca şi dreptul la prestaţii sunt foarte diferite
de la o ţară la alta. În Marea Britanie pensionarea avea loc în caz de
boală sau scăderea capacităţii fizice. La sfârşitul anului 1920 mai
mult de 50% dintre cei de 65 ani erau salariaţi. Astăzi în Marea
Britanie vârsta de 65 de ani este pragul pensionării pentru bărbaţi şi
60 de ani pentru femei. În Statele Unite ale Americii nu este tabilită
o “vârstă legală de pensionare”. În alte ţări, dimpotrivă, vârsta de
pensionare are tendinţe descrescătoare, sub vârsta de 60 de ani.
Sistemul de pensii constituie principalul element al asigurărilor
sociale în majoritatea ţărilor. Alegerea vârstei de pensionare este o
metodă bine cunoscută de extindere sau limitare a accesului pe piaţa
muncii a anumitor categorii de persoane/vîrste. Progresul tehnic,
noile tehnologii sunt considerate ca factori care împing populaţia

56
vârstnică să se retragă de pe piaţa muncii, datorită capacităţii mai
scăzute de adaptare la schimbarea tehnologică a persoanelor
vârstnice, comparativ cu lucrătorii mai tineri. Multe persoane
vârstnice doresc să se menţină în activitate, chiar dacă aceasta nu ar
fi susţinută de o recompensă echivalentă celei din perioada de activă.
Este cazul Japoniei şi Chinei, în care se manifestă o puternică dorinţă
pentru extinderea vieţii active şi după vârsta legală care dă dreptul la
pensionare. De altfel, o bună stare de sănătate, creşterea speranţei de
viaţă şi prosperitatea economică a ţărilor motivează dorinţa
populaţiei vârstnice de a fi activă.

Tipuri de reacţii faţă de pensionare

Oamenii reacţionează foarte diferit la acest eveniment deosebit
din viaţa lor. Se cunosc mai multe tipuri de reacţii:
1. Tipul echlibrat: cel mai frecvent întâlnit. Este o acceptare
firească a pensionării, uneori însoţită de resemnare.
2. Tipul optimist: vârstnicul se bucură de pensionare şi vede în ea
un nou început.
3. Tipul pesimist: vârstnicul priveşte pensionarea ca pe un sfârşit.
Nesiguranţa viitorului, perspectiva îmbătrânirii şi a îmbolnăvirilor
este resimţită catastrofic.
O altă tipologie, cu două tipuri de reacţie, se referă la:
1. Revolta vizibilă
Pentru exemplificare, se citează cazul unui intelectual care a făcut
greva foamei şi a dat în judecată statul. El susţinea că, în condiţiile
civilizaţiei moderne, numai prin muncă activă şi creativă se poate
supravieţui. Pensionarea nu este altceva decât o agresiune la adresa
oamenilor consideraţi socialmente inutili. Societatea ar trebui să facă
posibilă angajarea vârstnicilor în domenii mai puţin solicitante, şi să
le asigure perioade de concediu mai lungi.
2. Revolta paşnică
Revolta paşnică s-ar traduce prin strădania vârstnicilor de a trăi
mult, în condiţii satisfăcătoare, pentru a se bucura de anii de pensie.

57
Viaţa lungă şi sănătatea devine o mândrie personală şi în acelaşi timp
cei din jur încep să manifeste respect, admiraţie.
Diferenţi de gen
Diferenţele dintre cele două sexe (bărbaţi şi femei) se regăsesc şi
în atitudinea lor faţă de pensionare.
Bărbaţii resimt mai dramatic evenimentul. Ei se identifică mult
mai mult cu cariera şi de aceea le este greu să găsească o activitate
comparabilă cu cea de la fostul loc de muncă. Bărbaţii au adesea
sentimentul că sunt o povară, că nimeni nu are nevoie de ei, nici
chiar soţia.
Femeile se adaptează mai uşor. În anii de activitate au putut face
faţă cu greu serviciului, treburilor casnice şi creşterii copiilor. Odată
cu pensionarea se pot ocupa mai mult de familie şi de diverse
activităţi secundare. Există însă şi posibilitatea ca pensionarea să
aibă efecte negative şi asupra femeilor, mai ales dacă pensionarea
coincide cu plecarea copiilor (sindromul "cuibului gol"), sau în cazul
femeilor de carieră.
Pensionarea este diferit resimţită şi în funcţie de mediul de
vieţuire. Mult mai dificil este resimţită pensionarea în mediul urban
decât în cel rural. Viaţa pensionarului urban se reduce la perimetrul
camerei şi la cel al cumpărăturilor.
În general pot trece cu bine de momentul pensionării acele
persoane care au avut activităţi variate şi în general au avut
preocupări creative. Modul în care oamenii depăşesc momentul
pensionării este influenţat de asemenea, de stilul de viaţă (dacă a dus
o viaţă ordonată şi echilibrată sau nu), de realizările profesionale şi
satisfacţiile sau împlinirile de pe parcursul vieţii. Cei care, în
perioada de activitate au avut parte de stres, de mare tensiune, resimt
mai puţin pensionarea ca pe un factor negativ şi mai mult ca pe o
perioadă de odihnă binemeritată.
Sindromul de pensionare
Longevitatea, ca şi o mai bună sănătate a oamenilor în vârstă
creează condiţii ca perioada de după pensionare să devină din ce în
ce mai lungă, fapt ce ridică o serie de probleme.

58
 O primă astfel de problemă se referă la fondurile de pensii, al
căror cuantum necesar este în creştere.
Un alt gen de probleme se referă la fondurile de asistenţă medico-
socială. Aceasta pentru că deşi există un număr mare de oameni în
vârstă fără prea multe probleme de sănătate, perioadele de peste 55-
60 de ani au, de regulă, o mai mare încărcare cu boli şi cerinţe de
asistenţă medico-socială decât alte perioade ale vieţii umane.
În al treilea rând, societăţile se confruntă cu probleme legate de
constituirea cadrului social-ocupaţional al persoanelor în vârstă astfel
încât să poată duce o viaţă civilizată şi societatea să restituie o parte
din obligaţiile ce-i revin faţă de vârstnici.
Nu se poate ignora faptul că persoanele şi cuplurile pensionate
suportă o scădere a nivelului de trai, în marea majoritate a cazurilor.
Există asociată la această situaţie material-economică una social-
psihologică. Este vorba de o patologie a pensionării (Bogdan C.,
1992), vorbindu-se de o boală a pensionării, cu impact asupra
celorlalte sisteme a fiinţei umane. Medicii vorbesc despre un
sindrom psiho-somatic al bătrânului valid care se pensionează,
sindrom denumit şi "pensionarism". Dezangajarea profesională taie
brusc influxul de energie, expansiunea socială antrenată prin
exercitarea profesiunii care până la acel moment întreţinea un
echilibru adaptiv. Mulţi pensionari trăiesc acest moment ca pe o
izgonire de la locul de muncă, ca pe o umilire în faţa colegilor şi trec
printr-o criză de prestigiu. Explicaţia ar putea fi aceea că pe
parcursul zecilor de ani de muncă, actualul vârstic s-a dezobişnuit
atât de mult să-şi organizeze singur timpul, încât la pensionare nu
ştie cum să-l umple şi deodată timpul devine duşmanul lui. De fapt
lumea este plină de oameni care sunt conduşi din exterior şi care s-au
dezobişnuit să trăiască după propriile cerinţe interioare, personale.
Cel care prin legea pensionării este scos din competiţie, pierde
dintr-o dată tot ce a fost valoros în viaţa lui, la limită se pierde pe
sine. Pericolul depersonalizării ameninţă mai mult pe cei care în
tinereţe au avut realizări, mari succese, iar acum, la vârsta
pensionării, nu pot accepta noul mod de viaţă, mai modest. În

59
aceeaşi situaţie sunt cei la care succesul era legat de tinereţe,
frumuseţe, atracţie personală. Când aceste valori dispar, vârstnicii
manifestă, deseori stări depresive care se asociază cu consumul de
droguri sau alcool. Într-o situaţie similară se află şi vârstnicii a căror
viaţa a decurs fără realizări de care să fi fost mulţumiţi, fără
satisfacţii de viaţă, profesionale sau maritale. Privind retrospectiv,
parcursul vieţii îi apare ca fiind gol, monoton, un eşec.
Retraşi din muncă dar capabili, disponibili intelectual şi cultural,
angajaţi subiectiv într-un proces de recuperare a structurilor
personalităţii şi ale conştiinţei de sine prin disoluţia subidentităţii
profesionale, oamenii în vârstă sunt pentru societate o cantitate
remarcabilă de experienţă, inteligenţă, aptitudini de rezervă, ce ar
putea fi utilizată mai bine.

Instituţionalizarea
Instituţionalizarea este considerată ca fiind procesul de internare a
unui individ pe o perioadă nedeterminată într-o instituţie de ocrotire.
În cazul vârstnicului, instituţionalizarea apare ca o alternativă de
protecţie a grupului familial, a comunităţii şi a vecinătăţii umane.
Problemele îngrijirii vizează atât aspectele legate de îmbătrânirea
demografică şi creşterea speranţei de viaţă (aspecte cantitative) cât şi
aspectele legate de diversitatea şi particularităţile nevoilor şi
exigenţelor persoanelor vârstnice, deci aspecte calitative, ce vizează
natura serviciilor specifice (rezidenţiale şi comunitare).
Problema instituţionalizării se pune în măsura în care există
dificultăţi în asigurarea îngrijirilor în familie: familia de origine s-a
destrămat, copiii “s-au răspândit” în diferite părţi ale ţărilor lumii,
chiar dacă unii copii sunt aproape din punct de vedere geografic,
spaţial, sunt în schimb, foarte departe din punct de vedere afectiv,
uman (îşi refuză proprii părinţi, îi internează în instituţii sau, pur şi
simplu, îi dau afară din propriile lor locuinţe) alte rude au propriile
lor probleme şi chiar dacă ar dori nu se pot dedica unei asemenea
activităţi, vecinii nu-şi mai asumă nici ei asemenea responsabilităţi
etc. (V. Miftode, 1984).

60
 Neînţelegerile, destrămarea familiei, abuzarea
vârstni-cului în familie fac necesară scoaterea vârstnicului
din familie şi internarea lui într-o instituţie de asistenţă
socială. Câtă vreme se apreciază că este posibilă ocrotirea şi
tratamentul bătrânului la domiciliu, soluţia ideală va fi
menţinerea lui în familie deoarece, spre deosebire de celelalte
vârste, bătrânul reacţionează în general defavorabil la
spitalizare temându-se că nu se va mai putea întoarce acasă,
că este îndepărtat de cei dragi etc. Pe de altă parte scăderea
capacităţii adaptative îl face pe vârstnic foarte vulnerabil şi
uneori, spitalizarea devine, paradoxal, un stres agravant al
stării lui de sănătate.
Atunci însă, când se apreciază că spitalizarea
se impune şi este benefică prin tratamentele şi supravegherea
care pot fi asigurate aici, se va indica spitalizarea. În multe
cazuri există tendinţa familiei de a forţa spitalizarea sau
instituţionalizarea deşi ar avea condiţii să asigure îngrijirea
la domiciliu a persoanei vârstnice. Uneori, irecuperabilitatea,
nevoia de îngrijire permanentă pun problema
instituţionalizării într-o unitate restrânsă medico-socială pe
termen lung. Această decizie pe care o iau organele de
ocrotire socială, uneori la indicaţia medicului, trebuie să fie o
soluţie extremă, atunci când au fost examinate toate celelalte
posibilităţi.
Scoaterea bătrânului din familie, apreciază
toţi geriatrii, toţi ceilalţi specialişti care se ocupă de
problemele vârstnicului, trebuie să constituie ultima soluţie la
care să se facă apel, soluţie nefirească pentru grupul familial
şi de natură să impieteze viaţa vârstnicului. Ea se va impune
când funcţiile familiei nu pot fi normalizate iar vârstnicul nu
poate fi menţinut în cadrul ei sau când starea de sănătate a
vârstnicului depăşeşte posibilităţile familiei de a-l îngriji.
În situaţia bătrânilor trăind singuri, fie din
lipsa unei familii proprii (celibatari, divorţ, deces), fie din
cauza izgonirii din familie se va evita totuşi
instituţionalizarea pentru a se menţine relaţiile sociale oricât

61
 de reduse ar fi ele, deoarece acestea dau sens existenţei
vârstnicului, îl menţin în mediul lui obişnuit de viaţă, şi numai
după epuizarea tuturor posibilităţilor se va decide asupra
plasamentului instituţional.
Există opinii relative la instituţionalizare, care
consideră că aceasta nu este decât o formă mascată de
„izolare” pe care o promovează familia şi societatea. Ea
poate însemna izolare nejustificată, dar numai pentru o parte
a vârstnicilor ”neinstituţionalizabili”, compatibilă cu
rămânerea în mediul familial dar care sunt instituţionalizaţi
cu uşurinţă de propria familie ca urmare a slăbirii lianţilor
afectivi intrafamiliali (mai ales în mediile urbane).
(C. Bogdan, 1997)

Reacţii la instituţionalizare
Este unanim recunoscut că internarea într-o instituţie pentru
bătrâni determină o importantă traumă, deoarece comportă o radicală
schimbare de viaţă, o renunţare definitivă la anumite deprinderi şi
obiceiuri de care vârstnicul se simte foarte legat. El trece de la o viaţă
personală organizată după anumite necesităţi, la o viaţă în comun cu
nişte străini, constrâns la un program şi un regim alimentar diferite,
obligat la respectarea regulilor din instituţie, privat de propria lui
intimitate, eliberat de orice obligaţii şi responsabilităţi familiale.
Stresului internării i se adaugă şi sentimentul de părăsire şi
singurătate, amplificat prin lipsa de înţelegere şi atitudinea
superficială a personalului. Bătrânul se izolează, iar nemulţumirea se
manifestă în raport direct cu temperamentul fiecăruia: tăcere ostilă,
irascibilitate crescută, resemnare sau apatie bolnăvicioasă. Practica
instituţionalizării a evidenţiat, cu titlu de observaţie, următoarele
tipuri de reacţii temperamentale: calmi, vioi, irascibili, apatici.
Proporţia celor irascibili scade odată cu înaintarea în vârstă iar a
celor calmi creşte. Grupele celor calmi şi vioi se identifică cu viaţa
de instituţie prin felul lor calm de a suporta cu uşurinţă orice situaţie
nouă şi prin energia potenţială care le permite să se menţină optimişti

62
şi vioi în continuare. Vârstnicii apreciaţi ca irascibili se remarcă
printr-o atitudine ostilă faţă de viaţa în colectiv, fiind frecvent
preocupaţi de modul de a se schimba. Grupul apaticilor încearcă să
se integreze la viaţa de instituţie, printr-o autonomie ce ia forma
manifestă a indiferenţei.
Pe de altă parte mulţi dintre vârstnicii instituţionalizaţi manifestă
interes numai pentru propria persoană.

Cauzele instituţionalizării
Cauzele instituţionalizării sunt atât de ordin obiectiv: dificultatea
familiei de a se ocupa de îngrijirea a două, trei generaţii, restrângerea
condiţiilor de locuit, deteriorare fizică şi psihică a vârstnicului care
necesită îngrijire şi supraveghere permanentă şi de ordin subiectiv:
relaxarea legăturilor parentale, tendinţa tinerilor de a uita grija şi
datoriile pe care le au faţă de vârstnicii lor, o anume psihologie
individualistă, pragmatică, care respinge aspectele triste ale vieţii (C.
Bogdan. 1992).
Decizia de instituţionalizare este un act de mare răspundere, iar
cei chemaţi să participe la luarea ei sunt:
- vârstnicul însuşi dacă starea de sănătate fizică şi psihică
o permit,
- familia, dacă există,
- medicul de familie,
- asistentul social,
- alte foruri locale abilitate.
Persoanele vârstnice au dreptul (în conformitate cu Carta
drepturilor persoanelor vârstnice) de a-şi alege liber locul de viaţă.
De aceea e important ca decizia să le aparţină. Numai în condiţiile
absenţei discernământului şi a lipsei condiţiilor care să permită
rămânerea la domiciliu, decizia poate aparţine celorlalţi.
Mary Marshall, (1993), apreciază că decizia instituţionalizării
unui bătrân este decizia cea mai dureroasă care se poate lua ţinând
cont de faptul că în cele mai multe cazuri “căminul de bătrâni”
reprezintă „staţia finală a călătoriei în viaţă”. Trebuie rezervat un

63
timp suficient pentru această decizie, evitându-se internările făcute în
grabă, de urgenţă, ce rezolvă de cele mai multe ori problemele
familiei, dar nu şi pe cele ale vârstnicului. De multe ori vârstnicul
instituţionalizat împotriva voinţei sale, decedează la scurt timp, ca un
ultim protest împotriva instituţionalizării. Tocmai de aceea, prioritară
trebuie să fie satisfacerea nevoii şi dorinţei persoanei vârstnice:
persoana vârstnică trebuie să ia parte la decizie, iar internarea să se
facă numai când este absolut necesar şi trebuie considerată ca parte
integrantă a unei secvenţe de îngrijire şi nu un scop în sine.
Persoanele instituţionalizabile în cămine-spital, în ordinea
„urgenţei sociale, sunt”:
- vârstnicul singur, fără familie, ce nu se poate autoservi
corespunzător şi în lipsa altor forme de ajutor;
- vârstnicul cu tulburări psihice majore (de tip demenţial
în stadii agravate);
- vârstnicul cu tulburări psihice cu grad mare de
periculozitate socială, agitaţie, agresivitate, stări grave
delirante.
- vârstnicii cu incontinenţă ano-vezicală fără condiţii de
îngrijire în mediul familial (C. Bogdan,1997).
Instituţiile de asistare a vârstnicilor ar trebui să satisfacă clienţilor
lor următoarele categorii de nevoi:
- nevoia de a face un serviciu socialmente necesar
- nevoia de a fi considerat ca parte a comunităţii
- nevoia de a folosi timpul în condiţii cât mai
mulţumitoare
- nevoia de a fi recunoscut ca persoană cu individualitate
distinctă
- nevoia de a-şi manifesta propria personalitate
- nevoia de îngrijire a sănătăţii
- nevoia de stimulare a facultăţilor mintale

64
 - nevoia de servicii spirituale
Asistenţa şi îngrijirile acordate trebuie să stimuleze participarea
psiho-socială a vârstnicilor.
Abuzurile asupra persoanelor vârstnice

Categorii de abuzuri
Abuzul fizic este provocarea intenţionată a durerii fizice şi a
suferinţei psihice sau neacordarea îngrijirilor în cazul unor boli cum
ar fi escarele, echimozele, edemele, luxaţiile, plăgile zdrobite sau
tăiate, precum şi folosirea restricţiilor disciplinare, privarea
intenţionată de serviciile necesare menţinerii sănătăţii fizice sau min-
tale, abuzul sexual, restricţii în libertatea de mişcare, sechestrarea.
Abuzul psihologic include atacul verbal, ameninţarea, provocarea
fricii, izolarea fizică sau emoţională, ironizarea sau ridiculuizarea,
insulta, ostilitatea demonstrată sau rostită.
Abuzul material se referă la folosirea ilegală, neadecvată sau
neautorizată a resurselor materiale ale unui adult pentru beneficii
personale; actul de privare a bătrânului de a folosi resursele
acumulate în perioada de pensionare; furtul banilor sau a proprietăţii
bătrânului; folosirea forţei sau a manipulării pentru obţinerea
bunurilor bătrânului.
Abuzul medical se referă la reţinerea medicaţiei sau a accesoriilor
ajutătoare, cum ar fi: ochelari, proteze, amplificatorul de auz etc.
Alte tipuri de abuz practicate la adresa persoanelor în vârstă apar
sub interpretarea generală de „violare a drepturilor”, care înseamnă
încălcarea drepturilor garantate cetăţenilor prin Constituţie, alte legi,
documente adoptate la nivel naţional şi internaţional. Ca exemplu
putem menţiona deschiderea sau cenzurarea scrisorilor, refuzul
accesului la telefon sau interzicerea accesului vizitatorilor.
Neglijarea, se referă nu numai la neacordarea îngrijirilor necesare
ci şi la durerea fizică provocată de vârstnicul însuşi sau la
incapacitatea acestuia de a avea grijă de satisfacerea nevoilor

65
personale, şi se manifestă în legătură cu persoanele cu debilităţi
fizice sau mintale. Autoneglijarea poate fi încurajată de atitudinea şi
comportamentul celor care ar trebui să acorde îngrijirea.
Caracteristici ale persoanelor vârstnice abuzate
“Portretul robot” al victimei abuzurilor ar putea fi descris în felul
următor: victima este de obicei femeie, trăieşte singură, este în
vârstă de 75 de ani sau mai mult şi are una sau mai multe incapacităţi
fizice sau mentale, este dependentă de familie de la care aşteaptă
satisfacerea nevoilor fundamentale precum şi a celor de dragoste şi
interacţiune socială.
Femeile devin mai des victime decât bărbaţii. Un motiv ar fi acela
că femeile trăiesc de regulă mai mult. Bărbaţii văduvi tind să se
recăsătorească, de obicei cu partenere mai tinere care să-i îngrijească,
astfel încât ei nu devin atât de frecvent dependenţi sau victime ale
abuzurilor. Femeile victime ale abuzului se regăsesc la toate nivelele
socio-economice, atât în mediul urban cât şi în cel rural.
Constatările practicienilor indică, cu titlu de observaţie, că cele
mai multe dintre abuzurile fizice sunt provocate de rude şi de regulă
abuzatorul locuieşte împreună cu persoana abuzată confruntându-se
cu un mare stres. Alcoolismul, adicţia de droguri, probleme maritale,
probleme financiare de lungă durată, toate acestea joacă un rol
important în actul abuzării. Abuzatorul este, de obicei, fiul
victimei şi forma abuzului este cea fizică. Fiica victimei, apare pe
locul doi ca posibilitate de a deveni abuzator, ea folosind asaltul
psihologic şi/sau neglijarea. Abuzator poate fi şi soţul, nepotul sau
nepoata, fratele sau sora, colegul de cameră sau proprietarul
locuinţei.

Motivele abuzurilor
Ca şi în cazul altor forme ale violenţei intrafamiliale nu există o
singură explicaţie pentru abuzarea vârstnicilor. Unul sau o
combinaţie a mai multor factori pot constitui surse ale abuzurilor
asupra vărstnicilor.

66
 1. Violenţa învăţată – copiii învaţă prin observare şi participare că
în familia lor violenţa este un răspuns acceptat la stres. Această
situaţie poate fi întărită prin violenţa TV sau în cea din societate, în
general. Copiii învaţă violenţa în primul rând în familie. Răzbunarea,
nervozitatea acumulată, conştientizarea propriei îmbătrâniri, sunt tot
atâtea surse ale violenţelor la adresa vârstnicilor, care se manifestă ca
răspuns învăţat la frustrare. Această obişnuinţă se transmite de la o
generaţie la alta.
2. Dependenţa progresivă – constituie o altă cauză a vulnerabili-
tăţii vârstnicului la abuz. Unele persoane au tendinţa de a abuza, sau
de a manifesta lipsă de respect faţă de cineva care exprimă slăbiciune
sau este neajutorat. Persoana abuzată aflată în situaţia de dependenţă
sfârşeşte de cele mai multe ori prin "a învăţa neputinţa". Expresia
"neputinţă învăţată" este folosită pentru a explica de ce oamenii
abuzaţi nu sunt capabili să scape de relaţia abuzivă în care se află.
Cercetări de laborator au arătat că animalale electrocutate în repetate
rânduri devin incapabile să fugă, să scape de situaţia care provoacă
durere, chiar dacă au posibilitatea să o facă foarte uşor. Aceasta
demonstrează că motivaţia animalelor (ca şi a oamenilor) de a scăpa
de o situaţie dureroasă sau traumatizantă, descreşte dacă, timp
îndelungat nu au avut nici un fel de control asupra situaţiei. În mod
similar, bătrânii care devin tot mai dependenţi încep să simtă că nu
au nici un fel de control asupra propriei vieţi, nu pot face nimic
pentru a-şi schimba situaţia. După un timp pot chiar să creadă că ei
au provocat această situaţie. Acest lucru îi face să renunţe la a mai
cere ajutor. Mulţi vârstnici consideră casa ca singura alternativă unde
pot locui şi le e frică să fie îndepărtaţi de cei pe care îi iubesc, chiar
dacă sunt abuzaţi de ei.
3. Criza de filiaţiune – o altă ipoteză în explicarea abuzului
bătrânilor este eşecul copilului adult în rezolvarea crizei de filiaţie.
Conform acestei ipoteze este important ca fiecare persoană să treacă
prin faza de revoltă, specifică adolescenţei, fază prin care începe
procesul de emancipare faţă de părinţi. De cele mai multe ori
conflictele şi problemele emoţionale apărute în adolescenţă rămân

67
nerezolvate: copiii pleacă din casa părintească, se căsătoresc şi îşi
vizitează din când în când părinţii. Relaţia pare a fi relativ calmă, cel
puţin atâta timp cât nu apar probleme majore care ar trebui rezolvate
de comun acord. Când copiii ajung în situaţia de a-şi îngriji părinţii,
vechile problemele emoţionale nerezolvate dar şi vechile mecanisme
de apărare îşi fac apariţia şi astfel creşte probabilitatea abuzului.
4. Stresul intern – responsabilitatea de a îngriji o rudă în vârstă şi
dependenţa acesteia pot duce la acumularea stresului în familie. În
societăţile moderne, tendinţa copiilor este de a-şi întemeia familii
nucleare, independente faţă de familiile de origine. Astfel ei nu
participă la îmbătrânirea graduală a părinţilor. Când unul dintre
părinţi moare, lăsând pe celălalt singur şi dependent, o
responsabilitate neaşteptată, adiţională, va apăsa pe umerii copiilor
adulţi. Dintr-o dată aceştia se află în faţa unei schimbări majore,
cursul normal al vieţii de până atunci fiind întrerupt. Faţă de noua
situaţie se simt copleşiţi, devin confuzi au resentimente. Primul pas
spre abuzul potenţial e făcut. O decizie pripită, ca părintele bătrân să
se mute la familia copilului adult, ar putea fi regretată mai târziu.
Incapacitatea crescândă a părintelui, diminuarea resurselor financiare
dar şi a celor emoţionale ale familiei, pierderea intimităţii famliale,
toate acestea pot declanşa în copilul adult sentimente de vinovăţie
dar şi resentimente, care pot fi exprimate sub forma abuzului la
adresa părintelui.
Copiii adulţi sunt numiţi deseori „generaţia sandwich” datorită
poziţiei pe care o ocupă între copiii şi părinţii lor, fiind expuşi în
acest fel unui set întreg de stresuri.
Conştientizarea sindromului „cuibului gol”, încărcarea cu
problema îngrijirii părintelui care a devenit dependent de ei, pe de o
parte, iar pe de altă parte dorinţa adulţilor de vârstă medie de a trăi
liberi, fără povara unui părinte bătrân, sunt tot atâtea posibile surse
de stres care alimentează comportamentul abuziv. Ca eşec în
rezolvarea conflictului, copiii adulţi care îngrijesc vârstnicul pot să-i
supradozeze medicamentele, să-l lege de pat, să-l închidă în încăperi
sau să-l ameninţe. Pentru fiica sau nora unui bătrân, îngrijirea crează

68
o muncă şi oboseală suplimentare. Ei au sentimente de vinovăţie,
nervozitate, frustrare şi resimt o mare oboseală. Toate acestea pot să-
i facă pe oameni să devină nervoşi şi violenţi.
5. Stresul extern –este considerat o sursă majoră care contribuie
la apariţia violenţei. Constatările de teren au arătat că mulţi dintre
abuzatori sunt dependenţi de alcool sau drog, sunt şomeri sau au
probleme medicale de lungă durată, au probleme la locul de muncă,
au cazier, au probleme financiare, juridice, se confruntă cu pierderea
unui membru de familie, sau se confruntă cu divorţul sau separarea.
Oricare dintre aceste evenimente, combinate cu problema unui
părinte aflat în îngrijire, poate duce la frustrări majore.
6. Atitudinea negativă faţă de îmbătrânire
Abuzul vârstnicilor poate fi întărit prin influenţa factorilor de
stereotipie negativă la adresa bătrânilor şi a locului lor în societate.
Societatea modernă, idolatrizează tinereţea şi valorile ei, imaginea
negativă asupra bătrâneţii sporind, prin ea însăşi, probabilitatea
abuzului asupra bătrânilor.
Raportarea abuzurilor
Părinţii, victime ale abuzului, raportează rareori cele întâmplate.
Ruşinea, teama de răzbunare şi gândul că ei au cauzat această
situaţie, (pe care ajung să creadă că o merită), sunt doar câteva dintre
cauze. De multe ori nici nu pot cere ajutorul autorităţilor pentru că
fie, nu au abilitatea fizică necesară fie, sunt “prizonieri” în casă fără
a avea posibilitatea de a discuta cu cineva. Problema majoră
este cum poate fi localizat şi identificat abuzul astfel ca intervenţia să
aibă loc efectiv şi la timp.
Vârstnicii au dreptul de a nu depune plângere împotriva
abuzatorilor şi dacă victima nu cere ajutor, (în majoritatea ţărilor
legislaţia nu permite intrarea în forţă în proprietatea privată), singura
posibilitate de intervenţie este educarea victimelor potenţiale şi a
îngrijitorilor acestora.
Abuzul bătrânilor este o situaţie în care intervenţia este
negociată, nu impusă.

69
 Simptome şi semne ale abuzului
Simptomele care semnalează abuzul sau riscul de abuz sunt
numeroase, dar în principal, există două categorii importante pentru
observaţie: nevoile şi cerinţele vârstnicului pe de o parte şi resursele
familiei.
Mulţi dintre abuzatori au în trecutul lor acte de violenţă, crimă
sau abuz de alcool sau droguri. Dacă acestea sunt prezente la
îngrijitorul bătrînului acesta trebiue să fie un avertisment pentru abuz
sau neglijare potenţială. De asemenea este bine să se culeagă
informaţii despre trecutul copilului adult în a cărui îngrijire se află
vârstnicul: dacă a existat abuzul fizic sau sexual din partea părintelui
probabili-tatea prezenţei abuzului la adresa vârstnicului este mare.
Acest lucru funcţionează în două sensuri:
- în cazul abuzului unui copil raportat autorităţilor, trebuie
observat şi dacă în familie există un părinte bătrân.
Acesta poate fi un semn pentru abuzul potenţial asupra
vârstnicului şi invers,
- dacă a fost raportat cazul de abuz al bătrânului, există
posibilitatea să fie şi un copil abuzat în familie.
Doris Ferguson şi Cornelia Bech au realizat o scală prin care
poate fi identificat riscul de abuz asupra persoanei în vârstă.
Întrebările de mai jos acoperă patru arii care pot indica probabili-
tatea de abuz:
- starea de sănătate a bătrânului
- atitudinea familiei şi a bătrânului asupra îmbătrânirii
- modul de trai al familiei
- problemele financiare ale familiei
(HALF–Health, Attitudes, Lining arangements, Finances)
Sunt trei răspunsuri posibile: dacă răspunsul este pozitiv la mai
multe întrebări, abuzul este prezent şi trebuie luate măsuri pentru
oprirea acestuia.
Răspunsuri
- aproape întotdeauna
- câteodată

70
 - niciodată
Sănătate
1. Dinamica riscului la vârstnic.
a) are condiţia de sănătate slabă
b) este dependent de copilul adult
c) a fost extrem de dependent de soţul sau soţia decedată
d) dă sfaturi, direcţionează pe cel de care este dependent
2. Dinamica abuzului la vârstnic.
a) are răni inexplicabile şi repetate
b) dă semne de deshidratare sau/şi de malnutriţie fără vreun
motiv evident
c) i se dă mâncare, băutură şi/sau medicamente necorespunzătoare
d) arată în mod evident că este neîngrijit
e) este foarte pasiv şi retras
3. Dinamica riscului la îngrijitor.
a) a fost abuzat sau bătut în copilărie
b) are imaginea de sine deficitară
c) are capacităţi limitate de a-şi exprima propriile nevoi
d) este dependent de alcool sau drog
e) este nepregătit din punct de vedere psihologic să facă faţă
dependenţei bătrânului
f) neagă boala părintelui bătrân
4. Dinamica abuzului îngrijitorului
a) arată semne evidente de pierderea controlului sau frica de a
pierde controlul
b) are un trecut contradictoriu
c) a provocat injurii părţii terţe
d) supraevaluează sau subevaluează seriozitatea situaţiei
e) se plânge continuu despre probleme irelevante ce au legătură
cu injuriul produs
Atitudinea asupra îmbătrânirii
a) bătrânul percepe negativ procesul de îmbătrânire
b) copilul adult percepe negativ procesul de îmbătrânire

71
c) copilul adult are atitudine negativă faţă de părintele lui din
cauza îmbătrânirii
d) copilul adult are aşteptări nerealiste de la părintele vârstnic
sau propria persoană
Modul de trai al familiei
a) Bătrânul insistă să se menţină libertatea lui de mişcare cu care
era obişnuit, dar care interferează cu nevoile copilului adult
sau pune în pericol vârstnicul.
b) Dacă bătrânul nu-i permite copilului adult să aibă intimitate
c) Dacă copilul adult este izolat din punct de vedere social
d) Dacă copilul adult nu are posibilitatea să-şi descarce
nervozitatea acumulată
e) Dacă bătrânul este izolat din punct de vedere social
f) Dacă bătrânul nu are posibilitatea să-şi descarce nervozitatea
acumulată
Problemele financiare ale familiei
a) Dacă bătrânul oferă bani pentru a controla pe ceilalţi, mai ales
copiii adulţi
b) Dacă bătrânul refuză să ceară ajutor financiar
c) Dacă economiile bătrânului au fost epuizate
d) Dacă copilul adult este nepregătit financiar să facă faţă
nevoilor bătrânului care este dependent de el.

72
 PROCESUL MORŢII

Conceptul de "moarte"
Conceptul de "moarte" se referă la fiinţe vii, la fel ca şi conceptul
"viaţă", deoarece aceste două fenomene se presupun reciproc.
În Dicţionarul Explicativ al Limbii Române găsim următoarea
definiţie a morţii: “încetarea vieţii: oprirea tuturor funcţiilor vitale,
sfărşitul vieţii, răposare, deces (în limba latină = mors, mortis.” La
rândul său "viaţa" este definită ca “faptul de a fi viu, stare a ceea ce
este viu. Ansamblul fenomenelor biologice ( creşterea, metabolismul,
reproducerea) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale
de la naştere până la moarte". În accepţiune filosofică materialistă,
viaţa este o formă de mişcare a materiei, în timp ce moartea constă în
oprirea funcţiilor vitale, în urma căreia structura organismului se
degradează.
Disciplina care se ocupă de studierea naturii morţii şi a cauzelor
morţii se numeşte tanatologie (în greacă: thanatos = moarte, logos =
ştiinţă), iar un segment al acestei discipline îl constituie Tanato-
psihologia, care se ocupă cu aspectule psihologice ale morţii, cum ar
fi: atitudinile în faţa morţii, teama de moarte, conştiinţa în agonie şi
în clipa morţii ( moarte clinică), terapii adecvate acestei situaţii.

Stări şi criterii ale morţii

Moartea clinică este o stare reversibilă, şi în cazul în care nu
durează mai mult de patru minute, organismul poate fi readus la viaţă
prin reanimare sau resuscitare. Dacă creierul rămâne fără oxigen mai
mult de patru minute, neuronii se deteriorează într-o măsură atât de
mare, încât conştienţa nu poate fi recăpătată.
Criteriile morţii clinice sunt următoarele:
absenţa pulsului periferic, absenţa funcţionării inimii; absenţa
respiraţiei; lipsa reflexului cornean; “cianoza”, adică culoarea

73
albăstruie a unor părţi ale corpului datorate lipsei de oxigen în sânge,
care poate fi observată mai ales pe buze şi unghii.
Moartea clinică se mai numeşte şi “agonie”, şi ea poate să
preceadă moartea biologică.
Moartea biologică
Un criteriu absolut al morţii biologice este sistarea ireversibilă a
funcţionării neuronilor, după care urmează degradarea continuă a
celorlalte ţesuturi din organism.”Semnele" vizibile ale morţii bio-
logice sunt: rigiditatea, petele cadaverice şi procesele de putrefacţie.
Tehniciile medicale moderne permit ca prin metode artificiale,
funcţiile vitale să fie menţinute mult peste posibilităţile naturale ale
organismului. Aceasta a condus la necesitatea de a stabili criterii noi
pentru moartea definitivă. Prin urmare semnele morţii au devenit:
absenţa funcţionării trunchiului cerebral determinat prin electroence-
falogramă (E.E.G.), încetarea ireversibilă a respiraţiei, absenţa
reflexelor, prăbuşirea la zero a tensiunii arteriale, absenţa tonusului
muscular. În cazul oamenilor în vârstă moartea se numeşte “stadiu
terminal”, care de obicei începe cu o degradare generală sau o boală
a organismului.
O altă stare a morţii este moartea psihologică, definită prin
disoluţia conştiinţei de sine, a comportamentului, şi a relaţiilor
sociale. În timpul stadiului terminal psihologic, dispare treptat starea
de rigiditate datorită dezintegrării funcţiilor senzoriale şi cognitive.
Această fază poate fi însoţită de deliruri vizuale şi gânduri onirice.
Moartea socială cuprinde înregistrarea morţii, înmormântarea,
rezolvarea schimbărilor sociale, ritualuri funerare, comemorări.

Stadiile morţii
Elisabeth Kubler-Ross, psihiatră americană, prezintă cele cinci
tipuri de reacţii psihice traversate de bolnavii aflaţi în stadiul
terminal. Acestea au fost stabilite în urma unor interviuri luate
pacienţilor care sufereau de o boală incurabilă.Cele cinci stadii sunt
următoarele: negarea, mânia, tocmeala, depresia, acceptarea.
Negarea
Bolnavul refuză să accepte realitatea. Negarea realităţii este un
mecanism de autoapărare: negând realitatea bolnavul se apără în fapt

74
de alte informaţii şi câştigă timp pentru a-şi mobiliza resursele.
Propoziţia cheie a negării este de obicei: ”Nu poate fi adevărat!”.
Bolnavul se comportă de parcă ar fi vorba de o neînţelegere. În
această fază el nu este încă pregătit să înfrunte realitatea.
Mânia
După ce află mai multe despre natura bolii sale, bolnavul nu mai
poate să nege că situaţia este într-adevăr gravă şi atunci
comportamentul i se schimbă în mânie şi reproşuri. Întrebarea
fundamentală în această fază: “De ce tocmai cu mine se întâmplă
toate acestea?!” Ca răspuns la propria întrebare le reproşează
medicilor că nu au pus din timp diagnosticul, că nu l-au tratat cum
trebuie. Această perioadă este foarte grea atât pentru bolnav cât şi
pentru cei din jurul lui. E bine de ştiut, că prin comportamentul lui
agresiv, bolnavul nu încearcă decât să atragă atenţia celor din jur, să
nu rămână singur cu durerea sa. În această fază este de ajutor să stăm
cât se poate de mult în preajma bolnavului, să îi ascultăm
problemele, să îl acceptăm chiar şi în starea în care se află, iar astfel
să îl ajutăm să-şi accepte propriile trăiri.
Tocmeala
Bolnavul are nevoie de timp pentru a-şi putea înfrunta boala. În
această fază se gândeşte, că probabil există un motiv bine întemeiat,
pentru faptul că el trebuie să moară. Astfel, începe să caute acest
motiv în viaţa sa şi conştiinţa îl mustră pentru lucrurile, pe care nu
le-a evitat (ex: "nu trebuia să fumez aşa mult"). Încearcă să facă o
înţelegere cu Dumnezeu, în sensul că “de acuma se va schimba în
totalitate” şi într-adevăr devine mai cooperant, mai docil. Aceasta
este şi perioada, când bolnavul îşi trece în revistă viaţa şi simte
nevoia de-a împărtăşi cu cineva amintirile şi să vorbească despre
păcatele sale.
Depresia
Deoarece nu vede perspective noi în ceea ce priveşte viitorul şi îşi
pierde orice speranţă de a se vindeca, bolnavul devine anxios, starea
lui psihică se degradează, nu-şi mai poate îndeplini sarcinile zilnice
şi devine tot mai dependent de cei din jur. Începe să se învinuiască
pentru propria moarte şi uneori apare tendinţa de suicid.

75
 Acceptarea
Ultimul stadiu este cel al acceptării. Bolnavul este într-o stare
fizică şi psihică degradată se gândeşte tot mai des la moartea care se
aproprie.Vorbeşte şi mănâncă foarte puţin. Evenimentele zilnice nu-i
mai trezesc interesul, se simte obosit şi slăbit, doarme mult şi în
timpul zilei. În această fază bolnavul necesită mai puţină îngrijire şi
mai multă linişte. În această perioadă locul comunicării verbale este
preluat de metacomunicare: prezenţa tăcută, mângâierea mâinii sau a
frunţii bolnavului spun mai multe decât cuvintele. Bolnavii acceptă
gândul morţii, unii o şi aşteaptă pregătiţi. Un semn că moartea se
apropie o constituie aşa numita ”viziune pe patul de moarte” când
muribundul îşi "vede" rudele moarte anterior.
Conform observaţiilor lui Poloz Alaine, în ultimele zile ale vieţii
muribundul retrăieşte experienţele trecute: începe să creadă că se va
însănătoşi, speră, apoi devine disperat, ca pe urmă să ajungă la
acceptarea definitivă a morţii.

76
 PERSPECTIVE SUBIECTIVE

Bătrâneţea ca stare de spirit şi interacţune

În cele ce urmează va fi vorba de o deconstruire teoretică ce are
ca scop înţelegerea bătrâneţii altfel decât suntem tentaţi să o facem
în mod obişnuit. Ne place sau nu, bătrâneţea este o evidenţă, prezentă
şi vizibilă pretutindeni şi este lipsit de sens să ne facem că nu o
vedem şi să o ignorăm. Dimpotrivă, s-ar putea să devină profitabil
să-i cunoaştem logica, componentele, condiţiile de „funcţionare” şi
limitele. Să vedem cu ce preţ se constituie, căci contrar accepţiunilor
curente s-ar putea să descoperim că nu este un „dat” ci un rezultat,
un proces, deci o construcţie istorică. Şi la fel de bine, această
imagine construită a bătrâneţii s-ar putea să fie eronată şi deci să
apară posibilitatea de a o înlocui cu o alta mai reală şi poate mai
puţin dramatică.
Bătrâneţea nu înseamnă neapărat o anumită vârstă, stare fizică,
capacitate sau incapacitate intelectuală, o anumită dispoziţie spre
înţelepciune, sau dimptrivă o anumită dispoziţie spre închiderea în
sine sau dogmatism. Dacă ar fi aşa bătrâneţea, s-ar putea spune, că se
instalează la unii foarte devreme.
Printr-o formulă destul de obişnuită se afirmă că bătrâneţea este o
stare de spirit. Această expresie ar vrea să sugereze că bătrâneţea
depinde de imaginea pe care omul şi-o face despre sine, despre alţii,
despre lume, sau că bătrâneţea depinde de felul în care omul îşi
„simte” corpul, diversele facultăţi intelectuale, idealurile, fantasmele
care-l animă, ceea ce îl face să se suporte (sau nu) pe sine şi pe alţii.
Pe scurt, se poate identifica în această expresie, „stare de spirit”,
referinţa implicită la o forţă dinamizatoare şi anume dorinţa.
Paradoxal însă, această „forţă” nu are nici un fel de limite: nici
cronologice, nici biologice, economice sau sociale. Chiar şi
îndeplinită dorinţa nu se stinge cu adevărat niciodată, ci renaşte

77
mereu, neîncetat: de la trei ani până la moarte dorinţa nu-l părăseşte
pe om şi dacă aşa stau lucrurile ar însemna că „starea de spirit”,
„dorinţa” nu au nimic de a face cu bătrâneţea.
Pentru ca bătrâneţea să survină este necesară recunoaşterea sa de
către subiect, asentimentul său activ sau pasiv şi resemnarea. Aşadar
nu este suficientă vârsta cronologică pentru a declara bătrâneţea:
trebuie “să vrei să intri în ea” adică, să simţi că nu mai doreşti nimic
altceva. Ceea ce seamănă puţin cu toxicomania: adicţia
condiţionează dependenţa. O primă „condiţie” a instalării bătrâneţei
ar fi deci dorinţa de a fi bătrân. Condiţie destul de formală însă,
deoarece dorinţa cuiva poate foarte bine să se înscrie într-un registru
negativ: nerecunoaşterea transformărilor semnificative ale propriilor
facultăţi fizice şi psihice, încăpăţânarea de a rămâne tânăr, împotriva
tuturor evidenţelor. Expresii familiare descriu această situaţie:
„bătrâni frumoşi”, „bătrâni perverşi” (cei care nu vor să renunţe, ci
„vor să mai profite cât pot”).
Chiar şi aşa stând lucrurile, deci chiar dacă subiectul nu doreşte să
se „instaleze” în bătrâneţe, „privirile exterioare” îl împing totuşi spre
ea: fapte concrete şi vizibile îi sunt reamintite (cu cinism!) dacă
cumva are tendinţa de a le escamota. Privirea exterioară are aşadar
efectul unei chemări la ordine.
Realitatea pe care privirea exterioară o impune nu este identică cu
cea sesizată spontan de subiect. Privirea exterioară nu inventează dar
ea denumeşte şi semnifică. Este aşadar vorba de realitatea trăită de
anturaj, definită de experţi, comercializată de industrie şi tratată de
servicii specializate. Toţi aceştia se cred autorizaţi să marcheze
situaţia specifică a subiectului „bătrân”.
Admisă sau nu de subiect, bătrâneţea îi este impusă de privirea
exterioară (interacţiunea cu aceasta). Este vorba de un fel de
interpelare a bătrâneţii care constă în:
procesul discursiv şi instituţional care vizează o adecvare cât mai
deplină între, pe de o parte un subiect real şi concret care are o
anumită vârstă, un mod de viaţă, probleme şi dificultăţi dar şi forţe şi

78
capacităţi reale, iar pe de altă parte un ansamblu de reprezentări,
definiţii şi dispozitive, în funcţie de care subiectul este perceput,
tratat. Această interpelare conferă “realitate” persoanelor aflate în
tranziţie către bătrâneţe.
Alături de dorinţă, interpelarea devine a doua dimensiune
esenţială a bătrâneţei. Astfel începe pentru fiecare arheologia
bătrâneţei. Sunt ca două umbre ce-l însoţesc. Ele constituie doar
condiţiile necesare, nu şi suficiente ale înscrierii subiectului în
situaţia de bătrân. Ele se articulează cu alte repere sau configuraţii:
condiţii structurale, diferite raporturi sociale, condiţii tehnologice,
denumiri teoretice şi practice.
Iată aşadar o reprezentare a bătrâneţii fundamentată pe cuplul:
invarianta biologică – variaţiile istorice. Având rădăcini biologice,
bătrâneţea este în acelaşi timp şi discursul prin care ea este
semnificată cultural deci este şi o construcţie cultural-istorică.

Bătrâneţea sau drumul spre sine

Pentru a putea parcurge drumul spre sine poate n-ar fi lipsit de
interes să reflectăm asupra relativităţii conceptelor de dependenţă,
autonomie, independenţă, singurătate.
Dependenţa se instituie în cadrul unei relaţii triadice în raport cu
un obiect, un drog, o persoană, o credinţă, o ideologie:
1. dependentul (cel care manifestă o trebuinţă, o lipsă)
2. furnizorul (ceea ce răspunde trebuinţei)
3. obiectul furnizor ( rezultatul interacţiunii dintre dependent şi
furnizor)
(Ex.: 1. toxicomanul, 2. drogul, 3. iluzia/ imaginea)
Toate persoanele sunt prinse într-o reţea de dependenţe, putând
spune, la limită, că persoane independente nici nu există! Relaţiile de
dependenţă sunt, cel mai adesea, reciproce, în sensul că, în una şi
aceeaşi relaţie, o persoană poate fi în acelaşi timp şi dependentă şi
furnizoare: "eu" sunt dependent de afecţiunea cuiva, dar la rându-i şi
ea este dependentă de afecţiunea mea. În alte relaţii însă, "eu" nu
sunt decât dependent sau furnizor. Astfel se ţese o reţea de multiple
dependenţe care constituie însăşi textura şi suportul viaţii. Corelând

79
noţiunea de dependenţă, astfel înţeleasă, cu bătrâneţea ajungem la un
paradox: la bătrâneţe omul nu devine dependent ci îşi pierde
dependenţele şi la limită chiar autonomia, pentru că, în mod firesc,
autonomia constă în capacitatea de a decide şi controla
relaţiile/dependenţele, ceea ce nu vrea să însemne că "sunt cu atât
sunt mai autonom cu cât sunt mai dependent" (!) ci, subliniem faptul
că autonomia este un concept relaţional şi relativ. Din amalgamul
dependenţelor omul îşi creează propria autonomie printr-un sistem de
schimburi şi reciprocităţi care configurează o anumită solidaritate.
Ceea ce caracterizează dependenţele la bătrâneţe, este faptul că în
sistemul actual de valori, fondat pe eficienţă şi competiţie, bătrânul
nu mai are ce oferi în schimbul ajutorului pe care adesea îl primeşte
(în afară poate de bani, dacă îi are). Adevărata dramă a bătrânului
este faptul că dependenţele se destramă rând pe rând. Asistarea unei
persoane în vârstă nu înseamnă a te ocupa de dependenţele ei ca de
fatalităţi ci de a o ajuta să-şi dezvolte autonomia. Din această
perspectivă, asistarea vârstnicilor înseamnă să-i ajuţi să-şi refacă
legăturile, dependenţele şi nu să faci ceva în locul lor.
Pe de altă parte, este adevărat că la bătrâneţe devine din ce în ce
mai greu să determini înfiriparea de noi legături, în schimb, se poate
interveni pentru orientarea persoanei vârstnice înspre "altceva" şi
"altfel" decât dictau obişnuinţele. Rolurile şi funcţiile sociale
susţineau şi constituiau legăturile vârstnicului cu mediul, ceea ce
însemna orientarea vieţii spre exterior, spre ceilalţi (fie şi pentru a
lupta cu ei). De vreme ce odată cu pensionarea nu se întrerupe
întreaga istorie a fiinţei umane, înseamnă că dinamica personală
există şi trebuie orientată de o altă manieră: să utilizeze în prezent
acumulările experienţei din trecut spre profitul unui proiect de viitor,
iar acest viitor să se proiecteze nu spre exterior ci spre interior, şi
spre alte valori. Ajutorul ar putea însemna, în acest context,
pregătirea pentru singurătate – o mare temă a bătrâneţii:
- regăsirea propriului ritm, a tempoului interior care să
permită o dezvoltare ce, uneori se poate revărsa şi asupra
celorlalţi;

80
 - ruperea cu valorile ce nu-i mai sunt proprii: educarea
vârstnicilor pentru a nu mai vrea să imite tinerii: să fie la
fel de activi şi rapizi ca aceştia;
- intrarea în vârsta a treia ar putea să însemne recâştigarea
libertăţii;
- motivarea vârstnicilor să conceapă bătrâneţea nu ca pe o
absenţă a relaţiilor ci ca pe un alt mod de a relaţiona cu
sine şi cu alte valori (încă nerecunoscute).
Pentru a-şi trăi vârsta în plenitudinea ei, persoana vârstnică
trebuie să intre în relaţie cu miezul cel mai intim al sinelui, cel care
nu a fost niciodată cunoscut de alţii şi poate nici de ea însăşi. Ceea ce
altădată investea în roluri şi funcţii sociale exterioare, poate investi
acum, în sine însuşi. Energiile astfel reorientate pot fi sursa unei
renaşteri, devenind esenţial pentru persoana în vârstă să nu se mai
perceapă prin privirile celorlalti (care pot fidistrug[toare) ci prin
propria-i interioritate.
Singurătatea, care marchează bătrâneţea ca simbol social al
pierderii – poate deveni sursa unei bogăţii interioare şi a ...ultimei
renaşteri.
De-a lungul timpului singurătatea era căutată şi folosită ca tehnică
de meditaţie şi contemplare şi deci sursă a bogăţiei spirituale.
Înţelegerea singurătăţii poate fi potenţată de corelarea acestui
concept cu cel de narcisism: Literatura psihanalitică vorbeşte de două
momente ale narcisismului:
- cel primar – investirea întregului libido asupra lui însuşi
(a sugarului) în simbioză cu mama sa;
- cel secundar – când copilul devine conştient de propria
alteritate şi începe să se iubească pe sine (cum o iubea pe
mama sa).
Ieşirea parţială din narcisism are loc prin relaţii cu alţii. Una din
dramele singurătăţii este că nu mai poţi investi în alţii pentru că ei nu
mai există. Aşadar, calea reântoarcerii la narcisism e deschisă şi ar fi
vorba de un narcisism terţiar (urmrle acestui narcisism se pot observa
în preocuparea vârstnicilor pentru propria boală, în neliniştile vis-a-
vis de propria persoană).

81
 În realitate noi ne naştem de mai multe ori în cursul unei vieţi:
prima dată – venirea pe lume
a doua oară – în societate – "în oglindă"
a treia oară – în sine – la vârsta a treia
Acestei a treia naşteri i se asociază singurătatea esenţială pe care
toată viaţa am ignorat-o, am refuzat-o şi am negat-o. Dar, de fapt, a
te vedea prin ochii altcuiva, înseamnă a te vedea printr-o succesiune
de imagini exterioare şi a te ignora pe tine însuţi. S-ar putea spune că
cea de-"a treia naştere" are semnificaţia asumării dependenţei doar
de sine însuşi.
În mod paradoxal narcisismul are nevoie de alţii: de exemplu,
stima de sine se alimentează cu judecăţile pozitive ale altora: părinţi,
profesori, iubiţi, colegi. Pentru bătrâneţe, problema ar fi cum, cu ce
să-ţi alimentezi narcisismul în singurătate. Este marea dificultate a
bătrânilor depresivi, care nu mai găsesc nici în alţii nici în ei înşişi
raţiunea de a exista. Bătrâneţea se dezvoltă tocmai într-un context
depresiv, fundamentat tocmai pe pierderea imaginilor valorizatoare
ale sinelui: trecutul cu imaginile sale pozitive nu mai există, viitorul
este limitat şi tragic, deci trebuie trăit prezentul. A fost pierdută o
parte a identităţii, cea construită în relaţie cu anturajul. Ce mai poate
rămâne, care mai poate fi miza vieţii? Un răspuns posibil este acela
de a fi, în sfârşit, tu însuţi, de a nu muri străin de tine însuţi.
Odată cu bătrâneţea fiecare intră într-un dialog cu sine însuşi,
impus mai mult sau mai puţin conştient. Devii propriul obiect de
studiu, de analiză şi de descoperiri.
Analiza singurătăţii arată că mulţi dintre aceia care nu o suportă
suferă de un reviriment al angoasei de separare care îl însoţeşte pe
om încă de la naştere. Înaintarea în vârstă nu poate decât să
alimenteze această angoasă de vreme ce ea este o succesiune de
„separări”: nu numai de alte fiinţe ci de propriile justificări, forţe,
frumuseţe, prestigiu etc. ultima fiind despărţirea de sine. Angoasa de
separare nu este decât o pregătire pentru singurătate, fiecare pierdere
reamintindu-ne caracterul efemer al tuturor relaţiilor. Pentru
fiecare singurătatea înseamnă conştientizarea unicităţii proprii şi a

82
celorlalţi şi de vreme ce suntem unici suntem şi destinaţi singurătăţii.
Cu toate acestea, a îmbătrâni înseamnă: a trăi fără putere, într-un ritm
încetinit, a trăi, nu cu frumuseţea ci cu chipul şi corpul deformate, a
trăi, nu cu ai tăi ci în singurătate. Şi atunci cum să trăieşti fără să fii
disperat? Unde să găseşti bogăţia, resursele? Răspunsul nu poate fi
decât unul singur: în tine însuţi, în tot ce ai acumulat de-a lungul
anilor.
Pentru a cuceri libertatea interioară, vârstnicul trebuie să fie
într-un permanent dialog cu sine însuşi. Este singura sa şansă de a
rearticula şi resemnifica întreaga viaţă, până la capăt. Vechea
identitate socială trebuie depăşită pentru a o identifica defini şi pe
cea personală. Adesea ea nu a fost decât o mască în spatele căreia
omul se făcea că există. Bătrâneţea te pune în faţa unui necunoscut
care era în tine însuţi: ea te obligă să-ţi priveşti idealurile, moralitatea
cu toate straniile ei nelinişti. Bătrâneţea înseamnă reînnoire, privirea
realităţii aşa cum este, fără iluzii.
O viziune pozitivă asupra bătrâneţei nu înseamnă nici a nega că
bătrânul e bătrân nici a-l prezenta de parcă ar fi tânăr ci înfruntând şi
depăşind atât iluziile cât şi deziluziile.

Dimensiunea etică în înţelegerea problematici vârstei a treia

Anii 60 au deschis, pe plan mondial, era reflecţiilor asupra
bătrâneţii prin raportul Laroque – în cadrul Comisiei de studii pentru
problemele bătrâneţii, Paris 1960. Acest raport atrăgea atenţia asupra
unei contradicţii fundamentale: pe de o parte necesitatea de a adapta
condiţiile de mediu şi existenţă la starea fizică şi psihică a
persoanelor în vârstă, pe de altă parte menţinerea lor în societate,
excluzând orice segregare.
În ciuda acestui avertisment s-a ajuns să se vorbească astăzi
despre vârstnici ca despre un grup omogen (nevoile bătrânilor,
condiţiile de viaţă ale bătrânilor, resursele bătrânilor etc.).
În sintagma „persoană în vârstă” sau „persoană bătrână” accentul
cade de cele mai multe ori pe „în vârstă”, sau „bătrână” şi mai puţin
pe “persoană”. În ciuda argumentărilor unor grupuri de sociologi

83
care au demonstrat că vârsta, nu poate fi, în nici un caz, corelată cu o
realitate socială omogenă, populaţia vârstnică este asimilată unui
grup de risc, având probleme identice: problemele vârstei a treia (de
exemplu: pornind de la 60 sau 65 ani – referinţa demografică clasică
– ne aflăm în faţa unei heterogenităţi evidente: bărbaţi şi femei,
celibatari şi căsătoriţi, văduvi, divorţaţi, oameni cu profesiuni şi
activităţi diferite, cu educaţie şi cultură diferite, având zone
rezidenţiale şi locuinţe diferite, chiar şi stări de sănătate diferite).
Pornind de la fenomenele deja amintite, (creşterea speranţei de
viaţă, îmbătrânirea populaţiei) medicina a operat în câmpul bătrâneţii
o dublă deplasare:
1) deoarece adeseori bătrâneţea este însoţită de diferite
incapacităţi, medicina a confundat bătrâneţea cu boala;
2) bătrâneţea a devenit obiectul cunoaşterii ştiinţifice – geriatria şi
gerontologia – şi inevitabilul s-a produs desubiectivizarea acesteia (a
bătrâneţii), în favoarea unui statut obligatoriu de bolnav sau asistat.
Astfel bătrâneţea a primit, în mod fundamental, o conotaţie
negativă.
Medicalizarea bătrâneţei a primit încă un accent prin clasificarea
internaţională a maladiilor realizată în 1973 de Philip Wood care a
propus următoarea schemă:
Boală  Deficienţă  Incapacitate  Handicap
(nivel psihologic) (nivel funcţional) (nivel social)
Acesta este un model de cauzalitate lineară care conduce de la
medical la social. Definiţia dată handicapului precizează că acesta
reprezintă prejudiciul ce decurge din deficienţă sau incapacitate şi
care limitează sau interzice îndeplinirea unui rol considerat normal,
ţinând cont de vârstă, sex şi factorii socio-culturali. Această definiţie
sugerează că aspectul medical este dominant în raport cu aspectul
funcţional, care la rândul său este dominant în raport cu aspectul
social.
Dintr-o altă perspectivă (sociologică), câmpul social este autonom
şi acţionează în permanenţă asupra celor patru nivele definite de
Wood. Consecinţa adoptării de către Organizaţia Mondială a

84
Sănătăţii a modelului Wood a fost medicalizarea câmpului social şi
potenţarea perceperii persoanelor în vârstă ca “obiect medical” şi a
bătrâneţii ca maladie cronică. Impactul concret, practic al acestor
considerente este vizibil mai ales în obiectivarea trebuinţelor
(nevoilor): decretat “dependent”, bătrânul este inclus în concepte,
moduri de viaţă, tehnici de securitate, în mare parte produse ale
ideologiei medicale. Rezultatul medicalizării excesive este de cele
mai multe ori plasamentul, instituţonalizarea (închiderea!?), adică
viaţa asisistată, lipsită de risc. Dar, la limită, atunci când nu mai
există nici un risc, nu mai există nici viaţă, nu mai există "subiect"
ci doar "obiect"!
Din punct de vedere etic se pune problema dacă bătrânul mai are
dreptul, să-şi trăiască vârstă asumându-şi anumite riscuri, adică
autonom. Sistemul social are vis--vis de bătrâneţe o atitudine mo-
rală: subiectul trebuie să se conformeze rigorilor unei legi morale
preexistente (acesta este “binele” ce i se cuvine) şi să beneficieze de
avantajele ce-i sunt destinate.
Faţă de aceasta, unii autori susţin că ar fi necesară o atitudine
etică: “subiectul etic” nu se constituie prin raportare la legile care îi
sunt destinate, ci este un subiect istoric. Subiectul istoric nu este un
“subiect în sine” care precede condiţiile istorice ci unul care se
constituie în diverse condiţii.
Aşadar, pornind de la o atitudine morală (şi nu etică – care lasă
spaţiu istoricităţii personale), societatea, prin intermediul celor care
o conduc, a stabilit un ansamblu de norme de conduită faţă de
vârstnic, considerate ca imperative şi impuse prin lege, pentru ca
apoi să fie şi instituţionalizate. Atitudinea morală, legiferată, impune
soluţii “rezonabile” şi moduri – “reţete” – de viaţă. Astfel conside-
raţi, bătrânii nu mai au statut social (profesie, apartenenţă politică,
etnică etc.) ci devin obiect al acţiunii medicale şi sociale. Acelaşi
mod de argumentare, dar prezentat în manieră inversă conduce la
concluzia că cei care au un statut social nu sunt consideraţi bătrâni
(preşedinţii de state, oamenii politici, artiştii etc.).

85
 Michel Foucault (Droit du mort et pouvoir sur la vie, în La
volonte de savoir, Paris Gallimard 1976 p. 179) descrie consecinţele
unui astfel de comportament social în termeni mult mai tari: “Până
şi moartea va ajunge să se supună unei puteri, se va conforma
cerinţelor ei". Vom intra în ceea ce Foucault numeşte "era bio-
puterii": o societate “normatoare” este efectul istoric al unei
tehnologii a puterii centrată pe controlul vieţii. Faptul de a trăi, viaţa
însăşi încetează de a mai fi, în aceste condiţii misterul, care
navighează între hazard şi fatalitatea morţii. El devine, în bună parte,
obiectul controlului ştiinţific şi al intervenţiei puterii.
Şocant la prima vedere, punctul de vedere exprimat de Michel
Foucault nu e chiar atât de departe de realitatea imediată: pare destul
de evident faptul “că normarea” (în sensul de reglare prin normă,
reglementare) şi medicalizarea modurilor de viaţă reprezintă deja o
formă de manifestare a puterii (bio-puterii). Această putere este deci
una din sursele constituirii bătrânului ca obiect, şi totodată una din
formele (noi!) ale raporturilor de forţă care s-au manifestat
întotdeauna în plan social, indiferent de vârste. Pierre Bourdieu în
„La jeunesse n’est q’un mort” sublinia că graniţa dintre tinereţe şi
bătrâneţe nu este altceva decât o chestiune de luptă, în toate
societăţile sau altfel spus că vârsta este un dat biologic manipulat
social şi manipulabil.
Întrebarea ar fi, de ce societatea în ansamblul ei, este interesată să
exercite asupra bătrânilor (asupra celor lipsiţi de statut social), un
atare control. S-ar părea că toate tehnicile puse în joc pentru
reglementarea vieţii vârstnicilor, nu au alt scop decât acela de a ţine
la distanţă bătrânul, pentru că el este purtătorul unui adevăr pe care
nu-l suportăm. Tehnica aduce cu sine comoditate, este protectoare şi
permite, ca prin reificarea bătrânilor, să se îndepărteze pericolul
contaminării cu bătrâneţe (se zice că bătrâneţea este molipsitoare!).
Este aşadar o reacţie de apărare împotriva propriei îmbătrâniri! Care
ar putea fi explicarea acestei reacţii?
Dacă admitem, că subiectul uman nu este nici pură interioritate,
nici pură exterioritate şi că el se menţine la limita dintre ele, într-un

86
raport care este totodată de includere şi excludere, în care eul
“găseşte” sau “inventează”, tocmai la nivelul aceastei limite se
deschide problema etică: teama de bătrâneţe conduce toate eforturile
societăţii spre transformarea subiectului în obiect pentru a putea fi
menţinut în exterior ca negare a bătrâneţii şi morţii, ca nu cumva
interiorul (eul) cu tot tragismul său să scape şi să ne contamineze.
Ceea ce pretinde a fi o grijă pentru altul nu este decât propria frică în
travesti: frica metamorfozată în grija pentru celălalt. Este o explicaţie
freudiană: atitudinea noastră inconştientă faţă de moarte, adică
gândul morţii reprimat cu grijă, departe de a fi o performanţă este un
regres, o fugă şi nu un adevăr asumat.

87
88
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Aries, Philippe, (1996), Omul în faţa morţii, Editura Meridiane
Atchley, Robert, (1997), Social Forces and Aging: an Introduction to social
gerontology, Wadsworth Publishing Co., USA

Bălăceanu-Stolnici, C., (1998), Geriatrie practică, Ed. Medicală Amaltea,

Bucureşti
Balaci, Marin, (1996), Îmbătrânirea demografică în România, în Revista
“Economistul” nr. 827-23/24
Billing, Nathan, (1993), Growing Older and Wiser
Bogdan, Constantin, (1990), Societatea şi problemele îmbătrânirii
populaţiei, Editura Junimea
Bogdan, Constantin, (1992), Elemente de geriatrie practică, Editura
medicală
Bogdan, Constantin, (1997), Geriatrie, Editura medicală
Dănăilă, Leon, (1996), Boala Alzheimer, Ed. Militară, Bucureşti
Delperee, Nicole,(1995), Protecţia drepturilor şi libertăţilor persoanelor
vârstnice, Institutul român pentru drepturile omului
Demetrescu, Radu, (1994), Drepturile omului la vârsta a treia, Institutul
român pentru drepturile omului
Dohrenwend, B.S.,& Krasnoff, L., (1978), Journal of Health and Social
Behavior
Dumitru, Mircea, (1982), Geriatrie, Editura medicală
.
Finkelstein, Alexandru, (1938), Eutanasia, Tipografia Albert
Foucault, Michel, (1976), Droit du mort et pouvoir sur la vie în La volonte
de savoir, Gallimard, Paris
Gommero A., Ph.van den Bosch de Aguilar, (1992), Pour une vieillesse
autonome
Gusic, Vladimir, Iuliu, (1984), Psihologia vârstelor şi lupta împotriva
bătrîneţii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică
Hooyman R.,Nancy, Kiyar H., Asuman, (1993), Social Gerontology,
University of Chicago

89
Kohlberg,L. & Candee, D., (1984), Morality,Moral Behavior and Moral
Devlopment, Wilei, Ed.
Krupman S., David, (1990), Behavioral Problems in Dementia Patients,
Geriatrics. Practical Approach to Managing
Kubller-Ross, Elisabeth, (1992), On Death and Dying, Ed. Tavistock-
Routledge
Marshal, Mary, (1993), Asistenţa socială pentru bătrâni,Editura Alternative
Rybash, J. M., Roodin, P. A., Hoyer, W. J., (1995), Adult Development and
Aging Brown & BenchMark Publishers Chicago

Săhleanu, Victor, (1971), Omul şi îmbătrânirea, Editura Enciclopedică

română
Şestov, Lev, (1993), Revelaţiile morţii, Institutul European
Smith, R. Carole, (1993), Social Work with Dying and Bereaved, Ed. Mc
Millan
Szekely, S., Attila, (1998), Moartea ca problemă a psihologiei, Editura
Custos, Tg-Mureş
Schiopu, Ursula; Verza, Emil, (1981) – Psihologia varstelor, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

www.bc.edu/crr
Gordon L. Clark, Alicia H. Munnell and J. Michael Orszag, (2006),
The Oxford Handbook of Pension and Retirement Income,
http://www.oup.com/us/catalog/general/?
view=usa&ci=9780199272464
Gordon L. Clark, (2003), European Pensions and Global Finance,
http://www.oup.com/us/catalog/general/subject/Finance/Corporate/Int
ernational/?view=usa&ci=9780199253630
Jean-Claude Reinhardt,2000, Psycho-gérontologie, Ed.L'Esprit du
temps, http://scdopac.univ-lyon2.fr/loris/jsp/system/win_main.jsp
Bernard Hervy, 2003, Propsitions pour le développement de la vie
sociale des personnes âgées : Rapport de la mission ""Vie sociale
des personnes âgées", Ed.ENSP http://scdopac.univ-
lyon2.fr/loris/jsp/system/win_main.jsp
Georges Golbérine, Anne-Marie Raphaêl, Stéphane Raphaêl,
(2004), Les vieux, ennemi public, Hachette Littérature, Paris,
http://scdopac.univ-lyon2.fr/loris/jsp/system/win_main.jsp

90