Sunteți pe pagina 1din 31

Capitolul VII

NORME DE CALCUL PENTRU ELEMENTELE DIN


BETON, BETON ARMAT ŞI BETON PRECOMPRIMAT

7.1. Evoluţia normelor de calcul

Betonul a început să fie utilizat pe larg de aproximativ 100 de ani,


când experienţa folosirii altor materiale de construcţii ca lemnul, cărămida,
oţelul, era deja consolidată.
Teoria elasticităţii a cunoscut în secolul al XIX-lea o dezvoltare
intensă. Navier a pus bazele calculului construcţiilor ca sisteme elastice.
Metoda de calcul elaborată pe baza acestor ipoteze este metoda rezistenţelor
admisibile (MRA). Calculul cu MRA a putut fi aplicată şi elementelor din
beton armat, deoarece comportarea lor sub efectul încărcărilor de exploatare
poate fi considerată elastică. Primele norme pentru calculul elementelor din
beton armat cu MRA au apărut la începutul secolului în Elveţia (1903),
Germania (1904) şi Franţa (1906). În România, metoda a fost oficializată în
1942 pentru construcţiile civile şi industriale, şi apoi, pentru poduri din
beton armat.
Metoda rezistenţelor admisibile a fost folosită până la jumătatea
secolului nostru în Europa, astfel, multe construcţii care funcţionează şi azi
în bune condiţii au fost proiectate şi executate pe baza acestei metode.
Unii autori au remarcat caracterul convenţional şi neeconomic al
metodei în calculul betonului armat, material cu proprietăţi de deformare
elastico-plastică şi vâscoasă. În deceniul al patrulea din secolul nostru s-au
pus astfel bazele unei noi metode de calcul, metoda de calcul la rupere
(MR), care ia în considerare comportarea elementelor din beton sub
încărcările limită, de cedare. Metoda de calcul la rupere a apărut prima dată
sub formă de norme în Brazilia (1937). În ţara noastră a fost folosită din
1949 până în 1969, în paralel cu metoda rezistenţelor admisibile.
Cele două metode de calcul nu pot cuprinde aspectele legate în
special de caracterul aleator al valorilor rezistenţelor şi încărcărilor. De
asemenea, sunt neglijate fenomenele de curgere lentă, de relaxare, de
114
ecruisaj şi altele, care influenţează evoluţia în timp a proprietăţilor
materialelor.
Dezvoltarea ştiinţifică generală din primele decenii ale secolului
nostru, prelucrarea statistică a unui număr mare de date şi rezultate
experimentale, observarea fenomenelor probabiliste legate de valorile
încărcărilor şi ale rezistenţelor, studiul influenţei timpului asupra
comportării materialelor şi altele, au condus la ideea considerării acestor
aspecte în cadrul unei metode unice de calcul, cunoscută sub numele de
metoda stărilor limită.
Metoda de calcul la stări limită (MSL), elaborată în deceniul al V-lea
al secolului XX, a fost oficializată în fosta URSS, în 1955 pentru beton
armat şi în 1957 pentru beton precomprimat. Studiile efectuate în comun de
CEB-FIP şi CIB (Conseil International de Bâtiment) au fost adoptate de ISO
(International Standards Organisation) în 1970, sub forma unei norme
internaţionale, care extinde valabilitatea principiilor generale de verificare a
siguranţei, pe baza metodei stărilor limită, la toate lucrările de construcţii,
oricare ar fi natura acestora. A început astfel crearea unor norme de calcul
unice europene, sub forma codurilor europene - EUROCODE.
În România, metoda a fost introdusă în 1963, apoi definitivată în
1969 pentru calculul elementelor de beton, beton armat şi beton
precomprimat, pentru încărcări. Între 1963 şi 1967 a fost folosită în paralel
cu metoda de calcul la rupere, după care devine metodă unică de calcul.
Metoda stărilor limită a fost extinsă şi la calculul suprastructurilor podurilor
de beton. Metoda de calcul urmăreşte comportamentul elementelor
structurale sau a structurilor în ansamblu în situaţii limită, atât sub aspectul
rezistenţei, cât şi sub aspectul funcţionării corespunzătoare sub încărcările
de exploatare.
Metoda de verificare la stări limită (ultime şi de exploatare normală)
şi regulile de alcătuire conduc la proiectarea unor structuri sigure şi
funcţionale. MSL este folosită practic la nivel internaţional.
Metodele de calcul adoptate pentru proiectare pot fi diferenţiate în
funcţie de modul cum ţine seama de următoarele două deziderate
fundamentale:
- considerarea comportării reale a materialului, a elementelor sau a
structurii, sub efectul acţiunilor reale;

115
- aprecierea şi garantarea siguranţei structurii, raportată la toate
situaţiile defavorabile care pot să intervină pe parcursul execuţiei
şi a funcţionării ei.
Din punctul de vedere al proprietăţilor materialelor, ipotezele admise
au fost specificate mai sus: MRA consideră comportarea elastică, MR
admite solicitarea materialelor la limita lor de rezistenţă, în timp ce MSL
permite nuanţarea comportării în diferite stadii de solicitare.
Proiectarea unei structuri se face cu scopul atingerii exigenţelor de
funcţionalitate, confort, aspect estetic, cerute de beneficiari, realizând în
acelaşi timp o siguranţă satisfăcătoare cu un cost cât mai redus.
1. dimensionarea unei structuri, cu scopul determinării
dimensiunilor secţiunilor de beton şi a cantităţilor de armătură;
această determinare se face pe de o parte prin calcul, pe de altă
parte prin aplicarea unor prescripţii constructive care ţin seama
de aspectele ce nu pot fi exprimate prin calcul;
2. evaluarea capacităţii portante a unei structuri cu caracteristicile
de alcătuire cunoscute; în acest caz, se determină în general
efortul secţional capabil, cunoscând dimensiunile secţiunii de
beton şi armarea elementelor.
În primul caz, alegerea calităţii materialelor se face pe baza
recomandărilor existente în acest sens, în cazul al doilea, fie se cunoaşte
calitatea materialelor utilizate, fie se determină prin încercări nedistructive.

7.2. Metoda rezistenţelor admisibile (MRA)

Calculul se conduce în stadiul de exploatare, adică stadiul II de lucru


în figura 7.1 c, d fiind prezentate diagramele de calcul ale deformaţiilor
specifice şi eforturilor unitare pentru un element încovoiat, cu secţiunea
dreptunghiulară simplu armată.
Elementele din beton armat sunt corpuri omogene, elastice şi
izotrope. Ipoteze de calcul simplificatoare:
a) Ipoteza valabilităţii legii lui Hooke admite legătura liniară între
eforturile unitare şi deformaţiile specifice pentru betonul comprimat şi
armătură.

116
b) Betonul întins, fisurat în exploatare, se neglijează; secţiunea,
considerată activă pentru preluarea eforturilor, este formată din betonul
comprimat şi din armătura de rezistenţă din zona întinsă (fig. 7.1 a) şi din
zona comprimată, în cazul elementelor dublu armate.

Figura 7.1: Diagrame de deformaţii specifice şi de eforturi unitare


în metoda rezistenţelor admise

c) Ipoteza secţiunilor plane (ipoteza lui Bernoulli) admite că


secţiunile plane şi normale pe axa barei înainte de deformare, rămân plane şi
normale pe axa barei şi după deformare; deformaţia specifică are deci o
variaţie liniară pe înălţimea secţiunii transversale (fig. 7.1 c).
d) Ipoteza compatibilităţii deformaţiilor permite determinarea
coeficientului de echivalenţă. Datorită aderenţei, deformaţiile dintre două
fibre alăturate, de beton şi de armătură sunt egale, deci εa = εb. Conform legii
a b Ea
lui Hooke,  , sau  a   b  n e  b . Astfel, un efort axial N poate
Ea Eb Eb
să fie preluat de beton N = Abσb sau de armătură N = Aaσa = Aaneσb, adică o
secţiune unitară de armătură preia un efort unitar de ne ori mai mare decât o
secţiune unitară de beton:
neAa = Ab,
în care coeficientul de echivalenţă ne este dat de relaţia:
Ea
ne  (7.1)
Eb

117
Introducerea coeficientului de echivalenţă permite transformarea
secţiunii active eterogene, formată din beton şi armătură, într-o secţiune
echivalentă omogenă, ideală de beton (fig. 7.1 b) şi determinarea eforturilor
unitare σ şi τ în beton şi în armătură cu ajutorul formulelor lui Navier şi
Juravski.
Relaţiile de calcul au la bază condiţia ca eforturile unitare rezultate
din acţiunile exterioare de exploatare să fie mai mici sau cel mult egale cu
rezistenţele admisibile, adică:
Rb 
 b q   b ad  ;  a q   a ad  c (7.2 a, b)
cb ca

unde: σbq, σaq – eforturi unitare normale maxime în beton şi în armătură


sub efectul acţiunilor de exploatare q, determinate ca
pentru corpuri elastice, utilizând caracteristicile
geometrice ale secţiunii transversale ideale;
σb ad, σa ad – rezistenţele admise ale betonului şi oţelului, rezultate
din reducerea rezistenţelor medii prin coeficienţii de
siguranţă şi având valorile stabilite în funcţie de
calitatea materialelor;
Rb – rezistenţa betonului la compresiune: Rb = Rpr (element
cu axa neutră în afara secţiunii) sau Rb = Ri (axa neutră
în secţiune);
σc – limita de curgere a oţelului;
cb, ca – coeficienţii de siguranţă ai betonului şi oţelului, având
rolul de a acoperi toţi factorii defavorabili care pot
conduce la scăderea rezistenţelor materialelor:
cb = 2,5 ÷ 3,5; ca = 2,0
Coeficientul de siguranţă al betonului are valori mai mari (mai
defavorabile), deoarece betonul are o rupere casantă, iar rezistenţele lui
prezintă o variabilitate mai mare decât rezistenţele oţelului.
Relaţia pentru verificarea efortului unitar tangenţial maxim τ,
determinat pe baza formulei lui Juravski, are aceeaşi structură ca pentru
eforturile unitare normale σ.
Calculul elementelor de rezistenţă se bazează pe ecuaţiile de
echilibru static între eforturile secţionale produse de acţiuni şi rezultantele

118
interioare ale eforturilor unitare, utilizând şi ipotezele simplificatoare
admise (fig. 7.1 e). În practica de proiectare, se utilizau tabele de calcul sau
nomograme, alcătuite pe baza relaţiilor de calcul.

Concluzii privind metoda rezistenţelor admisibile


Verificarea eforturilor unitare în domeniul elastic are un caracter
convenţional; metoda ignoră proprietăţile reale ale betonului armat, material
eterogen, anizotrop, cu deformaţii elastico-vâscos-plastice. Siguranţa este
exprimată separat pentru cele două materiale, nu se poate stabili un
coeficient de siguranţă pentru element sau secţiune.
Metoda rezistenţelor admisibile exprimă corect comportarea
elementelor sub efectul încărcărilor statice de scurtă durată, dar nu poate lua
în considerare efectul modificărilor în timp a stării de eforturi sau deformaţii
datorită influenţei timpului.
Ipotezele de calcul admise au fost preluate pe baze noi în metoda de
calcul la stări limită, pentru verificările elementelor la stările limită ale
exploatării normale şi la starea limită de oboseală.

7.3. Metoda de calcul la rupere (MR)

Calculul elementelor conform metodei de calcul la rupere se face sub


efectul încărcărilor care produc cedarea elementelor, prin epuizarea
capacităţii de rezistenţă sau pierderea stabilităţii. Această situaţie apare în
stadiul ultim, de rupere.

Figura 7.2: Diagrame de deformaţii specifice şi de eforturi unitare în metoda la rupere

119
Metoda are la bază următoarele ipoteze de calcul:
a) Ipoteza secţiunilor plane a lui Bernoulli este admisă şi pentru
stadiul III de lucru (fig. 7.2 b); în cazurile curente, când σ a = σc, nu este
necesară utilizarea acestei ipoteze.
b) În betonul comprimat, efortul unitar este egal cu rezistenţa medie
la compresiune din încovoiere Ri, sau cu rezistenţa medie prismatică Rpr;
diagrama de calcul în cazul elementelor încovoiate se admite de formă
dreptunghiulară, pe înălţimea x = 0,8xr, în care xr este poziţia reală a axei
neutre (fig. 7.2 b, c).
c) În stadiul ultim, în armătura întinsă sau comprimată efortul
unitar este egal cu valoarea, medie a limitei de curgere σc.
d) Betonul întins, fisurat, nu se ia în considerare în calculul
capacităţii portante a elementului, astfel încât secţiunea activă este formată
din betonul comprimat şi armătura întinsă şi comprimată, după caz (fig. 7.2 a).
Relaţia generală de calcul, care exprimă siguranţa în MR, pune
condiţia ca eforturile secţionale, rezultate din acţiunile de exploatare
multiplicate printr-un coeficient unic de siguranţă, să fie mai mici sau cel
mult egale cu capacitatea portantă secţională a elementului, ceea ce se poate
scrie sub forma:
c Sq  Sr (7.3)
unde: Sq – efortul secţional (solicitarea) produs de încărcările medii de
exploatare q;
Sr – efortul secţional de rupere, egal cu capacitatea portantă
secţională, determinată pe baza rezistenţei medii ale betonului
şi oţelului;
c – coeficient de siguranţă unic al secţiunii elementului, care ţine
seama de posibilitatea variaţiilor în sens defavorabil ale
încărcărilor şi rezistenţă.
Valorile coeficientului unic de siguranţă, situate în intervalul 1,3 ÷
2,4 sunt condiţionate de:
- gruparea încărcărilor: în situaţiile în care intervin încărcări cu o
frecvenţă accidentală sau excepţională, c este mai mic decât în
cazul încărcărilor cu frecvenţă mare de apariţie şi durată lungă de
acţiune;

120
- ponderea încărcărilor cu o variabilitate mai mare: cu cât raportul
dintre încărcările utile şi încărcările permanente este mai mare, c
este mai mare;
- modul de cedare al elementelor: c este mai mare în cazul cedării
casante, prin zdrobirea betonului comprimat sau prin eforturile
unitare principale de întindere şi mai mic în cazul cedării ductile,
când ruperea începe prin curgerea armăturii.

Concluzii privind metoda de calcul la rupere


- În metoda de calcul la rupere coeficientul unic de siguranţă al
elementului apare explicit în formulele de calcul, spre deosebire
de metoda rezistenţelor admisibile, în care coeficienţii de
siguranţă ai oţelului şi betonului sunt cuprinşi în valoarea
rezistenţelor admise.
- Metoda ţine seama de proprietăţile reale ale materialelor la
determinarea capacităţii portante, conducând la soluţii mai
economice şi alcătuiri mai raţionale din punct de vedere al
dispunerii armăturilor decât metoda rezistenţelor admise.
- Verificarea experimentală este simplă, încercările pe elementele
structurale (grinzi, stâlpi, plăci) dau direct ruperea.
Nu se dau informaţii cu privire la comportarea elementelor în stadiul
de exploatare.
Calculul bazat pe capacitatea portantă limită a elementelor
structurale a fost preluat de metoda de calcul la stări limită, în verificările
stărilor limită ultime, cu schimbările care ţin de caracterul metodei.

7.4. Metoda de calcul la stări limită (MSL)

7.4.1. Generalităţi

În procesul de evaluare a siguranţei sau a capacităţii unei structuri de


a satisface criteriile de performanţă legate de destinaţia ei, trebuie să se ţină
seama de toţi factorii de risc care pot interveni:

121
- în timpul concepţiei construcţiei, prin alegerea amplasamentului
(teren de fundare, condiţii de mediu, zonă seismică) şi prin
procesul de proiectare (materialele şi tipul de structură alese,
schematizarea structurii pentru calcul, metoda de calcul adoptată
pentru stabilirea stării de solicitare şi de deformare);
- în timpul execuţiei, prin: abateri de la dimensiunile geometrice,
nerealizarea calităţii prescrise a materialelor, situaţiile tranzitorii
de încărcare (la transport, montaj etc.);
- în perioada de utilizare a structurii, prin: modificările acţiunilor
(intensitate, distribuţie etc.), modificările în timp ale caracte-
risticilor fizico-mecanice ale materialelor, avarierea unor
elemente, modificarea condiţiilor prevăzute de funcţionare.
Factorii care au cel mai mare impact în proiectare sunt proprietăţile
materialelor de construcţie şi acţiunile. Variabilitatea acestor factori se ia în
considerare prin valorile parametrilor lor, prin care intervin în calcule.
Metoda stărilor limită schimbă radical conceptul de siguranţă, fiind
fundamentată pe teoria probabilităţilor şi utilizând în mare măsură statistica
matematică pentru determinarea valorilor celor mai defavorabile ale
parametrilor consideraţi.
Aprecierea siguranţei se face în raport cu diferite stări limită. Astfel,
devin posibile: stabilirea siguranţei la nivel de material, secţiune, element
sau structură şi urmărirea siguranţei în orice moment al duratei de existenţă
a unei construcţii, pe baza variaţiei în timp a parametrilor care
caracterizează acţiunile şi materialele.
Asigurarea raţională a construcţiilor în raport cu stările limită este
reflectată de raportul optim siguranţă/preţ de cost. Nivelul de asigurare care
trebuie atins şi menţinut prin proiectarea, execuţia şi exploatarea unei
construcţii depinde de importanţa funcţională a acesteia şi de durabilitatea
necesară. Din acest punct de vedere, construcţiile se grupează în clase de
importanţă în funcţie de următoarele criterii:
- consecinţele depăşirii stărilor limită pentru viaţa şi sănătatea
oamenilor;
- importanţa economică a exploatării continue a construcţiilor şi
consecinţele ieşirii din funcţiune, pe o perioadă;

122
- importanţa exploatării continue pentru viaţa spirituală a
colectivităţii şi consecinţele depăşirii unei stări limită pentru
valorile cultural artistice;
- durata estimată de funcţionare a construcţiei.
Ţinând seama de faptul că România este situată într-o zonă
geografică cu activitate seismică, este obligatorie, pentru orice tip de
construcţii, respectarea prevederilor „Codului de proiectare seismică”,
indicativ P100-1:2013.

7.4.2. Principiile fundamentale ale metodei de calcul la stări limită

Metoda de calcul la stări limită are la bază două principii


fundamentale:
1) se consideră diferite stări limită pentru construcţii, definite prin
criterii, fie de rezistenţă, fie de funcţionare corespunzătoare;
răspunsul structurii la aceste stări limită se stabileşte pe baza
comportării reale a materialelor;
2) se consideră independent variabilitatea factorilor care intervin în
calculul elementelor structurale, pe baza unui sistem diferenţiat
de coeficienţi de siguranţă, utilizaţi pentru determinarea
intensităţii acţiunilor, a valorilor rezistenţelor materialelor,
precum și a altor parametri.
Prin stări limită se înţelege situaţia în care o construcţie încetează să
satisfacă cel puţin una din cerinţele pentru care a fost proiectată.
Atingerea sau depăşirea unei stări limită are ca efecte:
- pierderea capacităţii unei construcţii de a asigura o exploatare
corespunzătoare destinaţiei pentru care a fost proiectată, sau
- distrugerea parţială ori totală a unei construcţii, punând astfel în
pericol vieţi omeneşti şi/sau bunuri materiale cu valoare
economică sau culturală.
În acest mod, definirea unor stări limită privind comportarea
elementelor structurale, sau a unei structuri de rezistenţă în ansamblu, se
face pentru două stadii de comportare: stadiul de exploatare şi stadiul ultim,
de rupere.

123
În funcţie de consecinţele atingerii diferitelor stări limită, ele se
grupează în două categorii:
Stări limită ultime (SLU), care implică pierderea capacităţii portante
prin ruperi de orice natură, fenomene de instabilitate a poziţiei sau formei,
deformaţii remanente excesive (în stadiul ultim) sau ruperea casantă datorită
oboselii (în stadiul de exploatare); pe baza acestor moduri de comportare, se
definesc:
- starea limită de rezistenţă;
- starea limită de stabilitate a poziţiei sau a formei;
- starea limită de oboseală.
Stări limită ale exploatării normale (SLEN), care implică deplasări
(statice sau dinamice) sau fisurări care afectează buna funcţionare a
construcţiei, în stadiul de exploatare; în cazul structurilor din beton armat, se
consideră:
- starea limită de fisurare;
- starea limită de deformaţie.
Fenomenele care conduc la atingerea unor stări limită pot interveni
individual sau se pot combina între ele în sens defavorabil. Obişnuit, se
consideră că aceste fenomene se produc independent. Se apelează la teoria
matematică a probabilităţilor, pe baza unor metode de studiu statistic. Având
în vedere că nu toţi parametri pot fi apreciaţi pe bază probabilistă, sub forma
actuală Metoda Stărilor Limită este o metodă semiprobabilistă de calcul.
Calculul probabilist utilizat se încadrează în metoda valorilor
extreme, referitor la relaţia care există între acţiuni şi rezistenţe, relaţie care
determină gradul de asigurare; de regulă, se iau în considerare valorile
minime ale rezistenţelor şi valorile maxime ale intensităţii acţiunilor, ceea ce
implică acceptarea unui anumit risc.
Pentru a introduce în calcule variabilitatea în sens defavorabil a
valorilor acţiunilor şi proprietăţilor materialelor, se lucrează cu valori
caracteristice sau normate, considerate ca valori de referinţă, respectiv cu
valori de calcul, deduse pe baza valorilor caracteristice. Efectele
defavorabile ale variaţiei dimensiunilor geometrice ale secţiunii de beton şi
de armătură, ale elementelor sau structurii se iau în considerare împreună cu
efectul variabilităţii rezistenţelor.

124
Valorile caracteristice ale rezistenţelor materialelor sunt acele valori,
ale căror realizare poate fi garantată statistic cu o probabilitate de cel puţin
95 %; în cazul acţiunilor, se ia în considerare specificul variabilităţii fiecărui
tip de acţiune.
Valorile de referinţă cele mai reprezentative sunt:
- rezistenţele caracteristice ale materialelor Rk;
- intensităţile normate (sau caracteristice) ale acţiunilor, de
exemplu qn.
Valorile de calcul sunt utilizate în verificările la diferite stări limită şi
se stabilesc astfel, încât să acopere abaterile posibile, în sens defavorabil,
faţă de valorile caracteristice.
Valorile de calcul reprezentative sunt:
- rezistenţele de calcul ale materialelor, care pot fi:
Rk
valori de calcul de bază - R 
*
- (7.4)

- valori de calcul - R  m R * (7.5)


- intensităţile de calcul ale acţiunilor, de exemplu:
q = qn n (7.6)

Coeficienţii parţiali de siguranţă γ, m, n, care intervin în stabilirea


valorilor de calcul, variază în funcţie de starea limită luată în considerare, de
comportarea materialelor în structură etc.
Coeficienţii de siguranţă ai materialelor, γ (γb pentru beton şi γa
pentru armătura betonului armat) ţin seama de posibilitatea scăderii valorilor
caracteristice ale rezistenţelor Rk, datorită variabilităţii statistice a calităţii
materialelor şi, în anumite limite, a caracteristicilor geometrice ale
elementelor de construcţii, în mod uzual, aceşti coeficienţi având rolul de a
reduce valorile normate.
Valorile de calcul de bază ale rezistenţelor. R* se afectează de un
coeficient al condiţiilor de lucru pentru material m, prin care se corectează
simplificările admise în calcule şi abaterile sistematice de la valorile de
referinţă.

125
Pentru alte caracteristici ale materialelor, precum: moduli de
elasticitate, densităţi, deformaţii, evoluţia lor defavorabilă se ia în
considerare, în general, prin reducerea valorilor mărimilor de calcul în care
intervin (modulul de elasticitate intervine la calculul rigidităţii, deformaţia
de durată a betonului reduce valoarea modulului de deformaţie totală).
 Coeficienţii încărcărilor sau acţiunilor ţin seama de posibilitatea
depăşirii în sens defavorabil a valorilor normate ale acţiunilor, datorită
variabilităţii statistice ale acestora. Se notează în general cu n, iar în ideea
unificării normelor europene de calcul, în standardele pentru acţiuni
revizuite după 1990, apare notaţia γ, astfel încât relaţia (7.6) se scrie:
q = qn .
Valorile coeficienţilor acţiunilor pot fi supra- sau subunitare, după
cum este mai defavorabil în verificările la diferite stări limită şi sunt date
pentru fiecare tip de acţiune în parte.
 Coeficienţii condiţiilor de lucru pentru capacitatea portantă a
secţiunilor, a elementelor sau a structurii, notaţi tot m, se introduc în mod
suplimentar, de exemplu, pentru calculul elementelor liniare întinse, pentru
calculul capacităţilor portante ale elementelor din beton precomprimat;
aceşti coeficienţi au rolul de a corecta simplificările introduse de schemele
admise în calcule şi de a ţine seama de abaterile sistematice datorite
diverşilor factori.

7.4.3. Caracteristicile de rezistenţă şi de deformaţie ale materialelor

Variabilitatea rezistenţelor
Rezistenţele materialelor depind de natura materialului (oţel sau
beton), tehnica de realizare (pe şantier sau în fabrică), tehnica verificării
calităţii, condiţiile de păstrare etc. În consecinţă, atât rezistenţele
materialelor, cât şi celelalte caracteristici fizico-mecanice, prezintă o
variabilitate pronunţată.
Prelucrarea statistică a valorilor experimentale ale rezistenţelor
betonului şi oţelului are ca scop stabilirea valorilor minime care pot fi

126
garantate cu o anumită probabilitate, în condiţiile de execuţie specifice
fiecărui material. Pe baza acestor valori se definesc calităţile materialelor.
Dacă se determină rezistenţa la compresiune pe un număr n de
cuburi din beton din aceeaşi şarjă, se observă că rezultatele diferă, chiar
dacă s-au respectat aceleaşi condiţii de execuţie, păstrare şi încercare pentru
toate probele.
Rezultatele obţinute se ordonează în funcţie de mărimea lor şi se
grupează în intervale egale de valori. Reprezentând grafic frecvenţa de
apariţie a valorilor rezistenţelor în fiecare interval Ri-1 - Ri (adică numărul de
rezultate care se încadrează în limitele intervalelor considerate), se obţine
histograma pentru şirul de rezultate analizate (fig. 7.3 a). Dacă numărul de
rezultate tinde către infinit, histograma tinde către o curbă, cunoscută sub
numele de curba de distribuţie a frecvenţelor sau probabilităţilor. Aria de
sub curba de distribuţie, cuprinsă într-un interval R i-1 - Ri, reprezintă
probabilitatea ca o valoare considerată a variabilei să fie situată în acest
interval. Această arie se obţine prin integrarea funcţiei de densitate a
probabilităţilor, f(R), care poate avea diferite forme matematice.

a) histograma b) curba de rezistenţă normală


Figura 7.3: Legea de distribuţie a rezistenţelor

Pentru beton şi oţel se admite în mod curent legea distribuţiei


normale a lui Gauss-Laplace, apropiată de curba reală de distribuţie a
rezistenţelor (fig. 7.3 b). Mărimile caracteristice pentru legea distribuţiei
normale sunt:

R
R
– media aritmetică pentru cele n valori ale rezistenţelor,
n
cu cea mai mare frecvenţă de apariţie;

127
2
 

R  R 
  – abaterea medie pătratică sau abaterea
S
n 1
standard, marcând împrăştierea rezultatelor
faţă de valoarea medie; cu cât abaterea medie
pătratică este mai mică, împrăştierea este mai
mică, iar curba de distribuţie este mai strânsă
(fig. 7.4 a);
S
c   – coeficientul de variaţie sau valoarea relativă a abaterii
R
standard, care caracterizează omogenitatea calităţii unui
material; cu cât c este mai mic, materialul este mai
omogen.
Rezistenţele caracteristice sunt valorile minime ale rezistenţelor,
determinate prin acceptarea unei anumite probabilităţi (exprimată în %) de a
avea şi valori mai mici, conform relaţiei:
 
R min  R  tS  R 1  t c   (7.7)

în care coeficientul t este stabilit în funcţie de numărul de date prelucrate şi


de riscul acceptat.
Conform normelor româneşti, rezistenţele caracteristice se determină
cu relaţia:

R min 5%  R k  R 1  1,64 c   (7.8)

în care valoarea coeficientului t = 1,64 corespunde unui număr de rezultate


n  120 şi unui risc acceptat de 5 %; aceasta înseamnă că 5 % din rezultate
pot să fie mai mici decât R mim sau altfel spus, 95 % din rezistenţe au valori
garantat mai mari decât rezistenţa caracteristică (fig. 7.3 b).

Clasa betonului
Definirea calităţii betoanelor se face prin clasele de beton.
Clasa betonului este rezistenţa caracteristică la compresiune Rbk,
valoare minimă garantată cu probabilitatea de 5 % de a nu fi depăşită în sens
defavorabil.

128
Rezistenţa caracteristică nominală Rbk, este dată de relaţia (7.8),
aplicată betonului:

R bk  R b min.5%  R b (1 - l,64c  ) (7.9)

unde R b se determină pe cuburi cu latura de 150 mm. În condiţii obişnuite,

cv = 0,15 pentru compresiune, deci R b min.5%  0,754 R b .
Notarea clasei se face cu litera C, urmate de valoarea rezistenţei
minime la compresiune exprimată în N/mm2, determinată pe cuburi și
cilindri, de exemplu, C 16/20; această mărime apare numai în denumirea
clasei, nu este o valoare care operează în calcule.
Definirea calităţii betonului prin clase înlocuieşte clasificarea mai
veche după mărci, noţiune care mai este folosită în practică, pe şantiere.
Marca betonului reprezintă valoarea medie a rezistenţei la

compresiune pe cuburi, adică R b . Notarea mărcilor se face cu litera B,

urmată de valoarea rezistenţei medii R b , exprimată în daN/cm2, de
exemplu B250.

Rezistenţele caracteristice ale betonului


Rezistenţa caracteristică la compresiune a betonului se bazează pe o
valoare unică, acceptată convenţional, care înlocuieşte cele două rezistenţe
reale Ri (în cazul elementelor încovoiate) şi Rpr (în cazul stâlpilor). Această
mărime se apropie de rezistenţa prismatică sau cilindrică şi se determină cu
relaţia:
Rck = (0,87 – 0,002Rbk)Rbk, în N/mm2 (7.10)

Rezistenţa caracteristică la întindere a betonului depinde de tipul de


agregate folosite:
- pentru betonul obişnuit (cu agregate grele, naturale) se utilizează
o formă adaptată a relaţiei
Rtk = 0,22 (Rck)2/3, în N/mm2 (7.11 a)

129
- pentru betonul cu agregate uşoare (betoane uşoare):

 0,7 u 
R tk , u  R tk  0,3   (7.11 b)
 2400 

unde: u – densitatea aparentă a betonului uşor, exprimată în daN/m3.

Rezistenţele de calcul ale betonului


Rezistenţele de calcul ale betonului se stabilesc cu relaţiile (7.4) şi
(7.5), adaptate pentru beton:
R ck R
R c  m bc R *c  m bc ; R t  m bt R *t  m bt tk (7.12;
 bc  bt
7.13)
unde: R *c , R *t  valorile de bază ale rezistenţelor de calcul.
R ck R
R *c  ; R *t  tk (7.14; 7.15)
 bc  bt
Rc, Rt – rezistenţele de calcul ale betonului la compresiune şi la
întindere;
mbc, mbt – coeficienţii condiţiilor de lucru ai betonului la
compresiune şi la întindere, care ţin seama de o posibilă
scădere a rezistenţelor datorită influenţei poziţiei de
turnare, a condiţiilor de solicitare care favorizează
ruperea casantă, a dimensiunilor reduse ale elementelor;
bc, bt – coeficienţii betonului la compresiune şi la întindere,
având valorile bc = 1,35, respectiv bt = 1,35; valoarea
coeficientului de siguranţă la întindere este mai mare
decât la compresiune, din cauza împrăştierii mai mari a
valorilor rezistenţelor la întindere.

Rezistenţa de calcul la oboseală a betonului (la compresiune),


pentru elementele supuse la încărcări repetate, se determină cu relaţia:
R oc  m bc m 'bc R *c (7.16)
unde: m 'bc  coeficientul suplimentar al condiţiilor de lucru al betonului la
oboseală, determinat cu relaţia:
130
m 'bc  0,6  0,5  b  1,0 (7.17)

b – coeficientul de asimetrie al unui ciclu de încărcare-


descărcare:
b = σb min/σb max (7.18)
σb min, σb max – eforturile unitare de compresiune minim şi maxim, în
fibra extremă, cea mai comprimată de beton,
determinate în stadiul II de lucru, sub efectul
încărcărilor de exploatare corespunzătoare verificării
la starea limită de oboseală.

Diagrama σb  ɛb
Diagrama convenţională de calcul admite, faţă de diagramele reale
σ  ɛ descrise, unele aproximaţii: pentru compresiune, ramura descendentă a
diagramei se înlocuieşte cu un palier, iar pentru întindere, se consideră
diagrama fără ramură descendentă; pentru deformaţia specifică ultimă ɛbu, în
mod curent nu se iau în considerare factorii care pot influenţa valoarea ei, de
exemplu, efectul confinării prin armarea transversală.
Calculul elementelor din beton armat solicitate la încovoiere cu sau
fără efort axial:
- pentru zonele comprimate ale elementelor din beton obişnuit,
conform figurii 7.5 a, se admite parabola de gradul doi între
punctele 0 şi A, respectiv palier între A şi B; pentru elementele
din beton uşor, diagrama biliniară din fig. 7.5 b;
- pentru zonele întinse, parabola din figura 7.5 c.
Modulul de elasticitate longitudinal Eb, având aceeaşi valoare pentru
betonul solicitat la compresiune şi la întindere, este dat în tabele, în funcţie
de clasa de beton.
Modulul de elasticitate pentru betonul uşor se calculează cu relaţia:
Ebu = Eb(u/)2 (7.19)
unde: u,   densităţile aparente ale betonului uşor şi betonului obişnuit.
Modulul de elasticitate transversal Gb se ia:
Gb = 0,4 Eb respectiv Gbu = 0,4 Ebu (7.20; 7.21)

131
Coeficientul de deformaţie transversală are valoarea:  = 0,2.
Coeficientul de dilataţie liniară termică t, în domeniul -35o ÷ +80o,
are valorile:
αt = 1 · 10-5 pentru betoane obişnuite,
αt = 0,8 · 10-5 pentru betoane uşoare.

a) beton obişnuit b) beton uşor

Figura 7.4: Diagrame σb  ɛb pentru compresiune

Deformaţii specifice ultime:


- pentru compresiune:
ɛbu = 3,0 – 3,5 ‰
- pentru întindere:
ɛtu = 0,1 ‰

Figura 7.5: Diagrame de calcul σ  ɛ pentru întindere

Deformaţia specifică de durată a betonului


Deformaţia specifică totală a betonului ɛbt, după consumarea defor-
maţiilor în timp din contracţie şi din curgere lentă, se determină cu relaţia:
ɛbt = ɛb0 + ɛbd
unde: ɛb0 – fracţiunea iniţială a deformaţiei specifice, calculată cu modulul
de elasticitate longitudinal;
ɛbd – fracţiunea de lungă durată a deformaţiei specifice.
Cele două fenomene de durată, contracţia şi curgerea lentă, se
influenţează reciproc, astfel încât deformaţia totală de durată este mai mică
decât suma celor două deformaţii.

132
Se admite simplificat că deformaţia de durată ɛbd (‰), datorită
contracţiei şi curgerii lente să se determină cu relaţia:
 
 bd    b 0   c (7.22)

Semnificaţia acestui procedeu de calcul este următoarea: dacă


deformaţiile specifice produse de încărcările de durată (deformaţiile de
curgere lentă) au valori reduse, se ia în considerare numai valoarea maximă

de calcul a deformaţiei specifice datorită contracţiei  c ; în cazul în care
deformaţiile de curgere lentă depăşesc deformaţia specifică maximă de
contracţie, se consideră valoarea cumulată a acestor deformaţii, calculată pe

baza valorii maxime de calcul a caracteristicii deformaţiei în timp,  .
Valoarea maximă a caracteristicii deformaţiei de durată a betonului
arată de câte ori creşte deformaţia specifică sub încărcările de lungă durată
(pentru t = ), faţă de deformaţia specifică elastică iniţială ɛb0 şi se
determină cu relaţia:

  k1 k 2 k 3 0 (7.23)

Valoarea maximă de calcul a deformaţiei specifice datorită


contracţiei rezultă din relaţia:

 c  k 3 k 4 k c c (7.24)

În relaţiile (7.23) şi (7.24), s-au utilizat următoarele valori de calcul:


φ0 – valoarea de bază a caracteristicii deformaţiei de durată; pentru
elementele din beton uşor, φ0,u = φ0(Ebu/Eb);
ɛc – valoarea de bază a deformaţiei specifice datorată contracţiei;
k – coeficienţi care exprimă influenţa vârstei betonului (k1), a
mărimii efortului unitar maxim de compresiune σb (k2), a
umidităţii relative a mediului (k3), a dimensiunilor absolute ale
secţiunii elementelor (k4) şi a modului de realizare (kc = 1
pentru betonul armat).

Oţelul pentru armăturile betonului armat


133
Tipurile de oţel fabricate în România pentru betonul armat sunt
barele laminate la cald PC60, PC52, OB37 şi sârmele trefilate STNB, STPB,
prezentate în capitolul 4. Caracteristicile mecanice ale oţelului (rezistenţa de
rupere la tracţiune, limita de curgere, alungirea minimă la rupere etc.) sunt
cele date în standardele de produs.

Rezistenţele oţelului
Rezistenţele caracteristice ale oţelului pentru armăturile betonului
armat Rak sunt valorile minime pentru limita de curgere, convenţională sau
naturală, precizate şi garantate în standardele de produs:
Rak = Rp 0,2 sau c min (7.25)
unde: Rp 0,2 – limita minimă convenţională de curgere a oţelului laminat
la cald fără palier de curgere şi a oţelului trefilat (0,2 min);
c min – limita de curgere naturală pentru oţelul laminat la cald care
prezintă palier de curgere (OB37).
Rezistenţele caracteristice definite mai sus corespund unei
probabilităţi mai scăzute, de circa 2,3 %, ca efortul de curgere să fie mai mic
decât limita indicată. Această asigurare se adoptă din necesitatea de a
acoperi efectul mai defavorabil al variabilităţii dimensiunilor geometrice ale
armăturilor asupra rezistenţei.
Determinarea rezistenţelor caracteristice se poate face conform
relaţiei (7.8):

R ak  (l - 2c  ) R a (7.26)

în care coeficientul t = 2 corespunde probabilităţii acceptate de 2,3 %.

Rezistenţele de calcul ale armăturilor se determină conform


relaţiilor (7.4) şi (7.5), scrise pentru armătura betonului armat:
R ak
R a  m a R *a  m a (7.27)
a

unde: R *a  valoarea de bază a rezistenţei de calcul, determinată cu relaţia:

134
R ak
R *a  (7.28)
a

Ra – rezistenţa de calcul a armăturilor pentru betonul armat;


ma – coeficientul condiţiilor de lucru al armăturilor;
a – coeficientul de siguranţă al armăturii: a = 1,15 pentru
armăturile din oţel PC60, PC52 şi OB37 şi 1,2 pentru
armăturile din STNB;
Având în vedere că, uzual, ma = 1,0, rezultă R *a  R a .
Rezistenţa de calcul la oboseală a armăturii, pentru elementele care
se verifică la starea limită de oboseală, se determină cu relaţia:
R oa  m oa m sa R *a (7.29)

unde: m oa  coeficientul de reducere a rezistenţelor de calcul sub efectul


solicitării repetate;
s
m a  coeficientul care ţine seama de reducerea rezistenţelor
armăturii datorită înnădirilor prin sudură.
Coeficienţii m oa şi m sa depind de tipul oţelului şi de coeficientul de
asimetrie a pentru armătura care se verifică:
a = σa min/σa max (7.30)
unde: a min, a max – efortul unitar minim, respectiv maxim, din armătura
considerată.

Modulul de elasticitate al armăturilor are următoarele valori:


- Ea = 210000 N/mm2 pentru oţelul de tip PC60, PC52 şi OB37;
- Ea = 200000 N/mm2 pentru STNB şi STBP.

Diagrama σa  ɛa
Diagramele convenţionale de calcul utilizate sunt:
- pentru oţelul laminat la cald (PC60, PC52, OB37), diagrama
biliniară cu palier din figura 7.6 a; în cazul elementelor
participante la structuri antiseismice, în zonele în care armăturile
pot avea deformaţii mari şi când acest lucru este defavorabil
pentru calculul în restul zonelor, se admite diagrama biliniară cu

135
consolidare din figura 7.6 a (linia punctată), deci atingerea unei
rezistenţe de calcul de l,25Ra;
- pentru sârme (STNB, STPB), diagrama biliniară cu consolidare
din figura 7.6 b; în calculul de rezistenţă simplificat se utilizează
diagrama biliniară echivalentă punctată cu l,05Ra.

ɛau = 50 ‰ – pentru cazul când intervin încărcări seismice


ɛau = 10 ‰ – pentru cazul încărcărilor obişnuite

Figura 7.6: Diagrame de calcul σ  ɛ pentru oţel

7.4.4. Acţiunile în construcţii

În elementele structurale, solicitările apar ca efect al diferitelor


acţiuni; se consideră acţiune orice cauză care poate produce o stare de
eforturi într-un element structural.
Acţiunile se modelează în calcule prin:
- încărcări, reprezentate prin diferite sisteme de forţe (acţiuni directe);
- deformaţii sau deplasări impuse, cum ar fi cele produse de
variaţiile de temperatură, de contracţie şi curgere lentă, de
tasările de reazeme, de precomprimarea betonului (acţiuni
indirecte).
Parametrii care caracterizează acţiunile sunt: intensitatea,
amplitudinea, modul şi direcţia de aplicare, frecvenţa de apariţie şi durata de
acţiune.

136
Principalul criteriu de apreciere a modului cum acţionează
încărcările este frecvenţa de apariţie a unui anumit tip de încărcare, la o
anumită intensitate maximă.
Conform principiilor de bază ale metodei stărilor limită, se utilizează
noţiunile de intensităţi normate şi intensităţi de calcul.
Intensităţile normate ale acţiunilor reprezintă valori de referinţă.
Intensităţile normate ale acţiunilor determinate pe bază de prelucrare
statistică reprezintă în general valori maxime, cu o anumită probabilitate p
(%) de a fi depăşite într-o anumită perioadă de timp:

q n  q max p%  (1  t c  ) q

Intensităţile de calcul se obţin prin înmulţirea valorilor normate cu


coeficienţii acţiunilor, ni sau i conform relaţiei (7.6), prin care se ţine seama
de abaterile posibile în sens defavorabil faţă de valorile normate, datorită
variabilităţii statistice a acţiunilor. Coeficienţii ni, pentru fiecare acţiune în
parte, se stabilesc pentru verificările la diferite stări limită conform
standardelor şi normelor de specialitate.
În cadrul unor stări limită, pentru intensităţile de calcul se utilizează
şi noţiunea de fracţiune de lungă durată a acţiunilor. Acţiunile
cvasipermanente Cn se consideră în întregime de lungă durată, ca şi cele
permanente Pn. Pentru acţiunile variabile Vn, se admite că o parte din
acestea, obţinute prin multiplicare cu coeficientul nd  1,0, pot fi aplicate
timp îndelungat, restul acţiunii considerându-se de scurtă durată.
În consecinţă, fracţiunea de lungă durată a acţiunilor se obţine din
relaţia Pn + Cn + nd x Vn.
Pentru determinarea celor mai defavorabile solicitări posibile în
orice secţiune de calcul a elementelor structurale, efectul acţiunilor se
cumulează în cadrul unor grupări.
Prin gruparea acţiunilor se ţine seama de posibilitatea apariţiei
simultane, cu efect defavorabil, a diferitelor acţiuni considerate cu valoarea
lor de calcul, având în vedere specificul stării limită la care se face
verificarea.
În tabelul 7.2 se prezintă cele două categorii de grupări ale acţiunilor,
utilizate în determinarea celor mai defavorabile efecte ale acestora: grupările
fundamentale şi grupările speciale.

137
Tabelul 7.1: Clasificarea încărcărilor
Categorii de Exemple
Simbol Mod de acţiune
acţiuni
Permanente P - continuu, cu intensitate - greutatea elementelor
practic constantă în structurale şi nestruc-
timp turale de închidere,
finisaj, izolaţii;
- efortul de precompri-
mare;
- greutatea şi presiunea
pământului etc.
Temporare: - intermitent sau cu o
intensitate variabilă în
timp;
- cvasi- C - pe durate lungi sau în - greutatea elementelor
permanent mod frecvent; nestructurale cu poziţie
e variabilă;
- contracţia betonului;
- încărcări din depozite,
arhive etc.
- variabile V - pot lipsi pe intervale - încărcările climatice:
lungi de timp, sau au zăpadă, vânt - încărcări
intensitatea foarte vari- tehnologice;
abilă. - încărcări din circulaţia
oamenilor, mobilier etc.
Excepţionale E - intervin foarte rar, cu - seism;
intensitate mare. - vânt în regim de rezo-
nanţă;
- şocuri din explozii etc.

În grupările fundamentale (GF) se consideră:


- acţiunile permanente Pi;
- acţiunile temporare, cvasipermanente Ci sau variabile Vi, a căror
prezenţă simultană este practic posibilă.
În grupările speciale (GS) se consideră:
- acţiunile permanente Pi;
- acţiunile temporare (Ci şi Vi), a căror prezenţă în momentul
apariţiei unei acţiuni excepţionale este posibilă; dacă acţiunea

138
excepţională E este seismul, dintre acţiunile temporare se iau în
considerare numai cele gravitaţionale;
- o acţiune excepţională, E.
Intensităţile de calcul ale acţiunilor, în grupările fundamentale şi
speciale se calculează cu relaţiile (7.31 ÷ 7.35) din tabelul 7.2.

Tabelul 7.2: Gruparea încărcărilor pentru verificarea


la diferite stări limită
Starea limită la care se face Gruparea de încărcări Relaţia
verificarea
Gruparea fundamentală de încărcări – GF
De rezistenţă şi  n i Pi   n i C i n g  n i Vi
n n n
(7.31)
SLU de stabilitate i i i

 Pi   C i   n i Vi  Vob
n n d 'n
De oboseală (7.32)
i i i
Verificări sub efectul
 Pi   C i  n g  Vi
n n n
încărcărilor totale (7.33)
i i i
SLEN de exploatare
Verificări sub efectul
 Pi   C i   n i Vi
n n d n
fracţiunilor de lungă (7.34)
i i i
durată
Gruparea specială de încărcări – GS
De rezistenţă şi  Pi   C i   n i Vi  E1
n n d n
SLU (7.35)
stabilitate i i i
'n
Observaţie: În relaţia (7.32), Vi sunt date de încărcările variabile care nu produc
oboseala, iar Vob de acţiunea care produce ciclurile de solicitare.

Dacă se iau în considerare mai multe acţiuni variabile, se introduc


coeficienţii de grupare ng cu valoare subunitară, pentru a ţine seama de
probabilitatea mai redusă ca aceste acţiuni să apară simultan cu intensitatea
lor maximă: ng = 1 pentru 1 variabilă; ng = 0,9 pentru 2 sau 3 variabile; n g =
0,8 pentru 4 sau mai multe variabile.
Pentru acţiunile variabile de pe planşeele clădirilor etajate, în situaţii
în care este improbabil ca acestea să acţioneze cu intensitate maximă, se pot
introduce coeficienţi suplimentari de reducere, denumiţi coeficienţi de
simultaneitate.

139
Eforturile secţionale produse de acţiunile grupate conform relaţiei
(7.31) se numesc obişnuit eforturi de calcul (M, N, Q, Mt), iar cele care sunt
produse de acţiunile grupate conform relaţiilor (7.32 ÷ 7.34), eforturi de
E E E E
exploatare M , N , Q , M t . 

7.4.5. Verificarea siguranţei construcţiilor

În principiu, condiţia de siguranţă impusă unui element sau structură


de rezistenţă, constă în menţinerea capacităţii portante a elementului sau a
structurii, la o valoare mai mare decât cea a efectelor acţiunilor, grupate
conform principiilor prezentate. Se admite că atât acţiunile, cât şi
capacitatea portantă ating valorile lor cele mai defavorabile.
Pentru a satisface condiţiile impuse de verificările la stările limită
ultime, elementele de rezistenţă trebuie astfel calculate şi alcătuite încât să
răspundă următoarelor cerinţe:
- rezistenţa dezvoltată să fie mai mare decât eforturile produse de
încărcări; comportarea sub încărcări să fie ductilă, acest aspect
fiind controlabil prin procentele de armare şi dimensiunile de
beton adoptate;
- zvelteţea să fie limitată, astfel ca să nu se producă cedarea
datorită efectelor de ordinul II;
- să se evite ruperile casante datorate oboselii materialelor,
provocată de încărcările ciclice;
- să fie suficient de rigide la deplasări laterale sub efectul
încărcărilor orizontale seismice, astfel încât să se limiteze
deformaţiile remanente, respectiv avarierea unor elemente
nestructurale (pereţi de umplutură, izolaţii, instalaţii etc.);
- structurile în ansamblul lor să fie stabile la răsturnare în cazul
acţiunii unor forţe orizontale mari.
Cerinţele de exploatare corespunzătoare se referă la următoarele
aspecte:
- săgeţile sau rotirile elementelor structurale, produse de
încărcările de exploatare, pot cauza un efect psihologic neplăcut
la circulaţie, sau pot afecta buna desfăşurare a unui proces
140
tehnologic, chiar dacă nu afectează rezistenţa elementelor; starea
de fisurare, prin mărimea deschiderii fisurilor, poate să
pericliteze în timp durabilitatea elementelor, favorizând
corodarea armăturii; este necesar ca mărimea deformaţiilor,
respectiv a deschiderii fisurilor să fie limitată;
- din analiza stadiilor de lucru rezultă că starea de eforturi în
elementele din beton armat poate fi considerată elastică sub
efectul acţiunilor care apar în timpul exploatării; în betonul
comprimat nu se depăşeşte în general limita de microfisurare, iar
în armături, limita de proporţionalitate a oţelului.
Siguranţa unui element structural sau a unei structuri în ansamblu
este exprimată prin probabilitatea de atingere sau depăşire a unei stări
limită. Această probabilitate trebuie să fie suficient de redusă pe durata de
existenţă a construcţiei.

Stări limită ultime, SLU

Starea limită de rezistenţă


Starea limită de rezistenţă corespunde situaţiei în care se produce
ruperea elementelor în secţiuni normale, înclinate sau paralele cu axa lor.
Relaţia generală de verificare este:
Smax  Rmin (7.36)
unde: Smax – efortul secţional maxim (solicitarea maximă), determinat în
secţiunea de verificare sub efectul acţiunilor de calcul, în
gruparea cea mai defavorabilă, conform relaţiilor (7.31) şi
(7.35) din tabelul 7.2;
Rmin – efortul secţional capabil minim (capacitatea portantă minimă)
al secţiunii verificate, determinat pe baza valorilor de calcul
ale rezistenţelor, considerând o stare de eforturi corespun-
zătoare stadiului ultim.
Calculul la starea limită de rezistenţă conduce la determinarea
dimensiunilor secţiunilor de beton şi a cantităţii de armătură, prin
satisfacerea condiţiei (7.36).
În cazul elementelor cu o stare de solicitare complexă, verificarea
relaţiei (7.36) se referă la fiecare efort secţional în parte:
141
- încovoiere cu forfecare: M ≤ Mcap; Q ≤ Qcap;
- întindere sau compresiune cu încovoiere: M ≤ Mcap şi ±N ≤ ±Ncap
cu Ncap = f(Mcap); Q ≤ Qcap;
- încovoiere cu torsiune: M < Mcap; Q ≤ Qcap; Mt ≤ Mt cap;
- străpungere, în cazul plăcilor rezemate direct pe stâlpi: Q ≤ Qcap;
- lunecare între două elemente din beton turnate în etape diferite,
sau din materiale diferite: L ≤ Lcap.

Starea limită de stabilitate a formei sau poziţiei


a. Starea limită de stabilitate a formei ia în considerare posibilitatea
ca pentru elementele zvelte, supuse la compresiune cu încovoiere, efectele
de ordinul II să conducă la creşterea solicitării exterioare.
În cazul plăcilor curbe subţiri, la care se poate produce pierderea
stabilităţii formei, de regulă efectele de ordinul II se iau în considerare în
mod simplificat, prin reducerea suplimentară a rezistenţei de calcul a
betonului.
În cazul elementelor liniare, de exemplu al stâlpilor, efectele de
ordinul II se pot exprima prin diferenţa dintre momentul încovoietor rezultat
din calculul de ordinul II şi cel rezultat din calculul de ordinul I.
Pentru aceste structuri, secţiunea transversală şi alcătuirea de
ansamblu se aleg astfel, încât majorarea momentelor încovoietoare datorită
efectelor de ordinul II să nu depăşească 50 %, adică să fie satisfăcută
condiţia
M II
  1,5 (7.37)
MI

unde: MI – momentul încovoietor de ordinul I, determinat pe stâlpul


nedeformat;
MII – momentul încovoietor de ordinul II, determinat pe stâlpul
deformat.
În cazul unui efect moderat de ordinul II (  1,2), calculul de
stabilitate a elementelor liniare poate fi înlocuit simplificat cu un calcul la
stare limită de rezistenţă şi stabilitate.
b. Starea limită de stabilitate a poziţiei este o verificare necesară în
unele situaţii particulare, în care structuri întregi, sau unele componente

142
structurale prefabricate, sunt solicitate de sisteme de forţe astfel, încât se
poate produce răsturnarea sau lunecarea lor.
Structurile se consideră corpuri rigide şi trebuie să satisfacă relaţia
de verificare:
Mrc ≤ msMsl (7.38)
unde: Mrc – momentul de răsturnare convenţional;
Msl – momentul de stabilitate limită;
ms – coeficientul condiţiilor de lucru al structurii.

Starea limită de oboseală


Starea limită de oboseală se verifică pentru elemente structurale
supuse la acţiuni dinamice ciclice, care produc fenomenul de oboseală în
beton şi în armături.
Verificarea la oboseală sub efectul acţiunilor grupate (7.32), constă
în respectarea condiţiilor de mai jos:
 b  R oc ;  a  R oa (7.39; 7.40)

unde: σb, σa  eforturile unitare normale maxime în beton şi în


armătură, determinate în stadiul II;
o o
R c , R a  rezistenţele de calcul la oboseală ale betonului şi
armăturii, determinate cu relaţiile (7.16) şi (7.29).
La nivelul axei neutre, eforturile unitare principale de întindere σ 1
trebuie să fie preluate de beton şi de armătură, utilizând pentru acestea
rezistenţele corespunzătoare la oboseală.

Stări limită ale exploatării normale, SLEN

Starea limită de deschidere a fisurilor


Betonul lucrează în stadiul de exploatare cu zona întinsă fisurată,
acest fenomen fiind inevitabil; fisurile se produc aproximativ perpendicular
pe direcţia eforturilor unitare principale de întindere, orientarea lor
depinzând de tipul de solicitare, iar deschiderea lor, de mărimea încărcărilor.
Fisurarea nu afectează în general buna funcţionare sau durabilitatea,
cât timp deschiderile fisurilor nu depăşesc anumite limite şi mediul nu este

143
agresiv; asupra deschiderii fisurilor, respectiv asupra distanţei dintre fisuri
se poate acţiona prin armare.
Condiţia de verificare sub efectul acţiunilor de exploatare, grupate
conform tabelului 7.2, relaţia (7.33), se scrie sub forma:
αf ≤ αf admis (7.41)
unde: f – deschiderea medie a fisurilor normale sau înclinate,
calculate în stadiul II de lucru;
f admis – valoarea admisă, prescrisă, a fisurilor în funcţie de mediul
de expunere şi de solicitarea elementului, dată în prescripţii
speciale.

Starea limită de deformaţie


Deformaţiile prea mari ale elementelor structurale pot cauza avarii în
elementele nestructurale, pot provoca dereglări în funcţionarea corespun-
zătoare a unor utilaje sau pot produce senzaţii de disconfort.
Verificarea se face punând condiţia ca, sub efectul grupării
încărcărilor conform relaţiei (7.33) şi eventual (7.34), în funcţie de condiţiile
specifice, săgeata totală sau o fracţiune a săgeţii să nu depăşească valorile
admise. Condiţia se poate exprima prin relaţiile:
fmax  fadmis sau fmax  fadmis (7.42; 7.43)
unde: fmax, fmax – săgeata maximă totală sau o fracţiune din aceasta;
fadmis, fadmis – valoarea admisă, prescrisă în norme, în funcţie de
tipul elementului structural.

144