Joseph Nye, „Democratic Alliances”, Project Syndicate, 25 August 2004.

Publicat în perioada în care George W. Bush candida pentru cel de-al doilea mandat ca
Președinte al Statelor Unite ale Americii, articolul lui Joseph Nye tratează relația dintre SUA și
statele europene din perspectiva influenței puternice a primei, în calitate de lider mondial. Nye
pune accentul atât pe un mic briefing istoric al legăturilor euro-atlantice, cât și pe importanța
culturii pop (populare) americane asupra dezvoltării Europei postbelice.

Plecând de la ideea contracandidatului lui Bush Jr. la prezidențiale, Sen. John Kerry, cum
că SUA va trebui sa acorde mai mult interes alianțelor cu statele europene, Joseph Nye face o
incursiune în trecut, identificând anumite perioade temporare care au marcat legătura euro-
atlantică.

Unul dintre punctele centrale ale relației dintre SUA și Europa este reprezentat în perioada
postbelică de Planul Marshall, ajutor acordat tuturor statelor europene doritoare să-și revină după
tragedia celui de-al Doilea Război Mondial, care presupunea în același timp și promovarea unor
valori precum democrația și libertatea. Nye pune accentul pe diferența majoră dintre aprecierea
valorilor SUA și imitarea acestora în Europa. Această diferență se resimte cu precădere din punct
de vedere al politicilor, deoarece, spre deosebire de SUA, unde întâlnim individualismul economic
liberal, state precum Franța, Germania sau țările nordice preferă ,,statul bunăstării”(welfare state).

Autorul pune accentul pe importanța culturii pop americane ca ,,soft power”. Deși existența
Planului Marshall și a NATO au ajutat la reconstrucția Europei posbelice și ulterior, a câștigării
Războiului Rece, rolul ideilor transmise din cultura americană către cea europeană este esențial în
politica externă a SUA, ghidată din acest punct de vedere de ,,crezul wilsonianist” al începutului
de secol XX. Astfel, nu putem vorbi despre un transfer efectiv de valori sau cultură specifică
americană, ci mai degrabă de un exemplu demn de urmat pentru statele europene care până în 1990
erau sub sfera de influență sovietică. Paradoxal, afirmă Nye, europenii apreciază cultura pop și
progresul tehnologic, însă doar o treime ar fi de acord cu asimilarea obiceiurilor americane.

Cu toate acestea, pentru ca soft power-ul american să aibă o anumită legitimitate, nu este
nevoie doar ca civilizația europeană să îl aprecieze. Mai degrabă, este vorba despre capacitatea
Statelor Unite de a respecta întocmai aceste valori de bază în situații de criză. Privită din această
perspectivă, autorul justifică scurte episoade în care imaginea americanilor s-a degradat. Unul
dintre acestea e reprezentat de implicarea în Războiul din Vietnam, pierdut într-un mod dezastruos,
iar cel de-al doilea și cel mai important, din punctul meu de vedere îl reprezintă dizolvarea Uniunii
Sovietice. Nye afirmă că SUA a reușit să aibă o influență asupra altor state și să creeze alături de
acestea alianțe și instituții puternice tocmai prin discrepanța foarte mare intre valorile americane
și ideologia comunistă. Astfel, cea din urmă s-a erodat treptat, iar în locul ei, după Războiul Rece
a apărut un vid de putere. Din această cauză, reorganizarea sistemului internațional a dus la o
Americă în calitate de hegemon, care a trebuit să-și reorienteze forțele.

Ca o critică adusă primului mandat al lui George W. Bush, autorul admite importanța
acordată valorilor în politica externă a SUA în Orientul Mijlociu, însă constată că administrația de
la acel moment nu s-a axat aproape deloc pe procesul transformărilor democratice în statele
respective. Astfel, America a fost percepută ca o putere imperială care acționeaza unilateral, fără
a implica alte state democratice, și cu atât mai puțin, statele în cauză. Paradoxul cel mai evident
este reprezentat de maniera în care Bush a ignorat rolul instituțiilor și aliaților, deși cele mai
puternice și de durată alianțe și instituții ale lumii moderne au fost create de SUA, propulsând-o în
același timp ca lider mondial.