Sunteți pe pagina 1din 5

Psihologia inconștientului - Opere Esenţiale, vol.

Doliu si melancolie

Sigmund Freud, Doliu si melancolie, scris in 1915, publicat in 1917

Scopul doliului dupa Freud, este


de a ajuta individul sa-si recupereze energia emotionala investita in persoana
disparuta, astfel sa devina
detasata de aceasta. Prin travaliul de doliu persoana
supravietuitoare trece in revista gandurile si amintirile legate de persoana disparuta
iar prin acest proces dureros dobandeste detasarea necesara si legaturile cu persoana
disparuta devin mai laxe.

Doliul este de regulă reacţia la pierderea unei persoane iubite sau a unei
abstracţii apărute în locul ei, precum patria, libertatea, un ideal ş.a.m.d. Sub
aceleaşi influenţe, la unele persoane, pe care de aceea le suspectăm de o
dispoziţie bolnavă, în locul doliului apare o melancolie. E demn de
observat că nu ne vine niciodată ideea de a considera doliul o stare
maladivă ce trebuie tratată de către medic, deşi el produce mari devieri de
la comportamentul normal de viaţă. Ne bazăm pe faptul că el va fi depăşit
după o anumită perioadă de timp şi considerăm o tulburare a lui ca fiind
inoportună, ba chiar dăunătoare.

Melancolia se remarcă din punct de vedere psihic printr -o indispoziţie foarte


dureroasă, printr-o anulare a interesului pentru lumea exterioară, prin
pierderea capacităţii de a iubi, prin inhibarea oricărei performanţe şi prin
deprecierea încrederii în sine, depreciere ce se manifestă prin repro şuri şi
insulte făcute sieşi, şi care ajunge chiar la o aşteptare delirantă a pedepsei.
Vom înţelege mai bine această imagine dacă ne gândim că doliul manifestă
aceleaşi trăsături, în afară de una: tulburarea încrederii în sine nu se mai
aplică în cazul lui. Altminteri e la fel. Doliul profund, reacţie la pierderea
unei persoane iubite, include aceeaşi dispoziţie dureroasă, pierderea
interesului pentru lumea exterioară — în măsura în care ea nu aminteşte de
cel decedat —, pierderea capacităţii de a mai alege vreun nou obiect al
iubirii — căci ar însemna înlocuirea celui deplâns —, dezinteresul faţă de
orice realizare care nu are vreo legătură cu amintirea celui mort. înţelegem
uşor că această inhibare şi limitare a F.ului este expresia dăruirii exclusive
doliului, ceea ce înseamnă că nu mai rămâne nimic pentru alte intenţii şi
interese. De fapt, acest comportament nu ne apare ca fiind patologic, tocmai
pentru că ştim atât de bine să-l explicăm.
Vom mal fi de acord să numim dispoziţia de doliu o dispoziţie
„dureroasă". îndreptăţirea aceasta ne va spune pr
babil când suntem în stare să caracterizăm durerea din punct de vedere
economic.
In ce constă travaliul pe care îl face doliul? Cred că nu e nimic forţat dacă
voi expune acest travaliu în felul următor: testarea realităţii a arătat că
obiectul iubit nu mai există, el reclamă acum ca întregul libido să fie retras
din legăturile lui cu acest obiect. Impotriva acestora apare o rezistenţă de
înţeles — se poate observa în genere că omul nu părăseşte cu plăcere o
poziţie a libidoului, nici măcar atunci când are în perspectivă o substituţie.
Această rezistenţă poate fi atât de intensă, încât apar o întoarcere de la
realitate şi o menţinere a obiectului printr-o psihoză halucinatorie a
dorinţei. Normalitatea înseamnă că respectul faţă de realitate menţine
victoria. Sarcina pe care o impune realitatea nu poate fi însă îndeplinită
imediat. Ea e realizată mai exact printr-o mare cheltuială de timp şi de
energie de investire, existenţa obiectului pierdut fiind între timp continuată
psihic. Fiecare amintire şi aşteptare în care libidoul a fost le gat de obiect este
oprită, suprainvestită, cu ea având loc o detaşare a libidoului. Nu putem
spune cu uşurinţă, cu o argumentare economică, de ce acest compromis al
realizării particulare a imperativului realităţii este atât de extraordinar de
dureros, li ciudat că această neplăcere a suferinţei ne apare ca fiind de la sine
înţeleasă. în realitate însă, după îndeplinirea acestui travaliu de doliu, Eul
devine din nou liber şi neinhibat.
Să aplicăm la melancolie ceea ce am aflat despre doliu, într -o serie de
cazuri este evident că şi ca poate fi reacţia Ia pierderea unui obiect iubit; în
alte cazuri, se poate recunoaşte faptul că pierderea este de o natură mai
degrabă ideală. Obiectul nu a murit în mod real, însă el a fost pierdut ca
obiect al iubirii (de exemplu, cazul miresei părăsite). în alte cazuri se crede că
trebuie să se stăruie pe acceptarea unei ase
menea pierderi, însă nu se poate recunoaşte în mod clar ce s-a pierdut,
trebuind mai degrabă să se admită că nici bolnavul nu poate sesiza în mod
conştient ce a pierdut. Acest caz ar putea exista chiar şi atunci când pierderea
care a provocat melancolia îi este cunoscută bolnavului, el ştiind într -a- devăr
pe cine a pierdut, însă nu şi ce a pierdut odată cu el. Ni s-ar sugera astfel să
raportăm într-un fel melancolia la o pierdere a obiectului sustrasă conştiinţei,
spre deosebire de doliu, unde pierderea nu este inconştientă.
în cazul doliului, inhibiţia şi absenţa interesului au fost complet explicate prin
travaliul doliului, care absoarbe Mul. Şi pierderea neştiută din cazul
melancolici va avea ca urmare un travaliu interior asemănător, devenind de
aceea răspunzătoare pentru inhibiţia melancolică. Doar că inhibiţia me-
lancolică ne lasă o impresie enigmatică, deoarece nu putem vedea ce -l
absoarbe pe bolnav într-un mod atât de complet. Melancolicul ne mai arată
ceva ce lipseşte în cazul doliului, anume o depreciere ieşită din comun a
sentimentului de sine, o mare sărăcire a Eului. în doliu, lumea a devenit
săracă şi goală, în melancolic sărac şi gol este Eul însuşi.

Melancolia împrumută, aşadar, o parte a caracteristicilor sale de Ia doliu, o


altă parte o împrumută însă de la procesul de regresie de la alegerea de obiect
la narcisism. Pe de o parte, ea este, ca şi doliul, o reacţie la pierderea reală a
obiectului iubirii, dar are, în plus, o condiţie care lipseşte doliu lui normal sau
care îl preschimbă pe acesta, atunci când apare, într-o stare patologică.
Pierderea obiectului iubirii este o ocazie deosebită de a scoate la iveală
ambivalenţa relaţiilor de iubire. Acolo unde este prezentă dispoziţia către
nevroza obsesională, conflictul ambivalenţei împrumută doliului o
configuraţie patologică şi îl obligă să se manifeste sub forma
autoreproşurilor (omul se face vinovat de pierderea obiectului iubit, deci el
a vrut-o). în astfel de depresii de nevroză obsesională de după moartea
persoanei iubite ni se arată ce anume face conflictul ambivalenţe i prin el
însuşi atunci când nu are loc retragerea regresivă a libidoului. Cauzele
melancoliei depăşesc de cele mai multe ori cazul clar al pierderii datorate
morţii şi cuprind toate situaţiile de supărări, neglijări şi dezamăgiri, prin care
se introduce în relaţie o opoziţie între iubire şi ură sau prin care poate fi în -
tărită o ambivalenţă deja prezentă. Acest conflict de ambivalenţă, de o
provenienţă ba mai mult reală, ba mai mult constitutivă, nu trebuie neglijat
atunci când avem în vedere premisele melancoliei. Dacă iubirea de obiect —
iubire care nu poate fi abandonată, în timp ce obiectul însuşi e abandonat —
s-a refugiat în identificarea narcisică, atunci în acest obiect de substituţie va fi
făptaşă ura, căci el ocărăş- te, înjoseşte, provoacă suferinţă, obţinând o
satisfacţie narcisică de pe urma acesteia. Autochinuirea melancoliei, fără-
ndoială dătătoare de plăcere, înseamnă, exact ca şi în cazul fenomenului
corespunzător al nevrozei obsesionale, o satisfacere a tendinţelor sadice şi
de ură 1, care au fost direcţionale către un obiect, cunoscând pe această cale o
întoarcere împotriva propriei persoane. în cele două afecţiuni, bolnavii vor

y Despre diferenţa dintre ele, a se vedea eseul „Pulsiuni y destine ale pulsiunilor*\
să se răzbune pe obiectele originare, pe calea indirectă a autopedepsirii, şi să
tortureze persoana iubită cu ajutorul bolii, îmbolnăvindu-se pentru a nu
trebui să-i arate în mod indirect duşmănia. Persoana care a provocat tul -
burarea sentimentală a bolnavului şi în funcţie de care se orientează boala
acestuia e de găsit în mod obişnuit în anturajul cel mai apropiat al bolnavului.
Astfel, investirea cu iubire a melancolicului în obiectul său cunoaşte un dublu
destin; în parte, ea a regresat la identificare, în parte, sub in fluenţa
conflictului de ambivalenţă, ea a fost transpusă înapoi pe treapta mai
apropiată a sadismului.
Abia acest sadism rezolvă enigma tendinţei către sinuci dere, prin care
melancolia devine atât de interesantă şi atât de periculoasă. Avem la
dispoziţie două puncte de sprijin, primul este o impresie psihanalitică, al
doilea, s-ar putea spune, o experienţă economică generală. Impresia pe care
au formulat-o deja mai mulţi cercetători psihanalişti arată că mania nu are un
alt conţinut decât melancolia, că ambele afecţiuni se luptă cu acelaşi
„complex", căruia Eul îi sucombă probabil în melancolie, în timp ce în manie
Eul îl învinge sau îl înlătură. Celălalt punct de sprijin e dat de experienţa
faptului că toate Stările de bucurie, jubilaţie, triumf, pe care ni le arată proto -
tipul normal de manie, ne fac cunoscută aceeaşi condiţiona re economică. F.
vorba, în cazul lor, despre o influenţă prin care o mare cheltuială psihică,
mult timp susţinută sau instaurată prin obişnuinţă, devine în cele din urmă
inutilă, aşa încât ea stă la dispoziţia unor multiple utilizări şi posibilităţi de
descărcare. De exemplu: când un amărât a scăpat dintr-odată de grija cronică
pentru pâinea zilnică, prin obţinerea unei mari sume de bani, când o lungă şi
obositoare luptă se vede în cele clin urină încununată de succes, când
ajungem în situaţia de a renunţa dintr-o lovitură la o obligaţie apăsătoare, la o
lungă şi continuă disimulare şi altele asemenea. Toate aceste situaţii se
remarcă printr-o bună dispoziţie, prin semnul de descărcare specific afectului
de bucurie şi prin marea dorinţă de acţiune, de orice fel, exact ca mania şi în
totală contradicţie cu depresia şi inhibiţia melancolică. Putem în drăzni să
spunem că mania nu e nimic altceva decât un asemenea triumf, doar că acum
Eului îi rămâne ascuns ce anume a depăşit şi peste ce anume triumfă. Beţia
alcoolică, ce îşi are locul în aceeaşi serie de stări, va trebui considerată la fel
— dacă e una veselă; e vorba aici probabil de suprimarea, căutată pe cale
toxică, a cheltuielilor prin refulare. Părerea necunoscătorilor acceptă cu
plăcere că omul se simte, într-o astfel de stare maniacală, atât de doritor de
mişcare şi acţiune, deoarece el este „atât de bine dispus". Aşa cum doliul
determină Eul să renunţe la obiect, declarând obiectul mort şi oferind Eului
şansa de a supravieţui, tot aşa fiecare bătălie a ambivalenţei relaxează fixaţia
libidoului asupra obiectului, devalorizân- du-1, depreciindu-l, chiar
ucigându-1 oarecum. Există posibilitatea ca procesul din Inc să ajungă la un
sfârşit, fie după ce furia s-a potolit, fie după ce obiectul a fost abandonat ca
lipsit de valoare. Nu vedem care dintre aceste două posibilităţi ar putea pune
capăt melancoliei, în mod regulat sau frecvent, şi cum această încheiere
influenţează cursul ulterior al cazului. Eul poate aici să se bucure de
satisfacţia că are voie să se recunoască drept fiind mai bun, drept fiind
superior obiectului.” . (Sigmund Freud, Doliu si melancolie, scris in 1915, publicat in
1917)