Mara

Capitolul I
Sărăcuţii mamei
Mara este, arată naratorul, o văduvă cu doi copii mici, din Radna, lângă Lipova; fostul ei soţ,
Bârzovanu, „era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar şi şedea mai bucuros în
bort [cârciumă] decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca
Murăşului, viuţa din dealul despre Păuliş şi casa pe care mama lor o căpătase de zestre.”. Pentru
a-şi întreţine familia, femeia se îndeletniceşte cu micul comerţ, în special de legume şi fructe; în
esenţă „vinde ce poate şi cumpără ce găseşte; duce de la Radna ceea ce nu găseşte la Lipova
ori la Arad, şi aduce de la Arad ceea ce nu găseşte la Radna ori la Lipova.”. În spatele mărfurilor
ei, în târg, lumea o vede „mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii bătuţi de soare, de ploi şi de vânt”,
având grijă totodată de cei doi copii, Persida şi Trică, ce se joacă printre picioarele oamenilor. Are
grijă să pună zilnic bani de-o parte, în fiecare din cei trei ciorapi de la capul patului, unul pentru
fată, unul pentru băiat şi unul pentru bătrâneţile ei şi înmormântare, iar dacă suma economisită e
mai mare decât de obicei, plânge lângă bani.
Persida fusese primită, precizează în continuare naratorul, pe când avea şapte ani, la mănăstirea
din Lipova, spre a fi educată acolo vreme de cinci ani cel puţin, pentru doar şaizeci de florini pe
an, căci Mara obţinuse de la maica Aegidia, econoama mănăstirii, o reducere, ca femeie văduvă
ce se afla. Însă după doi ani suma pe care o datora i se pare prea mare şi se gândeşte că mai
bine ar fi să ia cu acei bani în arendă podul de peste Mureş, dintre Lipova şi Radna, căci ar
câştiga bine din taxa de trecere.
Capitolul II
Maica Aegidia
După arendarea podului, la insistenţele Marei (lumea nu prea trece podul, spune ea, şi câştigul e
mic), maica econoamă acceptă o plată de doar patru florini pe lună, urmând a pune ea încă unul,
asta până în iarnă, când oamenii trec mai mult pe gheaţă şi călugăriţa plăteşte ea toţi cei cinci
florini.
În primăvară se petrece însă un incident care va scoate în evidenţă trăsături de caracter definitorii
ale băiatului şi fetei. Trică este bătut la şcoală de un coleg mai mare – pe când învăţătorul era
plecat la pescuit –, pe nedrept, consideră el, deoarece băiatul cu pricina, Costi Balcovici,
profitase de faptul că era însărcinat cu disciplina în clasă pentru a-i face lui Trică observaţii
nemeritate, spre a se răzbuna pentru bătăile anterioare pe care le încasase de la acesta, în
asociere cu sora lui. După aceea Trică o va chema în ajutor, de la mănăstire, pe sora lui dar cum
nu puteau trece pe pod, unde se găsea Mara, din Lipova înapoi la Radna, amândoi încearcă
traversarea Mureşului într-o barcă şi deoarece apa este învolburată, luntrea scapă de sub
controlul copiilor, până când bărbaţi cu alte bărci reuşesc să îi salveze. Ieşind din luntre, Persida
va merge „îndrăzneaţă şi cu capul ridicat printre cei adunaţi pe ţărmure”, către maica Aegidia,
spre a se justifica: Costi Balcovici „n-are să bată pe fratele meu pentru că e mai mic şi n-are pe
nimeni să-l ajute.”.
Capitolul III
Furtuna cea mare
Drept urmare a faptelor sale, Trică este dat afară din şcoală iar Mara hotărăşte să-l dea ucenic la
un cojocar din Lipova, Bocioacă (renunţând la învăţătură pentru că există destui oameni „cu
multă ştiinţă de carte care trăiesc ca vai de capul lor, luptându-se cu nevoile vieţii şi nebăgaţi în
seamă, ba poate chiar despreţuiţi de alţii, care nu ştiu carte, dar au bani.”), însă, ştiind cele
petrecute cu copilul, acesta nu-l acceptă. Mara găseşte şi acum o soluţie, îl va da drept ucenic la
un cojocar din Arad, sârbul Steva Claici.
Capitolul IV
Primăvara
 Au trecut nişte ani, cei doi copii „creşteau cum creşte răchita-n prundişul apătos, iară muma lor
întinerea, parcă adunând creiţarii la capul podului.”, deşi tot „cea veche era, tot soioasă, tot
nepieptănată, şi nici că i-ar fi şezut bine altfel. Vorbea însă mai apăsat, se certa mai puţin, călca
mai rar şi se ţinea mai drept decât odinioară.”. Mai dă bani cu camătă, în tovărăşie cu măcelarul
neamţ din Radna, Hubăr, căci, socotea dânsa, nimeni nu va îndrăzni să-l înşele pe partenerul ei,
aşa cum ar fi cutezat să facă cu o văduvă ca ea.
Trică devenise „un băietan de cincisprezece ani, cam deşirat, dar înalt ca un grenadir, cam
mototol, dar cu vârtute.”; în acelaşi timp Marei „Prea i se făcuse fata fată şi nu mai ştia ce să facă
cu dânsa. Înaltă, lată-n umeri, plină, rotundă, şi cu toate aceste, subţirică s-o frângi din mijloc; iar
faţa ei ca luna plină, curată ca floarea de cireş şi albă de-o albeaţă prin care numai din când în
când străbate, abia văzut, un fel de rumeneală.”.
Pentru că peste drum de mănăstire se afla măcelăria lui Hubăr, al cărui băiat, Naţl (diminutiv de
la Ignatiu, vom afla mai încolo), era curat, delicat, „mai mult fată decât fecior” dar „Lovea cu
toporul în fruntea boului şi înfigea cuţitul drept în inimă, pentru că asta îi era meseria.”, Persida se
îndrăgosteşte pe neaşteptate de tânărul de douăzeci şi unu de ani. O rafală de vânt izbise
spărgând-o fereastra de la iatacul unde se aflau maica Aegidia şi Persida, iar ochii fetei au rămas
fixaţi, cu o săgetare în inimă, pe imaginea flăcăului, atunci când s-a dus să închidă geamul –
„Atât a fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese.”.
Mai mult, într-una din zilele următoare, însoţită de Trică în drumul spre casă, Persida va schimba
ruta obişnuită, merg prin faţa măcelăriei pentru a o vedea Naţl, simţind atunci că „trecea parcă
prin văpaie mistuitoare”; mai târziu „Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar
aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu ştia nici dânsa ce are. Se temea ea însăşi de
sine, simţea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu
ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce.”.
Capitolul V
Ani de tinereţe
Hubăr, tatăl lui Naţl, avea, scrie naratorul, „în tot felul lui de a fi ceva uşuratec, copilăresc. Gura îi
era croită pe râs, ochii îi jucau mereu în cap şi lucruri pentru alţii mari îi păreau adeseori nimicuri.
Deşi ţinea mult să aibă prietenie cu popa, cu beamterii [funcţionari ai imperiului austriac] şi cu
ofiţerii, se pomenea adeseori la chefuri şi cu oameni mai fără trecere, până chiar şi cu calfele lui,
un lucru pe care fecioru-său n-ar fi fost în stare să-l facă. Şi mai ales asta l-a făcut să nu prea
aibă trai bun cu nevastă-sa, care era femeie aşezată, cam ţâfnoasă şi neîngăduitoare.”. Drept
urmare, munca de patron de măcelărie nu îi prea convenea, dorind să-şi lase fiul în loc, pe care îl
trimite în cei doi ani de călătorie meniţi învăţării meseriei prin angajare la diverşi patroni, o
condiţie necesară dobândirii calităţii patron al măcelăriei părinteşti. Cum în Lipova nu se găseau
decât doi măcelari, aceştia intraseră în breasla cojocarilor, al cărei staroste, Bocioacă, va da
tânărului cartea de călătorie şi sfaturile de rigoare.
Prima etapă a călătoriei o formează Aradul, unde Naţl intenţionase să se oprească vreo două
luni; odată cu el va porni însă şi Mara, acompaniată de fiica ei, în oraşul de pe Mureş, căci fata lui
Claici urma să se căsătorească şi trebuiau să o ajute în pregătirea nunţii. La ceremonia religioasă
Naţl îşi zăreşte din întâmplare iubita şi o informează, fără o reacţie deosebită din partea ei,
despre călătoria lui de calfă.
Capitolul VI
Ispita
„Norocul nu umblă târâş, ci zboară pe aripi iuţi şi-ţi iese, când îi vine rândul, fără de veste-n cale;
degeaba îl cauţi, când nu-l găseşti, degeaba fugi, când el aleargă după tine: norocul tău e numai
al tău şi chiar dacă nu l-ai cunoaşte tu pe el, te cunoaşte el pe tine şi nu te părăseşte.” – aceste
cuvinte ale naratorului, de început de capitol, puteau caracteriza starea de spirit a Marei. Femeia
considera, precum şi ceilalţi din prejma Persidei, că fata se va căsători cu Pavel Codreanu,
prieten cu proaspătul ginere din casa lui Claici. Viitor preot, fiu de preot şi nepot de protopop,
Codreanu însă urma să se căsătorească cu fata preotului din Buteni, spre a obţine parohia de
acolo, în a cărui casă şedea în fiecare vară, cântând alături de preot în biserică. Aceste păreri ale
oamenilor se datorau faptului că, în timpul pregătirilor de nuntă, cei doi erau aproape nedespărţiţi:
„Persida, fată tânără şi intrată de curând în lume, se uita la el cu un fel de sfială şi se sâmţea
foarte măgulită când el se apropia de dânsa şi-i vorbea.”, pe când teologul simte că
personalitatea fetei este prea puternică pentru el, deşi îl atrage.
Câteva luni după nunta fetei lui Claici, Persida se află din nou în casa sârbului, când Trică o
anunţă că s-a întors Naţl, ceea ce o determină să încerce să-l întâlnească, faptă care se va şi
întâmpla în timpul unei plimbări prin Păduriţă, la marginea oraşului; „Era tot el, dar cu faţa
oarecum buhăită şi bătută de vânt, cu părul lung şi încâlcit şi îmbrăcat în haine vechi şi soioase.”,
putuse constata fata, „Şi era, parcă, ea şi numai ea purta vina.”.
Capitolul VII
Zbuciumare
După acea întâlnire Naţl va cunoaşte stări sufleteşti paradoxale şi adânci, legate de iubirea
pentru Persida – „Atât îi părea dânsa de frumoasă şi de adimenitoare, inimii lui atât de dorită,
încât se-nţepenise-n mintea lui gândul că nu e pentru dânsul cu putinţă repaosul sufletesc decât
în apropierea ei, şi ştiind că nu poate să fie aproape de dânsa, că trebuie să-şi rupă gândul de la
dânsa, s-a siluit pe sine şi s-a dus departe, ca să n-o mai vadă, să se piardă prin lumea cea mare
şi s-o uite.”, regretând totodată faptul că părinţii îi întrerupseseră şcoala, spre a-l face măcelar,
căci altfel s-ar fi simţit mai demn de aleasa inimii lui. Cam aceleaşi lucruri, un sentiment al
destinului neîndurător („Doamne – strigă ea încleştându-şi mânile, ajută-mă, că eu singură nu
mai pot!”) o încearcă însă şi pe fată după întâlnirea cu Naţl, care dădea târcoale casei cojocarului
din Arad, când îi mărturisise că totul, pentru ea, „A venit aşa fără de veste, cum vin toate
nenorocirile.”.
Capitolul VIII
Datoria
Continuă afacerile Marei, în colaborare cu măcelarul neamţ: „A pus-o Hubăr să ieie, mare vorbă,
pădurea împărătească de la Cladova. Ce-i drept, Hubăr avea şi el tovarăş pe prietenul său
Liubicek; deoarece însă el era în slujbă, iar Liubicek era chiar beamter, numai ei singuri ştiau de
tovărăşie, şi sarcina cădea întreagă asupra Marei.”. Femeii îi revenea sarcina de a organiza
tăierile şi transportul buştenilor cu plutele pe Mureş, până la Arad, pentru vânzare, plătind dreptul
de exploatare cu treizeci şi patru de mii de florini, în patru ani. Puţin speriată la început de
cantitatea materialului lemnos, Mara dă dovadă de pricepere negustorească, vânzând stânjenul
cu opt florini şi cincizeci de creiţari, la un preţ al pieţei de nouă creiţari, şi contactând oameni
importanţi în instituţiile din urbe.
Cu toate acestea continua să vândă şi în piaţă, unde o găseşte Persida, sosită spre a i se plânge
de insistenţele băiatului partenerului de afaceri Hubăr. Acasă discuţia pe această temă va fi
continuată, cu încercarea Marei de a-şi scuza fata („Eşti proastă tu şi te-a scos din minţi.”) care
îşi recunoaşte însă contribuţia („Am voit cu tot dinadinsul”), până când mama se resemnează
atribuind destinului încercările prin care îi trece fiica („Omul are data lui, şi nici în bine, nici în rău
nu poate să scape de ea”). Dar problema ce o frământă pe negustoriţă, vom afla în finalul
capitolului, este a diferenţei de credinţă religioasă dintre cei doi: „Neam de neamul meu nu şi-a
spurcat încă sângele, strigă ea cu ochii plini de lacrămi. Şi mi-e milă de el şi de mama lui, dar îmi
eşti dragă tu – şi nu se poate!”.
Capitolul IX
Inima, săraca
Doi ţărani din Buteni, Gheorghe al lui Baltă, om cu mare greutate în sat, şi Ioviţă al lui Borleu,
sosesc în casa protopopului ce îl are ca nepot pe Pavel Codreanu, mânaţi de faptul că tânărul
teolog nu mai poposise, ca de obicei, vara, în casa preotului din Buteni, pe a cărui fiică sătenii
voiau să o vadă căsătorită cu Pavel, în ideea că le va fi preot după retragerea tatălui fetei. La
îndemnul celor doi, şi obligat moral prin oferta lui Gheorghe de a trage în gazdă la el – căci un
asemenea om fruntaş în sat nu se refuză, opinase protopopul –, Pavel merge la Buteni, unde, la
insistenţele celor din familia preotului, se va instala în casa lor, îndeplinind astfel planul celor doi
ţărani, care nu văzuseră drept lucru bun întârzierea tânărului din acea vară.
Fata preotului, Maria, „O fetişcană cam răsărită, dar subţire ca un şarpe, cam oacheşă, cu ochii
mărunţi, care râd şi plini de lacrămi, în vreme ce preajma gurii e croita pe plâns.”, îl primeşte cu
„bucuria copilărească ce se oglindeşte în ochii plânşi”; cu toate acestea, în mintea lui Codreanu,
pe când participă la slujbă, „în faţa altarului, căruia-şi închinase viaţa, făptura cea înaltă a
Persidei se ridica deasupra tuturora şi pretutindeni se iveau ochii ei deschişi şi limpezi. Era-n
ochii aceia ceva atât de liniştit şi de senin, o voire atât de neîndoioasă, încât sub privirea lor
trebuia, parcă, să se aline furtuna mării, să se potolească para mistuitoare a focului: cum ar fi
putut el, om neajutorat, să iasă de sub stăpânirea lor?”. Cu astfel de sentimente în suflet, teologul
merge într-o noapte, în fuga calului, din Buteni la Radna, spre a o găsi pe cea care îl fascina şi a-i
propune să se căsătorească cu el, însă Persida îl amână, spunându-i că o vreme vrea să rămână
în mănăstirea din Lipova, unde are loc dialogul.
Capitolul X
Cine ce poate
Pentru târgul de toamnă din Arad, Trică a făcut o bundă, „adecă o blană de miel lungă până la
pământ, albă şi împodobită cu flori cusute-n ibrişin.”, pe care văzând-o cu acea ocazie Bocioacă,
starostele cojocarilor din Lipova, îl angajează drept calfă. Reîntors acasă Trică, o ia cu sine de la
mănăstire pe sora lui, care îşi face drum tot prin faţa măcelăriei lui Hubăr, spre a-i întâlni fiul; îl şi
vede, întors acasă pentru culesul viilor, dar „Ce schimbare într-un timp atât de scurt! Nu-i vorba,
şorţul îi era şi acum curat şi cărarea se vedea ca odinioară, prin părul neted peptănat, dar era
măcelar adevărat: om cu faţa plină şi mai mult roşie decât rumenă, cu braţele puternice strânse
de mâneca suflecată şi cu peptul ieşit înainte.”.
Câteva zile mai târziu, la culesul viilor, în podgorie, Persida îl va întâlni pe Naţl, în crama
părintelui Ioan de la Miniş, pe care o vizitase dorind să-l vadă pe flăcăul care „Parcă-i era frate,
parcă-i era copil, parcă-i era rupt din suflet, atât de mult se bucura când îl vedea voios, vorbăreţ”.
Cu toate acestea este retractilă, în cursul unei plimbări nocturne în doi („n-a voit Dumnezeu să
fim unul pentru altul”, îi spune ea), pentru ca după aceea în sinea ei să accepte că doar o viaţă
are omul şi „e nespusă durerea ce te cuprinde, când îţi dai seamă că o petreci şi pe aceasta
chinuindu-te tu însuţi pe tine.”.
Capitolul XI
Altă lume
Persida se decide, împreună cu ceilalţi şi după plecarea iubitului ei, să meargă la crama lui
Andrei Corbu, nobil de Cărpeniş. Acolo îl cunoaşte pe Simeon Burdea – prieten din copilărie şi
coleg de şcoală cu Naţl, coleg de cameră cu el după aceea la Viena – care aflase taina iubirii
tânărului pentru fiica Marei. La început speriată, fata se mai linişteşte, înţelegând că Naţl nu
putuse să vorbească decât unui om în care avea deplină încredere. De la Burdea, Persida
descoperă o altă faţă a omului îndrăgit: „Nenorocirea lui e că părinţii nu l-au lăsat la şcoală. Nu e
făcut el pentru măcelărie, şi în loc de a-şi căuta de meserie, se reazemă pe averea părinţilor săi
şi-şi petrece viaţa citind fel de fel de cărţi, care-l ameţesc.”. Însă Burdea face mai mult, pătrunde
în sufletul femeii, vede în ea un om la fel de pătimaş ca cel pe care fata îl iubea: „Fără îndoială că
e pătimaş […] Crezi d-ta că numai din întâmplare v-aţi întâlnit?”.
Capitolul XII
Două porunci
Lui Naţl îi lipseau şase luni din cei doi ani ai călătoriei de calfă, timp pierdut în rătăcirile sale, dar
Bocioacă, la insistenţele tatălui, primeşte să treacă cu vederea deficienţa şi să îl accepte pentru
examenul de maestru, asta până când starostele breslei cojocarilor află de la Mara despre
legătura fiicei acesteia cu Naţl, dar în varianta mamei, care considera că Persida „nu-l voieşte” pe
neamţ, în ciuda insistenţelor lui. Drept urmare, „când oamenii e încredere ai breslei s-au adunat”,
tânărul Hubăr va fi amânat, ca „Să se mai coacă!”, după spusele lui Bocioacă, ceea ce provoacă
tatălui un acces de furie îndreptat împotriva fiului rătăcitor („n-ai ce să mai cauţi la casa mea,
dacă nu te faci om cumsecade.”), iar acestuia hotărârea de a se îndepărta pentru totdeauna de
casa părintească, comunicată mamei, pe care o iubea.
Înainte de discuţia lămuritoare dintre tată şi fiu însă are loc o alta, între cel de-al doilea şi
prietenul său Burdea, când Naţl mărturiseşte a simţi „că e un fel de soartă neîndurată la mijloc.
Mi-e adeseori parcă stau la marginea unei prăpăstii şi ştiu că am să mă prăpădesc dacă nu mă
dau înapoi, dar adâncimea mă adimeneşte, capul mi-e ameţit şi sunt în toată clipa gata să închid
ochii şi să mă arunc – fie ce-o fi!”, învinovăţindu-şi totodată tatăl pentru faptul de a-l obliga să
părăsească şcoala, căci altfel ar fi fost „om de dânsa”, pe măsura Persidei adică.
Capitolul XII
Datorii vechi
Capitolul începe cu o povaţă a naratorului: „Datoria să ţi-o plăteşti la timp căci are şi ea rostul ei
şi nu stă, dac-o laşi nebăgată în seamă, în amorţire, ci mişcă şi creşte de n-o mai poţi stăpâni în
cele din urmă.”, referitoare la conflictul puternic ce se va isca între Naţl şi tatăl acestuia.
Calfa de măcelar plecase iar spre a-şi îndeplini cei doi ani, cerând împrumut bani de la un evreu,
Griner, negustor de piei, şi neanunţându-şi tatăl sau mama, drept urmare „nu zicea Hubăr nimic,
nu se plângea, dar era muiat, şi acum, când ar fi fost să-şi osândească feciorul, îşi făcea el însuşi
mustrări, fiindcă ţi-e parcă tot ale tale sunt şi păcatele ieşite la iveală în copilul tău.”.
De Paşte, la întoarcerea tânărului, după împlinirea celor doi ani ai călătoriei de învăţătură, urma
să se hotărască, de către mai marii breslei, ziua când acesta va face „tăietura de măiestru”;
aflând de la Trică vestea, Persida „era cuprinsă cu desăvârşire de simţământul că nu e în lumea
aceasta nimeni pe care poate să-l iubească deopotrivă cu dânsul, că el e om în puterea
cuvântului, că are de ce să-l iubească. Ea singură ştia prin ce grea luptă sufletească a trecut el şi
a trecut şi a ieşit întreg din ea.”.
Adunarea breslei stabileşte însă o amânare a „tăieturii de măiestru”, până de Sfântul Ilie, patronul
cojocarilor, drept urmare a faptului că în cartea de călătoriei a calfei se însemnaseră perioade
scurte de şedere la un stăpân, cu mari intervale între aceste perioade. Aflând, Hubăr îşi ceartă
iarăşi fiul, în măcelărie, ocazie ca cel din urmă să-i reproşeze, drept răspuns, îndepărtarea de la
viaţa cărţilor, de la studiu („eu, aşa cum sunt, n-aveam nevoie să mă fac măcelar.”); drept
urmare, tatăl vrea să-l pălmuiască dar Naţl îl îmbrânceşte şi acesta cade, lovindu-se cu ceafa de
tocila din spatele lui.
Capitolul XIV
Rostul lui Bandi
Bandi este fiul unei femei sărmane, Reghina, trăitori amândoi din ajutoarele date de mănăstirea
din Lipova, unde Persida îl cunoscuse, pe când a venit ea acolo iar copilul avea cam patru ani;
mama lui „fusese servitoare la Radna, femeie voinică, frumoasă şi în toată firea. Când a născut
însă pe Bandi, ea a rămas paralizată de o mână şi de un picior, strâmbă de gură şi cam smintită,
încât abia te mai puteai înţelege cu dânsa.”. După moartea mamei sale, petrecută atunci când
copilul avusese opt ani, acesta „se ţinea ca un căţel după maica Aegidia, care peste câtva timp
l-a dat ucenic la un cizmar.”.
Revenită acum, de Săptămâna Patimilor, la Lipova, ca şi Naţl, Persida îl întâlneşte pe Bandi,
pescuind pe malul Mureşului, vagabond şi trăitor din ceea ce căpăta de la oameni, şi îl duce
Marei, spre a o ajuta în piaţă, la căratul coşurilor, astfel încât să aibe băiatul un mic câştig. Pentru
că, din fire, Bandi se lipeşte puternic de cei care îi dau atenţie, aceeaşi reacţie o va avea şi faţă
de Persida („Alipirea către dânsa era la dânsul un fel de boală sufletească, şi ea nu mai putea să
scape de privirea lui, care mereu îi reamintea ochii sticliţi ai Reghinei.”).
Pe acest Bandi îl trimise Persida la Naţl, după ce aflase de accidentarea tatălui său şi
socotindu-se vinovată, pentru a-l chema ca să discute cu el; văzându-l Naţl pe mesager „Îi era,
cum s-a uitat aşa prin amurg, parcă vedea ochii tatălui său şi, fără de voie, se dete un pas
înapoi.”. În cursul întâlnirii de la Sărărie (locul unde se depozita sarea pentru vânzare), pe malul
Mureşului, fata îi cere iubitului ei să se împace cu tatăl lui, promiţându-i ajutorul maicii Aegidia şi
al părintelui paroh, iar Naţl îşi explică gestul („Un demon nevăzut mă urmăreşte şi-mi reaminteşte
mereu suferinţele pe care mama şi eu le-am avut şi le voi avea pe urma lui”), apoi o sărută uşor,
înduioşat de intervenţia ei.
Capitolul XV
Isprăvile lui Trică
Pentru cojocarul Bocioacă, Trică devenise „omul lui de încredere, mâna lui dreaptă, al doilea
stăpân în casă, cum n-ar mai fi putut să fie decât feciorul ori ginerele lui. Lasă că Trică era
vrednic de toată încrederea, sprinten, isteţ şi gata la orişice”, încât starostele cojocarilor se
gândeşte, asemeni soţiei lui, Marta, să-l căsătorească cu fiica lor, Sultana, căreia în trei-patru ani
i se va face sorocul de măritiş.
În această vreme, Trică află de la Marta despre întâlnirile Persidei cu Naţl şi se hotărăşte să
vorbească surorii lui pentru a o determina să renunţe dar apoi înţelege „că degeaba-ţi dai silinţa
să păzeşti pe un om, când el însuşi nu se păzeşte. Ce-ar fi făcut adecă el, dacă cineva i-ar fi zis
să nu se mai uite la stăpână-sa, să nu se mai apropie de dânsa, să nu mai vadă braţele ei şi
carnea cea moale de pe gâtul ei? S-ar fi supărat foc şi tot ar fi făcut cum îl trage inima.”.
În ciuda ezitărilor însă, şi întărâtat până la urmă de frământările lui, îl urmăreşte seara pe Naţl,
care mergea să o întâlnească pe iubita sa în dosul Sărăriei, şi acolo îl abordează cerându-i
socoteală iar acesta recunoaşte că fata îi e dragă („mai dragă decât orişicui în lumea asta, chiar
decât ţie”), informându-l şi despre pavăza iubirii lor, Bandi, care o însoţea pe fată la întâlniri, ceea
ce Trică nu suportă, socotind că sora lui fusese necinstită de Naţl în ochii lumii, şi se încaieră cu
acesta.
Sosită acolo după ce s-au potolit puţin spiritele, acompaniată ca de obicei de Bandi, Persida se
justifică fratelui ei: „Nu eu din mine însămi voiesc, nici nu voinţa lui mă siluieşte, ci o soartă
neînduplecată ne ţine sub stăpânirea ei, şi nu putem altfel decât cum putem. Îmi arde pământul
sub picioare când stau astfel, pe ascuns venită, cu dânsul, şi totuşi viaţă pentru mine sunt numai
clipele petrecute cu dânsul; de aici înainte totul e zbuciumare, nelinişte mistuitoare, dorinţă
fierbinte.”. Înduioşat, Trică, ţinând cont şi de o altă afirmaţie a fetei („mai presus de muma mea e
numai Dumnezeu şi numai Lui mă pot da fără de voinţa ei!”) se va decide apoi să mijlocească o
căsătorie secretă, pentru a salva pe cât posibil situaţia.
Capitolul XVI
Greul vieţii

Văzându-şi fata frământată, apoi mai liniştită în urma convorbirilor cu Trică ulterioare întâmplărilor
de la Sărărie, Mara dă o aprobare de principiu, fără să ştie despre ce este vorba: „– Tu fă ce ştii,
mergi cum te mână inima şi cum te povăţuieşte minte ta […] Eu nu te pot silui, iar sfaturi nu sunt
în stare să-ţi dau. Tu ştii mai bine cum te simţi şi cum te mână gândul: orişice ţi-aş zice eu, tu tot
nu faci decât ceea ce tu însăţi eşti pornită a face. [...] Fă cum ţi-e ursita şi cum vrea Dumnezeu,
care ştie mai bine unde are să te scoată şi cum are să ne ispitească!”. Dar atunci când Persida
fuge de acasă iar Trică îi spune mamei că a găsit preot care să-i cunune fiica (pe Pavel
Codreanu), Mara nu va accepta mariajul („– Nu – zise ea – mişelia asta n-am s-o fac, când văd
prea bine că o să se sature foarte în curând de el; n-am să leg eu pe fata mea de un om care n-a
putut s-o scoată la capăt nici chiar cu tatăl său.”).
O scrisoare a Persidei venită din Viena o împacă totuşi pe Mara cu situaţia; acolo tânăra femeie,
spune naratorul, „Trăia într-un fel de beţie, din care nu se mai putea dezmetici, şi atâta dulceaţă
era în sufletul ei, încât nu-i intra în minte gândul că va putea în viaţa ei vreodată să-i pară rău de
ceea ce a făcut.”, pentru că „Era bine, de tot bine; măcelăria le mergea mai presus de toate
aşteptările, iar în casă era pace şi bună înţelegere.”. Însă toate acestea până când Naţl începe să
se arate gelos căci, socoate, ceea ce Persida făcuse pentru el ar putea face şi cucerită de un alt
bărbat, superior lui, fiind femeia „frumoasă, deşteaptă şi plină de nuri”, după cum i se adresează
el în reproşuri nemeritate. Drept care, ţinând socoteală şi de întârzierile de acasă ale soţului
(merge să se întâlnească cu vechiul său prieten, Burdea), Persida hotărăşte să părăsească
Viena, pentru a avea alături oameni apropiaţi.
Capitolul XVII
Birtul de la Sărărie
În cârciuma de la Sărărie, pe care o luaseră în arendă Naţl şi Persida, poposeau „plutaşii şi
oamenii care veneau după sare, şi pe timp de târg lumea se îndesuia într-însa, dar era la ea şi un
birt pentru lumea mai bună şi trei odăi pentru trecătorii ce voiau să mâie. Aici puteau, dacă erau
oameni harnici şi cu rânduială, nu numai să trăiască bine, dar să-şi mai şi facă avere frumoasă.”.
Prin grija Persidei, în câteva săptămâni „era mereu îndesuială în birtul cel curat, unde se puneau
pe masă mâncări nu numai gustoase, şi totodată şi ieftine, şi beamterimea toată se obicinuise
foarte în curând să prânzească şi să cineze la Sărărie.”. Dar eforturile o vor costa; „Femeie greu
muncită, se perduse încetul cu încetul înfăţişarea ei aleasă şi gingaşă; ridicând ciuberele de apă
şi oalele de la foc, mutând mesele de la un loc la altul, punând mâna la toate, ea se făcuse mai
voinică, mai ţeapănă, dar totodată şi mai nodoroasă oarecum, ca copacul încă tânăr, dar mult
bătut de vânturi.”
Naţl stătea cu oaspeţii în birt, şi cu timpul se deprinsese şi să joace cărţi cu ei, spre a le face
plăcere, astfel că mai mereu era la masa prietenilor, dând şi pe datorie, bani greu recuperabili. O
discuţie pe această temă cu Persida, în cursul căreia femeia îl anunţă şi că este însărcinată, se
va solda cu un conflict fizic între cei doi, după ce Naţl refuză ideea de a avea un copil („să ne
ferească Dumnezeu de aşa ceva, căci sunt destui nenorociţi în lumea aceasta, grăi Naţl cu faţa
întunecată.”) şi contestă valabilitatea căsătoriei lor („Ar râde curcile de mine, dac-aş spune că
sunt cununat cu tine. Auzi, cununie? noaptea, prin ascuns, ca să nu afle nimeni! Minciuni popeşti,
ca să mă prostească pe mine şi să te încarce în spinarea mea!”). După aceea Persida va regreta
nu faptul că a fost lovită – i se părea firesc ca un bărbat să procedeze astfel după ce a fost
ofensat – ci faptul că lovise ea, prima, că-i dăduse o palmă soţului ei.
Capitolul XVIII
Blestemul casei
Nu cu mult mai în vârstă decât Trică (se căsătorise şi o avusese pe Sultana de timpuriu) Marta
lui Bocioacă „îl lua şi acum tot drept băietan, mai mult copil decât om făcut, şi-ar fi fost în stare
să-l pună să-i toarne apă când se spală pe cap. Ba ea se sâmţea oarecum răsfăţată când ochii
lui cruzi se opreau ca perduţi asupra braţelor ei rotunde, asupra umerilor ei înveliţi în carne moale
şi căutau cu un fel de frică părţile mai ascunse ale nurilor ei.”. Dincolo de acest fapt, el se bucură
însă de toata încrederea stăpânului şi stăpânei, ceea ce mama lui vede şi, drept urmare, se
umple de bucurie, după cum tot bucuroasă era, deşi nu o mai vizitează, auzind că Persidei îi
merge bine cârciuma.
Bucuria Marei va fi întreruptă însă atunci când află de chemarea moaşei şi a doctorului la
cârciumă, de la servitoarea trimisă de Persida spre a o aduce – „se porni ca alungată de iele şi
fără să mai închidă uşile în urma ei.”, socotind pe drum că, dacă Persida se află în stare gravă,
aşa o pedepseşte Maica Domnului pentru că a fost „câinoasă”. Aflând că Naţl o părăsise pe fiica
ei după ceartă, Marta o consolează, mulţumind lui Dumnezeu că a scăpat-o de omul care-i
făcuse atâta rău, dar Naţl se reîntoarce, umil, speriat şi îndurerat, spre a-şi cere iertare, prilej
pentru mamă de a constata, din reacţiile fiicei, că aceasta „ţine şi acum la el, ţine mai mult decât
la orişicine!”. Iar el îşi arată căinţa, explicându-se totodată („Când m-am dus, o ştiam sănătoasă
şi vrednică, şi m-am dus, ca s-o scap de un nemernic ca mine, care numai rău i-a făcut şi nici un
bine nu poate să-i facă; în starea în care ea se află acum, nici cel mai nemernic bărbat nu poate
să-şi părăsească soţia.”), când află de la doctor că pruncul este pierdut. După această replică,
Mara îşi aduce aminte înspăimântată de uşile de la casă lăsate neîncuiate, cu tainiţa unde ţinea
banii neacoperită, şi se întoarce cuprinsă „ca de frica morţii”.
Capitolul XIX
Verboncul
În Italia se ivise „un oarecare Garibaldi, mare general, care umblă să-i adune pe italieni sub arme
şi să-i ridice împotriva împăratului; iar ungurii şopteau între dânşii şi se lăudau prin ascuns că
Kossuth al lor stă în legătură cu Garibaldi şi are să se întoarcă la primăvară, ca să alunge
cătanele împărăteşti, să-i scoată pe beamteri din ţară şi să facă iar vreme ungurească, cum era
pe timpul rezmiriţei.” de la 1848.
Drept care şi în cârciuma de la Sărărie se schimbă atmosfera, căci „se învrăjbiseră oamenii între
dânşii, încât nu mai ştiai în cine poţi şi în cine nu poţi să ai încredere”, dar pe Naţl lucrurile
acestea nu îl interesau prea mult pentru că avea alte probleme, era „despărţit de mamă-sa, la
care ţinea din ce în ce mai mult, şi în vrajbă cu tatăl său, care se uita în altă parte când se
întâmpla să-l întâlnească”. În plus, un client socoteşte că Bandi îi e frate, pornind de la
asemănarea lor, încât Naţl ajunge să creadă că e aşa, amintindu-şi de cum se ivea Reghina, pe
vremea când era în toată firea, „cu coşul după carne şi stătea voioasă şi râzând în uşa
măcelăriei.”. Paradoxal însă va reveni, drept urmare, la sentimente mai bune, gândind
„suferinţele prin care a trecut tatăl său, văzând pe acea femeie atât de nenorocită şi ştiindu-şi
copilul de pripas [...] pentru mine şi pentru mama mea, zise el, toate pentru liniştea casei sale,
toate din sâmţământ de datorie: înspăimântătoare pedeapsă, pentru o clipă de slăbiciune!”.
Lui Trică îi venise vremea de încorporare şi „După legea timpului de-atunci, feciorii luaţi la oaste
rămâneau zece ani în linie şi încă doi ani în rezervă, erau duşi în ţări străine şi depărtate, li se
schimba tot rostul vieţii.”, aveau însă o alternativă: răscumpărarea pe bani buni. Urmând sfatul
soţului ei, Persida se oferă să dea o parte din sumă, dacă va completa Mara restul, dar ştiind
firea mamei, o roagă pe soţia lui Bocioacă să-i ceară soţului ei o intervenţie pe lângă Mara. Cu
gândul la aceste lucruri, Marta vorbeşte cu Trică în secret, însă flăcăul nu se poate stăpâni şi o
cuprinde în braţe, iar Marta nu se supără, căci putea să socotească totul ca o nesăbuinţă
copilărească. Mai mult chiar, îi şi sărută gâtul „oarecum pe muşcate”; întrebată dacă nu se
supără şi dacă îi place, femeia aprobă pierdută gestul („– Da, îmi place – şopti ea ameţită – însă
mai încet, puţin câte puţin şi să mă laşi când voi zice că e destul.”) apoi preia iniţiativa („începu să
se sărute cu el, muşcându-i buzele, nesăţios cum numai femeia trecută ştie să se sărute cu un
băiat tânăr.”). Auzind apoi de la bărbatul ei că intenţiona să-şi mărite fata, pe Sultana, cu Trică,
Marta încuie uşa odăii, deşi îl chemase la ea pe flăcău, Bocioacă aflându-se la târg.
Ca urmare a intervenţiei starostelui cojocarilor, „Trică era răscumpărat: Persida dăduse cinci, iar
Bocioacă, ca împrumut, [dat Marei] şaptesprezece sute de florini.”. Dar flăcăului nu îi convine
situaţia, se simte „robul lor” (al familiei Bocioacă) atunci când aude de la Mara că intenţia celui
care-i împrumutase banii era de a-şi mărita fata cu el. Şi pentru că de la mama lui nu va putea
scoate banii împrumutaţi şi pentru că începuse să-i placă Sultana, faţă de care se simţea vinovat
datorită întâmplărilor din ultima vreme, Trică se încorporează, în ciuda faptului că rămâneau bun
daţi banii pentru răscumpărarea sa. Aceasta se petrece la trecerea verboncului (ofiţerul
acompaniat de un stegar, doi soldaţi şi o vivandieră) spre a chema voluntari, răsplătiţi pentru
gestul lor cu 100 de florini.
Capitolul XX
Norocul casei
Pentru a o consola în urma suferinţei legate de pierderea copilului şi de atitudinea lui Naţl, Mara
îi dezvăluie Persidei adevărul despre zestrea ei: „banul e mare putere, el deschide toate uşile şi
strică toate legile, iar tu ai bani, destui bani, mulţi bani. Uite! Urmă ea făcându-şi mustrări c-a
scăpat vorba. Ţi-o spui fiindcă nu mai eşti copilă şi trebuie s-o ştii, ca să te simţi: eu am adunat
pentru voi puţin câte puţin şi din ce în ce mai mult. M-a ajutat Dumnezeu, şi puţine sunt pe aici
prin apropiere fetele care au zestre ca tine.”. Aflând că are câteva zeci de mii de florini, Persida
se simte „cu totul altfel acum” şi consideră că s-ar putea modifica şi atitudinea lui Naţl ori a tatălui
său, faţă de căsătoria lor ascunsă.
Pentru că mai trecuse ceva timp la mijloc, moaşa trimite din nou după Mara, spunându-i să nu se
neliniştească deoarece de astă dată totul va fi bine, iar Persida naşte un băiat, prilej de mare
înduioşare şi căinţă pentru Naţl, de recunoaştere a vinei sale. Dar şi de apropiere a mamei lui
Naţl, care vine să vadă copilul şi îşi arată aprecierea pentru tânăra mamă, vorbindu-i fiului („–
Mult eşti nenorocit – grăi dânsa cu ochii plini de lacrămi – şi mare noroc ai avut. Le ştiu toate,
urmă apoi întorcându-se spre Persida. Ştiu cât ai suferit, fata mea, Dumnezeu are să ţi le ţie
toate în seamă şi să ţi le răsplătească.”).
Cu prilejul acelei întâlniri, Persida hotărăşte să-şi boteze copilul catolic, după tată, apoi aranjează
cu maica Aegidia şi cu părintele paroh ca să îl roage pe Hubăr să îl ierte pe fiul său şi să-i
accepte familia. Dus de părintele paroh la tatăl său, Naţl primeşte iertarea părintească, după ce
arată că el şi Persida fuseseră căsătoriţi de către Codreanu, prin urmare copilul este „legiuit”.
A doua zi Hubăr merge, împreună cu soţia, la casa fiului lor, ducând drept dar de botez „toţi
galbenii pe care-i strânsese, peste trei sute” şi argintăria familiei, unde-şi va cere scuze („– Iartă,
fata noastră, toate supărările pe care ţi le-am făcut şi fii încredinţată despre iubirea noastră! Grăi
apoi, uitându-se în ochii ei.”).
Capitolul XXI
Pace şi linişte
După aceste evenimente, statutul Persidei se schimbă („De ea se apropiau toţi cu dragoste şi cu
sfială; pe ea o socotea fiecare mai presus de sine; de dânsa ascultau cu toţii; ea putea să-i
povăţuiască pe toţi după buna ei chibzuinţă; ei însă, între dânşii, tot învrăjbiţi erau, şi ea în toată
clipa se temea ca nu cumva învrăjbirea să se dea pe faţă.”), inclusiv în relaţiile cu soţul ei, acesta
căuta mereu să-i intre în voie, „încât ea, care-i fusese mai înainte slugă, şi-l făcuse slugă pe el.”.
Pe când, în mod simetric şi opus, se schimbă situaţia lui Bandi, cel de care Persida mereu
avusese nevoie pentru câte ceva, pentru că „Nu mai avea nici o treabă, nici un rost în lumea
aceasta: putea să facă ce-i place. De când se născuse copilul acela şi de când venise Hubăr la
casă, el era de prisos, uitat de toţi, dat ca o fiinţă nemernică la o parte, rămas singur-singurel în
lume.”.
La botez, copilul primeşte din partea Marei – după ce redusese suma iniţială – opt mii de florini,
ca parte din zestrea Persidei, dar Naţl îi cere să păstreze banii la ea, căci ei aveau destul. Drept
urmare a ofertei, „Nici că se uitau însă oamenii ca mai-nainte la dânsa. Las’ că banul te ridică şi
în sufletul tău, şi în sufletul altora, dar banul agonisit e dovadă de vrednicie, şi mesenii toţi
înţelegeau de ce Mara şade în scaun ca pusă într-un jeţ şi vorbeşte rar şi apăsat.”.
Trică revine din ostăşie, căci soldaţii care participau la război erau lăsaţi după aceea la vatră,
schimbat, dincolo de faptul că primise o rană în şold care îl făcea să şchioapete puţin: „era periat
şi peptănat, cu obrazul ras şi cu mustăcioara răsucită, bine strâns la brâu şi cu căciula pe-o
ureche, dar degeaba mai căutai în el pe prostănacul mototol din care putea orişicine să facă ce
vrea…”. Îşi cere scuze lui Bocioacă, iar relaţia cu Marta o aduce pe drumul cel bun, spunând
femeii că „n-o să mai aibă nimic” cu el; în postul paştelui, el şi Naţl au fost „scoşi măieştri”, dând
examenul practic de rigoare.
Romanul se încheie tragic, pentru că Hubăr, decis să-şi plătească păcatele faţă de fiul său
nelegitim, Bandi, ducându-l la Viena spre a-l forma, îi mărturiseşte acestuia, în cârciuma de la
Sărărie, tot adevărul, după care „Bandi îl lovi cu pumnul în piept, apoi, cuprins de un fel de
turbare, se năpusti asupra lui şi-l muşcă de gâtlej, încât căzură amândoi unul peste altul în
mijlocul casei, Hubăr cu ochii închişi şi fără ca să se mai apere, iar Bandi cu genunchii pe pieptul
tatălui său, râzând şi apăsând mereu câtă vreme mai simţea răsuflarea în el.”.