Sunteți pe pagina 1din 11

DE ENUMERAT 5 VALORI DUPA CARE VA IDENTIFICATI

EXISTENTA SI SA ARGUMENTATI.

In viata te ghidezi dupa niste valori. Pentru dezvoltarea ta personala este


important sa le constientizezi si sa observi daca sunt valorile tale sau sunt
imprumutate. Si mai ales daca aceste valori te sustin sau nu.
Fiecare dintre noi ne-am creat in viata o scala de valori, principii si credinte dupa care
ne ghidam atunci cand vrem sa intreprindem ceva. Aceste valori ne pot ajuta sa
accedem pe culmi inalte sau sa ne incurce in functie de ideatica care se afla in spatele
lor. Daca un om se confrunta cu diverse probleme si considera ca a sosit timpul sa isi
revizuiasca viata, este bine sa stea fata in fata cu valorile si credintele care il ghideaza,
renuntand la cele care nu ii mai sunt de folos si pastrand doar acele valori care il pot
ajuta in noul plan creat. Asta inseamna ca din cand in cand, este bine sa ne mai si
debarasam de acele valori si credinte invechite care nici noua nu ne-au facut bine si
nici stramosilor nostrii nostrii nu le-a facut.

Cu rabdarea treci si marea.


Poti face tot ce iti doresti in viata, dar nu pe toate in acest moment.
Poti incepe acum, dar pana apar primele rezultate este posibil sa treaca ceva vreme.
Totul are nevoie de munca si timp.
Nu te agita prea tare, lucrurile se aranjeaza la un moment dat . . . nu cand vrei tu.
Important este sa nu te opresti si sa mergi in directia aleasa de tine.
Consider ca rabdarea este cea mai importanta virtute dintre toate.

Nu te vinde pe tine pentru a-i cumpara pe altii.


Nu mai incerc sa fac pe plac celor din jur.
Daca este ceva care nu imi convine nu fac.
Daca altii nu imi sunt datori, nici eu nu sunt dator altor persoane.
Reteta esecului este foarte simpla : “incearca sa multumesti pe toata lumea”.
Tot la acest principiu intra si compromisurile.
Nu fac compromisuri mai mari decat pot suporta/accepta.
Din punctul meu de vedere compromisurile nu sunt rele.
Dimensiunea lor e problema.
Daca cedezi mai mult decat primesti te simti tradat, pacalit . . . simti ca esti in
pierdere.

Nimeni nu-ti este dator cu nimic.


Asta mi-a spus-o un prieten anul asta si a fost revelator pentru mine.
Am stat, m-am gandit si am zis in mintea mea “wauuuu, chiar asa este”.
Este vorba de asteptarile pe care le avem de la cei din jur.

Daca te-ai saturat sa o tot iei de la capat, atunci inceteaza sa mai renunti.
A fost un mare WAAAUUUUU pentru mine cand am citit aceste cuvinte (pe internet
parca).
Mi-am spus ca scoate in evidenta foarte bine problema care ne da batai de cap multora
– renuntam cand dam de greu.
Adevarul este ca pe masura ce avansam cu un proiect lucrurile pot deveni mai grele
dar pentru a-l finaliza trebuie sa le rezolvam, nicidecum sa renuntam si sa cautam alt
“traseu”.

1
Se poate spune si: “daca te-ai saturat sa iti plangi de mila, sa traiesti doar cu simple
dorinte si neajunsuri, atunci schimba ceva, lupta pentru ceea ce-ti doresti, educa-te,
evolueaza”.

Daca viata iti da lamai, fa limonada!


In viata mai ai parte si de neplaceri. Nu ai ce face.
Nu poti controla totul si, din punctul meu de vedere, nici nu este recomandat.
Dar poti controla cum sa reactionezi la ce se intampla in jurul tau.
Iei totul asa cum vine si te descurci cu ce ai.

O DELIMITARE EPISTEMICA INTRE


CONCEPTELE DE ETICA ACADEMICA,
ETICA PROFESIONALA, ETICA DEONTOLOGICA, ETICA
APLICATA, ETICA CERCETARII

Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei, ea se ocupă cu cercetarea
problemelor de ordin moral, încercând să livreze răspunsuri la întrebări precum: ce
este binele/răul? cum trebuie să ne comportăm?
În Întemeierea metafizicii moravurilor, Immanuel Kant susține că etica se fondează în
împrejurul răspunsului la întrebarea "Was soll ich tun?" (= ce trebuie să fac?). Când
spune acestea, el pleacă de la premisa crasă că există o etică veritabilă, universal
acceptată. Întrebarea eticii nu a fost pe atât de corect formulată de Kant, ea fiind nu
"Was soll ich tun", ci "Was kann ich wissen über das was ich tun soll?" (= Ce pot să
știu despre ce trebuie să fac?).
Etică aplicată sau etica profesionala studiază aspecte particulare ale
problematizării etice din perspectiva unor anumite profesii
Etica aplicată este formată dintr-un mănunchi de discipline care încearcă să
analizeze filosofic cazuri, situații, dileme relevante pentru lumea reală. Printre aceste
discipline se numără etica tehnologiei informației, etica bunăstării animalelor, etica în
afaceri, bioetica, etica medicală, etica mediului, etica cercetării științifice, etica în
politicile publice, etica relațiilor internaționale, etica mijloacelor de informare.
Cum importanța economiei în diagrama oricărei societăți este în continuă creștere,
este absolut normal să apară și accentuarea cercetărilor din domeniul eticii în afaceri.
Acestea se concentrează cu precădere asupra părților implicate (stakeholders) în
activitățile economice desfășurate în interiorul unei piețe. În categoria "părților
implicate" sunt incluse corporațiile, clienții acestora, furnizorii și distribuitorii lor,
acționarii, angajații și nu în ultimul rând comunitatea. Raportarea corporațiilor la
părțile implicate enumerate se face și prin intermediul conceptului de responsabilitate
socială a corporațiilor.

Se considera etica o stiinta care ne ajuta sa cunoastem omul,comportamentul


sau si societatea in ansamblul ei.Stiinta eticii are un caracter analitic- se preocupa de
cauzele actiunilor noastre si normative-ne spune ceea ce avem de facut; ea nu este
insa o stiinta descriptiva -nu ne indica cum sa facem,dar este practica, orientate spre
actiune: se invata din practica. De aceea se foloseste adesea si conceptual de etica
aplicata, prin care intelegem analiza din punct de vedere moral a unor situatii
concrete din practica sociala sau profesionala, in vederea luarii unor decizii.

2
Etica profesionala impune stabilirea unor reguli interne in fiecare profesiune,
care pot lua forma "bunelor practice", "codurilor etice" sau "codurilor deontologice".
Unii manageri considera legatura dintre etica si afaceri o simpla gluma. Altii
privesc alaturarea celor doua notiuni ca fiind imposibila sau cel putin improbabila; o
alta categorie considera discutiile despre etica irelevante. Sunt si manageri care evita
sa aduca in discutie etica datorita temerii ca o asemenea conversatie ar putea fi
interpretata ca o recunoastere a vinovatiei sau incorectitudinii. Catusi de putin
adevarat. Etica presupune motivatie, motivatia determina o anumita maniera de
actiune, iar variantele de comportament conduc la consecinte mai mult sau mai putin
grave pentru persoanele aflate in interactiune.Firmele care pot fi numite etice prezinta
anumite caracteristici:
1.Echilibru intre profit si etica
2.Valorile etice stau la baza comportamentului zilnic al actiunilor individuale
3.Sistem de sanctiuni care prevede penalizarea si corectarea actiunilor cu
caracter neetic.
4.Prezinta un set de valori care presupune:
-tratarea celorlalti cu respect si cinste asa cum doresti si tu sa fii tratat
-fabricarea si comercializarea produselor astfel incat sa fii multumit
daca le folosesti tu
-tratarea mediului inconjurator ca si cum ar fi proprietatea ta
Etica trebuie sa insoteasca intregul proces de luare a deciziei in toate etapele
sale.Relatia fundamentala asupra careia se concentreaza cea mai mare parte a
problematicii eticii in afaceri este de fapt conflictul intre performantele economice ale
organizatiei masurate in venituri,costuri,profituri sau datorii si performantele
sale sociale, mult mai dificil de apreciat, reprezentate de obligatiile fata de angajati,
clienti, creditori, furnizori, distribuitori sau publicul larg. Accentul pus in ultimii ani
pe etica in organizatii se datoreaza schimbariilor rapide in domeniul fortei de munca,
ca rezultat al aparitiei noilor tehnologii, internationalizarii afacerilor, impactului
diferitilor factori economico-sociali si politici atat asupra sectorului privat cat si a
celui public.

Deontologia în cea mai simplă definiţie este ştiinţa datoriei. Vorbind de


deontologie evocăm totdeauna obligaţiile impuse profesioniştilor în exerciţiul
profesiilor lor.

Deontologia este insă ceva mai mult decât atât, este un ansamblu de principii
care îşi au sursa în fundamentele morale ale persoanei şi care influenţează pozitiv
întreaga activitate profesională a acesteia.
Evident, deontologia diferă de la o profesie la asta datorită specificului activităţii
desfăşurate dar are pretutindeni aceeaşi bază: ideea de onestitate şi corectitudine în
relaţiile cu persoana care utilizează serviciile profesionistului.
De-a lungul timpului deontologia a fost asociată mai mult cu profesiile liberale, ale
căror îndatoriri erau mai puţin strict codificate şi care s-au constituit ulterior ca
elemente ale unui drept disciplinar.

3
IDENTIFICATI UN CAZ DE CORUPTIE
IN MEDIUL ACADEMIC SI PROPUNETI SOLUTII

În sens larg, prin termenul de corupţie înţelegem „folosirea abuzivă a puterii


încredinţate, în scopul obţinerii de foloase personale”. Dacă vorbim de corupţie în
sfera public-administrativă, atunci avem de a face cu o definiţie mai restrânsă a
corupţiei: „abuzul puterii publice pentru obţinerea de beneficii private”. Şi în acest al
doilea caz, în sintagma „abuzul puterii publice” rămâne valabil caracterul de
„încredinţat” al puterii, esenţial pentru o înţelegere corectă a fenomenului.
Termenul de corupţie, în sens legal, desemnează acele fapte care atrag
răspunderea civilă sau penală a persoanei vinovate. Acestea se pot constitui în
contravenţii şi infracţiuni, în funcţie de gravitatea şi conţinutul lor. Spre exemplu,
vorbim de corupţie atunci când un funcţionar, folosindu-se de funcţia pe care o ocupă,
doreşte să obţină şi alte beneficii personale în afara celor care îi revin prin lege –
salariu, bonusuri etc.
Profesorul universitar doctor X de la Universitatea Y a fost suspendat din toate
activităţile didactice şi administrative după ce a fost reţinut preventiv pentru luare de
mită.
Procurorii anticorupţie de la serviciul teritorial Bucuresti l-au surprins în flagrant în
timp ce primea, în biroul său, suma de 200 de euro de la un student pentru a-l
promova la disciplina Farmacie Clinică pe care profesorul o preda.
In acest caz clar de coruptie putem afirma ca atat cadrul didactic cat si
studentul sunt vinovati.
Daca studentii ar invata mai mult, sau macar si-ar da silinta pentru a invata cat
sa promoveze examenele, nu s-ar mai ivi situatii ca cele mentionate mai sus.

PROBLEMATICA RAULUI

Problema raului: Provocarea filosofica


Problema raului” este o piatra de poticnire filosofica pentru multi oameni. Dovezile
empirice care sustin creatia si, implicit, existenta Creatorului, sunt uimitoare. Ateii au
incercat fara success sa identifice un mecanism prin care lumea sa se fi creat singura.
Stiinta secolului XX a demonstrat cu certitudine ca pamantul nu este etern – universul
a avut un inceput. Singura optiune fezabila prin care putem explica originea
universului (spatiu, timp, materie, energie, legi naturale, etc), este un Creator
Transcendent. ADNul este un exemplu convingator al designului incredibil care
impregneaza orice forma de viata – codul digital care organizeaza materia in
mecanisme complexe. Conventia limbajului nescris care interpreteaza ADNul este
inca o dovada de netagaduit a unui Creator Inteligent. Ateul, confruntat cu dovezi
impotriva teoriei aleatorii a evolutiei, ataca teoria Creatiei pe taram filosofic tocmai in
acest punct. Una din cele mai importante intrebari puse de atei este : “Daca
Dumnezeu este real si Dumnezeu a creat totul, de ce a creat raul”?

Problema raului: Dumnezeu, omul, dragostea si raul


Pentru a incerca rezolvarea Problemei raului in mod corect, trebuie sa avem in vedere
natura lui Dumnezeu, natura, omului, natura dragostei si natura raului. Nu toti ateistii

4
cred intr-un Dumnezeu al dragostei. Totusi, crestinii (care reprezinta majoritatea
populatiei teiste), cred intr-un Dumnezeu al dragostei. De fapt, Biblia declara
ca Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8). Biblia descrie Dragostea ca fiind “bucuriea,
pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, blandetea,
infranarea poftelor. Impotriva aceste lucruri nu este lege” (Galateni 5:22-23).
Dragostea “nu cauta folosul sau” (1 Corinteni 13: 5). Potrivit Bibliei, omul are liberul
arbitru pentru ca “toti acestia isi aleg caile lor, si sufletul lor gaseste placere in
uraciunile lor… caci au facut ce este rau inaintea mea si au ales ce nu-Mi place” (Isaia
66:3,4). Raul este descris ca fiind pacat, care este orice lucru care contravene unui
Dumnezeu al dragostei si legii Lui Divine. “Orice face pacat face si faradelege si
pacatul este faradelege” (1 Ioan 3:4). Legea este sa “iubesti pe Domnul Dumnezeul
tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau. Aceasta este cea dintai si
cea mai mare porunca. Iar a doua, asemenea ei, este sa iubesti pe aproapele tau ca pe
tine insuti” (Matei 22:37-39). “Sa nu preacurvesti, sa nu ucizi, sa nu faci nicio
marturisire mincinoasa, sa nu poftesti, si orice porunca mai poate fi, se cuprind in
porunca aceasta: . Dragostea nu face rau aproapelui: dragostea deci este implinirea
legii” (Romani 13:9-10).

Problema raului: necesar pentru dragoste


Iata problema raului pe scurt: “De ce a creat Dumnezeul personal, iubitor o lume in
care exista raul”? “De ce i-a dat Dumnezeu omului libertatea sa faptuiasca raul”?
Ateii rationeaza astfel :”Cu siguranta, un Dumnezeu al dragostei care este atotstiutor
nu ar ingadui ca raul sa existe in lumea Lui”. Raspunsul la afirmatia de mai sus este
rezumat in natura lui Dumnezeu – dragostea – si in dorinta lui pentru omenire –
dragostea. Urmariti logica: Cum ar fi putut Dumnezeu sa permita dragostea fara a lasa
potential pentru rau? Dumnezeu ar fi putut crea roboti care sa nu faca nimic decat sa
spuna pentru vesnicie “Te iubesc,Te iubesc, Te iubesc!”. Dar asemenea finite ar fi
incapabile de iubire adevarata. Biblia ne spune ca Dumnezeu doreste sa aiba o relatie
caracterizata de dragoste cu creatia Sa: “Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu
limba, ci cu fapta si cu adevarul” (1 Ioan 3:18). Dragostea nu este adevarata decat
daca persoana respectiva poseda capacitatea de a nu iubi. Daca cineva ar avea
capacitatea de nu-L iubi pe Dumnezeu, dar sa aleaga sa Il iubeasca, atunci acea
persoana ar avea o relatie caracterizata de dragoste adevarata cu Dumnezeu. Unul din
atributele lui Dumnezeu este omnistiinta. Dumnezeu a stiut ca intr-o lume care are
posibilitatea de a alege ar fi mult rau – sa alegi sa nu iubesti este un lucru rau prin
definitie. Totusi, in aceeasi lume, oamenii au si capacitatea de a iubi cu adevarat.
Filosoful Alvin Plantinga scrie: “ O fiinta care cunoaste totul, poate totul si iubeste
totul ar putea ingadui cat rau ar fi dorit fara a pierde dreptul de a pretinde ca iubeste
totul, atata timp cat, pentru orice lucru rau ar permite existenta unui bine colateral mai
mare” (Dumnezeu, libertatea si raul). Potentialul dragostei este mai mare decat
existenta raului, cu atat mai mult cu cat raul exista pentru o perioada limitata de timp.
Raul este un efect secundar al dragostei. Suferinta si moartea sunt un efect secundar al
raului (Romani 5:12). Dumnezeu ne spune in Biblie ca acest efect secundar nu va
dura decat pentru o perioada limitata de timp. Raul slujeste scopului limitat de a
stabili relatii de dragoste adevarate intre creatie si Creator si raul va disparea dupa ce
acest scop este atins. “Si lumea si pofta ei trec; dar cine face voia lui Dumnezeu
ramane in veac” (1 Ioan 2:17).

5
Problema raului: O preocupare temporara
Problema raului isi lasa amprenta asupra tuturor lucrurilor din lumea aceasta
pacatoasa. “Caci tot ce este n lume: pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia
vietii, nu este de la Tatal, ci din lume” (1 Ioan 2:16). Biblia ne spune ca toti oamenii
au folosit abilitatea lor de a pacatui (o marturie a existentei liberului arbitru al
omului), “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de Slava lui DumnezeU (Romani 3:23).
Evident, Dumnezeu nu a suprimat abilitatea omului de a pacatui. Daca ar fi facut asta,
ar fi suprimat si abilitatea omului de a iubi cu adevarat, iar un Dumnezeu al dragostei
nu ar face asta niciodata. In schimb, Dumnezeu permite existenta pacatului pentru un
timp si ne ingaduie sa fim rascumparati din pacat. Dumnezeu este un Dumnezeu al
dragostei perfecte, dar si al dreptatii perfectge. Prin urmare, El nu putea sa il lase pur
si simplu pe om sa pacatuiasca, fara sa fie nevoie de pedeapsa pentru pacat. Acest
lucru nu ar fi fost corect – o faradelege nepedepsita. Totusi, Dumnezeu, in dragostea
Sa perfecta, a asigurat dreptatea perfecta prin moartea lui Isus Cristos pe cruce pentru
pacatele noastre. Nu cuiele L-au tinut pe Cristos pe cruce – dragostea Lui pentru noi
L-a tinut. “Dragostea lui Dumnezeu fata de noi S-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a
trimis in lume pe Singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si Dragostea sta nu in
faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe
Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre” (1 Ioan 4:9-10). De ce a
ingaduit Dumnezeul dragostei raul? Pentru ca este un Dumnezeu al iubirii adevarate!

EXISTA UNIVERSITATEA MORALA?


Rostul unei universități moderne – indiferent de profil – nu e doar acela de a
ne forma ca specialiști şi cercetători, ci şi ca oameni civilizați, culți, oameni de
caracter, care ne respectăm semenii şi instituţiile, ca oameni morali. Un mediu imoral
favorizeză formarea unor oameni imorali, iar un mediu moral dă naştere unor oameni
morali. Nu e de mirare că a început bătălia pentru o organizaţie morală după o lungă
periodă de ignorare a acestui aspect. Există tot mai multe universităţi în lume care au
inclus în „misiunea” lor acest obiectiv: să devină o instituţie integră, morală, populată
de oameni integri. Planurile lor strategice conțin mijloacele concrete prin care putem
atinge acest obiectiv. Care sunt aceste mijloace? – iată unul din răspunsurile pe care le
aşteptăm de la acest curs. În orice caz, ele nu constau doar în definirea cât mai
detaliată a unui comportament imoral – cum e bunăoară plagierea unei lucrări – şi
aplicarea unei pedepse după comiterea actului, pentru a descuraja repetarea lui, ci şi în
crearea unui climat favorabil eticii.
În orice instituţie întâlnim comportamente pe care le numim „imorale”. De
obicei trecem cu nonşalanţă sau cu neputință pe lângă ele, considerându-le
neimportante sau mult prea greu de evaluat obiectiv. Vom vedea însă că actele
imorale nu sunt nici lipsite de importanță și nici atât de dificil de evaluat pe cât s-ar
putea crede. Ele contribuie însă la crearea unui mediu organizațional imoral, în care
pare că totul este permis, ceea ce va favoriza și mai multe comportamente imorale.
Are până la urmă vreun rost să ne preocupăm atât de mult de crearea unor
univerități morale? Pare în definitiv mai degrabă un ideal decât ceva ce am putea
transpune în realitate. Desigur, putem şi ignora dimensiunea morală a vieţii
universitare, dar o vom face riscând daune de toate felurile, de la cele privind
satisfacţia muncii, la cele ce vizează reputaţia şi pierderile financiare.
De ce ne dorim o universitate morală?
Cercetări empirice și teoretice de etică organizationala evidențiază că mediul

6
sau contextul organizaţional influenţează în mod direct comportamentul
(i)moral al membrilor unei organizații. Universitățile trebuie să dezvolte un
mediu etic și practici etice la nivel instituțional pentru a pretinde
comportamente etice la nivel individual. Este așadar nevoie să fim atenți la
etica universității ca întreg, deopotrivă cu etica membrilor acesteia.
Principiile şi normele morale au fost prezente întotdeauna în mediul
universitar, dar în cea mai mare parte a timpului sub forma unor reguli nescrise, a
unor obiceiuri academice şi bune practici profesionale variabile de la o universitate
la alta. Unii confundă morala universităţii cu morala creştină, ce domină în afara
universităţii, în societate şi în viaţa privată. Morala academică şi cea a cercetării nu
sunt părți ale „moralei comune”, ci sunt forme ale eticii instituţionale. Introducerea
codurilor etice după anul 2000 nu a schimbat radical situaţia, deoarece majoritatea
au rămas simple hârtii într-un sertar, în lipsa unei „infrastructuri etice” care să
instituționalizeze și să impună valorile morale ale instituției.

PROFILUL PSIHO MORAL AL EDUCATORULUI DIN


PERSPECTIVA ETICII KANTIENE
Sistemul filosofic kantian, poate prima construcție care își merită în sens
riguros un astfel de nume în istoria filosofiei occidentale, este clădit pe trei piloni
fundamentali – problema cunoașterii, problema libertății și problema esteticii. În jurul
acestor probleme au fost scrise cele trei Critici kantiene – Critica rațiunii pure, Critica
rațiunii practice și Critica facultății de judecare -, care își propun să delimiteze cu
exactitate domeniile în care putem folosi cu sens judecăți de cunoaștere, judecăți etice
și, respectiv, judecăți estetice.
În primul rând, trebuie să ne amintim că domeniul rațiunii practice se referă nu
la ceea ce este, ci la ceea ce ar trebui să fie. Acest „a trebui” (sollen) trimite însă către
un anumit tip de „obligație morală” de a te comporta într-un anumit fel sau către ceea
ce Kant numește datorie morală.

De aceea, ideea de datorie este fundamentală gândirii kantiene, ea dând și


numele acestei teorii, anume deontologie. Pentru a înțelege ideea de
datorie la Kant, trebuie însă mai întâi să vorbim despre voința bună.
În debutul primei secțiuni a Întemeierii metafizicii moravurilor, scriere în care
filosoful german prezintă principiile a priori ale eticii, se spune că „din tot ce poate fi
gândit oriunde în lume, și chiar în afara ei, nu există nimic care să poată fi socotit mai
bun decât numai o voință bună”. De aici se vede că, în viziunea lui Kant, consecințele
faptelor nu contează atât de mult din punct de vedere etic, precum contează intențiile
poziție care este opusă utilitarismului.
Cu alte cuvinte, voința bună este temeiul eticii kantiene și, în același timp,
idealul spre care orice rațiune practică trebuie să se îndrepte.
Dar ce este, mai exact, „voința bună”? Este actul volitiv îndreptat spre valoarea
binelui, fără raportare la consecințe sau la scopuri. Prin raportare la voința bună,
spune Kant, consecințele și scopurile sunt ca montura unui diamant pe un inel doar
piatra prețioasă (adică voința bună, în cazul nostru) dă cu adevărat valoare inelului
(adică caracterului uman), montura (adică consecințele, scopurile, circumstanțele etc.)
nu este decât accidentală, ea „ne permite să o mânuim mai bine în comerțul obișnuit
sau să atragem atenția asupra ei celor ce nu sunt îndeajuns de cunoscători”.

7
Chiar dacă consecințele acțiunilor noastre ne pot face demni de stimă în ochii
semenilor noștri, adevărata valoare de caracter constă doar în voința bună, adică în
intenții.
Problema principală este însă că noi nu suntem înzestrați cu o voință bună de
la natură. Oameni fiind, căutăm în mod natural fericirea, iar această goană după
fericire ne face adesea să înfăptuim lucruri reprobabile din punct de vedere moral,
justificându-le ulterior în diverse moduri. Cu alte cuvinte, noi ne naștem cu o voință
slabă, care nu poate urmări binele în mod necondiționat, motiv pentru care adevărata
menire a rațiunii practice nu trebuie să fie alta decât „aceea de a da naștere unei voințe
bune în sine iar nu ca mijloc pentru un alt țel”.

În vederea acestui lucru, rațiunea practică, sugerează Kant, trebuie să suspende


căutarea naturală a fericirii cu ajutorul conceptului de datorie morală și de imperativ
categoric. Noi trebuie sa ne comportăm etic, chiar și dacă un astfel de comportament
ar putea veni uneori împotriva împlinirii dorințelor noastre și a căutării fericirii cu
orice preț. Mai mult decât atât, trebuie să ne comportăm moral chiar dacă nimic nu ne
constrânge la acest lucru, în afara propriei noastre rațiuni practice. Întrucât voința
bună nu ar trebui să țină cont de elemente exterioare ei (consecințe, scopuri, urmărirea
fericirii etc.), datoria este gândită de Kant ca un fel de auto-constrângere a rațiunii
practice care se constituie ca „sursă a valorii morale”. Tocmai de aceea, conceptul de
datorie „îl conține pe cel al unei voințe bune chiar dacă supus anumitor limitări și
obstacole subiective, care însă nu pot nici pe departe să-l ascundă și nici nu îl pot face
de nerecunoscut, ci, dimpotrivă, îl înalță prin contrast, și îl fac să strălucească cu atât
mai puternic”. Cu alte cuvinte, datoria este voința bună, supusă anumitor constrângeri
subiective ce vin dinspre conștiința noastră morală. Când „vocea conștiinței” ne
șoptește în ureche, noi resimțim în mod concret această constrângere de a ne
comporta moral și, atâta timp cât o simțim, în sufletul nostru se duce o luptă între
impulsurile și dorințele noastre de moment și rațiunea practică ce își dă sieși norme de
comportament. Tocmai de aceea, pentru Kant există două tipuri de acțiune sub
constrângerea datoriei: acțiunea conformă datoriei și acțiunea din datorie. Diferența
principală dintre acestea două este aceea că cea din urmă se face fără un scop
subiectiv-egoist, pe când prima, deși este conformă imperativelor rațiunii practice, are
în spate un scop egoist. Spre exemplu, dacă un vânzător practică comerțul în mod
corect, fără a-și înșela clienții la cântar, doar din convingerea că „așa trebuie” să
acționeze, el acționează din datorie. Dacă un negustor nu fură la cântar de frica
controalelor instituțiilor de protecție a consumatorului sau de frica PR-ului negativ pe
care o astfel de practică i l-ar aduce, atunci el acționează doar conform datoriei, nu și
din datorie. În acest context, trebuie însă să subliniem faptul că numai acțiunea din
datorie coincide la Kant cu dobândirea unei voințe bune, adică a unei conștiințe
morale mature. Acesta este semnul interiorizării valorilor morale și al urmării lor fără
a resimți îngrădirea legii morale ca un fel de constrângere. Acțiunile conforme
datoriei, pe de altă parte, sunt motivate doar de scopuri egoiste exterioare eticii. În
cadrul discuției noastre despre etica academică, acțiunea din datorie vizează latura de
integritate, pe când acțiunea conformă datoriei vizează respectarea codurilor
deontologice ale instituțiilor universitare din motive subiectiv-egoiste (cum ar fi
evitarea penalizărilor sau a mustrărilor). Mai simplu spus, ceea ce Kant pretinde de la
noi este ca, chiar și în lipsa unor constrângeri exterioare (cum ar fi frica de oprobiul
public), să acționăm din datorie. Acțiunea etică, cea care aproximează cel mai bine la
oameni conceptul unei voințe bune absolute (cu care este dotat, după Kant, doar
Dumnezeu), este acțiunea din datorie. Dar orice datorie se enunță în conștiința noastră

8
printr-un imperativ. Cu alte cuvinte, „voința unui om trebuie făcută să depășească
tentațiile dorințelor și, în acest sens, voința sa, dacă este morală, îi apare ca datorie, i.
e. ca o constrângere impusă de un «trebuie» interior, nu de un «trebuie» străin ei, cum
ar fi cel impus prin pedepse de instituțiile statului”. Noi „trebuie” să ne comportăm
moral – acesta este un imperative care funcționează ca un fel de „lege” a rațiunii
practice și ia forma a ceea ce Kant numește imperativ categoric.
Imperativ categoric, deși unic, este însă susceptibil la patru formulări distincte în
funcție de modul în care ne raportăm la o situație de alegere morală, după cum
urmează:
1) Formula legii universale: „acționează doar după acea maximă prin care poți
voi totodată ca ea să devină lege universală”.

Această formulă este prima și cea mai fundamentală formulare a imperativului


categoric. Ea spune că acțiunile noastre, dacă este să fie bune, trebuie gândite ca
universalizabile. Cu alte cuvinte, noi acționăm moral dacă și numai dacă putem
pretinde fiecărui om să acționeze la fel și, totodată, dacă noi înșine ne-am dori să
acționăm la fel în situații similare, fără a încălca demnitatea umană a nimănui. Să
luăm exemplul minciunii. Putem găsi diverse argumente pentru care a minți în
anumite situații poate fi scuzabil. Pentru Kant însă, acest comportament este,
indiferent de situația concretă, imoral deoarece nu este în conformitate cu imperativul
categoric. Minciuna nu poate fi privită ca o „lege universală” deoarece, dacă toată
lumea ar minți, orice concept de adevăr și-ar pierde sensul, iar noi nu am mai putea
niciodată dobândi nici măcar cea mai elementară cunoaștere.

2) Formula inteligibilă a legii universale: „O voință absolut bună este aceea a


cărei maximă se poate conține întotdeauna pe sine considerată ca lege universală”
Deși această formulare o repetă în mare parte pe cea din urmă, comentatorii
consideră că există o diferență subtilă între ele. Dacă prima este formula unei voințe
bune umane, cea de-a doua este expresia unei voințe bune absolute.

3) Formula scopului în sine: „Toate ființele raționale stau sub legea conform
căreia fiecare dintre ele nu trebuie să se trateze pe sine și nu trebuie să-i trateze pe toți
ceilalți niciodată numai ca mijloc, ci de fiecare dată totodată ca scop în sine”.
Într-un limbaj colocvial, această lege morală se poate traduce prin imperativul de
„a nu te folosi de oameni”. Interesant este însă că tratarea semenilor ca scop în sine
este întemeiată pe Kant pe respectul pentru umanitate în genere și, de fapt,
explicitează formula legii universale. În viziunea lui Kant, orice tratare a omului ca
mijloc în vederea atingerii unui scop nu este universalizabilă deoarece nu poate exista
o lege morală care să oblige la ignorarea demnității umane și a respectului pentru
umanitate. Să luăm, din nou, exemplul minciunii. A minți pe cineva înseamnă a-l
folosi ca mijloc deoarece el este privit ca un instrument, ca o ființare manipulabilă.
Chiar și în situațiile în care considerăm că minciunea este „spre binele său”, noi
considerăm, implicit, că respectiva persoană nu are capacitatea de a aborda rațional o
situație, oricât ar fi ea de dificilă. Prin urmare, făcând astfel, desconsiderăm
umanitatea sa, umanitate care, la Kant, este definită în mare
măsură prin ideea de „raționalitate”.

4) Formula autonomiei voinței: „Să nu alegi decât astfel încât maximele alegerii
tale să fie totodată cuprinse în același act volitiv ca lege universală.”
Deși conținutul acestei formulări pare a fi identic primelor două, Kant face aici o

9
distincție subtilă. Ideea de lege universală a apărut anterior legată de voința bună
finite (umană) și de voința bună absolută, care depășește puterile omului individual,
însă constituie un fel de ideal spre care trebuie țintit. Acum, Kant privește acea idee a
legii universale din perspectiva autonomiei voinței. Prin urmare, după cum arată
comentatorii, avem de-a face cu o sinteză a principiilor 1 și 3, deoarece ele se bazează
pe autonomia rațiunii, fără de care noi nu am putea să ne dăm nouă înșine legi de
comportament.
Această idee de autonomie a rațiunii trebuie pusă în legătură cu ideea de libertate
umană și se referă la faptul că un comportament moral nu poate fi considerat astfel
până la capăt dacă este impus din exterior. El trebuie să vină ca o lege universală, însă
o lege pe care ne-o impunem noi înșine prin imperativul categoric și respectarea
datoriei morale, nu o lege dată de o autoritate exterioară. Cu siguranță, în această
prezentare a eticii kantiene este loc de multe nuanțe subtile și dezvoltări tehnice.
Pentru scopurile noastre însă, este suficient să amintim că – așa cum am arătat și în
cazul eticii virtuții – și deontologia este susceptibilă de a fi transpusă în cadrele eticii
academice cu cele două laturi ale sale. La Kant însă, nu găsim nici o urmă a eticii
vocației deoarece o astfel de etică contrazice asumpția fundamentală a filosofului
german, anume aceea că acțiunea morală nu trebuie întreprinsă cu un scop egoist, ci
din datorie. Or, etica vocațională are în chiar centrul său ideea urmării a unui scop –
anume a dezvoltării talentului artistic și a împlinirii profesionale
Valoarea centrală a activităţii educatorului este datoria.
Datoriile profesorului în activitatea didactică fac obiectul deontologiei, considerată a
fi o ramură a eticii.
Datoria profesională şi decizia morală sunt de maximă importanţă în deontologia
profesorului.
Profesorul acţionează din datorie, aşa cum îi dictează conştiinţa morală, dar şi
conform datoriei, respectând normele profesiei, având răspunderi şi obligaţii formale
faţă de beneficiarii educaţiei.
Deontologia didactică propune drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile profesionale
specifice personalului didactic în relaţia cu elevii, atât sub aspect juridic, cât şi moral,
raportate la valori ca adevărul, binele, frumosul.
În timpul activităţii didactice, profesorul se confruntă cu trei tipuri de acţiuni:
interzise; permise obligatorii, în care domină răspunderea şi obligaţia; permise
neobligatorii, dominate de responsabilitate şi datorie.
Activitatea profesorului este normativizată prin Legea educaţiei naţionale, ROFUIP,
Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (republicată în
2014), ordine de ministru, metodologii, proceduri ş.a.
Normele juridice care stabilesc drepturile şi datoriile fundamentale ale profesorului,
legate de activităţile de predare-învăţare- evaluare, de relaţiile profesor-elev, profesor-
părinte şi profesor-profesor sunt obligatorii, atrag sancţiuni şi sunt simplu de
respectat.
Normele nonjuridice, morale, care au drept reper conştiinţa profesorului, nu sunt
obligatorii, nu presupun sancţiuni şi sunt greu de respectat, dificil de măsurat, iar
graniţa dintre permis şi nepermis este greu de stabilit. Mediul şcolar are caracteristici
deosebite şi normele eticii se aplică şi se interpretează cu totul diferit decât în alte
medii profesionale. Acţiuni care în alte contexte pot fi percepute nedrepte sau
jignitoare, în mediul educaţional sunt considerate ca decizii etice care pot rezolva
situaţii conflictuale.
În activitatea didactică a profesorului nu sunt excluse greşelile, mai rar intenţionate,
mai des neintenţionate, datorate personalităţii sale, insuficientei pregătiri profesionale

10
sau câmpului educaţional pe care nu-l poate controla. Să nu uităm că stresul
profesional atinge cote ridicate: câteva ore zilnic, între patru pereţi, faţă în faţă cu zeci
de elevi într-o clasă pentru care are întreaga responsabilitate, obligat să acorde atenţie
fiecăruia dintre ei, să-i înţeleagă, să le urmărească evoluţia şi comportamentul, expuşi
la multe situaţii stânjenitoare, chiar umilitoare, din partea elevilor şi a părinţilor care
cred că au doar drepturi, care pot acuza oricând profesorul că abuzează sau că nu-şi
face treaba. Aşa încât nu este de mirare că, din cauza stresului profesional cronic,
mulţi profesori devin depresivi.
Greşeala profesională este dificil de argumentat, dar profesorul poate fi uşor şi
superficial acuzat public de forţarea copilului să intre în tipare de comportament şi de
gândire, de manipulare, îndoctrinare, abuz fizic şi psihic ş.a. În acest context,
profesorul îşi apără atitudinea profesională prezentându-se „cum ar trebui să fie”, şi
nu „cum este” în realitate! Profesorul ar trebui să fie supraom, să facă minuni pentru
a-i mulţumi pe toţi: exprimare, ţinută, atitudine, metode, mijloace, evaluare de
calitate, eficienţă oricând, oriunde, cu oricine! Deformată şi idealizată, părând a fi
uşor de îndeplinit de către oricine, profesia didactică provoacă, în contextul eternei
reforme eşuate din ultimii ani, roluri supraîncărcate şi solicitări psihice extreme
pentru cei care încearcă să lucreze bine, să-şi onoreze meseria.

11