DEFINIȚIA TELEDETECȚIEI

Prin teledetecție înțelegem disciplina științifică care se ocupă cu obținerea de informații asupra
existenței, pozițiilor reciproce, naturii, caracteristicilor fizice și chimice a obiectelor și fenomenelor din
mediul înconjurător prin prelucrarea, analiza și interpretarea datelor cantitative și calitative preluate de la
distanță față de obiectul de studiu (nu în contact fizic cu acesta) cu senzori montați pe platforme terestre,
aeropurtate sau satelitare.

MĂRIMILE CARACTERISTICE ALE DETECTORILOR

Detectorii au urmatoarele marimi caracteristice:

Răspunsul spectral - exprimă dependența semnalului de ieșire de la detector în funcție de lungimea
de undă a radiației. Pentru detectorul termic răspunsul spectral este independent de λ.
Pentru detectorul fotonic răspunsul spectral crește liniar cu λ până
la λ0 – prag unde scade brusc, dincolo de care detectorul nu mai este
sensibil.
Pentru detectorii fotovoltaici: λ=hc/Eg (1)
unde: h-constanta lui Planck
c-viteza luminii în vid
Eg-lărgimea benzii interzise a semiconductorului

Responsivitatea detectorului (R) - este raportul dintre tensiunea sau curentul de ieșire și puterea
radiantă incidentă.Se masoară în V/W sau A/W.
R=VS/P=VS/SdI (2)
unde: VS- tensiunea semnalului măsurat
P-puterea radiantă incidentă
Sd-aria detectorului
I-iluminarea
√ ∗∆
Detectivitatea (D*). Este dată de relația: D*= - (3)

unde: -raportul dintre tensiunile semnal/zgomot

∆ -lărgimea benzii de frecvență
Tranziția electronilor din banda de conducție EC în banda de valență Ev se face cu emisie de fotoni.
Detectorul răspunde când h ≥Eg sau λ≤ hc/Egλc, unde λc definește intervalul de bandă de răspuns
al detectorului.

STABILITATEA PLATFORMEI SATELITARE

Alegerea unei platforme de teledetecție se face în funcție de caracteristicile sistemului de

teledetecție precum: stabilitatea platformei, sarcina utilă, rezoluția spațială, rezoluția radiometrică și
temporală, cost, etc.
Stabilitatea platformei este măsura capacității navei de a menține constanta poziția senzorului în
perioada înregistrării; aceasta se efectuează prin unghiurile K, Φ, Ω.

CARACTERISTICI ALE IMAGINILOR DE TELEDETECȚIE

Imaginile de teledetecție sunt caracterizate de rezoluțiile spatială, spectrală, radiometrică și

temporală.
Pasul de eșantionare la sol este distanța dintre centrele pixelilor adiacenți la sol.
Rezoluția spațială. Pentru un detector sau senzor rezoluția spațială reprezintă distanța minimă între
două obiecte pe care senzorul le poate înregistra în mod distinct. Rezoluția spațială se măsoară în metri și
se clasifică astfel:
-rezoluție spațială slabă cu dimensiunea grundelului mai mică de 300 m. Platforma METEOSTAT
este dotată cu senzori cu IFOV de 2.5 km, de 5km/5km sau de 1.1km/1.1km. Acești senzori au o rezoluție
spațială slabă.
 -rezoluție spațială medie cu dimensiunea grundelului cuprinsă între 30m și 300m. Platforma
sateliților Landsat are IFOV de 80m/80m pentru senzorul MSS și de 30m/30m pentru senzorul TM, este o
rezoluție medie.
-rezoluție spațială mare cu dimensiunea grundelului cuprinsă între 3 și 30m. Platformele SPOT
sunt dotați cu doi senzori care au IFOV de HRV1-20m/20m și HRV2 -10m/10m. Acești senzori au o
rezolutie mare.
-rezoluție spațială foarte mare cu dimensiunea grundelului cuprinsă între 0,3m și 3m. Sateliții
IKONOS –Space Imaging sau EarthWach au senzori cu rezoluții spațiale foarte mari (de 0.82m sau 1m)
Rezoluția spectrală. Este definită de lățimea de bandă în care lucrează detectorii de teledetecție. O
înaltă rezoluție spectrală presupune un mic interval de bandă. Senzorii cu o lățime de bandă mare dau o
bună rezoluție radiometrică și spectrală.
Rezoluția temporală. Se referă la intervalul de timp care trece între două înregistrări succesive
deasupra aceleiași zone. Această perioadă poate fi sezonieră, lunară, săptamânală, de câteva zile sau de
câteva ore.
Rezoluția radiometrică. Reprezintă numărul nivelelor de cuantizare a valorilor înregistrate de
senzor pentru fiecare pixel (pentru imagini pancromatice). În mod obișnuit se exprimă în biti. Sensibilitatea
ochiului omenesc poate distinge între 30 și 60 nivele de gri, stocate de 6 biti. În cazul imaginilor înregistrate
pe suport analogic care sunt scanate, nivelele de gri sunt stocate de 6 biti (64 nivele de gri), în timp ce 4
biti (16 nivele de gri) sunt suficiente pentru unele aplicații (2 biti - 4 nivele de gri). Imaginile pancromatice
de teledetecție comerciale au nivelele de gri stocate pe 8 biti (256 nivele de gri).
Semnătura spectrală înregistrată de senzor este unică pentru fiecare obiect din spațiu dar nu este
constantă. Pe baza ei putem diferenția obiectele sau clasele de obiecte din imaginea digitală. Ea depinde în
cazul senzorilor reflective de ora din zi, anotimpul, stadiul de vegetație a diverselor culturi, starea
atmosferică, unghiul de incidență solară, panta terenului, orientarea ei etc.

CALIBRAREA RADIOMETRICA ABSOLUTA A DETECTORILOR

Aceasta calibrare se face pe baza valorilor reflectantei spectrale inregistrate de operator ”in situ”
concomitent cu preluarea intregistrarii satelitare sau aeropurtate. Senzorii sunt calibrati in laborator inainte
de lansare. Pentru imaginile pancromatice si multi-spectrale inregistrate pe 8 biti sau cu 255 nivele de gri
utilizăm două etape în calibrarea externă absoluta a detectorilor și anume:
a) calibrarea valorilor înregistrate de senzor în funcție de valorile de la calibrare
b) calibrarea valorilor înregistrate de senzor în funcție de valorile reflectantei spectrale înregistrate
la sol
Prima etapă. Presupunem că valorile înregistrate de detectori sunt liniare și se pot exprima printr-
o relație de tipul: VC=aVM+B (1)
unde: VC reprezintă valorile înregistrate la calibrarea în laborator a detectorilor
VM sunt valorile înregistrate de senzor în imagine (0<VM<255)
a și b sunt coeficienții transformării care se determină prin metoda celor mai mici pătrate.
După calibrarea în funcție de valorile de la testarea de laborator, valorile înregistrate de detector
astfel corectate se transformă în reflectanta spectrală folosind următoarea relație:

ρ= + (2)
unde: ρ este reflectanta spectrală
DN este valoarea înregistrată de senzor
DN max și DN min reprezintă valorile maxime respectiv minime înregistrate de senzor în calibrarea
de laborator (corespunzător 255 sau 0), aceste valori se pot obține și din fișa de calibrare de laborator a
senzorului.
Etapa a doua. Aducerea valorilor astfel calculate în sistemul măsurătorilor de reflectanta spectrală
înregistrate la sol; se utilizează o transformare de tipul (1) aratată mai sus. Valorile a și b se determină prin
metoda celor mai mici pătrate.
 CORECȚIA ERORILOR REZIDUALE OBȚINUTE ÎN URMA DETERMINĂRII
PARAMETRILOR TRANSFORMĂRII, LA CALCULUL PUNCTELOR NOI

La calculul coordonatelor de teren se poate ține seama de erorile reziduale în punctele de sprijin
cele mai apropiate punctului nou care se determină în funcție de scara imaginii de prelucrat, de mărimea
erorilor reziduale în punctele de sprijin și de numărul și distribuția punctelor de sprijin utilizate la calculul
modelului transformării, folosind una din urmatoarele metode:
( ) ( )
XP=X̅P+ΔXP unde, X̅p=∑ ∑
∑ ( ) ( )
YP=Y̅P+ΔYP Y̅p=∑
iar ΔXP și ΔYP se pot determina prin interpolare folosind media aritmetică, media glisantă sau
predicția liniară.

1) Calculul corecțiilor datorate erorilor reziduale în punctele de sprijin folosind media aritmetică
ponderată:
∑ ∑
ΔXP = ∑
respectiv ΔYP = ∑

p - ponderea în funcție de distanță : pi= , k=1/2 sau k=2

.

2) Calculul corecțiilor datorate erorilor reziduale în punctele de srpijin cu ajutorul mediei glisante
Metoda presupune calcularea cu polinoame de ordinal 1, astfel:
a) Selectarea punctelor de sprijin (minim 4 și maxim 10 puncte) prin adoptarea unui cerc de raza ri=
, A-latura hexagonului în interiorul cercului, N- nr mediu de pcte de sprijin pe suprafață
b) Reducerea coordonatelor punctelor găsite la punctul nou
c) Calculul ponderei pi= , k=1/2 sau k=2
.
d) Calculul termenilor transformării
e) Calculul corecțiilor ΔXP și ΔYP în funcție de δx și δy.

3) Calculul corecțiilor prin predicție liniară

Mărimile ΔXP și ΔYP se determină pe baza funcțiilor de corelație.
C(d)=C0/(1+dC1)
c0=C2 , unde d este distanța de corelație

CONFIGURAȚIA UNUI SISTEM IDEAL DE TELEDETECȚIE

Sistemul de teledetectie poate fi inteles mai bine daca se considera pentru inceput un sistem ideal in
ansamblul sau. Un astfel de sistem se compune din:

1) O sursă ideală de energie care emite în toate lungimile de unda (λ) energie de intensitate
constantă;
2) Mediul de transmisie prin care energia se propagă (fără pierderi în cazul ideal)
3) Are loc interacțiunea cu materia. Energia de diferite lungimi de undă interacționează în mod
diferit cu materia în funcție de lungimea de undă de proprietațile fizice și chimice ale acesteia.
4) Senzorul primește semnalul propagat prin mediul de transimie, iar răspunsul este liniar în raport
cu radiația incidentă pt toate lungimile de undă
5) Răspunsul senzorului este înregistrat în timp real prelucrat și vizualizat într-o formă interpretabilă
și analizat în scopul recunoașterii caracteristicilor fizico-chimice ale obiectului.
 INFLUENȚA PERTURBATOARE ASUPRA MIȘCĂRILOR SATELIȚILOR

Mișcarea unui corp cosmic numai sub influența unei forțe centrale poartă denumirea de mișcare
neperturbată (Kepleriana). În realitate această mișcare este perturbată de:
 rezistența provocată de atmosfera terestră
 necentricitatea câmpului forțelor de atracție a Pământului;
 existența câmpurilor de atracție ale celorlaltor corpuri cosmice, in special Soarele și Luna;
 presiunea radiației solare, etc.
Ca urmare a acțiunei conjugate a acestor factori, energia totală a satelitului se micsorează, ceea ce
duce la modificarea parametrilor orbitei. Orbita devine circulară, satelitul pătrunde în straturile dense ale
atmosferei unde, datorită frecării, este distrus prin ardere. Pentru mentinerea orbitei este necesara
observarea, urmarirea satelitului prin mijloace optice sau electronice, stabilirea pozitiiei sale si aplicarea
corectiilor necesare.

SPECTROMETRUL CU PRISMĂ

Acest aparat capabil să masoare radiația în anumite intervale de bandă Δλ dotat cu sursă proprie de
calibrare, ce funcționează independent de condițiile de mediu, pentru radiația măsurată trebuie să aibă un
set de subsisteme capabile să înregistreze o serie de date relevante asupra condițiilor de mediu pentru
imaginea de analizat (umiditate, temperatură, condiții meteo).

Semnalul rezultat de la detector trebuie prelucrat, formatat și integrat în prelucrarea datelor.

Instrumentul trebuie să îndeplinească următorele condiții:
1. Să permită o baleiere rapidă a spațiului obiect;
2. Sensibilitatea instrumentului trebuie să fie compatibilă cu nivelul semnalului produs de radiația
incidentă (măsurată);
3. Instrumentul trebuie să fie solid pentru a rezista condițiilor de teren;
4. Instrumentul să aibă o sursă proprie de calibrare internă pentru calibrarea datelor.
Dispersia spațială în instrumentele cu prismă este mai mică decât în cele cu rețea și este mult mai
complicată aranjarea detectorilor în instrumentele cu prismă. Instrumentele cu prismă sunt solide, rapide și
simple, domeniul lor de utilizare fiind limitat de materialul din care este confecționată prisma.

CLASIFICAREA SISTEMELOR DE TELEDETECȚIE DIN PUNCT DE VEDERE AL

SURSEI DE ENERGIE

a) Sisteme pasive - sunt platforme dotate cu senzori reflectivi care înregistrează radiația solară
reflectată de spațiul obiect sau radiația emisă de către acesta. Ex.: camera fotografică (fără bliț), sistemele
radar pasive care lucrează în domeniul hiperfrecvențelor etc.
b) Sisteme active – sunt platforme dotate cu senzori care au propria sursă de energie. Senzorul
trimite un fascicol de radiație către spațiul obiect pe care îl iluminează. În urma interacțiunii cu spațiul
obiect radiația incidentă este absorbită, transmisă, dispersată, iar o parte din radiația incidentă este
retroreflectată și ajunge la senzorul aeropurtat sau satelitar dotat cu un sistem de detectori. Detectorul
transformă radiația incidentă într-un curent electric, proporțional cu radiația incidentă, semnal care este
înregistrat, amplificat, prelucrat în scopul formării imaginii reflectivității spațiului obiect fotografiat. Ex.:
Sistemele LIDAR, RADAR sau SONAR.
 ELEMENTELE CE DEFINESC PARAMETRII ORBITEI

Elementele ce caracterizează parametri orbitei sunt următoarele:

a) Elementele ce definesc poziția orbitei în spațiu (longitudinea nodului ascendent Ω și înclinarea
orbitei notată cu i )
b) Elemente ce definesc orientarea orbitei în planul sau (argumentul latitudinii perigeului se notează cu ω )
c) Dimensiunile și forma orbitei (semiaxa mare a, semiaxa mică b, turtirea α , și excentricitatea e )
d) Poziția satelitului pe orbita sa (momentul trecerii la perigeu σ )

CONVERSIA ANALOG-DIGITALĂ A SEMNALULUI DETECTORILOR

Semnalul este eșantionat astfel încât reprezentarea sa numerică să reproducă informația conținută
cu suficientă precizie în semnalul original. Pentru teledetecție s-au adaptat 256 nivele de cuantizare. Pasul
de eșantionare depinde de altitudinea platformei și de I.F.O.V.
Pasul de eșantionare la sol - distanța dintre centrele pixelilor adiacenți la sol.

PRINCIPIUL “PUSHBROOM” DE PRELUARE.

Sistemul „pushbroom” conține o serie de detectori aranjați perpendicular pe direcția de deplasare.

Fiecare detector colectează o zonă din imagine. Detectorii pushbroom sunt de regulă mai ușori și mai ieftini
și pot prelua mai multă lumină. Dezavantajul acestor sisteme este variația senzitivității între detectori.

CLASIFICAREA SISTEMELOR DE TELEDETECȚIE DIN PUNCT DE VEDERE AL

UTILIZATORULUI.

Sistemele de teledetecție pot fi:

a) Sisteme satelitare pentru monitorizarea suprafeței terestre: platformele LANDSAT, SPOT,
RADARSAT.
b) Sisteme satelitare pentru monitorizarea atmosferei: METEOSAT.
c) Sisteme satelitare pentru monitorizarea suprafeței mărilor și oceanelor: SEASAT.
d) Sisteme satelitare pentru scopuri militare.

ELEMENTE CE DEFINESC POZIȚIA SATELITULUI PE ORBITĂ

Poziția este definită de σ - momentul trecerii la

pericentru (perigeu)

Elementele: p, e, i, Ω, ῳ, σ - sunt așa-zisele elemente

Kepleriene. În literatura de specialitate se gasește de obicei
pentru orbita eliptică dat “a” în loc de “p” și în loc de “σ” data
anomalia mijlocie: M=n (t - σ) în momentul trecerii la
pericentrul, excentricitatea “e” este înlocuită prin unghiul de
excentricitate astfel: e = sin φ.

Sateliții cu mișcare directă se mișcă în același sens cu mișcarea de revoluție a Pământului spre
deosebire de cei cu mișcarea retrogradată care se rotesc în sens invers.

PRINCIPIUL “WISHBROOM” DE PRELUARE

Sistemul “wishbroom” scanează de-a lungul direcției satelitului, iar lumina se refrectă într-un
singur detector, deci se colectează câte un pixel la un moment dat.
 ELEMENTE CE DEFINESC FORMA ȘI DIMENSIUNEA ORBITEI

Pentru orbite eliptice se folosesc:

 semiaxa mare „a”;

 semiaxa mică „b”,
 turtirea „α” α=(a-b)/a;
 excentricitatea „e” e²=(a²-b²)/a² , dacă e<1 - orbita eliptică, e=1 - orbita e parabolică, e>1 -
orbita hiperbolică.

ELEMENTELE DE BALEIAJ UTILIZATE ÎN SISTEMELE OPTICO-MECANICE

Sisteme de baleiaj optico-mecanice – elementele de baleiaj utilizate în sistemele optico-mecanice

de baleiere în spațiul obiect orientează fascicolul incident prin reflexie către sistemul optic de focusare (au
suprafete de reflexie foarte reflectante) după care fascicolul incident este dirijat către sistemul optic de
dispersie și detectori. Fig. Componentele unui sistem de baleiaj

CLASIFICAREA SISTEMELOR DE TELEDETECȚIE ÎN FUNCȚIE DE MODUL DE

DISTRIBUȚIE A IMAGINILOR CĂTRE UTILIZATOR

Din acest punct de vedere, sistemele de teledetecție pot fi:

a) Sisteme centralizate - în care imaginile sunt recepționate la o stație de la sol (în cazul sateliților
Landsat pentru o rază de 2700km; pentru zona europeană sunt stații la Kiruna-Suedia și Fucino-
Italia) sunt prelucrate, după care sunt distribuite eventualilor utilizatori.
b) Sisteme descentralizate - în cadrul carora imaginile, după ce sunt primite de la stațiile de recepție
de la sol, sunt retransmise unor sateliți releu și distribuite utilizatorilor. Ex: sistemul METEOSAT.

RADIOMETRUL

Radiometrul măsoară REM din domeniul vizibil și IR. Radiația incidentă și radiația sursei de
calibrare în mod alternativ cu ajutorul modulatorului rotativ pătrund prin filtrul de selecție a Δλ sau printr-
o combinație de filltre, după care fascicolul trece prin diafragma la sistemul optic de dispersie ce focusează
radiația pe toată suprafața detectorului. Detectorul furnizează un semnal electric a cărui amplitudine este
corelată cu radiația incidentă. Calibrarea spectometrelor și radiometrelor se poate efectua:
- în laborator, cu aparatură
specializată
- în teren efectuând măsurători
comparative cu alte
instrumente calibrate sau
folosind mire pentru care
radianta standard este
cunoscută.
Pentru a fi utile, datele de
teren trebuie corelate cu observațiile
făcute concomitent, temperatura,
stare atmosferică, umiditate, presiune si formate în benzi CCT.
 SISTEME OPTICE DE FOCUSARE UTILIZATE ÎN SISTEMELE OPTICO-MECANICE

Sistemele optice de focusare focusează radiația și o orientează spre sistemul optic de dispersie.
Sistemul de focusare pentru prisme este mai complicat decât cel pentru oglinzi sau pene optice de
baleiaj.
Optica de focusare poate fi reflectivă sau refractivă (sau o combinație între cele 2).

ELEMENTELE CE DEFINESC POZIȚIA ORBITEI ÎN SPAȚIU ȘI ORIENTAREA ÎN

PLANUL SĂU

În cazul planetelor se adoptă drept plan fundamental planul eliptic (este cercul mare al sferei cerești
după care are loc deplasarea aparentă anuală a Soarelui și în care găsește orbita Pământului), și drept punct
origine este punctul vernal (punctul de pe sfera cerească unde se intersectează ecuatorul ceresc cu planul
elipticii atunci când Soarele în mișcare sa aparentă anuală trece din emisfera de sud în cea de nord: la 20
sau 21 martie (după ani)).

În teoria mișcării sateliților artificiali ai

Pământului se adoptă drept plan fundamental
planul ecuatorial iar drept punct de origine
punctul vernal (γ).
Considerăm sistemul unde: O este
centrul de masă al corpului ceresc (Pământul),
axele X și Y înțeapă sfera cerească în punctele γ
și Y.
Adoptăm planul ceresc mare γ;Y ( plan
ecuatorial drept plan fundamental) și punctul γ
drept origine pe acest cerc.
Raza vectoare a pericentrului (punctul de
pe orbita care este cel mai aproape de corpul
central înțeapă sfera cerească în punctul P’.
Dreapta NON’ după care planul fundamental taie planul orbitei se numește linia nodurilor. N se
numește nod ascendant iar N’ nod descendent.
Arcul γN este notat cu Ω și se numește longitudinea nodului ascendant.
Unghiul PNY definit prin “i” sub care orbita taie planul fundamental se numește înclinarea orbitei.
Arcul NP definit prin “ω” se numește argumentul latitudinii perigeului.

a) Mărimile “Ω” și “i” definesc poziția planului orbitei în spațiu, Ω poate lua valori între [00;3600].
b) Mărimea “ω” definește orientarea orbitei în planul său, ω poate lua valori între [00;3600].
c) În acest sistem “i” variază între 00 și 1800 din acest punct de vedere deosebim:
- l=00 orbite ecuatoriale
- 00< I > 900 orbite înclinate
- i≈900 orbite polare
 CLASIFICAREA SISTEMELOR DE TELEDETECȚIE ÎN FUNCȚIE DE MEDIU DE
TRANSMISIE

Pentru sistemele de teledetecție mediile de transmisie pot fi apa în cazul sistemelor care utilizează
energie acustică și atmosfera pentru sistemele care utilizează radiația electromagnetică drept purtător de
informative.
a) Atmosfera - mediul de transmisie pentru radiația electromagnetică.
În teledetecția aeropurtată și satelitară care utilizează radiația electromagnetică drept purtător de
informație mediul de transmisie este atmosfera.
b) Interacțiunea cu atmosfera
Fomele de interacțiune ale radiației electromagnetice (r e m) cu material sunt:
 Emisia. Toate corpurile cu o temperatură mai mare ca 00K emit radiație electromagnetică.
Radiația emisă se măsoară cu emitatia ε(λ) - raportul dintre puterea emisă de corpul
considerat și de puterea emisă de corpul negru în suprafața echivalentă.
 Absorbția. Orice corp poate absorbi o parte din aceasta (modificarea energie interne a
corpului). Se măsoară cu absorbtanta α(λ) - raportul dintre energia absorbită și energia
incidentă.
Reflectanța ρ(λ) este raportul dintre energia reflectată și energia incidentă, este suprafața terestră
reflectantă se numește albedo.
 Transmisia. Este definită de transmitanta σ(λ) - raportul dintre energia transmisă și
energia incidentă.
Au loc și alte femomene în procesul de interacțiune dintre radiația electromagnetică și atmosfera
precum: Intermerenta , Difracția , Difuzia.
c) Efectul Doppler – se datoreaza miscarii relative intre sursa si receptor.

SPECTROMETRU FĂRĂ FORMARE DE IMAGINE

Datele se culeg în anumite zone de terestre a algoritmulor de prelucrare, controlate în alte zone
omogene și reprezentative de control, cu anumită aparatură specializată, sunt prelucrate preliminar și apoi
utilizate pentru analiza întregii imagini.
Aparatul este capabil să măsoare radiația în anumite intervale de bandă Δλ dotat cu sursa proprie de
calibrare, ce funcționează independent de condițiile de mediu.
Instrumentul poate fi utilizat în teren dacă indeplinește condițiile:
 să permită o baleiere rapidă a spațiului obiect
 sensibilitatea instrumentului trebuie să fie compatibilă cu nivelul semnalului produs de
radiația incidentă
 instrumentul să fie solid și să aibă o sursă proprie de calibrare internă pentru calibrarea
datelor

Interferometrul este în instrument utilizat în spectrografia de înaltă precizie și nu formează imaginea

spațiului obiect ci franjuri de interferență a caror strălucire medie este proportional cu intensitatea
fascicolului incident.
 CLASIFICAREA SISTEMELOR DE TELEDETECȚIE ÎN FUNCȚIE DE SENZORII
UTILIZATI

a) Sisteme de teledetectie cu formare de imagine – camera aerofotogrametrica (in acest caz detectorul
este filmul), sisteme de baleiaj aeropurtate sau satelitare, camerele CCD, etc.
b) Sisteme fara formare de imagine. In acest caz imaginea este inregistrata pe un support magnetic.
Este o imagine cu geometrie dinamica. Imaginea este transmisa la statiile terestre de receptie si
prelucrare. Transimisa are loc in timp real sau imaginea este inregistrata la bord si transmisa cand
satelitul trece la nadirul statiei terestre.