Suport de curs

Teorie şi aplicaţii

Lect. univ. dr. Andrei Stănculescu

1. Piaţa financiară.

Piaţa financiară reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin intermediul cărora

entităţile publice şi private solicitatoare de fonduri beneficiază de capitalurile disponibile din
economie. Existenţa pieţei financiare este determinată de cererea de capital, fiind condiţionată de
existenţa unui proces anterior de economisire, ca fundament al ofertei de capital.
Piaţa financiară contribuie la realizarea echilibrului macroeconomic prin alocarea în
investiţii private şi publice (interne sau externe), a economisirilor din venituri disponibile. Acest
echilibru este ilustrat prin următoarea ecuaţie sintetizatoare: ‫ = ܁‬۷ + ۰‫ ܁‬+ ‫܆ۼ‬
Sistemul de notaţii este următorul: S = economii; I = investiţii private; NX = export net;
BS = soldul bugetului public.
Piaţa financiară intermediază transferurile de capital între economisitori (aceştia sunt
investitorii de capital) şi antreprenori. Intermedierea se realizează de către intermediari financiari
(brokeri) sau de către anumite instituţii financiare autorizate.
În funcţie de maturitatea transferurilor, piaţa financiară se segmentează în:
• piaţă monetară şi valutară (termen scurt);
• piaţă de capital, de asigurări şi imobiliară (termen mediu şi lung).
În funcţie de momentul la care se realizează tranzacţia, piaţa de capital se împarte în
două segmente: piaţa primară şi piaţa secundară.
Piaţa primară este piaţa pe care valorile mobiliare sunt vândute pentru prima oară.
Concret, vânzarea se realizează prin intermediul unor instituții financiare.
Piaţa secundară este piața pe care valorile mobiliare sunt tranzacţionate ulterior primei
vânzări. Funcţionarea efectivă a pieţei secundare se realizează prin intermediul pieţelor
organizate – expresie rezervată burselor de valori.
Bursa de valori reprezintă segmentul secundar al pieţei financiare, prin intermediul
acesteia efectuându-se vânzări şi cumpărări de valori mobiliare primare (acțiuni, obligaţiuni,
drepturi, ş.a.), precum şi de instrumente financiare derivate (futures, options).
Pe lângă dreptul de proprietate asupra unei părţi a societăţii emitente, acţiunile conferă şi
alte drepturi, dintre care cele mai importante sunt:
- dreptul de a primi în fiecare an o cotă parte din profitul societăţii;
- dreptul la informare cu privire la evoluţia economico-financiară a firmei emitente;
- dreptul de a participa la conducerea societăţii (AGA – Adunarea Generală a Acţionarilor);
- dreptul de proprietate asupra unei părţi a activelor societăţii, în caz de lichidare.
Obligaţiunile nu conferă aceleaşi drepturi ca şi acţiunile, dar posesorul lor beneficiază de
o dobândă periodică (valori mobiliare cu venit fix) şi, la expirarea perioadei de împrumut, de
rambursarea sumei plătite pentru cumpărarea obligaţiunilor.
Diferenţa fundamentală între acțiuni şi obligaţiuni constă în faptul că acţionarul este
proprietarul societăţii, fiind remunerat sub formă de dividende (dividendele variază în funcţie de
rezultatele, profitabilitatea societăţii comerciale), în vreme ce deţinătorul de obligaţiuni este
creditorul societăţii, fiind remunerat prin cupoane (cupoanele sunt fixe, nedepinzând de
rezultatele companiei).
Principalele atuuri ale bursei de valori, în procesul de finanţare a economiei sunt trei:

lichiditatea – volum mare şi continuu de tranzacţii;

transparenţa – cotaţiile sunt făcute publice instantaneu;

siguranţa – decontarea operativă a tranzacţiilor.
În România, pe segmentul secundar al pieţei financiare există atât Bursa de Valori
Bucureşti (BVB) – specializată în principal în tranzacţionarea valorilor mobiliare primare, cât şi
Bursa Monetar Financiară şi de Mărfuri Sibiu (BMFMS) – specializată în principal în
tranzacţionarea instrumentelor financiare derivate, care sunt şi cele mai riscante.
Plasamentele la Bursa de Valori Bucureşti nu se realizează în mod direct, ci sunt
intermediate de către brokeri sau societăţi de servicii de investiţii financiare (SSIF-uri), sau de
către investitori instituţionali (bănci comerciale, fonduri mutuale, ş.a.).
Segmentul primar al pieţei financiare presupune emisiunea şi prima vânzare a titlurilor la
un preţ de emisiune care poate să difere de valoarea nominală a acestora, vânzarea efectuându-se
printr-o ofertă publică iniţială (Initial Public Offering – IPO).

2. Sistemul bancar.

Sistemul bancar se definește prin intermediul instituţiilor de credit care îşi desfăşoară
activitatea în România, aceste instituţii fiind reglementate, autorizate şi supravegheate de Banca
Naţională a României (BNR) – instituţie publică autonomă, având ca obiectiv fundamental
menţinerea stabilităţii preţurilor.
Principalele atribuții ale BNR, în calitatea sa de bancă centrală, sunt următoarele:
 elaborarea şi aplicarea politicii monetare, şi a politicii de curs de schimb;
 autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit;
 emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul ţării noastre;
 stabilirea regimului valutar şi monitorizarea respectării acestuia;
 administrarea rezervelor internaţionale ale României.
Emisiunea de bancnote şi monede ca mijloace legale de plată reprezintă o atribuţie a
băncii centrale. Emisiunea de monedă scripturală (dematerializată) se efectuează de către
instituţiile de credit autorizate, prin mecanismul depozitelor clienţilor, care se transformă în
credite pentru agenţii economici şi pentru populaţie.
Banca centrală menţine echilibrul monetar, dimensionând masa monetară în funcţie de
necesitățile de lichidităţi din economie. Banii în circulaţie trebuie să aibă contrapartidă în
bunurile şi serviciile oferite de piaţă, nu în aur.
Principalele modalităţi de fructificare a disponibilităţilor băneşti în cadrul sistemului
bancar din România sunt reprezentate de depozitele la termen, conturile de economii şi la vedere.
Depozitele la termen implică menținerea sumei de bani în cont pentru o anumită
perioadă de timp (până la 1-2 ani) în schimbul căreia clientul primeşte o dobândă. Rata dobânzii
se exprimă anual. Pentru sume ridicate, ratele de dobândă se pot negocia.
Conturile de economii sunt specifice persoanelor fizice, implicând flexibilitate în
depuneri şi retrageri, cu condiţia menţinerii în cont a unui sold minim. Rata dobânzii este mai
redusă decât la depozitele la termen.
Conturile la vedere sunt utilizate atât de către persoane fizice cât şi juridice, şi nu
presupun un sold minim, titularul efectuând oricând depuneri şi retrageri.
3. Soldurile intermediare de gestiune.

Se cunosc următoarele date din contul de profit şi pierdere: producţie vândută = 4 500 lei;
producţie stocată = 1 500 lei; cheltuieli materiale = 2 000 lei; servicii prestate de terţi = 800 lei;
cheltuieli cu personalul şi contribuţiile sociale = 600 lei; impozite, taxe, vărsăminte = 200 lei;
cheltuieli cu amortizarea = 300 lei; provizioane de exploatare = 100 lei; venituri din dobânzi =
90 lei; cheltuieli cu dobânzi = 410; impozit pe profit = 756 lei.

Cerinţe:
a) soldurile intermediare de gestiune (SIG);
b) capacitatea de autofinanţare a întreprinderii (CAF).

REZOLVARE

a) Primul sold intermediar de gestiune este valoarea adăugată (VA). Pentru a determina această
marjă de acumulare trebuie calculată mai întâi producţia exerciţiului.
Producţia exerciţiului constituie tot ce s-a produs în întreprindere, totalitatea veniturilor.
Ea cuprinde (în esenţă) producţia vândută, producţia stocată şi producţia imobilizată, toate
acestea fiind conturi de venituri. Producţia vândută se referă la vânzările de produse finite.
Producţia stocată este un venit contabil, determinat de creşterea stocurilor de produse finite, iar
producţia imobilizată constituie, de asemenea, un venit înregistrat contabil în contul valorii
create prin producerea de active fixe de către întreprindere, în regie proprie.
Scăzând consumurile externe din producţia exerciţiului se determină valoarea adăugată.
Consumurile externe cuprind cheltuielile cu materii prime, materiale, servicii de la terţi, ş.a.

Producţia exerciţiului = Prod. vândută + Prod. stocată + Prod. imobilizată →

Producţia exerciţiului = 4 500 + 1 500 + 0 = 6 000 lei

VALOAREA ADĂUGATĂ = Producţia exerciţiului − Consumuri externe →

 Ă 
Ă = 6 000 − 2 000 + 800 =  

3 200 lei reprezintă plus-ul de valoare creat la nivelul întreprinderii, peste valoarea
consumurile externe (numite şi cheltuieli din afară).
Însumând valorile adăugate (brute) ale tuturor entităţilor economice productive
(întreprinderi publice sau private) de pe teritoriul unui stat, se obţine produsul intern brut.
Din valoarea adăugată se scad cheltuielile de personal şi cheltuielile cu impozite, taxe şi
vărsăminte asimilate. Nu includem în aceste cheltuieli cu impozite cheltuiala cu impozitul pe
profit. Aceasta se va scădea din profitul contabil (numit şi profit brut). Se obţine al doilea sold
intermediar de gestiune, anume excedentul brut din exploatare (EBE).
La o cercetare atentă se observă că acest indicator se mai poate calcula ca diferenţă între
veniturile monetare şi cheltuielile monetare, ambele din exploatare. Aceasta deoarece toate
veniturile luate în calcul până în acest moment sunt venituri monetare (încasabile), şi toate
cheltuielile scăzute până la acest punct sunt cheltuieli monetare (plătibile).

EBE = VA − Chelt. cu personalul − Chelt. cu impozite, taxe, vărsăminte asimilate →

 = 3 200 − 600 − 200 =   
 Suma de 2 400 lei reprezintă potenţialul monetar al activităţii de exploatare. Această
sumă se va regăsi la nivelul trezoreriei întreprinderii, ca un surplus, după ce veniturile vor fi
încasate şi după ce cheltuielile vor fi plătite.
Evident, EBE nu ia în calcul veniturile sau cheltuielile nemonetare.
La excedentul brut al exploatării se adaugă veniturile din reluarea provizioanelor –
venituri calculate (nemonetare). Apoi se scad cheltuielile cu provizioanele şi cu amortizarea;
ambele elemente sunt cheltuieli de exploatare calculate (nemonetare). Se obţine astfel următorul
sold intermediar de gestiune – profitul exploatării sau rezultatul din exploatare (RE).

RE = EBE + Ven. din reluarea proviz. −Chelt. cu AMO − Chelt. cu proviz. →

 = 2 400 + 0 − 300 − 100 =   

Întrucât rezultatul exploatării este pozitiv, concluzia este că activitatea de bază a firmei
(activitatea de exploatare) este rentabilă.
La rezultatul exploatării se adaugă rezultatul financiar, determinat ca diferenţă între
veniturile financiare şi cheltuielile financiare ale întreprinderii. Rezultatul financiar este -320 lei.
Se obţine următorul SIG – profitul sau rezultatul curent (RC).

RC = RE + Venituri inanciare − Cheltuieli inanciare →

 = 2 000 + 90 − 410 =   

Aşadar, activitatea curentă a acestei întreprinderi este rentabilă.

La rezultatul curent se adaugă rezultatul extraordinar şi se obţine profitul de înainte de
impozit (profit contabil), adică rezultatul brut (RB). Deoarece nu avem activitate extraordinară,
rezultatul brut va fi echivalent cu rezultatul curent. Veniturile şi cheltuielile extraordinare sunt
egale cu 0, deci rezultatul extraordinar este 0.

 = RC + Ven. extraordinare − Chelt. extraordinare ≡ RC =   

Din profitul contabil se scade impozitul pe profit şi se obţine profitul net sau rezultatul
net (RN), numit şi rezultat al exerciţiului. Este ultimul SIG. Din această acumulare bănească
sunt remuneraţi acţionarii, proprietarii firmei. O parte din profit va fi reinvestită în firmă
(autofinanţare). Partajarea profitului se realizează conform hotărârii AGA.

 = RB − Chelt. cu impozitul pe proit = 1 680 − 756 = $ 

b) Capacitatea de autofinanţare are două metode de determinare: metoda deductivă şi metoda

adiţională. Metoda deductivă porneşte cu calculul de la indicatorul EBE, iar metoda adiţională –
de la indicatorul RN (profit net).
Având semnificaţia de potenţial monetar al întreprinderii, CAF se mai poate determina şi
ca diferenţă între totalitatea veniturilor monetare (încasabile) şi cheltuielilor monetare (plătibile),
înregistrate de întreprindere.
O precizare importantă. În CAF se include profitul net total (nu doar profitul reinvestit),
după cum acesta poate fi utilizat în întregime pentru finanţarea activităţii viitoare a întreprinderii.
Aplicând metodele de calcul prezentate mai sus se obţine CAF = 1 324 lei. Formulele
metodelor deductivă şi adiţională, descrise mai jos, sunt particularizări ale formulelor generale.
CAFୢୣୢ୳ୡ୲୧୴ă = EBE + Ven. din dobânzi − Chelt. cu dob. −Chelt. cu impozit pe proit →
%‫ܞܑܜ܋ܝ܌܍܌‬ă = 2 400 + 90 − 410 − 756 =   

Suma de 1 324 lei se va regăsi în trezorerie şi va putea fi utilizată pentru autofinanţarea

întreprinderii, în exerciţiul financiar următor.

CAFୟୢ୧ţ୧୭୬ୟ୪ă = RN + Chelt. cu AMO + Chelt. cu proviz. −Ven. din proviz. reluate →

%‫ܑ܌܉‬ţܑ‫ܔ܉ܖܗ‬ă = 924 + 300 + 100 − 0 =   

În final, ca o formă de verificare, se aplică relaţia de calcul care surprinde esenţa acestui
indicator: capacitatea de autofinanţare reprezintă potenţialul monetar al întregii firme.

CAF = Venituri monetare − Cheltuieli monetare

Venituri monetare = 4 500 + 1 500 + 90 = 6 090 lei
Cheltuieli monetare = 2 000 + 800 + 600 + 200 + 410 + 756 = 4 766 lei
% = 6 090 − 4 766 =