UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DREPT

DISCIPLINA:

INSTITUȚII DE DREPT PROCESUAL PENAL

TEMA:

ARESTAREA PREVENTIVĂ
(aspecte doctrinare)

Masterand: Guiman Mădălina Elena

Masterat Legislație Europeană și Carieră Judiciară
Anul I

BRAŞOV
- 2019-
 Cap. I. Aspecte introductive privind măsura arestării preventive

Activitatea prin care organele judiciare ale statului descoperă infracţiunile,

îi identifică şi îi prind pe făptuitori, strâng şi administrează probele, în funcţie de
care aplică pedepse celor care au săvârşit infracţiuni, potrivit vinovăţiei acestora
sau constată nevinovăţia lor este deosebit de complexă. Cum la această activitate
participă şi părţile din cadrul procesului penal, care sunt în mod direct interesate
în rezolvarea acţiunilor ce se exercită, nu de puţine ori acestea încearcă să
împiedice aflarea adevărului şi justa aplicare a legii penale sau civile, fie prin
ascunderea sau desfiinţarea urmelor infracţiunii ori prin influenţarea martorilor,
fie prin sustragerea de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea
pedepsei sau a despăgubirilor civile1.
Printre cele mai importante instituţii ale statului român care ajută, sprijină
şi conduc la aflarea adevărului în cadrul unui proces penal se numără arestarea
preventivă, măsură preventivă cu caracter privativ de libertate pe care o vom
analiza în detaliu în cele ce urmează.

I.I. Definirea conceptului de arestare preventivă

Forma provizorie a privării de libertate în cursul procesului penal este

ilustrată de instituţia arestării preventive2. Considerată de doctrinarii domeniului
o constantă a sistemului procesual penal, arestarea preventivă a existat din cele
mai vechi timpuri, fiind cunoscută de către egipteni, evrei, precum şi de către
Roma sau Grecia antică.
În concepţia unui autor cunoscut al domeniului3, arestarea preventivă este
măsura preventivă cea mai gravă, care presupune privarea de libertate a
inculpatului în mod excepţional, pe o perioadă determinată, cu posibilitatea
prelungirii sau menţinerii în condiţiile legii.
Este necesar a scoate în evidenţă că arestarea preventivă are natura unei
măsuri procesuale, întrucât aceasta poate fi dispusă numai în cursul unui proces
penal, în scopul desfăşurării în mod natural şi normal a acestuia, al împiedicării

1
A se vedea: Ghe. Radu, Măsurile preventive în procesul penal român, Ed. Hamangiu, București, 2007, pg. 2
2
A se vedea: A. Zarafiu, Arestarea preventivă – reglementare, doctrină, jurisprudență, Ed. C.H.Beck, București,
2010, pg. 77
3
A se vedea: A. Crișu, Drept procesual penal. Partea generală. Ediția a II-a, Ed. Hamangiu, București, 2017,
pg. 493
sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau judecată ori al prevenirii
săvârşirii unor alte infracţiuni de către acesta. De asemenea, spre deosebire de
pedeapsa închisorii, măsura arestării preventive se dispune numai dacă este în
mod imperativ necesară, cu posibilitatea menţinerii sau prelungirii ei numai până
la finalizarea procesului penal în cauză.
Legiuitorul nostru a afirmat, prin conţinutul reglementării arestării
preventive, cu forţă juridică obligatorie, că în această materie se poate dispune
numai în condiţiile legii, exprese şi limitative, de altfel, pentru raţiuni clar
determinate şi amplu motivate de către magistratul judecător chemat să aplice
dreptul şi, nu în ultimul rând, cu respectarea integrală a tuturor garanţiilor
procesuale referitoare la drepturile de care trebuie să beneficieze cel acuzat de
săvârşirea unei infracţiuni4.
Putem lesne observa că dat fiind caracterul excepţional al acesteia, caracter
ce rezultă şi din cele mai sus prezentate, arestarea preventivă poate fi dispusă
numai dacă luarea unei alte măsuri preventive, spre exemplu arestul la domiciliu,
controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune nu ar fi suficiente pentru
realizarea scopului legitim urmărit, astfel cum acesta este prevăzut în cuprinsul
dispoziţiilor art. 202 N.C.pr.pen., respectiv buna desfăşurare a procesului penal,
împiedicarea suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la
judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.
Aşadar, putem afirma că arestarea preventivă reprezintă ultima alegere a
judecătorului, după ce acesta a analizat toate celelalte măsuri preventive
alternative ce pot fi dispuse într-o cauză.
Caracterul excepţional al arestării preventive se regăseşte în mod expres
doar în cadrul art. 243 alin. (2) N.C.pr.pen. vizând dispoziţiile speciale privind
măsurile preventive aplicabile minorilor, potrivit căruia reţinerea şi arestarea
preventivă por fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional. Potrivit
opiniei unui cercetător în materie5, aceasta nu îndreptăţeşte a se considera că acest
caracter excepţional al luării măsurii arestării preventive faţă de minor nu poate
fi reţinut şi în cazul reglementărilor procesuale penale vizând arestarea preventivă
faţă de major, din moment ce la nivel de principiu, aşa cum este prevăzut în art.
9 N.C.pr.pen. este instituit caracterul excepţional al măsurii ca o garanţie a
dreptului oricărei persoane la libertate şi siguranţă. În concluzie, în aprecierea
celor mai sus menţionate, se consideră că atât persoana minoră, cât şi persoana

4
A se vedea: M. Iordache, Despre dreptul la libertate și arestarea preventivă, Revista Universul Juridic, articol
consultat în baza de date www.universuljuridic.ro
5
A se vedea: D. V. Diaconu, Arestarea preventivă – regulă sau excepţie în desfăşurarea procesului penal, Revista
Universul Juridic, nr. 4/2015, p. 3
majoră se bucură de aceeaşi garanţie prevăzută la nivelul aceluiaşi principiu, dar
la alin. (1) al art. 9 N.C.pr.pen.
Având în vedere gravitatea măsurii arestării preventive, aceasta a constituit
obiectul criticilor în doctrină, motivul cel mai des invocat fiind atingerea adusă
prezumţiei de nevinovăţie6. Aceştia susţineau că, întrucât arestarea preventivă se
dispune în cursul procesului penal prin hotărârea unui judecător, opinia sa poate
fi contrată prezumţiei de nevinovăţie. Cu privire la acest aspect, s-a arătat de către
diferiţi practicieni în materie7 că măsurile preventive nu sunt incompatibile cu
prezumţia de nevinovăţie deoarece nu presupun săvârşirea unei fapte penale, ci
doar existenţa unei suspiciuni rezonabile, astfel cum este înţeleasă din
jurisprudenţa Curţii Europene ca ipoteză în care un observator obiectiv poate să
bănuiască din datele cauzei că o persoană a comis sau nu o infracţiune, fără a
exista o interferenţă cu principiul prezumţiei de nevinovăţie.
Astfel, referitor la cele mai sus menţionate, în ceea ce priveşte încălcare
prezumţiei de nevinovăţie prin luarea măsurii arestării preventive consider
relevant a face referire la cauza E.M.B. contra României8, cauză în care Curtea a
precizat că este o diferenţă fundamentală între afirmaţia că o persoană este bănuită
de comiterea unei infracţiuni şi afirmaţia că acuzatul a comis acea infracţiune, în
condiţiile în care nu s-a dat încă o soluţie definitivă. Este de pus în vedere faptul
că în această cauză, Curtea a observat că în două hotărâri diferite, una pronunţată
de Tribunalul Prahova şi una de Curtea de Apel Braşov, a fost adusă atingere
prezumţiei de nevinovăţie prin faptul că instanţele au motivat că reclamanta a
comis infracţiunile pentru care era cercetată, însă ca urmare a faptului că prin
intermediul unei decizii ulterioare, Tribunalul Braşov a anulat toate deciziile
anterioare, Curtea a considerat că această soluţie reprezintă un remediu apt să
înlăture toate deficienţele anterioare cu privire la acest aspect.
Totodată, este important a se avea în vedere că, spre deosebire de vechiul
cod de procedură penală conform căruia arestarea preventivă putea fi dispusă şi
faţă de învinuit, în N.C.pr.pen., măsura arestării preventive, fiind o garanţie
procesuală, poate fi luată numai faţă de inculpat, nemaiavându-se în vedere şi
situaţia învinuitului. Astfel, măsura nu poate fi dispusă faţă de suspect, prin
urmare, la momentul întocmirii propunerii de luare a măsurii arestării preventive,
este în mod imperativ necesar să se fi pus în mişcare acţiunea penală, deci implicit

6
A se vedea: A. Crișu, op.cit, pg. 494
7
A se vedea: C. Marin, Aspecte privind luarea măsurii arestului preventiv în lumina dispoziţiilor Noului cod de
procedură penală, articol consultat în baza de date ftp://ftp.repec.org
8
A se vedea: C. Ghigheci, Arestarea preventivă şi deţinerea nelegală. Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor
Omului pronunţate în cauzele împotriva României, Editura Universitară, Bucureşti, 2015, p. 9
să existe probe din care să rezulte că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi nu există
vreunul din cazurile de împiedicare prevăzute de art. 16 alin. (1) N.C.pr.pen.
De asemenea, în prezenta reglementare, arestarea preventivă nu mai este
condiţionată de sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, spre
deosebire de vechile reglementări unde, arestarea preventivă nu putea fi dispusă
faţă de inculpatul pentru a cărui faptă legea prevedea pedeapsa amenzii. Relativ
la cele afirmate, este necesar a sublinia faptul că există şi o excepţie117, şi anume
aceea a situaţiei în care se invocă luarea măsurii pentru înlăturarea unei stări de
pericol pentru ordinea publică atunci când infracţiunea nu se numără printre cele
prevăzute de art. 223 alin. (2) teza I N.C.pr.pen. şi maximul prevăzut de lege
trebuie să fie de 5 ani de închisoare sau mai mare.

I.II. Condițiile și cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive

Potrivit art. 223 alin. (1) N.C.pr.pen., măsura arestării preventive poate fi
luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de
către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau
de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai
dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că a inculpatul a săvârşit o
infracţiune şi există anumite situaţii, pe care le vom analiza pe larg în cele ce
urmează. Putem lesne observa că măsura arestării preventive poate fi dispusă
numai de judecător, în funcţie de faza procesuală în care se află cauza.
De asemenea, potrivit art. 399 alin. (10) N.C.pr.pen., după pronunţarea
hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau
din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la
inculpatul condamnat, potrivit legii.
Este în mod imperativ necesar a menţiona că măsura preventivă a arestării
preventive nu poate fi luată de către organele de cercetare penală ori de către
procuror.
Pentru a dispune arestarea preventivă, judecătorul trebuie să constate, pe
lângă condiţiile cu caracter general, şi îndeplinirea unor condiţii cu caracter
special, condiţii prevăzute în cuprinsul art. 223 N.C.pr.pen. În ceea ce priveşte
condiţiile generale, acestea sunt cuprinse în cadrul art. 202 N.C.pr.pen, condiţii
pe care le vom analiza pe scurt în cele ce urmează. Astfel, condiţiile generale
prevăzute de art. 202 N.C.pr.pen., care trebuie îndeplinite pentru fiecare măsură
preventivă9 privită în particular sunt următoarele:
- să existe probe ori indicii temeinice din care să rezulte suspiciunea
rezonabilă că respectiva persoană a săvârşit o infracţiune;
- măsura preventivă trebuie să fie necesară în scopul bunei desfăşurări a
procesului penal, al împiedicării sustragerii inculpatului de la urmărirea penală
ori de la judecată sau al prevenirii săvârşirii unor noi infracţiuni;
- măsura preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei
aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului
urmărit prin dispunerea acesteia;
Cerinţa proporţionalităţii măsurii în raport cu gravitatea acuzaţiei dă
expresie prevederilor cuprinse în art. 53 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia
restrângerea exerciţiului dreptului la libertate poate fi dispusă numai dacă
restrângerea este proporţională cu situaţia care a determinat-o, este
nediscriminatorie şi nu aduce atingere existenţei dreptului.
- este necesar să nu existe nici o cauză care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau exercitarea acesteia;
- inculpatul trebuie să fie audiat, în prezenţa avocatului ales ori desemnat
din oficiu.
Având în vedere gravitatea măsurii arestării preventive, legiuitorul nostru
a reţinut sub aspect probatoriu, că măsura poate fi dispusă numai dacă din probe
rezultă suspiciunea rezonabilă ca inculpatul a săvârşit o infracţiune. Această
măsură poate fi luată dacă în cadrul procesului penal au fost administrate mijloace
de probă din care să rezulte posibilitatea ca inculpatul să fi săvârşit infracţiunea,
fără a fi necesar a se dovedi acest lucru dincolo de orice îndoială.
Această primă condiţie reprezintă o reformulare a celei cuprinse în cadrul
dispoziţiilor art. 202 N.C.pr.pen., cu diferenţa esenţială ce constă în excluderea
indiciilor temeinice, măsura urmând a fi dispusă numai atunci când suspiciunea
rezonabilă rezultă în mod exclusiv din probele administrate în cauză.
Conform art. 223 alin. (1) N.C.pr.pen., pe lângă condiţia specială privind
existenţa unor probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit o infracţiune, arestarea preventivă poate fi dispusă dacă se constată şi
existenţa unuia dintre următoarele cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege,
respectiv:

9
A se vedea: A. Crișu, op.cit., pg. 494
 1. inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură
pentru astfel de acte – art. 223 alin. (1) lit. a) N.C.pr.pen.;
2. Inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea
infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, că
ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o
altă persoană să aibă un astfel de comportament – art. 223 alin. (1) lit.
b) N.C.pr.pen.;
În ceea ce priveşte influenţarea persoanelor mai sus menţionate, putem
afirma că aceasta se poate concretiza în diferite forme, spre exemplu prin
intermediul unor ameninţări sau presiuni asupra acestora, asupra membrilor de
familie, prin intermediul unor înţelegeri frauduloase, corupere sau chiar prin
rugăminţi.
Relativ la propunerea de arestare preventivă în ipoteza în care are loc o
influenţare a declaraţiilor privind existenţa unor contacte telefonice între inculpat
şi alţi coinculpaţi, este de menţionat că în lipsa unor interdicţii explicite în acest
sens, nu constituie un argument relevant pentru a reţine încercarea de influenţare
a declaraţiilor, ca temei al măsurii arestării preventive10.
Cu privire la distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de
probă, pentru a se reţine acest caz, este necesar să se dovedească faptul că
activitatea inculpatului avea ca scop alterarea aflării adevărului11.
3. Inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să
realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta – art. 223 alin. (1) lit. c)
N.C.pr.pen.;
În acest caz este de menţionat că nu constituie infracţiune de influenţare a
declaraţiilor care poate apărea cu privire la această condiţie, înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată intervenită în cazul
infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea12.
4. Există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune
sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni – art. 223 alin. (1) lit. d)
N.C.pr.pen.

10
A se vedea: A se vedea C.A. Cluj, s.pen., înch. nr. 9 din 15.01.2016, definitivă, în A. Trancă, Măsurile
preventive. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2017, p. 32
11
A se vedea: A. Crișu, op.cit., pg. 503
12
A se vedea art. 272 alin. (2) N.C.pen.
 Potrivit unor opinii doctrinare13, arestarea preventivă poate fi solicitată şi
respectiv dispusă, în considerarea primei infracţiuni pentru care s-a pus în mişcare
acţiunea penală şi nu în considerarea infracţiunii comise ulterior. Aceştia au arătat
că pentru infracţiunea comisă ulterior nu este neapărat necesar să se fi dispus
punerea în mişcare a acţiunii penale şi nici măcar începerea urmăririi penale in
personam, deoarece legea nu impune aceste condiţii, singura condiţie impusă
fiind aceea a existenţei unei suspiciuni rezonabile că inculpatul ar fi comis o nouă
infracţiune intenţionată.
În ceea ce priveşte a doua teză a articolului mai sus menţionat, putem
observa că legiuitorul român are în vedere existenţa unui risc semnificativ ca
inculpatul să comită din nou o infracţiune cu intenţie. Astfel, probele existente la
nivelul cauzei trebuie în mod necesar să arate că inculpatul a efectuat acte
preparatorii cu scopul comiterii unei noi infracţiuni. Cu privire la acest aspect,
anumiţi doctrinari141 au susţinut că acest temei trebuie folosit cu prudenţă, având
în vedere faptul că impune judecătorului (de drepturi şi libertăţi sau de cameră
preliminară) ori instanţei, să determine existenţa unei probabilităţi în privinţa
comiterii unei infracţiuni de către inculpat, prezumţia de nevinovăţie trebuind a
nu fi atinsă sub nici o formă.
Cea de-a doua ipoteză a măsurii arestării preventive devine aplicabilă dacă,
pe lângă condiţiile generale prevăzute de art. 202 N.C.pr.pen., sunt îndeplinite şi
condiţiile speciale cuprinse în art. 223 alin. (2) ale aceluiaşi cod, respectiv:
1. Există probe din care rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a
săvârşit una dintre infracţiunile prevăzute în cuprinsul art. 223 alin. (2)
N.C.pr.pen., şi anume: o infracţiune intenţionată contra vieţii, o
infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei
persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul
penal şi de alte legi speciale, de efectuare de operaţiuni ilegale cu
precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive,
o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare şi al materiilor explozive, trafic şi exploatarea
persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare
de monede, timbre sau alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod
ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie,
o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de

13
A se vedea: L. Criştiu-Ninu, A.S. Nicolescu, Aspecte particulare privind măsura arestării preventive. Cazul de
arestare preventivă prevăzut de art. 223 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Revista Dreptul nr.
12/2017, p. 157
 comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare;
Relativ la cele menţionate mai sus, este necesar a exemplifica Decizia nr.
553/2015 a Curţii Constituţionale14, referitoare la sintagma o infracţiune de trafic
de stupefiante din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) N.C.pr.pen. Curtea a
admis excepţia de neconstituţionalitate, declarând că expresia mai sus menţionată
este neconstituţională, întrucât lipsa de claritate a normei este de natură a aduce
o încălcare dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că
persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces
corect şi echitabil, atâta timp cât norma legislativă poate fi interpretată de către
instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a infracţiunilor pentru care
poate fi incidentă această normă. De asemenea, Curtea a reţinut că măsura
arestării preventive este o măsură privativă de libertate, de a cărei esenţă este
restrângerea libertăţii individuale prevăzută la art. 23 din Constituţie şi executarea
ei într-un centru de detenţie. Astfel, în condiţiile în care infracţiunea de trafic de
stupefiante nu este reglementată în legislaţia penală română, nici în cuprinsul
Codului penal, nici în cuprinsul unei legi speciale, enumerarea ei printre
infracţiunile pentru care poate fi luată măsura arestării preventive este
neconstituţională.
2. Pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de
comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care inculpatul
provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privind persoana
acestuia, se constată că privarea de libertate este necesară pentru
înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică.

14
A se vedea Decizia nr. 553/2015, publicată în M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, consultată în baza de
date www.universuljuridic.ro
 Cap. II. Procedura arestării preventive în cursul umăririi penale

Potrivit art. 224 alin. (1) N.C.pr.pen., arestarea preventivă a inculpatului în

cursul urmăririi penale se dispune la propunerea motivată a procurorului, atunci
când acesta apreciază că sunt întrunite condiţiile cerute de lege. În acest sens,
procurorul întocmeşte un referat în cadrul căruia îşi motivează propunerea de
arestare preventivă a inculpatului, indicând temeiurile de drept pe care se bazează.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 330 N.C.pr.pen., propunerea menţionată
mai sus poate fi formulată şi prin intermediul rechizitoriului.
Întrucât conform prevederilor alin. (2) ale aceluiaşi articol, competenţa este
alternativă, propunerea procurorului privind luarea măsurii preventive poate fi
înaintată: judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă; judecătorului de drepturi şi libertăţi
de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei căreia i-ar reveni competenţa să
judece cauza în primă instanţă în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere;
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa corespunzătoare în grad
instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă în a cărei
circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii;
judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa corespunzătoare în grad
instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă în a cărei
circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a
întocmit propunerea de arestare.
În ceea ce priveşte soluţionarea propunerii de arestare preventivă,
judecătorul competent potrivit dispoziţiilor analizate mai sus, efectuează iniţial
activităţi premergătoare şedinţei de judecată, respectiv fixează termenul,
stabileşte data şi ora la care va fi soluţionată respectiva propunere. Astfel,
termenul de soluţionare15 este stabilit în funcţie de complexitatea cauzei şi de
numărul inculpaţilor, astfel încât să se asigure atât studierea dosarului de către
judecător, cât şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare al inculpaţilor şi
accesul la dosar al acestora.
Potrivit alin. (2) al art. 225 N.C.pr.pen., dacă inculpatul este reţinut, ziua şi
ora soluţionării se va fixa înainte de expirarea duratei reţinerii, aceste aspecte
fiind comunicate şi procurorului, acesta având obligaţia să asigure prezenţa
inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi. De asemenea, termenul

15
A se vedea: A. Crișu, op.cit., pg. 506
se comunică şi avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie
dosarul cauzei. Întrucât în acest caz, propunerea priveşte un inculpat aflat în stare
de reţinere, potrivit art. 209 alin. (16) N.C.pr.pen., sesizarea judecătorului de
drepturi şi libertăţi se va face cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei de
reţinere.
Precizarea cu privire la înaintarea dosarului judecătorului de drepturi şi
libertăţi într-o anumită perioadă de timp, este necesară şi trebuie să se încadreze
în limite rezonabile, astfel încât să se asigure studierea dosarului şi exercitarea
unei apărări eficiente, corelat şi cu faptul că termenul de soluţionare a propunerii
trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii16.
Potrivit art. 203 alin. (5) N.C.pr.pen. şi art. 352 alin. (1) N.C.pr.pen.,
propunerea de arestare preventivă se soluţionează în cameră de consiliu, în
şedinţă nepublică, de un sigur judecător de drepturi şi libertăţi, indiferent de
natura infracţiunii.
În ceea ce priveşte soluţiile pronunţate de judecătorul de drepturi şi
libertăţi, putem menţiona, în primul rând că, după examinarea propunerii
procurorului şi după audierea inculpatului prezent, acesta poate pronunţa
următoarele soluţii:
1. Admite propunerea şi dispune arestarea preventivă a inculpatului;
Propunerea este admisă prin intermediul unei încheieri motivate, dacă se
constată îndeplinirea tuturor condiţiilor prevăzute de lege, dispunându-se
arestarea preventivă pentru o durată de cel mult 30 de zile. Această soluţie se
consemnează în cuprinsul minutei, întocmită în două exemplare. Este de
menţionat că împrejurarea că inculpatul se află în executarea unui alt mandat de
arestare preventivă într-o altă cauză nu constituie un impediment pentru arestarea
preventivă a acestuia17.
Potrivit art. 226 alin. (3) N.C.pr.pen., inculpatului i se aduc la cunoştinţă,
de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea
preventivă. De asemenea, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi va comunica
inculpatului în scris şi sub semnătură, drepturile prevăzute în cuprinsul art. 83
N.C.pr.pen., cât şi drepturile specifice determinate de dispunerea măsurii arestării
preventive, respectiv dreptul de a: informa şi alte persoane; avea acces la asistenţă
medicală urgentă; contesta măsura preventivă luată împotriva sa; solicita
revocarea sau înlocuirea arestării preventive cu o altă măsură preventivă.

16
A se vedea: A se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 336/2015, consultată în baza de date www.ccr.ro
17
A se vedea decizia Î.C.C.J. nr. 6090/2005, consultată în baza de date www.legeaz.net
 Potrivit art. 228 alin. (3) N.C.pr.pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi
care a dispus arestarea preventivă este obligat ca, imediat după luarea măsurii, să
încunoştinţeze despre aceasta un membru al familiei inculpatului sau o altă
persoană desemnată de el, care pot acorda sprijin material sau juridic celui arestat.
Dacă inculpatul nu este cetăţean român, judecătorul va înştiinţa şi una dintre
instituţiile prevăzute de art. 210 alin. (2) N.C.pr.pen. Efectuarea încunoştinţării
se va consemna în mod obligatoriu într-un proces-verbal special întocmit în acest
sens.
Conform art. 228 alin. (7) N.C.pr.pen., inculpatului arestat preventiv nu i
se va putea refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât
pentru motive temeinice. Aşadar, prioritate are încunoştinţarea făcută personal de
inculpatul arestat preventiv, alternativa încunoştinţării de către organul judiciar
având caracter subsidiar, fiind aplicabilă doar pentru motive temeinice.
2. Respingerea propunerii de arestare preventivă
În cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt
îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru luarea arestului preventiv, acesta
respinge propunerea procurorului şi dispune punerea în libertate a inculpatului,
dacă acesta nu este arestat în altă cauză, la expirarea măsurii reţinerii.
3. Respingerea propunerii de arestare preventivă şi luarea unei alte măsuri
preventive mai uşoare.
Potrivit dispoziţiilor art. 227 alin. (2) N.C.pr.pen., dacă se constată că nu
sunt îndeplinite condiţiile pentru arestarea preventivă, dar pentru atingerea
scopului prevăzut de art. 2020 alin. (1) N.C.pr.pen. este suficientă şi necesară o
altă măsură preventivă, judecătorul de drepturi şi libertăţi va respinge propunerea
procurorului şi va lua una dintre următoarele măsuri preventive: controlul
judiciar, controlul judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu.

II.I. Durata arestării preventive în cursul urmăririi penale

Potrivit art. 233 alin. (1) N.C.pr.pen., în cursul urmăririi penale, durata
arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi 30 de zile, în afară de cazul în
care este prelungită în condiţiile legii. Acest termen curge de la data punerii în
executare a măsurii, fiind posibilă prelungirea duratei arestării, dar fiecare
prelungire nu poate depăşi 30 de zile.
Este imperativ necesar a sublinia că prelungirea arestării preventive a
inculpatului nu poate depăşi o durată totală de 180 de zile, considerat a fi un
termen rezonabil. Calculul termenului menţionat se face potrivit dispoziţiilor art.
271 N.C.pr.pen., conform căruia în calculul termenelor privind măsurile
preventive şi orice alte măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care
începe şi cea la care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia.
În raport cu natura şi complexitatea cauzei, este important a arăta că se
poate stabili o durata mai scurtă a arestării preventive. În susţinerea acestei
afirmaţii putem menţiona că Î.C.C.J18. a constatat că în cazul în care infracţiunea
este una flagrantă, iar cercetarea nu prezintă complexitate, limita de 10 zile a
duratei arestării preventive este judicioasă, iar dacă se constată necesitatea
extinderii duratei acesteia se va apela la procedura prelungirii arestării preventive.
Potrivit alin. (3) al art. 233 N.C.pr.pen., când o cauză este trecută pentru
continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea
preventivă sau prelungită anterior rămâne valabilă.
În ceea ce priveşte prelungirea arestării preventive este de menţionat că
privarea de libertate a unei persoane cu titlu procesual pe o perioadă mai mare de
timp constituie o problemă care în toate legislaţiile este privită cu deosebită
atenţie, în dispoziţiile edictate reflectându-se în mare măsură poziţia dreptului
faţă de garantarea reală şi efectivă a libertăţii individuale19. Astfel, ca şi instituţie,
prelungirea măsurii arestării inculpatului poate interveni doar în faza urmăririi
penale, în faza de judecată putând fi vorba doar despre menţinerea acestei măsuri.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 234 alin. (1) N.C.pr.pen., arestarea
preventivă a inculpatului dispusă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită
motivat în următoarele cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege:
- temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare
privarea de libertate;
- există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate.
Propunerea de prelungire a arestării preventive se înaintează judecătorului
de drepturi şi libertăţi de procurorul care supraveghează ori efectuează urmărirea
penală şi trebuie în mod obligatoriu să cuprindă motivele pe care se întemeiază.
De asemenea, când în aceeaşi cauză apar mai mulţi inculpaţi arestaţi, iar măsura
privativă expiră la date diferite, procurorul are posibilitatea de a sesiza
judecătorul de drepturi şi libertăţi în acelaşi timp pentru toţi inculpaţii sau separat.
Putem observa că această posibilitate este lăsată strict la atitudinea procurorului
de caz.

18
A se vedea Decizia Î.C.C.J., s. pen., nr. 5990 din 2005, consultată în baza de date www.legeaz.net
19
A. Zarafiu, Consideraţii privind procedura prelungirii arestării preventive a inculpatului în faza de urmărire
penală, Analele Universităţii din Bucureşti, partea a II-a, 2009, articol consultat în baza de date
www.drept.unibuc.ro
 În ceea ce priveşte competenţa materială, organul judiciar care poate
dispune prelungirea arestării preventive este judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de
la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul
de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului
din care face parte procurorul. În cazul în care una din persoanele cercetate în
cauză are o calitate specială ce atrage competenţa unei alte instanţe, judecătorul
de drepturi şi libertăţi de la această din urmă instanţă este competent să
soluţioneze propunerea de prelungire a arestării.
Potrivit art. 234 alin. (4), dacă arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de
către un judecător de drepturi şi libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-
ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, prelungirea acestei măsuri
se poate dispune numai de un judecător de drepturi şi libertăţi de la instanţa
competentă la momentul soluţionării propunerii de prelungire. Acest caz poate
apărea datorită faptului că procesul penal este o activitatea complexă, dinamică,
în cuprinsul căreia părţile ori organele judiciare pot sesiza modificări în conţinutul
constitutiv al infracţiunii sau a sferei persoanelor, împrejurări ce pot determina
schimbări în cazul încadrării juridice a faptelor20.
În ceea ce priveşte procedura prelungirii măsurii arestării preventive în faza
urmării penale, dispoziţiile art. 235 alin. (1) N.C.pr.pen. prevede că propunerea
de prelungire împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi
libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Relativ la aceste dispoziţii, prin Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015 21,
Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate şi a constatat
că dispoziţiile articolului menţionat mai sus sunt constituţionale în măsura în care
nerespectarea termenului de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii arestării
preventive atrage incidenţa art. 268 alin. (1) N.C.pr.pen. De asemenea, s-a reţinut
că nerespectarea termenului mai sus menţionat de depunere a propunerii de
prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi competent
este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea
dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat22 şi a dispoziţiilor
constituţionale referitoare la înfăptuirea justiţiei23. În concluzie, Curtea
Constituţională a constatat că nedepunerea propunerii de prelungire cu cel puţin

20
A se vedea: A. Crișu, op.cit,. pg. 581
21
A se vedea Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, publicată în M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, consultată în baza
de date www.ccr.ro
22
A se vedea art. 24 din Constituţia României şi art. 6 parag. 3 lit. b) CEDO
23
A se vedea art. 124 din Constituţia României
5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor
procesual-penale ale art. 268 alin. (1) N.C.pr.pen., sancţiunea fiind decăderea
procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a
duratei arestului preventiv şi nulitatea actului făcut peste termen.
Potrivit alin. (2) al art. 235 N.C.pr.pen., judecătorul de drepturi şi libertăţi
fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire înainte de expirarea
măsurii şi comunică, totodată, ziua şi ora stabilite procurorului, care are la rândul
său obligaţia de a asigura prezenţa la termen a inculpatului arestat preventiv. De
asemenea, se va încunoştinţa şi avocatul inculpatului, căruia i se acordă, la cerere,
posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Este necesar a face menţiune că soluţionarea propunerii de prelungire se va
face în camera de consiliu, de către un singur judecător de drepturi şi libertăţi, în
prezenţa inculpatului a cărui asistenţă juridică este obligatorie şi cu participarea
procurorului de caz. Nerespectarea dispoziţiilor privitoare la soluţionarea în
şedinţă nepublică a cererii de prelungire a măsurii arestării preventive este
sancţionată cu nulitatea relativă, care poate duce la anularea hotărârii numai dacă
se constată existenţa unei vătămări ce nu ar putea fi înlăturată decât prin
desfiinţarea actului24.
În cursul acestei proceduri, inculpatul arestat preventiv este ascultat de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi cu privire la toate motivele pe care se
întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive formulată de către
procuror, în mod necesar ascultarea fiind făcută în prezenţa apărătorului ales sau
numit din oficiu. În cazul în care inculpatul se află internat în spital ori din pricina
stării de sănătate nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau
când din pricina unei stări de forţă majoră ori de necesitate nu poate fi deplasat,
propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar în mod obligatoriu în
prezenţa avocatului.
Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează şi se pronunţă cu privire la
propunerea de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei
acesteia. Referitor la menţiunea legiuitorului înainte de expirarea duratei
acesteia se consideră că acest termen are un caracter imperativ, având în vedere
că această formulare este similară cu cea cuprinsă în art. 159 alin. (8) din
C.pr.pen. interpretat în acest sens într-un recurs în interesul legii25.

24
A se vedea încheierea nr. 3440 din 2 octombrie 2010, I.C.C.J, Secţia penală, articol consultat în baza de date
www.legisplus.ro
25
A se vedea Decizia Î.C.C.J. nr. 25 din 2008 publicată în M.Of. nr. 372 din 3 iunie 2009, consultată în baza de
date www.lege5.ro
 Astfel, conform art. 236 alin. (1) N.C.pr.pen. dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi va admite propunerea
procurorului, prin încheiere motivată, dispunând prelungirea arestului preventiv
pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. În acelaşi timp, judecătorul va proceda
la verificarea ca durata totală a privării de libertate în cursul urmăririi penale să
nu depăşească un termen rezonabil şi, în mod imperativ, să nu depăşească cel
mult 180 de zile. Este de menţionat că această durată este incidentă şi în cazul în
care inculpatul este minor cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
În ceea ce priveşte admiterea propunerii de prelungire a arestării, consider
că este necesar a face menţiune că persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana
arestată a comis o infracţiune este o condiţie imperativ necesară pentru legalitatea
arestării prelungite. De asemenea, este de subliniat că împotriva încheierii prin
care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus prelungirea măsurii arestării
preventive se poate face contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare,
respectiv de la comunicare, de către procuror sau inculpat.
Referitor la respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării
preventive în cursul urmăririi penale, conform art. 237 alin. (1) N.C.pr.pen., dacă
cu ocazia analizării respectivei propuneri, judecătorul de drepturi şi libertăţi nu
constată îndeplinirea condiţiilor cerute de lege necesare prelungirii, respinge
propunerea prin intermediul unei încheieri motivate şi dispune punerea
inculpatului în libertate la expirarea duratei măsurii, dacă acesta nu este arestat în
altă cauză. În mod evident, propunerea procurorul va fi respinsă ca inadmisibilă
în cazul în care până la momentul soluţionării acesteia, măsura arestării
preventive a fost revocată, înlocuită sau a încetat de drept.
De asemenea, potrivit art. 237 alin. (2) N.C.pr.pen., la soluţionarea
propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi
libertăţi are posibilitatea să dispună şi înlocuirea acesteia cu măsura arestului la
domiciliu, controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune, dacă
constată că arestarea preventivă nu este necesară sau proporţională cu scopul
urmărit şi sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru luarea uneia dintre celelalte
măsuri preventive.
 Cap. III. Procedura arestării preventive în cameră preliminară
și în cursul judecății

Măsura arestării preventive a inculpatului se poate dispune şi în procedura

de cameră preliminară şi în cursul judecăţii pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi
condiţii ca şi arestarea dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în faza
de urmărire penală. Astfel, dispoziţiile cuprinse în cadrul art. 225-232 N.C.pr.pen.
rămân aplicabile în mod corespunzător în camera preliminară şi în cursul
judecăţii.
Este necesar a face menţiune că, datorită faptului că reglementările
cuprinse în art. 227 N.C.pr.pen. rămân şi ele aplicabile, în cazul respingerii
propunerii de arestare preventivă, judecătorul poate lua o altă măsură preventivă
pentru care constată că sunt îndeplinite cerinţele impuse de lege.
Spre deosebire de faza urmăririi penale, în cazul procedurii de cameră
preliminară sau în cursul judecăţii, arestarea preventivă poate fi dispusă şi din
oficiu.
La fel cum am menţionat şi mai sus, procedura de luarea a măsurii urmează
aceleaşi etape ca şi cea prevăzută pentru soluţionarea propunerii de arestare
preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Astfel, inculpatul este citat
la termenul fixat de către judecătorul de cameră preliminară sau este adus de către
procuror în cazul în care este reţinut. Procedura se desfăşoară în camera de
consiliu, potrivit dispoziţiilor art. 203 alin. (5) N.C.pr.pen., în prezenţa obligatorie
a procurorului şi cu asigurarea asistenţei juridice pentru inculpat. Asemenea
judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară poate fie
să respingă propunerea, fie să dispună arestarea preventivă pentru o perioadă de
cel mult 30 de zile, fie să înlocuiască această măsură cu o altă măsură preventivă,
dacă o apreciază ca fiind necesară şi suficientă pentru atingerea scopului prevăzut
de legiuitor. Ulterior dispunerii măsurii arestării preventive, judecătorul de
cameră preliminară sau instanţa de judecată, verifică periodic, dacă se impune
menţinerea acestei măsuri26.
Este de menţionat că judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de
judecată au atribuţii privind verificarea măsurilor preventive dispuse în cazurile
în care au fost sesizaţi. Măsura arestării preventive dispusă de către judecătorul
de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de către instanţa de apel se ia

26
A se vedea: A. Crișu, op.cit., pg. 601
pe o durată ce nu poate depăşi 30 de zile, astfel că prima verificare a măsurii se
va face înainte de expirarea celor 30 de zile, iar cele ulterioare înainte de expirarea
celor 30 de zile dacă dosarul se află în faţa camerei preliminare, respectiv celor
60 de zile, dacă cauza se află în cursul judecăţii în primă instanţă ori în apel.
După pronunţarea soluţiei, judecătorul de cameră preliminară sau, după
caz, preşedintele completului de judecată emite mandatul de arestare preventivă,
dispunând punerea sa în executare, potrivit regulilor şi cerinţelor deja discutate.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară sau prima
instanţă dispune luarea măsurii arestării preventive se poate face contestaţie, însă,
încheierea prin care se pronunţă instanţa de apel este definitivă.
Potrivit art. 238 alin. (3) N.C.pr.pen., faţă de inculpatul care a mai fost
anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmării penale, al procedurii
de cameră preliminară sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură
numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Astfel, pentru a preîntâmpina abuzul şi pentru a accentua diferenţele ce trebuie să
existe între propunerile formulate, legiuitorul a prevăzut o condiţie specială de
soluţionare a unei noi propuneri de arestare preventivă, respectiv existenţa unor
elemente noi27.
În ceea ce priveşte durata maximă a arestării preventive în cursul judecăţii,
durata totală a acesteia nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai
mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea ce face
obiectul sesizării instanţei de judecată. De asemenea, indiferent de cuantumul
acestui maxim special, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate
depăşi 5 ani.

27
A se vedea: I. Tocan, op.cit.
 Cap. IV. Mandatul de arestare preventivă

Mandatul de arestare preventivă reprezintă actul procedural prin care se

pune în executare dispoziţia judecătorului de drepturi şi libertăţi de arestare a
inculpatului28.
Potrivit art. 230 alin. (1), în baza încheierii prin care s-a dispus măsura
arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau,
după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare.
Emiterea mandatului de către instanţa ierarhic superioară are loc în momentul în
care mandatul emis de prima instanţă a fost contestat, iar respectiva contestaţie a
fost declarată admisă. În situaţia în care în urma admiterii contestaţiei mai sus
menţionate se modifică durata măsurii arestării preventive, se rectifică mandatul
iniţial dispus de către judecătorul delegat, fără a se dispune anularea acestuia şi
emiterea unuia nou29.
Este de menţionat că in ipoteza în care s-a dispus arestarea mai multor
inculpaţi, se va emite câte un mandat pentru fiecare dintre aceştia. Aceste
precizări sunt necesare, deoarece motivele care au dus la luarea acestei măsuri
preventive se vor prevedea pentru fiecare inculpat în parte.
Potrivit alin. (4), dacă mandatul de executare a fost emis după ascultarea
inculpatului, iar acesta este prezent la pronunţarea soluţiei, acestuia îi va fi
înmânat un exemplar, în mod necesar sub semnătură. De asemenea, consider util
a face precizarea că în cursul urmăririi penale, măsura arestării preventive se
execută în centrele de reţinere şi arestare preventivă, organizate în subordinea
Ministerului Afacerilor Interne.30
Faţă de cele susţinute anterior cu privire la executarea mandatului de
arestare preventivă, este necesar a ne opri şi asupra procedurii punerii acestuia în
executare în ipoteza în care măsura arestării preventive şi emiterea mandatului au
fost dispuse în lipsa inculpatului. Aşadar, mandatul emis în lipsa inculpatului este
pus în executare, potrivit art. 231 alin. (1) N.C.pr.pen., de către organul de poliţie
de la domiciliul sau reşedinţa acestuia sau în a cărei rază teritorială se află sediul
instanţei de judecată în ipoteza în care inculpatul nu îşi are domiciliul sau
reşedinţa în România.

28
A se vedea: I. Tocan, Revocarea măsurilor preventive în Noul Cod de Procedură Penală, articol consultat în
baza de date www.curieruljudiciar.ro
29
Ibidem
30
A se vedea art. 108 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
 Întrucât inculpatul nu este prezent, cele două exemplare ale mandatului vor
fi înaintate organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa acestuia, pentru a
putea fi pus imediat în executare. În ceea ce priveşte erorile ce pot apărea la
nivelul conţinutului mandatului, afirmaţiile susţinute mai sus rămân valabile şi în
cazul executării mandatului emis în lipsa inculpatului. După primirea
respectivului mandat, organele de poliţie procedează la arestarea celui indicat,
căruia îi va înmâna şi un exemplar.
În acest context, literatura de specialitate31 a apreciat că este vorba despre
o procedură-remediu întrucât, în cazul în care inculpatul nu a fost prezent la
soluţionarea propunerii de arestare, legiuitorul a prevăzut că, pentru a asigura
prezenţa personală, audierea nemijlocită şi exercitarea dreptului la apărare,
inculpatul va fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, pentru ca acesta,
reevaluând dosarul cauzei, să confirme sau nu măsura. Astfel, inculpatul va fi
prezentat într-un termen de cel mult 24 de ore de la arestare sau de la încetarea
cauzelor care au generat imposibilitatea acestuia de a fi prezent. Acest termen
este unul de recomandare, iar depăşirea lui nu va afecta legalitatea privării de
libertate a inculpatului şi nu are consecinţa încetării măsurii.
Procedura confirmării arestării preventive şi a punerii în executare a
mandatului emis în lipsa inculpatului este aceeaşi indiferent dacă cauza ce a
determinat lipsa acestuia este una imputabilă sau nu, fiind totodată similară cu
cea privind soluţionarea propunerii de arestare preventivă.
În cadrul prezentei proceduri, se va proceda la audierea inculpatului în
prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, cu privire la arestarea sa, la
motivele care au justificat luarea măsurii, urmând ca organul judiciar, având în
vedere toate probele administrate, precum şi declaraţia inculpatului, să se
pronunţe în camera de consiliu prin încheiere motivată şi să dispună:
- confirmarea măsurii preventive şi executarea mandatului;
- înlocuirea măsurii preventive dispuse iniţial;
- revocarea arestării preventive.
Referitor la cele menţionate în paragraful anterior, consider relevant a
exemplifica Decizia nr. 704 din 29 noiembrie 201632 referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) N.C.pr.pen. În motivarea
excepţiei se susţinea că prevederile articolului mai sus menţionat încalcă
dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi, la tratatele
internaţionale privind drepturile omului şi la accesul liber la justiţie, deoarece la

31
A se vedea: A. Crișu, op.cit, pg. 576
32
A se vedea: Decizia nr. 704 din 29 noiembrie 2016, consultată în baza de date www.ccr.ro
confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului, nu se
recunoaşte dreptul apărătorului acestuia de a participa la dezbateri, textul
prevăzând expres că după ascultarea inculpatului pune concluzii procurorul.
Examinând cererile prevăzute în cuprinsul excepţiei, Curtea o respinge ca
neîntemeiată şi constată că dispoziţiile art. 231 alin. (7) sunt constituţionale în
raport de criticile formulate.
Este de menţionat că împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi
şi libertăţi de la prima instanţă s-a pronunţat în cadrul procedurii-remediu se poate
face contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru procurorul sau
inculpatul prezent şi de la comunicare pentru procurorul şi inculpatul care au
lipsit de la pronunţare.
 Concluzii

Studiind problematica măsurilor preventive ce pot fi dispuse în cadrul unui

proces penal am ajuns la concluzia că acestea nu reprezintă o regulă, ci sunt tratate
ca o excepţie, nefiind inerente oricărui proces penal aflat în derulare,fiind
aplicabile atunci când desfăşurarea cercetării penale sau a judecăţii impune luarea
măsurilor preventive pentru o perioadă de timp limitat, în scopul desfăşurării în
bune condiţii a procesului penal. Astfel, organele care dispun aceste măsuri vor
avea în vedere în mod imperativ circumstanţele concrete ale fiecărei cauze,
circumstanţe în funcţie de care vor aprecia necesitatea şi oportunitatea luării unei
anumite măsuri preventive, în funcţie de fiecare caz în parte.
Consider că prin reglementarea măsurilor preventive, legiuitorul român a
urmărit să asigure desfăşurarea normală a unui proces penal şi, chiar dacă în
sistemul referitor la măsurile procesuale există mai multe categorii cu privire la
acestea, putem menţiona că fiecare măsură are un scop distinct şi bine stabilit de
lege, toate urmărind să excludă anumite inconveniente procesuale determinate de
comportamentul subiecţilor în cursul unui procesul penal.
Referitor la măsura arestării preventive, este de menţionat, în primul rând,
că aceasta este cea mai gravă dintre măsurile preventive ce pot fi dispuse în cursul
unui proces penal deoarece înlătură, nu doar restrânge libertatea individuală a
persoanei, constând în deţinerea inculpatului pentru care a fost dispusă în cadrul
locurilor anume destinate celor privaţi de libertate în cauzele penale. Este
important a face menţiune că prin intermediul arestării preventive, astfel cum am
arătat în cuprinsul prezentei lucrări, se aduce atingere unei libertăţi fundamentale
a omului, şi anume libertatea individuală a acestuia, reglementată şi garantată prin
Constituţie şi prin convenţiile privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale
omului.
Datorită caracterului excepţional al măsurii, caracter analizat în detaliu în
cuprinsul lucrării şi având în vedere gravitatea acestei măsuri procesuale, este
imperativ a afirma că arestarea preventivă poate fi dispusă numai dacă, în raport
cu circumstanţele cauzei, alte măsuri, mai puţin severe, sunt insuficiente pentru
atingerea scopului prevăzut de legiuitor. Astfel, aşa cum am mai arătat pe
parcursul analizei acestei măsuri procesuale, arestarea preventivă reprezintă
ultima alegere a judecătorului însărcinat cu soluţionarea unei cauze penale.
De asemenea, legiuitorul român a afirmat, prin conţinutul reglementării
arestării preventive, cu forţă juridică obligatorie, că în această materie se poate
dispune numai în condiţiile legii, exprese şi limitative, de altfel, pentru raţiuni
clar determinate şi amplu motivate de către magistratul judecător chemat să aplice
dreptul şi, nu în ultimul rând, cu respectarea integrală a tuturor garanţiilor
procesuale referitoare la drepturile de care trebuie să beneficieze cel acuzat de
săvârşirea unei infracţiuni.33
Astfel, analizând cele menţionate mai sus, se poate lesne observa gravitatea
măsurii arestării preventive şi posibilitatea dispunerii acesteia numai în condiţiile
expres şi limitativ prevăzute de lege.

33
M. Iordache, Despre dreptul la libertate şi arestarea preventivă, Revista Universul Juridic, articol consultat în
baza de date www.universuljuridic.ro