CAPITOLUL I

1.1 Coloana vertebrală este o parte componentă a scheletului axial al corpului. Prezintă o
structură heterogenă complexă rezultată din succesiunea alternantă a vertebrelor şi discurilor
intervertebrale. De ea sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele şi bazinul),
precum şi craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea protejează sistemele de comunicare ale
organismului şi face posibilă atât mobilitatea, cât şi stabilitatea corpului. Este unica formaţiune
de integrare a sistemului osos, muscular şi nervos.
Conform sintezei statistice prezentată de Reinberg, coloana vertebrală reprezintă un
segment complex de o mare importanţă funcţională, constituit din 33 – 34 piese osoase, 344 de
suprafeţe articulare, 24 discuri intervertebrale, 365 ligamente şi 730 puncte de origine şi inserţie
ale fasciculelor musculare. Structura multisegmentară a coloanei vertebrale este determinată de
funcţiile statice şi dinamice complexe pe care le îndeplineşte, rezistenţa faţă de forţele de
gravitaţie şi inerţie, diversitatea mişcărilor, distribuirea segmentară a nervilor spinali, susţinerea
capului.
Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală, toracală, lombară şi
sacrococcigiană, constituite din vertebre regionale cu anumite proprietăţi morfologice,
corespunzătoare fiecărei regiuni (fig. 1).

Fig. 1. Coloana vertebrală.

A – aspect anterior; B – aspect posterior; C – aspect lateral.
Segmentele: I – cervical; II – toracal; III – lombar; IV –sacral; V –
coccigian. 1,3 – lordozele cervicală şi lombară; 2,4 – cifozele
toracală şi sacrală; 5 – promontorium.

La nivelul fiecărei regiuni vertebrele sunt adaptate

condiţiilor dinamice specifice. Modificări substanţiale au suferit primele două vertebre cervicale,
ca urmare a rolului lor în realizarea mobilităţii capului. Vertebrele aflate între două regiuni
întrunesc în structura lor caracterele ambelor regiuni între care se găsesc, fiind numite vertebre
de tranziţie. Suprafeţele de sprijin ale corpurilor vertebrale cresc de la o vertebra la alta, în
funcţie de solicitarea la care sunt supuse. În regiunea cervicală şi lombară diametrul transversal
al corpurilor vertebrale este mai mare decât cel antero-posterior, ceea ce explică posibilităţile mai
mari ale acestor regiuni de a realiza mişcări de flexie şi extensie. În regiunea toracală predomină

2
diametrul antero-posterior. Aceste particularităţi ale vertebrelor prezintă o reflectare a poziţiei şi
oscilaţiei proiecţiei centrului de greutate în condiţiile statice şi dinamice obişnuite.

Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervicale, toracale şi lombare), se

numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două
formaţiuni osoase sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false.
La vertebrele adevărate deosebim:
- caractere morfologice generale – constituite după un tip comun;
- caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi raporturi anatomice specifice;
- caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particularităţi anatomice distinctive.

1.2 Caracterele generale.

Vertebra (vertebra) este constituită din două părţi principale (fig. 2)

Fig. 2. Vertebră toracală

A – aspect lateral:
1 – corpus vertebrae; 2 – fovea costalis superior; 3 –
incisura vertebralis superior; 4 – processus articularis
superior; 5 – processus transversus; 6 – processus
spinosus; 7 – processus articularis inferior; 8 – incisura
vertebralis inferior; 9 – fovea costalis inferior.
B – aspect superior:
1 – arcus vertebrae; 2 – processus transversus; 3 – for. vertebrale; 4 – processus articularis superior; 5 – fovea
costalis transversalis; 6 – processus spinosus.

a) anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindrică cu două feţe – superioară şi
inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin intermediul unui disc intervertebral.
Cele două suprafeţe prezintă central o zonă spongioasă, punctul slab al vertebrei, unde se poate
produce hernierea intraspongioasă a nucleului pulpos;
b) posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), de pe care se desprind
apofizele articulare superioare şi inferioarepare (processus articulares superiores et inferiores)
şi apofiza spinoasă (processus spinosus). Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin
intermediul a doi pediculi (pedunculi arcus vertebrae), care delimitează orificiul vertebral
(foramen vertebrale). Prin însumarea tuturor orificiilor vertebrale se constituie canalul vertebral
(canalis vertebralis) ce adăposteşte măduva spinării acoperită de meninge. Diametrele canalului
vertebral sunt în raport direct cu gradul de mobilitate al coloanei, fiind maxime la nivelul
3
regiunii cervicale şi lombare. Marginile pediculilor atât cranial pe cât şi caudal poartă incizuri
vertebrale superioare şi inferioare (incisurae vertebrales superiores et inferiores). Incizurile
inferioare sunt mai pronunţate ca cele superioare. La unirea vertebrelor acestea delimitează
orificiile intervertebrale (foramina intervertebralia), prin care trec nervii spinali şi vasele
sangvine. De-a lungul coloanei vertebrale deosebim 25 perechi de orificii intervertebrale: 8
cervicale, 12 toracale şi 5 lombare. În regiunea cervicală şi lombară ele au o lungime de 1,5 – 2
cm, fapt ce ne determină să le numim tunele sau canale intervertebrale.

1.3 Particularităţile morfologice ale vertebrelor regionale

Vertebrele cervicale (vertebrae cervicales) (fig. 3) susţin şi asigură mobilitatea capului,

contribuind la formarea canalului arterei vertebrale (sursa principală în vascularizarea
encefalului). În comparaţie cu vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai mici,
are formă prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare decât cel sagital. Pe faţa
cranială a corpului vertebral, lângă marginile laterale, se găsesc două apofize semilunare sau
unciforme (processus uncinatus), cu o dispoziţie sagitală, iar pe faţa caudală, lângă marginile
anterioară şi posterioară, apofizele unciforme inferioare, aşezate în plan frontal. Între ele se
găsesc două depresiuni laterale, îndreptate în sens sagital pentru articularea cu apofizele
unciforme ale vertebrei subiacente. În normă apofizele unciforme sunt puţin înclinate spre
interior. În caz de artroză deformantă, suprafaţa externă a acestor apofize se înclină spre exterior,
ceea ce poate conduce la compresiunea arterei vertebrale pe sectorul aflat în afara orificiilor
apofizelor transversale.

Fig. 3. Vertebră cervicală; aspect superior:

1 – corpus vertebrae;2 – processus costalis; 3 – processus transversus;

4 – processus articularis superior; 5 – processus spinosus; 6 – foramen
processus transversus; 7 – foramen vertebrale; 8 – sulcus nervi spinalis;
9 – processus unciformis.

O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este prezenţa unui orificiu la
baza apofizelor transversale (foramen processus transversus), formate datorită concreşterii
apofizelor transversale cu rudimentele coastelor cervicale. La baza apofizelor transversale ale
vertebrelor C2– C7 se determină un orificiu suplimentar, depistat mai frecvent pe partea dreaptă.
Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţul nervului spinal (sulcus
nervi spinalis).
4
 Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte, bifurcate la capăt şi
aşezate orizontal.
Apofizele transversale, unciforme, articulare şi pediculii vertebrali formează o unitate
morfofuncţională complex unco-transversoarticular. Elementele componente ale acestui
complex sunt mulate în jurul rădăcinilor nervilor cervicali, formând pentru aceasta un jgheab,
numit jgheabul nervului spinal. Componentele acestui complex joacă un rol esenţial în
asigurarea integrităţii conţinutului canalului intervertebral. În timpul unor mişcări cervicale
ample, ele protejează elementele vasculare şi nervoase de elongaţii sau compresiuni. Primele
două vertebre cervicale, datorită articulaţiei cu craniul, diferă ca formă şi structură de celelalte
vertebre.
Prima vertebră cervicală (fig. 4), atlasul (atlas), nu are corp deoarece acesta s-a sudat cu a 2-
a vertebră cervicală, formându-i apofiza odontoidă. Atlantul prezintă două mase laterale
(massae laterales) unite prin două arcuri, anterior, mai scurt (arcus anterior), şi posterior mai
întins (arcus posterior). Aceste formaţiuni delimitează orificiul vertebral de diametru mare, la
care se pot evidenţia două porţiuni: una ventrală, mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi o
porţiune dorsală, care adăposteşte segmentul superior al măduvei spinării.

Fig. 4. Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect superior:

1 – arcus anterior; 2 – massa lateralis; 3 – processus costalis; 4 – for.
processus transversus; 5 – processus transversus; 6 – sul. a. vertebralis;
7 – arcus posterior; 8 – tuberculum posterius; 9 – fovea articularis superior; 10
– tuberculum anterius.

Cele două mase laterale prezintă pe faţa lor cranială şi caudală

câte o suprafaţă articulară – facies articulares superiores et inferiores. Cele superioare sunt
concave şi articulează cu condilii occipitali, iar cele inferioare sunt plate şi articulează cu axisul.
Lateral fiecare masă laterală se continuă cu apofize transversale, baza cărora este străbătută de un
orificiu – foramen transversus, prin care trece artera vertebrală. Aceasta lasă o urmă sub forma
unui şanţ pe faţa superioară a arcului dorsal, posterior de masele laterale, numit şanţul arterei
vertebrale (sulcus arteriae vertebralis).
Pe faţa anterioară a arcului anterior se află tuberculul anterior (tuberculum anterius), iar pe
faţa posterioară fosa articulară pentru articulaţia cu apofiza odontoidă a axisului.
Vertebra a II-a cervicală (fig. 5), axis (axis), prezintă pe faţa superioară a corpului apofiza
odontoidă sau dintele axisului (dens axis).

5
 Pe dinte se află câte o faţă articulară anterioară (facies articularis anterior) pentru atlas şi
posterioară (facies articularis posterior) pentru ligamentul transvers al atlantului. La această
vertebră lipsesc apofizele articulare superioare.

Fig. 5. Vertebra a II-a cervicală– axisul; aspect lateral:

1– facies articularis superior; 2 – processus transversus;
3– for. processustransversus; 4 – processus spinosus; 5 – dens.

Pe faţa superioară a corpului, lateral de dinte, se află feţele articulare superioare pentru
articularea cu masele laterale ale atlantului.
Vertebra a VII-a cervicală, fiind vertebră de tranziţie, se caracterizează prin lungimea
apofizei spinoase, îngroşate la capăt. Această vertebră se numeşte proeminentă (vertebra
prominens), vârful apofizei spinoase proemină şi uşor poate fi palpat pe viu.
Vertebrele toracale, vertebrae toracicae, prezintă unele particularităţi determinate de
participarea lor la formarea toracelui şi asigurarea acestuia cu proprietăţi biomecanice specifice,
dependente de activitatea viscerelor acestei cavităţi.
Corpul vertebrei toracale este aproape cilindric şi prezintă patru feţe articulare, câte două pe
fiecare faţă postero-laterală – una superioară şi alta inferioară, pentru articularea cu capul coastei,
numite fose costale superioare şi inferioare (foveae costalis superiores etinferiores). Orificiul
vertebral este relativ mic, apofizele spinoase sunt mai lungi, au o formă prismatic-triunghiulară,
înclinate în sens inferior, limitând anumite mişcări. La nivelul vertebrelor 6 – 10, aceste apofize
sunt aşezate aproape vertical şi se suprapun una peste alta, împiedicând extensia şi rotaţia
coloanei vertebrale. Apexul apofizei spinoase în segmentul toracic corespunde corpului
următoarei vertebre adiacente. Apofizele transversale sunt orientate lateral şi dorsal, prezentând
pe partea ventrală a vârfului lor câte o suprafaţă articulară (fovea costalis processus transversus)
pentru articularea cu tuberculul costal.
Vertebrele de tranziţie
Vertebra I-a toracică– corpul prezintă apofize unciforme, iar pe marginea superioară a
corpului se găseşte câte o fosetă costală completă pentru capetele primei perechi de coaste şi
semifosete pe marginea lui inferioară.
Vertebra a X-a toracală prezintă câte o singură semifaţetă articulară pe marginea superioară
a corpului.
Vertebrele XI şi XII toracale seamănă mai mult cu vertebra lombară, corpul este mai
voluminos, pe părţile laterale prezintă câte o singură faţetă articulară completă.

6
 Vertebrele lombare, vertebrae lumbales (fig. 6), prezintă anumite particularităţi morfologice
determinate de rolul funcţional pe care îl îndeplinesc: corpul este voluminos, cu diametrul
transversal mai mare decât cel ventro-dorsal; orificiul vertebral este mai larg decât cel al
vertebrelor toracale şi are o formă triunghiulară; apofiza spinoasă de formă patrulateră; apofizele
articulare sunt situate în plan sagital, unde la cele superioare suprafeţele sunt orientate medial, iar
la cele inferioare lateral; pe apofiza articulară superioară se determină apofiza mamelară,
processus mamillaris; pe faţa dorsală a apofizelor transversale se găseşte câte un tubercul,
tuberculul accesor,tuberculum accessorius.

Fig. 6. Vertebră lombară:

1 – corpus vertebrae; 2 – processus costarius;
3 – processus articularis superior; 4 – processus spinosus;
5 – processus mamillaris; 6 – facies articularis inferior;
7 – incisuravertebralis superior;
8 – incisura vertebralis inferior.

Sacrul, os sacrum (fig. 7), este un os rezultat din osificarea cartilajelor de articulaţie dintre
cele cinci vertebre sacrale (vertebrae sacrales). Are o formă piramidală, la care distingem
următoarele părţi: baza sacrului (basis ossis sacri), orientată în sus; apexul sacrului (apex sacri),
orientat în jos şi anterior; faţa anterioară pelviană(facies pelvica); faţa dorsală (faciesdorsalis); 2
părţi laterale (pars lateralis).
La baza sacrului se află apofizele articulare superioare şi câte o incizură vertebrală, care
formează cu incizurile vertebrale inferioare ale vertebrei a V-a lombară câte în orificiu
intervertebral. La unirea cu corpul ultimei vertebre lombare se formează unghiul sacro-lombar,
numit promontoriu (promontorium). Pe faţa pelviană se observă patru linii transversale, la
extremitatea cărora se află orificiile sacrale pelviene (foramina sacralia anteriora).
Pe faţa dorsală a sacrului se află cinci creste longitudinale: creasta sacrală mediană (crista
sacralis mediana), formată din concreşterea apofizelor spinoase; creasta sacrală medială (crista
sacralis medialis) rezultată din concreşterea apofizelor articulare. Se continuă cranial cu
apofizele articulare superioare, iar inferior cu coarnele sacrale cornua sacralia); lateral de această
creastă se află orificiile sacrale posterioare (foramina sacralia posteriora); creasta sacrală laterală
(crista sacralis lateralis), formată la concreşterea apofizelor transversale.
Feţele laterale prezintă fiecare câte o suprafaţa articulară, numită faţă auriculară (facies
auricularis), prin care se articulează cu coxalul. Alături de ea se afla tuberozitatea osului sacru
(tuberositas ossis sacri) pentru inserţia ligamentelor şi muşchilor. În interiorul osului se găseşte

7
canalul sacral (canalis sacralis), care se termină prin hiatul sacral (hiatus sacralis), delimitat de
coarnele sacrale.

Coccisul (os coccygis) (fig. 7 ) ia naştere prin sudarea a 4 – 5 vertebre coccigiene (vertebrae
coccygeae) şi are o formă triunghiulară cu baza orientată în sus iar vârful în jos. Pe faţa
posterioară a corpului primei vertebre coccigiene observăm câte un corn coccigian (cornu
coccygeum), care se articulează cu coarnele sacrale.

Fig. 7. Sacrul şi coccisul.

dorsalis; 9 – crista sacralis
A – aspect anterior: 1 – forr. sacralia pelvina; 2 – pars
lateralis; 3 – processus articularis superior; 4 – basis
ossis sacri; 5 – lineae transversae;6 – apex ossis sacri; 7
– os coccygis. B – aspect posterior: 1 – forr. sacralia
dorsalia; 2 – facies auricularis; 3 – crista sacralis
intermedia; 4 – canalis sacralis; 5 – cornu coccygeum; 6
– cornu sacrale; 7 – crista sacralis mediana; 8 – facies
lateralis; 10 – tuberositas sacralis.

Dezvoltarea vertebrelor
Vertebrele se dezvoltă în trei etape: membranoasă, cartilaginoasă şi osoasă. Prima etapă
durează până la începutul lunii a 2-a fetale. La primele etape coloana vertebrală este reprezentată
de coarda dorsală şi mezenchimul ce o însoţeşte de părţile laterale. Coarda dorsală este situată
între aortă şi tubul neural (fig. 8). Mezenchimul înconjoară coarda dorsală şi tubul neural şi prin
arterele şi nervii intersegmentari se împarte în segmente, numite sclerotomi. Structura viitoarelor
vertebre este determinată de sclerotomii, care din săptămâna a 4-a iau naştere din mezenchimul
peretelui medial şi ventral al somitelor. Celulele mezenchimale migrează către linia mediană şi
se dispun în trei regiuni: în jurul notocordului; tubului neural; în pereţii trunchiului în dreptul
septurilor intersegmentare, determinând structura coastelor. Masa celulară a sclerotomilor
formează protovertebrele, a căror porţiune caudală, prin proliferare, devine mai densă.
Protovertebrele sunt separate prin septuri intersegmentare formate de mezenchimul ce însoţeşte
vasele şi nervii intersegmentari. În săptămâna a 5-a de viaţă intrauterină are loc resegmentarea
vertebrelor, care se manifestă prin aceea că partea densă caudală a protovertebrelor se separă
printr-o fisură intersegmentară sau sclerotomială de partea cranială cu o densitate celulară mai
mică. Aceste două părţi se numesc scleromite. Porţiunea caudală a unei protovertebre fuzionează
cu porţiunea cranială a vertebrei subiacente, formând schiţa unui corp vertebral. Prin această
reorganizare a sclerotomilor în vertebre definitive, vertebrele îşi schimbă metameria primitivă,
miotomii însă îşi păstrează metameria iniţială şi ajung astfel să se prindă cu fiecare capăt pe câte
8
 o vertebră din cele două alăturate. După resegmentarea
vertebrelor, fiecare miotom corespunde la două vertebre
vecine. Această alternanţă favorizează mobilitatea coloanei.

Fig. 8. Dezvoltarea vertebrelor (după Tunchmann-

Duplessisşi M. Clara):
I – sclerotomi şi notocord; II – diferenţierea sclerotomilor
în segmentele
superioare (clare) şi inferioare (dense);
III – formarea vertebrelor din jumătăţile a doi sclerotomi
succesivi; notocordul apare fragmentat în nuclei pulpoşi. 1 – nucleu pulpos; 2 – sclerotom; 3 – segment dens al
sclerotomului; 4 – segment clar al sclerotomului; 5 – vertebră; 6 – disc intervertebral; 7 dispoziţia miotomilor în
stadiul I (somitic) şi III (vertebral).

Din mezenchimul ce separă corpurile vertebrelor se dezvoltă discul intervertebral.

Mezenchimul de la periferie va da naştere inelului fibros al discului, iar celulele din centrul
notocordului vor forma nucleul pulpos.
Vertebra precartilaginoasă prezintă o parte ventrală, ce devine corp vertebral, şi una dorsală
cu prelungiri, care vor forma arcul vertebral. Din arcul vertebral descind apofizele transversale şi
coastele, care în regiunea toracică pătrund în spaţiile dintre miotomi, numite miosepturi, dând
naştere ulterior coastelor.
Din săptămâna a 6-7-a de viaţă intrauterină în schiţa mezenchimatoasă a vertebrei se
conturează
centrii de condrificare. Spre finele lunii a 3-a de viaţă intrauterină, arcul cartilaginos se uneşte cu
corpul vertebrei, în timp ce fuziunea celor două jumătăţi ale arcului pe linia mediană, posterior
de tubul neural, se realizează abia în luna a 4-a. Acest fapt favorizează dezvoltarea măduvei
spinării. Dacă această fuziune nu are loc, canalul vertebral rămâne deschis, ceea ce determină
apariţia unei malformaţii congenitale, cunoscute sub numele de spina bifida sau rachischizis.
În săptămânile 8 – 10 de viaţă intrauterină apar centrii de osificare: câte doi în corp şi câte
trei în fiecare jumătate de arc vertebral. Osificarea definitivă a vertebrelor are loc din trei centri
de osificare: unul în corp şi câte unul în semiarcuri. La naştere cei trei centri de osificare ai unei
vertebre nu sunt fuzionaţi (fig. 9), fiind legaţi prin punţi cartilaginoase, fapt care explică
flexibilitatea mare a coloanei vertebrale în timpul naşterii copilului.

Fig. 9. Centrii de osificare ai unei vertebre de tip toracic (după A. Andronescu): 1 – principal; 2 – accesor; 3 –
lateral anterior; 4 – lateral posterior; 5 – primar transversal; 6 – secundar transversal; 7 – spinos.
9
 La naştere fiecare vertebră este alcătuită din trei porţiuni osoase unite între ele prin zone
cartilaginoase: corpul şi cele două jumătăţii de arc. Fuziunea centrilor primari de osificare se
realizează după naştere. Centrii arcurilor se contopesc la vârsta de 3 – 5 ani, formând apofizele
spinoase. Fuziunea centrilor arcului vertebral cu cel al corpului vertebrei are loc la vârsta de 3 –
6 ani.
Iniţial vertebrele se aseamănă între ele. Diferenţierea lor regională are loc la sfârşitul vieţii
intrauterine şi se continuă după naştere, datorită solicitărilor funcţionale. Până la pubertate,
vârfurile apofizelor spinoase şi ale celor transversale, la fel şi suprafaţa superioară şi cea
inferioară a corpului vertebrelor rămân mult timp cartilaginoase, osificându-se din centrii
secundari de osificare, care apar la vârsta de 9 – 13 ani.
Toţi centrii secundari de osificare fuzionează cu restul vertebrei în jurul vârstei de 18 – 25
ani.
În dezvoltarea postnatală a coloanei vertebrale deosebim două accelerări ale ritmului de
creştere. Primul durează de la naştere până la vârsta de 2 ani. Urmează o perioadă cu creştere mai
lentă între 2 şi 15 ani, succedată de cea de-a II-a perioadă cu ritm de creştere rapid la vârsta de 15
– 17 ani. Curburile coloanei vertebrale se definitivează în jurul vârstei de 3 – 4 ani.

Articulațiile coloanei vertebrale

Constituind segmentul axial al corpului, coloana vertebrală este unită nemijlocit cu craniul,
cu coastele şi cu oasele coxale. Vertebrele se unesc între ele prin articulaţii cu mobilitate redusă,
iar din sumaţia mişcărilor posibile, în acestea se realizează mişcările ample ale coloanei ca
întreg. Fiecare vertebra adevărată articulează cu vertebra adiacentă în trei puncte: două, situate
posterior, joncţionează cu apofizele articulare, al treilea punct, situat anterior, uneşte corpurile
vertebrelor prin discurile intervertebrale. Prin această unire se formează doi piloni – unul
anterior, constituit din corpurile vertebrelor şi discurile intervertebrale, şi unul posterior, format
din arcurile vertebrelor şi articulaţiile intervertebrale. Datorită funcţiilor şi numărului mare de
muşchi ce se inseră, în structura coloanei vertebrale deosebim câteva tipuri de uniri (fig. 13)
:1) sindesmoze – ligamentele lungi şi scurte;
2) sinelastoze – ligamentele galbene;
3) sincondroze – discurile intervertebrale;
4)sinostoze – dintre vertebrele sacrale;
5) simfize – dintre sacru şi coccis;
6) diartroze – dintre apofizele articulare.

10
 Coloana vertebrală, formând un complex osteo-ligamentar, prezintă o formaţiune elastică şi
flexibilă, datorită alternării elementelor rigide osoase – vertebrele – cu elemente elastice –
discuri intervertebrale.

Fig. 13. Unirile vertebrelor, aspect lateral:

1– discus intervertebralis;
2– lig. supraspinale; 3 – lig. interspinale;
4– articulation zygapophysialis; 5 – lig. longitudinale anterius;
6– lig. longitudinale posterius;
7– for. intervertebrale.

Vertebrele adevărate articulează între ele prin corpurile lor şi procesele articulare (fig. 10).
Corpurile vertebrelor adiacente sunt unite prin intermediul a 24 de discuri fibro-cartilaginoase
intervertebrale şi al ligamentelor vertebrale longitudinale anterior şi posterior. Primul disc se află
între axis şi cea de-a 3-a vertebră cervicală, iar ultimul între corpul celei de-a 5-a vertebre
lombare şi baza sacrului. Înălţimea discurilor este diferită de la o regiune la alta a coloanei: 5 – 6
mm pentru cea cervicală, 2 – 3 mm pentru cea toracală şi 10 – 18 mm pentru cea lombară,
constituind un indicator direct proporţional al mobilităţii coloanei vertebrale în diferite segmente.
În regiunile cervicală şi lombară, discurile intervertebrale sunt mai înalte în partea anterioară, iar
în cea toracală în partea posterioară, fapt important în formarea curburilor coloanei.
Forma şi funcţionalitatea discului intervertebral influenţează perfomanţele funcţionale ale
coloanei vertebrale. Discul intervertebral, (discus intervertebralis) este compus din patru părţi
(fig. 14): porţiunea centrală (nucleul pulpos); inelul fibros sau lamelar; două plăci terminale
cartilaginoase, aflate nemijlocit la frontiera dintre disc şi corpul vertebrei, prin intermediul
cărora, prin difuziune şi osmoză, are loc nutriţia şi metabolismul discului şi al corpurilor
vertebrelor.

Fig. 14. Discul intervertebral şi articulaţiile intervertebrale.

Secţiune orizontală între vertebrele II şi III lombare;
aspect superior (A) şi anterior (B):
1 – articulatio zygapophysialis deschis; 2 – lig. longitudinale
posterius; 3 – nucleus pulposus; 4 – lig. longitudinale anterius; 5 –
anulus fibrosus; 6 – lig. flavum.

Nucleul pulpos (nucleus pulposus), de o consistenţă gelatinoasă, amortizează şi distribuie

presiunea în timpul mişcărilor şi diminuează presiunea verticală suportată de corpurile
vertebrelor. Nucleul pulpos este elementul care dirijează mobilitatea dintre corpurile vertebrelor
11
şi se deplasează întotdeauna în direcţie opusă celei pe care o ia coloana vertebrală. În timpul
flexiei ventrale, nucleul pulpos se deplasează dorsal, iar în extensie – ventral. În discurile
cervicale şi lombare nucleul pulpos este deplasat către partea posterioară a discului, iar în cele
toracale este situat mai aproape de partea anterioară.
Inelul fibros (anulus fibrosus) este format din lamele de fibre de colagen dispuse concentric
şi încrucişat în jurul nucleului pulpos. 15 – 20 lamele sunt distribuite înaintea nucleului pulpos şi
7 – 10 înapoia acestuia. Legătura trainică a discului cu lamelele osoase ale corpurilor vertebrelor
adiacente are loc prin intermediul fasciculelor Sharpey. În regiunea cervicală şi lombară
circumferinţa posterioară a inelului fibros este mai slab dezvoltată în comparaţie cu cea
anterioară. Porţiunile anterolaterale ale discurilor intervertebrale uşor proiemină în afara marginii
vertebrelor, deoarece discul este puţin mai lat decât corpurile vertebrelor adiacente.
Lamelele cartilaginoase ale discului intervertebral reprezintă un cartilaj epifizar, ce
permite creşterea în înălţime a corpului vertebral, deoarece la acest nivel se află stratul de
creştere endocondrală a nucleului de osificare al corpului vertebral. Ele sunt formate din cartilaj
hialin.
La nou-născut, discurile intervertebrale constituie 50% din înălţimea coloanei vertebrale. În
perioada postnatală corpurile vertebrelor cresc mai intensiv în comparaţie cu discurile. La
maturi, discurilor le revine 2,5% din lungimea coloanei vertebrale.
Funcţiile discurilor intervertebrale:
- contribuie la consolidarea vertebrelor şi protejarea corpurilor vertebrelor de traumatizare;
- determină biomecanica coloanei vertebrale;
- asigură flexibilitate şi armonie în mobilitatea vertebrelor şi a coloanei;
- joacă un rol deosebit în amortizarea şocurilor, menţinerea curburilor, difuziunea greutăţii şi
revenirea la starea de echilibru după efectuarea unei mişcări;
- datorită elasticităţii discului, se atenuează izbiturile şi zdruncinăturile, ce se transmit coloanei
vertebrale, măduvei spinării şi encefalului în timpul mersului, alergărilor, săriturilor.
Ligamentul longitudinal anterior (lig. longitudinale anterius) se întinde pe faţa anterioară
a coloanei vertebrale până la vertebra a II-a sacrală. El este bine dezvoltat în regiunea lombară şi
foarte slab în cea cervicală; aderă la corpurile vertebrale şi mai puţin la discurile intervertebrale.
Ligamentul longitudinal posterior (lig. longitudinale posterius) se întinde pe faţa
posterioară a corpurilor vertebrelor, în interiorul canalului rahidian, care se lărgeşte la nivelul
discurilor şi se îngustează la nivelul corpurilor vertebrale. Dacă ligamentul longitudinal anterior
sare peste discurile intervertebrale, fixându-se doar pe corpurile vertebrelor, apoi cel posterior se
prinde pe discuri şi sare peste partea mijlocie scobită a corpurilor vertebrale. Cunoaşterea acestor
particularităţi ale ligamentelor şi discurilor este importantă, pentru că explică mecanismul
12
herniilor discului intervertebral. Aceste ligamente contribuie şi la menţinerea curburilor coloanei
vertebrale.
Articulaţiile proceselor articulare, articulaţiile zigapofizale (articulationes
zygapophysiales) fac parte din articulaţiile plane, combinate, pluriaxiale, puţin mobile.
Articulaţia lombosacrală (articulatia lumbosacralis) uneşte apofizele articulare inferioare
ale vertebrei a V-a lombară cu apofizele articulare superioare ale sacrului. Este de tip trohoid,
între corpurile acestor vertebre se află discul intervertebral.
Articulaţia sacrococcigiană (articulatia sacrococcygea) este constituită după tipul simfizelor
şi uneşte vârful sacrului cu prima vertebră coccigiană.
În discul intervertebral al acestei articulaţii se află o fisură, mai pronunţată la femei, care după
vârsta de 50 de ani de obicei dispare. Această articulaţie este consolidată de ligamentele: lig.
sacrococcygeae ventrale, dorsale profundum, dorsale superficiale et laterale. Cornua sacralia şi
cornua coccygea sunt unite prin ţesut conjunctiv - sindesmoză.

Arcurile vertebrale sunt unite între ele prin ligamente – sinfibroze şi sinelastoze.
Sinfibrozele sunt reprezentate de ligamentele intertransversale, interspinoase şi supraspinos.
În regiunea cervicală ligamentul supraspinos este mai dezvoltat, fiind numit ligament nucal (lig.
nuchae), şi formează un adevărat scut fibros, ce separă muşchii cefei. El este constituit din fibre
conjunctive, colagene şi elastice. În regiunea cervicală ligamentele intertransversale lipsesc.
Ligamentul supraspinos (lig. supraspinale) reprezintă un cordon fibros ce se întinde şi se fixează
pe vârfurile apofizelor spinoase ale tuturor vertebrelor.
Sinelastozele sunt ligamente galbene (ligg. flava) care unesc arcurile vertebrale. Sunt numite
astfel din cauza culorii ţesutului elastic din care sunt formate. Cele mai puternice sunt
ligamentele galbene din regiunea lombară, având o grosime de 2 – 7 mm, iar cele mai slabe din
regiunea cervicală.
Articulaţiile uncovertebrale sau articulaţiile laterale ale corpului vertebrelor cervicale, ce se
formează între apofizele unciforme şi scobiturile de pe faţa inferioară a corpurilor vertebrei
supraadiacente. Sunt considerate diartroze pâlniforme cu capsulă şi sinovială (fig. 15). Feţele
articulare sunt acoperite cu o lamă subţire de cartilaj hialin. Aceste articulaţii se conturează în
regiunea cervicală de la axis până la prima vertebră toracală inclusiv şi servesc la – realizarea
mişcărilor de lateralitate în segmentul cervical. Modificări degenerative se înregistrează mai
frecvent la nivelul vertebrelor mai mobile C5– C7.

Fig. 15. Articulaţii uncovertebrale:

1 – processus unciformis; 2 – corpusvertebrae; 3 – art. uncovertebralis.

13
 Articulaţiile coloanei vertebrale cu craniul (fig.16).

Fig. 16. Articulaţiile coloanei vertebrale

cu craniul. Ligamentele articulaţiei atlantoaxiale mediane (aspect
posterior):
1 – lig. alare; 2 – fasciculus longitudinalis superior;
3 – os occipitale; 4 – lig. Transversum atlantis;
5 – membrana tectoria; 6 – fasciculus longitudinalis inferior;
7 – canalis hypoglossi; 8 – lig. cruciforme atlantis.

Legătura capului cu coloana vertebrală este complexă. Ea se realizează prin două articulaţii –
una între condilii occipitali şi atlas, şi alta între atlas şi axis. Ele sunt mobile şi permit mişcări în
jurul a trei axe, ca şi în articulaţiile sferoide.
Articulaţia atlantooccipitală, articulatio atlantooccipitalis, are loc între condilii occipitali şi
fosetele articulare superioare ale maselor laterale ale atlasului. Ambele oase sunt unite şi prin
membranele: atlantooccipitală anterioară (membrana atlantooccipitalis anterior), dintre arcul
anterior al atlasului şi marginea anterioară a orificiului occipital, şi membrana atlantooccipitală
posterioară (membrana atlantooccipitalis posterior) dintre arcul posterior al atlasului şi marginea
posterioară a orificiului occipital mare. Prin ultima se trece cu acul când se fac puncţiile
suboccipitale. Este o articulaţie combinată de tip elipsoidal cu două grade de libertate. Mişcările
se realizează în jurul axului frontal – flexia şi extensia, şi în jurul axului sagital – lateroflexia
(înclinarea laterală a capului).
Articulaţia atlantoaxială are o structură mai complicată deoarece atlasul se articulează cu
axisul prin trei articulaţii separate: două atlantoaxiale laterale şi articulaţia atlantoaxială mediană.
Articulaţia atlantoaxială laterală, articulatio atlantoaxialis lateralis, este formată de feţele
inferioare ale maselor laterale şi feţele articulare superioare de pe corpul atlasului. Este o
articulaţie combinată cu capsule articulare separate.
Articulaţia atlantoaxială mediană, articulatio atlantoaxialis mediana, este formată de feţele
articulare anterioară şi posterioară ale apofizei odontoide şi arcul anterior al atlasului,
transformat într-un inel osteo-fibros prin ligamentul transversal al atlasului (lig. transversum
atlantis), care se întinde între masele laterale ale atlasului. Este o articulaţie trohoidă în care
dintele axisului se roteşte în inelul osteo-fibros. Apexul apofizei odontoide este unit de marginea
anterioară a orificiului occipital mare prin intermediul ligamentului apical al apofizei odontoide

14
(lig. apicis dentis). Lateral de acesta se află ligamentele alare, ligg. alaria, mai groase şi mai
puternice, care merg de pe laturile dintelui pe faţa medială a condililor occipitali. Aceste
ligamente limitează rotaţia excesivă a capului în stânga şi în dreapta. De la ligamentul transvers
al atlasului în sus şi în jos pornesc fascicule, deviate de la ligamentul longitudinal posterior al
coloanei vertebrale, care împreună formează ligamentul cruciform al atlasului, lig. cruciforme
atlantis.
Posterior, articulaţiile atlantoaxiale şi ligamentele lor sunt acoperite de membrana tectoria, ce
vine de pe clivus şi trecând pe faţa posterioară a corpului vertebrei a 3-a cervicale, continuă cu
ligamentul longitudinal posterior al coloanei.
În ansamblu, în articulaţiile atlantooccipitale şi atlantoaxiale, au loc şase tipuri de mişcări –
înclinaţia înainte şi înapoi, înclinaţii laterale, rotaţie şi circumducţie. Deci, după numărul de
mişcări se aseamănă cu articulaţiile sferoide.

Coloana vertebrală în ansamblu

Coloana vertebrală (fig. 17), columna vertebralis, se formează prin aşezarea metamerică a
vertebrelor unite între ele prin toate varietăţile de legături – diartroze, sinartroze şi simfize.

Fig. 17. Coloana vertebrală. A– aspect lateral;

B–aspect anterior:
I – regiunea cervicală; II – regiunea toracală;
III – regiunea lombară; IV – regiunea sacrală;
V – regiunea coccigiană.
1,3 – lordozele cervicală şi lombară;
2,4 – cifozele toracică şi sacrală; 5 – promontorium.

Din suprapunerea corpurilor vertebrale, alternând cu discurile

intervertebrale, ia naştere în partea anterioară coloana corpurilor
vertebrale, elementul de susţinere al greutăţii trunchiului. În partea posterioară, din suprapunerea
arcurilor vertebrale, ia naştere canalul vertebral, canalis vertebralis, elementul de protecţie al
măduvei spinării, iar în părţile laterale, prin intermediul incizurilor pediculilor arcului vertebral,
se formează 25 perechi de orificii intervertebrale prin care trec nervii spinali şi vasele sangvine.

La nivelul vertebrelor lombare, datorită grosimii pediculilor, aceste găuri devin canale
intervertebrale. Ele sunt delimitate de următoarele structuri: anterior – de suprafaţa postero-
laterală a discului intervertebral şi periostul corpurilor vertebrelor adiacente; superior şi inferior
15
de rădăcinile arcurilor; posterior – de apofizele articulare superioare şi inferioare, capsula şi
ligamentele articulaţiilor zigoapofizale şi porţiunile laterale ale ligamentelor galbene. La nivelul
vertebrelor C3– C7 orificiile intervertebrale sunt conturate şi de articulaţiile uncovertebrale, iar
în segmentul toracic T1– T10 de capsula articulaţiilor costo-vertebrale şi anume de articulaţia
capului coastei. La nivelul celui de al 5-ea canal intervertebral lombar, acest orificiu este cel mai
strâmt din regiunea lombară, deşi prin el trece nervul lombar 5, cel mai voluminos dintre nervii
lombari. Această particularitate structurală are importanţă în patologia sacro-lombară.

Compresiunea formaţiunilor neurovasculare din aceste canale sau orificii poate avea loc la
alunecarea unei vertebre în articulaţiile intervertebrale, în caz de traumă sau subluxaţie, hernie de
disc, osteocondroză, osteofite marginale ale corpurilor vertebrelor şi a altor modificări ce conduc
la micşorarea lumenului canalului intervertebral. Clinic aceste modificări morfofuncţionale se
manifestă prin sindromul radicular.
Luând în considerare multiplele ei funcţii (de suport, de mişcare, de protecţie şi
formogenetică), complexitatea structurală (osoasă, fibroasă, elastică, cartilaginoasă şi
musculară), precum şi numeroasele intercondiţionări cu toate părţile corpului omenesc din sfera
morfologică şi cea
funcţională, această parte a aparatului locomotor constituie organul axial al corpului.
În cursul ontogenezei postnatale coloana vertebrală suferă modificări de dimensiuni, formă şi
structură. La nou-născut ea are lungimea de circa 20 – 22 cm, ceea ce constituie 40% din
lungimea totală a corpului. La vârsta de 2 ani, lungimea ei se dublează, ajungând să măsoare 43
– 46 cm; la vârsta de 10 – 12 ani lungimea coloanei constituie 55 – 59 cm, iar la pubertate – 60
cm. La adulţi ea măsoară 74 – 75 cm. Lungimea coloanei vertebrale are o mare variabilitate
legată de înălţimea, constituţia şi sexul purtătorului. Datele prezentate mai sus arată că ea creşte
de la naştere şi până la vârsta adultă de circa trei ori şi jumătate. În vârstă senilă lungimea
coloanei vertebrale scade aproximativ cu 5 – 10 cm din cauza diminuării grosimii discurilor
intervertebrale şi sporirii convexităţii curburilor coloanei.

Coloana vertebrală în ansamblu nu este rectilinie. Modificările formei se manifestă prin

apariţia curburilor în plan sagital şi frontal. Curburile sunt programate genetic, însă se dezvoltă
sub presiunea funcţiilor pe care le îndeplineşte coloana îndată după naştere. Coloana vertebrală a
fătului prezintă doar o singură curbură sagitală mare, cu concavitatea orientată ventral, ca urmare
a poziţiei acestuia în uter. În a doua jumătate de viaţă intrauterină apare proeminenţa
lombosacrală, care devine promontoriu, şi se schiţează concavitatea sacrului. După naştere, la
vârsta de 2 – 3 luni, dacă copilul este culcat în decubit ventral şi începe să-şi ridice şi să ţină
capul, datorită încordării muşchilor inseraţi pe vertebrele cervicale şi toracale superioare, începe
16
să se curbeze coloana cervicală, cu convexitatea îndreptată înainte, ventral. Astfel, ia naştere
lordoza cervicală. Această curbură este formată de vertebrele cervicale şi cele toracale
superioare. Convexitatea maximă se află la nivelul vertebrelor C5– C6.
La vârsta de 1 – 2 ani, când copilul se ridică în poziţie verticală şi începe să meargă, se
formează o nouă curbură în regiunea lombară, convexă ventral, lordoza lombară. Ea este
constituită de ultimele vertebre toracale şi cele lombare; convexitatea maximă corespunde L4.
Cifoza toracală se definitivează la 6 – 7 ani, proeminenţa maximă localizându-se la nivelul
T6– T7. Ultima curbură este înfăţişată de concavitatea sacrului – cifoza sacrală. Între ultimele
două curburi, datorită înclinaţiei bazinului, se formează unghiul promontoriu, care bombează
anterior. În primii 6 – 7 ani de viaţă curburile nu sunt încă trainice, din care cauză poate avea loc
diminuarea lor şi chiar dispariţia în poziţie culcat. Stabilirea definitivă a curburilor are loc la 18 –
20 ani şi se menţine până la 45 – 50 ani, după care segmentul superior al porţiunii toracale începe
să se rotunjească, apropiindu-se de cifoza senilă.

Pe lângă cele patru curburi sagitale, apar şi curburi în plan frontal, numite scolioze, mai puţin
accentuate decât cele din plan sagital. Se evidenţiază trei astfel de curburi: 1 – cervicală, cu
convexitatea la stânga; 2– toracală, cu convexitatea la dreapta; 3 – lombară, cu convexitatea la
stânga. Formarea curburilor în plan frontal este condiţionată de funcţionalitatea mai pronunţată a
unuia din membrele superioare – dreptaci sau stângaci – şi dezvoltarea neuniformă a membrelor
inferioare, unde membrul pelvin stâng, fiind mai lung cu 1 – 2 cm la dreptaci, determină o
înclinare spre dreapta a coloanei lombare.
Aceste modificări de formă ale coloanei vertebrale, ce constituie un resort spiralat, apar ca o
necesitate funcţională de a spori elasticitatea, capacitatea de amortizare a şocurilor şi
contuziunilor ce intervin în timpul mersului şi ca o necesitate de a suporta anumite poveri:
greutatea corpului, greutatea cutiei toracice şi a cavităţii abdominale cu viscerele adăpostite în
ea. Aceste curburi constituie şi nişte adaptări funcţionale în menţinerea echilibrului corpului
omului.
În diferite poziţii vicioase, scoliozele fiziologice se pot exagera, devenind patologice. Apar
mai frecvent la copiii cu o musculatură slab dezvoltată, îndeosebi a spatelui şi abdomenului.
Aceste deformări ale coloanei vertebrale se dezvoltă în cele două salturi ale creşterii postnatale:
primul coincide cu erupţia dinţilor, iar al doilea – cu începutul maturizării sexuale.
În dezvoltarea coloanei vertebrale se evidenţiază două etape. Prima etapă, iniţială, este
progresivă, iar cea de a doua – regresivă sau involutivă. Este cunoscut faptul că coloana
îmbătrâneşte înaintea celorlalte segmente ale aparatului locomotor.

17
 Flexibitatea şi elasticitatea coloanei vertebrale sunt mult influenţate de particularităţile
morfofuncţionale ale discurilor intervertebrale, destul de variate în diferite perioade ale vieţii.
Elasticitatea discului depinde de caracterul structurii nucleului pulpos, în care cu vârsta cantitatea
de apă scade.
Cu vârsta, legătura dintre disc şi corpul vertebrei se defectează, ceea ce conduce la creşterea
mobilităţii dintre vertebre. În consecinţă, are loc sedimentarea sărurilor în fasciculele
ligamentului longitudinal anterior, îndeosebi în locurile aderării la corpul vertebrei. Acest
fenomen este considerat o reacţie a organismului orientată la limitarea acestei mobilităţi prin
fortificarea fisurii intervertebrale. În 70% din cazuri are loc şi calcificarea inelului fibros al
discului intervertebral.
La vârsta de 50 de ani curburile coloanei vertebrale încep a se atenua. La unii indivizi se
dezvoltă cifoza senilă. Scurtarea şi curbarea anormală a coloanei vertebrale sunt determinate nu
atât de vârsta individului, cât de insuficienţa activităţii fizice. Compresia discurilor
intervertebrale la elevi este atât de puternică, încât primăvara înălţimea lor este mai mică decât
toamna.

Biomecanica coloanei vertebrale

Prezenţa în coloana vertebrală a tuturor tipurilor de uniri – diartrozele intervertebrale,

discurile intervertebrale, simfizele intervertebrale – îi permite să realizeze mişcări destul de
variate şi complexe rezultate din mişcările cumulate ale tuturor articulaţiilor intervertebrale:
flexie – extensie, înclinare laterală (lateroflexia), rotaţia şi, ca o rezultantă a acestora,
circumducţia. Discul funcţionează ca o articulaţie universală, iar fiecare vertebră prezintă şase
grade de libertate, impuse de cele 3 axuri. Deşi amplitudinea mişcării între două vertebre este
mică, suma mişcărilor dintre toate vertebrele coloanei vertebrale reprezintă o mişcare de
ansamblu cu amplitudini mari.
În prezent ca unitate morfofuncţională a coloanei vertebrale este considerat motosegmentul
sau segmental de mişcare ce vizează spaţiile de mobilitate dispuse segmentar între piesele
osoase, ceea ce a permis o abordare mai funcţională a structurii complexe a coloanei şi o mai
bună înţelegere a biomecanicii, profilaxiei, patologiei şi tratamentul acesteia.
Componentele segmentului de mişcare sunt: discurile intervertebrale, ligamentul longitudinal
anterior şi cel posterior, articulaţiile zi gapofizale, ligamentele galbene şi muşchii intervertebrali.
Elementele componente ale segmentului de mişcare se influenţează reciproc, fiind reciproc
dependente. În compoziţia motosegmentului din regiunea toracică sunt incluse şi articulaţiile
costovertebrale. Vertebrele adiacente contactează prin intermediul a trei puncte de sprijin cu o
18
mobilitate redusă: unul impar – nucleul pulpos, şi două pare – articulaţiile zigapofizale. Din
punct de vedere al biomecanicii, această interdependenţă este optimă, deoarece toate cele trei
puncte se află permanent în acelaşi plan şi mişcările dintre vertebre se efectuează numai în jurul
şi de-a lungul axurilor ce trec prin aceste puncte. Numărul motosegmentelor este variat şi nu
corespunde numărului de vertebre. Cu excepţia vertebrelor C şi S, fiecare vertebră deserveşte
două segmente motorii succesive, reconstituind unitatea coloanei vertebrale ca organ axial prin
suprapunere de 23 de ori. Pe parcursul vieţii, ca urmare a osteocondrozei, la sinostozarea
vertebrelor adiacente are loc descreşterea lor numerică.

Articulaţiile costovertebrale (articulationes costovertebrales) (fig.18) asigură legătura

extremităţilor vertebrale ale coastelor cu coloana vertebrală, având rol important în biomecanica
respiratorie. Ele sunt alcătuite din două articulaţii: articulaţia capului coastei cu corpurile
vertebrale şi alta între tuberculul costal şi apofiza transversală. Ultima lipseşte la perechile XI şi
XII de coaste.

Fig. 18. Articulaţiile coastelor cu vertebrele:

1 – lig. capitis costae radiatum; 2 – lig. longitudinale
anterius; 3 – corpus vertebrae; 4 – lig. costotransversarium;
5 – costae; 6 – lig. costotransversarium laterale; 7 – facies
articularis capitis costae; 8 – articulatio capitis costae
(deschis); 9 – articulatio costotransversarium (deschis); 10
– articulation zygapophysealis (deschis).

Articulaţiile capului coastei (articulationes capitis costae) sunt diartroze plane combinate
între faţa articulară a capului coastelor şi feţele costale de pe corpul a două vertebre alăturate. Ele
au o capsulă
articulară şi ligamente. Capul primei şi ultimelor două coaste se articulează cu o singură
vertebră. Creasta capului costal pătrunde în spaţiul dintre vertebre şi este legată de discul
intervertebral prin ligamentul capului coastei (lig. capitis costae). În exterior capsula este întărită
de ligamentul radiat al capului costal (lig. capitis costae radiatum), ale cărui fibre pleacă de pe
capul coastei şi radiază spre feţele laterale ale corpurilor vertebrale şi pe discul intervertebral.
Articulaţiile costotransversale (articulationes costotransversaria) sunt diartroze dintre faţa
articulară a tuberculilor costali ai primelor 10 perechi de coaste şi faţa costală de pe apofizele
transversale ale primelor 10 vertebre toracale. Capsula articulară este întărită de ligamente
capsulare, cum sunt ligamentul costo-transversal (lig. costotransversarium).
19
 Articulaţiile costovertebrale sunt uniaxiale, combinate. Axul de rotaţie trece prin centrele
articulaţiilor în jurul căreia se realizează ascen-siunea şi discensiunea coastelor.

SCOLIOZA

Generalități

Coloana vertebrală este elementul esențial de menținere. Ea dispune de un mare grad de

mobilitate ce interesează articulațiile intervertebrale, având amplitudine variabilă de la regiune la
regiune.

Curburile coloanei vertebrale au aparut ca o adaptare la ortostatism. Curbura toracală o

găsim la nou-nascut, curbura cervicală apare când copilul ia poziția șezând, iar cea lombară
odată cu mersul. Acum apar solicitările muschilor flexori și extensori ai rahisului pentru
susținerea rahisului.

Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic și psihic, rezultantă a

dezvoltării normale și armonioase a corpului.

Definiție

Scolioza este o deviație laterală, incomplet reductibilă a rahisului, cu evoluție progresivă

și cu consecințe asupra morfologiei și funcționalității acestuia.

Clasificare

Scoliozele sunt împărțite în două grupe principale: scolioze funcționale (nestructurale) și

scolioze structurale.

Scoliozele functionale

A) atitudinea scoliotică

B) scolioza profesională și din tulburări de auz și vedere

C) scolioza statică:

-prin asimetrie de bazin (redoare a soldului)

20
-prin ascensionarea congenitala a omoplatului

-prin inegalitatea membrelor inferioare

D) scolioza antalgica (sindromul vertebral din discopatia vertebrala)

Scoliozele structurale sau osoase:

A) Scolioza congenitală:

1) cu malformații vertebrale asimetrice: hemivertebre, blocuri vertebrale, sacralizare,

condrodistrofii (nanism)

2) fără malformații vertebrale: scolioza idiopatică a nou-nascutului

B) Scolioza aparuta in cursul cresterii:

1) afectiuni genetice: sindromul Marfan, boala Ehlers-Danlos, boala Recklinghausen, boala

Lobstein, boala Marquio

2) afectiuni musculare (miopatii): distrofii musculare, sindroame miotonice, miopatii

congenitale, miopatii metabolice

3) afectiuni neurologice: boala Friedreich, poliomielita, paralizia cerebrala infantila

4) rahitismul

C) Scoliozele secundare unor afectiuni dobandite:

1) osoase: traumatisme(fracturi-luxatii), costectomii, toracoplastie, laminectomie

2) neurologice: neurofibromatoza, siringomielita, tumori vertebro-medulare, poliomielita,

scolioze tetanice

3) empiem toracic cu retractie fibroasa

D) Scoliozele idiopatice(esentiale): cele mai frecvente(75%):

1) scolioza infantila(0-3 ani)

2) scolioza juvenila(3-14 ani)

3) scolioza adolescentilor (cea mai frecventa dupa pubertate)

4) scolioza idiopatica a adultului (posibil debut in adolescenta)

21
ETIOPATOGENIE

Scoliozele nestructurale (functionale)

Ele pot fi provocate de inegalitati ale membrelor inferioare, de anchiloze ale soldului in
pozitii vicioase, de contracturi musculare paravertebrale antalgice ca in hernia de disc etc.Aceste
atitudini scoliotice nu sunt evolutive si dispar odata cu disparitia sau corectarea cauzei care le-a
produs.

Scoliozele nestructurale, functionale sau atitudinile scoliotice se caracterizeaza prin

faptul ca deviatia laterala a coloanei este complet reductibila clinic si radiologic in pozitia culcat.
Acest tip de scolioze nu se insotesc de modificari de structura vertebrala sau gibozitate si se
reduc spontan sau prin interventie minima. Atitudinea scoliotica nu se insoteste de o rotatie a
vertebrelor, dar se combina frecvent cu atitudinea cifolordotica. Aceasta situatie se intalneste in
cazul unei cresteri rapide, insuficienta musculoligamentara, igiena vertebrala deficitara sau,
uneori, inegalitate de membre inferioare cu dezechilibru al bazinului (dezechilibru mecanic
redresat prin aplicarea unui talonet).

Scoliozele structurale

Cauzele care duc la aparitia scoliozelor structurale pot fi neurologice, musculare,

genetice, congenitale, metabolice, dar marea majoritate a scoliozelor au cauza necunoscuta (ex.
scoliozele idiopatice: aproximativ 75%).

Scoliozele structurale constau intr-o inflexiune laterala a rahisului cu raza mare de

curbura ce antreneaza un aspect discret asimetric al ansamblului spatelui: un umar mai
ascensionat, omoplatul mai proeminent, asimetria discreta a triunghiului taliei, un sold usor
ascensionat si chiar un usor dezechilibru lateral al trunchiului. In scoliozele structurale coloana
vertebrala prezinta modificari ce se accentueaza in perioada de crestere sau de-a lungul evolutiei
bolii de baza care duc la deformari ale corpilor vertebrali, sunt insotite de gibozitate laterala prin
rotatia vertebrelor in jurul axului lor vertical si sunt rigide. Gibozitatea este situata de partea
convexitatii curburii.

CRITERII DE SUSTINERE A DIAGNOSTICULUI

1) examenul clinic:

Tabloul clinic
22
 Debutul este greu de precizat. Este posibil ca acesta sa aiba loc chiar in perioada
copilariei sub forma unei scolioze infantile cu o cuneiformizare vertebrala care evolueaza in
perioada de crestere devenind evident clinic. De multe ori instalarea scoliozei coincide cu
cresterea rapida in inaltime in perioada pubertara. Rareori, instalarea deviatiei rahisului este
precedata de dureri vagi insotite sau nu de mialgii sau radiculite care cedeaza la repaus, precum
si de contractura muschilor spatelui de partea convexitatii, fibrilatii musculare si dureri la
presiunea insertiilor acestora.

Clinic se descriu trei grade de scolioza:

a. Scolioza de gradul I este mobila si reductibila (nefixata) si poate fi confundata cu

atitudinile scoliotice functionale. Curbura poate fi dorsala, insotita sau nu de curburi
compensatorii, ori lombara, cand creasta iliaca si spina iliaca proemina de partea concavitatii.
Pot sa apara curburi laterale compensatorii, lombosacrata sau dorsala inferioara. Curburile
compuse (compensatorii) realizeaza scolioza in ,,S" inversat. Scolioza se reduce prin flexia
trunchiului la 90*.

b. Scolioza de gradul II (scolioza fixata) poate sa fie inca reductibila. Contractura

paravertebrala perceputa pe partea concava a deviatiei este insotita de dezechilibrul si prabusirea
(colapsul) rahisului si de rotatia vertebrelor cu modificarile toracelui caracteristice. Anteflexia
rahisului pune si mai bine in evidenta tulburarea de statica. Toracele devine asimetric (plat de
partea convexitatii si proeminent de partea opusa), iar copilul scade in inaltime. Coastele de
partea concavitatii se ating, in timp ce de partea convexitatii se indeparteaza intre ele.

c. Scolioza de gradul III este ireductibila (retractia musculoligametara asociaza

modificari osoase avansate), are consecinte estetice si functionale majore si afecteaza organele
toracale si abdominale. In afara de deformarea toracelui, starea generala se altereaza progresiv ca
urmare a disfunctiilor organice si a durerilor. In stadiile foarte avansate cu infundarea toracelui si
expansiunea coastelor spre oasele coxale (torace mic) apar tulburari grave ale organelor interne.

Examenul clinic include investigatii statice si dinamice ale coloanei vertebrale.

La inspectie (copilul in ortostatism) se stabileste sediul si marimea curburii, prezenta unui

umar ascensionat sau a unui sold proeminent.

Examenul cu firul de plumb aplicat pe vertebra C7 apreciaza dezechilibrarea scoliozei

(daca firul trece in afara santului interfesier), iar inaltimea gibusului cu bolnavul in anteflexie si
lungimea sagetilor (distanta dintre apex si fir) se masoara cu rigla.

23
 Important in diagnosticul scoliozelor este aprecierea egalitatii membrelor inferioare.

Supletea curburilor se apreciaza prin inclinarea coloanei (anteflexia reduce o curbura

posturala sau statica si exagereaza o scolioza structurala) sau prin suspendarea pacientului prin
intermediul cadrului cu capastru Glisson.

Investigatii paraclinice

Examenul radiologic este fundamental. El permite:

 determinarea numarului de curburi,

 clasarea diferitelor tipuri de curburi,
 masurarea angulatiei curburii,
 precizarea gradului de inclinare si rotatie a coloanei,
 compararea varstei osoase cu cea cronologica
 urmarirea evolutiei sub tratament.

Se practica radiografia coloanei de fata in ortostatism, daca se poate in intregime, inclusiv

crestele iliace. Radiografia de profil este necesara doar la prima examinare, stiind ca evolutia
unei scolioze conduce oricum spre o scoliocifoza sau scoliolordoza.

Pentru aprecierea reductibilitatii curburilor patologice se utilizeaza radiografiile in

inflexiune laterala maxima, bolnavul fiind in clinostatism, cu bazinul fixat in pozitie de echilibru,
sau prin suspendare cu ajutorul colierului Sayre pentru aprecierea reductibilitatii spontane
globale (radiografie in suspensie).

Evoluție și prognostic

Scoliozele nestructurale (atitudinile scoliotice) nu sunt evolutive si dispar odata cu

disparitia sau corectarea cauzei care le-a produs.

Scoliozele structurale evolueaza in perioada cresterii, indiferent de etiologie (unele

scolioze infantile se pot corecta spontan), fiind cu atat mai grave cu cat varsta de debut este mai
mica. Odata incheiata osificarea scheletului inceteaza si evolutia scoliozei. La femeie, scoliozele
structurale se pot accentua in perioada de sarcina, alaptare si menopauza, in urma unor eforturi
profesionale (insuficienta musculoligamentara) sau in urma degenerescentei discale.

Tratament

24
1. Profilactic:

Trebuie combatute anumite deprinderi care pot favoriza sau accentua deviatia vertebrala,
ca de exemplu, ,,atitudinea soldie", de sprijin pe un singur picior, pe care o iau adeseori copiii si
adolescentii (mai ales fetele). Purtarea ghiozdanului cu carti este recomandabil sa se faca pe
spate, iar daca se face in mana, sa se alterneze dintr-una in cealalta.
De o importanta deosebita este mentinerea pozitiei corecte la masa de lucru de la scoala
si de la domiciliu. Pentru a se asigura o pozitie corecta in cazul existentei unei deviatii vertebrale
este recomandabila inaltarea mesei de lucru prin aplicarea pe ea a unui pupitru cu suprafata
inclinata, care sa-l oblige pe scolar sa mentina pozitia corecta.
Este recomandabil ca pacientul sa nu stea timp indelungat la masa de lucru, pana cand
oboseala l-ar face sa ia o pozitie incorecta, ci sa faca pauze in care sa execute cateva exercitii
fizice sau sa se intinda pe pat.
Este necesar sa se incerce combaterea pozitiilor vicioase pe care unii copii si le insusesc
in timpul somnului, ca de exemplu in flexie accentuata, sau in decubit lateral mereu pe aceeasi
parte.
Adeseori este utila montarea unei placi dure sub saltea. In cazul utilizarii corsetului
Milwaukee, de exemplu, autoredresarea activa a coloanei in timpul somnului este favorizata de
planul ferm al patului.

2. Tratament igieno-dietetic

Se recomandă pacienţilor cu scolioză o dietă adecvată astfel încât greutatea lor corporală
să fie optimă în raport cu înălţimea şi vârsta. Acest lucru este necesar mai ales la pacienţii
supraponderali, deoarece greutatea poate accentua deviaţiile coloanei vertebrale.

3. Tratament medicamentos

Se administreaza antiinflamatoare (ibuprofen, fenilbutazona, aminofenazina, aspirina),

antalgice si decontracturante, acestea din urma avand rol de relaxare a musculaturii ale carei
contractii pot genera deformari ale coloanei. Administrarea de cortizon joaca un rol foarte
important dar trebuie avut in vedere dozajul si stadiul evolutiv. Se mai administreaza calciu si
clorocalcin.

Se mai prescriu vitamine din grupurile D, B si vitamina C.

4. Tratamentul ortopedico-chirurgical

25
Tratamentul ortopedic

Îsi propune corectarea si mentinerea deviatiei verebrale pentru a neutraliza riscul de

agravare reprezentat de puseul pubertar de crestere. Un tratament ortopedic poate fi apreciat ca
eficient daca la sfarsitul cresterii el reuseste sa mentina deviatia vertebrala la o valoare cel mult
egala cu aceea de la inceputul tratamentului
Tratamentul ortopedic dispune de aparate corectoare active si pasive.
Aparatele ortopedice pasive realizeaza corectia deviatiei folosind forta de presiune, de
obicei la nivelul partii convexe a curburii si forta de tractiune care tinde sa elongheze coloana si
astfel sa reduca curbura.
Corectarea este in general realizata prin aparate gipsate succesive. Cand se obtine
corectia maxima mentinerea ei este incredintata unor corsete ortopedice.
Pentru scolioza corectia se obtine cu ajutorul unui cadru ce realizeaza atat elongarea cat
si derotarea coloanei si presiunea pe convexitate. Indiferent de tipul de cadru (Abbot, Risser,
Cotrel etc) principiul este acelasi. In cadru se aplica aparatul gipsat. Dupa o perioada de 1-2 luni
aparatul gipsat se schimba, obtinandu-se o noua corectie.
Uneori gipsul poate realiza o elongatie progresiva (aparatul de elongatie tip Stagnara).
Aparatele ortopedice active cauta sa obtina corectie printr-o autoredresare activa a
coloanei. Aparatul clasic activ este aparatul Milwaukee. Corsetul lui este purtat permanent sau
intermitent, in functie de gravitatea curburii. Exista actualmente tendinta de a aplica corsetul
Milwaukee noaptea in cazurile de deviatii mici (scolioza sub 30*), dar care la controale repetate
fac dovada evolutivitatii lor.
Un alt aparat activ este corsetul cu trei puncte de sprijin care cauta sa redreseze scoliozele
lombare.
O alta serie de metode ortopedice: tractiunea continua in timpul noptii (Cotrel),
stimularea electrica a musculaturii din convexitate cu aparate special construite, se adreseaza
acelorasi deviatii vertebrale de gravitate medie si se asociaza in programul terapeutic.

Tratamentul chirurgical

Deviatiile vertebrale grave, evolutive, care se agraveaza lent, dar continuu, si dupa
terminarea cresterii, impun redresarea si stabilizarea lor prin metode chirurgicale. Pretul corectiei
in aceste cazuri il constituie rigidizarea (cu tije) a unui important segment al coloanei vertebrale.
Interventia chirurgicala in cazurile de gravitate extrema trebuie precedata de o pregatire prin

26
elongatie progresiva a coloanei (prin aparate gipsate de elongatie sau elongatie cu halou cranian
si gips sau cerc pelvin).
Interventia este urmata de o imobilizare gipsata, apoi de corset ortopedic timp de 18-24
luni, perioada in care artrodeza vertebrala devine solida. Si tratamentul chirurgical va fi insotit de
kinetoterapie, cu scop de asuplizare preoperator, cu scop de tonificare musculara generala in
perioada de imobilizare, cu vocatia de corectie posturala si integrare in viata cotidiana la
inlaturarea corsetului.

Principiile si obiectivele tratamentului bft

Balneofizioterapia are cele mai largi recomandari, cu cele mai eficiente rezultate.
Aproape ca nu exista contraindicaţii , excluzand numai formele complicate (cardiaci, pulmonari
decompensaţi, etc).
Mijloacele fizicale cele mai folosite sunt din domeniul electroterapiei, termoterapiei şi
balneoterapiei.
Tratamentul funcţional are ca scop promovarea exerciţiilor de asuplizare a coloanei, de
armonizare a curburilor fiziologice şi de tonifiere a musculaturii paravertebrale.
Crearea unui comportament igienic şi ergonomic va proteja coloana, preantampinand
evolutia si agravarea scoliozei.
Obiective urmarite de tratamentul B.F.T. sunt urmatoarele:
 combaterea durerii
 refacerea echilibrului muscular
 tonifierea musculaturii
 refacerea mobilitatii articulare
 recaştigarea mobilitaţii coloanei vertebrale

Tratamentul prin hidro-termoterapie

Termoterapia locala se foloseste ca procedura de relaxare musculara, cresterea

metabolismului tisular local prin vasodilatatia cutanata si musculara. Mijloacele se aleg în
functie de posibilitati si pot fi extrem de simple sau sofisticate. Important este ca indicatia de
termoterapie sa fie corecta si metodologia de aplicare sa fie respectata.

Termoterapia cuprinde proceduri ce dezvolta o mare cantitate de caldura. Efectele de baza

ale termoterapiei sunt:

27
 analgezia,
 hiperemia,
 hipertermia locala si sistemica,
 cresterea tonusului muscular,
 cresterea elasticitatii tesutului conjunctiv.
Aceste efecte cumulate sunt favorabile pentru pregatirea programelor de kinetoterapie si
masaj.
Metodologia de termoterapie include tehnici variate de aplicatii:
 caldura profunda, produsa de diatermie si ultrasunete
 caldura superficiala, produsa de celelalte tehnici, în care efectul de penetratie este mai redus,
de numai cativa centimetri de la tegument.
Caldura umeda sub forma impachetarilor cu parafina, cu namol si nisip este mai benefica
decit caldura uscata.
Incalzirea superficiala se realizeaza cu lampa Solux, cataplasma cu mustar, sare calda,
parafina etc. Pentru incalzirea structurilor profunde se folosesc microundele sau undele scurte.

1. Împachetarea cu nămol
Consta în aplicarea namolului la o temperatura de 38 - 40°C pe o anumita regiune. Durata
unei sedinte este de 20 -- 40 minute.
Actiunea: namolul are mai multe efecte:
- efect mecanic, producând excitatia pielii
- efect fizic: temperatura corpului creste cu 2 - 3°C;
- efect chimic, prin resorbtia unor substante biologic active prin piele din namol. Pe toata
durata procedurii se va aplica pe frunte o compresa rece. Procedura se incheie cu un dus mai
rece (pentru curatare, dar si pentru a readuce temperatura corpului la normal).
2. Baile de abur complete
Se executa într-o camera supraancalzita de vapori, la temperatura de 40°C. Se mai pot
practica in dulapuri speciale orizontale sau verticale.
Se pleaca de la o temperatura initiala de 38 - 42°C si se urca treptat la 50 ~ 55°C. In
timpul procedurii se pune o compresa rece pe cap, ceafa sau inima. Baia se termina cu o
procedura de racire.
3. Baile de aer cald

28
 Folosesc caldura uscata,cu temperatura intre 60-120*C, care provine de la radiatoare
supraancalzite in atmosfera incinsa. Sunt mai usor suportate decât cele de abur cald. Transpiratia
se instaleaza mai încet, dar cantitatea e mai abundenta decât la baile de abur.
4. Baile de lumina
Se realizeaza in dulapuri de lemn cu becuri, iar cele partiale în dispozitive adaptate. Durata
bailor este de 5 - 20 minute. Caldura radianta produsa de baile de lumina este mai penetranta
decat cea de abur sau aer cald, iar transpiratia incepe mai devreme.

5. Baile de soare si nisip

Utilizeaza spectrul solar complet. Expunerea la soare se face cu precautie, 2-3 minute
pentru fiecare parte a corpului; timpul de expunere se creste treptat in zilele urmatoare.
Aceste bai sunt indicate mai ales la copii, in perioada de crestere (ele stimuleaza
metabolismul fosfo-calcic si cel al vitaminei D) si contraindicate la persoanele cu probleme
cardiace.

6. Cataplasmele
Constau in aplicarea în scop terapeutic a diverselor substante, la temperaturi variate
asupra diferitelor regiuni ale corpului.
Ele actioneaza prin factorul termic. Cataplasmele calde se folosesc pentru efectul lor
hiperemiant si resorbiv, precum si pentru actiunea antispastica si antialgica. La cataplasmele cu
plante medicinale se mai adauga si efectul chimic.

7. Baia kinetoterapeutica
Este o baie calda la care se asociaza miscari in toate articulatiile bolnavului. Se
efectueaza intr-o cada mai mare sau intr-un bazin cu apa la temperatura de 37-38*C. Pacientul
este invitat sa intre in baie si este lasat linistit 5 minute; dupa aceea tehnicianul executa sub apa
toate miscarile posibile in toate articulatiile timp de 5 minuta (pacientul este pasiv). Apoi
pacientul este invitat sa execute singur miscarile de mai inainte. Durata baii este de 20-30
minute.

8. Dusul subacvatic

Este aplicarea unui dus cu presiune mare (de la 1 la 8 atmosfere) si cu temperatura mai
mare cu 1-3*C decat apa de baie in care se afla pacientul. Coloana de apa este dirijata oblic pe

29
tegument, cu exceptia articulatiilor unde miscarea se face circular. Durata totala a dusului este de
5-15 minute. Acest dus subacval actioneaza prin factorii termic si mecanic ai apei.

Tratamentul prin electroterapie

Electroterapia are unele aplicatii in deformarile coloanei. Rolul sau este de a reduce
retractiile si contractiile prin incalzirea profunda a regiunii (ultrasunete, diadinamici), de a
asupliza musculatura si ligamentele retractate si sclerozate (ionizarile cu iodura de potasiu 4-
5%, ultrasunete cu hidrocortizon 1% sau fenilbutazona), de a limita efectele dureroase sau
anchilozele si artrozele secundare.
Contracturile musculare, mai ales cele dureroase la solicitarile pasive, de intindere, mai
pot beneficia de bai de lumina infrarosii, masaj, iar hipotoniile musculare de termoterapie,
curenti aperiodici de joasa frecventa, curenti faradici si galvanizari.
Electroterapia locala se adreseaza atat durerii ca simptom (electroterapie antalgica
simptomatica), cat si contracturii musculare si ea sursa generatoare de durere (electroterapie
antalgica patogenica).
Dintre procedeele mai importante de electroterapie amintim: galvanizarile, ionoterapia
electrica, faradizarea, curentii diadinamici, fototerapia si ultrasunetele.
Ultrasunetele se folosesc în special pentru efectul mecanic, micromasajul celular,
cresterea temperaturii locale prin frecarea indusa de bombardamentul cu ultrasunete, efectul
fibrolitic ce dezorganizeaza procesele incipiente de fibrozare.
Galvanizarea transversala este decontracturanta si antalgica, efectul antalgic fiind
potentat de alegerea unor solutii medicamentoase cu efect anestezic de suprafata (xilina,
novocaina). Esential este ca marimea electrozilor sa acopere integral zona de tratat, intensitatea
curentului sa fie la prag si durata tratamentului suficient de mare (peste 20 de minute).
Curentii diadinamici al caror efect antalgic este foarte bine cunoscut actioneaza si prin
contractiile musculare pe care le induc formele excitomotorii (RS, PS, PL). Si aici, dozarea
intensitatii si durata sedintei conditioneaza efectul terapeutic.
Curentul interferential in aplicatie statica, dar mai ales dinamica, folosind frecvente
excitomotorii în forma SPECTRU, aduce o contributie substantiala în pregatirea musculaturii
pentru programele de kinetoterapie.

CAPITOLUL II

30
 Tratamentul prin masaj

Masajul - este o prelucrare metodica și sistematică a părților moi ale corpului prin
actiuni manuale sau fizice în scop fiziologic, profilactic si curativ, fiind un mijloc important în
programul de fizioterapie și recuperare medicală ( constă în manevre executate cu mana liberă
sau cu ajutorul unor aparate și dispozitive pentru a influiența favorabil activarea unor organe din
profunzime sau distanță și activarea țesuturilor subcutanate, musculare.
Explicația definiției: masajul reprezintă o prelucrare - se acționează din afară, subiectul masat nu
consumă energie și nu i se cere o participare activă la efectuarea masajului. Această prelucrare
este metodică deoarece: - este bine sistematizată; - se desfășoară după anumite principii și reguli
( să nu provoace durere); - are un început, o desfășurare posibilă și un sfârșit; - toate manevrele
sunt metodic selecționate și aplicate.

Se prelucrează metodic părțile moi ale corpului care dinspre periferie spre interior sunt:

tegument - țesut subcutanat - mușchi - elemente articulare ( tendoane, ligamente, capsula

articulară) - vase de sânge - nervi - organe interne - periost, prin acțiuni manuale altele mecanice
acțiuni numite manevre sau proceduri.

Scopul masajului este:

1) profilactic - masajul reprezintă o metodă de prevenire a bolilor, prelungirea vieții, încetinirea

proceselor de înbătrânire;

2) curativ sau terapeutic - masajul e o metodă de tratament curativ a diferitelor acțiuni și

dezechilibre patologice din organismul uman;

3) fiziologic - scopul fiziologic al masajului constă în funcționarea normală a aparatelor,

organelor și sistemelor organismului.

Generalități:

- înbunătățește circulația sângelui și a limfei care aduc O2 și nutrienți, îndepărtează toxine și

deșeuri;

- determină modificări în structura sângelui ( + 10-15% O2 )

- ajută la detensionarea mușchilor tensionați și poate stimula musculatura slăbită sau flască;

-poate întinde ușor musculatura sau țesuturile, redând elasticitatea lor;

31
- mărește secrețiile și excrețiile corpului;

- echilibrează sistemul nervos calmand-ul sau stimulând-ul în funcție de nevoile de la momentul

respectiv;

- influiențează organele interne prin stimularea nervilor care le alimentează a vaselor de sânge,
acestea din urma dilatându-se și permițând un flux sanguin crescut.

Acțiuni și efecte:

Acțiunea masajului asupra organismului este în primul rând mecanică, directă asupra pielii și
indirectă asupra țesuturilor din profunzime sau la distanță de locul masat, dacă e vorba de masaj
reflexogen.

Din punct de vedere al acțiunilor și efectelor generale ale masajului, se poate realiza următoarea
clasificare:

1) din punct de vedere al profunzimii straturilor tisulare:

a) influiențe directe - atunci când acțiunea masajului se exercită nemijlocit asupra țesuturilor
superficiale - acțiune mecanică

b) influiențe indirecte - cu efecte produse în profunzime sau transmise la diferite distanțe de zona
masată, în această situație intervenind acțiune reflexe prin mecanisme neuroumorale.

2) ca răspuns fiziologic, apar:

a) efecte locale ( limitate )

b) efecte generale ( complexe )

3) din punct de vedere al influienței tonusului local și general, masajul poate produce :

a) efecte stimulante excitante;

b) efecte calmante, inhibatorii ( antalgice)

4) din punct de vedere al duratei efectelor obținute prin masaj, avem:

a) efecte imediate care sunt obținute și determinate de scopul, natura, tehnica, durata procedeelor
folosite și sensibilitatea țesuturilor masate;

32
b) efecte tardive care sunt secundare și se obțin fie prin regiunea masată, fie în profunzime sau
distanță.

I. Acțiunea și efectul masajului asupra tegumentului

Pielea are un rol important în fiziologia umană fiind un organ protector, excretor, termoreglator
împreună cu glandele sebacee, vasele sangvine și terminațiile nervoase.
Pielea este dotată cu un număr foarte mare de receptori aflați în strânsă legătură și interacțiune cu
sistemulcerebral spinal și cel vegetativ ea fiind cea care prin intermediul acestora preia cele mai
multe informații legate de lumea exterioară transmițându-se mai departe creierului pentru a fi
prelucrate și filtrate. Prin acțiunea mecanică, asupra stratului de celule cornoase pe cale de
descumare, masajul:
- stimulează creșterea celulelor tinere;
- intensifică acțiunea glandelor sebacee și sudoripare;
- intensifică circulația sangvină prin deschiderea capilarelor tegumentare și prin împingerea unei
părți din volumul sangvin subcutanat superficial în curentul sangvin general;
- intensifică atragerea sângelui din circulația profundă prin dilatarea capilarelor superficiale
- are rol în intensificarea circulației limfatice.

Se realizează astfel:

- păstrarea și reglarea echilibrului dintre circulația superficială și cea profundă;

- se îmbunătățesc schimburile nutritive și nutriția proprie a pielii;

- se ameliorează tonusul și elasticitatea tegumentului;

- se previne atrofia și atonia tegumentară.

Prin acțiuni mecanice dar mai ales reflexe masajul contribuie și la funcția de termoreglare a
corpului, constituind alături de procedurile de hidro-termo-terapie ( HTT ) un prețios mijloc
terapeutic.

Alte efecte cunoscute sunt cele secretorii tegumentare, acestea se produc în principal prin
eliberarea de substanțe umorale vasoactive de tip acetilcolinei, care prin intermediul sistemului
nervos vegetativ produc o hiperemie activă.

II. Acțiunea și rolul masajului asupra țesutului subcutanat ( conjunctiv)

33
Țesutul conjunctiv are rolul de a face conjunctura dintre tegument și celelalte țesuturi și
îndeplinește următoarele funcții mecanice și fiziologice:

1) completează funcția de protecție pe care o realizează pielea;

2) contribuie la funcția de sprijin și de deplasare în spațiu prin raporturile pe care le are cu

elementele aparatului locomotor;

3) în acest țesut se ramifică o vastă rețea vasculară și nervoasă;

4) la nivelul acestui țesut au loc fenomene de natura hormonală, de regenerare și protecție a

țesuturilor;

5) aici se depozitează țesutul adipos precum și alte rezerve necesare unei bune funcționări a
organismului.

Țesutul conjunctiv prezintă o suplețe foarte mare dată de numeroasele fibre elastice ce intră în
constituția sa. Pierderea elasticității prin cicatrizare, degenerare, sclerozare, fibrozare scade
considerabil rolul sau fiziologic ți mecanic.

Masajul întreține și reface elasticitatea țesutului, fapt care favorizează mișcările corpului și care
dezvoltă tonusul și rezistența elementelor care au rolul de a proteja și fixa țesuturile și organele.
Activând circulația sangvină ce stimulează schimburile nutritive locale și în același timp are loc
un efect de intensificare a eliminării rezidurilor metabolice.

Prin acțiunile mecanice:

- se menține elasticitatea și suplețea elementelor constitutive ce asigură și favorizează

mobilitatea aparatului NMAK;

- se dezvoltă tonusul și rezistența acestor elemente;

- se combat fenomene de contractură și retractură la care participă modificările și afectarea

țesutului conjunctiv.

Prin acțiunea locală directă, masajul are efecte vasoactive asupra rețelei circulatorii proprii la fel
ca și în cazul tegumentului, consecință favorabilă fiind reprezentată de stimularea schimburilor
nutritive locale și favorizarea accelerării eliminării rezidurilor metabolice.

34
Tot prin acțiunea mecanică, se face și o resorbție-dezagregare-reașezare mai uniformă a
particulelor de țesut adipos aflate între straturile și rețelele de țesut conjunctiv subcutanat.

Influiențele cele mai importante ale masajului asupra țesutului conjunctiv sunt de natură reflexă
stimulându-se intreg organismul a.î. cele mai eficace rezultate asupra țesutului conjunctiv sunt
obținute prin tehnicile masaj conjunctiv -reflex general.

III. Acțiunea și efectele masajului asupra țesutului muscular și musculo-tendinos

Efectele pozitive benefice ale masajului asupra musculaturii scheletice se produc prin
următoarele mecanisme:

- în funcție de tehnica și scopul manevrelor aplicate se realizează fie o creștere a tonusului și a

capacității de contracție musculară, fie o relaxare a contracturilor sau hipercontracțiilor
musculare nedorite.

- prin activarea circulației din țesutul muscular se realizează o creștere a debitului sangvin și a
circulației limfatice, se produce astfel intensificarea proceselor metabolice, creșterea aportului de
glicogen, O2, și alte substanțe energetice, favorizarea eliminării produșilor de dezasimilație,
concurând astfel la refacerea energiei mușchilor obosiți.Tendoanele și tecile tendinoase sunt
masate odata cu prelucrarea mușchilor.

IV. Acțiunea și efectele masajului asupra articulațiilor

Datorită masajului, aparatul articular și ligamentar capătă o mobilitate mai mare. De regulă
tulburările mobilității normale au loc în articulațiile portante, situație în care are loc o încrețire a
capsulei articulare și implicit o modificare a lichidului intraarticular.
Toate aceste fenomene pot fi îndepărtate prin tehnici de masaj specifice. Masajul articular
necesită o tehnică specială adaptată la forma și structura diferită a fiecărei articulații în parte,
masajul actionând în primul rând:
- activând circulația și nutriția acestor țesuturi, înbunătățind troficitatea, rezistența și suplețea lor
- prin manevrele aplicate direct pe capsula articulară si ligamente și prin manevre aplicate pe
musculatura pariarticulară, masajul ajută la secreția sinovială și la evacuarea lichidelor seroase și
sanghinolente atât din interior cât ți exteriorul articulației. Împrăștierea acestor lichide patologice
degajează articulația, redându-i mobilitatea. Prin modurile specifice de acțiune, masajul ajută la
combaterea aderențelor, retracturilor și redorilor articulare, la combaterea depozitelor
periarticulare sechelare ce apar după afecțiuni traumatice și reumatice.

35
V. Acțiunea și efectuarea masajului asupra aparatului circulator
Principalala consecințe favorabile pozitive hemodinamice sunt reprezentate de :
- accelerarea și înbunștșțirea circulației de întoarcere, atât venoasă cât și limfatică;
- ușurarea efortului și muncii mușchiukui cardiac;
- ușurarea circulției arteriale.
În situația în care masajul se aplică după repaos, crește ți alura ventriculară acest element ajută la
creșterea minutvolumului.
Asupra TA efectele masajului trebuie nuanțate astfel că vom avea:
- masajul care realizează scăderea rezistenței periferice
- masajul regiunii cervicale și abdominale care va scadea TA
- masajul general și manevre forte care generează creșterea TA
Masajul ajută și la îmbunătățirea circulației din țesuturile profunde prin manevrele executate
energic, în afara acțiunii mecanice intervin și mecanisme reflexe neuroumorale care aplică
fenomene de durată de după încetarea masajului și efecte la distanță de regiunea nemasată
direct.
Masajul are efecte si asupra conținutului sangvin constatându-se o creștere a elementelor figurate
precum și a cantității de hemoglobină și o creștere a eliminărilor a radicalilor liberi.

VI. Acțiunea și efectele masajului asupra SN ( sistemului nervos )

Se realizează prin acțiunea pe care masajul o exercită asupra aparatului receptor și asupra
terminației senzitive ale SNV de la nivelul pielii. În fumcție de intensitate și ritmul manevrelor
de masaj aplicate ele pot avea atât un efect stimulator sau dinpotrivă unul sedativ. Manevrele
excitante stimulează sensibilitatea, conductibilitatea și reactivitatea nervilor, crește tonusul
muscular, stimulează funcțiile organelor și țesuturilor.

Manevrele calmante acționează în sens invers, ele aplicându-se diferențiat în funcție de tonusul
nervos sau muscular, general sau regional în sensul scopului stabilit.

În ceea ce privește masajul general, când este bine și corect executat:

- produce o stimulare a tonusului general cu creșterea capacității energetice și cu senzație de
voiciune;

-produce o relaxare și o destindere generală favorizând sau chiar inducând somnul.

Acțiunea antalgică poate fi superficială sau la distanță, cunoscut fiind faptul că durerile de la
suprafața pielii sunt răsunetul durerilor profunde.

36
Acțiunea decontracturantă sau stimulantă se manifestă în funcție de manevra executată.
Acțiunea eliminatorie se manifestă prin accelerarea eliminării deșeurilor lichide ( edeme ) sau
solide ( celule grăsoase ).
Acțiunea trofică constă în faptul că acționând pe pachetele vasculo-nervoase cu răsunet pe
circulația nervoasă și limfatică determină ameliorarea aportului sangvin la nivel muscular și
implicit ameliorarea nutriției tisulare.

CLASIFICAREA GENERALĂ A MASAJULUI

I. Masajul clasic se împarte în:
- masaj general
- masajul parțial -regional -local -segmentar
II. Masajul sport - masajul contra oboselii - după efort - de inducere
III. Masajul segmentar al țesutului conjunctiv
IV. Masajul medicinal sau terapeutic
V. Masajul igienic sau de întreținere și înviorare

Din punct de vedere al tehnicii avem:

1) masaj manual
2) masaj mecanic.

Condiții pentru practicarea masajului:

Spațiul
- masajul trebuie aplicat într-un spațiu bine delimitat
- încăperile trebuie să fie spațioase, bine luminate, aerisite și amplasate într-un circuit funcțional
bine stabilit avand, de preferat, compartimente pe sexe și pe grupe patologice de gravitate
diferită
- microclimatul trebuie să corespundă confortului termic al unui individ dezbrăcat 22°C
- pereții sălii să fie vopsiți cu vopsea lavabilă, iar pardoseala din mozaic sau granit pentru
asigurarea condițiilor igienico-sanitare
- în sala de masaj sau în încăperea alăturată trebuie să existe obligatoriun ghiuvetă cu apă curentă
- lângă sală- o încăpere vestiar pentru pacienți, grupuri sanitare separate, dușuri separate, camere
pentru relaxare și odihnă
- din punct de vedere al dotărilor - pat sau masă specială de masaj ( h=50-60 cm, reglabilă,
L=1,8m, l=60-90cm, de preferat este ca masa să fie prevăzută cu 3-5 segmente reglabile,
prevăzută cu anexe și cu accesorii.

37
Reguli cu privire la condiția terapeutului
- să aibă o stare generală bună care să-i permită acest efort
-să aibă o pregătire adecvată dobândită în urma unei școli de specialitate, cursuri de specialitate
de lungă durată
- să cunoască procedurile de masaj și scopul urmărit
- să aibă o stare de igienă corporală adecvată
- să aibă o motivație corespunzătoare pentru a practica această meserie
- să fie un om cult să aibă o cunoștință a domeniului în care lucrează.

Reguli cu privire la igiena terapeutului și a pacientului

- terapeutul să aibă unghiile tăiate
- terapeutul să aibă tegumente curate și integre
- terapeutul să aibă o stare de igienă ireproșabilă
- să nu utilizeze parfumuri puternice
- să poarte echipament corespunzător
- să nu poarte inele, brățări sau obiecte care pot rani
- să nu consume băuturi alcoolice în timpul programului, iar ăn caz de răceală - mască
obligatoriu
- după masaj - spălare cu apă și săpun înainte de următorul masaj

SUBIECTUL
- trebuie să aibă o stare de igienă ireproșabilă, stare de sănătate bună și dispoziție psihică, duș
obligatoriu inainte și după și să înștiințeze terapeutul cu privire la eventualele afecțiuni
tegumentare sau la nivelul organelor, sau eventuale puncte sau zone dureroase pe care maseorul
trebuie să le evite pe durata unui masaj clasic

POSTURI ALE TERAPEUTULUI

- poziția optimă este cea in care atât umerii cây și șoldurile terapeutului nu se găsesc în rotație
unii înpotriva celorlalți și se găsesc împreună în plan ftontal
- înălțimea mesei de masaj este optimă atunci când este atinsă treimea superioară a coapsei sau
treimea superioară a bazinului
- pe toată durata ședinței de masaj mâinile trebuie să se muleze perfect pe regiunea prelucrată
pentru a asigura o ergonomie optimă
- unghiul pe care mâna îl face cu antebrațul trebuie să fie aproximativ de 120°
38
 PROCEDEE DE MASAJ: ( procedee principale sau fundamentale )
1. neteziri ( effleurage ) 2. frământare ( petrisage ) 3. fricțiuni 4. batere/tapotament 5. vibrații
Procedee secundare:
1. rulat/cernut 2. pensat-rulat 3. presiuni 4. tensiuni-tracțiuni 5. Scuturări

Netezirea - reprezintă alunecarea ușoară și ritmică a mâinii pe tegument în sensul circulației de

intoarcere fără antrenarea regiunii suabiacente cu mâna adaptată perfect la relieful regiunii,
deplasarea efectuându-se în gesturi ample, suple și continue.
este manevra de începere a masajului, de intercalare între toate celelalte manevre de masaj și de
încheiere a unei ședințe de masaj, manevră ce se va efectua în sensul circulației de întoarcere
venoasă și limfatică.
Viteza de alunecare a mâinii pe zona de masaj trebuie să depășească cu puțin viteza circulației
sângelui în vene, netezirea trebuind să aibă o presiune variabilă în funcție de zona masată și
scopul urmărit.

Tehnica de execuție a manevrei este destul de simplă, în funcție de suprafața masată, manevra
putându-se executa:
- cu o singură mână
- cu ambele mâini
- cu fața palmară a degetelor și a mâinii
- cu partea cubitală a mâinii
- cu podul palmei
- cu pumnul închis sau semiînchis
- cu fața dorsală a degetelor
- cu fața anterioară a antebrațelor
În situația în care regiunea sau zona masată prezintă pilozitate, în aceasta se va utiliza o cantitate
mai mare de ulei, iar manevra se va efectua cu degetele rasfirate.
Dacă se cere a fi masată regiunea capului manevra de netezire va fi în picături de ploaie, pornint
de la nivelul vertexului, mâna este lăsată să alunece în regiunea cervicală.
Pentru regiunea menbrelor inferioare, se poate efectua effleurage sacadat sau proba mașinii de
cusut. Această manevră constă în apucarea membrului cu mâinile în brățară înaintând de la
periferi spre bază cu pași mici.
Dacă se dorește ca efectul manevrei de netezire să fie mai pătrunzător se poate executa mână
după mână.
În funcție de profunzime:
39
- pentru a acționa numai pe suprafața tegumentului se folosesc neteziri ușoare și superficiale;
- pentru a acționa pe țesuturile subcutanate netezirea se execută ușor mai apăsat.
În funcție de constituția subiectului masat, la nevoie se execută netezirea cu mâinile suprapuse.
Pentru țesuturile mai profunde se folosesc manevrele mai forte.
Suprafețele mari se masează cu ambele mâini iar cele plane se pot lucra cu partea anterioară a
antebrațelor, presiunea manevrei se mentine constanta sau poate crește de la jumătatea distanței
parcurse ca apoi sa scadă la sfârșitul manevrei.
Forța de apăsare se va adapta la natura și consistența țesuturilor masate după cum urmează:
- pentru influiențarea circulației sangvinică profundă, presiunea manuală va fi net crescută pentru
activarea vaselor limfatice se vor utiliza alunecări lente și apăsate
- sensul aplicării netezirilor este determinat de circulația superficială sau de întoarcere a sângelui
în capilare și în vene precum și de sensul scurgerii limfei în spațiile și vasele limfatice
- la nivelul membrelor, mișcările se vor executa în sens caudo-cranian la nivelul trunchiului
porțiunea superioară manevrele se vor executa de la regiunea gâtului la regiunea omoplaților și
umerilor. La nivelul regiunii dorsale se respectă sensul caudo-cranian.

Efectele manevrei de netezire

- principalul efect este activarea circulației sangvine și limfatice, atât în mod direct cât și reflex
asupra terminațiilor nervoase receptoare periferice cu influiențe favorabile neuro-vaso-motorii și
umorale asupra întregului organism.
Manevrele de netezire pot influiența favorabil contracturile musculare dureroase și nevralgiilșe,
pe aceste efecte de sedare locală bazându-se acțiunea și indicația de manevră pregătitoare în
masaj.
Cu ajutorul acestei manevre se poate obține o adaptare tisulară mai bună la manevrele de masaj
care urmează, manevra fiind utilizată defapt pentru toleranță și eficacitate fiind o manifestare de
suprafață tisulară netezirea este mult mai bine tolerată in succesiunea manevrelor de masaj.
Cu cât sunt mai profunde, adresându-se și straturilor musculare și superficiale, manevrele
dobândesc și un caracter trofic prin acțiunea metabolică, adică raport de sânge O2 versus
îndepărtarea de reziduri toxice locale.

Concluzii: Efleurajul este o etapă pregătitoare pentru orice manevră de masaj; - se folosește pe
toată durata masajului, ca o manevră de trecere, ca manevră de încheiere. Netezirea prelungită și
cu presiune usoară are efect analgezic și calmant, netezirea energică produce efecte stimulante și
tonifiante; - effleurajul glisant-cu presiune profundă înbunătățește circulația venoasă și limfatică,

40
motiv pentru care este indicată pentru absorpția edemelor mai ales în faza incipientă; - netezirea
are efect miorelaxant aplicată loco-regional.

Frământatul - este procedeul principal care constă în prinderea mușchilor și a țesuturilor

supradiacente sub formă de cută, ridicarea acestora după planurile subadiacente, stoarcerea lor
prin comprimare între degete și palmă, între police și restul degetelor, între părțile laterale a
degetelor și spațiul interdigital 1-2, presarea acestora pe un plan profund și de comprimarea lor
cu relaxarea.
Ca și tehnică, frământatul se poate executa cu o singură mână, cu doua, concomitent sau
alternativ, prin mișcări ondulatorii, ritmice și succesive, în funcție de regiunea și segmentul
masat precum și în funcție de scopul urmărit. Această stoarcere se va efectua ritmic cu o priză
mică, medie sau adâncă, prin rularea pumnului, strâns pe regiunea masată.
Sensul prizei poate fi circular, în jurul segmentului sau longitudinal în sensul grupei musculare
masate pe lungimea fibrei. Ca și tehnică a manevrei, în funcție de regiunea sau segmentul masat:
- pe regiuni întinse și plane; - frământat în val, în cută, cu o singură mână, cu două mâini, în
contratimp;
pe membre: - cu ambele mâini aplicate în brățară; - aplicate etajat, în special la segmentele
voluminoase; - cu o mână care va masa separat fiecare grupă musculară.
pe marile mase musculare se va executa: - din aproape în aproapereluând manevra până ce toată
regiunea va fi masată; - în regiunea abdominală se va utiliza cu precădere procedeul frământat în
situația în care există țesut celular-adipos.
Manevra de frământat va respecta regula circulației de întoarcere venoasă și limfatică.
Efectele generale ale frământatului:
- prin acest procedeu este activată circulația profundă;
- este stimulată activitatea biologică tisulară;
- este stimulată elasticitatea musculară;
- se înbunătățesc schimburile nutritive tisulare;
- se activează eliminarea elementelor rezultate din cataboismul tisular;
- în afară de efectele vasculo-trofice activitatea musculară este influiențată favorabil prin căi
nervoase reflexe.

FRICȚIUNI - manevre sau procedee principale de masaj care se adresează țesuturilor

subcutanate profunde și țesuturilor mai profunde care constau în apăsarea pe tegument și

41
apăsarea țesutului moale subcutanat pe cele profunde sau pe un plan dur osos și deplasarea
acestora fie în sens circular fie în sens liniar în regiuni circumscrise.
Fricțiunile se mai pot defini ca manevre de netezire la care ritmul, viteza și presiunile sunt net
crescute.
Presiunea la fricțiuni variază în funcție de natura țesuturilor masate și de sensibilitatea acestora,
dar și după profunzimea lor.
După inrensitatea presiunii fricțiunile pot fi: - superficiale; - medii; - profunde.
Se vor executa mișcări circulare, într-un sens, și apoi se pot efectua imediat și în sens opus,
mâinile efectuând mereo aceleași mișcări.

Efecte:
- contribuie la înbunătățirea circulației periferice de întoarcere;
- local se obține o mobilitate a țesuturilor moi prin mărirea elasticității și a supleții;
- efect analgezic local, scăzând foarte mult sensibilitatea terminațiilor nervoase;
- efectuate ușor și lent au efect calmant și relaxant;
- efectuate energic și profund devin excitante și stimulante;
- pe cale reflexă se obține o activare și o relaxare loco-regională;
- diminuarea dureroasă produsă de contracturile musculare și tendinoase;
- ameliorează hipertonusul neuro-muscular general;
- această manevră este obligatoriu pregătită în prealabil de manevra de netezire.
TAPOTAMENTUL - manevră sau procedeu principal de masaj care constă în lovituri ușoare și
ritmice aplicate pe piele sau pe părțile moi subdiacente contactul cu mâna terapeutului fiind scurt
și rapid, iar contactul cu pielea nu este menținut.
Manevra se adresează țesuturilor superficiale sau profunde în funcție de intensitatea de lovire și
vizează în mod deosebit terminațiile nervoase.

Ca tehnică, aceste lovituri pot fi aplicate cu:

- marginea cubitală a degetelor; (mănunchi de nuiele)
- cu partea cubitală a mîinii;
- cu palma strânsă căuș;
- cu partea cubitală a pumnului semiînchis sau închis;
- sub formă de plescăituri.
Indiferent de forma degetelor și a mâinilor, loviturile se vor aplica la distanță foarte mică una de
alta într-un ritm foarte viu.

42
Mișcările ce execută loviturile trebuie să fie efectuate cu o mare mobilitate și flexibilitate din
articulația pumnului nicidecum să cadă pe tegument cu rigiditatea unor mâini crispate din
articulația umărului și a cotului.
Intensitatea manevrei se va adapta în funcție de sensibilitatea țesuturilor masate.
Din punct de vedere al tehnicii poate fi efectuat:
- partea cubitală a degetelor - mănunchi de nuiele - degetele sunt rasfirate și flectate iar
intensitatea lovirii se face din greutatea mâinii;
- parte cubitală a degetului 5 și a mâinii sub formă de tocat cu degetele lipite și extinse;
- palmă sub formă de căuș;
- cu pumnul semiînchis și închis;
- sub forma plescăitului, lovitura tangențială foarte ușoară executată cu fața palmară a degetelor
și uneori și a mâinii și percutat cu buricul degetelor pentru cap și față;
- sub formă de ciupitură - lovire cu buricul degetelor, nprindere a tegumentului, stoarcere prin
ridicare și eliberare.

Efecte:
- la nivelul pielii și a țesutului conjunctiv se produce o vasodilatație și o încălzire locală precum
și o reacție limfatică manifestată uneori sub formă de edem local.
- la nuvelul sistemului nervos se constată o creștere a excitabilității neuromusculare ca
consecință a scăderii cronaxiei;
- activarea sistemului vago simparic;
-aplicat pe zone reflexogene activează organele interne aferente;
-efectuat foarte ușor, are și efect calmant și relaxant;
- crește tonusul musculaturii scheletice prin stimularea potențialului de contracție a fibrelor
musculare.
tapotamentul este cel mai intens și mai stimulant proces de masaj.

Vibrațiile - procedeu principal de masaj care constă în efectuarea unor mișcări sub formă de
trepidații fine și ritmice prin presiuni intermitente, executate uniform, mișcări ce se realizează
conform tehnicilor liniilor, de la netezire prin mici deplasări cutanate și prin presiuni ondulatorii
locale.
În general mișcările ondulatorii se aseamănă cu un tremurat dirijat ritmic, continuu și comștient
care antrenează brațul, mâna și antebrațul celui care efectuează manevra.
De obicei , tehnica, se execută cu vf. degetelor 2,3,4, cele mai bune efecte obținându-se pe
treiectul nervilor periferici, pe inserția tendomuscular, periarticulare, pe marile mase musculare.
43
Procedee secundare sunt manevre ce se pot încadra între procesele principale de masaj sau se
pot adăuga acestora în cazul masajului anumitor segmente sau regiuni ale corpului.
Aceste manevre secundare întregesc acțiunea manevrelor de bază ale masajului, unele din ele
derivând din cele principale, altele având o tehnicâ și o metodă de excitație proprie și
independentă.
Din cadrul procedeelor secundare fac parte:
1) cernutul-rulatul; 3) presiunile; 5) scuturările.
2) pensat-rulat; 4) tensiunile și tracțiunile;
Cernutul-rulatul: sunt 2 manevre secundare deosebit de eficiente care completează frământatul și
tapotamentul segmentelor cilindrice ale corpului având o tehnică asemănătoare de execuție.
Cele două manevre se pot combina fiind foarte eficiente și având ca efecte:
-miorelaxare tisulară; - sedare locală; - refacerea troficității.
Tehnica cernutilui - manevra se execută cu 2 mâini aplicate de o parte și de alta a segmentului
masat. Masa muscilară se prinde de jos în sus și se mișcă atât în sens lateral, cât și de jos în sus,
prin ridicări și presiuni alternative. Ritmul manevrelor este vioi, mâinile deplasându-se din
aproape în aproape în sensurile indicate.
Tehnica rulatului- fețele palmare ale mâinilor vor fi așezate de o parte și de alta a suprafețelor
segmentare ce urmează a fi masate, mâna fiind adaptată la rulajul regiunii, cu degetele extinse
executând o rulare a țesutului într-un sens și celălaly în limita elasticității țesutului.
Pensat - rulatul: manevra secundară de masaj ce poate fi aplicată după frământat, ce poate fi
efectuată cu exercitarea unei presiuni cu policele ambelor mâini, formarea unui pliu și ducerea
acestuia cu degetele 2-5 către police, sensul manevrei fiind de jos în sus iar prelucrarea continuă.

2. Descrierea anatomica a regiunii

Coloana vertebrala este un sistem complex, in structura caruia intra 33 - 34 vertebre, 344
de suprafete articulare, 24 de discuri, 365 de ligamente si asupra careia actioneaza 750 de
muschi.

Cele 5 segmente ale coloanei vertebrale sunt: cervical (7 vertebre), dorsal (12 vertebre),
lombar (5 vertebre), sacral (5 vertebre sudate intre ele) si coccigian (4-5 vertebre rudimentare).

Delimitari

a. Regiunea cervicala :

44
 -in partea sa superioara se delimiteaza de craniu printr-o linie imaginara ce trece prin occiput,
liniile articulare nucale, apofizele mastoide;

-in partea sa inferioara se delimiteaza de regiunea dorsala printr-o linie imaginara ce trece prin
C7, marginea superioara a omoplatului cu spina omoplatului, pana la acromion;

-in partea sa laterala se delimiteaza de partea anterioara a gatului prin linia imaginara ce
porneste de la apofiza mastoida, coboara pe marginea anterioara a muschiului
sternocleidomastoidian, pana la acromion.

b. Regiunea dorsala:

-in partea sa superioara se delimiteaza de regiunea cervicala printr-o linie imaginara ce trece
prin C7, marginea superioara a omoplatului cu spina omoplatului, pana la acromion;

-in partea sa inferioara se delimiteaza de regiunea lombara printr-o linie imaginara ce trece prin
T12 si marginile inferioare ale coastelor flotante;

-in partea sa laterala se delimiteaza de partea anterioara a trunchiului printr-o linie imaginara ce
coboara de sub axila pana la creasta iliaca.

c. Regiunea lombara:

-in partea sa superioara se delimiteaza de regiunea dorsala printr-o linie imaginara ce trece prin
T12 si marginile inferioare ale coastelor flotante;

-in partea sa inferioara se delimiteaza de regiunea sacrata printr-o linie imaginara ce trece prin
L5 si marginea superioara a crestelor iliace;

-in partea sa laterala se delimiteaza de abdomen printr-o linie imaginara ce coboara de la ultima
coasta flotanta pana la creasta iliaca.

Anatomie

a. Regiunea cervicala :

- oase: cele 7 vertebre cervicale; primele doua se numesc ATLAS si AXIS;

- muschii: paravertebralii cervicali ( in profunzime ), flexorii capului (m. lungul capului, m.

dreptul anterior al capului, m. sternocleidomastoidian ), extensorii capului ( m. marele drept
posterior al capului, m. micul drept posterior al capului,m. micul oblic al capului ), rotatorii
capului ( m. oblicul mare al capului, m. splenius ), portiunea superioara a muschilor trapezi.
45
 b. Regiunea dorsala:

- oase: coloana vertebrala dorsala ( 12 vertebre care se articuleaza cu 12 perechi de coaste prin
articulatiile costo-vertebrale );

- muschii: marii dorsali, m. ilio-costali, m. dintati postero-superiori si postero-inferiori, m.

intercostali si subcostali, m. proprii ai coloanei ( paravertebrali, m. interspinosi, m.
intervertebrali, m. transverso-spinosi ),m. trapezi ( partea lor inferioara ).Mai putem adauga m.
romboizi, m. infra- si supraspinosi, desi acestia intra si la masajul regiunii cervicale si la umar.

c. Regiunea lombara:

- oase: cele 5 vertebre lombare

- muschii: m. patratul lombar, m. ilio-costali, m. proprii coloanei vertebrale lombare

( paravertebralii ), m. spinali ( care formeaza masa comuna cu marii dorsali ).

3. Tehnica masajului

Masajul regiunii dorsale se executa asezând bolnavul în decubit ventral, cu mainile pe

langa corp. Bolnavul este acoperit cu un cearceaf lasând descoperita numai regiunea de masat.

Se începe cu netezirea sau efleurajul cu ambele palme intinse, pornind de la partea

inferioara a toracelui pe muschii paravertebrali si muschii dorsali, partea superioara a trapezilor,
inconjurând umerii.

A doua forma de netezire se face tot cu palmele întinse pe partile laterale ale toracelui tot
de jos în sus facand terminatia la C7. O alta forma de netezire este netezirea pe coloana cu doua
degete departate, cu spina vertebrala intre degetele departate. De asemenea, cu degetele mainii
stangi departate, se face netezirea intercostala( luand fiecare coasta intre degete) intai pe partea
opusa noua, apoi pe partea noastra.

Ultima netezire este pieptene si se face pe muschii bine dezvoltati( marii dorsali)
deruland pumnul de la radacina catre varful degetelor de 5-6 ori.

Netezirea este o manevra de introducere a masajului sau de adaptare a mainii maseurului

cu tegumentul bolnavului (si invers), de intrerupere a celorlalte manevre care sunt mai dure si de
incheiere a masajului, deoarece actiunea sa este calmanta, linistitoare, sedeaza durerea de tip
nevralgic din tegument si este o manevra decontracturanta si relaxanta.

46
 Urmeaza framantarea sau petrisajul cu toate formele sale: framantarea cu o mana si
framantarea cu doua maini ( incepând cu partea opusa noua, in 2-3 straturi de muschi, prin
compresiuni si relaxari dintre police si celelalte 4 degete, ridicand muschiul de pe planul osos), si
contratimpul(pe aceleasi straturi). Dupa fiecare forma de masaj se face netezirea de intrerupere.

Framantarea este o manevra specifica musculaturii. Datorita efectului de tonifiere pe care

il are framantarea este folosita pe musculatura flasca, atona sau atrofiata. Framantarea se executa
intotdeauna transversal pe fibrele musculare, imbunatatind astfel contractibilitatea acestora. Pe
langa efectul tonifiant framantarea are si actiune de asuplizare a musculaturii, a pielii si a
cicatricilor.

Geluirea este tot o framantare ce se face pe coloana precum si intercostal (cu 2 degete
departate cu spina vertebrala între degete sau cu coastele intre degete). O alta directie a geluirii:
cu degetele apropiate se face pe muschii paravertebrali dorsali.Toate formele framantarii se fac
de 2-3 ori pe fiecare directie.

Dupa netezirea de intrerupere urmeaza frictiunea care se face pe coloana cu doua degete
departate cu miscari de sus in jos, stanga-dreapta, circular dreapta, circular stanga. O alta directie
de frictiune este intercostala cu degetele departate cu miscari circulare si o alta cu degetele
apropiate pe muschii paravertebrali, tot cu miscari circulare. Frictiunea se poate combina cu
vibratia, obtinandu-se un efect decontracturant mai bun.

Frictiunea este o manevra specifica elementelor anatomice dintr-o articulatie (cartilaje,

burse seroase, ligamente, tendoane) santurilor intramusculare si originii insertiilor musculare.
Are o actiune de capatare a elasticitatii tendoanelor si ligamentelor si de relaxare a lor,
antiinflamatoare (la bursa seroasa) si indeparteaza lichidele interstitiale de staza dintre
fasciculele musculare (cu resorbtia si indepartarea lor catre organele excretoare).

Dupa frictiune urmeaza tapotamentul care se face pe muschii bine dezvoltati ca marii
dorsali si trapezi (partea lor inferioara) avand în vedere evitarea zonei rinichilor precum si a
coloanei vertebrale. Formele tapotamentului sunt: cu palma caus, cu partea cubitala a degetelor si
cu partea cubitala pumnului.

Tapotamentul este o manevra specifica musculaturii si se executa tot transversal (ca o

hasurare). Are o actiune si mai tonifianta decat framantarea.

47
 Urmeaza vibratia care se face cu palma intreaga pe toata suprafata musculara prin trenuri
vibratorii destul de profunde si rapide pentru a ajunge vibratia si la organele interne. Vibratia are
o actiune relaxanta, sedativa, calmanta. Se adreseaza atat tegumentului cat si fibrelor musculare.

Dupa toate formele aplicate masajul se termina cu netezirile de incheiere.

Dupa aceea facem kinetoterapie deoarece avem articulatiile costo-vertebrale care

trebuiesc mobilizate. Pentru acest lucru facem miscarile de inspiratie-expiratie masorul tinând
palmele perpendiculare pe coloana dorsala si spunându-i bolnavului sa traga aer în piept dupa
care bolnavul expira aerul, iar masorul apasa prin vibratii coloana dorsala (de 2-3 ori). In cazul
scoliozelor urmarim echilibrarea si egalarea fortei de contractie a musculaturii paravertebrale in
vederea restabilirii aliniamentului fiziologic al coloanei vertebrale. Astfel, vom executa manevre
decontracturante (neteziri, geluiri, frictiuni, vibratii) pe partea concavitatii curburii scoliotice si
manevre tonifiante (framantari, tapotament) pe partea convexitatii curburii scoliotice.

4. Kinetoterapia

Kinetoterapia urmareste echilibrarea musculaturii paravertebrale si a bazinului. In general

sunt eficiente exercitiile simetrice, angajand abductorii si adductorii coapsei, ca si muschii
paravertebrali lombari, vizand mai ales sa ii creeze pacientului simtul pozitiei corecte a bazinului
si sa tonifice muschii care asigura echilibrarea acestuia.

Modificarea lungimii si tonusului muschilor care mentin echilibrul bazinului este in

general consecinta, iar nu cauza inclinarii laterale a acestuia in atitudinile scoliotice. Este necesar
ca odata constituite aceste modificari, sa se corecteze si sa se reechilibreze lungimea si tonusul
acestor muschi.

In ceea ce priveste mobilizarea coloanei vertebrale in atitudinile scoliotice, se recurge de

obicei la intinderea in lungime prin suspensii (de regula simetrice) la spalier si prin exercitii
active de auto-intindere (ca si cand pacientul ar incerca sa devina mai inalt) in pozitiile pe spate
culcat, sezand sau stand.

Kinetoterapia atitudinilor scoliotice trebuie completata cu tonificarea complexa,

simetrica, a intregii musculaturi a spatelui, abdomenului si membrelor, precum si cu exercitii
pentru antrenarea capacitatii generale de efort, ca sporturi si jocuri sportive, indeosebi inot, volei,
baschet.

Exercitiile fizice corective, exercitiile analitice si cele pentru conditionare fizica generala
trebuie sa asigure formarea simtului tinutei corecte (indeosebi simtului pozitiei corecte a
48
bazinului), sa asigure un tonus si o forta corespunzatoare grupelor musculare care trebuie sa
mentina tinuta corecta si pozitia echilibrata a bazinului, precum si sa confere intregului organism
vigoarea generala necesara si inlaturarea starii de hipotonie generala.

Mobilizarea coloanei vertebrale trebuie sa preceada tonificarea musculara, pentru ca

aceasta sa se poata face pe un schelet cat se poate de corectat sau de flexibil. Pentru mobilizarea
coloanei vertebrale se folosesc urmatoarele procedee:

a) Intinderea in lungime.

b) Flexia laterala.

c) Derotarea.

d) Presiunea directa asupra gibozitatii.

a) Intinderea in lungime actioneaza corectiv atat asupra deviatiei laterale a coloanei, cat
si asupra rotatiei vertebrale.

Intinderea se poate realiza in mod pasiv, sub actiunea greutatii corpului, prin:

---atarnari in brate la spalier sau pe o bara;

---atarnari prin prindere de cap cu un capastru, de obicei in pozitia culcat pe un plan inclinat,
alunecos;

---se poate efectua de asemenea prin tractiuni simultane de solduri si de cap sau umeri, cu
dispozitive speciale.

In mod activ, intinderea se poate realiza prin auto-extensie, cu contractia muschilor

paravertebrali.

b) Flexia laterala, corectiva, in directia convexitatii, este usor de realizat in scoliozele cu

o singura curbura, in,,C". In scoliozele cu dubla curbura, corectarea prin inflexiune laterala se
poate face prin mai multe modalitati:

---actionand simultan asupra ambelor curburi, dar in sens invers asupra uneia fata de cealalta;

---actionand selectiv asupra uneia din curburi, in timp ce cealalta este fixata in pozitie corecta
sau hipercorectata.

49
 Se poate fixa in pozitie corecta o curbura dorsala prin:

---tractiune asupra bratului din partea concavitatii;

---presiune directa asupra hemitoracelui din partea convexitatii;

O curbura lombara se poate fixa in pozitie corectata prin:

---tractiune asupra membrului inferior corespunzator concavitatii;

---ridicarea fesei de partea convexa prin fixarea unui suport pe scaun in pozitia sezand;

---flexia pe bazin a coapsei din partea convexitatii.

c) Derotarea vertebrala. In scolioze se produce o rotare a vertebrelor din curbura, care isi
deplaseaza fata anterioara a corpului vertebral inspre convexitate, antrenand in aceasta rotare si
coastele, ceea ce face sa apara o gibozitate in hemitoracele din partea convexitatii.

Derotarea trebuie facuta in sensul invers. De exemplu, daca este prezenta o scolioza
dorsala dreapta, derotarea trebuie sa se faca prin deplasarea umarului drept inainte si a celui
stang inapoi. Pentru a fi durabila derotarea trebuie facuta activ, cu participarea contractiilor
musculare corective.

d) Presiunea directa asupra gibozitatii se aplica pe hemitoracele corespunzator

convexitatii, in directie oblica dinapoi inainte. Ea favorizeaza atat derotarea vertebrelor, cat si
reducerea curburii scoliotice. Presiunea se poate face manual, sau cu ajutorul unei pelote aplicata
sub gibozitate, pe care apasa greutatea corpului.

5. Gimnastica medicala

a. Stand in fata oglinzii: corectarea pozitiei globale si segmentare a corpului; intinderi

active ale coloanei vertebrale (autoelongare) alternate cu relaxari.

b. Stand cu mainile inclestate inainte, ducerea bratelor prin inainte sus cu ridicarea pe
varfuri si intindere maxima pe verticala, inspiratie; revenire cu bratele intinse prin lateral in
pozitie relaxata, cu expiratie.

c. Departat stand, cu fata la oglinda: aplecarea lenta a trunchiului inainte cu spatele in

extensie, bratele lateral, revenire: aceeasi miscare cu ducerea bratelor prin inainte sus, revenire
cu bratele prin lateral. Se executa cu inspiratii profunde.

50
 d. Mers pe varfuri cu mainile pe cap inclestate si intoarse cu palma in sus, coatele trase
inapoi.

e. Mers pe varfuri inapoi, mainile libere pe langa corp, trunchiul drept.

f. Atarnare relaxata cu fata la spalier, trecere in atarnare activa (autoinaltare cu ridicarea

gatului dintre umeri, barbia la orizontala, bratele intinse) cu departarea si apropierea ritmica a
picioarelor.

g. Sezand calare pe banca, indoirea trunchiului inainte cu bratele intinse incercand sa

atinga banca cat mai departe posibil, revenire in pozitia asezat cu genunchii indoiti, talpile pe
banca, mainile la ceafa, spatele in usoara extensie, coatele trase inapoi.

i. Inainte culcat cu bratele in prelungirea trunchiului, mainile inclestate, picioarele

departate: extensia trunchiului cu ridicarea bratelor inainte sus si intindere voluntara: revenire.

j. Pe spate culcat, mainile sub ceafa, picioarele ridicate la 45-90* departarea ampla si
apropierea picioarelor intinse cu respiratie ritmica.

k. Pe genunchi sprijinit pe palme, deplasare inainte cu o mana si genunchi opus, apoi cu

mana si genunchiul de aceeasi parte.

l. Atarnat activ cu spatele la spalier, cu picioarele intinse inainte spre 90* ; departarea si
apropierea picioarelor, cu respiratie ritmica.

m. Se repeta exercitiul nr. 1.

Terapia ocupationala:

Este o metoda de reeducare activa care completeaza kinetoterapia folosind diverse

activitati adaptate la tipul de deficiente motorii ale individului cu scop recreativ si terapeutic,
ajutand bolnavul sa folosesca mai bine muschii ramasi indemni si recuperand functia celor
afectati de boala, contribuind astfel la readaptarea functionala la gesturile vietii curente.
Prin aceasta terapie se evita pasivitatea in care se fixeaza bolnavul spitalizat pe perioade
mai lungi, trezindu-i interesul pentru diverse miscari utile si contribuind astfel la readaptarea
functionala la efort.
Principalele efecte pe care le urmarim prin aplicarea terapiei ocupationale sunt:
- mobilizarea unor articulatii si cresterea amplitudinii miscarilor;
51
- dezvoltarea fortei musculare;
- restabilirea echilibrului psihic.
Asistenta in terapia ocupationala se desfasoara in doua etape:
---primirea pacientului si evaluarea lui: este cel mai important moment penru ca de calitatea
evaluarii depinde alegerea mijloacelor si aplicarea tratamentului.
---etapa de tratament (asistenta propriu-zisa).
In cazul pacientilor cu scolioza putem aplica din activitatile esentiale tehnicile sportive cu
caracter recreativ, cu practicarea integrala. Vom alege acele sporturi sau jocuri ce pot avea o
contributie la atingerea obiectivelor terapeutice propuse. De exemplu: inotul, voleiul, baschetul,
bedmintonul sunt foarte indicate in cazul pacientilor cu scolioza.
Inotul trebuie sa fie simetric si facut multi ani la rînd (bras, spate, fluture). Este un
excelent mijloc activ de autocontrol, de reechilibrare a curburilor coloanei vertebrale si de
dirijare a dezvoltarii simetrice a toracelui.
Pacientilor care practica volei, bedminton sau baschet le vom spune sa-si foloseasca mai
mult mana de pe partea unde se afla concavitatea curburii scoliotice deoarece umarul de pe acea
parte este cazut.
Gimnastica respiratorie, in apa, se face sub forma de inot sau programe specializate.
Exercitiile se executa timp de 10-15 minute, bolnavul fiind imersionat pana la barbie, membrele
inferioare intinse si atingand fundul bazinului cu varful degetelor de la picioare. Aceasta
gimnastica asuplizeaza curburile, niveleaza centurile, stimuleaza autocontrolul si favorizeaza
dezvoltarea simetrica a toracelui si cresterea capacitatii vitale. Rezultatele depind de gradul de
stabilizare a evolutiei bolii si de încadrarea rationala a ergoterapiei in complexele de recuperare
si readaptare functionala.
Din activitatile neesentiale: exercitiile terapeutice si fizioterapia descrise in capitolele de
mai sus.

Tratamentul balneologic

Bolnavul cu SCOLIOZA poate beneficia de tratament balneo-fizical in statiuni profilate

pe tratamentul afectiunilor aparatului locomotor (Felix, Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol etc.),
unde asocierea factorilor naturali (apa minerala, namol terapeutic, climatul) este benefica si,
impreuna cu programele de kinetoterapie adecvate, pot contribui la recuperarea functionala.

Tratamentul balnear vizeaza urmatoarele obiective:

 Incetinirea procesului degenerativ

 Imbunatatirea circulatiei locale si generale
52
 Ameliorarea sau mentinerea mobilitatii articulare si a fortei musculare.

Tipuri de ape:
 Ape termale algominerale (Felix, 1 Mai, Geoagiu)
 Ape sarate concentrate (Sovata, Amara, Techirghiol)
 Ape sarate iodurate (Bazna)
 Ape sulfuroase sarate (Calimanesti, Govora)
 Ape sulfuroase termale (Herculane)

Terapia cu namol actioneaza prin cei trei factori cunoscuti: termic, fizic (mecanic) si chimic.
Statiunile indicate sunt:

 Techirghiol (si tot litoralul) care are namol sapropelic;

 Amara, Sovata, Telega, Bazna, Slanic Prahova (namoluri de lacuri sarate);
 Vatra Dornei, Borsec, Felix (turba);
 Govora (namol silicos si iodat);
 Geoagiu (namoluri feruginoase).

53
 CAPITOLUL III

Lucrând la cele cinci cazuri, am conceput programe care să amelioreze starea

pacienţilor şi să îmbunătăţească calitatea vieţii.

Masajul regiunii dorso-lombare

Delimitarea Regiunii de Masat
În partea inferioară, regiunea este delimitată: median - de linia mediană posterioară a corpului,
respectiv şanţul interfesier - vârful ultimei vertebre coccigiene; bilateral - de linia orizontală
imaginară care uneşte aspectele laterale ale marelui trohanter al femurului, iar latero-lateral - de
aspectele laterale ale marelui trohanter al femurului.
În partea superioară, regiunea este delimitată: median - de joncţiunea intervertebrală C7-T1,
bilateral de rebordul primei perechi de coaste, iar latero-lateral de articulaţia umerilor.
Latero-lateral, regiunea este delimitată de liniile mediane subaxilare.

Tehnica de Execuţie a Masajului

Pentru a prelucra prin masaj regiunea dorso-lombară, voi poziţiona pacientul în decubit ventral,
cu membrele superioare pe lângă corp şi în uşoară abducţie, cu sau fără pernă sub abdomen, cu sau
fără rulou sub articulaţia gleznei.
Voi asigura confortul fizic şi psihic al pacientului şi în acelaşi timp şi intimitatea lui dezgolind
doar regiunea ce urmează a o prelucra.
Mă poziţiona în ortostatism, lateral în stânga pacientului, urmând a începe şedinţa de masaj,
şedinţă în cadrul căreia fiecare manevră pe care o voi efectua (cu formele ei) o voi repeta de 3-5 ori,
pe aceelaşi traseu şi în cadrul aceloraşi limite (în funcţie de diagnostic)..
În cadrul acestei regiuni, execut masajul zonal pe coloana lombară, manevrele pe care voi pune
accentul fiind geluirea şi fricţiunea.
Încep şedinţa de masaj terapeutic prin executarea manevrelor de Netezire, sub următoarele
forme:

1. Netezirea cu două mâini

a. Pe musculatura paravertebrală - îmi fixez faţa palmară a mâinilor pe aspectul
posterior al bazinului, bilateral faţă de şanţul interfesier, la nivelul coccigelui (mâna
dreaptă, paravertebral dreapta şi mâna stângă, paravertebral stânga), cu degetele orientate
spre cap şi, urmărind cu policele şanţurile paravertebrale, execut netezirea până la nivelul
joncţiunii T1-C7 de unde, continui pe fasciculele orizontale ale trapezului, până pe
articulaţia umerilor. Revin fără presiune pe acelaşi traseu până la limita inferioară şi reiau
manevra.
54
 b. Pe liniile mediane laterale ale pelvisului şi regiunii dorsale - îmi fixez mâna dreaptă pe
şoldul drept şi mâna stângă pe şoldul stâng al pacientului, (cu vârful degetelor orientat spre
axilă) şi, urmărind liniile mediane laterale ale bazinului şi trunchiului, execut manevra de
netezire până în apropierea axilelor, de unde, alunec pe omoplaţi, îmbrăcându-i, iar de la
partea superioară a acestora, continui până pe aspectul superior al centurii pectorale. De la
acest nivel, alunec cu ambele mâini spre coloană, petrecându-le la nivelul vertebrei C7,
urmând a reveni fără presiune pe musculatura paravertebrală până la limita inferioară şi
reiau manevra.

2. Netezirea cu două degete (paravertebral)

Îmi suspend faţa palmară a mâinii drepte la nivelul coccisului, cu indexul pe şanţul
paravertebral stâng şi cu mediusul pe şanţul paravertebral drept (cu vârful orientat spre cap) şi
efectuez netezire pe musculatura paravertebrală până la nivelul joncţiunii T1-C7, de unde, revin
fără presiune pe musculatura paravertebrală până la limita inferioară şi reiau manevra.
Această netezire pot să o execut şi cu mână după mână, în acelaşi mod şi în aceleaşi limite.

3. Netezirea cu patru degete (intercostală)

a. Pe hemitoracele drept
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T5-T8, cu indexul pe
spaţiul intercostal 5-6, mediusul pe spaţiul intercostal 6-7, inelarul pe spaţiul intercostal 7-8
şi auricularul pe spaţiul intercostal 8-9 (cu vârful orientat spre linia subaxilară mediană) şi,
urmărind spaţiile intercostale, efectuez netezire începând de la nivelul musculaturii
paravertebrale, până la muchia mediană a omoplatului drept, de unde, revin şi reiau
manevra - apoi: îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T9-T12,
cu indexul pe spaţiul intercostal 9-10, mediusul pe spaţiul intercostal 10-11, inelarul pe
spaţiul intercostal 11-12, iar auricularul pe rebordul ultimei coaste (cu vârful orientat spre
linia subaxilară mediană dreaptă) şi, efectuez netezirea, începând de la musculatura
paravertebrală, până la linia subaxilară mediană, de unde, revin şi reiau manevra.
b. Pe hemitoracele stâng
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T5-T8, cu auricularul
pe spaţiul intercostal 5-6, inelarul pe spaţiul intercostal 6-7, mediusul pe spaţiul intercostal
7-8 şi indexul pe spaţiul intercostal 8-9 (cu vârful orientat spre linia subaxilară mediană) şi,
urmărind spaţiile intercostale, efectuez netezire începând de la nivelul musculaturii
paravertebrale, până la muchia mediană a omoplatului stâng, de unde, revin şi reiau
manevra - apoi: îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T9-T12,
cu auricularul pe spaţiul intercostal 9-10, inelarul pe spaţiul intercostal 10-11, mediusul pe
spaţiul intercostal 11-12, iar indexul pe rebordul ultimei coaste (cu vârful orientat spre linia

55
 subaxilară mediană dreaptă) şi, efectuez netezirea, începând de la musculatura
paravertebrală, până la linia subaxilară mediană, de unde, revin şi reiau manevra.

4. Netezirea cu partea cubitală (paravertebrală)

Pentru un efect mai profund pe şanţurile paravertebrale, execut netezire cu partea cubitală a
mâinilor, astfel: îmi fixez partea cubitală a mâinii drepte pe şanţul para-vertebral drept, la
nivelul osului sacru, iar cea a mâinii stângi pe şanţul paravertebral stâng şi, urmărind şanţurile
paravertebrale, efectuez netezire pe musculatura paravertebrală până la nivelul coloanei
cervicale. De aici, reducând presiunea, revin la limita inferioară şi reiau manevra.

5. Netezirea cu mână după mână (pe musculatura paravertebrală)

a. Pe hemibazin şi musculatura paravertebrală dreapta - îmi fixez faţa palmară a
mâinii stângi pe aspectul superior al hemibazinului drept, lateral de şanţul inter-fesier, la
nivelul coccigelui, cu degetele la nivelul articulaţiei sacro-iliace (cu vârful orientat spre
cap) şi efectuez netezire pe musculatura paravertebrală, mâna stângă fiind urmată de mâna
dreaptă, până la nivelul vertebrelor T1-C7, de unde, revin fără presiune la limita inferioară
şi reiau manevra.
b. Pe hemibazin şi musculatura paravertebrală stângă - îmi fixez faţa palmară a mâinii
drepte pe aspectul superior al hemibazinului drept, lateral de şanţul inter-fesier, la nivelul
coccigelui, cu degetele la nivelul articulaţiei sacro-iliace (cu vârful orientat spre cap) şi
efectuez netezire pe musculatura paravertebrală, mâna dreaptă fiind urmată de mâna
stângă, până la nivelul vertebrelor T1-C7, de unde, revin fără presiune la limita inferioară şi
reiau manevra.

6. Netezirea sub formă de romb

Pentru executarea acestei manevre mă poziţionez în dreptul regiunii lombare, orientată cu
faţa spre aceasta. Fixez palma dreaptă la nivelul articulaţiei sacro-iliace stângi, cu degetele
orientate spre coccis şi suprapun mâna stângă se peste degetele mâinii drepte. Urmărind cu
degetele conturul creastei iliace, efectuez netezire, prin tragerea mâinilor, până la linia axilară
mediană stângă. La acest nivel, rotesc palmele cu faţa spre rebordul ultimei perechi de coaste a
hemitoracelui stâng, de unde continui netezirea cu degetele, prin tragere, pe rebordul ultimei
coaste, până la nivelul articulaţiei costo-vertebrale T12. Apoi, schimb poziţia palmelor, cu faţa
spre rebordul ultimei coaste a hemitoracelui drept şi, continui netezirea cu degetele, prin tragere,
pe rebordul ultimei coaste, până la linia axilară dreaptă.
De aici, întorc palmele cu faţa spre muchia crestei iliace şi continui netezirea pe aceasta,
până la articulaţia sacro-iliacă, unde închei rombul. Revin şi reiau manevra.

56
 7. Netezirea sub formă de pieptene
Revin la poziţia iniţială, cu şoldul drept la nivelul coapsei stângi a pacientului, îmi fixez
partea dorsală a mâinilor pe aspectul posterior al bazinului la nivelul coccigelui, bilateral faţă de
sanţul interfesier (mâna dreaptă, paravertebral dreapta şi mâna stângă, paravertebral stânga) şi
efectuez netezire, prin derularea degetelor pe musculatura fesieră şi paravertebrală, până la
nivelul joncţiunii T1-C7, de unde, revin fără presiune la limita inferioară şi reiau manevra.

Intercalez netezirea cu două mâini (paravertebrală şi latero-laterală) şi continui prelu-crarea

regiunii dorso-lombare prin manevre de Frământat pe care le execut cu o mână, cu două mâini şi în
contratimp conform următoarelor tehnici:

1. Frământatul cu o mână - Pe hemibazinul şi hemitoracele drept

a. Musculatura Paravertebrală - îmi fixez faţa palmară a mâinii drepte pe aspectul posterior
al hemibazinului drept, la nivelul coccigelui, cu policele lateral de şanţul interfesier, iar cu
indexul şi celelalte degete pe musculatura fesieră (parte latero-externă a musculaturii
paravertebrale). Efectuez frământat, adunând concomitent cu policele, indexul şi celelalte
degete, pe fesă şi în continuare pe musculatura paravertebrală, până la nivelul joncţiunii
T1-C7, de unde, orientez mâna spre articulaţia umărului şi continui framântatul pe asectul
superior al centurii pectorale până pe articulaţia umărului. Revin la limita inferioară şi reiau
manevra.
b. Linia mediană a hemibazinului şi hemitoracelui - îmi fixez faţa palmară a mâinii drepte
pe aspectul posterior al hemibazinului drept, cu vârful policelui orientat în sus şi spre
marginea latero-externă a musculaturii paravertebrale, iar cu vârful indexului şi al celorlalte
degete orientat în sus şi spre linia subaxilară mediană a trunchiului (între deschiderea
acestora se află linia imaginară care uneşte vârful inferior al omoplatului cu plica fesieră).
Execut frământat (adunând concomitent cu policele şi indexul, ajutat de celelalte degete) pe
fesă, pe zona lombară şi toracală, până la vârful inferior al omoplatului şi continui pe
aspectul dorsal al acestuia până pe articulaţia umărului, de unde, revin la limita inferioară şi
reiau manevra.
c. Linia mediană subaxilară - îmi fixez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul trohanterului
mare, cu policele deasupra liniei mediane subaxilare, orientat cu vârful spre vârful inferior
al omoplatului, iar cu indexul şi celelalte degete sub linia axilară mediană, cu vârful
orientat spre partea anterioară a axilei (între deschiderea acestora se află linia care uneşte
axila cu trohanterul mare). Execută frământatul (adunând concomitent cu policele şi
indexul) pe zona lombară şi toracală, până în apropierea axilei. Când policele ajunge la
vârful inferior al omoplatului, indexul şi celelalte degete rămân pe loc, iar cu policele, prin
schimbarea poziţiei mâinii (care pivotează în jurul indexului), continui prelucrarea pe

57
 omoplat din aproape în aproape, până pe articulaţia umărului. Revin la limita inferioară şi
reiau manevra.
Pe hemibazinul şi hemitoracele stâng
a. Musculatura Paravertebrală - îmi fixez faţa palmară a mâinii stângi pe aspectul posterior
al hemibazinului stâng, la nivelul coccigelui, cu policele lateral de şanţul interfesier, iar cu
indexul şi celelalte degete pe musculatura fesieră (parte latero-externă a musculaturii
paravertebrale). Execut frământat, adunând concomitent cu policele, indexul şi celelalte
degete, pe fesă şi în continuare pe musculatura para-vertebrală, până la nivelul joncţiunii
T1-C7, de unde, orientez mâna spre articulaţia umărului şi continui frământatul pe aspectul
superior al centurii pectorale până pe articulaţia umărului. Revin şi reiau manevra.
b. Linia mediană a hemibazinului şi hemitoracelui - îmi fixez faţa palmară a mâinii stângi pe
aspectul posterior al hemibazinului drept, cu vârful policelui orientat în sus şi spre
marginea latero-externă a musculaturii paravertebrale, iar cu vârful indexului şi al celorlalte
degete orientat în sus şi spre linia subaxilară mediană a trunchiului (între deschiderea
acestora se află linia imaginară care uneşte vârful inferior al omoplatului cu plica fesieră).
Execut frământat (adunând concomitent cu policele şi indexul, ajutat de celelalte degete) pe
fesă, pe zona lombară şi toracală, până la vârful inferior al omoplatului şi continui pe
aspectul dorsal al acestuia până pe articulaţia umărului, de unde, revin la limita inferioară şi
reiau manevra.
c. Linia mediană subaxilară - îmi fixez faţa palmară a mâinii stângi la nivelul trohanterului
mare, cu policele deasupra liniei mediane subaxilare, orientat cu vârful spre vârful inferior
al omoplatului, iar cu indexul şi celelalte degete sub linia axilară mediană, cu vârful
orientat spre partea anterioară a axilei (între deschiderea acestora se află linia care uneşte
axila cu trohanterul mare). Execut frământatul (adunând concomitent cu policele şi
indexul) pe zona lombară şi toracală, până în apropierea axilei. Când policele ajunge la
vârful inferior al omoplatului, indexul şi celelalte degete rămân pe loc, iar cu policele, prin
schimbarea poziţiei mâinii (care pivotează în jurul indexului), continui prelucrarea pe omo-
plat din aproape în aproape, până pe articulaţia umărului. Revin şi reiau manevra.

Intercalez netezirea cu două mâini (paravertebrală şi latero-laterală) şi continui prelucrarea

regiunii prin frământatul cu două mâini.

2. Frământatul cu două mâini - Pe hemibazinul şi hemitoracele drept - pentru executa-rea

acestei manevre mă poziţionez cu faţa la regiunea de tratat.

a. Musculatura Paravertebrală - îmi fixez faţa palmară a mâinii drepte pe aspectul posterior
al hemibazinului drept, la nivelul coccigelui, cu policele lateral de şanţul interfesier, iar cu

58
 indexul şi celelalte degete pe musculatura fesieră (parte latero-externă a musculaturii
paravertebrale), mâna stângă fiind oglinda mâinii drepte.
Execut frământat, adunând concomitent cu policele, indexul şi celelalte degete, pe fesă
şi în continuare pe musculatura paravertebrală, până la nivelul joncţiunii T1-C7, de unde,
orientez mâinile spre articulaţia umărului şi continui frământatul pe aspectul superior al
centurii pectorale până pe articulaţia umărului. Revin la limita inferioară şi reiau manevra.
b. Linia mediană a hemibazinului şi hemitoracelui - îmi fixez faţa palmară a mâinii drepte
pe aspectul posterior al hemibazinului drept, cu vârful policelui orientat în sus şi spre
marginea latero-externă a musculaturii paravertebrale, iar cu vârful indexului şi al celorlalte
degete orientat în sus şi spre linia subaxilară mediană a trunchiului (între deschiderea
acestora se află linia imaginară care uneşte vârful inferior al omoplatului cu plica fesieră),
mâna stângă fiind oglinda mâinii drepte.
Execut frământat (adunând concomitent cu policele şi indexul ambelor mâini, ajutat de
celelalte degete) pe fesă, pe zona lombară şi toracală, până la vârful inferior al omoplatului
şi continui pe aspectul dorsal al acestuia până pe articulaţia umărului, de unde, revin la
limita inferioară şi reiau manevra.
c. Linia mediană subaxilară - îmi fixez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul trohanterului
mare, cu policele deasupra liniei mediane subaxilare, orientat cu vârful spre vârful inferior
al omoplatului, iar cu indexul şi celelalte degete sub linia axilară mediană, cu vârful
orientat spre partea anterioară a axilei (între deschiderea acestora se află linia care uneşte
axila cu trohanterul mare) mâna stângă fiind oglinda mâinii drepte. Execut frământatul
(adunând concomitent cu policele şi indexul de la ambele mâini) pe zona lombară şi
toracală, până în apropierea axilei.
Când policele ajung la vârful inferior al omoplatului, indexul şi celelalte degete rămân
pe loc, iar cu policele, prin schimbarea poziţiei mâinilor, continui prelucrarea pe omoplat
din aproape în aproape, până pe articulaţia umărului. Revin la limita inferioară şi reiau
manevra.

Pe hemibazinul şi hemitoracele stâng

a. Musculatura Paravertebrală - îmi fixez faţa palmară a mâinii stângi pe aspectul posterior
al hemibazinului drept, la nivelul coccigelui, cu policele lateral de şanţul interfesier, iar cu
indexul şi celelalte degete pe musculatura fesieră (parte latero-externă a musculaturii
paravertebrale), mâna dreaptă fiind oglinda mâinii stângi.
Execut frământat, adunând concomitent cu policele, indexul şi celelalte degete, pe fesă
şi în continuare pe musculatura paravertebrală, până la nivelul joncţiunii T1-C7, de unde,
orientez mâinile spre articulaţia umărului şi continui frământatul pe aspectul superior al
centurii pectorale până pe articulaţia umărului. Revin la limita inferioară şi reiau manevra.

59
 b. Linia mediană a hemibazinului şi hemitoracelui - îmi fixez faţa palmară a mâinii stângi pe
aspectul posterior al hemibazinului drept, cu vârful policelui orientat în sus şi spre
marginea latero-externă a musculaturii paravertebrale, iar cu vârful indexului şi al celorlalte
degete orientat în sus şi spre linia subaxilară mediană a trunchiului (între deschiderea
acestora se află linia imaginară care uneşte vârful inferior al omoplatului cu plica fesieră),
mâna dreaptă fiind oglinda mâinii stângi.
Execut frământat (adunând concomitent cu policele şi indexul ambelor mâini, ajutat de
celelalte degete) pe fesă, pe zona lombară şi toracală, până la vârful inferior al omoplatului
şi continui pe aspectul dorsal al acestuia până pe articulaţia umărului, de unde, revin la
limita inferioară şi reiau manevra.
c. Linia mediană subaxilară - îmi fixez faţa palmară a mâinii stângi la nivelul trohanterului
mare, cu policele deasupra liniei mediane subaxilare, orientat cu vârful spre vârful inferior
al omoplatului, iar cu indexul şi celelalte degete sub linia axilară mediană, cu vârful
orientat spre partea anterioară a axilei (între deschiderea acestora se află linia care uneşte
axila cu trohanterul mare) mâna dreaptă fiind oglinda mâinii stângi.
Execut frământatul (adunând concomitent cu policele şi indexul de la ambele mâini) pe
zona lombară şi toracală, până în apropierea axilei.
Când policele ajung la vârful inferior al omoplatului, indexul şi celelalte degete rămân
pe loc, iar cu policele, prin schimbarea poziţiei mâinilor, continui prelucrarea pe omoplat
din aproape în aproape, până pe articulaţia umărului. Revin la limita inferioară şi reiau
manevra.

Intercalez netezirea cu două mâini (paravertebrală şi latero-laterală) şi continui prelucra-rea

regiunii prin frământatul în contratimp, manevră pe care o voi executa respectând întocmai modul
de poziţionare a mâinilor, precum şi traseele cu delimitările şi limitele lor, ca la manevra de
frământat cu două mâini expusă anterior, diferenţa constând în faptul că, mâinile vor prelucra
regiunea din aproape în aproape prin alternanţă.

După executarea manevrei de frământat în contratimp, pe ambele hemibazine şi hemi-torace, îmi

schimb poziţia trecând ce şoldul drept la nivelul coapsei pacientului, execut netezirile specifice
expuse la început şi apoi, continui prelucrarea regiunii prin manevra de Geluire - care ca şi
manevra de fricţiune sunt importante în cadrul masajului zonal dorso-lombar - manevră pe care o
vei executa sub următoarele forme:
1. Geluirea cu două degete - pe şanţurile paravertebrale
Suspend mâna dreaptă sub nivelul coccisului, cu indexul pe şanţul paravertebral stâng, iar cu
mediusul pe şanţul paravertebral drept la nivelul coccisului şi execut geluire pe şanţurile

60
 paravertebrale, până la nivelul joncţiunii T1-C7, de unde, revin fără presiune la limita inferioară
şi reiau manevra.
2. Geluire cu două degete - pe crestele iliace
a. Pe creasta iliacă dreaptă - îmi fixez palma mâinii drepte la nivelul osului coccis, cu
indexul pe creasta iliacă dreaptă, la nivelul vertebrelor S1-L5, iar cu mediusul pe partea
latero-posterioară a acesteia şi, urmărind conturul crestei iliace, efectuez geluirea până la
linia subaxilară mediană dreaptă, de unde, revin şi reiau manevra.
b. Creasta iliacă stângă - îmi fixez palma mâinii drepte la nivelul osului coccis, cu
mediusul pe creasta iliacă stângă la nivelul lui L5-S1, iar cu indexul pe partea latero-
posterioară a acesteia, şi, urmărind conturul crestei iliace, efectuez geluirea până la linia
subaxilară mediană dreaptă, de unde, revin şi reiau manevra.
3. Geluirea cu patru degete - Pe musculatura paravertebrală
Îmi fixez faţa palmară a mâinilor pe aspectul posterior al bazinului, bilateral faţă de şanţul
interfesier, la nivelul coccigelui (mâna dreaptă, paravertebral dreapta şi mâna stângă,
paravertebral stânga), cu degetele orientate spre cap şi, execut geluire pe musculatura
paravertebrală, până la nivelul joncţiunii T1-C7 de unde, revin fără presiune pe acelaşi traseu
până la limita inferioară şi reiau manevra.
4. Geluirea pe traseul rombului - pentru executarea acestei manevre mă poziţionez cu faţa la
regiunea de tratat.
a. Pe hemibazinul şi hemitoracele stâng - fixez palma dreaptă pe osul sacru, cu degetul 2 pe
marginea posterioară a crestei iliace stângi, iar degetul 3 pe partea superi-oară a acesteia
(cu vârful orientat spre linia axilară mediană stângă) şi efectuez geluire, până la linia
axilară mediană laterală stângă. Aici, rotesc palma cu faţa spre partea anterioară a
hemitoracelui stâng, cu degetul 3 pe rebordul ultimei coaste şi degetul 2 pe ultima coastă
(cu vârful orientat spre coloană) şi continui geluirea până la nivelul vertebrei T12.
b. Pe hemitoracele şi hemibazinul drept - în continuare, fixez degetul 3 pe rebordul ultimei
coaste, iar degetul 2 pe ultima coastă (cu vârful orientat spre linia axilară mediană dreaptă)
şi efectuez geluirea, până la linia mediană axilară dreaptă. Aici, rotesc palma, orientând
vârful degetelor spre coloană, şi urmărind creasta iliacă (cu degetul 3 pe partea superioară a
crestei iliace drepte şi degetul 2 pe partea latero-posterioară) continui manevra de geluire
până la nivelul articulaţiei sacro-iliace drepte, de unde, revin şi reiau manevra.
5. Geluire Intercostală
a. Pe hemitoracele drept
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T5-T8, cu indexul pe
spaţiul intercostal 5-6, mediusul pe spaţiul intercostal 6-7, inelarul pe spaţiul intercostal 7-8
şi auricularul pe spaţiul intercostal 8-9 (cu vârful orientat spre linia subaxilară mediană) şi,
urmărind spaţiile intercostale, efectuez geluire începând de la nivelul musculaturii

61
 paravertebrale, până la muchia mediană a omoplatului drept, de unde, revin şi reiau
manevra - apoi:
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T9-T12, cu indexul pe
spaţiul intercostal 9-10, mediusul pe spaţiul intercostal 10-11, inelarul pe spaţiul intercostal
11-12, iar auricularul pe rebordul ultimei coaste (cu vârful orientat spre linia subaxilară
mediană dreaptă) şi, efectuez geluire, începând de la musculatura paravertebrală, până la
linia subaxilară mediană, de unde, revin şi reiau manevra.
b. Pe hemitoracele stâng
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T5-T8, cu
auricularul pe spaţiul intercostal 5-6, inelarul pe spaţiul intercostal 6-7, mediusul pe spaţiul
intercostal 7-8 şi indexul pe spaţiul intercostal 8-9 (cu vârful orientat spre linia subaxilară
mediană) şi, urmărind spaţiile intercostale, efectuez geluire începând de la nivelul
musculaturii paravertebrale, până la muchia mediană a omoplatului stâng, de unde, revin şi
reiau manevra - apoi:
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T9-T12, cu auricularul
pe spaţiul intercostal 9-10, inelarul pe spaţiul intercostal 10-11, mediusul pe spaţiul
intercostal 11-12, iar indexul pe rebordul ultimei coaste (cu vârful orientat spre linia
subaxilară mediană dreaptă) şi, efectuez geluire, începând de la musculatura
paravertebrală, până la linia subaxilară mediană, de unde, revin şi reiau manevra.
6. Geluirea pe omoplaţi - Pe Omoplatul Drept
a. Muchia externă - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele drept, cu degetele pe
vârful inferior al omoplatului (pe muchia externă) şi efectuez geluirea cu două degete până
la articulaţia umărului, de unde, revin la limita inferioară şi reiau manevra.
b. Faţa dorsală a omoplatului - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele drept, cu
degetele pe vârful inferior al omoplatului şi execut geluire cu două şi patru degete pe faţa
dorsală a omoplatului, până la partea superioară a acestuia, de unde, revin la limita
inferioară şi reiau manevra.
c. Muchia mediană - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele drept, cu degetele pe
vârful inferior al omoplatului şi execut geluire cu două degete pe muchia mediană a
omoplatului, până la partea superioară a acestuia de unde, revin la limita inferioară şi reiau
manevra.
d. Muchia superioară - fixez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T1- T2, cu
degetele la nivelul unghiului superior al omoplatului cu degetele la nivelul unghiului
format între marginea superioară şi mediană a omoplatului drept şi execut geluire cu două
degete pe marginea superioară a omoplatului până la articulaţia umărului, de unde, revin la
limita inferioară şi reiau manevra.
Pe Omoplatul Stâng

62
 a. Muchia Externă - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele stâng, cu degetele pe
vârful inferior al omoplatului şi execut geluire cu două degete pe marginea externă a
omoplatului până la articulaţia umărului, de unde, revin la limita inferioară şi reiau
manevra.
b. Faţa dorsală a Omoplatului - fixez faţa palmară a mâinii drepte hemitoracele stâng, cu
degetele pe vârful inferior al omoplatului şi execut geluire cu două şi cu patru degete pe
omoplat până la partea superioară a acestuia, de unde, revin la limita inferioară şi reiau
manevra.
c. Muchia Mediană - fixez palma mâinii drepte pe hemitoracele stâng, cu degetele pe vârful
inferior al omoplatului şi execut geluirea cu două degete pe marginea mediană a
omoplatului până la marginea superioară a acestuia, de unde, revin la limita inferioară şi
reiau manevra.
d. Muchia Superioară - fixez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T1-T2, cu
degetele la nivelul unghiului format între marginea superioară şi mediană a omoplatului
stâng şi, execut geluire cu două degete pe marginea superioară a acestuia până la articulaţia
umărului, de unde, revin la limita inferioară şi reiau manevra.

Revin la poziţia iniţială, intercalez netezirile specifice şi continui prelucrarea regiunii dorso-
lombare prin manevre de Fricţiune şi Fricţiune cu Vibraţii, pe care le voi executa sub următoarele
forme:

1. Fricţiune cu două degete - pe şanţurile paravertebrale

Suspend mâna dreaptă sub nivelul coccisului, cu indexul pe şanţul paravertebral stâng, iar cu
mediusul pe şanţul paravertebral drept la nivelul coccisului şi execut fricţi-uni şi fricţiuni cu
vibraţii pe şanţurile paravertebrale, până la nivelul joncţiunii T1-C7, de unde, revin fără
presiune la limita inferioară şi reiau manevra.

2. Fricţiune cu două degete - pe crestele iliace

a. Pe creasta iliacă dreaptă - îmi fixez palma mâinii drepte la nivelul osului coccis, cu
indexul pe creasta iliacă dreaptă, la nivelul vertebrelor S1-L5, iar cu mediusul pe partea
latero-posterioară a acesteia şi, urmărind conturul crestei iliace, efectuez fricţiuni şi
fricţiuni cu vibraţii până la linia subaxilară mediană dreaptă, de unde, revin şi reiau
manevra.
b. Creasta iliacă stângă - îmi fixez palma mâinii drepte la nivelul osului coccis, cu
mediusul pe creasta iliacă stângă la nivelul lui L5-S1, iar cu indexul pe partea latero-
posterioară a acesteia, şi, urmărind conturul crestei iliace, efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu
vibraţii până la linia subaxilară mediană dreaptă, de unde, revin şi reiau manevra.
63
3. Fricţiune cu patru degete - Pe musculatura paravertebrală
Îmi fixez faţa palmară a mâinilor pe aspectul posterior al bazinului, bilateral faţă de şanţul
interfesier, la nivelul coccigelui (mâna dreaptă, paravertebral dreapta şi mâna stângă,
paravertebral stânga), cu degetele orientate spre cap şi, execut fricţiuni şi fricţi-uni cu vibraţii pe
musculatura paravertebrală, până la nivelul joncţiunii T1-C7 de unde, revin fără presiune pe
acelaşi traseu până la limita inferioară şi reiau manevra.

4. Fricţiune pe traseul rombului - pentru executarea acestei manevre mă poziţionez cu faţa la

regiunea de tratat.
a. Pe hemibazinul şi hemitoracele stâng - fixez palma dreaptă pe osul sacru, cu degetul 2 pe
marginea posterioară a crestei iliace stângi, iar degetul 3 pe partea superi-oară a acesteia
(cu vârful orientat spre linia axilară mediană stângă) şi efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu
vibraţii, până la linia axilară mediană laterală stângă. Aici, rotesc palma cu faţa spre partea
anterioară a hemitoracelui stâng, cu degetul 3 pe rebordul ultimei coaste şi degetul 2 pe
ultima coastă (cu vârful orientat spre coloană) şi continui fricţiunile până la nivelul
vertebrei T12.
b. Pe hemitoracele şi hemibazinul drept - în continuare, fixez degetul 3 pe rebordul ultimei
coaste, iar degetul 2 pe ultima coastă (cu vârful orientat spre linia axilară mediană dreaptă)
şi efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii, până la linia mediană axilară dreaptă. Aici, rotesc
palma, orientând vârful degetelor spre coloană, şi urmărind creasta iliacă (cu degetul 3 pe
partea superioară a crestei iliace drepte şi degetul 2 pe partea latero-posterioară) continui
manevra de fricţiune până la nivelul articulaţiei sacro-iliace drepte, de unde, revin şi reiau
manevra.

5. Fricţiune Intercostală
a. Pe hemitoracele drept
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T5-T8, cu indexul pe
spaţiul intercostal 5-6, mediusul pe spaţiul intercostal 6-7, inelarul pe spaţiul intercostal 7-8
şi auricularul pe spaţiul intercostal 8-9 (cu vârful orientat spre linia subaxilară mediană) şi,
urmărind spaţiile intercostale, efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii începând de la
nivelul musculaturii paravertebrale, până la muchia mediană a omoplatului drept, de unde,
revin şi reiau manevra - apoi: Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul
vertebrelor T9-T12, cu indexul pe spaţiul intercostal 9-10, mediusul pe spaţiul intercostal 10-
11, inelarul pe spaţiul intercostal 11-12, iar auricularul pe rebordul ultimei coaste (cu vârful
orientat spre linia subaxilară mediană dreaptă) şi, efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii,

64
 începând de la musculatura paravertebrală, până la linia subaxilară mediană, de unde, revin
şi reiau manevra.
b. Pe hemitoracele stâng
Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T5-T8, cu auricularul
pe spaţiul intercostal 5-6, inelarul pe spaţiul intercostal 6-7, mediusul pe spaţiul intercostal
7-8 şi indexul pe spaţiul intercostal 8-9 (cu vârful orientat spre linia subaxilară mediană) şi,
urmărind spaţiile intercostale, efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii începând de la
nivelul musculaturii paravertebrale, până la muchia mediană a omoplatului stâng, de unde,
revin şi reiau manevra - apoi: Îmi poziţionez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul
vertebrelor T9-T12, cu auricularul pe spaţiul intercostal 9-10, inelarul pe spaţiul intercostal
10-11, mediusul pe spaţiul intercostal 11-12, iar indexul pe rebordul ultimei coaste (cu
vârful orientat spre linia subaxilară mediană dreaptă) şi, efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu
vibraţii, începând de la musculatura paravertebrală, până la linia subaxilară mediană, de
unde, revin şi reiau manevra.

6. Fricţiune pe omoplaţi - Pe Omoplatul Drept

a. Muchia externă - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele drept, cu degetele pe
vârful inferior al omoplatului (pe muchia externă) şi efectuez fricţiuni şi fricţiuni cu
vibraţii, cu două degete până la articulaţia umărului, de unde, revin la limita inferioară şi
reiau manevra.
b. Faţa dorsală a omoplatului - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele drept, cu
degetele pe vârful inferior al omoplatului şi execut fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii cu două
şi patru degete pe faţa dorsală a omoplatului, până la partea superioară a acestuia, de unde,
revin la limita inferioară şi reiau manevra.
c. Muchia mediană - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele drept, cu degetele pe
vârful inferior al omoplatului şi execut fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii cu două degete pe
muchia mediană a omoplatului, până la partea superioară a acestuia de unde, revin la limita
inferioară şi reiau manevra.
d. Muchia superioară - fixez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T1- T2, cu
degetele la nivelul unghiului superior al omoplatului cu degetele la nivelul unghiului
format între marginea superioară şi mediană a omoplatului drept şi execut fricţiuni şi
fricţiuni cu vibraţii cu două degete pe marginea superioară a omoplatului până la articulaţia
umărului, de unde, revin la limita inferioară şi reiau manevra.

Pe Omoplatul Stâng
a. Muchia externă - fixez faţa palmară a mâinii drepte pe hemitoracele stâng, cu degetele pe
vârful inferior al omoplatului şi execut fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii cu două degete pe

65
 marginea externă a omoplatului până la articulaţia umărului, de unde, revin la limita
inferioară şi reiau manevra.
b. Faţa dorsală a omoplatului - fixez faţa palmară a mâinii drepte hemitoracele stâng, cu
degetele pe vârful inferior al omoplatului şi execut fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii cu două
şi cu patru degete pe omoplat până la partea superioară a acestuia, de unde, revin la limita
inferioară şi reiau manevra.
c. Muchia mediană - fixez palma mâinii drepte pe hemitoracele stâng, cu degetele pe vârful
inferior al omoplatului şi execut fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii cu două de-gete pe mar-
ginea mediană a omoplatului până la marginea superioară a acestuia, de unde, revin la
limita inferioară şi reiau manevra.
d. Muchia superioară - fixez faţa palmară a mâinii drepte la nivelul vertebrelor T1-T2, cu
degetele la nivelul unghiului format între marginea superioară şi mediană a omoplatului
stâng şi, execut fricţiuni şi fricţiuni cu vibraţii cu două degete pe marginea superioară a
acestuia până la articulaţia umărului, de unde, revin la limita inferioară şi reiau manevra.

7. Fricţiunea cu deget pe deget pe şi printre apofizele dorsale ale vertebrelor

Pentru executarea acestei manevre mă poziţionez cu faţa la regiunea de tratat.
Suspend palma mâinii drepte la nivelul coccigelui, cu ultima falangă a indexului fixată
printre apofizele vertebrelor coccigiene şi execut fricţiune pe şi printre acestea (din aproape în
aproape), pe şi printre apofizele sacrale, lombare şi toracale, până la nivelul joncţiunii T1-C7, de
unde, revin fără presiune la limita inferioară şi reiau manevra.

Intercalez manevre de neteziri specifice şi continui prelucrarea regiunii dorso-lombare prin

manevre de Batere pe care le voi executa mai întâi pe hemibazinul şi hemitoracele drept şi apoi pe
hemibazinul şi hemitoracele stâng, sub următoarele forme:
1. baterea cu palma sub formă de căuş şi baterea cu partea cubitală a mâinii - pe toată
regiunea, evitându-se zonele renală şi lombară;
2. baterea cu pumnul uşor întredeschis - numai pe fese şi musculatura paravertebrală,
evitându-se zona renală şi lombară;
3. baterea sub formă de ciupitură - pe toată regiunea dorso-lombară.
După executarea acestor forme de batere, intercalez manevra de netezire cu două mâini
(paravertebrală şi latero-laterală) şi continui prelucrarea regiunii dorso-lombare prin manevre de
Vibraţii, manevre care vor respecta formele, traseele, delimitările şi limitele de la manevrele de
Geluire.

KINETOTERAPIA

66
 În programele de kinetoterapie constituite individual trebuie să se ţină cont de obiectivele
ce trebuie atinse. Acestea sunt:

 tonifierea (scurtarea) musculaturii abdominale;

 decontracturarea musculaturii lombosacrate;
 reeducarea reflexului corect de postură.
Aceste obiective pot fi atinse atât prin exerciţii pe "uscat", cât şi/în apă.

CAZUISTICA

CAZUL 1

Nume și Prenume: R.B.

Vârsta: 13 ani
Sex: masculin
Data începerii tratamentului recuperator: 18.01.2019

Diagnostic:
Scolioză stîngă, lungă "în C" de 20 de grade , căpătată în urma atitudinii globale
greșite datorate unei hemiparezei netratate corespunzător.

Istoric:
Pacientul R.B. în vârstă de 17 ani s-a prezentat la medicul specialist în urmă cu 2 ani
și 6 luni acuzând dureri și stare generală de disconfort la nivelul spatelui. . În urma consultului și
a investigațiilor efectuate a fost diagnosticat cu scolioză lungă "în C" de 20 de grade. Pacientul
prezintă o respirație superficială iar durerea apare în ortostatism, în timpul mersului şi la
mișcările ușoare de mobilizare a coloanei vertebrale. În prezent, pacientul urmează programul
kinetoterapic în vederea recuperării medicale a retardului motor, hemiparezei drepte și a
scoliozei.

Programul de recuperare

67
Pe lângă programul Kinetic recomandat de doctorul de specialitate, pacientul a beneficiat de
masaj terapeutic selectiv 20 minute pe zi, timp de 5 zile pe săptămana, 3 luni. În urma
tratamentului kinetic și de masaj terapeutic, s-a constata o ameliorare a durerilor cât și recuperare
a scoliozei. Se recomandă continuarea tratamentului încă cel puțin 3 luni, cu același program si
revenirea la consult după alte 3 luni.
Se continuă acasă cu exerciții, pentru menținerea tonusului recuperat.

CAZUL 2

Nume și Prenume: P. A.
Vârsta: 14 ani
Sex: feminin
Data începerii tratamentului recuperator: 20.09.2018

Diagnostic:
Scolioză toracală "în C" dreapta de 25 de grade, căpătată în urma deschiderii
toracelui din timpul intervenției chirurgicale pe cord.

Istoric:
Pacienta P.A. în vârstă de 14 ani s-a prezentat la medicul specialist în urmă cu 1 an și
6 luni acuzând dureri și stare generală de disconfort la nivelul spatelui. . În urma consultului și a
investigațiilor efectuate a fost diagnosticată cu scolioză toracală "în C" dreapta de 25 de grade.
Pacienta prezintă o respirație superficială, greoaie, cu raluri iar durerea apare în ortostatism, în
timpul mersului şi se accentuează la mișcările ușoare de mobilizare a coloanei vertebrale. În
prezent, pacientul urmează programul kinetoterapic în vederea recuperării medicale a scoliozei
toracale drepte, programul kinetic ținând cont de afecțiunile cardiace.

Examinarea somatoscopica:
- în plan frontal se observă o înclinare toracală spre stânga
- hemitoracele drept prezintă gibozitate iar scapula dreaptă este proeminentă
- hemitoracele stâng prezintă coaste proeminente și scapula stângă este înfundată
- cap și gât înclinate spre partea stângă
68
- umărul drept este mai ridicat decât cel stâng

Programul de recuperare

Constă în masaj terapeutic selectiv pe lângă programul kinetic recomandat. S-a recomandat de
către medicul de specialitate masajul terapeutic al spatelui 20 minute/zi timp de 2 luni după care
se reiau investigațiile.

CAZUL 3

Nume și prenume: V. A.
Varsta: 17 ani
Sex: masculin
Data începerii tratamentului recuperator: 15.07.2018

Diagnostic:
Scolioză "în S" cu curbura principală toracală stângă de 130 de grade și curbură
compensatorie lombară dreaptă de 60 de grade.

Istoric:
Pacientul V.A. în vârstă de 17 ani s-a prezentat la medicul specialist în urmă cu 2 ani
acuzând dureri severe și stare generală de disconfort la nivelul spatelui, dificultăți în desfășurarea
mersului. În urma consultului și a investigațiilor efectuate a fost diagnosticat cu cifoscolioză "în
S" cu curbura principală în regiunea toracală de partea stângă de 130 de grade și curbură
compensatorie la nivel lombar de partea dreaptă de 60 de grade. Pacientul prezintă o respirație
superficială, greoaie și tendință de sufocare, însoțită de dureri la nivelul coloanei toracale.
Durerea de la nivelul întregii coloane vertebrale este permanentă, se ameliorează ușor în decubit,
însă la inițierea unei mișcări de redresare a rahisului, durerea devine exacerbată.
Întrucât pacientul provine dintr-un mediu nefavorabil (orfelinat), întârzierea
prezentării la medicul specialist este explicată. De la prezentarea la medicul specialist, pe o
durată de 1 an și 8 luni, în lipsa fondurilor necesare efectuării spondilodezei, pacientul a urmat
programul kinetoterapic care avea drept obiective împiedicarea creșterii gradului curburilor
69
scoliotice și ameliorarea durerii. În urma strîngerii de fonduri prin derularea programelor de
caritate, pacientul urmează să beneficieze de o primă intervenție chirurgicală la nivelul rahisului,
care va avea loc la Spitalul „Grigore Alexandrescu“ din București. În următoarele 2 luni s-a
adoptat programul kinetoterapic în vederea pregătirii pacientului pentru intervenția chirurgicală.
Pacientul urmează acest program kinetic în cadrul Centrului de recuperare "Micul Prinț" din
Brașov.
Din momentul diagnosticării și până în perioada prezentă a derulării programului de
recuperare în vederea pregătirii pacientului pentru intervenția chirurgicală, pacientul a purtat
corset.

Examinarea somatoscopică generală

- subponderal
- torace voluminos, disproporțional cu restul corpului
- în plan frontal se observă o înclinare toracală spre dreapta
- hemitoracele stîng prezintă gibozitate iar scapula stângă este proeminentă
- hemitoracele drept prezintă coaste proeminente și scapula dreaptă este înfundată
- cap și gât înclinate spre partea dreaptă
- umărul stâng este mai ridicat decât cel drept și prezintă gibozitate proeminentă
- rotirea toracelui cu hemitoracele stâng mult torsionat anteriot iar cel mult drept mult posterior

- în plan sagital se observă curbura toracală stângă accentuată

- rotirea toracelui
- planta membrul inferior stâng nu face contact cu solul decât cu vârful degetelor (poziționarea
plantei pe sol provoacă durere, determinând o posturare în regim de hipercorectare a curburii
scoliotice lombare)
Examinarea somatoscopică segmentară
- musculatura membrele superioare și inferioare are un aspect hipotrof
- oasele membrelor sunt proeminente, cu forme scoase în relief
Progarmul de recuperare

Programul de masaj terapeutic, presris de medicul de specialitate în primele 4 luni

de tratament, a fost conceput având 2 ședințe pe săptămână cu durata unei şedinţe de 20 de
minute. S-au prescris pe lângă masaj și exercițiile corective care au vizat mișcări de elongație din
șezând, elongații prin atârnări la spalier și exerciții de reeducare a funcției respiratorii. Pacientul
70
a acuzat dureri puternice la orice cel de mobilizare, ceea ce nu a permis repetarea exercițiilor
decât de 2-3 ori, iar atârnările la spalier au fost repartizate în 4 serii de-a lungul antrenamentului
a cate 5 atârnări. Fiecare atârnare a durat doar 2-3 secunde din cauza durerii apărute.
În următoarele 5 luni s-au efectuat 3 ședințe pe săptămână, durata ședinței a crescut
cu 5 minute, iar exercițiile s-au putu executa la 4-6 repetări iar ședințele au durat câte 15 de
minute. În următoarele 4 luni s-a instituit programul kinetic cu o durată de 20 de minute,
program repetat de 4 ori pe săptămână, iar exercițiile s-au putut executa la 6-8 repetări. În
următoarele 5 luni pacientei i s-a marit durata ședinței la 20 de minute, numărul repetării
exercițiilor ajungând la 10. În următoarele 4 luni de tratament, programul a fost conceput având
incluse 5 ședimțe pe săptămână, durata ședinței a fost de 25 de minute. La finalul acestei
perioade de 1 an și 8 luni, pacientului i s-au redus durerile provocate de curburile scoliotice.
În următoarele 2 luni s-a executat programul recuperării medicale în vederea
pregătirii pacientului pentru intervenția chirurgicală, incluzând programul kinetic combinat cu
masajul terapeutic ( folosit împotriva durerii și a contacturii musculare).
Trăgând linie, pacientul nu a înregistrat modificari nici în bine dar nici în rău a
aliniamentului coloanei vertebrale, însă nu mai acuză dureri în timpul mobilizărilor ușoare.
Programul kinetic va continua după efectuarea spondilodezei.
În tot acest timp exercițiile au fort precedate de ședințe de masaj terapeutic, la
început manevre analgezice, netezite, ușor frământat și vibrații, pentru a putea executa mai ușor
mișcările la spalier. La sfârșitul exercițiilor s-au reluat manevrele de masaj, masaj terapeutic
selectiv.

71
CONCLUZII

1. Scoliozele se prezintă ca fiind abateri de la normal ale coloanei vertebrale nu numai

în plan frontal, ci și în plan sagital și orizontal. Nedepistate și netratate, ele pot deveni o
problemă acută, gravă, cu multiple efecte negative asupra trunchiului, a membrelor superioare
și inferioare, precum și asupra funcţionării unor organe interne.
2. Examinarea unui tânăr cu scolioză trebuie să cuprindă: date de identitate, anamneza,
măsurători, examen radiologic. Tratamentul trebuie să fie complex: ortopedic, kinetic,
electroterapeutic și fizioterapeutic. S-a dovedit că un rol deosebit de important îl are înotul.
3. Un procent mare de tineri cu vârste între 9 - 17 ani, sunt purtătorii acestui tip de deficiență,
dintre care, studiile arată că 68 % sunt fete.
4. Educarea atitudinii corecte a corpului trebuie începută încă de la vârstele copilăriei și
continuată de-a lungul întregii vieţi a individului.
5. Rezultatele depind de precocitatea atitudinii deficiente, de alegerea mijloacelor de
corectare și mai ales de complexitatea factorilor terapeutici folosiţi pentru obţinerea unei
atitudini corecte.

Concluziile finale la care am ajuns sunt următoarele:

1. Programul pentru recuperarea scoliozei în apă, urmărește corectarea deficienţei fizice şi

sporește redresarea deviaţiilor neanatomice.
2. Poziţiile, mişcările şi exerciţiile au fost executate în direcţii, planuri, axe şi unghiuri clare şi
precise, apa opunând rezistenţă şi ajutând în recuperarea mai rapidă.
3. Au fost selecţionate cele mai eficiente poziţii și manevre de masaj terapeutic, mişcări,
exerciţii, obiecte portabile şi aparate fixe, care au ameliorat sau corectat deficienţa.

72