Sunteți pe pagina 1din 4

BILET 10:

1. Nervul 12
2. Fata externa a emisferului cerebral
3. Invelisurile globului ocular

1. Nervul hipoglos XII

Este un nerv somatomotor, reprezentând rădăcinile anterioare fuzionate a patru nervi precervicali, ale căror rădăcini
posterioare au dispărut complet în cursul filogenezei prin adăugarea spondilocraniului. Odată cu dezvoltarea limbii,
nucleul şi fibrele somatice eferente ale nervului hipoglos se izolează într-un nerv de sine stătător.
Originea reală a nervului este reprezentată de nucleus originis n. hypoglossi (fig. 241) situat în partea inferioară
a bulbului rahidian.
Originea aparentă a nervului se găseşte la nivelul şanţului preolivar. Fibrele nervului formează două trunchiuri
ce ies din craniu prin canalul hipoglos, pentru ca apoi să se unească sub formă de cordon rotund, ce descrie o curbă
cu convexitatea în sus şi înainte, trecând succesiv prin şanţul retrostilian, prin trigonul carotidian, prin regiunea
submandibulară pentru a ajunge pe faţa laterală a limbii, unde se divide în ramurile sale terminale, care pătrund în
musculatura limbii. Prezintă anastomoze cu nervul vag chiar la ieşirea din craniu, cu plexul faringian, cu un ram
descendent din plexul cervical, formând cu acesta "ansa hipoglosului".
Teritoriul de distribuire a nervului este exclusiv motor, fiind reprezentat de muşchii intrinseci şi extrinseci a
limbii, respectiv m. geniohioidian, iar prin ansa hipoglosului (radix superior ansae cervicalis), sternohioidianul şi
sternotiroidianul (după unii ansa hipoglosului nu ar reprezenta decât o anastomoză a nervilor cervicali între ei,
fibrele comunicante C1-2 luând drumul hipoglosului pentru a se uni apoi cu fibrele din C2-3.

2. Fata externa a emisferului cerebral

Telencefalul este format din cele două emisfere despărţite prin fisura longitudinală a creierului (fissura
longitudinalis cerebri), foarte adâncă, în care pătrunde coasa creierului (falx cerebri), dependentă a durei mater.
Emisfera stângă este mai dezvoltată la dreptaci.
Median, cele două emisfere cerebrale sunt legate prin corpul calos (corpus calosum) şi comisura albă
(commissura anterior), care formează cea mai puternică legătură dintre ele. Sub emisfere şi în continuarea lor se
află trunchiul cerebral (fig. 247). Creierul este despărţit de cerebel, în partea posterioară, printr-o incizură
orizontală, numită incisura transversa cerebri.
Emisferele cerebrale corespund, prin baza lor (basis cerebri), etajelor anterior şi mijlociu ale bazei craniului,
precum şi cortului cerebelului (tentorium cerebelli) format de dura mater. Fiecărei emisfere i se descriu trei feţe
(laterală, medială şi inferioară) şi doi poli (anterior şi posterior).
Faţa laterală (facies convexa seu superolateralis cerebri) este în raport cu calota craniană (bolta şi părţile
laterale ale craniului), iar faţa medială (facies medialis) (fig. 249) este dispusă sagital şi se priveşte, ca în oglindă,
cu cea de partea opusă. Faţa laterală şi cea medială se continuă una cu cealaltă la nivelul fisurii longitudinale printr-
o margine rotunjită. Faţa inferioară (facies inferior cerebri), în raport cu baza craniului, este împărţită în două de
şanţul lateral.
Fiecărei emisfere îi se deosebesc un pol anterior (polus frontalis) şi altul posterior (polus occipitalis).
Scizurile care brăzdează suprafaţa emisferelor cerebrale delimitează la suprafaţa creierului patru lobi cerebrali:
frontal (lobus frontalis), parietal (lobus parietalis), temporal (lobus temporalis) şi occipital (lobus occipitalis).
Creierul este alcătuit ca întregul sistem cerebrospinal, din substanţă cenuşie (40%) şi substanţa albă (60 %). Cea
mai mare parte a substanţei cenuşii se găseşte în scoarţă (33 % la suprafaţa emisferelor) şi o parte mai mică, 7 %, în
adâncul bazei creierului sub formă de nuclei cenuşii, corpus striatum sau ganglioni bazali.
În fiecare emisferă se găseşte un ventricul lateral. Deosebim telencefalului următoarele părţi constitutive:
scoarţa (cortex cerebri), nucleii cenuşii (corpus striatum), substanţa albă (centrum ovale) şi ventriculii I şi II
(ventriculus lateralis).
SCOARŢA CEREBRALĂ
Scoarţa cerebrală (cortex, pallium) s-a dezvoltat filogenetic printr-un proces dublu: de telencefalizare şi de
corticalizare.
Telencefalizarea constă în mutarea, în creierul terminal, a zonelor senzitive şi motorii din centrii subcoritcali,
care rămân subordonaţi scoarţei.
Corticalizarea reprezintă diferenţierea zonelor de coabitaţie psihică.
Configuraţia externă
Scoarţa cerebrală este formată din ridicături numite giruri (gyri cerebri) şi din şanţuri neregulate (sulci cerebri),
care le despart. La unele mamifere, encefalul este neted, lisencefal (iepure), pe când la altele şi, în mod deosebit, la
om, în urma creşterii inegale a unor teritorii din scoarţă, precum şi a disproporţionalităţii dintre dezvoltarea
funcţionalităţi creierului în raport cu capacitatea cutiei craniene, apare fenomenul de cutare, numit girencefalie sau
circumvoluţionare, spre deosebire de encefalul neted. Girencefalia are ca efect mărirea suprafeţei corticale şi a
cantităţii de substanţă corticală cenuşie.
Girurile şi şanţurile variază individual, dar anumite şanţuri şi circumvoluţiuni sunt constante, ele având un rol
important în delimitarea lobilor cerebrali şi în localizarea câmpurilor corticale. Drept rezultat, aşa după cum s-a
arătat, se formează patru lobi: lobus frontalis, lobus parietalis, lobus temporalis şi lobus occipitalis, delimitaţi de
şanţuri constante.
Fisura cerebrală laterală (Sylvius) (sulcus cerebri lateralis, Sylvii) (fig. 249) este cea mai adâncă. Ea desparte
lobul frontal de lobul temporal. Acest şanţ începe latero-inferior şi merge oblic înapoi şi în sus, până deasupra
mijlocului insulei. Din această scizură (sulcus cerebri lateralis) se desprind următoarele şanţuri:
- ramura anterioară, care se îndreaptă spre înainte în lobul frontal;
- ramura ascendentă are direcţia în sus înspre girul frontal superior;
- ramura posterioară, care e şanţul principal, se îndreaptă în sus şi înapoi, terminându-se în lobul parietal, girusul
supramarginal.
Şanţul central al lui Rolando (sulcus centralis) începe la unirea treimii anterioare cu treimea mijlocie a fisurii
longitudinale, având direcţia în jos şi înainte, înspre mijlocul şanţului cerebral lateral, fără a intra însă în legătură
cu aceasta. Sulcus centralis formează limita posterioară a lobului frontal.
Şanţul parieto-occipital (sulcus parietooccipitalis), cu lungime de 1-5 cm, pleacă din locul de unire a treimii
mijlocii cu treimea posterioară a marginii superioare a emisferelor, fiind situat aproximativ la 5 cm înaintea lobului
occipital. Are un scurt traiect vizibil pe faţa laterală a emisferei, după care se dispune pe facies medialis cerebri,
mergând înainte şi în jos până ce se uneşte cu sulcus calcarinus. El separă lobul parietal de cel occipital.
Şanţul occipital transvers (sulcus occipitalis transversus) merge paralel cu porţiunea occipitală a marginii
superioare a scoarţei şi e situat medial, cu sulcus intraparietalis, fără a ajunge însă lateral până la marginea liberă
a emisferelor. El mărgineşte imprecis lobii occipital, parietal şi temporal.
Faţa externă a creierului (fig. 249)
Pe aria fiecărui lob se află următoarele gyruri şi şanţuri.
I. Lobul frontal (lobus frontalis) are următoarele limite: lateral - şanţul cerebral lateral (Sylvius) şi posterior -
şanţul central (Rolando). Lobul frontal prezintă trei şanţuri care delimitează între ele giruri (circumvoluţii, după
vechea nomenclatură).
1. Şanţul frontal superior (sulcus frontalis superior), căruia i se descriu două porţiuni: pars superior (posterior)
et inferior (orbitar). Acest şanţ este paralel cu fisura longitudinală.
2. Şanţul frontal inferior (sulcus frontalis inferior) are un traiect asemănător cu precedentul şi este situat lateral
de el.
Între cele două şanţuri se găsesc trei giri frontali:
- girul frontal superior (gyrus frontalis superior);
- girul frontal mediu (gyrus frontalis medius) - girul frontal inferior (gyrus frontalis inferior); care este subâmpărţit
de ramurile anterioară, ascendentă şi posterioară ale fisurei cerebrale laterale în: pars orbitalis (anterioară), pars
triangularis (mijlocie) şi pars opercularis (posterioară), ultima constituind centrul vorbirii al lui Broca.
3. Şanţul vertical prerolandic (sulcus precentralis) are aceeaşi direcţie cu fisura centrală, înaintea căreia este
dispus şi care participă la constituirea celui de al patrulea gir.
- Girul precentral (gyrus precentralis) - se află între şanţul mai sus amintit şi sulcus centralis.
II. Lobul parietal (lobus parietalis) are următoareşe limite: înainte - şanţul central (Rolando), pars marginalis
a şanţului cinguli (pe faţa medială a emisferei); înapoi are limite mai puţin precise - şanţul parieto-occipital şi
şanţul occipital transvers; în jos - şanţul cerebral lateral (Sylvius). Pe suprafaţa lobului parietal deosebim
următoarele şanţuri şi giruri.
1. Şanţul postcentral (sulcus postcentralis), situat înapoia şanţului central, paralel cu acesta; împreună cu el
delimitează girul postcentral (gyrus postcentralis) - parietala ascendentă.
- Girul parietal ascendent se uneşte cu frontala ascendentă - ocolind extremitatea inferioară a scizurii Rolando -
şi alcătuiesc operculum frontale. Aşa după cum s-a arătat, în profunzimea scizurii Sylvius, sub operculul rolandic şi
primul gir temporal se află lobul insulei (insula lui Reil).
2. Şanţul intraparietal (sulcus intraparietalis), şanţ în forma de "T", paralel cu fisura longitudinală, se uneşte,
înainte, cu şanţul postcentral şi înapoia, deobicei, cu şanţul occipital transvers. Deasupra lui se află lobul parietal
superior, iar dedesubtul lui lobul parietal inferior.
- Plica supramarginală (gyrus supramarginalis) sau pliul parieto-temporal (Broca) înconjoară ramura
posterioară a şanţului cerebral lateral, fiind format din unirea girului temporal superior cu porţiunea anterioară a
girului parietal secund.
- Plica curbă (gyrus angularis) înconjoară porţiunea posterioară a şanţului temporal superior format din unirea
porţiunii posterioare a primului gir temporal.
III. Lobul temporal (lobus temporalis) este situat sub scizura lui Sylvius şi are următoarele limite: în sus -
şanţul cerebral lateral; înapoi - şanţul occipital transvers; în jos - şanţul hipocampului (pe baza creierului). Pe
suprafaţa lui găsim şanţurile şi girurile de mai jos.
1) Şanţul temporal superior (sulcus temporalis superior) dispus dedesubt şi paralel cu şanţul cerebral lateral.
2) Şanţul temporal mijlociu (sulcus temporalis medius) paralel cu cel superior.
3) Şanţul temporal inferior (sulcus temporalis inferior) situat pe baza creierului.
- Girul temporal superior este delimitat de fisura cerebrală laterală şi de şanţul temporal superior. Prezintă, pe
suprafaţa sa anteromedială, care priveşte insula, trei-patru mici giruri temporale transverse, delimitate între ele de
şanţuri transverse (sulci transversi), girurile transversale ale lui Heschl.
- Girul temporal mediu (gyrus temporalis medius) este delimitat de şanţurile temporale superior şi mediu.
- Girul temporal inferior (gyrus temporalis inferior) este delimitat de şanţurile temporale mediu şi inferior.
IV. Lobul occipital (lobus occipitalis) este delimitat înainte de către şanţul occipital transvers şi şanţul parieto-
occipital. Pe suprafaţa lui se găsesc două şanţuri transversale, numite şanţuri occipitale (sulci occipitales laterales);
şanţul occipital superior, care este prelungirea şanţului intraparietal şi şanţul occipital inferior. Acestea delimitează,
în mod neregulat, trei giruri occipitale (I, II şi III) (gyri occipitales laterales superior, medius et inferior).

3. Invelisurile globului ocular

Bulbul ocular (bulbus oculi)


Are forma unei sfere "legate" cu nervul optic. Este alcătuit din trei tunici concentrice, cu o parte anterioară mai
proeminentă şi conţine mediile transparente ale ochiului, tensiunea acestora este necesară vederii şi dă bulbului o
fermitate care poate fi apreciată şi măsurată clinic. În unele cazuri globul ocular poate fi mai alungit, fapt ce
determină starea de miopie; dacă axul anteroposterior al globului ocular este, dimpotrivă, mai scurt, se produce
hipermetropia.
Bulbul ocular ocupă partea anterioară a orbitei şi este puţin mai apropiat de peretele ei lateral. Axele celor doi
ochi sunt aproape paralele, în timp ce ale orbitelor diverg în mod net; axul globului ocular nu coincide cu cel al
orbitei.
Peretele bulbului ocular este format din afară-înăuntru, din cele trei tunici:
- o tunică fibroasă, formată din sclerotică şi cornee;
- o tunică vasculară, alcătuită din coroidă, corp ciliar şi iris şi
- o tunică nervoasă, constituită din retina optică (pars optica retinae) şi cea oarbă (pars caeca retinae).
Conţinutul lui este reprezentat prin mediile transparente: cornea, umoarea apoasă, cristalinul şi corpul vitros.
Tunica fibroasă (sclerotica) (tunica fibrosa bulbi)
Sclerotica (sclera) este membrana conjunctivă externă, fibroasă, rezistentă, groasă, inextensibilă, a bulbului
ocular. Ea este omoloaga durei mater, deoarece globul ocular, cum sa menţionat mai sus este considerat, din punct
de vedere al genezei sale, un diverticul specializat al diencefalului. Schematic, scletorica reprezintă cele 5/6
posterioare ale unei sfere. Este albă la exterior şi brună la interior datorită unui strat pigmentar (lamina fusca
sclerae), care o uneşte de tunica vasculară. La suprafaţă este în raport cu muşchii motori ai globului ocular şi cu
capsula lui Tenon (vagina bulbi). Ea prezintă numeroase orificii.
a) La polul posterior se găsesc orificiile nervului optic, o lamă ciuruită, străbătută de axonii celulelor
ganglionare, care formează nervul optic. Orificiile se găsesc la 3 mm medial de polul posterior al ochiului. Prin
această aşezare este evitată superpoziţia emergenţei nervului optic (papila optică) cu zona cea mai sensibilă a
retinei (macula lutea), care se găseşte la capătul posterior al axului vizual. În jurul acestui orificiu principal se
găsesc orificiile arterelor şi nervilor ciliari posteriori.
b) Puţin posterior de planul frontal mijlociu, numit ecuator, patru orificii dau trecere venelor vorticoase (vene
ale coroidei).
c) La polul anterior al bulbului ocular se găseşte deschiderea corneană, orificiul mare unde este aşezată cornea;
în jur sunt dispuse micile orificii ale arterelor şi venelor ciliare anterioare.
Corneea. Este o porţiune transparentă încadrată în sclerotică întregind şesimea ei anterioară. Corneea proemină
anterior, raza curburii sale fiind mai mică (8 mm) decât a scleroticei (ale cărei raze sunt de circa 12 mm);
neregularităţile ei de curbură contribuie la producerea astigmatismului. Faţa posterioară a corneei delimitează
camera anterioară a globului ocular, care conţine umoarea apoasă.
Corneea nu este vascularizată, dar este bogat inervată de către nervii ciliari; în cursul anesteziei generale
sensibilitatea sa dispare ultima.
Limbul cornean (limbus corneae) este zona de unire a corneei cu sclerotica; tunica vasculară aderă aici de partea
profundă. Fibre conjunctivo-elastice se organizează într-un ligament pectinat al unghiului irido-corneean, care se
prelungeşte posterior prin muşchiul ciliar şi prin periferia irisului.
Un canal inelar fără perete propriu este săpat în jurul limbului; este sinusul venos al scleroticei ( sinus venosus
sclerae) sau canalul Schlemm.
Corneea este structurată din 5 straturi: epiteliul pavimentos stratificat, care continuă epiteliul conjunctivei
bulbare, lama limitantă interioară, substanţa propie, lama limitantă posterioară şi endoteliul camerei anterioare
oculare.
Tunica vasculară (tunica vasculosa bulbi)
O membrană musculo-vasculară dublează în interior membrana fibroasă. Ea aderă de faţa profundă a scleroticei,
dar rămâne la distanţă de cornee. Cuprinde dinapoi-înainte: coroida, corpul ciliar şi irisul numite, uneori, toate la
un loc, tractul uveal.
Coroida (choroidea). Interpusă între sclerotică şi retină, ea ocupă cele două treimi posterioare ale globului
ocular. Omoloagă a piei mater, are în mod esenţial structură vasculară. Vasele (arterele ciliare scurte posterioare)
străbat lamina fusca pentru a ajunge la ea. Suprafaţa internă, netedă, pigmentată, corespunde retinei fără să adere la
ea. Posterior, coroida este străbătută de nervul optic. Anterior se continuă cu porţiunea ciliară; o linie circulară
neregulată, numită ora serrata, delimitează aceste două porţiuni ale tunicii vasculare.
Corpul ciliar (corpus ciliare). Seamănă cu un inel turtit care, pe secţiunea transversală, are formă triunghiulară
şi este situat înaintea ecuatorului globului ocular, între ora serrata şi iris. Faţa externă cuprinde două segmente: unul
anterior, format de procesele ciliare (processus ciliares), altul posterior, constituit de orbiculus ciliaris. Procesele
ciliare sunt ghemuri vasculare dependente de arterele ciliare lungi, conţinute în ţesut conjunctiv lax şi se dispune
sub forma unei coroane ciliare. Orbiculus ciliaris este o zonă plisată, concentrică, ce urmează coroanei ciliare.
Muşchiul ciliar (m.ciliaris) ocupă partea externă a corpului ciliar şi se inseră pe capătul anterior al scleroticii;
cuprinde fibre circulare şi fibre meridionale, antero-posterioare, care se continuă cu fibre radiare. Muşchiul ciliar
este bogat inervat şi, prin acţiunea sa, este muşchiul acomodării la apropiere şi distanţă, acţionând asupra zonulei
lui Zinn şi, prin ea, asupra cristalinului.
Irisul (iris). Se prezintă ca o diafragmă verticală, circulară, care reglează cantitatea de lumină ce pătrunde în
bulbul ocular. Este uşor concav posterior şi prezintă, în centru, un orificiu numit pupilă (pupilla).
Circumferinţa mare a irisului se continuă, la nivelul limbului corneean şi al ligamentului pectinat (lig.
pectinatum anguli irido-cornealis), cu corpul ciliar. Faţa sa posterioară este neagră şi priveşte faţa anterioară a
cristalinului. Faţa anterioară a irisului prezintă proeminenţe radiare; culoarea sa variază individual după cantitatea
de pigment conţinută în celulele sale. Irisul se scaldă în umoarea apoasă şi împarte spaţiul care conţine acest lichid
într-o cameră anterioară şi una posterioară. El conţine fibre musculare care alcătuiesc un muşchi circular, sfincter al
pupilei (m. sphincter pupillae) şi un muşchi radiar, dilatator al pupilei (m. dilatator pupillae). Este vascularizat de
arterele ciliare lungi şi ciliare anterioare, care formează la periferia irisului un mare cerc arterial (circulus
arteriosus iridis major). Irisul este inervat de nervii ciliari scurţi, ramuri din ganglionul ciliar (sau oftalmic) şi de
nervii ciliari lungi, ramuri ale nervului nazal. Natura influxului luminos sau distanţa de obiectul privit provoacă, pe
cale reflexă, contracţia sau relaxarea muşchilor irisului, reflex căutat frecvent în cadrul examenului clinic.