Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Toponimie brăileană
Argument
Note etimologice
În timpul ocupaţiei turceşti când „câmpul hrănea oile ce luau drumul Ţarigradului”,
atraşi de bogăţia şi calitatea ierbii, au venit păstorii ardeleni, bârsani din ţinutul Bârsei,
ţuţueni de pe platoul dintre Sibiu şi Făgăraş, moroeni din Bran, români din scheiul
Braşovului, numiţi generic „mocani”, care au lăsat numele lor multor movile, puţuri, văi etc.
precum: Târlele Mocanilor, Puţul lui Jiga Mocanul, Crucea Mocanului, Movila Tâmpu, Târla
Tâmpu, Valea Şcheaua, Târla Şcheaua, Târla Sasul, Puţul Ungurului, Puţul Moroianu. Nume
ca Bârsan, Ardeleanu, Mocanu, Sasu stau mărturie în acelaşi sens (v.V.A.Stoenescu, loc.cit.,
p.19). Atestaţi încă din vremea turcilor, arată Gabriela Cloşcă, mocanii aflau aici un climat
blând, o vegetaţie abundentă, o piaţă de desfacere sigură şi dări (ierbărit, cornărit) mai mici.
Drumurile oilor au fost marcate de cruci de piatră, dar şi de numeroase târle / cătune, iniţial
cu caracter temporar, de punte spre Dobrogea, vetre ale unor aşezări stabile mai apoi sau
integrate satelor existente. Aşa se face că biserica din Lacu Rezi este ctitorită de un Ţuţuianu
şi pictată de un „zugrav din Săcele.”
Nu altfel consemnează Gh.T.Marinescu, fondatorul Analelor, în studiul monografic,
Brăila veche. Schiţă a evoluţiei istorice( nr.4-6 / 1929):
Amintirea acestei continue transhumanţe (dinainte de tăierea marelui drum de comerţ
dintre Ţara Bârsei şi Brăila - n.n.) se păstrează în toponimia şi în folklorul brăilean. Origina
celor mai multe sate din judeţ este câte o târlă a vreunui cioban ardelean (p.24).
„În timp ce sutele de mii de oi cutreierau şesul, satele au început a se mai mări, a se
răspândi în câmp, ţinându-se, totuşi, în apropierea râurilor şi lacurilor care abundă, dulci şi
sărate. Odată cu satele, înaintau şi arăturile, de pe lângă ape spre interiorul câmpului, de la
margine spre centru, îngustând mereu locul de păşunat. Cerealele luau locul ierburilor înalte”
(V.A.Stoenescu, art.cit., p. 20).
Harta rusească de la 1835 documentează desimea în raia şi un mare gol în partea
apuseană a Câmpiei Brăilei. „Înaintarea arăturilor s-a făcut, deci, din lunci către centru la
nordul Călmăţuiului, de la Călmăţui spre sud, de la Dunăre spre apus şi din ţinutul locurilor
dintre Călmăţui şi Ialomiţa spre nord” (idem, p.22).
La 1867, Al.I Odobescu, cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, dă suprafaţa
judeţului Brăila de 752690 pogoane, din care 598317 erau păşuni, Brăila figurând printre
judeţele cu cele mai multe oi. La 1904, situaţia era total diferită, suprafeţele cultivate sporind
neîncetat de la împroprietărirea lui Cuza din 1864, prin împroprietărirea însurăţeilor etc. şi
prin cumpărarea de loturi din domeniul statului, pentru păşuni rămânând doar o treime din
totalul suprafeţei.
Concomitent cu creşterea suprafeţei cultivate, ca o cauză a acestei creşteri, are loc în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea o întinsă sporire a populaţiei prin migrarea mai
accentuată acum a ardelenilor / a mocanilor /a ungurenilor (din Transilvania), dar şi a
muntenilor şi delenilor din judeţele Buzău , Râmnicu Sărat şi Putna, care erau foarte populate.
Existenţa a numeroase odăi / câşle / târle, ca şi informaţiile documentare despre
numărul oilor care treceau Dunărea în Dobrogea pe la Brăila-Măcin şi pe la Vadu Oii
reprezintă „dovezi grăitoare ale aportului imigrărilor şi transhumanţei transilvănene la
sporirea numărului locuitorilor şi la dezvoltarea aşezărilor omeneşti din această regiune.”
(P.Gâştescu, I.S.Gruescu, Judeţul Brăila, Editura Academiei, Bucureşti,1973, p.73). „O parte
din târlaşi a renunţat la transhumanţă şi şi-a ales locuri prielnice, unde s-au stabilit mai întâi,
făcându-şi bordeie lipite cu pământ şi apoi case” (Gheorghe Serafimescu, op. cit., p. 27). A
rămas datorită păşunilor bogate, rezistente la secetă şi la călcat.
Aceeaşi constatare se află şi la Constantin C. Giurescu, care afirmă că în această
perioadă au fost întemeiate numeroase sate noi prin colonizare cu elemente româneşti sau
străine. Satele se năşteau din contopirea mai multor târle sau numai în jurul uneia, înfiinţate
de locuitori din zona de câmpie (cojani), de mocanii transhumanţi, dar şi de locuitorii din
raiaua Brăilei( Principatele Române…,p.152). Bucurându-se de o înaltă protecţie, odăiaşii din
odaia Vizirului se întindeau dincolo de hotarul raialei, întemeind alte odăi şi căşării. Dintre
aceşti „odăiaşi” se vor trage şi „vizirenii” împroprietăriţi în noua aşezare Însurăţei.
După harta de la 1853, târlele alcătuiau 84% din totalul aşezărilor. Păstorii – ardeleni
de obicei, dar şi deleni-, arată Vintilă Mihăilescu, op.cit., p.21 squ., au străbătut întâi ţinutul
fără gând de aşezare şi folosire durabilă. Mai apoi, cu folosirea periodică, cu aşezarea
temporală mai îndelungată, când, după cum afirma Ion Ionescu de la Brad, făceau şi
„agricultură pastorală”. Este momentul în care, între Călăraşi-Slobozia-Brăila, puteai străbate
60 de km fără să dai de vreun sat, exact ca-n Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati. La
jumătatea secolului al XIX-lea, „ţara noastră se afla tocmai în faza de tranziţie de la păstoria
extensivă şi agricultura restrânsă, spre păstoria mărginită la imaşuri, pe luncă ori în jurul
satelor şi a agriculturii extensive”(p.28). Abia în al treilea rând, s-a trecut la aşezarea
statornică şi la folosirea temeinică şi continuă a solului, care marchează trecerea de la faza
pastorală la cea agricolă.
Înainte de trecerea la agricultura extensivă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
arată Constantin C.Giurescu în Principatele române…, ed.cit., p.145, economia românească
se întemeiase, în bună parte, pe păstorit, creşterea vitelor mari şi în general economia
animală: oile, boii, vacile, caii, porcii, mierea şi ceara, peştele erau produse de căpetenie
atât în producţia internă cât şi pentru export. Aşezările în legătură cu păstoritul şi creşterea
vitelor formează chiar aşezările tipice în marea stepă a Bărăganului, în Burnaz, în Bugeac.
Există şase feluri de numiri privind aşezările de acest fel: stâni, târle, coşere, odăi,
câşle, saele, notate distinct în pomenita hartă.
Stâna numeşte aşezările din munţi iar slavul târla, după I.A.Candrea, locul
neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihnesc oile; prin extensiune, stâna cu toată preajma ei.
În jurul târlelor, târlaşii formau cătune, în Bărăgan fiind nu mai puţin de 178 de asemenea
aşezări pastorale. Doar două dintre acestea au nume proprii (p.147): Chichineţ, după numele
satului, la sud de care se afla, şi Odaia Paşei, la sud – vest de Chetroiu.
Coşerele / coşarele (pluralul de la coşar), are înţelesul, în cazul nostru, după
I.A.Candrea, de staul, grajd pentru vite. Între cele 17 coşere din Bărăgan se află consemnate
Coşarul Cereş şi Coşarul Batogu. După C.C.Giurescu, cuvântul ar desemna adăposturile
pentru cai.
Odăile - termen de origine turcească, din odà, „odaie, cameră, încăpere”, dat fiind
răspândirea ca termen pastoral, s-ar putea să fie de origine cumană sau pecenegă. După cum
a arătat L.Şăineanu, în afară de sensul menţionat, mai înseamnă adăpost de vite, pe câmp sau
într-o pădure. Cea mai de seamă dintre odăile din Ţara Românească a fost Odaia Vizirului. Ca
aşezări agricole, grupau locuinţele agricultorilor autohtoni în jurul conacului proprietarului
turc: Odaia lui Osman Aga, Odaia lui Hagi Abdua Cerchinul, Odaia lui Mehmet Ţară Lungă,
Odaia lui Suleiman, Odaia lui Aga. În actul lui Scarlat Ghica referitor la Odaia Vizirului se
spune în mai multe rânduri şi Câşla Vizirului.
Câşlele şi saelile erau tot adăposturi de vite şi turme de oi, fiind sinonime cu
odăile.Termenii sunt turceşti: kyşla…lieu ou l-on fait paitre les troupeaux pendant l’hiver (v.
L.Şăineanu) iar saje(în turcă-staul)- saia/saiele „îngrăditură de nuiele, cu acoperământ, care
serveşte ca adăpost pentru boi, vaci, oi, capre etc. Câşlele erau aşezări pastorale ale celor care
păzeau vitele şi turmele de oi. Viziru s-a numit la început Câşla Vizirului; câşlă a fost şi satul
Stanca iar satul Gropeni s-a constituit din unirea a două câşle: a lui Omer –paşa în nord şi a
lui Suleiman-paşa în sud.
Alte aşezări purtau numele funcţiei administrative îndeplinite de către stăpânul turc:
Viziru, Nazâru, Muftiu, Silistraru(paşa de Silistra: cetatea Ibrail şi raiaua fiind subordonate
paşei de la Silistra, sediu al paşalâcului ce cuprindea Dobrogea şi şirul raialelor de la nord de
Dunăre, având drept corespondent pe plan religios mitropolia Proilaviei- Istoria României,
III, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p.32-33).
„Raiaua era populată , pe lângă populaţia băştinaşă, şi de mulţi turci. Judeţul Brăila
e plin şi acum de sate, movile, bălţi etc., cu nume turceşti.(Gh.T.Marinescu, art.cit.,p.28)
O altă categorie de aşezări consemnate de topografii ruşi o reprezentau cârciumile şi
hanurile. Exemplificăm doar prin două nume: Rubla şi Bordei Verde, a căror istorie va fi
relatată la locul potrivit, în ţinutul Covurlui fiind trecută şi cârciuma Macsineni.
Noile aşezări întemeiate prin colonizare, arată Constantin C.Giurescu (op.cit., p100),
se pot împărţi în patru categorii:
1) slobozii, care au luat fiinţă în special prin măsurile de slobozire a unei părţi dintre
ţărani;
2) sate cu adunaţi, atârnaţi, osibiţi, pribegi şi streini;
3) sate al căror nume indică originea etnică a coloniştilor respectivi şi
4) sate al căror nume indică regiunea de origine a coloniştilor, provincie sau judeţ
(inexistente ca atare, care însă şi-au păstrat iniţial numele satului de provenienţă, cum ar fi, de
ex., Vintileşti <Vintilă Vodă, topit astăzi în Bordei Verde).
Sloboziile, către sfârşitul perioadei fanariote, erau foarte numeroase, cele mai multe
găsindu-se în zona de contact dintre Muntenia şi Moldova. Pentru Râmnicu Sărat, harta rusă
dă cel mai mare număr de astfel de aşezări, printre care şi Lacu Rezi şi Caragica, aflate acum
în Însurăţei, alături de altele din apropiere, cum ar fi Dudescu şi Gura Călmăţuiului (v.
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 101). Cu sau fără numele de Slobozia, aceste sate s-au
întemeiat tocmai datorită scutirilor oferite / privilegiilor acordate cel puţin în perioada de
înfiinţare: Slobodziea Cerdac, Slobodziea Colţii, Băligoşi (Slobodziea Cereşului), Pinticani
(Slobodziea Aleco Bagdad). Statistica fiscală din 1831 indică în judeţul Rm.Sărat, alte
slobozii, care vor reveni la 1840 Brăilei: Slobozia Dudescu, Caragica, Gura Călmăţuiului,
Chichineţi, Deduleşti, Perişoru, Măxineni ş.a.
Iordan, p.198-202. La început, privilegiul de a întemeia sate noi, numite slobozii, se
acorda mănăstirilor iar mai târziu şi particularilor. Locuitorii unei slobozii erau scutiţi
(„liberi”, adică, în limba epocii, „slobozi”-de unde şi numele) de orice obligaţie către stat în
ceea ce priveşte plata impozitelor. Oamenii aşezaţi în slobozii mănăstireşti obţineau acest
privilegiu pentru toată viaţa, pe când cei din sloboziile boiereşti numai pentru un timp
determinat. În lista reprodusă din DG se află incluse din judeţul nostru Slobozia-Cireşul ,
Slobozia-Galbenul şi Slobozia-Sihleanul, moşie. Cu timpul termenul generic-slobozia-a
dispărut, rămânând numai determinativul local sau personal.
Sate cu locuitori adunaţi, strânşi din alte părţi (în general, satele din Bărăgan fiind
sate de adunătură), se întâlnesc în cartierele a numeroase sate, numite până astăzi Băjenari /
Bejenari (de ex.Gropeni, Tichileşti sau Însurăţei). În comuna Roşiori, satul Pribeagu. Cu acest
apelativ, statistica din 1831 înregistrează trei sate cu adunaţi: Adunaţii ot Poştea
Călmăţuiului, Adunaţii ot Poştea Făurei şi Adunaţii Băligoşi.
Originea etnică era identificabilă în numele originar al localităţii Constantin
Gabrielescu, care se constituise pe teritoriul unei târle - Scheaua sau Şcheaua. La origine,
lat.med. sclavus <slavus, înseamnă bulgar. El indică slavi aşezaţi în primele timpuri ale
conlocuirii la noi. Numele târlei ne trimite la zona Braşovului, fiind binecunoscut cartierul
Şchei. În ceea ce priveşte numele de Nazâru, Viziru, Osmanu, Osman Aga, Iboglu,
Imirulu(emir-?) ş.a., ele au numai semnificaţie istorică, nu şi etnică, turcii aşezându-se, după
cum a arătat Constantin C. Giurescu, op.cit., p.109, numai în Dobrogea şi – în mic număr - pe
teritoriul fostei raia, pe care l-au părăsit după desfiinţarea acesteia..
Spre aceeaşi zonă de stepă a Bărăganului au fost atrase, în acelaşi timp, şi alte grupe
mari de populaţie din Subcarpaţii de Curbură, urmare a desţelenirilor masive ce au avut loc în
această zonă stepică. O parte dintre locuitorii veniţi din ariile mai dens populate ale
Subcarpaţilor a format majoritatea satelor noi din cuprinsul Bălţii Brăilei, atât de pe Dunărea
Veche, ca Frecăţei, Stoieneşti, Strâmba etc., cât şi de pe braţul Vâlciului, ca Măraşu, Ţăcău,
Băndoiu ş.a. (P. Gâştescu, I.S. Gruiescu, op. cit., p. 73). Aceştia au fost atraşi de fiscalitatea
mai puţin apăsătoare, dar şi de anumite scutiri. Aşa se face că satul Băndoi apare ca slobozie.
Aşadar, alături de oamenii de la munte-muntenii, trebuie avuţi în vedere şi delenii şi
vălenii(locuitorii dealului şi ai văii), veniţi din regiunea de dealuri Buzău-Râmnic-Focşani,
cojeni, conform denumirii date de Nicolae Iorga, populaţia dealurilor având întotdeauna o
densitate mai mare) şi a păstorilor veniţi de peste munţi, din Ardeal, care în drumul lor cu oile
spre Dobrogea rămâneau adesea în Câmpia Brăilei, care era foarte bogată în păşuni,
agricultura, la început, nefăcându-se decât în jurul satelor. Încă în catagrafia locuitorilor din
1828 aflăm înscrisă suma de 1593,102 lei, care reprezenta venitul de pe 19118 oi ungureşti
(apud Ghena Pricop, op.cit., p.472), creşterea populaţiei judeţului provenind în proporţie de
67%, din rândul imigraţiei şi doar 33% din rândul autohtonilor. Atraşi de islazurile întinse şi
bogate, aceştia îşi stabileau târlele (aproximativ în vatra actualelor sate), locuind în bordeie şi
căsuţe, gata să poată fi stricate, dacă condiţiile puse de proprietari sau arendaşi deveneau
insuportabile, atunci plecând în căutarea unor islazuri mai ieftine.Pe atunci însă populaţia
fiind rară şi satele puţine iar arendaşii sau proprietarii, având nevoie de oameni cărora să le
arendeze islazurile, care ocupau cea mai mare parte din moşie, făgăduiau arenzi mici, oferind
şi alte avantaje.
Ei întemeiau târle. Înainte de 1890, aflăm din Harta nr.2, publicată de Gh.Mihăilescu
în Analele Brăilei,nr.2-3 / 1932, p.88, erau în număr de peste 100 iar la 1900 de circa 40.
Dinamica acestor târle de mocani demonstrează trecerea de la viaţa pastorală la cea agricolă,
multe fiind păstrate în numele unor locuri / localităţi sau măcar în memoria colectivă, ce ne
trimite la strămoşul , la întemeietorul eponim. Iată inventarul târlelor din harta amintită:
P.Simu, Mareş, Giani, Casapu, Popa, Şopârlă, Dorojan, Hristache Toma, Vrăbiescu, Morarii,
Găvani, Epurica, Afurisiţi, Gavet, Blebea, Plătica, Alexe, Jipa, Capra, Jilava, Ganea,
Ceaunari, Siliştea, Soare, Pătranu Jipa, Gheorghiţa, Mărtăceşti, La Trei Căţei, Sasul,
Oancea, Grigoreşti, Conacul, Friguroasa, Esna, Plopul, Lutul Alb, Bejan , Bordoşani, Ciucei,
Ciutacu, Topor, Jipeşti, Chiscăneni, Căscăţeşti, Oprişăneşti, Scheaua, Bălăneşti,
Dăscăleşti,Vladeni,Ghiveciu, Vladuleşti, Druica, Vămii, Iordăcheşti, Bragă Bună, Burta
Iancei, Imina, Coceiu, Spinul, Iedul, Cristezu, Mototoleşti, Tâmpu, Gheoghişani, Filiu,
Mangiureşti, Albuleţ, Mortu, Petcu, Colţica, Mocanilor, Gionea/Gioneşti, Iedul, Lişcoteanca-
Cărămidari, Broasca, Boul, Agaua, Mavrodin, Militaru, Nistor, Craiu, Rubla, Beliciu,
G.Eremia, Cornul Malului, Viişoara, Gulieni, Ulmeni, Cotu Gârlei, Bustea, Burticala.
Treptat, treptat, târlele de pe întinsul câmpiei au dispărut către sfârşitul secolului al XIX-lea
(ultima fază a păstoriei transhumante), locuitorii lor concentrându-se într-una din ele sau
intrând prin absorbţie în masa populaţiei din satele apropiate, unele nou înfiinţate, alungaţi
fiind şi de moşieri , deoarece le stricau recoltele prin păşunatul turmelor.
Astfel, de exemplu, satul Constantin Gabrielescu (vechiul sat Scheaua) s-a format pe
teritoriul târlei Scheaua, unde au venit şi locuitorii târlelor: Druica, Crestezu, Cinci câini,
Mototoleşti, Vlădeni, Bălăneşti, Burta Iencei etc., iar satul Romanu s-a format pe teritoriul
târlelor Plătica şi Ceaunari, la care s-au adăugat locuitorii târlelor: Jipeşti, Jilava, Soare,
Capra etc. (Gh. Mihăilescu, op. cit, p. 87).
Existau deci circa 40 de aşezări menţionate pe harta austriacă de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi pe cea rusească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, incluzând aici
teritoriul rotunjit al judeţului de la 1844, când s-au alipit suprafeţei raialei Ruşeţu şi Făurei
(de la Buzău) iar de la Râmnicu-Sărat – întregul unghi care, la 1831, era cuprins între judeţul
Brăila până la Frecăţei (v. I.C. Filitti, Organizarea Brăilei după eliberarea de sub turci- sub
ocupaţia rusă de la 1828-1834, Editura Analele Brăilei, p. 10), după cum urmează:
Baldovineşti,Nazâru, Gurguieţi, Scorţaru Nou, Cazasu, Lacu Sărat, Scorţaru Vechi, Muftiu
(Traian Sat), Silistraru, Ciucea, Osmanu, Chiscani, Tichileşti, Gropeni, Plopu, Ianca, Perişoru,
Valea Cânepii, Nisipurile (fiind inundat adeseori din cauză că este aşezat pe malul Buzăului,
locuitorii au fost strămutaţi în satele apropiate), Filipeşti, Surdila Găiseanca, Surdila Greci,
Strâmbu, Ruşeţu, Jugureanu, Cireşu, Ulmu, Dudescu, Zăvoaia, Viziru, Tufeşti, Ibiş, Stanca,
Stăncuţa, Pârlita, Cioara-Radu Vodă, Cioara-Doiceşti, Lacu Rezi, Tătaru, Colţea, Ciocile,
Chichineţu, Berteştii de Jos, Berteştii de Sus.
Până la numărul actual de circa 100, se adaugă (v. Gh. Mihăilescu, op. cit., p. 90-91)
noi aşezări:
1)înfiinţate în urma împroprietăririlor făcute după 1877;
2)formate din vechile târle;
3)apărute din imigrarea locuitorilor din satele mai mari în alte părţi ale Câmpiei
Brăilei. De exemplu, locuitorii emigranţi din satul Viziru au întemeiat satele Stanca şi Vizireni
(acesta din urmă în apropierea localităţii Făurei, pe Buzău);
4) întemeiate de marii boieri stăpâni pe suprafeţe întinse, din următoarele
considerente:
a)procurarea mâinii de lucru, dat fiind populaţia rară;
b)scop superior şi complet dezinteresat: Filipeşti, întemeiat de Costache Filipescu,
tatăl marelui om politic Nicolae Filipescu, sau Budişteanu (Filiu de pe Călmăţui), despre
Budişteanu zicându-se că a fost boier de divan;
c)prin eliberarea clăcaşilor de pe moşiile lor cu ocazia unor mari evenimente din
familia acestor boieri. Toţi aceştia se numeau slobozeni, de unde denumirea Slobozia
Cireşului, azi Cireşu.
Adăugându-se la acestea şi colonizările oficiale de după primul război mondial cu
deleni, se ajunge la o densitate, în 1930, de 38 de locuitori (suflete, cum se spunea în
terminologia epocii) pe kmp.
În perioada colectivizării forţate, a avut loc o nouă „colonizare” a Bărăganului. La 18
iunie 1951, de Rusalii, au fost deportaţi locuitorii mai înstăriţi din judeţele Timiş, Caraş-
Severin şi Mehedinţi, judeţe de graniţă cu Jugoslavia „banditului Tito”. Atunci au fost
înfiinţate, peste noapte, de către deportaţi, opt localităţi în judeţul Călăraşi, una în Galaţi,
patru în Ialomiţa şi cinci în Brăila, după cum urmează: Dudeştii Noi / Bumbăcari, Măzăreni
(nume care indică aşezări lângă o tarla pe care se cultiva mazăre şi bumbac), Şchei , Zagna –
Vădeni şi Rubla / Valea Călmăţuiului. Se cuvine să amintim în acest context că „mica
Siberie brăileană”, pe lângă lagărele de deportare amintite, a inclus şi 6 lagăre de
exterminare în Balta Brăilei : Băndoiu, Gradina, Piatra, Saivane, Stoieneşti şi Salcia,
acesta din urmă fiind cel mai mare din ţară, cu 2000 de deţinuţi.
Dinamica denominaţiei aşezărilor. Numai unele oiconime reflectă motivaţia
nemijlocită a creării satului(ca urmare a procesului demografic de colonizare): Măzăreni,
pentru o aşezare de lângă o tarla pe care se cultiva, în asolament, mazăre(vezi şi Bumbăcari).
În genere, însă, numele „coloniilor” se raportează la cele ale unor sate vecine, adăugându-li-se
adjectivul nou: Roşeţii Noi, Vădenii Noi, acest tip de nume, de „roire”naturală propriu-zisă, ce
se înscrie într-o forma mentis nu numai românească, este, totuşi, un reper cronologic de
„control”.(Stelian Dumistrăcel, lucr.cit., p.175)
Salvarea zestrei toponimice ne-a îndemnat să consemnăm numele târlelor şi ale
movilelor, multe dispărute.
Proiectul de desfiinţare a unui număr variind între 7-8000 şi, până la urmă, 3000 de
sate(din cele 13000 existente în 1984) nu a fost aplicat la Brăila, deşi au fost propuse spre
dezafectare câteva, recurgându-se la soluţia formală a „dispariţiei” din punct de vedere
administrativ, prin contopirea cu altele, cum a fost cazul satului Tufeşti care a înghiţit
Ţibăneştiul.
Brăila
Făurei
Istoria acestei localităţi, strâns legată de istoria căilor ferate române, începe la 13
septembrie 1872, când s-a dat în folosinţă linia Buzău - Galaţi şi s-a înfiinţat staţia C.F.R.
Făurei, după numele satului Făurei, aflat la 5 km spre vest, în prezent sat component al
comunei Surdila-Greci.
Numele aşezării ar proveni de la Faur, primul târlaş care s-a stabilit cu turma în acest
loc, lucru petrecut, conform tradiţiei, prin 1845-1846. [Făurei, diminutiv de la Faur, trimite la
aptitudinea ţiganilor de a prelucra fierul, pluralul lui faur fiind fauri.] A nu se uita numele
lunii Februarie: lat. Februarius>Făurar. Cuvântul a fost pus în legătură cu faur
„fierar”<lat.faber şi s-a ajuns, prin derivare regresivă, ca şi faur să însemne
„februarie”(Marius Sala, op.cit., p.129).
Învăţătorul Tănase Vlad în monografia comunei (v.art.cit., p.39) consemnează: Satul
Făurei s-a format astfel: de pe la anul 1680 au început a veni din Ardeal păstori cu turmele
de oi, înspre câmpiile şi bălţile Dunării. Pe unde au găsit câte o gârluţă(apă) şi-au făcut
sălaş şi au poposit locului, ocupându-se cu păstoria. Aşa, cel dintâi cioban care s-a aşezat pe
locul unde este situat satul Făurei a purtat numele de „Faur”; de aici şi satul şi-a luat
numele de „Făurei”.
Plecând, probabil, de la aceeaşi sursă, Ilie Caraman(op.cit., p.30) menţionează: „ nişte
ciobani, veniţi pe la 1680 din Ardeal, aşezaţi la gârluţa Făurei, printre aceştia şi Ioan Faur-
econom de vite, care întemeiază târla şi strunga de oi”. Informaţia este plauzibilă în ceea ce
priveşte vechimea, dovadă fiind menţiunea în acest punct, pe harta lui Güssefeld, întocmită în
1785 pentru uzul armatei austriece, a numelui FAOREY.
Toponimicul ar intra în seria strămoşului întemeietor, Bucur pentru Bucureşti,
Brăilă pentru Brăila etc., deşi numele apei are întâietate.
Vechiul sat Făurei a dispărut după 1839, locuitorii săi mutându-se, datorită deselor
inundaţii, pe vatra actualului sat, în locul unde viroaga Făurei se uneşte cu Buzoelul Sec, şi
întemeind aşezarea Făurei Noi. Marele Dicţionar Geografic mai consemnează sub acest nume
o viroagă şi o moşie, „proprietatea doamnei Elena Izvoranu, în suprafaţă de 1600 ha”.
În jurul staţiei au apărut câteva locuinţe ale personalului gării, dar şi ale unor
negustori, care întrezăriseră posibilitatea unui vad comercial în creştere. În 1890, localitatea a
căpătat statutul de cătun sub denumirea Gara Făurei, aparţinând până-n 1925, pe rând, de
comunele Nisipuri, judeţul Rm.Sărat, şi Surdila-Greci, plasa Vădeni. Din cauza inundaţiilor,
cei mai mulţi locuitori din Nisipuri s-au mutat în 1945, întemeind noul sat Horia.
Toponimicul Nisipuri (plural nearticulat) evocă natura terenului aparţinând localităţii
respective sau aflat în apropierea ei(Iordan, p.83), explicând însăşi strămutarea vetrei: era
aşezat într-o zonă inundabilă, într-o viroagă, pe o veche albie părăsită a Buzăului. La 1894,
Dicţionarul …, p.112, o înregistra drept „gară a drumului de fier, din care pleacă linia ferată
Făurei - Feteşti, (având) 8 case, 3 cârciumi, o moară de aburi, o băcănie şi o brutărie, 42 capi
de familie, 7 cai şi 20 de râmători”.
„Cătuna Gara Făurei”s-a dezvoltat continuu, devenind centru de comună cu
denumirea Ion I.C. Brătianu prin Înaltul Decret Regal 4249/31.12. 1924, publicat în M.O.
nr.5/09.01.1925. Comuna Ion I.C.Brătianu cuprindea satele Ion I.C.Brătianu(fosta cătună
Gara Făurei), Brateşu Vechi de la comuna Surdila –Găiseanca şi Brateşu Nou, care
luase fiinţă pe noua vatră după Legea de împroprietărire de după război.
La 1 ianuarie 1926, prin Legea de Unificare Administrativă, s-a fixat ca hotar între
judeţul Brăila şi Rm.Sărat apa râului Buzău. Astfel, s-a desfiinţat comuna Nisipurile, judeţul
Rm.Sărat, şi a trecut ca sat pendinte de noua comună Ion I.C.Brătianu, care se compune
acum din 4 sate, cele trei menţionate înainte, plus Nisipurile. Această componenţă a durat
până la 1 ianuarie 1935, când satul Brateşu-Nou s-a contopit cu satul de reşedinţă, Ion
I.C.Brătianu, revenind astfel la formaţiunea din trei sate.(Istoricul Comunei-1939, apud Ilie
Caraman, p.32.) Iniţial, comuna Ion I.C.Brătianu a făcut parte din plasa Călmăţui. La 1
ianuarie 1935, comuna a devenit sediul noii plase, cu acelaşi nume, având în componenţă 28
de sate.
Din 1948, numele de Ion I. C. Brătianu(dat de liberali) este înlocuit de către
comunişti cu Filimon Sârbu, localitatea devenind în 1950 centrul raionului administrativ cu
acelaşi nume, pendinte de regiunea Galaţi. Comuna şi raionul au purtat numele de Filimon
Sârbu până în 1952, când s-a revenit la vechea denumire de Făurei. În componenţa raionului,
la desfiinţare, în 1968, erau 18 comune. Satele Brateşu-Vechi şi Horia (înfiinţat în 1945) au
continuat să aparţină de Făurei până în 1968, când au trecut la comuna suburbană Surdila-
Greci (conform H.C.M .nr. 1108 din 27.05.1968). Începând cu 1990, comuna Surdila-Greci a
încetat să mai fie comună suburbană, dar cele două sate au rămas pendinte de aceasta.
Aici, dar şi în continuare, se constată înlocuirea numelor legate de vechiul regim sau
de instituţia regală cu numele unor personalităţi convenabile noii puteri sau aflate în vogă:
Horia, conducător al marii răscoale din 1784, şi Filimon Sîrbu, militant comunist(1916-
1941), condamnat la moarte şi executat în închisoarea de la Jilava.
Fiind declarat oraş în 1968, prin H.C.M. nr. 1108/ 27. 05. 1968, Făurei devine prima
localitate urbană din judeţ după municipiul Brăila.
Născută ca gară C.F.R., localitatea a devenit între timp unul dintre cele mai
importante noduri de cale ferată din ţară datorită densităţii reţelei feroviare şi a numărului
de direcţii( cu intrări şi ieşiri în 5 direcţii: Făurei - Urziceni, Făurei - Buzău, Făurei - Brăila,
Făurei – Feteşti, Făurei-Tecuci), ca şi poziţiei geografice favorabile faţă de Capitală, Moldova
şi Mare. Prin Făurei trec două magistrale: Bucureşti – Urziceni - Galaţi şi Bucureşti –
Urziceni – Tecuci –Iaşi - Ungheni, aici fiinţând şi o “Bază de încercări feroviare” cu o
lungime de 13709 m, unică în estul Europei.
„Transporturile pe cale ferată, afirmă Ilie Caraman în lucrarea „Făurei, important nod
de cale ferată.1872-1998”, p.30, au continuat pe acelea cu carele ori diligenţa. Pe acest loc
fusese şi mai înainte o importantă încrucişare de drumuri, unde se afla una dintre
principalele staţii de poştă, rămasă în amintire până târziu sub denumirea de Poşta veche
Făurei.”
O problemă interesantă din punct de vedere etimologic ridică satul Brateş,
prezent în harta de la 1835, sub numele Bratiş, cătun, cu una până la cinci locuinţe, situat în
judeţul Rm.Sărat, în mijlocul unei regiuni băltoase şi smârcoase, de la care şi-a luat, arată
Constantin C.Giurescu în Principatele române…, ed.cit., p.40-41, după toate posibilităţile(?!),
numele. Prin apropierea de numele marii bălţi gălăţene omonime, se naşte întrebarea dacă
acest nume n-are cumva un înţeles propriu la origine, dacă nu e un nume comun în legătură cu
vreun aspect sau o caracteristică a bălţii, aşa cum a arătat şi Iorgu Iordan, foarte multe
toponimice existând ca nume apelative în limba de toate zilele. La Iordan(p.241) este inclus la
toponimicele sociale, care vorbesc despre credinţe, superstiţii şi obiceiuri, grupa -
reprezentanţi ai bisericii şi ai creştinismului în general. Este trecut la articolul Frata(frate), cu
sinonimul slav brat, avându-se în vedere, pentru unele toponime, sensul religios al cuvântului
frate „călugăr tânăr, la începutul vieţii monahale”.
Ianca
Atestare: Cornu(Bălişorului), sat dispărut, lângă Plopu, 15iunie 1499; 4 iulie 1614
Ianca este unul din cele patru oraşe ale judeţului Brăila, al doilea ca mărime după
municipiul Brăila, declarat oraş la 18 aprilie 1989. În componenţa oraşului intră localităţile:
Ianca, Berleşti, Oprişeneşti, Perişoru, Plopu, Târlele Filiu.
Se crede că a fost înfiinţată, afirmă Nae A.Vasilescu, 1906, p.199-201, pe la anul
1834, de proprietarul moşiei de atunci, C. Niculescu-Drugănescu. La 1840 i se mai zicea
Adunaţi (toponim frecvent ca nume de sat numai în Muntenia, ca dovadă a obiceiului de a se
forma sate noi cu oameni adunaţi din alte locuri) şi Malul Buzăului, după numele moşiilor din
acest loc (proprietar în 1848, Costache Niculescu) iar mai târziu i s-a mai zis şi Perişoru şi
Ianca Plopului.
Localitatea a cunoscut o permanentă dezvoltare, fiind încă de la începutul secolului
trecut reşedinţă a plasei Ianca, unitate administrativ-teritorială care a funcţionat până în 1950.
Nemenţionat în catagrafiile din 1828 şi din 1831 (Ianca nefăcând parte din raia şi
reprezentând graniţa cu teritoriul ocupat de turci), satul cunoaşte prima menţiune în harta din
1835, ridicată de Marele Stat Major al Armatei Ruse între mai 1828 şi august 1829.
Localitatea apăruse deci înainte de anul 1834 prin contopirea mai multor târle, aşa cum au luat
naştere numeroase alte sate din imprejurimi. Era un sat destul de mare, numărând 80 de
familii, faţă de Berteşti-42 sau Lacu Rezi-45.
După unii locuitori se zice că numele ar proveni de la primul târlaş stabilit pe malul
lacului, care s-ar fi numit Gheorghe Iancu, nepot al cunoscutului haiduc Iancu Jianu(?!).
Denumirea este inclusă de Iordan, p.180, la antroponimicele feminine, terminaţia – a putând
trimite fie la soţie( „soţia lui I.”) fie la moşie(moşia / proprietatea lui I.). [A se compara cu
Leanca,Lencii(la cazul Genitiv) şi cu Burta Encii]
După Dicţionarul geografic…,1894, numele satului provine de la numele lacului, al
cărui nume provine, la rândul său, de la numele târlaşului pomenit mai sus, ceea ce contravine
regulii de a se da nume accidentelor solului înaintea aşezărilor. Oricum, este un derivat de la
Ion / Oncu / Onciu / Iancu / Ienciu(v.Oancea).
„Accidentul”, în acest caz, reprezintă o caracteristică a câmpiei brăilene: abundenţă
de lacuri sărate; văi părăsite din care s-au retras apele, clasică fiind Valea Iencei,
desfăşurată pe o întindere de 20 km, cu o lăţime de aproximativ 2 km şi o adâncime care
ajunge pâna la 5 m; abundenţă de nisipuri etc.(G.Mihăilescu, Note asupra populaţiei şi
satelor Brăilei, în Analele Brăilei, nr.2 / 1931,p.105).
La articolul Ioan(N.A.Constantinescu, p.80-85), gr.Ian a dat formele Iane şi Ene. Ian,
cu sufixele slave – co, - cu>Ianco, Iancu(v.Iancu-Vodă de Huniad şi Iancu-Vodă Sasul).Tot
aici, Iancea(Ard): Iencea Sibiencea, supranumele de baladă al lui Iancu Vodă de Huniad. De
la Ene+ -cea>Encea(v.Burta Encii).
Ridicată la rang de comună, Ianca înregistrează o creştere continuă a suprafeţei
teritoriului administrativ, ca şi o creştere de populaţie, în 1918 devenind plasă şi având în
componenţă, pe o rază de 20 de km, 12 comune,16 sate şi un cătun.
Localitatea Perişoru, înfiinţată ca târlă pe la 1830, când s-au stabilit aici familiile
sătenilor Radu Corciu, Constantin Moroianu ş.a., îşi trage numele de la movila Părului, pe
care creşteau câţiva peri sălbatici. Perişor este dat de Tiktin ca diminutiv de la ambele
apelative păr(v.Iordan, p.88). Ca sat, ia fiinţă în 1852 prin stabilirea mai multor locuitori,
veniţi din satele vecine, datorită avantajelor oferite, pentru care, în trecut, i s-a zis şi Slobozia
– Perişoru. Cât timp a fost comună rurală, cuprindea 3 cătune: Oprişeneşti, Plopu Vechi şi
Plopu Nou, Jipeşti. Ultimul cătun, înfiinţat în 1850 de familia Jipa, s-a desfiinţat în 1897 prin
împroprietărirea locuitorilor în cătunul vecin Oprişeneşti.
Pe teritoriul comunei de odinioară erau mai multe movile: Movila Părului, Movila
Plopului, Movila Tătarului (pe vechiul drum ce venea de la Bucureşti la Brăila), Movila
Căpitanului.
Mai târziu, s-a format satul Perişoru Nou, care lega vechea localitate de Ianca.
Localitatea Oprişeneşti s-a format din fostele târle Bălăneşti (proveniţi din comuna
Bălăneşti, judeţul Buzău, colonizaţi după primul război mondial), Jipeşti, Oprişenescu.
Numele satului vine de la fraţii Oprişan, fiii lui Oprişan Rizea, cel dintâi aşezat în acest loc în
1859. La sfârşitul secolului exista şi o cruce numită Oprişanu, situată la est de comuna Ianca.
Prin legea agrară din 1864 s-a luat pământ din moşia lui Găitan şi li s-a dat târlaşilor,
întemeindu-se în jur de 30 de case. După războiul din 1877 s-a dat pământ şi locuitorilor din
satul vecin - Perişoru. În 1895, Eforia Spitalelor Civile a împroprietărit 100 de locuitori cu
câte 5 ha iar anul următor li s-au dat şi loturi de case, care au fost aşezate în linie, satul
ajungând la 120-150 de case. Din 1949 trece la Plopu iar din 1968 la Ianca.
Localitatea Plopu îşi trage numele de la lacul Plopu, numit astfel de la nişte plopi mari
şi bătrâni, ce erau în partea locului. Se mai numea şi Căscaţi (Comitetele de construcţiune,
p.439).
Topicele Perişoru şi Plopu, ca şi Brădeanca(com. Jirlău), Plopi (com.Măraşu) sau
Ulmu trimit la diferite esenţe ale pădurii, luate fie individual, fie colectiv, fiind incluse de
Iorgu Iordan în categoria numirilor topografice, care evocă natura terenului aparţinând
localităţii respective sau aflat în apropierea ei (p.49 squ.).
Exista încă de la 1850 sub regim de târle. Cu timpul locuitorii s-au retras în cătunul
Plopu Nou, înfiinţat în 1895 de către Eforia Spitalelor Civile, care a împroprietărit 100 de
locuitori cu câte 5 ha iar anul următor le-a dat şi vetre de casă. De atunci, aşezării iniţiale i s-a
zis Plopu Vechi. Până la 1 aprilie 1923 era cătun al comunei Perişoru. Declarată comună, la
această dată, i s-au alipit cătunele Oprişeneşti şi Esna (Golăşei).
Localitatea Filiu a fost înfiinţată în 1842 de către fostul proprietar al moşiei, clucerul
Ion / Ioniţă Budişteanu(reprezentant al proprietarilor din judeţul Brăila în Comisia Proprietăţii
la 1848). Numele de Filiu se trage de la cel al fostei proprietărese a moşiei,
Filianca/Filionica. O altă „explicaţie”: numele de Filiu provine de la un mare crescător de oi.
Altă sursă: cuvântul Filiu continuă latinul filium”fiu”, Târlele Filiu însemnând Târlele
Fiului(!). Satul s-a mai numit şi Budişteanu / Budişteanca, după numele clucerului
Budişteanu. Pe vremuri se mai numise Capra şi Filiu – Lişcoteanca. Ortografiat Filo, satul
Filiu este atestat 28 mai 1583.
La începutul secolului avea în componenţă cătunele Lişcoteanca-Satnoieni,
Lişcoteanca – Cărămidari şi Iarba Dulce. Mai multe movile marcau localitatea: Movila Olaru,
Movila Cerbului, împrejurul căreia s-a aflat o pădure de 150 ha, Movila Capra-Cetăţuia, unde
s-ar fi aflat o subterană servind drept refugiu localnicilor, şi Pochina Filiu (popină=movilă),
pe care şi-ar fi avut locuinţa un paşă turc.
Satul Filiu-Budişteanca, fostă reşedinţă de comună rurală, a dispărut. Situat în lunca
Călmăţuiului la circa 2 km vest de Lişcoteanca, satul a fost abandonat de locuitori în urma
inundaţiilor catastrofale din 1970, aceştia mutându-se la Ianca şi Brăila. În prezent se mai pot
vedea doar ruinele bisericii fostului sat. După 1990, o serie dintre foştii locuitori s-au întors
pentru a-şi lucra pământurile ce le-au fost retrocedate, apărând astfel embrionul unei noi
localităţi cu acelaşi nume, dar situată pe un alt amplasament.
Localitatea Târlele Filiu a luat fiinţă după 1921 în urma împroprietăririi. Locuitorii au
venit din zona de munte a Buzăului, dar o parte erau localnici, cojani din satul Filiu. Coloniştii
veniţi aici, începând cu 1921, au găsit în vatra satului 20-25 de familii cojăneşti(Crestez,
Munteanu, Dulvaru, Bobe, Eftenie, Trifu, Frâncu etc.), aceştia ocupând şi astăzi partea
centrală a satului. „Muntenii” din zona Păltineni s-au aşezat în partea de sud a satului, „primii
pari” fiind bătuţi de familiile Petre, Mircea şi Anghel. În partea de nord s-au aşezat muntenii
din zona Bălăneşti- Cozieni. Numele satului îi vine de la Filiu, satul aşezat mai la sud, dar şi
de la târlele aşezate pe aceste locuri, în împrejurimile satului Filiu. Noua aşezare a conservat
vechea denumire a târlelor: „târlele de lângă Filiu”, mai pe scurt - Târlele Filiu.(apud
Prefaceri socio-umane…, p.21).
Localitatea Berleşti datează din anii 1828-1830, când cuprindea doar satul Ioneşti,
înfiinţat de către Ionaş Dumitrescu, proprietarul moşiei, fost subprefect de plasă. Acesta
adusese aici, pe vâlceaua de pe Lunca Călmăţuiului, vreo 40 de clăcaşi. Până în 1850 cătunul
Ioneşti aparţinea de comuna Batogu. În 1848, C.Berlescu, fost primar al Brăilei(1861-1865),
care devenise proprietar pe o parte din moşia Ioneşti, înfiinţează satul Berleşti, pe care,
alipindu-l la Ioneşti, îl va numi Ioneşti-Berleşti. În anul 1878, primarul de atunci, Nicu I.
Buzea, a mutat reşedinţa comunei în satul Berleşti.
Numele satelor Oprişeneşti, Berleşti, Ioneşti au drept origine numele proprii ale unor
oameni(întemeietori ai aşezării sau proprietari ai unor moşii), cel puţin 50-60% din numele
topice din ţara noastră plecând , după afirmaţia lui I.A.Candrea (chiar dacă exagerată), de la
onomastică. De menţionat că sufixul -eşti este concurat doar de –ani (-eni) în formarea
toponimelor.
I.Pătruţ, p.66: Berleşti, ca şi Berlescu, nume de familie „destul de frecvent în Ţara
Veche”(Iordan, p.356), confirma existenţa unui Berl(e)a sau Berlu, care pot fi derivate
româneşti faţă de Bera, Bere,Berea, nume de bărbaţi..
Harta 1981: Movila Poştei +2,5m; Movila Părului +2,5m; Movila Berleşti +2; Movila
Mandache +1m; Movila Tatomir +2m; Movila Porumba +2m; Movila Goniţi +1,5; Movila
Pârlită +5m, Movila Plopu +3m; Movila Caprei +3m; Movila Cerbu +1m + Cerbu; Movila
Matache +2m; Movila Filiu +2m + Filianca ; Movila Olari +3m; Movila Perişoru; Fântâna lui
Ciolovic; Fântâna lui Cucu; Fântâna lui Radu Vasile; La Muşat; Malcea; La Cerdac; La
Moş Mitu; La Cărămizi; Lacul Ianca; Jipeşti; Valea Droica; La Pădure.
Însurăţei
Localitatea s-a înfiinţat în anul 1879 prin împroprietărirea a 500 de locuitori pe moşia
statului Muşeţeanca, după Legea tinerilor însuraţi, de la care provine şi numele de Însurăţei.
E vorba de aplicarea Legii rurale, publicate în M.O.nr.135/20.06.1878, conoscută sub numele
de Legea însurăţeilor. A fost declarată oraş la data de 5 mai 1989, potrivit Legii nr.2/1989 şi
are în componenţă 3 sate: Lacu Rezi , Măru Roşu şi Valea Călmăţuiului cu cartierul
Dropia. Măru Roşu se mai numea şi Maria Călăreaţa, după numele unei femei care avea
obiceiul de a merge călare .
Această atestare este dublată de o alta, în urmă cu un secol, din surse orale. Moşia pe
care se va ridica aşezarea a fost dată ca zestre „la doi tineri însurăţei”, pe la 1760. Aceştia au
adus vreo 60 de clăcaşi, ca să le lucreze pământurile. De la „starea civilă”a celor doi tineri s-ar
fi tras şi denumirea aşezării. Cert este că, la împroprietărirea din 1879, dorobanţilor întorşi
victorioşi de pe câmpurile de luptă din Bulgaria, ca şi altor locuitori tineri dornici să fie
împroprietăriţi, li se cerea să fie căsătoriţi, căsătorie săvârşită după întoarcerea din război,
fiind deci proaspăt însurăţei. Când, în iulie 1882, Însurăţei a devenit comună, i s-au alipit şi
satele Lacu Rezi şi Măru Roşu.
Oricum, locul nu fusese pustiu, fiind populat de diferite târle/odăi/câşle/stâne,
existente şi la sfârşitul secolului, aşa cum rezultă din Harta din 1902. Dovezi de locuire există
încă din neolitic, cultura Boian II (Giuleşti). Urmează cultura Gumelniţa (neoliticul târziu,
3700-3400 a. Chr.), atestată pe două popine din zona Rubla. Pentru perioada de început a
epocii feudale, arealul aparţine aşezărilor de tip Dridu (sec.VIII-XI).
Încă de pe la anul 1835, în acest ţinut, existau două mari înjghebări de târle: Caragica,
formată din vreo 40 de cojani, numită astfel după domnul când s-a înfiinţat - Ioan Vodă
Caragea (cunoscut pentru vestita ciumă, izbucnită în 1813, durând mai bine de un an şi
secerând peste 70000 de victime, care părăsise domnia în 11 octombrie 1818, după ce adunase
o avere fabuloasă prin numeroase şi apăsătoare biruri ) şi Parlogeni, compusă din vreo 30 de
cojani neaoşi români, purtând acest nume de la pârloagele pe care se clădiseră cele dintâi
bordeie. Dovadă în acest sens este şi numele de Pârlog, întâlnit la numeroase familii din
localitate şi astăzi. Primul locuitor stabilit aici era Avram Pungă, venit din comuna Lacu Rezi,
existentă dinainte de anul 1784. Populaţia astfel provenită se numeşte şi astăzi Parladeni /
Parlogeni.
Cătunul Caragica, situat la apus de actuala localitate, pe moşia Muşeţeanca, se mai
numea Bucureştii de gard, pentru că arendaşii şedeau la Bucureşti şi, când veneau, li se zicea
Bucureştii de gard. Din vechea târlă se mai păstrează 6 cruci, care indică locul unde s-a aflat
cimitirul. Literele chirilice săpate pe acestea nu mai sunt descifrabile. Doar pe una dintre ele
se poate citi cu litere latine: „Dumitru Dragomir-născut 1804-mort 1894”, probabil ceauş.
Moşia Lacu Rezi dimpreună cu Moşia Mare de la Viziru aparţineau din 1821 lui
Alexandru Ipsilanti iar locul unde erau Parladenii se afla pe moşia Muşeţeanca de 14000 de
pogoane, numită aşa după muşeţelul ce creştea pe lunca Călmăţuiului. Prin căsătoria Sofiei
Ipsilanti cu contele Pierre de Roma (titlul de nobleţe fusese cumpărat din Italia prin 1860,
„conţii”, originari din Zante-Grecia, stabilindu-se în Ţara Românească în prima jumătate a
secolului), acesta intră în posesia Moşiei Mari - Viziru, unde se afla un conac impunător, şi a
celei de la Muşeţeanca. Prin căsătoriile contractate, conţii de Roma ajung să se înrudească cu
numeroase familii de viţă nobilă ca Ghica, Calimachi, Ipsilanti, Cantacuzino, Vogoride şi
alţii.
Suprafaţa moşiei fiind destul de mare (14000 pogoane) iar numărul braţelor de muncă
redus (70 de cojani), nu avea cine munci, predominând pajiştile care erau închiriate mocanilor
veniţi cu oile din Transilvania. Pe atunci se cultiva mult meiul. Porumbul se punea cu rândul,
cel care avea mai multe rânduri era considerat mai înstărit. Mălaiul de porumb se păstra
pentru Paşti, Crăciun şi alte sărbători, atunci făcându-se mămăligă de porumb, şi nu de mei.
Câteva nume de văi sau movile, păstrate şi astăzi, amintesc de această transhumanţă,
în aceste locuri aşezându-se târle, stâne sau herghelii: Valea Orzonului, unde a poposit un
transilvănean cu herghelii de cai; Târla lui Ianoş, de origine sas (!) cu herghelii de cai; Târla
lui Ebreu - un econom de vaci sau Movila lui Palade, care credea că pe această movilă nu-l
mai ciupeau ţânţarii, atât pe el, cât şi pe vitele sale. Alte movile cunoscute la 1902 erau:
Păduchiosul Mare, Păduchiosul Mic, Movila Ţiganului, după numele unor ţigani nomazi, care
făceau popas lângă această movilă.
Zona unde primiseră vetre de casă a căpătat diferite denumiri prin gruparea
împroprietăriţilor după rudenie sau după locul de unde proveneau : Latiţa, partea dinspre Lacu
Rezi, după numele unei buruieni ce creştea pe acest teren, latiţenii fiind veniţi din comuna
Lacu Rezi; Parlogeni / Pârlogeni sau, cum se mai zice şi astăzi, Parladeni, denumire rămasă
de la vechii târlaşi, proprietari ai vechilor pârloage de pământ, deoarece împroprietărirea se
făcuse pe locul târlei lor; Caragica - după numele târlei vechi, în partea de vest a
localităţii(Satu Nou); Vizireni după numele comunei de unde veniseră; Coşereni,veniţi dinspre
Ianca, Drogu şi Oprişeneşti, care, prinzându-i toamna, n-au mai avut timp să-şi clădească şi
casa, făcându-şi numai coşare pentru vite, unde au locuit şi ei. Astăzi, această denumire s-a
pierdut, deoarece nu mai corespunde parcelei, în sat persistând însă şi astăzi familii cu numele
de Căşaru.
Cei 508 de tineri însurăţei, împroprietăriţi cu 2980 ha pe baza articolelor 5 şi 6 din
Legea din 1864, au format un sat mare cu vechea denumire de Parladeni, ţinând de
administraţia comunei Lacu Rezi. Oficial, satul, devenit comună în iulie 1882, a primit,
firesc, numele de Însurăţei, dar locuitorii l-au numit multă vreme Parladeni. Conform Legii
de organizare administrativ-teritoriale din 1892, de comuna Însurăţei(plasa Balta) aparţineau
satul Însurăţei sau Parladeni(reşedinţa comunei) şi cătunul Caragica.
În 1898 s-au adăugat la comună încă 440 locuri de casă, partea satului unde li s-au dat
vetre de casă numindu-se Însurăţeii Noi sau Satul Nou.Atribuirea locurilor de casă după plan
asigură forma geometrică aproape perfectă a străzilor, aliniate şi formând unghiuri drepte, ca
de altfel în toate aşezările de câmpie născute în epoca modernă.
Conform Legii din 1929 a organizării administraţiei locale, în noua formaţiune
administrativă a judeţului, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, comuna rurală Însurăţei era
formată din satele Însurăţei(reşedinţa comunei), Ioneşti, Lacu Rezi, Lişcoteanca Cărămidari ,
Lişcoteanca Satnoieni, Păneşti şi Zăvoaia. La 20 februarie, localităţile alipite revin la vechea
formaţiune administrativă, comuna Însurăţei rămânând singură, în subordinea plasei Viziru.
Cele două comune – Lacu Rezi şi Însurăţei - au fiinţat separat până în septembrie
1950, când, conform Legii nr.5, Lacu Rezi a devenit sat component al comunei Însurăţei.
De-a lungul moşiei Muşeţeanca, direcţia sud-nord, pe vechiul drum al poştei, se află
4 cruci de piatră cioplită de aceeaşi mărime şi-n aceeaşi poziţie, care ar fi servit ca puncte de
orientare surugiilor de la diligenţele ce parcurgeau drumul Bucureşti – Brăila.
Valea Călmăţuiului sau Rubla apare încă în Dicţionarul din 1894 ca târlă, pendinte
de comuna Lacu Rezi, şi ca dijmă şi cârciumă pe muchea platoului de la Nord de comuna
Lacu Rezi, pe unde coboară şoseaua Brăila – Călăraşi, spre a traversa lunca Călmăţuiului.
Cârciuma era pe o movilă,unde se afla o hrubă, de unde şi-a luat numele şi localitatea.
Lacu Rezi, aşezată pe muchea platoului, pe malul drept al luncii Călmăţuiului,
înfiinţată ca târlă pe la 1794 sau 1802, prin stabilirea a doi locuitori, Cristea şi Enache
Ciupercă. Îşi trage numele de la cel al lacului, botezat astfel după numele unui târlaş, Rizea,
care-şi stabilise stâna pe marginea lacului: Lacul lui Rizea - Lacul Rizei - Lacu Rezi. Faţă de
aşezarea iniţială a târlei, datorită inundaţiilor Călmăţuiului, locuitorii au urcat pe deal, la
răsărit de comuna de astăzi.
Locuitorii se ocupau cu creşterea vitelor şi pescuitul. Satul s-a întins spre apus,
distrugând locuinţele dinspre răsărit, astfel că în faţa localului fostei primării se aflau gropile
de bucate şi pătulele de rezervă. Pe teritoriul comunei era pădurea Viişoara, proprietatea
contelui de Roma. În partea de vest curge Călmăţuiul, cu pârâul Puturosul (viroaga
Puturosul), care formează lacul de lângă comună. Adesea, pârâul seacă vara. În partea de sud
a comunei, la 10 km, se află cătunul Padina, căruia la înfiinţare i se zicea Fântânele. Înfiinţat
pe la 1880 de proprietarul moşiei G. Petcu, i se zicea astfel de la două puţuri vechi, cu piatră,
cu apă multă şi bună de băut, unde proprietarul moşiei le-a repartizat vetre de casă, formând
satul Padina(padină-colnic, măgură mică, din sl.- bg., rus. padina).
În timpul războiului pentru întregirea neamului, din comuna Însurăţei au plecat pe
front 534 de ostaşi. Pe frontul din Moldova au pierit eroic 116 de ostaşi din localitate al căror
nume a fost gravat pe Monumentul eroilor, 1916-1918, datat 1921. Şi inamicul a lăsat pe
pământul comunei trupurile celor căzuţi, care au fost îngropaţi în movila Păduchiosul. Un
obelisc funerar turcesc se află şi astăzi în curtea lui Zaharia Damian din Însurăţei.
După război, prin Legea pentru reforma agrară au fost împroprietăriţi 397 cetăţeni,
proveniţi din zona Buzăului(din comunele Brăneşti, Goideşti, Cislău, Calvini, Pănătău,
Trestia, Colţi), dar şi din judeţul Brăila(comuna Brăiliţa). Acestora li s-au atribuit 967 ha în
zona de luncă, revenind pentru o familie între 2 şi 5 ha din moşia Muşeţeanca. Această
împroprietărire a dus la formarea cătunului Măru Roşu,situat în partea de est a Însurăţeiului,
aproape de Lacu Rezi. Numele i se trage de la un măr ce făcea mere roşii, unde îşi făcuse
locuinţă un cetăţean din sat, Păcală Ion , fiul lui Anghel Ion.
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, odată cu înfiinţarea
regiunii Galaţi şi desfiinţarea judeţului Brăila, s-a înfiinţat raionul Călmăţui(cunoscut mai ales
sub denumirea de Însurăţei) cu reşedinţa la Însurăţei, raionul fiinţând între 1950-1960. Noul
raion avea 1463 kmp şi o populaţie de 70142 locuitori, cuprinzând 24 de comune. Tot acum se
desfiinţează comuna Lacu Rezi, devenită sat component al Însurăţeiului, iar, începând cu
1951, se înfiinţează localitatea Valea Călmăţuiului, cunoscută şi sub numele de „Bănăţeni”,
deoarece era formată din locuitori deportaţi din zona graniţei cu Yugoslavia titoistă. Memoria
deportaţilor din Bărăgan este evocată de o Cruce, satul fiind pe cale de dispariţie.
La 30 decembrie 1960, raionul Călmăţui s-a desfiinţat, un număr de 14 comune, între
care şi Însurăţei , trecând la raionul Brăila iar celelalte 10 la raionul Făurei.
La 5 mai 1989, în temeiul Legii Nr. 2 /1989, s-a înfiinţat oraşul Însurăţei.
În zonă există numeroase movile: Popina Ruptă; Popina Mare; Popinele Gemene-
situate la 200 m una de alta, pe terasa Calmăţuiului, în dreapta şi în stânga râului, pe direcţia
Lişcoteanca – Cuza Vodă; Greceşti, Săpată, Ivănuş, Păduchiosul Mare, Movila lui Novac,
Ţuţuianu, Puturosu , Lişcoteanca, Bulboaca ş.a.
Popina I şi II, punctul Rubla, constituie însemnate situri arheologic, materialele
arheologice descoperite pe Popina II atestând aici existenţa uneia dintre cele mai vechi aşezări
stabile ale civilizaţiei Gumelniţa, faza timpurie, cca 4600-4500 a.Chr., de pe teritoriul
României. Sunt înscrise în lista monumentelor istorice.
Popina-apelativ absent din dicţionare-, este înregistrat de Porucic, p.29, cu sensul de
„ridicătură mai mare de pământ de formă neregulată în regiunea luncii sau a unui şes; gorgan
neregulat în regiunea şesului”, mai toate locurile numite Popina sunt insule(deci ridicături de
pământ în mijlocul apei) şi movile.[Iordan, p.528].
Harta 1981: Movila Valea Călmăţuiului +1,5m; Movila Cocoţată +4m; Movila
Puturosu +2m; Movila Lungă +4m; Movilele Gemene +4m; Movila Griviţa +1m; Movila
Svârleţu Mare +3m; Movila Zvârlitu +7m; Movila Păduchiosul Mare +5m; Movila
Păduchiosul Mic +6m; Movila Comoara +4m; Movila Săpată +2m; Movila lui Novac +3m;
Movila Luncii +5m; Două Movile +2m; Movila Verde +4m; Movila Gemeni; Pădurea Rubla;
La Rubla; Popasul Dropia; Crucea lui Minciună; Via de la Negoiţă; La Sat; Crucea lui Marin
Cârciumaru; Puţul lui Glăvan; La Furtună; Drumul Ţiganului; Cantonul lui Gheană; Sfoară;
Ulmul lui Lupu Nicolae; Dealul Fântânele; Durbac; La Lac; Albei; Corcanu; Răzvan;
Armanul lui Pleznilă; Viroaga Mică; Viroaga Mare; La Bratu; La Albei; Pădurea Viişoara;
Lacul Chirosu; Pădurea Berteasca; Movila Cailor; Cornul Malului
Bărăganul
Cea mai veche atestare a denumirii se află într-un document în limba slavonă din 1525 dat
de Radu de la Afumaţi, prin care domnul întărea mănăstirii Glavacioc moşie cu rumâni la
Bărăganul, dăruită de vornicul Calotă: „ca să-i fie moşie la Bărăganul, partea lui Calotă
dvornicul, jumătate şi din moşie , şi din rumâni” (Documente privind istoria României,
veacul XVI, Ţara Românească, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1951, p.192).
Dicţionarul explicativ notează „etimologie necunoscută”. A.D.Cihac propusese întâi o
etimologie slavică şi apoi una turcească, Lazăr Şăineanu, una arabo-persiană, înrudită deci cu
cea turcească, iar B.P.Hasdeu, alta - de origine indigenă, explicată prin „mlaştină mare, iaz
mare, întindere mare de apă”.
Alţi filologi par a fi de acord că termenul (apud Const.C.Giurescu, Istoria Românilor, II,
ediţia a IV-a , Bucureşti, 1943, p.348) a intrat în limba română odată cu migraţia pecenegilor
şi a cumanilor (secolele X-XI), care au ocupat o parte din teritoriul Ţării Româneşti.
Termenul este asociat altor cuvinte de origine pecenego-cumană, precum Borcea, Gălăţui,
Călmăţui, Pecineaga, fiind considerat o formă derivată din cuvântul „buragan”, care, în limba
turcă veche, înseamnă „furtună de zăpadă”. Ca toponim, se mai întâlneşte în Crimeea şi
Pamir. [Vl.Drimba, editorul lucrării Codex Cumanicus, a explicat convingător etimologia
numelui de loc. Un mare număr de limbi turcice folosesc termenul boran, buran cu înţelesul
de „vânt foarte puternic, vijelie”. Aceste forme sunt contrase din boraγan-buraγan, care
înseamnă „vijelie, furtună”. Bărăgan provine , după toate probabilităţile, dintr-o sintagmă
determinativă ca boraγan tüzlügi care înseamnă câmpia vijeliilor, câmpia bătută de vijelii , de
furtuni. Printr-un fenomen de condensare lexico-semantică, prin detaşarea şi reţinerea
determinantului boraγan şi eliminarea determinatului tüzlügi, s-a ajuns la numele de loc
Bărăgan ( apud Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p.81). Ajunşi în Bărăgan, cumanii şi pecenegii au simţit
asprimea „furtunilor de zăpadă”, proiectându-şi realitatea proprie locurilor de baştină asupra
regiunii în care migraseră.
În înţelesul de astăzi, Bărăganul include întreaga suprafaţă dintre valea râului Mostiştea la
vest, lunca Dunării la sud şi răsărit, Siretul la nord şi poalele dealurilor subcarpatice în partea
de nord şi nord-est, împărţită în trei zone: între Mostiştea şi Ialomiţa-Bărăganul sudic
(Bărăganul propriu-zis); între Ialomiţa şi Călmăţui-Bărăganul central şi între Călmăţui şi
lunca Siretului-Bărăganul nordic sau Câmpia Brăilei.
Dincolo de sensul pur geografic (subunitate orientală a Câmpiei Române), Bărăganul a
devenit şi nume comun, fiind aproape sinonom cu noţiunea de câmpie stepică, câmpie întinsă
şi necultivată. Acesta era Bărăganul, denumit astfel de popor şi existent până la jumătatea
secolului al XIX-lea şi chiar şi mai încoace, ţinut al păstorilor şi al vânătorilor de dropii, cu
frumoasele compozee şi graminee atât de înalte, încât cal şi călăreţ nu se zăreau din el. „Aici,
notează Constantin C. Giurescu în Principatele române la începutul secolului XIX, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.88, e patria turmelor de oi, a cirezilor sau tamazlâcurilor de vite
mari, a hergheliilor şi preucilor de cai şi a vânatului de tot felul, de la dropie până la lup. În
vremea când s-a ridicat harta (datată 1835-n.n.), plugul nu spărsese încă cea mai mare parte a
întinsei stepe, un adevărat ocean de verdeaţă primăvara, un nesfârşit de zăpadă iarna, bătut de
vânturile năpraznice care i-au dat şi numele. Căci Buragan înseamnă, în vechea turcă,
furtună, vârtej, vifor”.O descriere la fel de poetică ce se încheie cu precizarea originii
termenului este prezentă şi-n Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.16-17: „ În spatele Brăilei stă întinsa câmpie a
Bărăganului, a acelui şes getic care, mai înainte, primăvara se acoperea de iarbă şi flori,
transformându-se într-o păşune prielnică numeroaselor turme de oi, cirezilor de vite albe şi
hergheliilor de cai, care vara era pârjolită de arşiţa lui Cuptor, peste care iarna suflau viforele
năpraznice, în stare să prăpăstuiască în Dunăre sau să acopere cu omăt turme întregi. Din
pricina acestor vifore i s-a tras şi numele-vechi turcesc, aşadar peceneg sau cuman, de nu va fi
şi mai vechi- de Bărăgan”.
Harta de la 1835 arată o mare densitate a satelor în zona dealurilor, câmpia fiind mai rar
populată. În ceea ce priveşte regiunea de stepă a Bărăganului şi a Burnazului harta arată
adevărate pete albe (ibidem), satele fiind situate doar pe margini, adică de-a lungul Dunării şi
spre judeţele vecine. Astfel, Brăila număra doar 49 de sate faţa de Buzău cu 270 şi Rm. Sărat
cu 264.
Prima menţiune documentare este de începutul secolului al XVII-lea: 30 mai 1608. Un
document emis la 21 decembrie 1613 de către Radu Mihnea consemnează delimitarea satului
Bora „de la hotarele Doiceştilor până la Tabără şi de-a lungul Ialomiţei, până la salcia lui
Dobrică la hotarele bălţii”, o aşezare Doiceşti existând deci mai de mult.Un altul din 10
septembrie 1707 menţiona că Nicolae dă fratelui său 100 stânjeni din moşia Cioara pentru
suma de 20 de taleri. Friedrich-Wilhelm von Bawr(Bauer), general – locotenent în armata rusă
în timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în harta consacrată Valahiei din 1768,
menţionează aşezarea Odaia Radu Vodă. La sud – est de satul Cioara, harta rusească din 1835
notează numele puţului Lapandu.
După tradiţie, Cioara Doiceşti s-a înfiinţat în anul 1836, cu locuitori veniţi din Cioara
Radu Vodă. Fiind un sat mai mic, i s-a zis Cioara Mică. Cei dintâi locuitori aşezaţi pe acest
loc au fost Neacşu Dobriţă, Ivan Dobriţă, Neagu Stana, Mihai Lungu şi alţii. Mai târziu, s-au
aşezat şi soţii Tudora şi Dinu Doicescu, proprietarii moşiei cumpărate de la mănăstirea Radu
Vodă, care aduseseră şi 60 de clăcaşi. Deoarece proprietarii erau oameni de inimă, buni cu
locuitorii şi îngăduitori cu nevoile lor, sătenii din Cioara Radu Vodă au început să vină în
Cioara Mică, zicându-i Cioara lui Doicescu iar mai apoi Cioara Doiceşti(de la un Doiciu,
atestat în 1525, sau Doicea, Doicu n.fam, Doica(explicat din doică, în DOR, p.262). În 1874,
Cioara Doiceşti a fost alipită de Cioara Radu Vodă, dar, în 1876, s-au separat, având
administraţie proprie. Pe teritoriul comunei sunt movilele Ivănuş, Cioarei, Corcanul şi
Cimpoiaşul. Pe vremuri au mai fost pe teritoriul comunei târla Gulieni (Gulia), căreia i se mai
zicea Iapa, şi Nisipurile. La 21 noiembrie 1886 s-a pus în circulaţie staţia de cale ferată
Cioara, pe linia Făurei-Feteşti.
Comuna Cioara Radu Vodă, despărţită de Cioara Doiceşti printr-o vâlcea-Valea
Ciorii, ar fi fost înfiinţată prin 1770 (v.raportul Primăriei cu nr.131 din1888 către
subprefectură). Numele ar proveni de la proprietara moşiei („o bună a Doiceştilor”), care era
oacheşă /de la o fată a lui Doicescu, oacheşă, pe care ar fi dezmierdat-o Ocheşica sau Ciorica.
Altă explicaţie-de la numele movilei Cioara. Numele ar putea veni şi de la ţiganii robi de pe
moşie, de la care s-ar fi zis satul cu cioare şi, mai apoi, Cioara, calificativ care se menţine şi
astăzi şi se atribuie ţiganilor. Lucrând pământul mai mult cu ţigani, era în centrul glumelor în
cercurile boiereşti şi i se spunea: La Doicescu cu ciori. În replică, ambiţios, boierul ar fi zis:
Am să-mi pun numele La ciori cu Doicescu. E vorba deci de un supranume. S-au mai făcut
trimiteri şi la cuvintele ţigăneşti čor „hoţ” şi čorò „sărac”[!].
Moşia cu 64 de clăcaşi pe care era aşezat satul a fost proprietatea mănăstirii Radu
Vodă(de unde şi numele satului!) din Bucureşti, care stăpânea şi moşia Tătaru cu 124 de
clăcaşi. Pe când satul Cioara Doiceşti era în formare, i s-a zis Cioara Mare. „Mai greu e de
determinat la care dintre domnii cu numele de Radu se referă satul Cioara Radu Vodă”, afirmă
Constantin C.Giurescu, op.cit., p.171, amintind pe Radu cel Frumos, Radu cel Mare (sec.XV),
Radu de la Afumaţi (sec.XVI), Radu Mihnea, Radu Şerban, Radu Leon sau Mihail Radu-
Mihnea al III-lea (sec.XVII). După cum aflăm din Constantin Căpitanu(Filipescu), Cronică la
domnia lui Radu Vodă, este vorba despre Radu Mihnea: Zic că au fost mai înainte în locul
acela – unde este în prezent Mănăstirea Radu Vodă-o mănăstire mai mică făcută de tată-său,
Mihnea Vodă, dar după ce s-au fost turcitu. Iar domnii şi boiarii ţării, după vremile acelea,
au socotitu să nu mai facă slujbă întrînsa şi ca la 30 de ani au fost pustie, de au fost băgând
solii turci caii în biserică. Iar după ce au venit Domn întâi o au curăţat şi iar au pus călugări
de au făcut slujbă, iar la a doua domnie au spart acea mică şi au făcut aceasta mare ce este
până acum. Exceptând perioadele pasagere de domnie(sept.1601-martie 1602 şi martie-mai
1611, luăm în calcul domniile din 12 sept.1611-aug.1616 şi aug.1620-după aug.1623. Q.E.D.
Astăzi, este cunoscută sub denumirea Ms. Sfânta Troiţă-Radu Vodă.
Iniţial, satul era situat mai la sud, la punctul numit Uncheşii, dar s-a strămutat din
cauza ciumei. Pe teritoriul comunei au fost satele (plasate de unele lucrări la Cioara Radu
Vodă!) Vânători (înfiinţat în 1879 prin împroprietărirea a 60 de locuitori, rămaşi
neîmproprietăriţi în 1864), Valea Cioarei din 1900, prin vânzarea de către stat a 403 loturi de
moşie, şi Bucşa din 1899, prin cumpărarea de la stat a 152 loturi de pe moşia cu acelaşi nume,
azi desfiinţate.
Prin Decretul 3332/4 octombrie 1892 comuna Cioara Radu Vodă aparţinea de plasa
Călmăţui şi avea ca sate Corcanu, Gulia şi Cioara Doiceşti. În 1904, avea ca sat numai Cioara
Doiceşti şi cătunul Corcanu. Din 1923 trece de la plasa Călmăţui la plasa Viziru. Prin Legea
pentru organizarea administraţiei locale din 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, Cioara
Doiceşti devine sat al comunei rurale Însurăţei, plasa Viziru. Din 1947 trece la plasa Dudeşti.
În 1949, comuna aparţinea de raionul Brăila, având ca sate: Cioara Doiceşti, Cioara Radu
Vodă şi Înainte, pendinte de plasa Dudeşti. Prin Legea 3/1960 privind structura administrativă
a regiunii Galaţi, Cioara Doiceşti cu satele Cioara Doiceşti, Cioara Radu Vodă şi Şerban
Răducanu(fost Înainte) aparţin de raionul Călmăţui.
Adunarea cetăţenească din cadrul Sfatului Popular al comunei Cioara Doiceşti din 18
septembrie 1964 schimbă denumirea satelor după cum urmează: Cioara Radu Vodă în Radu
Vodă, Şerban Răducanu(fost prefect al judeţului Brăila între 1922 şi 1926, iniţiator al
Comitetelor de construcţiune / reconstrucţiune de după primul război mondial) în Spicul (care
a dat şi numele gării, inaugurate la 21 noiembrie 1886) şi Cioara Doiceşti în Bărăganul.
După ce Bărăganul a devenit numele comunei ce includea ambele sate, documentele
propagandistice consemnau: nume conform cu situarea localităţii în Câmpia Bărăganului,
înlăturându-se cel de Cioara, nume de tristă rezonanţă şi memorie.
Harta 1981: Movila Ivănuş +3m; Trei Movile +1m; Movila lui Stăncuţa +3m; Movila
Crudul Mare; Pădurea Depozit; Boboriţa; Lunca Ivănuş; Padina Otmeteanca(padină,-ni-
colnic, măgură mică, Ciorănescu, p.569); Padina; Fântânele; Valea lui Bălan; Fântâna lui
Ghiţă Pană; Fântâna lui Cloşcă; Fântâna lui Leonida; Crucea lui Crăcănatu; Pribegeanca; La
Econoame; Valea Ciorii; Fântâna lui Vlad; Valea lui Uimanc
Berteştii de Jos
Bordei Verde
Atestare: Şchei (Şcheau), sat Constantin Gabrielescu, 18 iulie 1505; 28 mai 1583
Filo, Filiu, 28 mai 1583
Licicote, Lişcoteanca, 28 mai 1583
Sapăţeni (Săpteni), sat dispărut, lângă Lişcoteanca, 28 mai 1583
Sate componente: Bordei Verde (reşedinţa comunei), Constantin Gabrielescu, Filiu,
Lişcoteanca, situate în Câmpia Brăilei.
Cele mai vechi urme de cultură materială cunoscute până în prezent pe teritoriul
comunei Bordei Verde aparţin culturii Boian II (faza Giuleşti). În punctul cunoscut sub
numele „La moş Filon”, pe un pinten de terasă înconjurat de fosta baltă Lişcoteanca, au fost
descoperite vestigii ale unor aşezări neolitice, precum şi morminte sarmatice şi pecinege din
timpul marilor migraţii. Tot la Lişcoteanca s-au descoperit aşezări neolitice în punctele movila
Olarului, Movila din Baltă şi Satnoieni.
Din secolul al XVI-lea (18 iulie 1505) datează prima menţiune documentară a vreunei
aşezări de pe teritoriul de astăzi al comunei Bordei Verde. Într-un hrisov emis de domnitorul
Ţării Româneşti, Radu cel Mare, este menţionat satul Şchei / Şcheaua, veche denumire a
satului Constantin Gabrielescu. Urmează Lişcoteanca-Licicote, atestată la 28 mai 1583.
Localitatea Bordei Verde e înfiinţată în jurul anului 1855 în urma insistenţelor
locuitorului Ion Avram, dar satul a cunoscut o dezvoltare mai puternică după anul 1864, când,
în urma reformei agrare a lui Alexandru Ioan Cuza, au fost împroprietăriţi 106 locuitori prin
exproprierea moşiei Eforiei Spitalelor Civile.
Numele descinde din legendă, provenind de la un bordei acoperit cu iarbă şi muşchi
verde, care servea drept han şi cârciumă pe drumul mare Brăila-Bucureşti. Călătorii i-au zis
„La Bordeiul Verde” şi numele i s-a popularizat. Bordeiul- cârciumă se afla pe o movilă din
drumul spre Filiu.
Prin Decretul numărul 3332 / 4 octombrie 1892 comuna Bordei Verde aparţinea de
plasa Balta, având ca sate Bordei Verde, Crestezu, Druica, Mototoleşti şi Spânu, cătune care
au intrat, în timp, în satul de reşedinţă al comunei.
Cătunul Druica (1855) poartă numele unei frumoase cârciumăriţe, fiind format din
locuitori veniţi din Buzău şi Râmnic.
Mototoleşti (1859) poartă numele familiei mai numeroase şi mai vechi din cătun-
Mototolea, locuitorii provenind din localităţile Viziru şi Movila Miresei.
Crestezu(1879) îşi trage numele de la Petre Crestez, pârcălab în acel loc, locuitorii
provenind din judeţul Râmnicu Sărat.
Vlădeni (1886) cu locuitori veniţi din târlele Groseni şi Viziru.
Spânu, zis şi Cinci Câini(1889), cu locuitori din Urleasca şi Movila Miresei, se
numeşte aşa de la numele a cinci fraţi aşezaţi ca târlaşi, toţi spâni şi mai răi decât câinii.
În 1904, avea ca sate: Bordei Verde, Crestezu, Druica şi Şcheaua Nouă şi cătunele
Mototoleşti, Spânu şi Vlădeni.
Conform Legii de împărţire teritorial-administrativă din 1 aprilie 1923, comuna
aparţinea de plasa Ianca, doar cu un singur sat - Bordei Verde. Sub această formă
administrativă a existat până-n 1948, când primeşte satul Vintileşti.
După aplicarea Legii 5/1950, când teritoriul administrativ s-a împărţit în regiuni şi
raioane, comuna aparţinea de raionul Călmăţui, având ca sate: Bordei Verde şi Vintileşti şi
fostele comune - Constantin Gabrielescu şi Târlele Filiu. În 1968, odată cu reînfiinţarea
judeţelor, comuna Bordei Verde are ca sate: Bordei Verde, Constantin Gabrielescu, Filiu şi
Lişcoteanca (comună până atunci).
În urma reformei agrare din 1922 au fost împroprietăriţi aici o serie de familii din
partea de munte a judeţului Buzău (Vintilă Vodă- după numele domnitorului care fusese ucis
în vara anului 1535 la o vânătoare de cerbi, în pădurile de lângă Craiova - n.n., Berca,
Lopătari, Gura Teghii, Calvini, Vadu Soreşti, Pârscov etc.), care au format un nou sat
Vintileşti, situat în partea de est a vechiului sat Bordei Verde, cu care s-a contopit în cele din
urmă, formând o singură localitate cu Bordei Verde.
Până la începutul anilor 1970 comuna a mai avut un sat Filiu sau Budişteanu,
abandonat de locuitori în urma inundaţiilor catastrofale din 1970, aceştia mutându-se la Ianca
şi Brăila (v.la Ianca, Târlele Filiu).
Pe raza satului se aflau movilele Olarului, Cerbului, Tâmpului, Gorganele şi Boi
Negri. Mai existau şi trei cruci: crucea lui Vineş, cu inscripţia în chilirică indescifrabilă
( Vineş fiind numele unui cioban înmormântat acolo), crucea de la Crestez şi Crucea de la
Druica.
Lişcoteanca. Prin Decretul Regal nr.3332 din 4 octombrie 1892 pentru organizarea
teritorială, în componenţa comunei Filiu, plasa Balta , intra şi satul Lişcoteanca-Cărămidari.
În tabelul cu împărţirea administrativă din 1904, de Filiu aparţin ambele sate Lişcoteanca:
Cărămidari şi Satnoieni, situaţie întâlnită şi la 1 aprilie 1923, când se înfiinţează 9 comune noi
în judeţ. La 1 ianuarie 1926, se înfiinţează comuna Lişcoteanca, plasa Ianca, cuprinzând
satele Lişcoteanca-Cărămidari (sediul administrativ al comunei), Lişcoteanca-Satnoieni,
ambele desprinse de la Filiu, şi Păneşti, un sat mai mic , al cărui nume provine de la moşia lui
Petru Pană, pendinte de comuna Viziru până la 1926. Denumirea satului de reşedinţă vine de
la existenţa unor cuptoare de ars cărămidă, ce funcţionau cu materia primă(argila) extrasă din
malul râului Călmăţui. Aşadar, un toponimic care arată ocupaţia locuitorilor. O ipoteză privind
numele de Lişcoteanca ne spune că ar proveni de la numele unei foste moşii, aparţinând unui
mare proprietar pe nume Lenş(?!).
În Nae A.Vasilescu(1929) şi în documentele Comitetului de Realizări Gospodăreşti al
comunei Lişcoteanca din 1939, arată Cristian Filip, Arhivele Naţionale, dosar 564, satul
Lişcoteanca-Cărămidari, înfiinţat în jurul anului 1850, iar Lişcoteanca-Satnoieni, în jurul
anului 1900, aparţin până la 01.01.1926 de comuna Filiu.
Prin Legea pentru organizarea aministraţiei locale din 1929, intrată în vigoare la
01.01/1930, care împărţea judeţul în 11 comune, comuna Lişcoteanca a fost desfiinţată.
Lişcoteanca –Cărămidari devenea sat cu consiliu sătesc, care împreună cu satele Lişcoteanca
şi Păneşti, erau incluse în comuna Însurăţei, plasa Viziru. Comuna Lişcoteanca - reînfiinţată
prin Decizia nr.346 / 27 iulie 1931 a Prefecturii judeţului Brăila - era subordonată
administrativ plasei Ianca şi avea ca sate Lişcoteanca–Satnoieni şi Păneşti, care va fi desfiinţat
prin contopire cu satul Lişcoteanca- Satnoieni în 1949.
În septembrie 1950, în baza Legii pentru raionarea administrativă a teritoriului R.P.R.,
comuna Lişcoteanca, având în componenţă satele Lişcoteanca-Cărămidari şi Lişcoteanca-
Satnoieni, a intrat în componenţa raionului Călmăţui, ulterior devenit raionul Însurăţei, până
la desfiinţarea acestuia în 1960. Începând cu anul 1960, comuna Lişcoteanca a fost inclusă
administrativ în raionul Făurei(fost Filimon Sîrbu).
În 1968, ca urmare a aplicării reformei administrativ-teritoriale, comuna Lişcoteanca a
fost desfiinţată ca unitate administrativ-teritorială, satele Lişcoteanca–Cărămidari şi
Lişcoteanca -Satnoieni intrând în componenţa comunei Bordei Verde.
Şcheaua-azi Constantin Gabrielescu. Se mai numise Căldăruşa şi Salcia.
Cf.An.parl. II 443,459 (apud I.C.Filitti, p.9), moşia Scheaua, la 1832, era stăpânită de
boierii Neculeşti (Costache A. Neculescu, sluger, ales deputat de Brăila în 1831, de fel din
Râmnicu Sărat, cu o moşie în Brăila de 2000 lei venit; Alecu Neculescu, cu două moşii, din
Rm.Sărat, venit 2000 lei, ibidem).
Este un „sat de adunătură”, constituit pe teritoriul unei târle, numite Scheaua /
Şcheaua, târlaşii venind din Ardeal. Peste aceştia s-au aşezat alţi târlaşi din Druica, Crestezu
ş.a. „Comună numai de la 1 aprilie 1923, dată până când aparţinea comunei Bordei Verde. În
amintirea celei mai de seamă administraţii ce a fost vreodată în judeţul nostru, administraţie
condusă de actualul senator, dl. Constantin Gabrielescu, ca semn de recunoştinţă a elevului
faţă de profesor, am luat decizia (Şerban Răducanu, prefect în 1923 – n.n.), într-un acord de
vederi cu tot satul, a-i da numirea acestei noi comune: Constantin Gabrielescu.”(Comitetele
de construcţiune…,1923). C.Gabrielescu, general, a fost prefect al judeţului Brăila între 1901-
1904.
În ceea ce priveşte numele originar, vezi p.17, satul se constituise pe teritoriul unei
târle - Scheaua sau Şcheaua. La origine, lat.med. sclavus < slavus denumea vechii slavi, la
sfârşitul secolului al VII-lea , „Ţara Românească” fiind numită „ţara slavilor”, Sclavinia.
Prin transformări fonetice proprii limbii române, scl.>şcl’>şchi; v în poziţie intervocalică a
căzut iar a între două consoane palatale a devenit e în dacoromână(lat.sclavi>rom.şchei).
Denumirea de şchei era dată în Evul Mediu nu numai vechilor slavi, ci şi bulgarilor, deşi, la
fel ca sârbii, s-au constituit ca un nou popor de-abia în secolul al XIII-lea. Numele Şchei ne
trimite la Braşov, Şcheii din Braşov fiind, la început, bulgarii care au lucrat acolo(Marius
Sala,op.cit., vol.II, p.213-214).
Harta 1981: Movila Mirică +1m; Movila Surduleanu +2m; Movila Greceşti +1m;
Movila Bătrână; Movila Matache +2m; Movila Cerbu +1m; Movila Bordei Verde +1m;
Movila Robitu +2m; Movila Tâmpu +5m; Movila Mototoleţ +1m; Movila Filiu +2m; Movila
Lişcoteanca +5m; Valea Călmăţuiului; Bolboaca; Valea Droica; La Cerdac; Valea Adâncă;
Valea Crestezului; Boii Negri; La Lupescu.
Cazasu
Înfiinţată înainte de 1828 prin contopirea a două sate, proprietate a turcilor Cazas
Omer şi Ismin. Se zice că paşa Cazas Omer a cumpărat sătişorul turcului Ismin, formând un
singur sat cu numele de Cazasu.
În „Monografia comunei Cazasu”, începută la 25 februarie 1939, se afirmă că numele
localităţii ar veni de la un armean, negustor de blănuri, citat în catagrafia din 1828 ca
locuitor al Brăilei. Acest armean se numea Sarchis Cazachi / Cazasu şi aducea blănuri într-
un loc la S-E de satul Căpitan (Siliştea de azi?!) şi unde ar fi fost satul Cazasu înainte de
împroprietărirea din 1864.
Ca atestare documentară este prezent în catagrafia din 1831.
În locul sătişorului Cazas, pe timpul raialei era un mare depozit de iarbă de puşcă. În
1828 a fost ocupat de ruşi care şi-au instalat aici cartierul general de unde s-a atacat Brăila.
Tot aici aveau întărituri şi depozit de arme, ale căror urme se vedeau la sfârşitul secolului al
XIX-lea. După înaintarea armatelor ruseşti, a rămas de pază un căpitan, care ridicase şi un
paraclis, locul fiind cunoscut şi astăzi cu numele de Valea Căpitanului, aici apărând şi câteva
bordeie, dispărute după 1835.
Denumiri turceşti din zonă: Omer Aga, Ismin Paşa, Cazas Omer.
Spre S-E era drumul vechii poşte Brăila-Bucureşti-Valea Ceairului(Ceairul Poştei-
staţie de poştă, unde se schimbau caii olacelor).
Prin Legea comunală din 1864, localitatea, care s-a numit, între 1864-1866, Cazasu-
Pietroiu, a devenit comună, având în componenţă satele: Cazasu-Pietroiu (reşedinţa
comunei), Baldovineşti şi Satul Nemţesc. În 1875, a absorbit satul Nazâru, numindu-se tot
Cazasu. Până la 1880 includea şi cătunul Cenuşa, ai cărui locuitori după împroprietărire au
trecut la Tudor Vladimirescu. La vest de Cazasu, se afla cătunul Belciug, foarte vechi,
desfiinţat în 1855 de proprietarul moşiei Câmpineanu, locuitorii săi plecând la Brăila. În
partea de nord la 3 kilometri au fost împroprietăriţi cu câte 5 ha-15 subofiţeri care serviseră 18
ani serviciu activ în armată, dând naştere cătunului Militari.
Cătunul Pietroiu a luat naştere prin împroprietărirea la 1864 a 15 locuitori. Şi-a luat
numele de la vechiul sat Pietroiu, ai cărui locuitori s-au strămutat lângă cei împroprietăriţi.
Cătunul Baldovineşti este foarte vechi, din vremea turcilor. Numele provine de la un
vier bătrân (moş Baldovin), al cărui tată fusese ucis de un turc. Pentru a-şi răscumpăra vina,
turcul l-ar fi crescut.
Cătunul Nemţesc, la 7 km spre N-E dincolo de muchia Baldovineşti şi de calea ferată,
cuprinde 30 de familii prusiene, aduse din oraş în 1844 de fostul guvernator al oraşului,
colonelul Iacobson. S-a numit după primul război mondial General Praporgescu (ca şi strada
Grădinii Publice, din Brăila).
Generalul David Praporgescu(n.1856), intrat în primul război ca general de brigadă,
ajunge comandantul Diviziei 20 şi al Corpului I de armată. Pe când inspecta trupele la Coti, în
zona Făgăraşului, pe 30 septembrie 1916, un obuz duşman a explodat în apropiere, fiind rănit
mortal. Ultimele sale cuvinte: Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda! Alături de generalul
Ion Dragalina(al cărui nume l-a purtat, la un moment dat, Şoseaua Monumentului), este unul
dintre primii eroi căzuţi eroic în luptele de pe Valea Oltului. Schimbarea numelui Satul
Nemţesc este expresia revanşei şi a satisfacţiei nedisimulate faţă de agresorii învinşi de eroica
noastră armată. În acelaşi context, străzile brăilene Germană, Prusiană şi Turcă au devenit
Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti.
Prin Decretul nr.3332/1892, Cazasu face parte din plasa Vădeni iar din 1923, din plasa
Silistraru. Prin Legea din 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, intră în administrarea
comunei Nedelcu Chercea. Redevine comună în 1934, fiind inclusă în plasa Vădeni iar apoi în
plasa Radu Negru (1938-1948). Prin Legea nr.5/1950, comuna aparţine raionului Brăila
(1950-1968). În 1968, e abuziv desfiinţată devenind sat component al comunei Tudor
Vladimirescu. În anul 2003, septembrie 30, se reînfiinţează comuna Cazasu, având în
componenţă satul Cazasu.
Harta 1981: Movila Cazasu +1m; Izvoru; La Ceair.
Chiscani
Ciocile
Cireşu
Dudeşti
Atestare: Tătaru, 8 iunie 1538; 16 iulie 1538; 7 august 1574; 1 februarie 1578; 18
iunie 1594; 2 decembrie 1616
Cojoceşti, sat dispărut, lângă Tătaru, 18 iunie 1594
Scrofeni, sat dispărut, probabil lângă Tătaru, 18 iunie 1594
Gâlma, sat dispărut, lângă Tătaru, 18 iunie 1594
Sate componente: Dudeşti (reşedinţa comunei), Bumbăcari, Tătaru.
Satul Dudeşti este înfiinţat în anul 1925. Până la 1 ianuarie 1965, localitatea
Dudeşti s-a numit Nicu(o)leşti Jianu, de la numele proprietarului moşiei din jurul gării,
Nicolae Niculescu-Ianca, despre care se zicea că este nepotul haiducului Iancu Jianu(!).[Din
acest motiv, aflăm în Aşezările rurale…, ed.cit., p145, satul care a luat fiinţă în jurul gării
Dudeşti, cu numele de Cuza Vodă, din 1925, s-a numit Niculeşti-Jianu.] Acesta a donat două
loturi în centrul satului pentru biserică, şcoală, primărie şi piaţă.
La darea în folosinţă a căii ferate Făurei-Feteşti, în staţia Dudeşti, s-au instalat câţiva
negustori de cereale. Prima casă a fost al lui Iordan / Dumitru Georgescu, originar din comuna
Ceptura, judetul Prahova, casă care mai există şi astăzi, cu unele modificări. În anul 1920 , a
venit în zonă Ion Rădulescu, fecior de ceferist din Câmpina, fiind angajat primitor de cereale
la doi negustori greci. Strângând avere, s-a separat de aceştia, a deschis un han pe locul
actualului Cămin Cultural, a adus un gater şi a început negustoria cu petrol lampant, adus de
la Câmpina. Pe lângă el s-au aşezat şi alte rude, familia sa fiind cea mai înstărită din sat,
alcătuind un cătun aparte de comuna Tătaru. În 1925 au fost înfiinţate Primăria şi şcoala.
Tătaru. Prima atestare documentară a satului Tătaru datează din anul 1538, iulie 8.
Este trecut în harta austriacă de la 1789. 1) Locul unde este astăzi aşezată localitatea făcea
parte din moşia ţinută pe mai mulţi ani în arendă de către un arendaş pe nume Roşu. Acest
arendaş avea un paznic de origine tătară, care-şi avea coliba pe o movilă de unde putea
vedea departe pe moşie. Aceasta s-a numit „Movila Tătarului” iar oamenii care au fost aduşi
să muncească au început să-şi facă bordeie în jurul acesteia. 2) Una din cele mai vechi
comune din judeţ. Se zice că în urmă cu câteva sute de ani era situată pe malul de sud al
lacului Tătaru, dar, în urma diferitelor invazii, s-a strămutat pe coasta lacului Unturoasa, unde
se află şi astăzi. Aşezarea actuală datează de pe la 1830, populându-se şi cu locuitori dintr-un
vechi sat Unturoasa, la nord de actuala comună, numit aşa după numele lacului Unturoasa.
Locul unde s-a ridicat întâiul sat era sub stăpânirea unui tătar, care, pentru a avea apă
suficientă şi bună de băut pentru oameni şi vite, a captat un izvor, făcând o cişmea. Din
această cişmea s-a făcut lacul Tătaru(lui), existent şi astăzi. Deoarece izvorul s-a astupat, azi
lacul se alimentează numai din ploi. Aşadar, satul Tătaru s-a numit după numele lacului.
La mulţi locuitori din localitate se păstrează tipul care dovedeşte originea tătărească
Localitatea era străbătută de „drumul sării”, ce făcea legătura între salinele din Prahova şi
portul Constanţa.
În 1856, locuitorul Stroe Ivaşcu a fost ales ca deputat în divanul ad hoc iar, la
serbările încoronării statului ca regat din 1881, a luat parte, ca veteran din 1848, locuitorul
Gheorghe Şerban.
Biserica, cu hramul Sf.Nicolae, ridicată între anii 1901-1908, a fost sfinţită la 22
februarie 1909. Este una dintre cele mai înalte construcţii de cult din judeţul Brăila, fiind
numită şi „Catedrala Bărăganului”. O cruce de piatră găsită sub temelia bisericii vechi
(demolată în 1909) poartă data de 1783 şi e închinată Sf. Ierarh Nicolae, patronul satului de
azi. Crucea conţinea un lung pomelnic de nume româneşti obişnuite, ceea ce denotă existenţa
sa ca vechi sat românesc. Crescători de cai, păscând liberi, pe care-i vindeau armatei. Toţi
locuitorii aveau de la 10 cai în sus şi chiar 50. Molimă de ciumă în 1817, când mureau 10-20
locuitori pe zi, cărora li s-au ridicat cruci la răspântii. În timpul zaverei din 1821 au fost
măcelăriţi numeroşi locuitori, între care şi românul evlavios Niţă Sulu, care dăruise bisericii
un clopot datat 1817, existent şi astăzi. Pe locul unde au fost măcelăriţi s-a ridicat o cruce, în
prezent împrejmuită şi iluminată. La sudul satului se află Crucea lui Vlad şi Puţul lui Vlad
tot din piatră, pe aici fiind vechiul drum Brăila-Bucureşti.
Bumbăcari. Sat înfiinţat în 1951, la 2 km est de comună, pe / lângă o tarla cultivată cu
bumbac, cu bănăţeni şi macedoneni de la graniţa cu Jugoslavia, dispărut odată cu desfiinţarea
D.O.(Domiciliu Obligatoriu).
Există două situri arheologice, inventariate de Comisia Naţională a Monumentelor,
Ansamblurilor şi Siturilor Istorice: Movila Barbă Lată şi Movila Gemenele, ambele fiind
morminte tumulare, cu datare incertă.
Harta 1981:Movila Lobodă +4m; Movila Căiată +4m; Movila Dudeşti +3m; Movila Biţanu
+2m; Movila Barbă Lată+4,5m; Movila lui Moş Manole +1m; Fântâna lui Tănase; Fântâna lui
Vasile Crăciun; Fântâna lui Ion Crăciun; Puţul Vădana; Puţul lui Ciurea; Fântâna lui Radu
Roşanu; Fântâna lui Iacob Vasile; Fântâna lui Oprea Bounegru; Fântâna lui Ion Rusen;
Fântâna lui Petre Strâmbeanu; Fântâna lui Ilie Bounegru; Fântâna lui Vasile; Fântâna lui
Nicolae Brezuică; Fântâna lui David Gheorghe; Puţul lui Vlad Vodă; Puţul Tătăranilor; Puţul
lui Şerban; Puţul lui Pitulici(cea mai mare densitate de fântâni/puţuri din judeţ); Ulmul lui
Lupu Nicolae; La Ion Robitu; Pe Zăvoaie; Pădurea Tătaru; Lunca Mică; Pietroiu; Jiga; Crucea
lui Cânjău; La Cânjău; La Sat; Via de la Negoiţă; Minciună; Crucea lui Minciună.
Frecăţei
Sate componente: Frecăţei (reşedinţa comunei), Agaua, Cistia, Salcia, Stoieneşti,
Titcov, situate pe malul Dunării Vechi.
Comuna Frecăţei, situată la marginea estică a judeţului, s-a înfiinţat în anul 1968 prin
legea de organizare administrativ-teritorială, când judeţul a primit în administrare şi Insula
Mare a Brăilei (Balta Brăilei).
Satele componente ale comunei Frecăţei au aparţinut administrativ-teritorial
comunelor din judeţul Tulcea: satul Blasova de comuna Turcoaia, satul Titcov de comuna
Pecineaga, satul Frecăţei de comuna Ostrov iar satele Salcia, Agaua, Cistia şi Stoeneşti de
comuna Dăeni.
În prezent, localităţile (satele) Titcov, Frecăţei, Salcia, Agaua, Cistia şi Stoeneşti
compun comuna Frecăţei, situate limitrof braţului Dunărea Veche (braţul Măcin), în partea
vestică, în incinta Insulei Mari a Brăilei, şi înşirându-se pe o distanţă de 30-50 km. Formează
limita estică a comunei şi a judeţului.
Dicţionarul geografic(1894) include doar următoarele articole:
Agaua, târle, aparţinând de comuna Stăncuţa, plasa Balta, situate pe malul verigii
Stoeneşti. Are ca vecinătăţi Dunărea Veche la est iar la vest iezerul Zatna.
Cistia, ostrov / chici (termenul nu e în DEX şi Ciorănescu) al statului, situat în
ostrovul Bregoloiu, mărginit la est cu Dunărea Veche şi la vest cu Lacu Rezeanca.
Stoeneşti (prival, verigă şi târle): Târle pendinte de comuna Stăncuţa, plasa Balta,
situate pe malul verigii Stoeneşti şi învecinate la sud cu Chiciul Statului Cistia. Înfiinţat pe la
1800-1810 de un anume Zamfir Chioru. Se mai zice că, anterior acestei date, ar fi fost un sat
în care erau mai mulţi călugări, mai marele lor numindu-se Stoian, de unde şi numele de
Stoieneşti.
Titcov: prival, uneşte Dunărea Veche cu iezerul Şerban; verigă ; pădure de 75 ha de
salcie.
Ca atestare documentară, Cistia şi Stoeneşti sunt menţionate la 1810 şi 1880 iar satul
Titcov, fost Muguroaia, în registrul cadastral din anul 1935, când aparţinea administrativ-
teritorial de comuna Chiscani [Ioan Bogoiu, art.cit., p.135, în monografia satului Gropeni, de
care depindea cătunul Titcov în 1930, notează: Titcov(Costia-Mucuroaia)-Cistia-
Muguroaia?!]. La 1877, satele au fost afectate de distrugerile turcilor-cerchezi.
Până în anul 1965 satele comunei Frecăţei figurau ca nişte cătune, cu puţine case şi
locuitori care se ocupau cu pescuitul şi creşterea animalelor. Primii locuitori ai acestor
ţinuturi au fost oierii transilvăneni care, în timpul transhumanţei, au poposit în baltă,
găsind adăpost şi păşune pentru oi în anotimpul friguros. Oierii veneau din partea
Făgăraşului şi a Braşovului. Numele primului om care şi-a ridicat aici o colibă nu se cunoaşte,
dar cei mai bătrâni îşi amintesc de locul de origine. Astfel, bunicii lui Tudose Băjenaru au
venit aici în „băjenie” cu turme de oi de prin părţile Făgăraşului iar cei ai Zaharia Orjan au
poposit venind din ţinutul Braşovului.
Aceste afirmaţii vin să confirme precizarea din monografia lui P.Gâştescu şi I.S.
Gruescu, potrivit căreia „o parte din locuitorii veniţi din ariile mai dens populate ale
Subcarpaţilor au format majoritatea satelor noi din cuprinsul Bălţii Brăilei, atât pe Dunărea
Veche, ca Frecăţei, Stoieneşti, Strâmba, cât şi de pe braţul Vâlciului, ca Măraşu, Ţăcău,
Băndoiu”(p.73).
După Georgeta Moraru, lucr.cit.,p.59-60, satele din interiorul bălţii reprezintă roiri
ale satelor de pe malul Dunării, de care au aparţinut şi administrativ multă vreme:
Titcov pe malul Dunării Vechi, de Gropeni iar cele din interiorul bălţii( Băndoiu, Ţăcău,
Măraşu, Strâmba-azi Măgureni, Raţa – azi Plopi, Agaua), de comuna Stăncuţa, alimentate de
elemente venite din câmpie, din Dobrogea, de mocani şi deleni. Satele erau înşirate, după
tipul pescăresc, de-a lungul braţelor Dunării, pe grindurile cele mai înalte, pentru a fi ferite de
inundaţiile frecvente ale Dunării. Până în 1927, locuitorii satelor bălţii nu erau stăpâni nici
măcar pe loturile de casă, întregul pământ fiind proprietatea boierului. Conform regimului
învoielilor, în caz de neîndeplinire a acestora, represaliile curente, aplicate de arendaşi,
constau în dezvelirea casei / luarea acoperişului, ceea ce însemna alungarea familiei, sau chiar
arderea caselor şi izgonirea întregului sat, cum s-a întâmplat cu satul Iapa.
Frecăţei - nume cu caracter satiric, scatologic sau pornografic( DEX, p.351: s.m.pl.
Aluat nedospit frecat mărunt în palmă(subl.ns) sau ras pe răzătoare, care se fierbe în supă.
Din frecat+suf.-ei)- a devenit- în judeţul vecin Ialomiţa-Glodeanu(în harta rusă de la 1835, se
consemnează ca prim nume-Glodeanu iar în paranteză Frecăţei, ceea ce înseamnă că numele
nou predomina, întrecând vechea denumire) iar Pârlita-Uleştii de Jos.Vezi şi Fleaşca de mai
sus. Schimbările au survenit din iniţiativa oficialităţilor / proprietarilor sau a locuitorilor înşişi
ai satului.
Iorgu Iordan(Toponimia românească, ed.cit., p.322), considerând că definiţia din
DLRM(DEX) nu poate fi luată în consideraţie aici, se referă la sensul toponimului, citând
lămuririle date în Marele Dicţionar Geografic: Frecăţei(Ploieşti), numire dată comunei
Glodeanul-Siliştea,…din cauză că, în urma spargerii vechiului sat, provocată de
evenimentele din 1806-1812, locuitorii au umblat mult timp dintr-un loc la altul, aciolându-se
pe unde puteau; după retragerea armatelor străine, ei se stabiliseră puţin mai la est de
vechea silişte, cu care ocaziune vecinii le-au dat numele de Frecăţei. Aşadar, notează Iordan,
ar trebui să pornim de la a se freca „a frecventa, a umbla mult într-un loc; a întâlni des pe
cineva”(Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat). Cf.citatul următor din Bălcescu: Românii dintr-o
parte şi dintr-alta a Carpaţilor se frecară unii de alţii…
Dacă aşa au stat lucrurile, se ridică întrebarea „ de ce au schimbat numele, ocultând
realitatea istorică?” Sau de ce au dat satului numele de Glodeanul, care, dacă nu e un
antroponim, provine din glod, care înseamnă în Moldova şi Bucovina „noroi, tină” iar în
Muntenia, „bulgăre de pământ sau nămol uscat sau îngheţat; colţii sau asperităţile noroiului
uscat sau îngheţat”(DA).
Strâmba, conform tradiţiei orale, ar fi porecla / apelativul dat unor locuitori aciuiaţi la
marginea satului. Iordan, p.320, se referă la aspectul locului respectiv.
Iordan,p.99, include Salcia şi Salcia Tudor la capitolul Topografice, grupa numelor
care descriu poziţia, aspectul sau vreo altă particularitate a locului. Salcie, sălcii, s.f.,din lat.
salĭcem, nume de arbori din familia salicaceelor(Salix alba, S.triandra,S.pentrada,
S.babylonica).
În lucrarea „Problemele evoluţiei poporului român”, Bucureşti,1919, Grigore Antipa,
unul dintre puţinii cercetători ai acestor meleaguri, referindu-se în special la populaţie şi la
pătrunderea activităţilor civilizatorii în bălţile Brăilei, notează: „La malul Bălţii Dunării,
satele sunt rare, aşa că populaţiunea variază între 40 şi 80 de locuitori pe kmp. Mai mult decât
în toate regiunile naturale ale ţării, natura de-aici ridică poporului nostru importante şi noi
probleme pentru a-şi desfăşura activitatea sa civilizatorie. Activitatea continuă a apei,
schimbând ea singură, din an în an, condiţiile naturale de producţie, chiar nevoia de a menţine
vechea productivitate şi de a nu lăsa ca forţele elementare ale apei să strice starea de echilibru
creată, impune o continuă activitate”.
Trebuie să menţionăm ca balta nu a fost doar o sursă de hrană, ci şi de adăpost, având
în viaţa locuitorilor zonei „un rol similar codrilor”.
În 1930 existau toate cele şase sate ale comunei de astăzi şi aveau o populaţie totală de
920 de oameni. Zonă de baltă, aflată în apropierea principalelor puncte de trecere peste
Dunăre a crescătorilor de animale cu turmele lor în Dobrogea, Măcin şi Vadu Oii, cu păduri de
salcie şi cu inundaţii periodice, nu permitea cultivarea pământului, dar furajele, provenite din
fâneţele şi stufărişurile naturale, erau propice creşterii animalelor.
În anul 1965, odată cu începerea lucrărilor de îndiguire şi desecare a Insulei Mari a
Brăilei, locuitorii au fost forţaţi să-şi evacueze casele din porţiunea dig-mal şi să-şi
construiască case în porţiunea îndiguită.
Comunele Frecăţei şi Măraşu sunt apărate de digul construit în 1964 prin care a apărut
Insula Mare a Brăilei, cea mai mare exploataţie agricolă din ţară, având o suprafaţă de 69241
ha.
Pe raza comunei se află Popasul Blasova şi Lacul Zaton.
Popina Blasova, o stâncă ce nu depăşeşte 45 m înălţime, martor de eroziune, rămas
dintr-un lanţ muntos vechi al munţilor Hercinici, ce se întindeau către nord în lungul
Moldovei, făcând legătura cu munţii Poloniei, Boemiei şi cei din inima Franţei. Aceasta a fost
exploatată ca sursă de pavele în Brăila, astăzi fiind rezervaţie naturală. La poalele ei se află
lacul Blasova, lac de meandru, de braţ părăsit al Dunării Vechi. Aici s-a construit tabăra
şcolară Blasova. Se intenţionează construirea unui sat de vacanţă.
Agaua, din agă,agi, s.m.(înv.) 1) ofiţer(comandant) din armata otomană;
2) titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă iar ulterior
şefului agiei(organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii publice în capitală, în
secolele XVIII-XIX), având atribuţiile prefectului de poliţie de mai târziu; 3) persoană care
avea titlul de agă [var.agá, agale,s.f.], din tc.ağa(DEX).
Iorgu Iordan: toponim întâlnit în Drăgăneşti-Vlaşca, Lugoş, Hârşova, Calafat. Nu
indică Brăila. Numele ar putea proveni de la vreo persoană care avea titlul de agă, cum ar fi
Aga Constantin A. Cretzulescu, fost prefect al districtului Brăila, deputat în Divanul ad hoc
din partea Brăilei, ajuns preşedinte al comitetului central, adept al Unirii sub principe străin.
Primise ca zestre o moşie la Deduleşti. Va fi avut vreo moşie şi în Baltă? Numele putea
parveni şi de la funcţia vreunui turc, care administra o moşie în Baltă, prin analogie cu numele
de Muftiu ori Nazâru, cum s-au numit altădată Traian ori Siliştea?
Zăton, zătoane (reg.) 1)Lac lung şi îngust pe ţărmul marii, despărţit de mare numai
printr-o limbă îngustă de pamânt •Loc din cursul unui râu cu apa domoală şi adâncă, unde se
pot adăposti iarna vasele plutitoare.•Scobitură în malul umui râu, unde se adună
peştele.2)Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei.•Spec.Îngrăditura din stuf sau
din nuiele, care se aşază în râu pentru prinderea pestelui; p.ext.locul astfel îngrădit. Din rus.,
ucr. Zaton.
Harta 1981: Bresciata(drept Frecăţei); Vidroiu; La Colonie(lângă Salcia); Salcia; Detunata;
(în linie cu Agaua) La Lacul Zagna; Drumul Vacilor; Sălcuţa; Grindul Bâtlanului; Cotul
Digului; Pădurea Racea(drept Ins.Pastrama); Stoieneşti; La Veriga; Zaton; Cotul Baiului
Cistia; Răţişoara; Drăgan; Lacul Blasova; Chiciul Dunării Vechi; La Şerbanu; Privalul Jaghia;
Jaghia; Căţinul Lişiţaru; Privalul Titcov; Privalul Jaghioara; Orbu; Japşa Gherghencea;
Otmoc; Privalul Otmoc; Canalul Spătosu; Canalul Ulmu-Jaghia; Privalul Vlaca; Privalul
Camniţa; Mâţele; Privalul Băndoiu; Canalul Brocoiasa???; Canalul Maican
Galbenu
Gemenele
Gradiştea
Atestare: Ciulniţa, sat dispărut, probabil de lângă Gradiştea, dăruit de Mircea cel
Bătrân mănăstirii Snagov, cea mai veche atestare din judeţ, datând din anii 1409-1418
Vărăşti, sat dispărut, lângă Gradiştea, cnezi rumâniţi, 23 noiembrie 1606; 13
decembrie 1611-1615; 14 iulie 1615; 19 februarie 1620; 10 martie 1630
Periaţi, sat dispărut, lângă Gradiştea, cnezi rumâniţi, 14 iulie 1615
Dudeşti, sat dispărut, Maraloiu, 24 mai 1613
Sate componente: Gradiştea (reşedinţa comunei), Ibrianu, Maraloiu
Comuna este compusă din satele Gradiştea, Ibrianu şi Maraloiu. Toate localităţile sunt
vechi, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt situate pe malul stâng al râului
Buzău şi au făcut parte până în 1950 din judeţul Râmnicu Sărat. Un rol important au avut, în
constituirea localităţii, târlaşii ardeleni, până astăzi cei bătrâni vorbind cu mândrie de
strămoşii lor de la munte. Locuitorii îşi numesc aşezarea Grădiştea, căreia i se spune uneori
şi Târlele Grădiştea. Ă provine de la forma pluralului: când apelativul respectiv circula curent
în limba vorbită, pluralul lui suna grădişti (alături de gradişti), după modelul lui cărţi, lături,
prăzi etc.[Iordan, p.441].
În 1892 existau două localităţi: Gradiştea de Sus şi Gradiştea de Jos. Slavul gradişte
înseamnă „locuită” în opoziţie cu silişte „nelocuită, loc nelocuit, care a fost locuit”.
Etimologia cuvântului ne trimite la slavul grad („hortus, urbs, castellum”), gradişte fiind
„locul unde se găsea altădată un castel, adică o cetate, o fortăreaţă”(Iordan,p.308).
„Grădiştele, afirma Constantin C.Giurescu, în lucr.cit., p.174, designează foarte adeseori
aşezări preistorice”. Aşezarea de la Grădiştea, din secolele II-I a.Chr., Popina „Movila
Crestată”, la cca 4 km SE de sat, pe malul stâng al Buzăului, este o davă getică nefortificată ,
situată pe un martor de eroziune, importantă pentru cunoaşterea civilizaţiei geto-dacilor din
această zonă. Atelier de confecţionare a podoabelor.
Monografia învăţătorului Anghel Ionescu notează că aici s-ar fi stabilit, înainte de
1800, ciobani vrânceni, aşezarea datând însă de mai multă vreme (Prefaceri socio-umane…,
p.60-61). Nucleului de populaţie foarte vechi i s-au adăugat succesiv alţi locuitori, care au fost
împroprietăriţi în câteva rânduri: în 1864, din moşia Mitropoliei, la punctul Movila Babei; în
1892, din moşia Ibrianu; în 1915, din moşia Suligatu şi, în 1922, din moşia Şuţu. Ultima
împroprietărire s-a făcut într-o nouă vatră, fixată în continuarea celei vechi şi numită Satul
Nou sau Florica. Mult mai devreme, probabil înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, mai
avusese loc o roire a satului Grădiştea de Jos în marginea opusă satului Florica şi care primise
numele de Gradiştea de Sus. Matca din care au roit cele doua sate amintite a fost Grădiştea de
Jos, localitate destul de importantă pentru a fi reşedinţă de plasă în judeţul Slam – Râmnic
(Rm.Sărat), statut menţinut până la începutul secolului al XX-lea.Ulterior, importanţa satului
descreşte în favoarea Grădiştei de Sus, care, în 1929, devine centrul comunei.
Gradiştea de Sus - plasă în judeţul Râmnicu Sărat, cu reşedinţa în comuna rurală
Gradiştea de Sus, incluzând comunele Gradiştea de Sus , Gradiştea de Jos, Domniţa, Racoviţa
şi Câineni. Punctată de numeroase movile, care au dispărut treptat, arate fiind de locuitori.
Udată de râul Râmnic la miazănoapte, de Buzău şi de lacurile Balta Albă şi Amara, în care se
scurg prin aşa numitele viroage - bălţi mai mari - Clod, Ghergheasa şi Ciulniţa, la miazăzi.
Gradiştea de Sus, comună, includea satul de reşedinţă, Balta Albă, Gradiştea de Sus
Nouă şi Custura.
Gradiştea de Sus, sat, reşedinţa comunei actuale şi a plasei cu acelaşi nume. Are un
cătun Gradiştea de Sus Nouă, la 5000 metri vest de reşedinţă.
Gradiştea de Jos, la miazăzi de satul Şuţeşti din judeţul Brăila, despărţit de râul
Buzău. Comună de câmp, balta Ciulniţa la miazănoapte.
Ibrianu ar purta numele turcului Ibrahim (Ibraim/Ibrain> Ibrianu), care ar fi stăpânit /
exploatat aceste pământuri. Până în 1930 a aparţinut de comuna Gradiştea, când devine
comună formată din satele Ibrianu şi Maraloiu, ambele aşezate pe malul stâng al râului Buzău.
La raionare a aparţinut de raionul Făurei.
Maraloiu (cu denumirea Dudeşti, este atestat la 24 mai 1613)- sat în plasa Gradiştea
de Sus, cătun al comunei Câineni, pe malul stâng al râului Buzău, la 7,5 km de Stăvărăşti(azi,
în jud.Buzău), reşedinţa comunei rurale. Până-n 1865 ţinea de comuna Amara, când s-a alipit
la Câineni. Ar purta numele unor oieri veniţi aici de pe moşia prinţului Şuţu, care se chemau
Maraloi[apud Aşezările rurale…, ed.cit., p. 181] .
Harta 1981: Balta Amara; Fântâna Dobre Bercaru; Fântâna Iorgu Andrei.
Gropeni
Atestare. Constantin C.Giurescu (Istoria pescuitului şi pisciculturii în România,
I,1964) consemnează cartografic satul Gropeni pe la 1600. Dar atestarea documentară certă
este cea din 1777, într-o hartă publicată la Veneţia, urmată de aceea din conoscuta hartă
austriacă din 1789 referitoare la raiaua Brăilei, din care satul a făcut parte.
Jirlău
Atestare: Gugeşti, sat dispărut, lângă Brădeanca, 15 iunie 1499; 13 octombrie 1533
Plecicoi(Placico,Plăcicoi,Placicheni,Placicoii Vlaicului),sat dispărut,Brădeanca,15 iunie
1499; 13 octombrie 1533; 18 iunie 1602
Piepteşti, sat dispărut, lângă Brădeanca, 7 august 1615
Sate componente: Jirlău (reşedinţa comunei), Brădeanca
Situată în partea de vest a judeţului pe şoseaua Făurei-Râmnicu Sărat, se află pe malul
drept al bălţii cu acelaţi nume. A făcut parte până în 1950(la raionare) din judeţul Râmnicu
Sărat.
Conform monografiei din 1978, comuna Jirlău este atestată documentar la 24 martie
1672, când Barbă Albă vinde partea lui de moşie – Jirlău şi Plesca - stolnicului Mihalcea şi
spătarului Deagoc. O altă consemnare este din anul 1759 când domnitorul Ţării Româneşti,
Scarlat Grigore Ghica, numeşte pe episcopul de Buzău să cerceteze pricina dintre pitarul
Dodulescu şi sătenii din Jirlău şi Plescoi. Din alte documente aflăm că moşiile Plescoi şi
Jirlău aparţineau Episcopiei Buzău, care le donase spre administrare Mănăstirii Berca. În anii
1781, 1783 şi 1784 sunt înregistrate alte pricini între localnici şi stăpânii de moşii din jur.
Prima aşezare ar data din anii 1800-1821 pe locul numit Movila Berca. În 1821, după
decimarea a 60% din populaţie de către o epidemie de ciumă, supravieţuitorii ar fi părăsit
aşezarea şi s-au aşezat pe malul bălţii Jirlău , unde se află şi astăzi.
Poartă numele Jirlău din 1864, iniţial numindu-se Jerleu. Numele actual al comunei
s-ar datora jirloaielor de apă ce se scurgeau fie din ploi şi zăpezi fie datorită inundaţiilor
râului Buzău.
Iordan, p.517, identifică două localităţi la articolul Jirlăul(în Făurei şi Rm.Sărat):
identic cu apelativul jirlău(jârlău) „şiroi, apărie; şuvoi de apă, torent; râpă foarte lungă cu
maluri înierbite(DA). Primul toponimic denumeşte două „braţe” sau „canale”, derivate din
Dunăre(?!), iar al doilea , un lac şi diverse alte locuri.
În 1885, era reşedinţa comunei cu acelaşi nume , având ca sat Vrabia(azi Brădeanca),
mai veche decât Jirlău, care aparţinuse de fosta comună Nisipeanca. În zona satului Brădeanca
s-a aflat localitatea Plecicoi, atestată la 15 iunie 1499.
Dicţionarul geografic al judeţului Rm.Sărat(1892): Comună rurală în plasa Râmnicu
de Jos, purtând numele lacului Jirlău, care, alături de Câineni şi Ciulniţa, se înscrie în rândul
salbei de lacuri formate pe cursul inferior al Buzăului pe teritoriul judeţului Brăila. Comună
de câmp, „populată” de câteva movile şi de 89 de puţuri ce au apa de la 7 la 10 m adâncime.
Brădeanca. În urma inundaţiilor din vara lui 1975, când o viitură a râului Buzău de
peste 2 metri a distrus aproape în întregime satul, locuitorii(circa 130 de familii) au fost
evacuaţi în Făurei sau Jirlău. Numele de Brădeanca vine de la o moşie veche iar Vrabia este
doar o poreclă pusă de cei din Jirlău datorită unor stoluri de vrăbii care se abăteau dinspre
luncă, din direcţia primelor locuinţe aşezate aici.(v. Ilie Caraman, p.87)
Harta 1981: Movila Damianca +4m; Movila Preoteselor; Movila Coşcovei +1; La
Orezărie; Nisipuri; În Luncă; Balta Jirlău; Damianca; Siliştea; Malul Ţiganului
Măraşu
Măxineni
Mircea Vodă
Movila Miresii
Atestare: Ezda, Esna, 18 iulie 1505
Iaşi, sat dispărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 18 iulie 1505;
17 iunie 1623
Sate componente: Movila Miresii (reşedinţa comunei), Esna, Ţepeş Vodă
Câmpul Movila Miresii face parte din subunitatea Bărăganul nordic, reprezentând un
relief plan, monoton, presărat cu movile cărora nimeni nu le-a dat de rostul adevărat: Struna-
23,1 m, Miresii-24,2 m, Dinghiliu, Lungul şi Iedului. Pe teritoriul comunei sunt prezente şi
forme de relief negative: crovuri (lacuri permanente sau temporare, care seacă în perioada de
vară datorită secetei) şi văi largi, după părerea savanţilor Gheorghe Munteanu-Murgoci şi
George Vâlsan - cursuri părăsite, numite de localnici buzoele.Cele mai mari văi sunt valea
Dragă, la nord de lacul Seaca, şi valea Esnei, situată în vecinătatea lacului cu acelaşi nume.
Lipsa unei alimentări subterane şi evaporaţia puternică fac ca lacurile să-şi reducă
mult oglinda apei vara şi să constituie zone de concentrare a sărurilor minerale. Din cauza
marelui grad de mineralizare, mulţi geografi au interpretat în mod diferit geneza lacului sărat.
Sarea s-a născut pe loc prin fenomenele produse între apa dulce a ploilor, solul arabil şi loess.
Prin evaporaţie apa a dispărut, dar sarea pe care o conţinea a rămas. Se ştie că în perioade de
secetă are loc o circulaţie a apei în sol de jos în sus, prin vasele capilare. Ajunsă la suprafaţa
solului, apa se evaporă, sărurile conţinute rămân şi se depun pe sol care capătă o culoare
albicioasă. Sarea este spălată în urma precipitaţiilor şi se adună în cuveta lacului sărat, situată
în centrul depresiunii. Pe fundul lacului se află un strat de nămol gros de 35-50 cm format
dintr-un amestec de argilă, nisip cu resturi de vegetaţie şi insecte. Nămolul este un produs al
fermentaţiei continue de plante din bazin şi împrejurimi şi se compune din 41% particule
minerale, 36 % materii organice şi 23 % apă. Insectele depun ouăle ce se fixează pe plantele
din lac şi apoi mor, descompunându-se şi răspândind un miros urât. Nămolul este moale,
unsuros, cu miros de iod şi sulf. Rezerva de nămol din lacul sărat era apreciată în 1973 de
geograful Petre Gîştescu a fi de 438000 tone. Calităţile balneo-terapeutice au făcut să fie
folosite pentru băi încă după primul război mondial, la începutul anului 1978 începându-se
construirea unei microstaţiuni cu căsuţe. Cu timpul n-a mai rămas decât amintirea acesteia,
astăzi profilându-se naşterea cu adevărat a unei staţiuni moderne. Motivul: lacul sărat Movila
Miresii este cel mai sărat lac de pe glob din zona de câmpie, depăşind 300 gr sare la litru,
această concentraţie fiind aproape de aceea a lacurilor situate în saline în ceea ce priveşte
salinitatea. Din cauza concentraţiei mari de săruri se întâlnesc pe fundul lacului bucăţi mari de
sare, care era comercializată de localnici în secolul al XIX-lea. Cei care se ocupau cu această
îndeletnicire se numeau sărari, poreclă ce s-a păstrat şi astăzi la familiile Tudorancea şi
Pravilă.
Satul Esna, cel mai vechi sat al comunei (atestat la 18 iulie 1505, cu grafia Ezda) ,
provine din unirea târlaşilor din Golăşeii Vechi , Plopu şi Friguroasa. Târla Golăşeii Vechi a
fost înfiinţată de Ion Iamandi, venit din comuna Amara, Ioniţă Moldoveanu din comuna
Galbenu, Dumitru Buruiană şi Ion Gherghişan din comuna Ghergheasa şi Tudor Barac de la
târla Cocoţaţi , ce aparţinea de comuna Şuţu. Această târlă datează de pe la 1850 şi se numea
Golăşeii Vechi (de la golăşei „săraci”) spre a se deosebi de Golăşeii Noi, din apropiere de
Însurăţei. Înfiinţat în 1861, era un cătun ce aparţinea de comuna Urleasca. Numele, din 1924,
îi vine de la valea şi lacul Esna. Este inclus de Iordan, p.68, la articolul Frasina, ca sinonim al
frasinului, provenit din bulg. Jasen „frasin”. Din 1926 a avut administraţie proprie iar în 1930
devine sat component al comunei Movila Miresii. În anii 1980 a fost propus pentru
dezafectare.
Satul Ţepeş Vodă a fost întemeiat în anul 1921, după primul război mondial, când, în
urma împroprietăririi ţăranilor, se înfiinţează pe linia de cale ferată Brăila – Făurei localităţile
Lacu Sărat(numit iniţial Alexandru Vlahuţă) şi Ţepeş Vodă. Satul este format în majoritate cu
locuitori din Movila Miresii şi din judeţul Buzău, împroprietăriţi aici. Din anul 1921 până în
anul 1942 a aparţinut de comuna Movila Miresii iar din 1942 până în 1946 de comuna
Urleasca, după care redevine sat component al comunei Movila Miresii în urma cererii
nr.6366 din 3 iunie 1946 adresată de locuitorii satului Prefecturii Brăila. Satul urma să ia fiinţă
pe malul sudic al lacului sărat Movila Miresii, dar, în cele din urmă, a fost amplasat în jurul
staţiei de cale ferată Urleasca, existente din 1872.
Movila Miresii a luat fiinţă în 1882, în urma legii însurăţeilor din anul 1878, pe locul
unde se afla târla Mototolea. S-a numit la început Măgura Miresii, denumire pe care şi-a
păstrat-o până pe la 1900.
Teritoriul comunei a făcut parte timp de trei secole din raiaua Brăilei. Are la origine o
târlă, târla lui Chiriţă Mototolea, al cărui bordei se afla în partea nordică a lacului Lutul Alb,
la 1800 m de actuala vatră a comunei. Mai târziu, câteva familii printre care Ion Tudor,
Gheorghe Ciurlea, Ene Mihăilă, venite de la târlele Urlani, au găsit pe actualul perimetru al
comunei trei bordeie ale familiilor Stan Mototolea- zis Sbârcilă, Dobre Cojocaru- zis Mocanu
şi Ion Săraru, care formau vechea târlă Mototolea. Pe la 1860, micul nucleu Mototolea, mărit,
prin venirea altor târlaşi de la târlele Vraghia, Ghişeneni, Friguroasa, Hueni, Mămăligari,
Găvani, Ghiormeni, Plopu, Burta Iencii, la 50-60 de familii, a ajuns în 1879 la peste 90 de
familii.
Anul 1879 este anul atestării documentare a satului Măgura Miresii, cum s-a numit la
început, denumire aflată în „Actul de delimitare al însurăţeilor, art.5-6 din anul 1864”,
întocmit de inginerul hotarnic S. Candiano prin contractul nr.30693 din 18 septembrie 1879 la
24 iunie 1880 când au fost împroprietărite 351 familii din moşia statului Iazul Ciuranii şi
Şoimeştii sau Scorţaru Nou, plasa Vădeni. Din cei 351 împroprietăriţi, 91 erau localnici, restul
provenind din Scorţaru Vechi-22, Bordei Verde-2, Domniţa-34, Perişoru-62, Şuţeşti-66,
Deduleşti-9, Ianca-11, Scorţaru Nou-31, Slujitorii Alboteşti-4, Osmanu-9, Urleşti-1. Stabilirea
celor împroprietăriţi în noua vatră s-a terminat de abia în 1882, fapt ce a condus la
considerarea acestui an drept anul înfiinţării satului.
Numele comunei vine de la o movilă situată la un kilometru de sat, pe platoul dintre
lacul Seaca şi Lacul Sărat. Alţi locuitori afirmă că movila Miresii ar fi situată spre nord la 5
km de comună, pe teritoriul de astăzi al comunei Gemenele.
Iordan, p.33-37: măgură este sinonim cu movilă, ambele fiind considerate de către
B.P.Hasdeu sau Al. Ciorănescu ca aparţinând fondului tradiţional.
La rândul său, numele movilei cunoaşte mai multe explicaţii legendare.
1)Dicţionarul geografic…,1894: „Un flăcău din localitate luând în căsătorie o fată din
judeţul Rm.Sărat, care avusese mai înainte relaţiuni cu un alt tânăr păstor din zonă, şi
întorcându-se nuntaşii acasă i-au apucat pe drum un vifor mare. Ajungând în dreptul movilei,
unde se aflau şi câteva bordeie ciobăneşti, mireasa, ştiind că aici se află vechiul ei cunoscut,
se furişă prin fundul căruţii şi intră în bordeiul ciobanului. Nunta, fiind cu chef, n-a luat
seama. Găsind-o mai târziu, mireasa n-a vrut a părăsi acest loc.” Variantă. Pe drumul de
întoarcere, chiar în dreptul movilei, fiind prinşi de un vifor puternic, în imposibilitate de a-şi
continua drumul, nuntaşii s-au oprit la bordeiele ciobăneşti aflate lângă movilă, dintre care
unul era chiar al fostului iubit al tinerei mirese, despărţită de părinţi, şi pe care aceasta nu l-a
mai părăsit.
2)Nae A.Vasilescu,1906: „Pe vremuri, demult, într-o iarnă , pe un vifor mare, trecea o
nuntă, mireasa fiind adusă de mire într-un car cu boi. Pe drum s-a desprins fundătoarea carului
şi mireasa a căzut în zăpadă. Când au observat nuntaşii lipsa miresei, erau departe şi era viscol
mare şi, fiind pe înserat, n-au mai putut-o găsi. Se zice că, la o movilă din apropiere, era o
târlă de oi şi un cioban, atras de ţipete(într-o altă variantă, de lătratul câinilor-n.n.), s-a dus şi
a găsit mireasa în zăpadă. A dus-o la târlă şi a luat-o de nevastă.” Acestui final prozaic i se
poate substitui altul mai poetic cum aflăm într-o altă variantă: „Drept răsplată, salvatorul a
devenit mirele ei”…Pe pereţii Căminului Cultural, legenda numelui este încrustată în mozaic.
Întrucât târla / cătunul Mototolea era în apropierea movilei cu pricina, i s-a zis şi aşezării
Movila Miresii.
Iordan, p.80, indică, între sinonimele mesteacănului, maghiarul nyír[nyires-
mestecăniş], care s-ar regăsi în numeroase toponimice din Ardeal ca: Mireşi, Mireş,
Miraşia(hiperurbanism : n al etimonului a fost considerat drept o pronunţare dialectală şi , de
aceea, a cedat locul „literarului” m ). În Muntenia, sunt consemnate localităţi cu acest nume
în fostele raioane Prahova şi Mizil şi Focşani: Năruja, Nereju, cu menţinerea lui n etimologic.
Înfiinţat pe locul unde era târla Mototoleşti, satul s-a numit şi Mototolea, după numele
celui mai de seamă târlaş, Chiriţă Mototolea, tatăl fostului căpitan Chiriţescu /Kiriţescu,
bunicul scriitoarei Lucreţia Karnabat, născută Kiriţescu.
Harta 1981: Movila Vierului +2m; Movila Lungu +2m; Movila Lutu Alb +2m;
Movila Strună +6m; Movila Căpitanului +3m; Movila Iedului +3m; Movila Dinghileni +8m;
La Izlaz; Valea Domniţei; La Opreanu; Lacul Opreanu; Pădurea Giuvara, Lacul Seaca; Lacul
Sărat; Lacul Lutu Alb; Lacul Plopu ; Lacul Plopu.
Racoviţa
Atestare: Călugărenii Stoicăi şi Călugărenii lui Manea, sat Custura, 7 august 1596;
23 noiembrie 1606; 28 mai 1610; 13 decembrie 1611-1615; 24 mai 1613; 14 iulie 1615; 17
iulie 1619; 19 februarie1620; 10 martie 1630, cnezi rumâniţi
Râmnicelu
Romanu
Roşiori
Salcia Tudor
Sate componente: Salcia Tudor (reşedinţa comunei), Ariciu, Cuza Vodă, Gulianca,
Olăneasca.
Pe teritoriul actual al comunei, situate în afara raialei, se pot distinge, observa
profesorul Valeriu Partenie, trei etape în popularea zonei:
1) Una dintre cele mai vechi aşezări ale zonei este satul Ariciu, existent, conform
tradiţiei orale, încă din secolul al XVI-lea, păstrând multă vreme un mod de viaţă autarhic, cu
organizare specifică şesului deschis. Satul, condus de un sfat al înţelepţilor, oameni buni şi
bătrâni, în frunte cu un şef, avea un dublu inel de apărare, compus dintr-un gard înalt, lat şi
des de dracilă, dublat la exterior de un şanţ lat şi adânc, plin cu apă tot timpul anului,
alimentat dintr-un Buzoiel, veche albie a Buzăului; cu poartă de intrare şi ieşire, păzită, prin
rotaţie de locuitori, aşa numiţii jitari. În satul Ariciu era loc de popas pentru carele ce coborau
din Munţii Buzăului la Dunăre, pe aşa numitul „drum al boilor”(al carelor cu boi) de la care
percepeau o zeciuială din produsele transportate: lemn, ţuică, fructe etc. Numele satului ar
proveni: a)de la gardul de mărăcini ţepoşi (dracilă) ce înconjura vatra satului în formă de
scoică sau de arici; b)conform monografiei semnate de Buzatu Jan, primar, şi Goidescu Ionel,
secretar, satul s-a născut în procesul de migrare a muntenilor în căutare de păşuni şi în
drumurile transhumanţei. Pe locul actual al satului s-ar fi stabilit mai mulţi oieri care au
părăsit locul natal datorită unor neînţelegeri. Denumirea de Ariciu se pare că vine de la
numele unuia dintre oieri sau ar simboliza fuga lor de la munte, furişâmd-se cu nasul în cojoc,
ca un arici, spre a nu fi recunoscuţi. Mai târziu, călătorii ce străbăteau această cale poposeau
la „cel cu nasul în cojoc” sau „la arici”.
2) În a doua etapă(sfârşitul secolului al XVIII-lea, până pe la 1821), în partea de nord a
comunei, în diferite puncte, precum Moara Turcului sau Chioreanu, s-au aşezat târlaşi din
Ardeal: la „Moara Turcului”, târla lui Olănescu [antroponim ce indică ocupaţia], de unde
provine numele satului Olăneasca (Iordan, p.228, înregistrează forme ca: Olăreasa,
Olăreni,Olărescul, Olăreşti) iar la „movila lui Gulie / Gulianu” altă târlă – Gulianca. Către
această afirmaţie, concură şi datele despre un Lazăr Dumitru, originar din zona Braşovului,
aşezat la Brăila, care avea în satul Ariciu un număr de 400 vite cornute şi 100 de cai ( Ghena
Pricop, art.cit., p.473).
3) După primul război mondial, prin împroprietărire, au primit pământ cei care
luptaseră pe front din zona Rm.Sărat, înfiinţând satele Salcia Tudor şi Cuza Vodă, care au
purtat iniţial numele de Domniţa Ileana şi Regele Ferdinand sau popular Neraşi. Conform
lucrării Prefaceri socio-umane…, p.60, Salcia Tudor apare ca sat nou, format în întregime din
„ munteni”, după preferinţele boierului local, care nu a dorit să împroprietărească ţărani din
satul vecin, Ariciu, deoarece muntenii i s-au părut mai harnici şi mai supuşi.
La început, satele Ariciu, Gulianca şi Olăneasca au format comuna Gulianca (pendinte
în 1949 de plasa Măicăneşti), locuitorii ocupându-se preponderent cu creşterea oilor. În 1950,
satele Salcia Tudor, Cuza Vodă şi Ariciu compun comuna Salcia Tudor iar Gulianca şi
Olăneasca, comuna Gulianca. În anul 1968, odată cu reînfiinţarea judeţelor, cele două comune
se unifică, rezultând comuna Salcia Tudor.
La Olăneasca, a fost capul de linie al fortificaţiilor Focşani-Nămoloasa, cu sistemul
inexpugnabil de cazemate, ale căror ruine sunt omniprezente, ca şi al şanţurilor anti-tanc.La
Olăneasca, pe vechiul amplasament al satului (mutat după inundaţiile din anii 1956-1958, ca
şi datorită excesului de sărătură), se află şi un monument al ostaşilor germani căzuţi în primul
război mondial.
Hartă 1881: Gârla Ţigăncii; La Suliţa19,3; La Muchie; Fântâna lui Ilie Ştefănescu; La
fântâna lui Alexandru Grigore; La Iepuraş; Movila Săpată;Sulegatu
.
Scorţaru Nou
Siliştea
Stăncuţa
Surdila-Găiseanca
Atestare:Boboneţi, sat dispărut, lângă Surdila Găiseanca, cnezi rumâniţi, 4 iulie 1614
Sate componente: Surdila-Găiseanca, Filipeşti
Bătrânii din sat cred că a luat fiinţă pe la 1850. O statistică a judeţului din 1887 arată
anul 1862 iar Dicţionarul geografic-anul 1851. Într-un tabel din arhiva prefecturii din 1846
cuprinzând satele din judeţ şi clăcaşii din sate, este trecut şi satul Surdila lui Kâţă pe moşia
cu acelaşi nume, având 31 de clăcaşi iar în alt tabel din 1848 este înscris satul Surdila lui
Kâţă cu 38 enoriaşi, satul Surdila Găiseanca existând aşadar înainte de 1846. Altă Surdilă nu
era decât Surdila Grecilor, proprietatea lui Greceanu, socrul lui Kâţă, căruia îi dăduse ca
zestre o parte din moşia Surda, mai târziu Surdila. În Dicţionarul geografic se afirmă că
Greceanu a dăruit o parte din moşie „Mănăstirii Găeşti”(! ), de fapt schitului Găiseni, de la
care şi-ar fi luat numele şi satul.[În harta rusă de la 1835, Găiseni figurează cu 146 locuitori,
situându-se imediat după Găeşti, care avea 271.] Satul exista aşadar la 1840-1850 şi se numea
Surdila lui Kâţă.
Cătunul Brateşu, trecut în 1925 la comuna I.I.C. Brătianu (Făurei), purtase până în
1874 numele Târlele lui Kâţă şi apoi Brateşu, după numele unui cot al viroagei Buzoielului.
Au mai existat şi cătunele Stravolca (1860, după numele proprietarului moşiei G.Stravolca);
Mortu (1868), după numele primilor locuitori stabiliţi, fraţii Constantin şi Trandafir Mortu;
Dăscăleşti (sau Căţeaua), 1889, de la numele fraţilor Grigore şi Tache Dăscălescu, arendaşii
moşiei; Mareş (înfiinţat de proprietarul Vasile Mareş). Se pare că satul este mult mai vechi,
deoarece cu ocazia restabilirii hotarelor raialei în timpul domniei lui Brâncoveanu în 1711 şi,
apoi, s-au făcut semne şi pietre de hotar sau s-au făcut movile, ca movila Săpatul despre
coastă, acolo unde este o piatră albă veche. Or, dacă exista Movila Săpatul, se poate să fi
existat şi satul, fiindcă bătrânii povestesc că la această movilă erau o cârciumă şi mai multe
bordeie. Într-o altă movilă, Comoara, cu autorizaţia Eforiei, în 1889, s-au făcut săpături şi s-
au descoperit câteva piese de argint, monedă turcească. Mai sunt movilele Ceairul, Broaştele,
Bivolul, Cetăţuia, Găzdaru, Gorganul, Mortu, Ochean, Lupului, Pelinului şi Coconului.
Filipeşti îşi datoreşte numele familiei Filipescu. Înainte vreme, se numea Başa sau
Gropăria(La Frunzescu, s.v. Filipeşti, Başa-Gropărie-considerată „numire veche”.Groapă
apare frecvent ca sinonim al lui mormânt. A se avea în vedere şi v.slav.grobŭ „mormânt,
groapă” şi gropniţă-v.Iordan, p.29). Înfiinţată în 1835 lângă Movila Morţilor(ceea ce ar
motiva etimologia din slavă), era formată numai din bordeie. Se numea Başa, după numele
unui turc Başa / Izbaşa, ce ar fi avut suhat de vite în partea locului, şi Gropăria, după
existenţa mai multor gropi în care se păstrau bucate / producte. Pe teritoriul comunei se află
movilele: Boboneţul, Trei băşici, Trei movile, Tatomir şi Morţilor. Se numeşte Filipeşti, după
ce Constantin / Costache Filipescu, proprietarul moşiei de atunci, maior, ministru de finanţe
paşoptist, a mutat satul pe locul unde se găseşte astăzi, în anul 1840, ctitorind şi biserica din
sat, cu hramul Sf. Nicolae.
Un Constantin Filipescu, vistier al Ţării Româneşti în 1808, la cererea ruşilor, a
stabilit hotarele raialei Brăila prin cercetare la faţa locului.
Un alt Filipescu, clucerul Grigore N.Filipescu, partizan al Unirii, ales deputat în
Divanul ad hoc, alături de aga Constantin A.Cretzulescu, pentru marii proprietari(v. Emil
Vârtosu, La Brăila, în preajma Unirii. 1857, în Analele Brăilei, An I, nr.2-3 / martie-iunie
1929, p.47), este caracterizat astfel: membru al Înaltei Curţi de Justiţie, magistrat integru, dar
lipsit poate de ştiinţă. A îmbrăţisat franc cauza unionistă.
Poartă numele însemnatei familii a marelui om de stat şi bun român Nicolae Filipescu.
Filipescu Nicolae (n.5 decembrie 1862, Bucureşti - m.14 octombrie 1916, Bucureşti), fiul
vornicului N.Filipescu din comuna Filipeşti, căreia i-a dat numele.(În diverse lucrări, citim
Nicolae Gr. Filipescu, iniţiala trimiţând la clucerul Grigore N. Filipescu!-n.n.). Om politic,
gazetar, publicist şi orator de mare talent. Deputat, ministru în mai multe rânduri, primar al
Brăilei şi al Bucureştiului. În perioada neutralităţii României a susţinut cu fervoare intrarea ei
în primul război mondial de partea Antantei, în vederea înfăptuirii idealului naţional – Marea
Unire. Au rămas in istorie cuvintele adresate regelui Ferdinand: „Ori te-ncoronezi la Alba
Iulia ori mori pe Câmpia Turzii !”.
Harta 1981: Movila Dudeşti +6; Movila Filipeşti +4m; Movila Arman +4; Movila
Mare +5; Movila Obeala +3 m; H.Nisipurile; La Cotul lui Teşa; La Bulancea; La Băltoace;
H.Găiseanca; Bobuţ; La Comuna Veche; La Izlaz; La Canton
Surdila-Greci
Şuţeşti
Atestare: Măcreşti, sat dispărut, lângă Şuţeşti, 24 mai 1613; 30 aprilie 1620; 4 mai
1621
Haramini, sat dispărut, lângă Şuţeşti, 30 aprilie 1620
Tarăcioi( Tărăciorii), sat în hotar cu Măcreşti, lângă Şuţeşti, cnezi rumâniţi,
19 februarie 1620, 4 mai 1621
Sate componente: Şuţeşti (reşedinţa comunei), Mihail Kogălniceanu
Situată pe ambele maluri ale râului Buzău, pe şoseaua Brăila-R.Sărat, cunoscută şi sub
numele de Şuţu, localitatea ar fi fost întemeiată în 1830 pe malul stâng al Buzăului în pădurea
Biteanu, la 1 km de moşia boierului Racoviţă, sub numele de Curtea Veche (la 4-5 km în
partea de nord a actualei aşezări, apelativul curte numind conacul boierului). În 1835,
logofătul Costache Grigore Şuţu (Soutzou) a înfiinţat satul pe locul unde se află astăzi, cu
locuitori din satele Racoviţa, Maraloiu şi Hoinari (R.Sărat), precum şi cu 451 clăcaşi
proprietăreşti, aşa cum rezultă dintr-un tabel de la prefectură. Prin căsătoria lui Costache
Grigore Şuţu cu fiica lui Dumitru Racoviţă, Ruxandra, acesta a primit ca zestre o parte din
moşia Racoviţa împreună cu toţi clăcaşii aflaţi la Curtea Veche. Cu timpul, această moşie s-a
mărit pe partea dreaptă a Buzăului asupra teritoriului unde se află astăzi comuna Şuţeşti. În
urma intrării în posesie a acestei moşii, Costache Grigore Şuţu se mută de pe malul stâng al
Buzăului din Curtea Veche pe malul drept, formând Curtea Nouă, căreia mai târziu localnicii
i-au dat denumirea de Şuţu. [De origine fanariotă, familia Şuţu a dat şi doi domnitori:
Alexandru(4 noiembrie 1818-19 ianuarie 1821) în Ţara Românească şi Mihai(12 iunie 1819-
29 martie1821) în Moldova. Familie de încredere la Poartă, care, în 5 / 14 ianuarie 1819,
promulgase un regulament care stabilea că scaunele de domnie ale Moldovei şi Ţării
Româneşti, pecum şi dragomanatele Divanului otoman şi Amiralităţii aveau să fie ocupate
prin rotaţie numai de familiile lui Scarlat Callimachi, Alecu Suţu, Mihai Suţu şi Dimitrie
Moruzi.] Având nevoie de braţe de muncă, boierul a atras în vatra satului clăcaşi din târlele
dimprejur - Sasu, Friguroasa, Ivan Caraman, Ureche, Găguleşti, Cocoţaţi, Sălcieni, Menda -
şi din satele Ibrianu şi Gradiştea, dându-le locuri de casă în jurul curţii boiereşti. Odată cu
aşezarea la Curtea Nouă, boierul a adus şi circa 100 de familii de robi ţigani, cumpăraţi de la
mănăstirile R.Sărat şi moşia Grebanu, aceştia fiind în majoritate meseriaşi(fierari, rotari,
cărămidari). De asemenea, acesta a deschis un han, o moară şi diferite ateliere unde munceau
robii ţigani. Abia în 1864, în urma împroprietăririi, 10% din locuitori au format gospodării
individuale primind între 2 şi 3 ha. La 500 m, în partea de vest a comunei, pe o lungime de
mai bine de 1 km, se întinde Valul sau Şanţul lui Traian, unde, în urma săpăturilor, s-au
descoperit câteva monede antice.
Pe lunca Buzăului sunt mai multe popine la distanţe egale una de alta, aproape de
aceeaşi mărime şi cu aceeaşi formă pătrată. Se crede în popor că sunt movile făcute de mâna
omului şi ar fi foarte vechi. La 8 km spre est de comună se află movilele Tatarcele şi Ştefan
Vodă, unde ar fi fost aşezaţi într-o luptă tătarii şi Ştefan Vodă. La aceste poveşti s-ar putea
adăuga şi Muchea Tătarului, care traversează comuna şi care este trecută între movilele pe
care s-au pus pietre de hotar pe la 1711 ca să delimiteze raiaua Brăilei. Alte movile: Tudose,
Căpitanului, Creasta, Lunga, Trei movile, Hagiului, Edului şi Săpata. În 1906, din
comuna Şuţu făceau parte 6 cătune: Constantineşti (azi, face parte din comuna Râmnicelu);
Găgiuleşti (înfiinţat în 1860, de un locuitor numit Gagiu, azi familia Găgiulescu), Sasu
(1860, de un crescător de oi venit din Transilvania, poreclit Moş Niţă Sasu); Oancea (1873,
de la numele târlaşului Oancea); Friguroasa, zisă şi Irineşti (1870, la 7 km de comună, numit
Friguroasa, pentru că este aşezat în bătaia vântului de nord, şi Irineşti, după numele soţiei
proprietarului Grigore C.Şuţu - Irina); Grigoreşti (după numele proprietarului Grigorie Şuţu)
sau Cocoţaţi (fiind aşezaţi pe muchea luncii Buzăului), 1873; târlele Sălcieni sau Sălcioara,
la 7 km de comună, cu locuitorii din comuna Sălcioara, R.Sărat, desfiinţate în anii 1900.
Satul Mihail Kogălniceanu, sat nou (1922), prin împroprietărirea cu colonişti din
localitatea Nehoiu şi Calvini din judeţul Buzău şi localnici din Şuţeşti, este format din 25 de
suflete.
Harta 1981: Movila Crestată +15m; Pochina +13m; Movila Lungă +10m; Movila
Tudose +3m; Movila Hagiului + 4m; Movila Bularca +6m; Movila Ianca +1,5m; Movila
Căpitanului +3m; Movila Iedului; Movila Vierului +2m; La Nisipuri +2m; Lunca Şuţului;
Crucea lui Oprea; Fântâna lui Caraman, La Sonde
Tichileşti
Traian
Silistraru. Într-un raport al primăriei din 1905 se spune că bătrânii povestesc că satul e
din vremea turcilor când purta şi numele de Puşcă Lungă şi se compunea din mai multe târle:
Cenuşa, Cosoru, ca şi din Muftiu şi Cotu Lung, Vai de ei, Toporeni şi Puşcă Lungă. Pe la
1825 locuitorii acestora, ca şi din Muftiu şi Cotu Lung, s-au adunat şi au format satul
Silistraru. Câţiva locuitori rămaşi în Toporeni au plecat în 1864 în urma împroprietăririi.
Numele de Silistraru, conform tradiţiei orale, ar veni de la numele unui turc de fel din
Silistra, care avea moşie în sat. Constantin C.Giurescu, în Principatele române…,
ed.cit.,p.128-129, îl considera o forma coruptă de la Selitraru, „cel care prepara silitra,
necesară fabricării prafului de puşcă”. Popular, prin asimilare cu numele cetăţii Silistra, se mai
spunea şi selistră sau silistră. Iordan, p.415: forma de singular arată că este vorba de un
antroponimic, a cărui semnificaţie este însă tot „locală”.
Pendinte de comună era cătunul Traian, devenit comună în 1913. În 1906, era
reşedinţa plasei Silistraru, cu comunele Urleasca, Valea Cânepii, Oancea, Scorţaru Vechi şi
Tudor Vladimirescu, plasa Silistraru existând între 1864-1912, chiar dacă uneori îşi avea
reşedinţa în Brăila.
Harta 1981: Movila Dinghileni +8m; Movila Cosor +4m; Movila Săpată +1m;
Movila Pasaraş +1; Movila Buga +2m; Movila Armanu Vechi +3m; Movila Mare Moroteşti
+9m; Movila Stoica +2m; Movila Tăiată +2m; Movila Maxim +8m; Movila Buţii +4m ;
Movila Doletul +2m; Movila Foli ; Movila Traian +2m; Movila Urleasca +4m; Movila
Silistraru +3m; Valea Droica; La Pădure; Jipeşti; Valea Ianca; Valea Burta Iancei
Tudor Vladimirescu
Tufeşti
Ulmu
Vădeni
Victoria
Vişani
Viziru
Zăvoaia
Balta Brăilei
Strămutarea satelor din Valea Bistriţei şi din zona Porţile de Fier s-a soldat nu
doar cu distrugerea unui număr de aşezări, ci şi cu dispariţia toponimiei minore, fapt repetat în
cazul creării celui mai mare complex agricol din ţară, numit I.A.S. Insula Mare a Brăilei, prin
desecarea Bălţii Mari a Brăilei, ceea ce, în absenţa unor operaţiuni de salvare, a condus la
dispariţia unui inestimabil patrimoniu socio-cultural , care, cu greu, mai poate fi reconstituit şi
a cărui cercetare necesită un studiu aparte. Acest studiu ar trebui să aibă ca punct de plecare
harta rusă din 1835, care oferă o multitudine de date şi pe care o reproducem după
Constantin C.Giurescu, Principatele române…, ed.cit., p.33-34.
În „balta” Brăilei sunt notate, în afară de Dunărea Veche şi de Paşca, treisprezece
cursuri de apă, cincisprezece iezere şi douăzeci şi şase de ostroave. Cursurile de apă se
împart în patru categorii: râuri, gârle, privaluri şi braţe. Râuri sunt: Filipoi, Chiţorani,
Zadna, Verigu Stoeneşti şi Băroi; gârle: Lunza/Lunga, Şerban, Gingărăşoaia, Vâlciului,
Băndoiul, Dima-Peşeri; privaluri: Camarjoaia. Din a patra categorie face parte cursul de
apă Armineasă(Aranineasă). Iezerele sau bălţile poartă următoarele numiri: Orza, Şerban,
Lunguleţ, Raci, Ulmu, Peşti Turceşti(nume înscris în jumătatea de nord) - Peşti
Româneşti(nume înscris în jumătatea de de sud) – singurul iezer cu nume dublu, care leagă
iezerul cu Băndoiul (…), Scroafa, Sacu, Fufsarul (sic!), Rotunda, Groapele, Sermuroiu,
Libodoiu, Zadna, Puzdercu şi Glăvănelele (…). În ce priveşte ostroavele, ele se numesc:
Ostrovul Turcului, Filipoi, Dranoviţa, Muori (probabil, al morilor), Stanca, Adjuoi, Lata,
Rup, Ţiganca, Coada Lupului, Scurtului, Matceanului (Măcinului!), Lopatna, Igniţa
(sic!), Caroteşca, Dimuleasa, Rotunda, Popa, Bregoloi Iaza, Cremen, Dineapa, Verigu
Stoeneşti, Rocite, Dăeancea (adică de lângă Dăeni), Jighizana, Constantin. Aşadar, cu toată
dominaţia turcă îndelungată, atât în Dobrogea cât şi în raiaua Brăilei, şi cu toate că pescarii
turci îşi exercitau şi ei îndeletnicirea lor aici, în baltă, toponimia a rămas românească, fără
vreo influenţă din partea stăpânitorilor politici (sublinierile ne aparţin).
Gârle, ostroave, iezere sau peştine. Atât din Dunărea Nouă cât şi din Dunărea Veche
se despart şi alte cursuri de apă mai mici, care, după ce fac câte un ocol oarecare, se varsă
iarăşi în Dunăre. Aceste cursuri de apă se numesc gârle.
Gârlele mai însemnate în bălţile judeţului Brăila sunt: Vâlciu, Stanca, Hogioaia, Lata,
Calia, Minoaia şi Paşca.
Uscatul coprins între aceste cursuri de apă se numeşte insulă sau ostrov.
Ostroave mai însemnate formate de aceste gârle sunt următoarele: Brăila, Brăteasca,
Stacna(!), Ruptura, Minoaia, Calia sau Lupul, Chiciu sau Cremenea, Măracine, Vaca, Chiciul
Măcinului, Lopatna, Igliţa, Titcovul, Turcoaia şi Târlele Blasova, unde se află un munte de
piatră pus în exploatare. Mai sunt şi ostroavele Corotişca, Iazul, Filipoiul, Bregoloiu, Popa şi
Iapa sau Diapa formate din bălţi.
Multe din aceste ostroave sunt adeseori acoperite cu apă mai ales când vin apele mari
şi atunci formează bălţi producătoare de stuf, papură, rogoz şi alte ierburi. Locurile pe unde se
produce mulţimea de pesce(peşte) ce se aduce spre vânzare în Brăila şi în alte părţi.
Iezerele cele mai însemnate în bălţile judeţului Brăila sunt: Ezerul Şerban, Ezerul
Dunărea Veche, Ezerul Ulmul, Ezerul cu Pesci şi Ezerul Zatna.
Canaluri sau Privaluri. Iezerele şi gârlele comunică între dânsele prin nişte cursuri
de ape numite canaluri sau privaluri. Unele din aceste canaluri seacă vara în timp de secetă
iar altele nu seacă niciodată. Şi unele şi altele au mulţime de peşti.
Privalurile mai însemnate sunt următoarele:
I. Filipoiul, care începe din Dunărea Veche la punctul numit Piscul Turcului şi se
uneşte cu Ezerul Şerban.
II Scurtul, care este cel mai avut în peşte din toate ezerele domeniului Brăila. Aici se află
cherhanaua sau locul unde se face depozitul de peşte din toate ezerele domeniului.
III Dimuleasa, care comunică cu Şerbanul şi cu Filipoiul. Dimuleasa şi Filipoiul nu seacă
niciodată.
IV Corotişca, ce dă în ezerul Paţeiul(Paţiu-n.n.)
V Titcovul, care comunică cu Ezerul Şerban şi Dunărea Veche.
VI Brezoiasa, ce comunică cu privalul Băndoiu şi cu Ezerul cu Peşti.
VII Mucuroaia, care comunică cu Ezerul cu Peşti şi cu Dunărea Veche.
VIII Zatna, ce iese din gârla Vâlciu şi dă în iezerul Zatna. La punctul unde iese acest
prival din Vâlciu, se află a doua cherhana însemnată a bălţilor Brăilei iar a treia, numită
Ibiş, se află pe malul gârlei Paşca, fată în faţă cu comuna Stăncuţa-Stanca.
Toate aceste gârle, ezere, canaluri şi ostroave formează aceea ce se numeşte bălţile
Brăilei.
( Geografia judeţului Brăila conform programei în vigoare pentru Şcoalele primare
făcută de Pr.C.Moşescu şi P.Moisescu, Brăila, Întâia typo-lyth. P.M.Pestemalgioglu,
1882, p. 26-29)
Terminologie
Folosim termenul de baltă, deoarece termenul de insulă este impropriu, prin insulă
înţelegându-se porţiunea de uscat înconjurată din toate părţile de apă (ocean, mare sau lac)
şi unde suprafaţa acesteia din urmă este incomparabil mai mare. Pentru porţiunea de uscat în
formare din cuprinsul unei albii de râu este consacrat termenul de ostrov, lunca noastră fiind
deci un mare ostrov. Termenul de Balta Brăilei, creaţie a poporului român, exprimă un anumit
conţinut - o regiune joasă , presărată cu lacuri de luncă, cu gârle şi braţe de râu, cu suprafeţe
joase mlăştinoase care erau inundate în perioada apelor mari. Termenul de Balta Brăilei
trebuie menţinut, arătându-se astfel că a fost o regiune care era sub imperiul apei. Denumirea ,
aprobată de către Comisia pentru păstrarea şi cultivarea limbii române, trecută pe hărţile
Atlasului geografic al României, reprezintă o moştenire a tezaurului toponimic al
ţării[v.P.Gâştescu-I.S.Gruescu, op.cit., p.17-18].
Toţi cercetătorii care au studiat cadrul fizic al Brăilei s-au oprit şi asupra bălţii, aşa
cum procedează şi geologul brăilean Ion Băncilă (1901-2001, viitor Academician) în
conferinţa cu acest nume, ţinută la deschiderea celei de a VII-a reuniuni anuale a Societăţii
Române de Geologie, Brăila, 27 septembrie 1937.
În Baltă, limbajul topografic obişnuit n-are nici o aplicare. Oamenii Bălţii, cu
instinctul sigur al naturii în care s-au născut, au ştiut însă să se descurce foarte bine şi să
creeze o bogată nomenclatură locală.
În Baltă sunt locuri acoperite cu apă şi locuri uscate.
Depresiunile mai adânci sunt permanent acoperite, formând ghiolurile sau lacurile.
Acestea(…)au o semnificativă înşiruire de la N la S, pe linia mediană a Bălţii, ceea ce
sugerează ideea că urmează aici o direcţiune de adâncire veche, un braţ de Dunăre
fragmentat.
Depresiunile mai puţin adânci îşi pierd apa în timpul secetelor de toamnă şi se
numesc japşe sau ghioluri de faţă. Japşele sunt foarte întinse, mai ales în partea de apus a
Bălţii, unde formează terenul stufăriilor şi(al) islazurilor.
Terenurile cele mai înalte sunt grindurile.Ele nu se acoperă cu apă decât la viiturile
extraordinare şi au forma unor valuri, cari însoţesc canalele. Grindurile reprezintă chiar
aluviuni ale acestor canale, îngrămadite în cantitate mai mare şi fixate prin pădurile de
sălcii, care le acoperă de obiceiu.
Ghiolurile mari, permanente, ca şi cele temporare, sunt legate între ele şi la urmă cu
Dunărea, printr-o reţea de canale naturale cari se denumesc privale sau gârle. Fundul
acestora se adânceşte cu 1-3 m sub etiaj.(…) Cel mai mare prival, Filipoiu, se formează din
inima Bălţii, din Lacul Şerban, şi se îndreaptă spre Dunărea Veche, având o lungime de 24
km şi o largime de 90 m, adică atât cât a Siretului. Pentru privaluri este o regulă generală ca
ele să se formeze din Dunărea Nouă spre cea Veche, fapt ce ar putea fi invocat în plus pentru
o aplecare a întregii regiuni de Baltă spre E şi deci o tendinţă a ei de a se îngropa mai mult
spre malul dobrogean. (…)
Funcţiunea Bălţii are mari răsfrângeri asupra regimului apelor din Dunăre.
În timpul creşterilor mari, de primăvară şi toamnă, când apa se frământă în valea
Dunării, Balta o primeşte ca într-un imens rezervor. Sub năvala din ce în ce crescândă,
privalurile se înviorează, gârlele şi jepşile uscate prind apă, până ce grindurile cele mai
înalte sunt înecate.Toată Balta este atunci o apă, care se leagănă între braţele vânjoase ale
Dunării şi pe tot întinsul nu rămâne decât colţul minuscul al Blasovei şi coroana nsfârşitelor
păduri de sălcii.
Când Dunărea începe să scadă, apele astfel răspândite se retrag pe nesimţite.
Trunchiurile sălciilor ies treptat la iveală, îmbrăcate acum în rădăcini adventive, prin cari au
supt mai bine hrana din apă, iar grindurile îngrădesc din ce în ce privalurile şi ghiolurile, ca
mai înainte.
În condiţiunile acestea, Balta reprezintă pentru Dunăre un regulator, care, pe de o
parte, la viituri mari, împiedică inundaţiile catastrofale, iar, pe de alta, la descreşteri,
menţine un timp nivelul mai înalt, necesar navigaţiei.
Din calculele făcute, s-a văzut că, fără intervenţia Bălţii, nivelul Dunărei ar creşte
peste etiaj la Brăila, la viiturile mari, cu 10 m, în loc de 6 m. Aceasta ar însemna ca tot
portul, până la malul din spatele silozurilor şi (al) magaziilor, să fie inundat aproape în
fiecare an.
Ca părţi ale unui impresionant organism, Dunărea şi Balta se completează, nu numai
sub raport mecanic, ci într-un grad tot atât de înalt, prin nebănuita realizare de pitoresc.
(Analele Brăilei, Anul X, Nr.1, ianuarie-martie1938, p.20-21)
Îndiguirea Bălţii Mari a privat pe brăileni nu doar de o plimbare cu barca, ci şi de
peşte, care reprezenta aici hrana săracului. A influenţat climatul întregii Europe, resimţindu-se
până în Franţa.
Termeni generici(în ordinea articolului lui Ion Băncilă, cf.DEX)
• ghiol, ghioluri, s.n. Lac sau baltă(mare) cu fundul plin de mâl.- Din tc.göl
• lac, lacuri,s.n. Întindere mai mare de apă stătătoare, închisă între maluri, uneori cu
scurgere în mare sau la un râu. Lat. Lacus
• japşă, japşe, s.f. Depresiune de mică adâncime din bălţile sau din Delta Dunării, cu
contur circular sau alungit, acoperită de apă numai în timpul revărsărilor, în care se dezvoltă o
bogată vegetaţie de apă. • (Pop.) Baltă mică. [Pl. şi : jăpşi] – Et.nec.
• grind, grinduri, s.n. Mică ridicătură de teren de formă alungită, care rezultă din
depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării.- Din sl.grendŭ
• gârlă, gârle, s.f. 1)Apă curgătoare (mai mică); braţ al unei ape curgătoare.
2)Depresiune alungită (şi sinuoasă) aflată in lunca unei ape curgatoare şi care, acoperită de
apa, leagă de obicei un râu de lacurile sau bălţile din jurul acestuia. – Din bg.gărlo
• gârliţă, gârliţe, s.f. (rar) Diminutiv al lui gârlă.- Gârlă + suf. –iţă.
Alţi termeni
Ca şi termenul de baltă, creaţie a poporului român, Balta Brăilei cunoaşte şi alţi
termeni, neînregistraţi în Toponimia românească de Iorgu Iordan(1963) sau în alte dicţionare,
cum ar fi:
• burtă (pop.) abdomen; fig. Partea bombată, proeminentă a unui obiect
• coadă, 51.Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.
52. Loc pe unde se scurge apa dintr-un râu într-un iaz
• gură-loc de vărsare a unei ape într-o altă apă
• burduf
• chici- tc.kiči
-cuvânt cu care se strigă după boi şi vaci
• chiciu, s.n. 1)grind care abia a devenit aparent şi pe care începe să răsară o vegetatie
de salcie şi arini
2)vârful ascuţit al unui ostrov
3) vad, loc de trecere
• căţână, -ne, s.f., din lat.pop catina „căţea”, v.căţân
• căţân, s.m., 4.(reg.) Baltă mai puţin adâncă, care seacă vara
• prăval(prival/preval)-depresiune naturală puţin adâncă ce face legătura între bălţi
sau între acestea şi râuri; reg. Zaval; prăval-porţiune pe cursul unui râu, pârâu etc. , unde apa
curge foarte repede, formând o cascadă mică
• crac, craci, s.m. (Pop.) 5. Ramificaţie a unei ape curgătoare. – Din bg. Krak
• zaton
Bibliografie generală
A. Dicţionare
xxx-Marele Dicţionar geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale
pe judeţe de George Ioan Lahovari, General C.I.Brătianu şi Grigore G.Tocilescu, Vol.I-V,
Stab.Grafic J.V.Socecu, Bucureşti, 1898 -1902
xxx-Micul dicţionar academic(MDA), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 4 volume,
2001-2003
Candrea, I.-A.,Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1931
Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura SAECULUM I. O.,
Bucureşti, 2001
Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963
Delescu, Iulian, Demetrescu-Oprea, B.,Vâlcu, N.Th., Dicţionar geografic al judeţului Brăila,
Bucuresci, Tipografia şi fonderia de litere Thoma Basilescu, 1894
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963
B.Volume
xxx-Activitatea Comitetelor de Construcţiune din judeţul Brăila în anii 1922-1923, Brăila,
Tipografia Românească, 1924
xxx-Bărăgan-Câmpia Soarelui, Antologie, prefaţă şi bibliografie de Ioan Munteanu, Editura
Albatros, Bucureşti, 1987
xxx-Brăila. File de istorie.Documente privind istoria oraşului.1919-1944,Vol.II, Bucureşti,
1989
xxx-Cartea Dunării, Antologie, prefaţă şi bibliografie de Ioan Munteanu, Editura Sapiens,
Brăila, 1997
xxx-Documente privind istoria oraşului Brăila.1831-1918,Volum întocmit de N.Mocioiu,
S.Bounegru, Gh.Iavorschi, A.Vidis, Bucureşti, 1975
xxx- Indicele numelor de locuri. Documente privind Istoria României,B.Ţara Românnească,
veacurile XIII-XVI, Bucureşti, 1960
xxx-Monografia judeţului Brăila, Brăila, 1971
xxx-Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Brăila, 1977
xxx-Zilele culturii brăilene. Comunicări şi referate. 25 octombrie -1 noiembrie 1970 , Brăila,
1970
xxx-Zilele culturii brăilene. Comunicări şi referate. 3-10 octombrie 1971,Brăila, 1973
Antipa, Gr., Pescăria şi pescuitul în România, Bucureşti, Librăriile Socec &Comp., C. Sfetea,
Pavel Suru, 1916
Avram, Andrei, Contribuţii etimologice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997
Brâncuş, Grigore, Istoria cuvintelor, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004
Buculei, Toader, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Editura Ex Libris, Brăila,
2004
Caraman-Dan, Steluţa, Caraman, Ilie, Aşezările rurale brăilene, Muzeul Brăilei – Editura
Istros, Brăila, 2010
Caraman, Ilie, Făurei - important nod de cale ferată. 1872-1998
Caraman, Ilie, Vişani- Vatră de dor,Vişani, 1997
Cândea, Ionel, Brăila. Origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea, Muzeul
Brăilei.Editura Istros, 1955
Cucu, Vasile, Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România. Repere geografice,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Donat, I., Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI în Studii. Revistă de
istorie, an IX, nr.6 / 1956
Dumistrăcel, Stelian, Sate dispărute-sate ameninţate, Institutul European, Iaşi, 1995
Filitti, I.C., Primii ani de organizare ai Brăilei după eliberarea de sub turci, Brăila, 1930
Ghelase, Ion I., Mocanii. Importanţa şi evoluţia lor social-economică în România, Ediţia a
III-a, Bucureşti, 1944
Gâştescu, Petre, Oancea, D.I., Indicatorul localităţilor din România, Bucureşti, Editura
Academiei, 1974
Ghinea, Dan, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Giurescu, Constantin C., Istoricul oraşului Brăila. Din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
Giurescu, Constantin C., Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,
geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957
Mantea, Vasilica, Monografia comunei Viziru-judeţul Brăila, Viziru,2003
Mateescu, Tudor, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului din RSR, Bucureşti, 1986
Maxim, Mihai, Brăila 1711. Noi documente otomane, Muzeul Brăilei. Editura Istros, Brăila,
2011
Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Mihăilescu, Vintilă, Aşezările omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi sfârşitul secolului
XIX. O comparaţie între harta rusească din 1853 şi harta tipografică română de la sfârşitul
secolului XIX, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
Oancea, D.I, Gruparea urbană Galaţi-Brăila. Studiu de geografie regională, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973
Panaitescu, Petre P., Introducere la istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1969
Partene, Valeriu, Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor de lăcaşuri sfinte al neamului
românesc, în curs de apariţie
Pătruţ, Ioan, Onomastică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Perianu, Radu I., Raiaua Brăilei, Extras din Revista Istorică Română, Vol.XV, Fascicola III,
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946
Popescu, Mihail, Prof., Catagrafia din 1828 a locuitorilor şi venitului din oraşul şi jud.
Brăila,Editura Analele Brăilei, Brăila, 1933
Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jelea-Vancea, Gabriela, Bălan, Carmen-Cornelia, Prefaceri
socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea
postcomunistă,Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996
Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2005
Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti,II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2006
Sima, Nicolae C., Cioara Doiceşti şi Cioara Radu Vodă, azi Bărăganul. Monografie istorico-
geografică, Editura Meta, Bucureşti, 2002
Stahl, Henri H., Organizarea administrativ-teritorială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Suvac, Aurel Ştefan, Terminologia pescuitului la lipovenii din Dobrogea, Muzeul Brăilei-
Editura Istros, Brăila, 2008
Tufescu, Victor, Subcarpaţii şi depresiunile marginale ale Transilvaniei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966
Vasilescu, Nae A., Oraşul şi judeţul Brăila odinioară şi astăzi. Schiţe istorice şi
administrative publicate cu ocazia Expoziţiei naţionale din 1906, Întâia tipografie
P.M.Pestemalgioglu, Brăila, 1906
Vasilescu, Nae A., Brăila. Proilava-Proilabum-Brailava-Ibraila. Schiţe, documente şi
însemnări din oraşul şi judeţulBrăila, Atelierele Tipografice ale ziarului Curierul, Brăila,
1929
C.Studii şi articole
Bălănică, Marcel, Consideraţii cu privire la numele localităţii Latinu-judeţul Brăila, în
Muzeul Brăilei, Istros VI, Brăila, 1992
Bileţchi-Albescu, I., Origina Brăilei, în Analele Brăilei, Anul II, no.3, iulie-septembrie 1930
Bogoiu, Ioan, Schiţă monografică a comunei Gropeni,în Analele Brăilei, an III, nr.3-4, iulie-
decembrie 1931
Cândea, Ionel, Aspecte din viaţa spirituală în cetatea Brăilei.1538-1828 în Analele Brăilei,
serie nouă, an V, Brăila , 2004
Cândea, Ionel, Contribuţii privind evoluţia istorică a judeţului Brăila ca unitate
administrativ teritorială până în 1829, în Istros, IV, Brăila, 1985
Cândea, Ionel, Croitoru,Costin, Cercetările arheologice sistematice de la Măxineni, punctul
„mănăstire”, în Brăila 641, Pro memoria
Ciuntu, Şerban, Raiaua Brăilei, în Analele Brăilei, An I, Nr.2-3, 1929
Cloşcă, Gabriela, Date referitoare la păstoritul transhumant în zona Brăilei în Analele
Brăilei,serie nouă, an III, nr.3. Brăila , 1999
Damian, Ancu, Bălan, Ion, Grănăţuirea Brăilei din 1831-un document mai puţin cunoscut în
Analele Brăilei, Serie nouă, An I, Nr.1, Brăila, 1995
Harţuche, Nicolae, Anastasiu, Florian, profesori, Istoricul judeţului până în secolul al XII-lea
în Monografia judeţului Brăila, Brăila, 1971
Iavorschi, Gheorghe, Toponimie locală. Însurăţei, în Înainte, 8 noiembrie1988
Popescu, Mih., prof., doctor în litere şi filozofie, Raiaua şi Cetatea Brăilei, în Analele
Brăilei, An I, nr.2-3, 1929
Mihăilescu, Gheorghe, Note asupra populaţiei şi satelor din Câmpia Brăilei în Analele
Brăilei, an IV, nr.2-3, 1932
Mihăilescu, Gheorghe, Aşezările din raiaua Brăilei la 1828, în comparaţie cu cele de pe
harta austriacă din 1790, în Analele Brăilei, an V, nr.1, 1933
Moraru, Georgeta, Cercetări etnografice la Gropeni, în Studii de etnografie şi folclor din
zona Brăilei, Brăila, 1975
Moraru, Georgeta, Zonarea etnografică a judeţului Brăila în Studii de etnografie şi folclor
din zona Brăilei, Brăila, 1977
Sîrbu, Valeriu, Să salvăm tumulii, vestigii istorice inestimabile! în Brăila 635.Pro memoria
Stoenescu, Vasile A., Chiscani, nu Chişcani, în Înainte, 3 august 1967
Stoenescu, V.A., Trecerea de la viaţa pastorală la cea agricolă în judeţul Brăila, în Analele
Brăilei, an II, nr.2, 1930
Trifan, Adrian, O cale ferată uitată în Brăila 637.Pro memoria
Vâlsan, George, O fază în popularea ţărilor româneşti, extras din Buletinul Societăţii
Geografice Române,Bucureşti, 1912
Vlad, Tănase, Monografia comunei Făurei din judeţul Brăila, în Analele Brăilei, Anul X,
Nr.3-4, iulie-decembrie 1938.
D.Hărţi
• Harta topografică a judeţului Brăila lucrată şi publicată în al XXXVI-lea an (1902-
n.n.) al Domniei M.S. Regelui Carol I. Institutul Geografic al Armatei. Scara 1:100000 m
• Hartă întocmită de institutul Geografic al Armatei în anul 1910, după ridicările pe teren
din anii 1880-83-89-94-95-96(Scara 1: 100000, 1 cm=1000 m pe teren)
• Karte der Donau, întocmită de Institutul de Geografie Militară, Wien , 1914(Scara 1:
125000, 1 cm=1250m )
• Hartă topografică întocmită în anul 1981 după originalul de teren ediţie 1980, Ministerul
Apărării Naţionale, Direcţia Topografică Militară (1: 25000, 1 cm pe harta=250 m pe teren)