Sunteți pe pagina 1din 124

Nume de sate

Toponimie brăileană

Argument

Încercarea de a descifra originea denumirilor satelor brăilene se constituie, adesea,


în micro-monografii ale acestor localităţi, istorii şi istorisiri ale începuturilor, dar şi ale
evoluţiei lor, consemnând vechimea satului, „botezul” şi denumirile purtate de-a lungul
timpului, explicaţiile oferite de tradiţia orală sau de documentele oficiale, statutul său
administrativ la nivel de comună sau judeţ etc.
Înregistrând datele cunoscute până în prezent, edite în primul rând, ne propunem să
salvăm informaţiile referitoare la spiritualitatea tradiţională(consemnând diferite „explicaţii”
sub trimiterea la „tradiţia orală”), la cultura materială a Bărăganului străbătut de sute şi mii de
turme de oi pe drumurile transhumanţei, evoluând de la agricultura pastorală la cea intensivă,
cu desfiinţarea păşunilor şi înfiinţarea de noi şi noi aşezări, dintre care unele păstrează urme
ale transhumanţei, prin „roirea” aşezărilor în aval, la evoluţia demografică a acestora etc.,
călăuziţi de dorinţa de a descifra normele denominaţiei la locuitorii Brăilei, comune sau
diferite cu ale altor zone din ţară.
La temelia satelor noastre descoperim adesea pe cel care i-a pus temelia, al cărui nume
tradiţia orală îl pomeneşte cu sfinţenie.
În viziunea lui Vasile Băncilă, calea / căile de naştere a numelui satelor ar fi
următoarea / următoarele: Adevăratele sate româneşti s-au născut şi au crescut întotdeauna
astfel: o familie, în sens larg, ori un mănunchi de familii tovarăşe s-au aşezat într-un loc.
Satul, cel mai adesea, a purtat numele bătrânului familiei (Ion-Ioneşti, Popa- Popeşti) sau a
fost într-un chip în legătură cu un om, un accident, un nărav, o legendă. Numele era şi el ceva
organic. Încet-încet, satul creştea de la sine ca o aluviune geografică, ca o prelungire a
pământului. Vechea aşezare de târlaşi devenea cătun sau mai multe târle se adunau la un loc
şi închipuiau un sat. În alte cazuri, satele creşteau pe moşiile boierilor şi le purtau numele
(Satul nebunilor, în Copilărie şi miracol brăilean, Editura Istros, Brăila, 1996, p.31).
Etnografii au observat că, la diferite populaţii întârziate pe scara evoluţiei, existând
interdicţii în privinţa utilizării numelor celor decedaţi, acest obicei „împiedică în modul cel
mai eficace crearea istoriei sau, în orice caz, transmiterea naraţiunii istorice”, astfel că
dimensiunea retrospectivă este limitată din cauza absenţei reperelor antroponimice. Aşadar, se
întrebau etnografii, „Cum poate fi scrisă istoria fără nume?” (James George Frazer, Creanga
de aur, vol.II, p.250).
Chiar păstrat, a fost adesea schimbat din diferite raţiuni, atentându-se la memoria
acestor locuri, aşa cum susţinea, la 1882, D. Ionescu, preşedintele Consiliului Judeţean :
« Schimbarea numelui la unele din comunele rurale din judeţul nostru care credem că nu mai
au raţiunea de a exista sau pentru că sunt nume care nu au sens şi nici o însemnătate, precum
Ceacâru, Pârlita, Ciocile, Fleaşca, Surdila etc. sau pentru că sunt nume străine care cu mai
mult reson trebuiesc schimbate, precum sunt Cazasu, Nazâru, Osmanu, Viziru, Silistraru,
Chioibăşeşti etc. şi care putem a le înlocui cu alte nume ce pot avea o însemnătate în viitor sau
cel puţin ar exprima un cuvânt Românesc înţeles de populaţiune » . Prin hotărârea Prefecturii,
lucrurile s-au pus în act în 1923.
Alte schimbări erau datorate factorului politic, atât înainte, cât şi după al doilea război
mondial. Mai mult, în anii 1980, toponimia minoră era pe cale să dispară, fiind înlocuită de …
CUASC 1, CUASC 2, Ferma 1, Ferma 2.
Fiecare sat, care se respectă ca atare, există pentru sine în
centrul unei lumi şi are frumoasa mândrie de a fi puţin mai altfel decât
toate celelalte.
Lucian Blaga, Elogiul satului românesc, 1937

Şi această mândrie se exprimă înainte de toate în numele său, primul semn al


identităţii sale. De aceea, schimbarea numelui echivala cu pierderea acestei identităţi, ceea ce
explică dorinţa legitimă a revenirii la vechiul nume, cum ar fi, de exemplu, modificările în
cazul satului Chichineţu, devenit Marele Voievod Mihai, în perioada interbelică, şi Ştefan
Gheorghiu, după război, care şi-a redobândit numele de-abia în 20 mai 1996.
Oficialităţile din diferite timpuri sau locuitorii înşişi s-au gândit să omagieze diverse
localităţi cu numele unor personalităţi istorice, fără să se uite şi în ograda vecinului, astfel că
unele nume există şi în alte judeţe:
-Cuza Vodă: jud. Călăraşi
-Mihai Bravu: Giurgiu,Tulcea
-Mihail Kogălniceanu: Constanţa, Ialomiţa, Tulcea
-Mircea Vodă: Constanţa.
-Traian: Bacău, Olt, Teleorman,Tulcea
-Tudor Vladimirescu: Galaţi
-Ţepeş Vodă: Constanţa
Alte nume, cu diferite semnificaţii, întâlnite în judeţe mai apropiate sau mai depărtate,
sunt: -Cireşu: Mehedinţi
-Făurei: Neamţ
-Frecăţei: Tulcea
-Grădiştea: Călăraşi, Ilfov, Vâlcea
-Ianca : Olt
-Racoviţa: Sibiu, Timiş, Vâlcea
-Râmnicelu: Buzău, numit, până în 1965, Obidiţi
-Roşiori: Bacău
-Siliştea: Constanţa, Teleorman
(Enciclopedia…)
Mai mult decât atât. S-ar putea să fim singurul judeţ din ţară cu două sate ce
poartă acelaşi nume: Cuza Vodă - în comunele Salcia Tudor şi Stăncuţa, precum şi Mihail
Kogălniceanu - în comunele Râmnicelu şi Şuţeşti.

Informaţii despre satele brăilene

• Considerând anul 1542 drept an al înfiinţării raialei, cererile de restituire a vechilor


proprietăţi, conform hotărârii din 10 februarie 1832, la recomandarea lui Kiseleff, trebuiau a fi
anterioare acestei date. După raptul din 1538-1542, a mai fiinţat temporar un judeţ Brăila –
Slam Râmnic, judeţul dispărând totalmente în 1646.
• F.J.Sulzer, Istoria Daciei Transalpine,3 vol., Viena,1871, p.369 (se referă la perioada
1774-1784): În raia se află cam 55 de sate sau aşezări de foste sate(slobozii). Cel mai
însemnat între aşezări este Odaia Vizirului, adică lagărul vizirului care are obiceiul, pentru
diferite afaceri, să viziteze des Ţara Românească (apud Mih.Popescu, Raiaua şi cetatea
Brăilei, în Analele Brăilei, nr.4-6 / 1929, p.38).
• Harta lui Güssefeld, 1785, indică doar trei sate: Baldovineschty, Odaja Visiratu şi
Tufeschty.
• Numărul satelor( în Harta austriacă a raialei Brăilei din 1789 - n.n.) se ridică la 35
şi, observându-le, constatăm că ele poartă mai mult nume turceşti: Mostan Efendi, Odaia
Paşei, Uzun, Nazârul, Nadir, Odaia Vizirului (unde se spune că rezida un reprezentant al
vizirului, capu[che!]chaia), Osmanul etc. ( Prof. Mih.Popescu, Doctor în litere şi filozofie,
Raiaua şi Cetatea Brăilei, în Analele Brăilei, Anul I, Nr.2-3, martie-iunie 1929, p.8)
• Graniţele raialei la 1789: 3 graniţe naturale - Siretul la Nord, Dunărea la Est,
Călmăţuiul la Sud, şi unul convenţional trecând prin actualele sate - Cotulung, Oancea,
Gemenele, Suţeşti (la 10-15 km depărtare), Deduleşti, Filipeşti, Surdila Găiseanca şi Batogu.
După această schiţă cartografică, în raia se găsesc 36 formaţiuni omeneşti (v.Gh.Mihăilescu,
Aşezările omeneşti…, loc.cit., p.55-56): Mustafusczopa, Baldogineszti, Soliman-Pârlit,
Kambesz, Hadzsikapitan, Ihmisz, Mostan-Efendi, Nazirinu, Katzkany, Lakosaratu,
Lakodiszoja, Odaja-Paszi, Barbarusi, Tikileszti, Uzunu, Birla, Artzar, Gropeni, Inina, Tataru,
Tîmpul, Tarakin, Kutorle, Walakintzy, Biziraklar, Kokzei, Nadir, Satonou, Odae-Wiziratu,
Makhmut, Kiort, Waduszeicz, Berlitza (Berleşti fusese înfiinţat însă de-abia în 1849, ceea ce
indică existenţa unei localităţi cu acest nume în altă parte) şi încă două care nu pot fi
descifrate (probabil, după poziţie, Vădeni şi Vărsătura).
• Hotarele raialei în 1808, stabilite de vistierul Ţării Româneşti, Constantin Filipescu,
la cererea ruşilor, prin „oameni la faţa locului”: „O linie să începe din apa Siretului unde se
cheamă Pietroiul şi este chiar şi pietroiul hotar şi merge până la Vizir Căşlasa, şi pe această
linie sunt aceste sate ale raialei însă: Căpitan Meemet (Mehmet<Mahomed, n.n.), Carabăţul,
Tunşii, Scorţarul, Odaia Nazârului, Meemet reizu Muftiu, Odaia Beiolui, şi Osman aga
Cosor, Emirul Osman aga ipac, Satul Nou, Emin aga, Tâmpul, Vizir Câşlasa. Din malul
Buzăului, şi până în hotarele acestei linii, la capul dăspre Siret este cale dă două ceasuri şi
jumătate, la mijloc, patru ceasuri şi jumătate. Iar la căpătâiul dă la Vizir Căşlasă şase ceasuri.
Altă linie să începe din Odaia Vizirului şi merge până la Cuptoară (Cuptoarele) în malul
Dunării, unde este hotarul ce să cheamă Movila Calului (la sudul satului Tufeşti, la o
depărtare de 2 km de Cuptoarele - n.n.), pă care este şi biserică şi să stăpâneşte dă ţinutul
raelei. Sunt şi pă această linie alte sate ale raelei însă: Iazegiul, Pehlivanul (Palivan), Ierchin
Osman aga, Ismail aga, Curtul Maamut aga (Chiurtu), Cuptoarăle din Deal (pe muchea
luncii Dunării - n.n.) şi Cuptoarăle din Vale (pe luncă - n.n.). Din malul Buzăului şi pân într-
această linie sunt ca zece ceasuri. Acestea sunt hotarăle care dăspart raeaua dă către Ţara
Rumânească ( Analele Brăilei, nr.1 /1930, p.55).
• Satele din raia ce cad pe hotarul Ţării Rumâneşti din apa Siretului şi până la
Odaia Vizirului (1808, ibidem): Vădenii al Supaşii pă hotar în malu Siretului unde este şi
pod peste Siret, Petroiu al Hangiului, Baldovineştii din deal, Baldovineştii din vale al lui
Mehmet, Baldovineştii dă mijloc, Satul lui Mola cel mure (mare?), Satul lui Inge Mustafa,
Satul lui Musa Scorţarul, Satul lui Ismail aga, Satu lui Mehmet Raise, Tunşii cumnatu-său
(Mehmet Raise), Satul Muftiului, Satul Petelmagiului, Satul Melezoglu, Satul Nou, Tâmpul
lângă Odaia Vizirului. Toate aceste sate turceşti sunt pă hotarele Ţării Rumâneşti, însă nu
hotaru din vechime ci până unde s-au întins Turcii după vremi şi au rămas paşii aceşti pă
hotar.
• Nume de aşezări şi locuri ce precizau hotarele raialei, după Dionisie Fotino (Istoria
generală a Daciei, traducere de G. Sion, vol.III, p.196), în 1818: Palţivna; Zadna; podul
Badea; în luncă, pe marginea Ţurluiulu; odaia lui Sar-hal-ali-Celibi; Baldovineşti; movilele
de la Gemeni; Odaia lui Sari-Suleiman; satul Ciutaci; Odaia lui Suleiman-Agà; Odaia
Oeneşti; Tasul; coasta Anţii(Encii?); movila Dulăni, movila Săpatul; siliştea lui Sterian;
insula lui Emir; movila Leşinată; trei mici movile la Iovaneli; Odaia Vizirului până la cinci
Gorgani; Curtea Odăii; movila Calului; satul Cuptor; Nisipurile / Solin; Orăţeni; satul
Boul / movila Boului; Odaia lui Iasigi- Suleiman; puţul Ţiganului; puţul Botolului; movila
Catârului (apud Şerban Ciuntu, Raiaua Brăilei, în Analele Brăilei, nr. cit.,p.23-24) .
• Descrierea hotarului raialei de către Constantin C. Giurescu în Principatele
române…, p.59: Hotarul începea la gura Siretului, mergea pe Siret în sus până la gura unui
afluent nenumit, la nord-nord-est de Vădeni, care rămânea în raia, apuca apoi pe acest
afluent spre sud-vest şi apoi continua ca o linie convenţională, trecând pe la vest de satele
Iboglu, Chetroiu, Odaia Paşii, Tatarîi, Nazîru, Mola, Scorţari (altul decât cel de pe
Buzău!), Muftiu, Cosor, Imiruli, Imina, Tîmpul, Viziri şi Pîrlita (subl. noastră); aceste sate
sunt cuprinse deci în raia. La Pîrlita, hotarul apucă spre est şi atinge Paşca – adică braţul de
vest al Dunării care, împreună cu Dunărea Veche, închide „balta” Brăilei – la sud-est de
Chiortu. Hotarul hărţii din 1835, ridicat pe teren înainte de septembrie 1829, nu coincide cu
acela ridicat în toamna anului 1831 de către inginerul „valah” Moritz von Ott. Planul din
1831, cuprinzând şi încălcările faţă de vechiul hotar, lasă în afara raialei satele Nazîru, Mola
şi Scorţari (Scorţarul!); în schimb, în partea de miazăzi, el merge până la Călmăţui,
adăugând raialei un teritoriu care nu figurează în harta din 1835.
De pe urma desfiinţării judeţului au beneficiat judeţele Ialomiţa şi Rm.Sărat.
Hotarul judeţului Ialomiţa începea în balta Brăilei, pe malul drept al Paşcăi, în dreptul
gurii Ialomiţei, includea ostrovul Vărsătura, trecea peste Paşca spre nord-vest între satele
Berteşti ( Otmădul), care rămânea în Ialomiţa, şi Gura Călmăţuiului, care rămânea în Rm.
Sărat, o lua apoi spre vest, printre cele două silişti Curcan, lăsa satele Tătarii şi Cheiboşeşti în
Rm. Sărat şi continua spre vest… (p.64)
Judeţul Rm. Sărat se întindea mult spre est şi sud-est, fiind principalul beneficiar al
teritoriului rămas disponibil prin desfiinţarea judeţului Brăila. El atingea Dunărea, la
extremitatea lui sud-estică, în dreptul satelor Berteşti, Vadul Şeicii, Stanca, Gura Călmăţuiului
şi Gura Gârluţei care-i aparţineau. Avea apoi toată partea de la vest de raiaua Brăilei, fiind
limitrof cu aceasta pe toată întinderea între Dunăre şi Siret ( v. mai sus). Hotarul mergea spre
sud-est până atingea râul Buzău între satele Nesipeni (Buzău) şi Piscu- Nefu (Buzău). De
aici, hotarul se îndrepta spre sud-sud-est, atingând râul Călmăţui, la est de satul Ulmul, care
rămânea în Rm. Sărat; apoi spre sud-sud-vest, trecând pe la est de Jugureni (Buzău) şi lovind
în hotarul Ialomiţei la vest de Cheiboşeşti (v. p. 65).
• Din catagrafia întocmită de serdarul Grigore Tăutu, cel dintâi ispravnic al
judeţului Brăila după desfiinţarea raialei, şi datată 1 iunie 1828, aflăm că judeţul Brăila
cuprindea două plase: Vădeni şi Balta.
Plasa Vădeni ( cuprinsă între Dunăre, Siret, Vădeni, Nazîrul, Iarba Dulce [După cum
se va vedea, există mai multe aşezări cu acest nume în diferite puncte ale judeţului. Giurescu,
p.136, îl consideră drept nume exotic. „Cuvânt vechi(lat. herba), cunoscut în toate zonele de
limbă română, de la nord şi sud de Dunăre, iarbă are o importanţă excepţională în vocabularul
popular, mai ales prin numeroasele compuse în care intră ca termen principal, în Dicţionarul
Academiei fiind înregistrate cca 220 de compuse - v.Grigore Brâncuş, op.cit., p.86. Prezenţa
lui se explică prin bogăţia păşunilor, care au atras păstorii transilvăneni.], Silistraru, Ciucea şi
Vărsătura de la sud de Brăila - v.I.C.Filitti, Primii ani de organizare…, în Analele Brăilei, nr.1
/ 1930, p.10) avea 18 sate: Vădeni, Baldovineşti, Pietroiu, Mumbaş, Iboul, Gereasca şi(i)
Colbăit, Nazârul, Căpitan, Ismin(u), Omer-Fulga, Scorţaru, Odaia Paşii, Osmanul,
Omireni(Emir), Cosorul, Ciucea, Gropeni de Câmp şi Tâmpul.
Plasa Balta (cuprinsă între Chiscani pe Dunăre, Osmanu, Imina, Viziru, Pârlita, Ibişu
şi Gropeni pe Dunăre-ibidem) avea satele: Silistraru, Muftiu, Chiscani, Tichileşti, Frumuşica,
Vărsătura, Valea Cânepii, Gropeni de Mal, Cărmălău, Cuptoarele, Ibiş - Roşu, Porumboiu,
Ceac(p)âru, Chiurtul, Tufeşti, Pelivan, Rama, Pârlita,Viziru şi Satu Nou, un total de 20 de
sate. În întreaga raia se aflau 38 de sate. „Numirile satelor sunt mai mult turceşti şi puţin
româneşti. Ele erau alcătuite de către proprietarii turci, după nevoia moşiilor lor ”(v.
Catagrafia din 1828 a locuitorilor şi venitului din oraşul şi judeţul Brăila de prof. Mihail
Popescu, arhivar, subdirector în Arhivele Statului, Editura Analele Brăilei – Brăila 1933, p. 3-
4).
După Gh.Mihăilescu, Aşezările omeneşti din raiaua Brăilei, la 1828, în comparaţie cu
cele de pe harta austriacă de la 1790, în Analele Brăilei, Anul V, Nr.1, ianuarie-martie 1933,
p.55, pe hartă s-a trecut în ordine alfabetică: Ceacârul-Tufeşti, deoarece, dacă ar fi fost
clasificate după vechime, Tufeştii aveau prioritate, pentru că era menţionat încă de la 1785, pe
harta lui Güssefeld, fiind notat Tufeschty, în timp ce Ceacâru a apărut mai târziu şi probabil ca
această denumire i s-a dat de la un cătun din apropiere. În Dicţionarul geografic al judeţului
Brăila, ed.cit., p.79, se notează: Satul (Ceacâru - n.n.)este aşezat în lungul muchei, înfiinţat la
1832, compus din sătişoarele: Tufesci, Ibişi, Porumbarul, Cuptoarele, Ciatar, Chiurtu şi
Rama, care erau pe teritoriul acestei comune. Satu Nou este trecut puţin în nordul Vizirului,
partea de nord a acestuia purtând şi astăzi numele de Satu Nou. Iboul este trecut în lunca
Siretului, plasa Vădeni, dar a fost localizat şi în Balta Brăilei (Boul), întrucât exista aici încă
din vremea turcilor o târlă cu acest nume.
Din compararea hărţii din 1790 cu datele din catagrafia lui Grigore Tăutu rezultă că
s-au menţinut 15 comune, au dispărut peste 20 de sate şi au apărut altele 20.
Harta rusă de la 1835 (Harta teatrului de război în Europa, în anii 1828 şi 1829),
bazată pe ridicări topografice înainte de 1829, consemnează în raia 49 de aşezări, inclusiv
Brăila: Arama, Baldovineşti, Cazasu, Chetroiu, Chiscani, Chiortu, Ciuciu, Corabeţi, Cosor,
Cuptora, Earba Dulci, Frumoşica (în două locaţii), Gropeni (idem), Hagi-Capitan, Ibiş-Romul,
Ib-Oglu, Igniţă, Imina, Imiruli, Ismina (Mustafa-Efendi), Mola, Muftiu, Muguroaea, Nazîr,
Odaia Paşii, Omer-Fulghi, Osman Aga, Peceneaga, Pelivani, Piscu Brăilii, Pîrlita, Ramna,
Satu Nou, Scorţari, Selistrarul, Tatarîi, Tichileşti, Titcov, Titcovul Mic, Tîmpul, Tufeşti,
Turcoae, Valea Cînipii, Vădeni, Vărsătura, Viziri.(apud C.C.Giurescu, Principatele
române…,p.216-217).
Harta rusească, ediţia a II-a din 1853, publicată în Albumul Brăila Veche,
consemnează aşezările omeneşti din câmpia Brăilei de la începutul celei de a doua jumătăţi a
secolului al XIX-lea (v.Gh.Mihăilescu, Note asupra populaţiei şi satelor din câmpia Brăilei,
în Analele Brăilei, nr.2-3 / 1932, p.86):
Gurgueţ, Skorţari(actualul Scorţaru Nou de pe malul drept al Buzăului), Baldovineşti,
Hadji-Kapitan, Kazasu, Naziru, Ismina / Isminu (vechiul Ismen care, împreună cu satul
Cazac, a dat naştere satului Cazasu de astăzi), Iarba Dulce pe malul Dunării, în sudul Brăilei,
Versatura, Skorţaru (actualul Scorţaru Vechiu din mijlocul câmpiei), Koraseţ (=Carabiţu,
situat între Muftiu şi Scorţaru Vechi), Muftiu, Selistraru, Kosor (=Cosorul, aşezat în regiunea
din sudul Muftiului, unde există astăzi movila Cosor, indicată în harta marelui stat major al
armatei române), Mola, Kiskani, Ciuciu, Tichileşti, Frumuşika (intrată în satul Tichileşti),
Osmanu, Imirul, Plopu, Ianka, Piscu Negru, Kotu-Jirlei, Nisipurile, Perişori, Filoneşti,
Tâmpul, Valea Cânepei, Gropeni, Tufeşti, Viziru-de-sus şi Deli-de-jos (care au format Viziru),
Pelivani, Rama, Kuptora, Ibiş-Romul, Arama, Pîrlita, Zăvoaia (Slujitorii- Alboteşti), Bătrâna,
Muşeţeanki, Dudesko, Surdila Voikului, Surdila Grecilor, Făurei-Nou, Făurei-Veki, Beligonia
(Slobozia Cereşului), Ulmu, Roşeţu, Jugurianu, Strîmba, Stanka, Stankuţa, Tătarul, Cioara
Radu-Vodă, Berteştii-de-sus, Lakurizi, Vaduşeici, Berteştii-de-jos, Cioara Deiceşti, Ciocile,
Koliţa, Kikineţu(trecut de trei ori-!) şi încă câteva sate care nu pot fi descifrate (peste 70 de
sate, număr dublu faţă de harta austriacă din 1790 şi superior celei din 1835).
Sate aflate în judeţele limitrofe, care au fost alipite raialei.
Buzău: Băligoşi, Făurei, Galbinaşi, Gavani, Macsenu, Nesipeni, Ruşeţu, Vintilă Vodă,
Vizireni (Moşasca)
Covurlui: Macsineni, Barboşi
Ialomiţa: Băşinari (Cocargeaua), Berleşti, Berteşti (Otmoş), Brăiliţa, Chichineţ,
Chirina(Pârlita), Cioara
Râmnicu Sărat: Balta Albă, Başa, Batogu, Băligoşi, Bratiş, Slobodziea Cereşului,
Berteşti, Cheiboşeşti, Chichineţ, Câineni, Cotu Lung, Deduleşti, Domniţa, Drogu, Dudeşti,
Gurgueţi, Ianca, Lacu Rezii, Macsineni, Pinticani (Slobodziea Aleco Bagdad), Piscu,
Racoviţa, Râmniceni, Rublea, Sălcioara, Scorţarii, Sihlea, Sulegata, Stanca, Suţu, Ulmu,
Vadu Şeicii, Vadu Vizirului, Zăvoiea (Slujitorii Albeşti).
În 1831, la doi ani după revenirea la administraţia românească, satele se grupau astfel,
conform Analelor Parlamentare, Tom I, p. 479 (în Analele Brăilei nr. 1/1930, p. 56-57):
Plasa Vădeni (20 sate): Vădeni, Iboul, Odaia Paşii, Pietroiu, Inimitu, Omireni,
Scorţaru, Muftiu, Carabiţu, Cosoru, Silistrari, Poştea-Puţurile, Vărsătură, Iarba Dulce,
Cazasu, Isminu, Nazâru, Molaoa, Baldovineşti, Ciucea. [carabă, subst.reg., cf.tc.karaba
„ploscă”; cărăbăţ, subst., un soiu de larvă, fig. „om scurt”-N.A.Constantinescu, p.230, 233;
carabă(-be), s.f.,1)fluier, 2)tubul cimpoiului, 3)femur. Aparţine fondului primitiv balcanic. În
greacă, harabis „lăcustă”.]
Plasa Balta (18 sate): Tâmpul / Imina, Osmanu, Imiru, Satul Nou, Tufeşti, Poştea-
Rama, Pelivanu, Pârlita, Chiurtu, Viziru, Ibişu Roşu, Cuptoarele, Rama, Valea Cânepii,
Tichileşti, Gropeni, Frumuşica, Chiscani.
[Imina<tc.emin „credincios”’ „administrator”, „ministru”, „funcţionar turc”.
N.A.Constantinescu, p.270, menţionează pe Hagi-Imin, capanlîu, „negustor turc angrosist”, ca
şi numele de familie Iminovici, radicalul emin aflându-se în numele poetului Mihai Eminescu,
născut Eminovici.]
25 iulie 1848 - itinerarul comisarului N.Nenovici, raportat la Bucureşti: plasa Balta
(Vizirul-de-jos, Vizirul-de-sus, Lacurezi, Berteştii-de-jos, Berteştii-de-sus, Gura Călmăţuiului,
Polizesci, Stanca şi Stăncuţa); localităţi ce dovedesc mărirea judeţului dincolo de hotarele
raialei în anii 1840 (v. mai sus, nume de sate incluse în judeţele limitrofe, pe seama cărora s-
a mărit / refăcut judeţul Brăila, la întinderea dinainte de 1538): Lişcoteanca, Filiu, Zăvoaia,
Ionesci, Batogu, Dudescu, Slobozia, Cireşu (Slobozia-Cireşului), Ulmu, Jugureanu, Ruşeţul,
Strâmbul, Ciocile, Chioibăşescii şi Chichineţul.
Acesta este inventarul (CORPUSul) denumirilor cu care va pleca la drum
judeţul renăscut, după desfiinţarea raialei, în 1828, al cărui număr de sate a variat
/evoluat, după cum se va vedea din prezentarea principalelor acte administrative, de-a
lungul a o sută de ani, izvoare esenţiale întru cunoaşterea numelor oficiale ale satelor
brăilene.
Legea comunală din 1864 ( 59 comune, 2 plăşi)
Plasa Vădeni: Oraşul Brăila, comuna Cazasu şi Pietroiu, Nazâru, Vădeni, Mihăleşti şi
Cotulung, Latinu, Gurguieţi, Scorţaru Nou, Şuţeşti, Ianca, Deduleşti şi Bagdat, Filipeşti,
Vizireni şi Făurei, Surdila Grecilor, Surdila zisă şi Găiseanca, Perişoru, Urleasca, Comăneasca
şi Scorţaru Vechi, Silistraru, Moroteşti şi Osmanu, Valea Cânepii, Tichileşti, Chiscani şi
Vărsătura, Izlaz.
Plasa Balta: Viziru de Sus, Viziru de Jos, Gropeni, Ceacâru, Lacurezi şi Caragica,
Pârlita, Stanca şi Stăncuţa, Berteştii de Jos cu Polizeşti, Berteştii de Sus cu Gura
Călmăţuiului, Ciocile, Chichineţu şi Chioibăşeşti, Colţea, Tătaru, Cioara Doiceşti, Cioara
Radu Vodă, Strâmbu, Ruşeţu, Ulmu, Jugureanu, Fleaşca cu Scărlăteşti, Băligoşi / Slobozia
Cireşu, Dudescu, Zăvoaia / Slujitorii Alboteşti, Filiu, Ioneşti / Berleşti, Bordei Verde, Batogu.
Această lege a suferit numeroase modificări de-a lungul timpului.
Prin „împroprietărirea a 3320 de însurăţei” au luat fiinţă 9(nouă) comune noi cu câte
2-500 familii: Tudor Vladimirescu, Mihai Bravu, Însurăţei, Traian, Roşiori, Băile Sărate,
Romanul, Măgura Miresii şi Vânători (v. Darea de seamă a administraţiunii judeţului Brăila,
1876-1880, din 28 mai 1880 ).
În 1882, judeţul Brăila, „cel mai mic din toate judeţele din ţară”, avea doar două
„plăşi”: plasa Vădeni cu 27 comune rurale ( Islaz pe teritoriul Brăilei, Vădeni, Cotu-Lung,
Latinu, Gurgueţi, Scorţaru Nou, Şuţeşti, Deduleşti, Filipeşti, Surdila – Greci, Surdila –
Găiseanca, Perişorul, Ianca, Urleasca, Movila Miresii, Plătica, Nazâru, Cazasu, Tudor
Vladimirescu, Scorţaru Vechi, Traian, Silistraru, unde este reşedinţa plasei,Osmanu, Valea
Cănepii, Tichileşti, Chiscani şi Lacul Sărat şi plasa Balta cu 29 comune rurale: Gropeni,
Ceacâru, Stăncuţa, Berteşti de Jos, Berteşti de Sus, Mihai Bravu, Pârlita, Lacu Rezi, Însurăţei,
Cioara Doiceşti, Cioara Radu-Vodă, Tătaru, Roşiori, Colţea, Chichineţu, Ciocile, Jugureanu,
Ruşeţu, Strâmbu, Ulmu, Slobozia Cireşu, Fleaşca, Dudescu, Slujitorii Alboteşti, Filiu, Ioneşti,
Batogu, Bordei Verde şi Viziru, unde este reşedinţa plasei.
În Expunerea situaţiei judeţului din 15 octombrie 1882, preşedintele Consiliului,
D.Ionescu, ridica problema schimbării numelui la unele din comune ( v. mai sus). Această
opinie era comună în epocă, neţinându-se cont de valoarea istorică a toponimiei. Dorinţa i se
va împlini în 1923 în timpul prefectului Şerban Răducanu !
În 1892, erau 4 plăşi, 54 comune rurale, 75 cătune şi 11 târle.
Plasa Balta este formată din comunele: 1) Berteştii de Sus cu satele Berteştii de Sus şi
Gura Călmăţuiului şi din târlele: Otmăt, Păpurei, Cotu-Gârlei, Nedeicu şi Buste; 2) Berteştii
de Jos cu satele Berteştii de Jos, Gura Gârluţei, Polizeşti şi târlele: Iapa şi Dinişor; 3) Bordei
Verde cu satele Bordei Verde, Druica, Crestez, Mototoleşti, Spânu, Vlad şi Colţica; 4) Ciacâru
cu satul Ciacâru; 5) Filiu cu satele Filiu (Budişteanca), Iarbă Dulce, Lişcoteanca (Cărămidari),
Lişcoteanca, Satnoieni şi Albuleţu; 6) Gropeni cu satul Gropeni şi târlele Gingărăşoe, Pravăţ,
Delea şi Noroaiele; 7) Însurăţei cu satele Însurăţei şi Caragica; 8) Lacurezi cu satele Lacurezi
şi Padina (Fântânele); 9) Mihai Bravu cu satele Mihai Bravu şi Cucuta; 10) Osmanu cu satele
Osmanu, Moroteşti, Movila-Vămii şi Imina; 11) Pârlita cu satul Pârlita; 12) Stăncuţa cu
satele Stăncuţa, Stanca, Podari, Cornu-Malului şi târlele Băndoiu, Măraşu, Stoineşti şi Agaua;
13) Valea Cânepii cu satul Valea Cânepii şi târla Coceni; 14) Viziru cu satele Viziru, Groseşti,
Giurgeni, Băjani, Tâmpu, Târlele, Ţăcău şi Cojocari.
Plasa Călmăţui, numită aşa după pârâul Călmăţui, care formează limita nordică a
plasei, este formată din comunele: 1) Chichineţu cu satele Chichineţu şi Chioibăşeşti; 2)
Ciocile cu satul Ciocile; 3) Cioara-Doiceşti cu satele Cioara-Doiceşti şi Corcanu; 4) Cioara
Radu-Vodă cu satele Cioara Radu-Vodă, Vânători şi Cioruşca; 5) Colţea cu satul Colţea; 6)
Fleaşca cu satele Fleaşca şi Scărlăteşti; 7) Dudescu cu satul Dudescu; 8) Jugureanu cu satul
Jugureanu; 9) Roşiori cu satele Roşiori şi Ulmeni; 10) Ruşeţu cu satul Ruşeţu; 11) Slujitorii-
Alboteşti cu satele Slujitorii-Alboteşti şi Ghergheşti (Cocoţaţi); 12) Tătaru cu satul Tătaru şi
13) Ulmu cu satele Ulmu, Mavrodin, Militaru şi Nistor.
Plasa Ianca poartă numele comunei de reşedinţă, Ianca, situată aproape în centrul
plasei şi în apropierea lacului cu acelaşi nume. Cuprinde 13 comune rurale şi 47 de sate: 1)
Batogu cu satele Batogu, Mocani, Colţica, Ghioneşti şi Mangiureşti; 2) Deduleşti cu satele
Deduleşti, Bagdat, Vişineni, Gherghişani şi Vlăduleşti; 3) Filipeşti cu satul Filipeşti; 4) Ianca
cu satele Ianca şi Niculeşti; 5) Ioneşti-Berleşti cu satele Ioneşti şi Berleşti; 6) Movila Miresei
cu satul Movila Miresei; 7) Perişoru cu satele Perişoru, Plopu, Oprişăneşti şi Jipeşti; 8)
Slobozia-Cireşu cu satele Slobozia-Cireşu şi Cârjani; 9) Strâmbu cu satul Strâmbu; 10)
Surdila Găiseanca, cu satele Surdila Găiseanca, Brateş, Mareş, Stravolca, Mortu şi Dăscăleşti;
11) Surdila-Greci cu satele Surdila-Greci, Vizireni, Făurei şi Gara Făurei; 12) Şuţeşti cu satele
Constantineşti, Oancea, Sasu, Găguleşti, Grigoreşti şi Irimeşti; 13) Urleasca cu satele
Urleasca, Căldăruşa, Esna, Burduşani, Ciscăneşti, Burta-Encii şi Bălăneşti.
Plasa Vădeni, purtând numele comunei Vădeni, cuprinde un oraş, 14 comune rurale,
45 de sate şi 15 târle, după cum urmează: 1) Brăila, oraş; 2) Cazasu cu satele Cazasu,
Baldovineşti, Pietroiu-Nou şi Satul Nemţesc; 3) Chiscani cu satele Chiscani (Chişcani – sic!),
Lacu-Sărat, Băile Lacu-Sărat, Vărsătura şi Blasova; 4) Cotulung cu satele Cotulung, Mihalea,
Şerbăneşti (Vameşu), Simu, Muchea şi târlele Soare, Vrăbiescu şi Giani; 5) Gurguieţi cu
satele Gurguieţi, Coada-Encii, Jilava, Morari şi Epurica; 6) Islaz cu satele Islaz şi Piscu (Satu
Lipovenesc); 7) Latinu cu satele Latinu-Vechi şi Latinu-Nou; 8) Nazâru cu satele Nazâru,
Pătrana, Gherghiţa, Siliştea, Jilavu şi Zagna; 9) Roman(u) cu satul Roman(u); 10) Scorţaru-
Nou cu satele Scorţaru-Nou, Sihleanu, Pitulaţi, Deşiraţi şi târlele Belu, Ciumaţi, Crăiţa,
Afurisiţi, Tobescu, Blebea, Gavăţ, Urlani şi Stâna-Dogaru; 11) Scorţaru-Vechi cu satele
Scorţaru-Vechi, Comăneasca, Lutu Alb şi Dinghiliu; 12) Silistraru cu satele Silistraru, Traian,
Băjani şi Coada Encii; 13) Tichileşti cu satele Tichileşti şi Ciucea; 14) Tudor Vladimirescu cu
satul Tudor Vladimirescu; 15) Vădeni cu satul Vădeni şi târlele Mareş şi Popa.
Prin Legea pentru organizarea comunelor rurale, din 20 aprilie 1904, judeţul Brăila
număra 54 de comune:1) Berteştii de Jos cu satele Berteştii de Jos, Germăneasca, Gura
Gârluţei, Polizeşti şi cătunul Iapa; 2) Berteştii de Sus cu satele Berteştii de Sus, Gura
Călmăţuiului; 3) Ceacâru cu satele Ceacâru, Ţibăneştii-Noi; 4) Ciocile cu satul Ciocile; 5)
Chichineţu cu satele Chichineţu, Chiobăşeşti; 6) Colţea cu satul Colţea şi cătunul Florica; 7)
Cioara-Doiceşti cu satul Cioara-Doiceşti şi cătunul Corcanu; 8) Cioara Radu-Vodă cu satele
Cioara Radu-Vodă şi Bucşea şi cătunele Vânători, Valea Ciorii; 9) Filiu cu satele Filiu, Filiu-
Târlele, Lişcoteanca-Cărămidari, Lişcoteanca-Satnoieni şi cătunul Iarba-Dulce; 10) Batogu
cu satul Batogu; 11) Ioneşti-Berleşti cu satele Ioneşti, Berleşti; 12) Slobozia-Cireşu cu satul
Slobozia-Cireşu; 13) Ulmu cu satele Ulmu, Mohreanu şi cătunul Pribeagu; 14) Jugureanu cu
satul Jugureanu; 15) Fleaşca cu satul Fleaşca, Scărlăteşti; 16) Gropeni cu satul Gropeni şi
cătunul Titcov; 17) Însurăţei cu satul Însurăţei şi cătunul Caragica; 18) Lacu-Rezi cu satele
Lacu-Rezi, Padina şi cătunul Viişoara; 19) Mihai-Bravu cu satele Mihai-Bravu, Victoria; 20)
Viziru cu satele Viziru, Giurgeni, Golăşeii-Noi, Ţăcău şi cătunele Ibiş, Băjani, Bou, Frecăţei;
21) Ruşeţu cu satul Ruşeţu; 22) Strâmbu cu satul Strâmbu; 23) Slujitorii-Alboteşti cu satul
Slujitorii-Alboteşti şi cătunul Ghergheşti; 24) Dudescu cu satul Dudescu; 25) Stăncuţa cu
satele Stăncuţa, Băndoiu, Măraşu, Stanca, Stoeneşti; 26) Pârlita cu satul Pârlita; 27) Tătaru
cu satul Tătaru; 28) Roşiori cu satul Roşiori; 29) Cazasu cu satele Cazasu, Bladovineşti,
Pietroiu, Satu-Nemţesc; 30) Nazâru cu satele Nazâru, Jilava, Mărtăceşti şi cătunele Mucheni,
Pătrana; 31) Ianca cu satul Ianca; 32) Chiscani cu satele Chiscani, Băile-Sărata, Lacu-Sărat,
Blasova şi cătunul Vărsătura; 33) Tichileşti cu satele Tichileşti, Ciucea; 34) Cotul-Lung cu
satele Cotul-Lung, Mihalea, Muchea, Vameşu şi cătunele Siliştea, Zagna; 35) Vădeni cu satul
Vădeni; 36) Latinu cu satele Latinu, Voineşti, Oancea; 37) Filipeşti cu satul Filipeşti; 38)
Deduleşti cu satele Deduleşti, Bagdat şi cătunele Neguleşti, Vişineni; 39) Islazu cu satele
Islazu, Piscu; 40) Movila-Miresii cu satul Movila-Miresii; 41) Perişoru cu satele Perişoru,
Oprişeneşti, Plopu, Plopu-Nou; 42) Bordei-Verde cu satele Bordei-Verde, Crestezu, Druica,
Schiaua-Nouă şi cătunele Mototoleşti, Spânu, Vlădeni; 43) Romanu cu satul Romanu şi
cătunul Berceanu; 44) Scorţaru-Nou cu satele Scorţaru-Nou, Deşiraţi, Gemenele, Pitulaţii-
Vechi, Pitulaţii-Noi, Sihleanu şi cătunul Ciumaţi; 45) Gurgueţi cu satul Gurgueţi şi cătunul
Coada-Encii; 46) Scorţaru-Vechi cu satele Scorţaru-Vechi, Comăneasca, Lutu-Alb şi cătunul
Dinghiliu; 47) Tudor Vladimirescu cu satul Tudor Vladimirescu; 48) Suţeşti cu satele
Suţeşti, Constantineşti, Friguroasa, Găguleşti, Oancea şi cătunele Grigoreşti, Sasu; 49)
Surdila-Greci cu satele Surdila-Greci, Vizireni, Făurei, Gara-Făurei; 50) Surdila-Găiseanca
cu satele Surdila-Găiseanca, Brateşu şi cătunele Dăscăleşti, Mareş, Mortu, Stravolca; 51)
Comuna Silistraru cu satele Silistraru, Traian şi cătunul Coada-Encii; 52) Urleasca cu satele
Urleasca, Bordoşani, Burta-Encii, Căldăruşa, Esna şi cătunele Bălăneşti, Chiscăneni; 53)
Valea Cânepii cu satul Valea Cânepii; 54) Osmanu cu satele Osmanu, Moroteşti şi cătunul
Imina.
În 1910, existau 6 plase:
1.Vădeni cu reşedinţa la Cazasu, având următoarele comune: Brăila (urbană, reşedinţa
judeţului), Cazasu, Cotu-Lung, Islazu, Latinu, Romanu, Nazâru, Scorţaru-Nou, Tudor-
Vladimirescu, Vădeni
2.Călmăţui cu reşedinţa la Surdila-Greci, având următoarele comune: Batogu,
Dudescu, Filiu, Fleaşca, Jugureanu, Ruşeţu, Surdila-Greci, Surdila-Găiseanca, Strâmbu, Ulmu
3. Ianca cu reşedinţa la Ianca, având următoarele comune: Bordei-Verde, Deduleşti,
Filipeşti, Ianca, Perişoru, Movila-Miresii, Şuţeşti
4.Silistraru cu reşedinţa la Silistraru, având următoarele comune: Chiscani, Gropeni,
Osmanul, Scorţaru-Vechi, Silistraru, Tichileşti, Urleasca, Valea-Cânepii
5.Tătaru cu reşedinţa la Tătaru, având următoarele comune: Chichineţi, Cioara
Doiceşti, Cioara Radu-Vodă, Ciocile, Colţea, Roşiori, Slujitorii-Alboteşti, Tătaru, Victoria
6.Viziru cu reşedinţa la Viziru, având următoarele comune: Berteştii de Jos, Berteştii de
Sus, Ceacâru, Însurăţei, Lacu-Rezi, Mihai-Bravu, Pârlita, Stăncuţa, Viziru .
La 15 octombrie 1913, judeţul cuprindea 4 plase, 52 comune, 107 sate şi 22 de
cătune.
Plasa Silistraru (reşedinţă – satul Silistraru) includea comunele Cazasu cu satele
Cazasu, Baldovineşti, Petroiu, Satu Nemţesc; Chiscani cu satele Chiscani şi Lacu Sărat şi
cătunele Băile Lacu Sărat, Blasova, Vărsătura ; Cotu-Lung cu satele Cotu-Lung, Cotu-
Mihalea, Vameşu; Gropeni cu satele Gropeni, Titcov; Islaz cu satele Islaz, Pisc; Latinu cu
satele Latinu, Gurgueţi, Oancea, Voineşti; Nazâru cu satele Nazâru, Mărtăceşti; Osmanu cu
satele Osmanu, Moroteşti; Romanu cu satul Romanu şi cătunul Siliştea; Scorţaru Vechi cu
satele Scorţaru Vechi, Comăneasca, Lutu-Alb; Silistraru cu satul Silistraru; Tichileşti cu
satele Tichileşti, Ciucea; Traian cu satul Traian; Tudor Vladimirescu cu satul Tudor
Vladimirescu;Vădeni cu satul Vădeni.
Plasa Ianca (reşedinţă – satul Ianca) includea comunele Batogu cu satele Batogu,
Ioneşti; Bordei-Verde cu satele Bordei-Verde, Scheaua-Nouă; Deduleşti cu satele Deduleşti,
Bagdat; Dudescu cu satul Dudescu; Filiu cu satele Filiu, Filiu Târlele, Lişcoteanca-
Cărămidari, Lişcoteanca-Satnoeni; Ianca cu satul Ianca; Movila Miresei cu satul Movila
Miresei; Perişoru cu satele Perişoru, Oprişeneşti, Berleşti, Plopu-Nou; Urleasca cu satele
Urleasca, Căldăruşa şi cătunul Esna; Slujitorii Alboteşti cu satul Slujitorii Alboteşti;
Scorţaru Nou cu satele Scorţaru Nou, Deşiraţi, Gemenele, Pitulaţii-Noi, Pitulaţii-Vechi şi
cătunul Ciumaţi; Şuţeşti cu satele Şuţeşti, Constantineşti şi cătunul Friguroasa.
Plasa Călmăţui cu reşedinţa la Făurei includea comunele Chichineţu, cu satele
Chichineţu, Chiobăşeşti; Ciocile cu satul Ciocile; Colţea cu satele Colţea, Florica; Filipeşti
cu satul Filipeşti; Fleaşca cu satele Fleaşca, Scărlăteşti, Slobozia Cireşu; Jugureanu cu satul
Jugureanu; Roşiori cu satul Roşiori; Ruşeţu cu satul Ruşeţu; Strâmbu cu satul Strâmbu;
Surdila-Găiseanca cu satele Surdila-Găiseanca, Brateşu şi cătunele Dăscăleşti, Mareşu,
Mortu, Stravolca; Surdila-Greci cu satele Surdila-Greci, Făurei, Vizireni, Gara-Făurei;
Tătaru cu satul Tătaru; Ulmu cu satele Ulmu, Mohreanu.
Plasa Viziru, cu reşedinţa la Viziru, includea comunele: Berteştii de Jos cu satele
Berteştii de Jos, Germăneasa, Gura Gârluţei, Polizeşti şi cătunul Iapa; Ciacâru cu satele
Ciacâru, Ţibăneştii Noi; Cioara Doiceşti cu satul Cioara Doiceşti şi cătunul Corcanu; Cioara
Radu-Vodă cu satul Cioara Radu-Vodă şi cătunul Vânători; Însurăţei cu satul Însurăţei;
Lacu-Rezi cu satul Lacu – Rezi; Mihai-Bravu cu satele Mihai-Bravu, Berteştii de Sus, Gura
Călmăţuiului, Nedeicu; Pârlita cu satul Pârlita; Stăncuţa cu satele Stăncuţa, Băndoiu,
Măraşu, Stanca, Agaua-Stoeneşti şi cătunul Zatna; Valea Cânepii cu satul Valea Cânepii;
Victoria cu satul Victoria; Viziru cu satele Viziru, Golăşeii-Noi, Ţăcău şi cătunele Bou,
Frecăţei, Giurgeni.
În urma împroprietăririi şi a sporului de populaţie, venit de la locuitorii din alte judeţe,
de la 1 aprilie 1923 s-au înfiinţat nouă comune noi: 1) Cireşu cu satul Cireşu, de la fosta
comună Fleaşca; 2) Constantin Gabrielescu cu satul Şcheaua de la fosta comună Bordei
Verde; 3) Gemenele cu satul Gemenele de la fosta comună Scorţaru Nou; 4) Golăşeii – Noi cu
satul Golăşeii-Noi de la fosta comună Viziru; 5) Mircea – Vodă cu satul Mircea Vodă, format
din locuitorii veniţi din comuna Nisipurile – judeţul Râmnicu-Sărat şi din satul Bagdat de la
comuna Deduleşti; 6) Mohreanu cu satul Mohreanu de la comuna Ulmu; 7) Nedelcu Chercea
cu satul Vatra Veche de la fosta comună Islaz; 8) Plopu cu satul Plopu de la comuna Perişoru
Oprişăneşti de la comuna Perişoru şi cătunul Esna de la comuna Urleasca; 9) Ţibăneşti cu
satul Ţibăneşti de la fosta comună Ciacâru. De asemenea, pentru a şterge urmele de tristă
memorie a vechii dominaţiuni turceşti, iar pe de altă parte pentru amintirea şi onorarea
eroilor neamului din judeţul nostru (ibidem, p. 58), s-au făcut următoarele schimbări în
denumirea veche a câtorva comune, şi anume:
1.Comuna Ceacâru (nume turcesc) s-a numit Tufeşti (numele vechi românesc al acestei
comune); 2.Comuna Fleaşca s-a numit Colonel Anastase Grigorescu (erou originar din
această comună) şi 3. Comuna Islaz – Brăiliţa, aşa cum este ea cunoscută. Judeţul avea acum
4 plase, ce cuprindeau o comună urbană, 71 comune rurale cu 110 sate şi 9 cătune, după cum
urmează:
Plasa Silistraru (prima localitate este şi reşedinţa comunei respective): Brăila, oraş,
reşedinţa judeţului; Brăiliţa, cu satele Brăiliţa şi Piscu; Cazasu cu satele Cazasu, Baldovineşti,
Petroiu, Satul Nemţesc; Chiscani cu satele Chiscani, Lacu Sărat şi cătunele Blasova, Băile
Lacu Sărat şi Vărsătura; Cotu-Lung cu satele Cotu-Lung, Cotu-Mihalea şi Vameşu; Gropeni
cu satele Gropeni şi Titcov; Latinu cu satele Latinu, Gurgueţi, Latinu-Vechi, Oancea şi
Voineşti; Nazâru cu satele Nazâru, Mărtăceşti şi Muchea; Nedelcu Chercea cu satul Nedelcu
Chercea; Osmanu cu satele Osmanu şi Moroteşti; Romanu cu satul Romanu; Scorţaru-Vechi
cu satele Scorţaru-Vechi, Comăneasca şi Lutu-Alb; Silistraru cu satul Silistraru; Tichileşti cu
satele Tichileşti şi Ciucea; Traian cu satul Traian; Tudor Vladimirescu cu satul Tudor
Vladimirescu şi Vădeni cu satul Vădeni.
Plasa Viziru: Berteştii de jos cu satele Berteştii de Jos, Germăneasca, Gura Gârluţei şi
Polizeşti; Cioara Doiceşti cu satul Cioara Doiceşti; Cioara Radu-Vodă cu satul Cioara Radu-
Vodă; Golăşeii-Noi cu satul Golăşeii-Noi; Însurăţei cu satul Însurăţei; Lacu-Rezi cu satul
Lacu-Rezi; Mihai Bravu cu satele Mihai Bravu, Berteştii de Sus, Gura Călmăţui, Nedeiu şi
Strâmbu; Pârlita cu satul Pârlita; Stăncuţa cu satele Stăncuţa, Băndoiu, Măraşu, Stancu şi
cătunele Zatna şi Salcia; Tufeşti cu satul Tufeşti; Valea Cânepii cu satul Valea Cânepii;
Victoria cu satul Victoria; Viziru cu satele Viziru şi Ţăcău şi cătunele Bou şi Frecăţei.
Plasa Ianca: Batogu cu satele Batogu şi Ioneşti; Bordei Verde cu satul Bordei Verde;
Constantin Gabrielescu cu satul Constantin Gabrielescu; Deduleşti cu satul Deduleşti;
Dudescu cu satul Dudescu; Filiu cu satele Filiu, Târlele Filiu, Lişcoteanca-Cărămidari,
Lişcoteanca-Satnoieni; Gemenele cu satul Gemenele; Ianca cu satul Ianca; Mircea Vodă cu
satele Mircea Vodă şi Bagdat; Movila Miresei cu satul Movila Miresei; Perişoru cu satele
Perişoru şi Berleşti; Plopu cu satele Plopu şi Oprişăneşti şi cătunul Esna; Scorţaru-Nou cu
satele Scorţaru-Nou, Deşiraţi, Pitulaţii-Noi, Pitulaţii-Vechi, Sihleanu; Slujitorii-Alboteşti cu
satul Slujitorii-Alboteşti; Şuţeşti cu satele Şuţeşti şi Constantineşti; Urleasca cu satele
Urleasca şi Căldăruşa.
Plasa Călmăţui: Chichineţu cu satele Chichineţu şi Chioibăşeşti; Ciocile cu satul
Ciocile; Cireşu cu satul Cireşu; Colonel Anastase Grigorescu cu satele Colonel Anastase
Grigorescu şi Scărlăteşti; Colţea cu satele Colţea şi Florica; Filipeşti cu satul Filipeşti;
Jugureanu cu satul Jugureanu; Mohreanu cu satul Mohreanu; Roşiori cu satul Roşiori; Ruşeţu
cu satul Ruşeţu; Surdila-Găiseanca cu satele Surdila-Găiseanca şi Brateşu; Surdila-Greci cu
satele Surdila-Greci, Făurei, Gara Făurei şi Vizireni; Strâmbu cu satul Strâmbu; Tătaru cu
satul Tătaru; Ulmu cu satul Ulmu.

Comunele judeţului în 1929


Baldovineşti, devenită în 1925 Ştefan Vodă, comună de la 1 ian.1926, anterior sat
aparţinând de com. Cazasu; Batogu; Berleşti, comună de la 1 ian.1926, anterior sat
aparţinând de com. Perişoru; Berteştii de Jos; Berteştii de Sus, fostă Otmăt; Bordei Verde;
Brăiliţa, fostă Izlaz; Cazasu; Căldăruşa, comună de la 1 ian.1926, anterior sat aparţinând de
com. Urleasca; Chioibăşeşti, comună de la 1 ian.1926, anterior sat aparţinând de com.
Chichineţu; Chiscani; Cioara Doiceşti; Cioara Radu Vodă; Ciocile; Cireşu, fostă Slobozia
Cireşului, comună de la 1 aprilie 1923, anterior sat aparţinând de com. Fleaşca; Ciucea ,
comună de la 1 ianuarie 1926, anterior cătun aparţinând de com. Tichileşti; Col. A.
Grigorescu, fostă Fleaşca, nume schimbat la 1 aprilie 1923; Colţea; Comăneasca, comună
de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de com. Scorţaru Vechi; Constantin
Gabrielescu, fost Scheaua, nume schimbat la 1 aprilie 1923, anterior sat aparţinând de
com.Bordei Verde; Constantineşti, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de
com. Şuţeşti; Cotu Lung; Cuza Vodă, fostă Pârlita până la 1 ianuarie 1926; Deduleşti, fostă
Slobozia Deduleşti; Dudescu; Esna, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de
com.Urleasca; Făurei, fost sat component al com. Surdila Greci până în 1926; Filipeşti;
Filiu; Florica, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de com.Colţea;
Gemenele, comună de la 1 aprilie 1923, anterior sat aparţinând de com.Scorţaru Nou;
General Poetaş, fostă Ulmu, denumire atribuită de la 1 ianuarie 1929; Golăşei, comună de la
1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de com.Viziru; Gura Călmăţui, comună de la 1
ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de com. Berteştii de Sus; Gropeni; Gurguieţi; Ianca;
Însurăţei; I.I.C.Brătianu, fost Gara Făurei. Se mai numea şi Făureii Noi. Anterior,
aparţinea de com.Surdila Greci; Ioneşti, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând
de com. Batogu; Jugureanu; Lacu Rezi; Lacu Sărat, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior
sat aparţinând de com. Chiscani; Latinu; Lişcoteanca, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior
sat aparţinând de com. Filiu; Măraşu, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând
de com. Stăncuţa; Mărtăceşti, comună de la 1 ianuarie 1926, anterior sat aparţinând de com.
Berteştii de Sus; Mihai Bravu; Mircea Vodă, fost cătunul Bagdat până în 1921, anterior
aparţinând de com. Deduleşti, omună de la 1 aprilie 1923; Mohreanu, comună de la 1 aprilie
1923, anterior sat aparţinând de com. Ulmu; Moroteşti, comună de la 1 ianuarie 1926,
anterior sat aparţinând de com.Osmanu; Movila Miresii; Muchea, comună de la 1 ianuarie
1926, anterior sat aparţinând de com. Nazâru; Nazâru; Nedelcu Chercea, fostă Vatra Veche,
înfiinţată la 1 aprilie 1923 prin desprindere din Brăiliţa; Niculeşti Jianu, comună din aprilie
1926, anterior aparţinând de com.Tătaru; Oancea, comună din ianuarie 1926, anterior
aparţinând de com. Latinu; Oprişeneşti, 658 loc., comună din ianuarie 1926, anterior
aparţinând de com.Perişoru; Osmanu; Perişoru; Piscu, zis Satul Lipovenesc, comună din
1926, anterior aparţinând de com.Brăiliţa; Plopu, fost cătunul Plopu Nou, până la 1 aprilie
aparţinând de com.Perişoru; Radu Negru, fost cartierul demobilizaţilor, înfiinţat în 1921,
despărţit în 1926 de com. Nedelcu Chercea; Râmnicelu, fost Piscu, aparţinând până la 1
ianuarie 1926 jud.Râmnicu Sărat; Romanu; Roşiori; Ruşeţu; Scărlăteşti, sat aparţinând de
com. Fleaşca până la 1 ianuarie 1926; Scorţaru Nou; Scorţaru Vechi; Sihleanu, sat
component al com. Domniţa, jud.Rm.Sărat, până în 1876 iar de atunci până la 1 ianuarie
1926, al com. Scorţaru Nou; Silistraru; Spiru Haret, fost Germăneasca, sat component al
com. Berteştii de Jos până în 1924; Stanca, sat pendinte de com. Stăncuţa până la 1 ianuarie
1926; Stăncuţa; Strâmbu; Surdila Greci; Surdila Gaiseanca; Şuţeşti; Tătaru; Tichileşti,
fost Frumuşica; Traian, fost Muftiu, sat component al com. Silistraru până la 12 aprilie
1913; Tudor Vladimirescu; Tufeşti, fost Ceacâru până în 1923; Urleasca; Valea Cânepii;
Vădeni; Victoria, pendinte administrativ de com. Mihai Bravu până la 1 ianuarie 1926;
Viziru; Voineşti, pendinte de com. Latinu pâna la 1 ianuarie 1926; Zăvoaia, fostă Slujitorii
Alboteşti până la 1 ianuarie 1926
Legea, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, prevedea că judeţul Brăila se compune
din: 4 pretorate - Silistraru, Călmăţui, Ianca şi Viziru; 11 comune rurale, formate din mai
multe sate; 86 sate cu consilii; 11 unităţi administrative cu consiliu; 9 sate cu adunare sătească
şi 1 unitate administrativă cu adunare sătească, după cum urmează:
Comuna Berteştii de Jos cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu:
Băndoiu, Bou, Cojocaru, Ţăcău, Berteştii de Jos, Berteştii de Sus, Gura Călmăţuiului, Gura
Gârluţei, Nicoleşti, Măraşu, Agaua, Frecăţei, Iapa, Nedeicu, Salcia, Strâmba, Zatna, Mihai
Bravu, Polizeşti, Spiru Haret, Stanca, Stăncuţa,Victoria.
Comuna Brăiliţa cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu: Brăiliţa, Piscu,
Vădeni şi satele cu adunare sătească Baldovineşti, General Praporgescu, Pietroiu, Mucheni
Comuna Ianca cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu: Berleşti, Bordei
Verde, Constantin Gabrielescu, Deduleşti, Filiu Târlele, Ianca, Mircea Vodă, Oprişeneşti,
Perişoru, Plopu
Comuna Însurăţei cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu: Batogu,
Cioara Doiceşti,Cioara Radu Vodă, Dudescu, Filiu, Însurăţei, Ioneşti, Lacu Rezi, Lişcoteanca-
Carămidari, Lişcoteanca-Satnoieni, Păneşti, Zăvoaia
Comuna Ion I.C. Brătianu cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu:
Brateşu Nou, Brateşu Vechi, Făurei, Filipeşti, General Poetaş, Ion I.C. Brătianu, Nisipurile
Noi, Ruşeţu, Sergentul Ionel Ştefan, Strâmbu, Surdila Găiseanca, Surdila Greci, Vizireni
Comuna Movila Miresii cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu:
Gemenele, Movila Miresii, Ţepeş Vodă, Râmnicelu, Avântul, Şuţeşti, Mihail Kogălniceanu,
Urleasca şi satele cu adunare sătească: Căldăruşa, Comăneasca, Constantineşti, Esna
Comuna Nedelcu Chercea cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu:
Cazasu, Chiscani, Blasova, Titcov, Vărsătura, Lacu Sărat Brăila, Nedelcu Chercea, Radu
Negru
Comuna Nicoleşti Jianu cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu:
Chioibăşeşti, Ciocile, Cireşu, Colonel An. Grigorescu, Satu Nou, Colţea, Florica, Jugureanu,
Mohreanu, Nicoleşti Jianu, Pribeagu, Regele Mihai I, Roşiori, Scărlăteşti, Tătaru
Comuna Romanu cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu: Cotu Lung,
Cotu Mihalea, Deşiraţi, Gurgueţi, Latinu, Mărtăceşti, Nazâru, Oancea, Romanu, Scorţaru
Nou, Scorţaru Vechi, Sihleanu, Tudor Vladimirescu, Voineşti şi satele cu adunare sătească:
Muchea, Iuliu Maniu
Comuna Silistraru cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu: Ciucea,
Gropeni, Osmanu, Silistraru, Tichileşti, Traian, Valea Cânepii şi satul cu adunare sătească:
Moroteşti
Comuna Viziru cu satele şi unităţile adimistrative săteşti cu consiliu: Cuza Vodă,
Golăşei,Tufeşti, Ţibăneşti, Viziru
Prin legea din 1936 (M.O., nr. 15/18 ianuarie 1936), judeţul Brăila era organizat în 5
plăşi, cu un număr de 96 comune:
Plasa I.I.C. Brătianu cu 23 de comune: Chioibăşeşti, Ciocile, Col. A. Grigorescu cu
satul Serg. Stamate Gurău, Colţea, Cireşu, Dudescu, Făurei, Filipeşti, Florica, General Poetaş
cu satul Bogdan Vodă, Ion I.C. Brătianu cu satele Nisipurile, Brateşul Nou şi Brateşul Vechi,
Jugureanu, Mohreanu cu satul Pribeagu, Marele Voevod Mihai, Nicoleşti Jianu, Roşiori,
Ruşeţu, cu satul Serg. Ionel Ştefan, Scărlăteşti, Strâmbu, Surdila Găiseanca, Surdila Greci,
Tătaru, Vizireni
Plasa Ianca cu 20 de comune: Batogu, Berleşti, Bordei Verde, Cnst. Gabrielescu,
Constantineşti cu satul Ştefan cel Mare, Dedeuleşti, Esna, Filiu, Ianca, Ioneşti, Lişcoteanca
Cărămidari cu satele Lişcoteanca, Satnoieni şi Păneşti, Mircea Vodă, Movila Miresei cu satul
Ţepeş Vodă, Oprişeneşti, Perişoru, Plopu, Râmnicelu cu satul Avântul, Şuţeşti cu satul Mihail
Kogălniceanu, Târlele Filiu, Zăvoaia
Plasa Silistraru cu 12 comune: Ciucea, Chiscani cu satele Blasov, Titcov şi Vărsătura,
Gropeni, Lacu Sărat cu satul Băile Lacu Sărat, Osmanu, Scorţaru Vechi, Silistraru, Traian,
Tudor Vladimirescu, Tichileşti, Urleasca cu satul Căldăruşa, Valea Cânepii
Plasa Viziru cu 19 comune: Berteştii de Jos, Berteştii de Sus, Cioara Doiceşti, Cioara
Radu-Vodă cu satul Şerban Răducan, Cuza Vodă, Golăşei, Gura Călmăţuiului, Gura Gârluţei
cu satul Nicoleşti, Însurăţei, Lacu Rezi, Măraşu cu satele Agaua, Băndoiu, Bou, Cojocaru
Iapa, Frecăţei, Nedeicu, Salcia, Strâmba, Ţacău şi Zatna, Mihai Bravu, Spiru Haret, Stanca cu
satul Polizeşti, Stăncuţa, Tufeşti, Ţibăneşti, Victoria, Viziru cu satul Niculai Orăşeanu
Plasa Vădeni cu 22 comune: Baldovineşti cu satele Gerneral Praporgescu şi Pietroiu,
Brăiliţa, Cazasu, Comăneasca, Cotu-Lung cu satul Iuliu Maniu, Cotu Mihalea, Gemenele,
Gurgueţi, Latinu, Mărtăceşti, Moroteşti, Muchea cu satul Mucheni, Nazâru, Nedelcu Chercea,
Oancea, Piscu, Radu Negru, Romanu, Scorţaru Nou cu satul Deşiraţi, Sihleanu cu satul Carol
al II-lea, Voineşti, Vădeni
Prin legea administrativă din 1938 teritoriul era împărţit în 10 ţinuturi, judeţul Brăila,
care făcea parte din ţinutul Dunărea de Jos, cu reşedinţa la Galaţi, cuprinzând 82 de
comune rurale compuse din 134 sate, după cum urmează:1) Baldovineşti cu satele
Baldovineşti, General Praporgescu şi Pietroiu; 2) Batogu cu satele Batogu, Ioneşti; 3)
Berleşti cu satul Berleşti; 4) Berteştii de Jos cu satele Berteştii de Jos, Gura Gârluţei,
Nicoleşti; 5) Bordei Verde cu satul Bordei Verde; 6) Brăiliţa cu satul Brăiliţa; 7) Cazasu cu
satul Cazasu; 8) Chiscani cu satele Blasova, Chiscani, Şerbanu, Titcov, Vărsătura; 9) Cioara
Doiceşti cu satul Cioara Doiceşti; 10) Cioara Radu Vodă cu satele Cioara Radu Vodă,
Şerban Răducanu; 11) Ciocile cu satul Ciocile; 12) Cireşu cu satul Cireşu; 13) Colonel
Anastase Grigorescu cu satele Col. An.Grigorescu, Serg. Stamate Gurău; 14) Colţea cu satul
Colţea; 15) Comăneasca cu satul Comăneasca; 16) Constantin Gabrielescu cu satul
Constantin Gabrielescu ; 17) Cotu-Lung cu satele Cotu-Lung, Cotu-Mihalea, Iuliu Maniu;
18) Cuza Vodă cu satul Cuza Vodă; 19) Deduleşti cu satul Deduleşti; 20) Dudescu cu satul
Dudescu; 21) Esna cu satul Esna; 22) Făurei cu satul Făurei; 23) Filipeşti cu satul Filipeşti;
24) Filiu cu satul Filiu; 25) Florica cu satul Florica; 26) General Poetaş cu satele Bogdan-
Vodă, General Poetaş; 27) Golăşei cu satul Golăşei; 28) Gropeni cu satul Gropeni; 29) Gura
Călmăţui cu satele Berteştii de Sus, Gura Călmăţui; 30) Gurgueţi cu satul Gurgueţi’ 31)
Ianca cu satul Ianca; 32) Însurăţei cu satul Însurăţei; 33) Ion I. C. Brătianu cu satele
Brateşu Vechi, Ion I.C. Brătianu, Nisipurile; 34) Jugureanu cu satul Jugureanu; 35) Lacu
Rezi cu satul Lacu Rezi; 36) Lacu Sărat cu satele Lacu Sărat, Băile Lacu Sărat; 37) Latinu
cu satele Latinu, Oancea, Voineşti; 38) Lişcoteanca cu satele Lişcoteanca, Păneşti, Satnoieni;
39) Marele Voevod Mihai cu satele Chiobăşeşti, Marele Voevod Mihai; 40) Măraşu cu
satele Agaua, Băndoiu, Bou, Cojocaru, Frecăţei, Iapa, Măraşu, Nedeicu, Salcia, Strâmbu,
Ţacău, Zatna; 41) Mărtăceşti cu satul Mărtăceşti; 42) Mihai Bravu cu satul Mihai Bravu;
43) Mircea Vodă cu satul Mircea Vodă; 44) Mohreanu cu satele Mohreanu, Pribeagu; 45)
Movila Miresei cu satele Movila Miresei, Ţepeş Vodă; 46) Nazâru cu satele Muchea,
Mucheni, Nazâru; 47) Nedelcu P. Chercea cu satul Nedelcu P. Chercea; 48) Nicoleşti Jianu
cu satul Nicoleşti Jianu; 49) Oprişeneşti cu satul Oprişeneşti; 50) Osmanu cu satele Osmanu,
Moroteşti; 51) Perişoru cu satul Perişoru; 52) Piscu cu satul Piscu; 53) Plopu cu satul Plopu;
54) Radu Negru cu satul Radu Negru; 55) Râmnicelu cu satele Râmnicelu, Avântul,
Constantineşti, Ştefan cel Mare; 56) Romanu cu satul Romanu; 57) Roşiori cu satul Roşiori;
58) Ruşeţu cu satele Ruşeţu, Serg. I. Ştefan; 59) Scărlăteşti cu satul Scărlăteşti; 60) Scorţaru
Nou cu satele Carol al II-lea, Deşiraţi, Scorţaru Nou, Sihleanu; 61) Scorţaru Vechi cu satul
Scorţaru Vechi; 62) Silistraru cu satul Silistraru; 63) Spiru Haret cu satul Spiru Haret; 64)
Stăncuţa cu satele Polizeşti, Stanca, Stăncuţa; 65) Strâmbu cu satul Strâmbu; 66) Surdila
Găiseanca cu satul Surdila Găiseanca; 67) Surdila Greci cu satul Surdila Greci; 68) Şuţeşti
cu satele M. Kogălniceanu, Şuţeşti; 69) Tătaru cu satul Tătaru; 70) Târlele Filiu cu satul
Târlele Filiu; 71) Tichileşti cu satele Ciucea, Tichileşti; 72) Traianu cu satul Traianu; 73)
Tudor Vladimirescu cu satul Tudor Vladimirescu; 74) Tufeşti cu satul Tufeşti ; 75)
Ţibănesţi cu satul Ţibăneşti; 76) Urleasca cu satele Căldăruşa, Urleasca; 77) Valea Cânepii
cu satul Valea Cânepii; 78) Vădeni cu satul Vădeni; 79) Victoria cu satul Victoria; 80)
Vizireni cu satul Vizireni; 81) Viziru cu satul Viziru; 82) Zăvoaia cu satul Zăvoaia.
În 1948 judeţul cuprindea 6 plăşi, având în total 83 de comune.
Plasa Radu Negru: Baldovineşti cu satele General Praporgescu şi Pietroiu; Brăiliţa;
Cazasu;Chiscani cu satele Blasova, Titcov şi Vărsătura; Cotu Lung cu satele Cotu Mihalea,
Iuliu Maniu; Lacu Sărat cu satul Băile Lacu Sărat; Mărtăceşti; Nazâru cu satele Muchea,
Mucheni; Nedelcu P. Chercea; Radu Negru; Tichileşti cu satul Ciucea; Vădeni
Plasa Traianu: Gemenele; Gurgueţi; Latinu cu satele Oancea, Voineşti; Movila
Miresei; Osmanu cu satul Moroteşti; Râmnicelu cu satele Avântul, Constantineşti, Ştefan cel
Mare; Romanu; Scorţaru Vechi cu satul Comăneasca; Scorţaru Nou cu satele Deşiraţi, Găvani,
Sihleanu; Silistraru; Traianu; Tudor Vladimirescu
Plasa Ianca: Berleşti (Berlescu – 1949); Bordei Verde; Const. Gabrielescu; Deduleşti;
Esna; Ianca; Ioneşti; Lişcoteanca cu satele Păneşti, Satnoieni; Mircea Vodă; Oprişeneşti;
Perişoru; Plopu; Şuţeşti cu satul M.Kogălniceanu-comună ; Urleasca cu satele Căldăruşa,
Ţepeş Vodă; Târlele Filiu
Plasa Făurei: Batogu; Cireşu; Col. An. Grigorescu; Făurei; Filipeşti; General Poetaş;
Ion I.C. Brătianu cu satele Brateşul Vechi, Nisipurile; Jugureanu; Mohreanu cu satul
Pribeagu;Ruşeţu cu satul Serg. Ionel Ştefan; Scărlăteşti; Strâmbu; Surdila Găiseanca; Surdila
Greci; Vizireni
Plasa Dudeşti: Cioara Doiceşti; Cioara Radu Vodă cu satul Şerban Răducanu; Ciocile;
Chioibăşeşti; Colţea; Dudescu; Filiu; Florica; Marele Voevod Mihai / Ştefan Gheorghiu;
Nicoleşti Jianu; Roşiori; Tătaru; Victoria; Zăvoaia; Berteştii de Jos cu satele Gura Gârluţei,
Nicoleşti; Cuza Vodă; Golăşei; Gropeni; Gura Călmăţui cu satul Berteştii de Sus; Însurăţei;
Lacu Rezi
Plasa Viziru: Măraşu cu satele Agaua, Băndoiu, Bou, Cojocaru, Frecăţei, Iapa,
Nedeicu, Salcia, Strâmba, Ţăcău, Zatna; Mihai Bravu; Spiru Haret; Stăncuţa cu satele
Polizeşti, Stanca –comună; Ţibăneşti; Tufeşti; Valea Cânepii; Viziru
Nomenclatorul administrativ al regiunii Galaţi, reactualizat conform Legii nr.3/1960 şi
Decretului nr.968/1962, consemnează, la 30 septembrie 1963, următoarea structură :
Raionul Brăila - Comuna Baldovineşti cu satele: Baldovineşti, General Praporgescu,
Pietroiu, Zagna; Berteştii de Jos: Berteştii de Jos, Gura Gârluţei, Nicoleşti; Cazasu: Cazasu;
Cioara Doiceşti: Cioara Doiceşti, Cioara Radu Vodă, Şerban Răducanu; Corbu:Corbu Nou,
Corbu Vechi; Cotu Lung:Cotu Lung, Cotu Mihalea, Vameşu; Cuza Vodă:Cuza Vodă;
Gemenele: Gemenele, Găvani; Golăşei: Golăşei; Gropeni: Gropeni; Gulianca: Gulianca,
Olăneasca; Gura Călmăţui: Gura Călmăţui, Berteştii de Sus; Însurăţei: Însurăţei, Justin
Georgescu, Lacu Rezi, Măru Roşu; Latinu:Gurgueţi, Latinu, Voineşti; Măicăneşti: Belciugele,
Măicăneşti, Stupina, Tătaru; Măxineni: Măxineni; Mihai Bravu: Mihai Bravu; Movila
Miresii:Esna, Movila Miresii, Ţepeş Vodă; Nazâru: Mărtăceşti, Muchea, Mucheni, Nazâru;
Osmanu:Moroteşti, Osmanu; Pitulaţi:Nicolae Bălcescu, Pitulaţi; Râmnicelu: Avântu,
Constantineşti, Râmnicelu, Ştefan cel Mare; Râmniceni: Râmniceni, Slobozia Boteşti;
Romanu: Romanu, Oancea; Salcia Tudor: Ariciu, Cuza Vodă, Salcia Tudor; Scorţaru Nou:
Deşiraţi, Scorţaru Nou, Sihleanu; Scorţaru Vechi: Comăneasca, Scorţaru Vechi; Spiru Haret:
Spiru Haret; Stăncuţa: Polizeşti, Stăncuţa, Stanca; Tichileşti: Ciucea, Tichileşti; Traian:
Măzăreni, Silistraru, Traian; Tufeşti: Tufeşti; Tudor Vladimirescu:Tudor Vladimirescu;
Ţibăneşti: Ţibăneşti; Urleasca: Căldăruşa, Urleasca; Vădeni: Vădeni;Valea Călmăţuiului;
Valea Călmăţuiului; Valea Cânepii: Valea Cânepii;Victoria: Victoria; Viziru: Viziru
Raionul Făurei - Amara: Amara, Stăvărăşti; Balta Albă: Balta Albă, Florica; Batogu:
Batogu, Ioneşti; Băile: Băile, Ciulniţa; Bălteni: Bălteni; Bordei Verde:Bordei Verde,
Constantin Gabrielescu, Târlele Filiu, Vintileşti; Câineni Băi: Câineni Băi, Câineni, Plăsoiu;
Ciocile: Ciocile, Chioibăşeşti, Movilele, Odăieni; Cireşu: Cireşu, Col.A. Grigorescu,
Scărlăteşti; Colţea:Colţea, Florica, Pribeagu; C.A.Rosetti: Bilbacu, C.A.Rosetti, Cotu Ciorii,
Vizireni; Drogu: Drogu, Udreşti-Zamfireşti; Făurei: Brateşu Vechi, Făurei, Horia; Filipeşti:
Filipeşti; Galbenu: Galbenu, Pântecani, Sătuc; General Poetaş: General Poetaş, Mohreanu;
Grădiştea: Grădiştea de Jos, Grădiştea de Sus; Ianca: Ianca, Perişoru; Ibrianu: Ibrianu,
Maraloiu; Jirlău: Brădeanca, Jirlău; Jugureanu: Jugureanu; Largu: Largu, Scărlăteşti;
Lişcoteanca: Lişcoteanca, Satnoieni, Filiu; Mihail Kogălniceanu: Mihail Kogălniceanu,
Boarca; Mircea Vodă: Berleşti, Deduleşti, Mircea Vodă; Nicoleşti Jianu: Bumbăcari, Niculeşti
Jianu; Plopu: Gara Ianca, Oprişeneşti, Plopu; Racoviţa:Corbeni, Custura, Racoviţa; Robeasca:
Moşeşti, Robeasca; Roşiori: Roşiori; : Ruşeţu, Sergent Ionel Ştefan; Strâmbu: Strâmbu;
Găiseanca: Surdila Găiseanca; Greci: Făurei, Surdila Greci; Şuţeşti: Mihail Kogălniceanu,
Şuţeşti; Tătaru: Tătaru; : Vişani; Zăvoaia: Zăvoaia
Brăila - oraş regional, cu o comună suburbană-Chiscani, cu satele: Chiscani, Lacu
Sărat,Vărsătura.
Odată cu reînfiinţarea judeţelor, prin H.C.M. nr.1108/27.05.1968, semnat de
Preşedintele Consiliului de Miniştri, Ilie Verdeţ, judeţul Brăila cu reşedinţa în municipiul
Brăila avea următoarea structură:
A.MUNICIPII – 1. Brăila, comună suburbană Chiscani cu satele: Chiscani, Lacu
Sărat şi Vărsătura
B.ORAŞE – 1.Făurei, comună suburbană Surdila Greci cu satele: Surdila Greci,
Brateşu Vechi, Făurei Sat, Horia
C.COMUNE: Bărăganul cu satul Bărăganul; Berteştii de Jos cu satele Berteştii de
Jos (primul sat este şi reşedinţa comunei), Berteştii de Sus, Gura Călmăţui, Gura Gârluţei,
Nicoleşti, Spiru Haret ; Bordei Verde cu satele Bordei Verde, Constantin Gabrielescu, Filiu,
Lişcoteanca; Ciocile cu satele Ciocile, Chiobăşeşti, Odăeni, Ştefan Gheorghiu; Cireşu cu
satele Cireşu, Batogu, Ioneşti, Scărlăteşti, Vultureni; Dudeşti cu satele Dudeşti, Bumbăcari,
Tătaru; Frecăţei cu satele Frecăţei, Agaua, Cistia, Salcia, Stoeneşti, Titcov; Galbenu cu satele
Galbenu, Drogu, Pântecani, Sătuc, Zamfireşti; Gemenele cu satele Gemenele, Găvani;
Gradiştea cu satele Gradiştea, Ibrianu, Maraloiu; Gropeni cu satul Gropeni; Ianca cu satele
Ianca, Berleşti, Gara Ianca, Oprişeneşti, Perişoru, Plopu, Târlele Filiu; Însurăţei cu satele
Însurăţei, Lacu Rezi, Măru Roşu, Valea Călmăţuiului; Jirlău cu satele Jirlău, Brădeanca;
Măraşu cu satele Măraşu, Băndoiu, Măgureni, Nedeicu, Plopi, Ţăcău; Măxineni cu satele
Măxineni, Corbu Nou, Corbu Vechi, Latinu, Voineşti; Mircea Vodă cu satele Mircea Vodă,
Deduleşti; Movila Miresii cu satele Movila Miresii, Esna, Ţepeş Vodă; Racoviţa cu satele
Racoviţa, Corbeni, Custura; Râmnicelu cu satele Râmnicelu, Boarca, Constantineşti, Mihail
Kogălniceanu; Romanu cu satele Romanu, Oancea; Roşiori cu satele Roşiori, Colţea,
Florica, Pribeagu; Salcia Tudor cu satele Salcia Tudor, Ariciu, Cuza Vodă, Gulianca,
Olăneasca; Scorţaru Nou cu satele Scorţaru Nou, Deşiraţi, Gurguieţi, Nicolae Bălcescu,
Pitulaţi, Sihleanu; Siliştea cu satele Siliştea, Cotu Lung, Cotu Mihalea, Mărtăceşti, Muchea,
Vameşu; Stăncuţa cu satele Stăncuţa, Cuza Vodă, Polizeşti, Stanca; Surdila Găiseanca cu
satele Surdila Găiseanca, Filipeşti; Şuţeşti cu satele Şuţeşti, Mihail Kogălniceanu; Tichileşti
cu satele Tichileşti, Albina; Traian cu satele Traian, Căldăruşa, Silistraru, Urleasca; Tudor
Vladimirescu cu satele Tudor Vladimirescu, Cazasu, Comăneasca, Scorţaru Vechi, Tufeşti cu
satele Tufeşti, Ţibăneşti; Ulmu cu satele Ulmu, Jugureanu; Unirea cu satele Unirea,
Moroteşti, Valea Cânepii; Vădeni cu satele Vădeni, Baldovineşti, Pietroiu; Victoria cu satele
Victoria, Mihai Bravu; Vişani cu satele Vişani, Câineni Băi, Plăsoiu; Viziru cu satele Viziru,
Lanurile; Zăvoaia cu satele Zăvoaia, Dudescu
Această structură se păstrează şi astăzi, cu următoarele modificări: Chiscani nu mai e
comună suburbană iar, din 2003, Cazasu redevine comună.

Note etimologice

Acesta reprezintă inventarul documentaro-administrativ al numelor de localităţi din


judeţul Brăila, dintre care unele au fost explicate de diferiţi cercetători, în studii dedicate
Brăilei, raia şi judeţ, începând cu anul 1929.[Explicaţiile dintre parantezele drepte ne aparţin.]
Astfel, în studiul Raiaua Brăilei(în Analele Brăilei, nr.2-3 / 1929, profesorul Şerban
Ciuntu explică prezenţa numelor unor demnitari turci ca toponime: Pentru serviciile aduse
Porţii, toţi puternicii demnitari ai raialei capătau pentru venitul lor personal şi dreptul de a
se folosi de toate veniturile satelor şi a(le) moşiilor ce le aparţinea(u) de a lua dijmă, de a
încasa vamă etc. (p.30). Vom găsi, drept urmare, în denumirea satelor brăilene numele
următorilor demnitari, explicate după cum urmează:
„-Chehaia, beiu sau Capuchihaia, care era ajutorul guvernatorului;
-Nazârul, însărcinat cu adunarea veniturilor pescăriilor şi cu primirea şi predarea
proviziilor cerealelor, ce erau îndatorate Ţările Române să le predea la schela Brăilei , pentru
a se trimite de două ori pe an (primăvara şi toamna) la Constantinopole. Nazârii, persoane de
încredere a Porţii, căpătau încă pe lângă însărcinarea de intendent pentru primirea zaherelei şi
pe aceea de guvernatori ai cetăţii;
-Muftiii erau preoţii cultului musulman, a căror autoritate se mărginea numai asupra
credincioşilor musulmani.”(p.29-30)
Studiul include şi câteva etimologii:
-Odaia Vizirului (turceşte Vizir – Kislasi) [câşlă,-le, aşezare stabilă a ciobanilor, mai
ales în timpul iernii. Cuvânt existent şi-n dialectele macedo- şi meglenoromân, dar şi-n
bulgară şi rusă. Din tc.kişla „cazarmă”.] , proprietate a Sultanei Sofia, văduvă de vizir. Odaia
Vizirului, administrată prin Turcii Bostangii, devenise adăpostul tuturor turcilor fără de nici un
căpătâiu, care sub protecţia numitei sultane se ţineau numai de jafuri şi hoţii la drumul mare.
Acest fapt a determinat domnii Ţării Româneşti, începând cu a doua domnie a lui Scarlat
Vodă Ghica, în 1765, s-o alipească în schimbul plăţii anuale a 25000 lei sultanei văduve şi
3500 lei nazârului.
-Cazasu. Bătrânii satului Cazasu spun că acest sat este format din contopirea altor
două sate vechi, cari purtau numele a doi turci: Ismen şi Cazas-Omer.
-Nazâru. Vechiul sat era aşezat (…) la locul numit Silştea Nazârului iar numele ce-l
poartă ne arată că a aparţinut în vechime unui Nazâr, titlu ce însemna intendent al Sultanului
pentru primirea zaherelei(provizia cerealelor cerute de Poartă).
-Scorţaru Vechi. Bătrânii satului care îşi mai aduc aminte spun că în vechime satului i
se zicea Mola, de la un turc Mola – Braim, care avea titlul de muftiu. Mai târziu, satul trece
prin vânzare în proprietatea unui alt turc numit Scorţaru, numindu-se Mola-Scorţaru
[Articolul din Al.Ciorănescu, p.696, înlătură trimiterea la un antroponim turcesc. Scoarţă(-ţe),
s.f., -1.coajă, 2)crustă, 3)loitră, corlată, 4)cuvertură, învelitoare, preş, 5)covor, tapet,
6)copertă,7.olt.portofel.Din lat.scortea. Der.scorţar, s.m., bocănitoare, Sitta
caesia=ciocănitoare ; scorţar, s.n.,covor etc. Având în vedere sufixul de agent –ar, îl putem
interpreta drept „producător de scoarţe”.]
-Muftiu este satul care astăzi se numeşte Traian, situat lângă staţia de cale ferată ce
poartă şi acum numele de Muftiu (în 1929-n.n.). Se zice că şi acest sat era tot proprietatea
Muftiului Mola-Braim.
-Tichileşti, trecut în raportul lui Mihanovics în 1783, sub numele de Likiristie.
-Tufeşti, fostul sat Ceacâru, format după 1832, cu locuitorii satelor turceşti desfiinţate:
Porumboia, Cuptoarele, Ceacâru, Cluintu (!), Rama şi Ibis. Pe locul vechiului sat Rama s-a
înfiinţat în anul 1895 satul model Ţibăneştii –Noi.
Alte nume de sate prezentate în studiu: Chiscani, Gropeni (Pe vremuri, sub
administraţia raielei, se zice că, mai la vale de acest sat, ar fi existat alte două sate mai mici
stăpânite fiecare de câte un paşă.), Vădeni, Ciucea, Vărsătura) (p.27-28).
Prof.Gh.Mihăilescu, în Aşezările omeneşti…, p.61-63, dedică un capitol distinct
problemei originii numelor satelor brăilene: Caracterul toponimic al aşezărilor omeneşti din
raiaua Brăilei, la data eliberării de sub turci, în care afirmă caracterul străin al tuturor
denumirilor, deşi constată că, din 38 de sate, (doar-n.n.)13 se deosebesc prin nomenclatura
lor turcească şi care este în legătură cu nume şi funcţii (dregătorii) caracteristice fostului
imperiu otoman.
Chiortul sau Chiurtul (…)derivă de la numele întemeietorului: Curtul Maamut aga,
din care s-a păstrat numai primul cuvânt; prima silabă s-a modificat, înmuindu-se sunetul , aşa
cum se obişnuieşte în limbajul popular.
Cosorul, de la Osman aga Cosor, în denumirea satului păstrându-se numai ultima parte
a numelui.
Cârmâlâu sau Cărmălău formează astăzi partea nordică a Gropenilor [după care se
citează explicaţiile din Dicţionarul geografic al judeţului Brăila]: „Din bătrâni se spune că
pe timpul dominaţiunei turceşti în localitate erau 2 câşle (casa proprietăţii!) a doi paşi şi
erau separate prin strada de azi, Vadu-Soarelui. În partea de N. a stradei era posesiunea lui
Crâm-paşa , de la care şi-a luat numele această parte a satului de Cârmălău”.
Emirul, rămas din Emirul Osman aga ipac (!-în slavă „şi iarăşi”), prima denumire pe
care a avut-o comuna.
Ismin, după numele fundatorului. În vremea noastră, nu se mai cunosc urmele satului,
dar se ştie că împreună cu o altă formaţie omenească, Cazac, s-au contopit şi au dat naştere
Cazasului, comună situata în Vestul Brăilei, la o depărtare de 7 km.
Muftiu sau Satul Muftiului aminteşte pe întemeietorul Meemet reizu Muftiu, împărţitor
de dreptate într-o unitate administrativă, în interiorul raialei, întrucât reizu corespunde
românescului ocol.
Mumbaş,[ probabil de la turcescul mübasyr, intrat în limba română sub forma
mumbaşir, înţelegându-se prin acesta persoana care se ocupă cu strângerea dărilor(Candrea-
Adamescu, Dicţionarul enciclopedic…)]
Nazârul, derivat din cuvântul nazir, titlu dat însărcinatului cu strângerea proviziilor din
principate, prin raiele, pentru a fi trimise la Constantinopol.[Nicolae Iorga, Negoţul şi
meşteşugurile în trecutul românesc, p.101: „La 1550, vestita Brăila, poarta deschisă spre
Rasărit a Ţării Româneşti, îşi avea şi ea begul; un nazâr avea grija pescăriilor şi a
celorlalte venituri, care erau acum împărăteşti”, dar şi Z.Furnică, Industria şi dezvoltarea ei
în ţările româneşti, p.20: „Furnitura de grâu fu numită Zacherea, asimilată cu proviziile de
războiu, iar Domnii, invitaţi întâiaşi dată sa dea în primirea nazârului din Brăila cantitatea
tebuincioasă pentru hrana locuitorilor capitalei”.]
Omer-Fulga
Osman, grad militar superior în armata otomană, având şi atribuţii cu caracter
economic. Nu se cunoaşte numele, ci doar funcţia întemeietorului. [A se raporta totuşi şi la
osmanliu(-ii)-„otoman”, datat de Al.Ciorănescu în secolul XIX.]
Pelivan, [din Pehlivan „luptător”, devenit Palivan. Bătrânii din Viziru îşi amintesc
că , în apropiere, la punctul numit Palivanu, turcii, în zilele de sărbătoare, făceau lupte între ei
iar celui mai puternic i se dădeau distincţiuni. Sensului vechi al cuvântului pehlivan(acrobat,
jongler, scamator) i s-a adăugat cel de şiret, şmecher, şarlatan, derivatul pehlivănie însemnând
şarlatanie.]
Scorţarul sau Satul lui Musa Scorţarul corespunde satului Scorţaru Vechi, care, în
harta Serviciului geografic al armatei române, are indicat în paranteză denumirea Mola. După
cum aflăm din harta rusă de la 1853, existaseră două aşezări, aflate în imediată vecinătate:
Scorţaru şi Mola, dar Mola, neînsemnată ca populaţie, s-a alipit primului sat. La C.Filipescu,
1808, se numea Satul lui Musa, căruia , mai târziu, i s-a adăugat ca poreclă Scorţaru.
Vizirul, Odae Wiziratu(1790) sau Câşla Vizirului(C.Filipescu, 1808) îşi trage numele
de la marea demnitate otomană a viziratului.
Se observă, din această înşiruire de aşezări omeneşti, caracterul absolut turcesc al
denumirilor, după cum s-a mai afirmat dealtfel, care reprezintă nume proprii (Chiortul,
Cosorul, Cârmâlău, Ismin, Omer Fulga, Osmanu), dregătorii (Muftiu, Mumbaş), ai căror
titulari erau în legătură directă cu populaţia. O singură comună, Pelivan, îşi are originea
toponimică legată de un substantiv comun: pelivan-luptător.
În afară de satele caracterizate prin denumiri turceşti, celelalte au nume curat
româneşti: Boul, Baldovineşti, Colbăit etc. sau românizate, adică transplantate, prin traducere,
în limba noastră şi intrate astfel în limbajul popular: Căpitan(Hadszi-capitan, pe harta
austriacă), Ceacârul(probabil de la Ceatâr) etc.(p.61-63). [ Hagiu, -ii—pelerin la Ierusalim
sau, cu referire la musulmani, la Mecca.]
Naşterea unor toponime brăilene, după Prof.Vasile A. Stoenescu ( Tot cu privire la
numele Brăilei în Înainte, 2 iulie 1967), este datorată:
- fondator ca prim locuitor sau ca stăpân al satului: Şuţeşti de la Şuţu, Dudeşti de la
Dudescu, Filipeşti de la Filipescu;
-arbori: Cireşu, Ulmu, Plopu;
-forme de teren: Gropeni, Nisipuri, Balta Albă, Movila Miresii;
-aşezare: Bordei Verde;
-întâmplare: Pârlita;
-stare socială: Golăşei, Slobozia.
O „grupare” a numelor localităţilor descoperim la prof. Costache Hîrjoghe, Date
privind istoricul comunelor în Monografia judeţului Brăila, Brăila, 1971, p.157:
-particularităţi naturale: Gura Gârluţei, Cotu-Lung, Gropeni, Tufeşti, Ulmu;
-numele vreunui locuitor: Ciocile, Latinu, Chioibăşeşti, Oprişeneşti (primul locuitor,
întemeietor al aşezării-n.n.);
-proprietarii moşiilor pe raza cărora s-a întemeiat localitatea: Sihleanu, Scărlăteşti,
Filipeşti, Surdila-Greci;
-nume date în cinstea unor personalităţi istorice: Mihai Bravu, Mircea Vodă, Tudor
Vladimirescu, Ţepes Vodă, Cuza Vodă.
O altă „grupare” a denumirilor localităţilor brăilene aflăm la Steluţa Popa,
Chestionarul general aplicat în cunoaşterea folclorului brăilean, în Studii de etnografie şi
folclor din zona Brăilei, Brăila, 1977, acestea provenind de la:
-numele unor familii de locuitori: Căldăruşa, Chioibăşeşti, Constantineşti, Galbenu,
Latinu, Gulianca, Oancea, Oprişeneşti, Stanca, Victoria, Vişani;
-numele unor foşti proprietari de moşii pe raza cărora s-a întemeiat localitatea: Ibrianu,
Scărlăteşti, Voineşti ;
-numele unor personalităţi istorice:Mihail Kogălniceanu, Mircea Vodă, Cuza Vodă,
Ştefan Gheorghiu;
-nume de animale: Ariciu;
-nume de păsări: Corbeni, Corbu Nou, Corbu Vechi;
-nume de pomi: Cireşu, Plopu;
-nume de lucruri: Plăsoiu;
-particularităţi geografice: Vădeni, Grădiştea, Jirlău(p.13). Precaritatea grupării este
evidentă, autoarea însăşi trimiţând la gruparea anterioară.
Popularea Bărăganului

În timpul ocupaţiei turceşti când „câmpul hrănea oile ce luau drumul Ţarigradului”,
atraşi de bogăţia şi calitatea ierbii, au venit păstorii ardeleni, bârsani din ţinutul Bârsei,
ţuţueni de pe platoul dintre Sibiu şi Făgăraş, moroeni din Bran, români din scheiul
Braşovului, numiţi generic „mocani”, care au lăsat numele lor multor movile, puţuri, văi etc.
precum: Târlele Mocanilor, Puţul lui Jiga Mocanul, Crucea Mocanului, Movila Tâmpu, Târla
Tâmpu, Valea Şcheaua, Târla Şcheaua, Târla Sasul, Puţul Ungurului, Puţul Moroianu. Nume
ca Bârsan, Ardeleanu, Mocanu, Sasu stau mărturie în acelaşi sens (v.V.A.Stoenescu, loc.cit.,
p.19). Atestaţi încă din vremea turcilor, arată Gabriela Cloşcă, mocanii aflau aici un climat
blând, o vegetaţie abundentă, o piaţă de desfacere sigură şi dări (ierbărit, cornărit) mai mici.
Drumurile oilor au fost marcate de cruci de piatră, dar şi de numeroase târle / cătune, iniţial
cu caracter temporar, de punte spre Dobrogea, vetre ale unor aşezări stabile mai apoi sau
integrate satelor existente. Aşa se face că biserica din Lacu Rezi este ctitorită de un Ţuţuianu
şi pictată de un „zugrav din Săcele.”
Nu altfel consemnează Gh.T.Marinescu, fondatorul Analelor, în studiul monografic,
Brăila veche. Schiţă a evoluţiei istorice( nr.4-6 / 1929):
Amintirea acestei continue transhumanţe (dinainte de tăierea marelui drum de comerţ
dintre Ţara Bârsei şi Brăila - n.n.) se păstrează în toponimia şi în folklorul brăilean. Origina
celor mai multe sate din judeţ este câte o târlă a vreunui cioban ardelean (p.24).
„În timp ce sutele de mii de oi cutreierau şesul, satele au început a se mai mări, a se
răspândi în câmp, ţinându-se, totuşi, în apropierea râurilor şi lacurilor care abundă, dulci şi
sărate. Odată cu satele, înaintau şi arăturile, de pe lângă ape spre interiorul câmpului, de la
margine spre centru, îngustând mereu locul de păşunat. Cerealele luau locul ierburilor înalte”
(V.A.Stoenescu, art.cit., p. 20).
Harta rusească de la 1835 documentează desimea în raia şi un mare gol în partea
apuseană a Câmpiei Brăilei. „Înaintarea arăturilor s-a făcut, deci, din lunci către centru la
nordul Călmăţuiului, de la Călmăţui spre sud, de la Dunăre spre apus şi din ţinutul locurilor
dintre Călmăţui şi Ialomiţa spre nord” (idem, p.22).
La 1867, Al.I Odobescu, cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, dă suprafaţa
judeţului Brăila de 752690 pogoane, din care 598317 erau păşuni, Brăila figurând printre
judeţele cu cele mai multe oi. La 1904, situaţia era total diferită, suprafeţele cultivate sporind
neîncetat de la împroprietărirea lui Cuza din 1864, prin împroprietărirea însurăţeilor etc. şi
prin cumpărarea de loturi din domeniul statului, pentru păşuni rămânând doar o treime din
totalul suprafeţei.
Concomitent cu creşterea suprafeţei cultivate, ca o cauză a acestei creşteri, are loc în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea o întinsă sporire a populaţiei prin migrarea mai
accentuată acum a ardelenilor / a mocanilor /a ungurenilor (din Transilvania), dar şi a
muntenilor şi delenilor din judeţele Buzău , Râmnicu Sărat şi Putna, care erau foarte populate.
Existenţa a numeroase odăi / câşle / târle, ca şi informaţiile documentare despre
numărul oilor care treceau Dunărea în Dobrogea pe la Brăila-Măcin şi pe la Vadu Oii
reprezintă „dovezi grăitoare ale aportului imigrărilor şi transhumanţei transilvănene la
sporirea numărului locuitorilor şi la dezvoltarea aşezărilor omeneşti din această regiune.”
(P.Gâştescu, I.S.Gruescu, Judeţul Brăila, Editura Academiei, Bucureşti,1973, p.73). „O parte
din târlaşi a renunţat la transhumanţă şi şi-a ales locuri prielnice, unde s-au stabilit mai întâi,
făcându-şi bordeie lipite cu pământ şi apoi case” (Gheorghe Serafimescu, op. cit., p. 27). A
rămas datorită păşunilor bogate, rezistente la secetă şi la călcat.
Aceeaşi constatare se află şi la Constantin C. Giurescu, care afirmă că în această
perioadă au fost întemeiate numeroase sate noi prin colonizare cu elemente româneşti sau
străine. Satele se năşteau din contopirea mai multor târle sau numai în jurul uneia, înfiinţate
de locuitori din zona de câmpie (cojani), de mocanii transhumanţi, dar şi de locuitorii din
raiaua Brăilei( Principatele Române…,p.152). Bucurându-se de o înaltă protecţie, odăiaşii din
odaia Vizirului se întindeau dincolo de hotarul raialei, întemeind alte odăi şi căşării. Dintre
aceşti „odăiaşi” se vor trage şi „vizirenii” împroprietăriţi în noua aşezare Însurăţei.
După harta de la 1853, târlele alcătuiau 84% din totalul aşezărilor. Păstorii – ardeleni
de obicei, dar şi deleni-, arată Vintilă Mihăilescu, op.cit., p.21 squ., au străbătut întâi ţinutul
fără gând de aşezare şi folosire durabilă. Mai apoi, cu folosirea periodică, cu aşezarea
temporală mai îndelungată, când, după cum afirma Ion Ionescu de la Brad, făceau şi
„agricultură pastorală”. Este momentul în care, între Călăraşi-Slobozia-Brăila, puteai străbate
60 de km fără să dai de vreun sat, exact ca-n Ciulinii Bărăganului de Panait Istrati. La
jumătatea secolului al XIX-lea, „ţara noastră se afla tocmai în faza de tranziţie de la păstoria
extensivă şi agricultura restrânsă, spre păstoria mărginită la imaşuri, pe luncă ori în jurul
satelor şi a agriculturii extensive”(p.28). Abia în al treilea rând, s-a trecut la aşezarea
statornică şi la folosirea temeinică şi continuă a solului, care marchează trecerea de la faza
pastorală la cea agricolă.
Înainte de trecerea la agricultura extensivă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
arată Constantin C.Giurescu în Principatele române…, ed.cit., p.145, economia românească
se întemeiase, în bună parte, pe păstorit, creşterea vitelor mari şi în general economia
animală: oile, boii, vacile, caii, porcii, mierea şi ceara, peştele erau produse de căpetenie
atât în producţia internă cât şi pentru export. Aşezările în legătură cu păstoritul şi creşterea
vitelor formează chiar aşezările tipice în marea stepă a Bărăganului, în Burnaz, în Bugeac.
Există şase feluri de numiri privind aşezările de acest fel: stâni, târle, coşere, odăi,
câşle, saele, notate distinct în pomenita hartă.
Stâna numeşte aşezările din munţi iar slavul târla, după I.A.Candrea, locul
neîmprejmuit şi neacoperit unde se odihnesc oile; prin extensiune, stâna cu toată preajma ei.
În jurul târlelor, târlaşii formau cătune, în Bărăgan fiind nu mai puţin de 178 de asemenea
aşezări pastorale. Doar două dintre acestea au nume proprii (p.147): Chichineţ, după numele
satului, la sud de care se afla, şi Odaia Paşei, la sud – vest de Chetroiu.
Coşerele / coşarele (pluralul de la coşar), are înţelesul, în cazul nostru, după
I.A.Candrea, de staul, grajd pentru vite. Între cele 17 coşere din Bărăgan se află consemnate
Coşarul Cereş şi Coşarul Batogu. După C.C.Giurescu, cuvântul ar desemna adăposturile
pentru cai.
Odăile - termen de origine turcească, din odà, „odaie, cameră, încăpere”, dat fiind
răspândirea ca termen pastoral, s-ar putea să fie de origine cumană sau pecenegă. După cum
a arătat L.Şăineanu, în afară de sensul menţionat, mai înseamnă adăpost de vite, pe câmp sau
într-o pădure. Cea mai de seamă dintre odăile din Ţara Românească a fost Odaia Vizirului. Ca
aşezări agricole, grupau locuinţele agricultorilor autohtoni în jurul conacului proprietarului
turc: Odaia lui Osman Aga, Odaia lui Hagi Abdua Cerchinul, Odaia lui Mehmet Ţară Lungă,
Odaia lui Suleiman, Odaia lui Aga. În actul lui Scarlat Ghica referitor la Odaia Vizirului se
spune în mai multe rânduri şi Câşla Vizirului.
Câşlele şi saelile erau tot adăposturi de vite şi turme de oi, fiind sinonime cu
odăile.Termenii sunt turceşti: kyşla…lieu ou l-on fait paitre les troupeaux pendant l’hiver (v.
L.Şăineanu) iar saje(în turcă-staul)- saia/saiele „îngrăditură de nuiele, cu acoperământ, care
serveşte ca adăpost pentru boi, vaci, oi, capre etc. Câşlele erau aşezări pastorale ale celor care
păzeau vitele şi turmele de oi. Viziru s-a numit la început Câşla Vizirului; câşlă a fost şi satul
Stanca iar satul Gropeni s-a constituit din unirea a două câşle: a lui Omer –paşa în nord şi a
lui Suleiman-paşa în sud.
Alte aşezări purtau numele funcţiei administrative îndeplinite de către stăpânul turc:
Viziru, Nazâru, Muftiu, Silistraru(paşa de Silistra: cetatea Ibrail şi raiaua fiind subordonate
paşei de la Silistra, sediu al paşalâcului ce cuprindea Dobrogea şi şirul raialelor de la nord de
Dunăre, având drept corespondent pe plan religios mitropolia Proilaviei- Istoria României,
III, Editura Academiei, Bucureşti, 1964, p.32-33).
„Raiaua era populată , pe lângă populaţia băştinaşă, şi de mulţi turci. Judeţul Brăila
e plin şi acum de sate, movile, bălţi etc., cu nume turceşti.(Gh.T.Marinescu, art.cit.,p.28)
O altă categorie de aşezări consemnate de topografii ruşi o reprezentau cârciumile şi
hanurile. Exemplificăm doar prin două nume: Rubla şi Bordei Verde, a căror istorie va fi
relatată la locul potrivit, în ţinutul Covurlui fiind trecută şi cârciuma Macsineni.
Noile aşezări întemeiate prin colonizare, arată Constantin C.Giurescu (op.cit., p100),
se pot împărţi în patru categorii:
1) slobozii, care au luat fiinţă în special prin măsurile de slobozire a unei părţi dintre
ţărani;
2) sate cu adunaţi, atârnaţi, osibiţi, pribegi şi streini;
3) sate al căror nume indică originea etnică a coloniştilor respectivi şi
4) sate al căror nume indică regiunea de origine a coloniştilor, provincie sau judeţ
(inexistente ca atare, care însă şi-au păstrat iniţial numele satului de provenienţă, cum ar fi, de
ex., Vintileşti <Vintilă Vodă, topit astăzi în Bordei Verde).
Sloboziile, către sfârşitul perioadei fanariote, erau foarte numeroase, cele mai multe
găsindu-se în zona de contact dintre Muntenia şi Moldova. Pentru Râmnicu Sărat, harta rusă
dă cel mai mare număr de astfel de aşezări, printre care şi Lacu Rezi şi Caragica, aflate acum
în Însurăţei, alături de altele din apropiere, cum ar fi Dudescu şi Gura Călmăţuiului (v.
Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 101). Cu sau fără numele de Slobozia, aceste sate s-au
întemeiat tocmai datorită scutirilor oferite / privilegiilor acordate cel puţin în perioada de
înfiinţare: Slobodziea Cerdac, Slobodziea Colţii, Băligoşi (Slobodziea Cereşului), Pinticani
(Slobodziea Aleco Bagdad). Statistica fiscală din 1831 indică în judeţul Rm.Sărat, alte
slobozii, care vor reveni la 1840 Brăilei: Slobozia Dudescu, Caragica, Gura Călmăţuiului,
Chichineţi, Deduleşti, Perişoru, Măxineni ş.a.
Iordan, p.198-202. La început, privilegiul de a întemeia sate noi, numite slobozii, se
acorda mănăstirilor iar mai târziu şi particularilor. Locuitorii unei slobozii erau scutiţi
(„liberi”, adică, în limba epocii, „slobozi”-de unde şi numele) de orice obligaţie către stat în
ceea ce priveşte plata impozitelor. Oamenii aşezaţi în slobozii mănăstireşti obţineau acest
privilegiu pentru toată viaţa, pe când cei din sloboziile boiereşti numai pentru un timp
determinat. În lista reprodusă din DG se află incluse din judeţul nostru Slobozia-Cireşul ,
Slobozia-Galbenul şi Slobozia-Sihleanul, moşie. Cu timpul termenul generic-slobozia-a
dispărut, rămânând numai determinativul local sau personal.
Sate cu locuitori adunaţi, strânşi din alte părţi (în general, satele din Bărăgan fiind
sate de adunătură), se întâlnesc în cartierele a numeroase sate, numite până astăzi Băjenari /
Bejenari (de ex.Gropeni, Tichileşti sau Însurăţei). În comuna Roşiori, satul Pribeagu. Cu acest
apelativ, statistica din 1831 înregistrează trei sate cu adunaţi: Adunaţii ot Poştea
Călmăţuiului, Adunaţii ot Poştea Făurei şi Adunaţii Băligoşi.
Originea etnică era identificabilă în numele originar al localităţii Constantin
Gabrielescu, care se constituise pe teritoriul unei târle - Scheaua sau Şcheaua. La origine,
lat.med. sclavus <slavus, înseamnă bulgar. El indică slavi aşezaţi în primele timpuri ale
conlocuirii la noi. Numele târlei ne trimite la zona Braşovului, fiind binecunoscut cartierul
Şchei. În ceea ce priveşte numele de Nazâru, Viziru, Osmanu, Osman Aga, Iboglu,
Imirulu(emir-?) ş.a., ele au numai semnificaţie istorică, nu şi etnică, turcii aşezându-se, după
cum a arătat Constantin C. Giurescu, op.cit., p.109, numai în Dobrogea şi – în mic număr - pe
teritoriul fostei raia, pe care l-au părăsit după desfiinţarea acesteia..
Spre aceeaşi zonă de stepă a Bărăganului au fost atrase, în acelaşi timp, şi alte grupe
mari de populaţie din Subcarpaţii de Curbură, urmare a desţelenirilor masive ce au avut loc în
această zonă stepică. O parte dintre locuitorii veniţi din ariile mai dens populate ale
Subcarpaţilor a format majoritatea satelor noi din cuprinsul Bălţii Brăilei, atât de pe Dunărea
Veche, ca Frecăţei, Stoieneşti, Strâmba etc., cât şi de pe braţul Vâlciului, ca Măraşu, Ţăcău,
Băndoiu ş.a. (P. Gâştescu, I.S. Gruiescu, op. cit., p. 73). Aceştia au fost atraşi de fiscalitatea
mai puţin apăsătoare, dar şi de anumite scutiri. Aşa se face că satul Băndoi apare ca slobozie.
Aşadar, alături de oamenii de la munte-muntenii, trebuie avuţi în vedere şi delenii şi
vălenii(locuitorii dealului şi ai văii), veniţi din regiunea de dealuri Buzău-Râmnic-Focşani,
cojeni, conform denumirii date de Nicolae Iorga, populaţia dealurilor având întotdeauna o
densitate mai mare) şi a păstorilor veniţi de peste munţi, din Ardeal, care în drumul lor cu oile
spre Dobrogea rămâneau adesea în Câmpia Brăilei, care era foarte bogată în păşuni,
agricultura, la început, nefăcându-se decât în jurul satelor. Încă în catagrafia locuitorilor din
1828 aflăm înscrisă suma de 1593,102 lei, care reprezenta venitul de pe 19118 oi ungureşti
(apud Ghena Pricop, op.cit., p.472), creşterea populaţiei judeţului provenind în proporţie de
67%, din rândul imigraţiei şi doar 33% din rândul autohtonilor. Atraşi de islazurile întinse şi
bogate, aceştia îşi stabileau târlele (aproximativ în vatra actualelor sate), locuind în bordeie şi
căsuţe, gata să poată fi stricate, dacă condiţiile puse de proprietari sau arendaşi deveneau
insuportabile, atunci plecând în căutarea unor islazuri mai ieftine.Pe atunci însă populaţia
fiind rară şi satele puţine iar arendaşii sau proprietarii, având nevoie de oameni cărora să le
arendeze islazurile, care ocupau cea mai mare parte din moşie, făgăduiau arenzi mici, oferind
şi alte avantaje.
Ei întemeiau târle. Înainte de 1890, aflăm din Harta nr.2, publicată de Gh.Mihăilescu
în Analele Brăilei,nr.2-3 / 1932, p.88, erau în număr de peste 100 iar la 1900 de circa 40.
Dinamica acestor târle de mocani demonstrează trecerea de la viaţa pastorală la cea agricolă,
multe fiind păstrate în numele unor locuri / localităţi sau măcar în memoria colectivă, ce ne
trimite la strămoşul , la întemeietorul eponim. Iată inventarul târlelor din harta amintită:
P.Simu, Mareş, Giani, Casapu, Popa, Şopârlă, Dorojan, Hristache Toma, Vrăbiescu, Morarii,
Găvani, Epurica, Afurisiţi, Gavet, Blebea, Plătica, Alexe, Jipa, Capra, Jilava, Ganea,
Ceaunari, Siliştea, Soare, Pătranu Jipa, Gheorghiţa, Mărtăceşti, La Trei Căţei, Sasul,
Oancea, Grigoreşti, Conacul, Friguroasa, Esna, Plopul, Lutul Alb, Bejan , Bordoşani, Ciucei,
Ciutacu, Topor, Jipeşti, Chiscăneni, Căscăţeşti, Oprişăneşti, Scheaua, Bălăneşti,
Dăscăleşti,Vladeni,Ghiveciu, Vladuleşti, Druica, Vămii, Iordăcheşti, Bragă Bună, Burta
Iancei, Imina, Coceiu, Spinul, Iedul, Cristezu, Mototoleşti, Tâmpu, Gheoghişani, Filiu,
Mangiureşti, Albuleţ, Mortu, Petcu, Colţica, Mocanilor, Gionea/Gioneşti, Iedul, Lişcoteanca-
Cărămidari, Broasca, Boul, Agaua, Mavrodin, Militaru, Nistor, Craiu, Rubla, Beliciu,
G.Eremia, Cornul Malului, Viişoara, Gulieni, Ulmeni, Cotu Gârlei, Bustea, Burticala.
Treptat, treptat, târlele de pe întinsul câmpiei au dispărut către sfârşitul secolului al XIX-lea
(ultima fază a păstoriei transhumante), locuitorii lor concentrându-se într-una din ele sau
intrând prin absorbţie în masa populaţiei din satele apropiate, unele nou înfiinţate, alungaţi
fiind şi de moşieri , deoarece le stricau recoltele prin păşunatul turmelor.
Astfel, de exemplu, satul Constantin Gabrielescu (vechiul sat Scheaua) s-a format pe
teritoriul târlei Scheaua, unde au venit şi locuitorii târlelor: Druica, Crestezu, Cinci câini,
Mototoleşti, Vlădeni, Bălăneşti, Burta Iencei etc., iar satul Romanu s-a format pe teritoriul
târlelor Plătica şi Ceaunari, la care s-au adăugat locuitorii târlelor: Jipeşti, Jilava, Soare,
Capra etc. (Gh. Mihăilescu, op. cit, p. 87).
Existau deci circa 40 de aşezări menţionate pe harta austriacă de la sfârşitul secolului
al XVIII-lea şi pe cea rusească din prima jumătate a secolului al XIX-lea, incluzând aici
teritoriul rotunjit al judeţului de la 1844, când s-au alipit suprafeţei raialei Ruşeţu şi Făurei
(de la Buzău) iar de la Râmnicu-Sărat – întregul unghi care, la 1831, era cuprins între judeţul
Brăila până la Frecăţei (v. I.C. Filitti, Organizarea Brăilei după eliberarea de sub turci- sub
ocupaţia rusă de la 1828-1834, Editura Analele Brăilei, p. 10), după cum urmează:
Baldovineşti,Nazâru, Gurguieţi, Scorţaru Nou, Cazasu, Lacu Sărat, Scorţaru Vechi, Muftiu
(Traian Sat), Silistraru, Ciucea, Osmanu, Chiscani, Tichileşti, Gropeni, Plopu, Ianca, Perişoru,
Valea Cânepii, Nisipurile (fiind inundat adeseori din cauză că este aşezat pe malul Buzăului,
locuitorii au fost strămutaţi în satele apropiate), Filipeşti, Surdila Găiseanca, Surdila Greci,
Strâmbu, Ruşeţu, Jugureanu, Cireşu, Ulmu, Dudescu, Zăvoaia, Viziru, Tufeşti, Ibiş, Stanca,
Stăncuţa, Pârlita, Cioara-Radu Vodă, Cioara-Doiceşti, Lacu Rezi, Tătaru, Colţea, Ciocile,
Chichineţu, Berteştii de Jos, Berteştii de Sus.
Până la numărul actual de circa 100, se adaugă (v. Gh. Mihăilescu, op. cit., p. 90-91)
noi aşezări:
1)înfiinţate în urma împroprietăririlor făcute după 1877;
2)formate din vechile târle;
3)apărute din imigrarea locuitorilor din satele mai mari în alte părţi ale Câmpiei
Brăilei. De exemplu, locuitorii emigranţi din satul Viziru au întemeiat satele Stanca şi Vizireni
(acesta din urmă în apropierea localităţii Făurei, pe Buzău);
4) întemeiate de marii boieri stăpâni pe suprafeţe întinse, din următoarele
considerente:
a)procurarea mâinii de lucru, dat fiind populaţia rară;
b)scop superior şi complet dezinteresat: Filipeşti, întemeiat de Costache Filipescu,
tatăl marelui om politic Nicolae Filipescu, sau Budişteanu (Filiu de pe Călmăţui), despre
Budişteanu zicându-se că a fost boier de divan;
c)prin eliberarea clăcaşilor de pe moşiile lor cu ocazia unor mari evenimente din
familia acestor boieri. Toţi aceştia se numeau slobozeni, de unde denumirea Slobozia
Cireşului, azi Cireşu.
Adăugându-se la acestea şi colonizările oficiale de după primul război mondial cu
deleni, se ajunge la o densitate, în 1930, de 38 de locuitori (suflete, cum se spunea în
terminologia epocii) pe kmp.
În perioada colectivizării forţate, a avut loc o nouă „colonizare” a Bărăganului. La 18
iunie 1951, de Rusalii, au fost deportaţi locuitorii mai înstăriţi din judeţele Timiş, Caraş-
Severin şi Mehedinţi, judeţe de graniţă cu Jugoslavia „banditului Tito”. Atunci au fost
înfiinţate, peste noapte, de către deportaţi, opt localităţi în judeţul Călăraşi, una în Galaţi,
patru în Ialomiţa şi cinci în Brăila, după cum urmează: Dudeştii Noi / Bumbăcari, Măzăreni
(nume care indică aşezări lângă o tarla pe care se cultiva mazăre şi bumbac), Şchei , Zagna –
Vădeni şi Rubla / Valea Călmăţuiului. Se cuvine să amintim în acest context că „mica
Siberie brăileană”, pe lângă lagărele de deportare amintite, a inclus şi 6 lagăre de
exterminare în Balta Brăilei : Băndoiu, Gradina, Piatra, Saivane, Stoieneşti şi Salcia,
acesta din urmă fiind cel mai mare din ţară, cu 2000 de deţinuţi.
Dinamica denominaţiei aşezărilor. Numai unele oiconime reflectă motivaţia
nemijlocită a creării satului(ca urmare a procesului demografic de colonizare): Măzăreni,
pentru o aşezare de lângă o tarla pe care se cultiva, în asolament, mazăre(vezi şi Bumbăcari).
În genere, însă, numele „coloniilor” se raportează la cele ale unor sate vecine, adăugându-li-se
adjectivul nou: Roşeţii Noi, Vădenii Noi, acest tip de nume, de „roire”naturală propriu-zisă, ce
se înscrie într-o forma mentis nu numai românească, este, totuşi, un reper cronologic de
„control”.(Stelian Dumistrăcel, lucr.cit., p.175)
Salvarea zestrei toponimice ne-a îndemnat să consemnăm numele târlelor şi ale
movilelor, multe dispărute.
Proiectul de desfiinţare a unui număr variind între 7-8000 şi, până la urmă, 3000 de
sate(din cele 13000 existente în 1984) nu a fost aplicat la Brăila, deşi au fost propuse spre
dezafectare câteva, recurgându-se la soluţia formală a „dispariţiei” din punct de vedere
administrativ, prin contopirea cu altele, cum a fost cazul satului Tufeşti care a înghiţit
Ţibăneştiul.

Brăila

Brăila este un centru de prestigiu, de renume, al cărui nume a intrat în expresia „a


nimerit orbul Brăila”.
Cea mai veche explicaţie a numelui, unanim acceptată, aparţine lui Nicolae Iorga:
Brăila nu e altceva decât desvoltarea firească a unui vechiu sat de pescari
români(n.n.), care a luat numele de Brăila după numele strămoşului care s-a aşezat în
locurile acestea unde se unesc din nou cele două cursuri prea multă vreme despărţite ale
Dunărei. Poartă un nume destul de obişnuit în trecutul nostru. Între străvechile nume
româneşti, care nu sunt latine, care nu sunt nici slavone, este numele de Brae, de unde se
formează numele de Brăescu; urmaşii lui Brae sunt Brăeştii, de unde Brăescu.Din Brae, se
formează printr-un sufix foarte obişnuit: Brăilă, ca nume de om, precum e Trăilă, Vintilă, din
Trae, Vintea; Momcilă, bulgăresc, din Momciu. Deci e firesc lucru ca din Brae să se formeze
Brăilă. Târgul Brăilei s-a numit apoi Brăila, dar forma veche e Târgul lui Brăilă; se zicea
Brăilei, după cum se zice şi Tatei, fără ca numele să fie feminin. Dovada cea mai deplină este
şi aceea că până acum trăieşte în Oltenia, răspândită şi în alte părţi, familia Brăiloiu, care
vine de la Brăilă, precum atâtea sufixe de acestea de majorare se adaugă pe lângă alte nume,
dând cuvinte terminate astfel cum se termină şi acest cuvânt. Deci Brae, Brăilă, Brăiloiu sunt
trei forme în desvoltare pornind de la acest nume. Prin urmare, odată, pescari din neamul
bătrânului Brăilă au lopătat în părţile acestea.[Dunărea Românească, conferinţă rostită la
Brăila, pentru Biblioteca P.Armencea, la 4/17 februarie 1908, publicată în Analele Brăilei,
Anul VI, Nr.1 / ianuarie-martie 1934, p.13-14]
Şi Nicolae Iorga s-a referit adesea la această etimologie: „un sat de pescari întemeiat
de ţăranul român Brăilă, Brae ( cf. şi Brăiloiu, format la rândul său din Brăilă)” (Negoţul şi
meşteşugurile în trecutul românesc, p.88-89) sau „starea umilă a unui sat de pescari întemeiat
de ţăranul român Brăilă, Brae (cf.şi Brăiloiu, format la rândul său din Brăila). [Istoria
Românilor în chipuri şi icoane, Editura Ramuri, Craiova, 1921, p.234]
Numele este „românesc şi, întocmai ca şi al Bucureştilor (de la Bucur – n.n.),
caracteristic sau tipic românesc. Vine de la numele de persoană Brăilă, după cum Chitila vine
de la românescul Chitilă, cel ce chiteşte sau ocheşte,iar Bănila de la Bănilă. Numele acestea
de persoană terminate în –ilă, sunt frecvente la poporul nostru şi populare; în afară de cele
trei semnalate anterior, cităm pe Plesnilă, pe Gerilă, Setilă şi Păsărilă, pe Urechilă, pe
Lungilă, pe Vintilă etc.” (Constantin C. Giurescu, Istoricul oraşului Brăila, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.37). Şi enumerarea poate continua: Buzilă, Mândrilă, Negrilă,
Brătilă, sufixul –ilă fiind foarte productiv în limba noastră.
Ca nume personal este atestat de mai multe ori, fiind prezent de două ori (şi nu o dată,
cum nota C.C.Giurescu) în catagrafia din 1828 întocmită de serdarul Grigore Tăutu, unde la
mahalaua „Poarta cea mare” întâlnim între fruntaşi pe un „David Brăilă” iar între mijlocaşi
pe un „Brăilă unchiaş”. „Numele personal Brăilă este, la rându-i, un augmentativ, din Brai,
iar acesta din urmă face parte din categoria numelor de persoană, terminate în -ai, ca şi
Niculai, Mihai (C.C. Giurescu, op.cit., p.38).
Însuşindu-şi afirmaţia lui Nicolae Iorga, Gh.T.Marinescu, în Anale,4-6/1929, notează
„satul moşului Brăilă=patron eponim”. Dar, comentează V.A.Stoenescu în art.cit., în părţile
noastre nu există nici o legendă despre vreun Moş Brăilă ca fondator al Brăilei.
„Ce înseamnă însă Brai e mai greu de spus, el face parte din categoria, foarte veche, a
numelor personale, al căror înţeles originar s-a pierdut”, conchide reputatul istoric.
Răspunsul îl aflăm însă, fie şi ca ipoteză, la Milea Bănică, autorul unei broşuri apărute
în 1932, după care numele oraşului ar fi o corupţiune turco-rusă a vechiului nume al portului,
de origine grecească proheilon „mal, ţărm înalt, bun de acostat”. Proheilon ar fi devenit în
limba geto-dacă Prohilava şi apoi Proilava, ajungându-se, prin eliminarea silabei va, la Proila
iar prin transformarea lui o pe filieră turco-rusească la Braila. Această explicaţie filologică ,
pe care autorul o socoteşte singura ştiinţifică, nu se susţine, toponimul existând cel puţin din
1368, când nu se putea vorbi de o influenţă turco-rusă. Sub acelaşi regim de inventar, amintim
pe filologul amator, dr.Sotir Liteanu (slavul branilo „cetăţuie”, în ziarul local Cuvântul, 1935,
de la branilo prin înmuierea consoanei n , la brailo, şi de aici la Brăila).[v. Petre Pintilie,
Ipoteze cu privire la numele Brăilei , în Înainte, 28 mai 1971]
Explicaţii mai aplicate aflăm la I.Bileţchi-Albescu (Origina Brăilei,în Analele
Brăilei, II, Nr.3 / 1930, p.22-26) şi I. I. Rusu (Limba traco-dacilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1967, p.132).
După I. Bileţchi-Albescu, etimologia cuvântului Braia este de origine celtică, fiind
datorată prezenţei pe la anul 300 a.Chr. a unor celţi, numiţi galaţi, care au dat numele şi
oraşului Galaţi. Propunerea are valoarea unei simple ipoteze, prezentând însă pentru sine un
grad înalt de probabilitate, de a fi cea adevărată, deoarece pune în relaţie numele, ce
înseamnă în limba celţilor mal înalt / prăpăstios sau mal pripores / pripuriu cu situarea pe
teren a satului existent pe atunci, care se afla la marginea cea mai înaltă a terasei dunărene,
dominând fluviul cu 10-35 de metri, ceea ce îl ferea de inundaţii. „Uşor modificat şi prin
adăugarea sufixului –ila, devine de-a lungul a 1500 de ani Brăila, direct din limba celtică sau
prin forma romanizată Braiola”, conchide profesorul V.A.Stoenescu, care o consideră ipoteza
cea mai verosimilă, deoarece oglindeşte o realitate geografică. În finalul articolului, I.Bileţchi-
Albescu rezumă astfel povestea acestui toponim: „un străvechiu cuvânt Braia, adus de celţi cu
mult înainte de era creştină, trăieşte şi astăzi gârbovit şi aproape uitat pe meleagurile
României(…)Romanii l-au modificat în Braiola, dându-i un sufix diminutiv, cineva i-a zis
Brăila, cum zicea şi Bratila, Chitila, Putila, Banila, Slavii i-au pus un sufix al lor, dându-i
forma Brailova sau Brailava, latinizat în Proilavum, grecizat în Proilavon, turcii i-au dat haina
limbii lor, numindu-l Ibrail sau Ibraila, până ce deveni statornic şi definitiv ceea ce fusese încă
înainte de stăpânirea turcească, Brăila românească”.
Brai /Brae este un nume vechi ce aparţine fondului dacic şi ca atare ariei indo-
europene, dovadă şi asocierea etimologico-populară a numelui Brăila de germanul Brille
(„ochelari”), notează I.I.Rusu. La originea numelui ar sta rădăcinile indo- europene bhereu - ,
bhru - „ a fermenta, a fierbe/ a se umfla, a încolţi, a creşte” şi, respectiv, bhrei „a tăia”.
Acceptând această etimologie la nivel de ipoteză, se cade să consemnăm că prima
rădăcină intră în sfera zeilor vegetaţiei (umflare, încolţire) iar a doua în sfera războinică
(moarte intempestivă) de sorginte chtonică, ambele aflându-şi însă corespondent în folclorul
arhaic românesc, în tema dubletului mitic al celor doi brăileni, care se bucură de o curioasă
polaritate:
„Tot un port, tot o făptură,
La ei tot o uitătură,
Parcă sunt făcuţi de-o mumă;
Unul-nalt şi subţirel
Parcă-i tras printr-un inel;
Ş-unul mic şi scurticel,
(Se) temea ţara de el!” (Folclor din Oltenia şi Muntenia, II, EPL, 1967, p.179)
Ei apar ca stăpâni peste ape, corăbieri şi ostaşi, dar şi ca zei ai pământului, ai
vegetaţiei şi ai anotimpurilor, ai vieţii şi ai morţii. Ca zeităţi venite dinspre soare-răsare,
aceştia trec Dunărea fără corabie, doar cântând din tambur şi stârnind jale şi spaimă, ceea ce
explică intenţia cetăţii de a-i îmblânzi pe aceşti iniţiaţi şi de a beneficia de puterea lor eroico-
magică.
Radicalii indo-europeni ( bher „proeminenţă”, bhrég „ vertical” şi bhrei „a tăia”) au
fost legaţi semantic şi în direcţia indicării poziţiei geografice a oraşului, a localizării lui
geografice(fr. site), acesta fiind situat pe „ţărmul” vertical, cu aspect tăiat, sau la „marginea”
terasei Dunării, pe care o domină.
Această aşezare cu rădăcini istorico - mitice (de 4000 de ani a. Chr.) este consemnată
în scrierile medievale sub nume ca Bailigo, Baradigo, Berail, Brailano, Braylam, Breill,
Brigala, Brilago, Brilague, Brilagum, dar şi Drinago, Ueberyl, Proilavum, Ibrail şi multe
alte denumiri, date de străini în limbile lor. Inventarul complet al acestora îl aflăm la Silvia
Baraschi, Numele oraşului Brăila în sursele medievale(secolele XIV-XV),în Istros, V, 1987,
p.221-229.
Autorii Marelui Dicţionar Geografic al României, citând pe Tocilescu, după o
conferinţă a savantului despre istoria oraşului spun că „Brăila e numită în documentele şi
scrierile greceşti Proilabum sau Proilava iar în cele turceşti Ibrail sau Ibraila” iar
Enciclopedia Română, apelând la aceeaşi sursă, consemnează formele Proilabum, Proilavon,
Brailova şi Ibraila. „În aceste nume se recunoaşte uşor influenţa slavă şi cea turcească asupra
unui nume mai vechiu, Proilava sau Braila, căci Proilabum e forma latinizată iar Proilavon
cea grecizată a cuvântului slav Brailova”, afirmă I. Bileţchi-Albescu (loc.cit., p.22).

Făurei

Istoria acestei localităţi, strâns legată de istoria căilor ferate române, începe la 13
septembrie 1872, când s-a dat în folosinţă linia Buzău - Galaţi şi s-a înfiinţat staţia C.F.R.
Făurei, după numele satului Făurei, aflat la 5 km spre vest, în prezent sat component al
comunei Surdila-Greci.
Numele aşezării ar proveni de la Faur, primul târlaş care s-a stabilit cu turma în acest
loc, lucru petrecut, conform tradiţiei, prin 1845-1846. [Făurei, diminutiv de la Faur, trimite la
aptitudinea ţiganilor de a prelucra fierul, pluralul lui faur fiind fauri.] A nu se uita numele
lunii Februarie: lat. Februarius>Făurar. Cuvântul a fost pus în legătură cu faur
„fierar”<lat.faber şi s-a ajuns, prin derivare regresivă, ca şi faur să însemne
„februarie”(Marius Sala, op.cit., p.129).
Învăţătorul Tănase Vlad în monografia comunei (v.art.cit., p.39) consemnează: Satul
Făurei s-a format astfel: de pe la anul 1680 au început a veni din Ardeal păstori cu turmele
de oi, înspre câmpiile şi bălţile Dunării. Pe unde au găsit câte o gârluţă(apă) şi-au făcut
sălaş şi au poposit locului, ocupându-se cu păstoria. Aşa, cel dintâi cioban care s-a aşezat pe
locul unde este situat satul Făurei a purtat numele de „Faur”; de aici şi satul şi-a luat
numele de „Făurei”.
Plecând, probabil, de la aceeaşi sursă, Ilie Caraman(op.cit., p.30) menţionează: „ nişte
ciobani, veniţi pe la 1680 din Ardeal, aşezaţi la gârluţa Făurei, printre aceştia şi Ioan Faur-
econom de vite, care întemeiază târla şi strunga de oi”. Informaţia este plauzibilă în ceea ce
priveşte vechimea, dovadă fiind menţiunea în acest punct, pe harta lui Güssefeld, întocmită în
1785 pentru uzul armatei austriece, a numelui FAOREY.
Toponimicul ar intra în seria strămoşului întemeietor, Bucur pentru Bucureşti,
Brăilă pentru Brăila etc., deşi numele apei are întâietate.
Vechiul sat Făurei a dispărut după 1839, locuitorii săi mutându-se, datorită deselor
inundaţii, pe vatra actualului sat, în locul unde viroaga Făurei se uneşte cu Buzoelul Sec, şi
întemeind aşezarea Făurei Noi. Marele Dicţionar Geografic mai consemnează sub acest nume
o viroagă şi o moşie, „proprietatea doamnei Elena Izvoranu, în suprafaţă de 1600 ha”.
În jurul staţiei au apărut câteva locuinţe ale personalului gării, dar şi ale unor
negustori, care întrezăriseră posibilitatea unui vad comercial în creştere. În 1890, localitatea a
căpătat statutul de cătun sub denumirea Gara Făurei, aparţinând până-n 1925, pe rând, de
comunele Nisipuri, judeţul Rm.Sărat, şi Surdila-Greci, plasa Vădeni. Din cauza inundaţiilor,
cei mai mulţi locuitori din Nisipuri s-au mutat în 1945, întemeind noul sat Horia.
Toponimicul Nisipuri (plural nearticulat) evocă natura terenului aparţinând localităţii
respective sau aflat în apropierea ei(Iordan, p.83), explicând însăşi strămutarea vetrei: era
aşezat într-o zonă inundabilă, într-o viroagă, pe o veche albie părăsită a Buzăului. La 1894,
Dicţionarul …, p.112, o înregistra drept „gară a drumului de fier, din care pleacă linia ferată
Făurei - Feteşti, (având) 8 case, 3 cârciumi, o moară de aburi, o băcănie şi o brutărie, 42 capi
de familie, 7 cai şi 20 de râmători”.
„Cătuna Gara Făurei”s-a dezvoltat continuu, devenind centru de comună cu
denumirea Ion I.C. Brătianu prin Înaltul Decret Regal 4249/31.12. 1924, publicat în M.O.
nr.5/09.01.1925. Comuna Ion I.C.Brătianu cuprindea satele Ion I.C.Brătianu(fosta cătună
Gara Făurei), Brateşu Vechi de la comuna Surdila –Găiseanca şi Brateşu Nou, care
luase fiinţă pe noua vatră după Legea de împroprietărire de după război.
La 1 ianuarie 1926, prin Legea de Unificare Administrativă, s-a fixat ca hotar între
judeţul Brăila şi Rm.Sărat apa râului Buzău. Astfel, s-a desfiinţat comuna Nisipurile, judeţul
Rm.Sărat, şi a trecut ca sat pendinte de noua comună Ion I.C.Brătianu, care se compune
acum din 4 sate, cele trei menţionate înainte, plus Nisipurile. Această componenţă a durat
până la 1 ianuarie 1935, când satul Brateşu-Nou s-a contopit cu satul de reşedinţă, Ion
I.C.Brătianu, revenind astfel la formaţiunea din trei sate.(Istoricul Comunei-1939, apud Ilie
Caraman, p.32.) Iniţial, comuna Ion I.C.Brătianu a făcut parte din plasa Călmăţui. La 1
ianuarie 1935, comuna a devenit sediul noii plase, cu acelaşi nume, având în componenţă 28
de sate.
Din 1948, numele de Ion I. C. Brătianu(dat de liberali) este înlocuit de către
comunişti cu Filimon Sârbu, localitatea devenind în 1950 centrul raionului administrativ cu
acelaşi nume, pendinte de regiunea Galaţi. Comuna şi raionul au purtat numele de Filimon
Sârbu până în 1952, când s-a revenit la vechea denumire de Făurei. În componenţa raionului,
la desfiinţare, în 1968, erau 18 comune. Satele Brateşu-Vechi şi Horia (înfiinţat în 1945) au
continuat să aparţină de Făurei până în 1968, când au trecut la comuna suburbană Surdila-
Greci (conform H.C.M .nr. 1108 din 27.05.1968). Începând cu 1990, comuna Surdila-Greci a
încetat să mai fie comună suburbană, dar cele două sate au rămas pendinte de aceasta.
Aici, dar şi în continuare, se constată înlocuirea numelor legate de vechiul regim sau
de instituţia regală cu numele unor personalităţi convenabile noii puteri sau aflate în vogă:
Horia, conducător al marii răscoale din 1784, şi Filimon Sîrbu, militant comunist(1916-
1941), condamnat la moarte şi executat în închisoarea de la Jilava.
Fiind declarat oraş în 1968, prin H.C.M. nr. 1108/ 27. 05. 1968, Făurei devine prima
localitate urbană din judeţ după municipiul Brăila.
Născută ca gară C.F.R., localitatea a devenit între timp unul dintre cele mai
importante noduri de cale ferată din ţară datorită densităţii reţelei feroviare şi a numărului
de direcţii( cu intrări şi ieşiri în 5 direcţii: Făurei - Urziceni, Făurei - Buzău, Făurei - Brăila,
Făurei – Feteşti, Făurei-Tecuci), ca şi poziţiei geografice favorabile faţă de Capitală, Moldova
şi Mare. Prin Făurei trec două magistrale: Bucureşti – Urziceni - Galaţi şi Bucureşti –
Urziceni – Tecuci –Iaşi - Ungheni, aici fiinţând şi o “Bază de încercări feroviare” cu o
lungime de 13709 m, unică în estul Europei.
„Transporturile pe cale ferată, afirmă Ilie Caraman în lucrarea „Făurei, important nod
de cale ferată.1872-1998”, p.30, au continuat pe acelea cu carele ori diligenţa. Pe acest loc
fusese şi mai înainte o importantă încrucişare de drumuri, unde se afla una dintre
principalele staţii de poştă, rămasă în amintire până târziu sub denumirea de Poşta veche
Făurei.”
O problemă interesantă din punct de vedere etimologic ridică satul Brateş,
prezent în harta de la 1835, sub numele Bratiş, cătun, cu una până la cinci locuinţe, situat în
judeţul Rm.Sărat, în mijlocul unei regiuni băltoase şi smârcoase, de la care şi-a luat, arată
Constantin C.Giurescu în Principatele române…, ed.cit., p.40-41, după toate posibilităţile(?!),
numele. Prin apropierea de numele marii bălţi gălăţene omonime, se naşte întrebarea dacă
acest nume n-are cumva un înţeles propriu la origine, dacă nu e un nume comun în legătură cu
vreun aspect sau o caracteristică a bălţii, aşa cum a arătat şi Iorgu Iordan, foarte multe
toponimice existând ca nume apelative în limba de toate zilele. La Iordan(p.241) este inclus la
toponimicele sociale, care vorbesc despre credinţe, superstiţii şi obiceiuri, grupa -
reprezentanţi ai bisericii şi ai creştinismului în general. Este trecut la articolul Frata(frate), cu
sinonimul slav brat, avându-se în vedere, pentru unele toponime, sensul religios al cuvântului
frate „călugăr tânăr, la începutul vieţii monahale”.

Ianca

Atestare: Cornu(Bălişorului), sat dispărut, lângă Plopu, 15iunie 1499; 4 iulie 1614

Ianca este unul din cele patru oraşe ale judeţului Brăila, al doilea ca mărime după
municipiul Brăila, declarat oraş la 18 aprilie 1989. În componenţa oraşului intră localităţile:
Ianca, Berleşti, Oprişeneşti, Perişoru, Plopu, Târlele Filiu.
Se crede că a fost înfiinţată, afirmă Nae A.Vasilescu, 1906, p.199-201, pe la anul
1834, de proprietarul moşiei de atunci, C. Niculescu-Drugănescu. La 1840 i se mai zicea
Adunaţi (toponim frecvent ca nume de sat numai în Muntenia, ca dovadă a obiceiului de a se
forma sate noi cu oameni adunaţi din alte locuri) şi Malul Buzăului, după numele moşiilor din
acest loc (proprietar în 1848, Costache Niculescu) iar mai târziu i s-a mai zis şi Perişoru şi
Ianca Plopului.
Localitatea a cunoscut o permanentă dezvoltare, fiind încă de la începutul secolului
trecut reşedinţă a plasei Ianca, unitate administrativ-teritorială care a funcţionat până în 1950.
Nemenţionat în catagrafiile din 1828 şi din 1831 (Ianca nefăcând parte din raia şi
reprezentând graniţa cu teritoriul ocupat de turci), satul cunoaşte prima menţiune în harta din
1835, ridicată de Marele Stat Major al Armatei Ruse între mai 1828 şi august 1829.
Localitatea apăruse deci înainte de anul 1834 prin contopirea mai multor târle, aşa cum au luat
naştere numeroase alte sate din imprejurimi. Era un sat destul de mare, numărând 80 de
familii, faţă de Berteşti-42 sau Lacu Rezi-45.
După unii locuitori se zice că numele ar proveni de la primul târlaş stabilit pe malul
lacului, care s-ar fi numit Gheorghe Iancu, nepot al cunoscutului haiduc Iancu Jianu(?!).
Denumirea este inclusă de Iordan, p.180, la antroponimicele feminine, terminaţia – a putând
trimite fie la soţie( „soţia lui I.”) fie la moşie(moşia / proprietatea lui I.). [A se compara cu
Leanca,Lencii(la cazul Genitiv) şi cu Burta Encii]
După Dicţionarul geografic…,1894, numele satului provine de la numele lacului, al
cărui nume provine, la rândul său, de la numele târlaşului pomenit mai sus, ceea ce contravine
regulii de a se da nume accidentelor solului înaintea aşezărilor. Oricum, este un derivat de la
Ion / Oncu / Onciu / Iancu / Ienciu(v.Oancea).
„Accidentul”, în acest caz, reprezintă o caracteristică a câmpiei brăilene: abundenţă
de lacuri sărate; văi părăsite din care s-au retras apele, clasică fiind Valea Iencei,
desfăşurată pe o întindere de 20 km, cu o lăţime de aproximativ 2 km şi o adâncime care
ajunge pâna la 5 m; abundenţă de nisipuri etc.(G.Mihăilescu, Note asupra populaţiei şi
satelor Brăilei, în Analele Brăilei, nr.2 / 1931,p.105).
La articolul Ioan(N.A.Constantinescu, p.80-85), gr.Ian a dat formele Iane şi Ene. Ian,
cu sufixele slave – co, - cu>Ianco, Iancu(v.Iancu-Vodă de Huniad şi Iancu-Vodă Sasul).Tot
aici, Iancea(Ard): Iencea Sibiencea, supranumele de baladă al lui Iancu Vodă de Huniad. De
la Ene+ -cea>Encea(v.Burta Encii).
Ridicată la rang de comună, Ianca înregistrează o creştere continuă a suprafeţei
teritoriului administrativ, ca şi o creştere de populaţie, în 1918 devenind plasă şi având în
componenţă, pe o rază de 20 de km, 12 comune,16 sate şi un cătun.
Localitatea Perişoru, înfiinţată ca târlă pe la 1830, când s-au stabilit aici familiile
sătenilor Radu Corciu, Constantin Moroianu ş.a., îşi trage numele de la movila Părului, pe
care creşteau câţiva peri sălbatici. Perişor este dat de Tiktin ca diminutiv de la ambele
apelative păr(v.Iordan, p.88). Ca sat, ia fiinţă în 1852 prin stabilirea mai multor locuitori,
veniţi din satele vecine, datorită avantajelor oferite, pentru care, în trecut, i s-a zis şi Slobozia
– Perişoru. Cât timp a fost comună rurală, cuprindea 3 cătune: Oprişeneşti, Plopu Vechi şi
Plopu Nou, Jipeşti. Ultimul cătun, înfiinţat în 1850 de familia Jipa, s-a desfiinţat în 1897 prin
împroprietărirea locuitorilor în cătunul vecin Oprişeneşti.
Pe teritoriul comunei de odinioară erau mai multe movile: Movila Părului, Movila
Plopului, Movila Tătarului (pe vechiul drum ce venea de la Bucureşti la Brăila), Movila
Căpitanului.
Mai târziu, s-a format satul Perişoru Nou, care lega vechea localitate de Ianca.
Localitatea Oprişeneşti s-a format din fostele târle Bălăneşti (proveniţi din comuna
Bălăneşti, judeţul Buzău, colonizaţi după primul război mondial), Jipeşti, Oprişenescu.
Numele satului vine de la fraţii Oprişan, fiii lui Oprişan Rizea, cel dintâi aşezat în acest loc în
1859. La sfârşitul secolului exista şi o cruce numită Oprişanu, situată la est de comuna Ianca.
Prin legea agrară din 1864 s-a luat pământ din moşia lui Găitan şi li s-a dat târlaşilor,
întemeindu-se în jur de 30 de case. După războiul din 1877 s-a dat pământ şi locuitorilor din
satul vecin - Perişoru. În 1895, Eforia Spitalelor Civile a împroprietărit 100 de locuitori cu
câte 5 ha iar anul următor li s-au dat şi loturi de case, care au fost aşezate în linie, satul
ajungând la 120-150 de case. Din 1949 trece la Plopu iar din 1968 la Ianca.
Localitatea Plopu îşi trage numele de la lacul Plopu, numit astfel de la nişte plopi mari
şi bătrâni, ce erau în partea locului. Se mai numea şi Căscaţi (Comitetele de construcţiune,
p.439).
Topicele Perişoru şi Plopu, ca şi Brădeanca(com. Jirlău), Plopi (com.Măraşu) sau
Ulmu trimit la diferite esenţe ale pădurii, luate fie individual, fie colectiv, fiind incluse de
Iorgu Iordan în categoria numirilor topografice, care evocă natura terenului aparţinând
localităţii respective sau aflat în apropierea ei (p.49 squ.).
Exista încă de la 1850 sub regim de târle. Cu timpul locuitorii s-au retras în cătunul
Plopu Nou, înfiinţat în 1895 de către Eforia Spitalelor Civile, care a împroprietărit 100 de
locuitori cu câte 5 ha iar anul următor le-a dat şi vetre de casă. De atunci, aşezării iniţiale i s-a
zis Plopu Vechi. Până la 1 aprilie 1923 era cătun al comunei Perişoru. Declarată comună, la
această dată, i s-au alipit cătunele Oprişeneşti şi Esna (Golăşei).
Localitatea Filiu a fost înfiinţată în 1842 de către fostul proprietar al moşiei, clucerul
Ion / Ioniţă Budişteanu(reprezentant al proprietarilor din judeţul Brăila în Comisia Proprietăţii
la 1848). Numele de Filiu se trage de la cel al fostei proprietărese a moşiei,
Filianca/Filionica. O altă „explicaţie”: numele de Filiu provine de la un mare crescător de oi.
Altă sursă: cuvântul Filiu continuă latinul filium”fiu”, Târlele Filiu însemnând Târlele
Fiului(!). Satul s-a mai numit şi Budişteanu / Budişteanca, după numele clucerului
Budişteanu. Pe vremuri se mai numise Capra şi Filiu – Lişcoteanca. Ortografiat Filo, satul
Filiu este atestat 28 mai 1583.
La începutul secolului avea în componenţă cătunele Lişcoteanca-Satnoieni,
Lişcoteanca – Cărămidari şi Iarba Dulce. Mai multe movile marcau localitatea: Movila Olaru,
Movila Cerbului, împrejurul căreia s-a aflat o pădure de 150 ha, Movila Capra-Cetăţuia, unde
s-ar fi aflat o subterană servind drept refugiu localnicilor, şi Pochina Filiu (popină=movilă),
pe care şi-ar fi avut locuinţa un paşă turc.
Satul Filiu-Budişteanca, fostă reşedinţă de comună rurală, a dispărut. Situat în lunca
Călmăţuiului la circa 2 km vest de Lişcoteanca, satul a fost abandonat de locuitori în urma
inundaţiilor catastrofale din 1970, aceştia mutându-se la Ianca şi Brăila. În prezent se mai pot
vedea doar ruinele bisericii fostului sat. După 1990, o serie dintre foştii locuitori s-au întors
pentru a-şi lucra pământurile ce le-au fost retrocedate, apărând astfel embrionul unei noi
localităţi cu acelaşi nume, dar situată pe un alt amplasament.
Localitatea Târlele Filiu a luat fiinţă după 1921 în urma împroprietăririi. Locuitorii au
venit din zona de munte a Buzăului, dar o parte erau localnici, cojani din satul Filiu. Coloniştii
veniţi aici, începând cu 1921, au găsit în vatra satului 20-25 de familii cojăneşti(Crestez,
Munteanu, Dulvaru, Bobe, Eftenie, Trifu, Frâncu etc.), aceştia ocupând şi astăzi partea
centrală a satului. „Muntenii” din zona Păltineni s-au aşezat în partea de sud a satului, „primii
pari” fiind bătuţi de familiile Petre, Mircea şi Anghel. În partea de nord s-au aşezat muntenii
din zona Bălăneşti- Cozieni. Numele satului îi vine de la Filiu, satul aşezat mai la sud, dar şi
de la târlele aşezate pe aceste locuri, în împrejurimile satului Filiu. Noua aşezare a conservat
vechea denumire a târlelor: „târlele de lângă Filiu”, mai pe scurt - Târlele Filiu.(apud
Prefaceri socio-umane…, p.21).
Localitatea Berleşti datează din anii 1828-1830, când cuprindea doar satul Ioneşti,
înfiinţat de către Ionaş Dumitrescu, proprietarul moşiei, fost subprefect de plasă. Acesta
adusese aici, pe vâlceaua de pe Lunca Călmăţuiului, vreo 40 de clăcaşi. Până în 1850 cătunul
Ioneşti aparţinea de comuna Batogu. În 1848, C.Berlescu, fost primar al Brăilei(1861-1865),
care devenise proprietar pe o parte din moşia Ioneşti, înfiinţează satul Berleşti, pe care,
alipindu-l la Ioneşti, îl va numi Ioneşti-Berleşti. În anul 1878, primarul de atunci, Nicu I.
Buzea, a mutat reşedinţa comunei în satul Berleşti.
Numele satelor Oprişeneşti, Berleşti, Ioneşti au drept origine numele proprii ale unor
oameni(întemeietori ai aşezării sau proprietari ai unor moşii), cel puţin 50-60% din numele
topice din ţara noastră plecând , după afirmaţia lui I.A.Candrea (chiar dacă exagerată), de la
onomastică. De menţionat că sufixul -eşti este concurat doar de –ani (-eni) în formarea
toponimelor.
I.Pătruţ, p.66: Berleşti, ca şi Berlescu, nume de familie „destul de frecvent în Ţara
Veche”(Iordan, p.356), confirma existenţa unui Berl(e)a sau Berlu, care pot fi derivate
româneşti faţă de Bera, Bere,Berea, nume de bărbaţi..
Harta 1981: Movila Poştei +2,5m; Movila Părului +2,5m; Movila Berleşti +2; Movila
Mandache +1m; Movila Tatomir +2m; Movila Porumba +2m; Movila Goniţi +1,5; Movila
Pârlită +5m, Movila Plopu +3m; Movila Caprei +3m; Movila Cerbu +1m + Cerbu; Movila
Matache +2m; Movila Filiu +2m + Filianca ; Movila Olari +3m; Movila Perişoru; Fântâna lui
Ciolovic; Fântâna lui Cucu; Fântâna lui Radu Vasile; La Muşat; Malcea; La Cerdac; La
Moş Mitu; La Cărămizi; Lacul Ianca; Jipeşti; Valea Droica; La Pădure.

Însurăţei

Localitatea s-a înfiinţat în anul 1879 prin împroprietărirea a 500 de locuitori pe moşia
statului Muşeţeanca, după Legea tinerilor însuraţi, de la care provine şi numele de Însurăţei.
E vorba de aplicarea Legii rurale, publicate în M.O.nr.135/20.06.1878, conoscută sub numele
de Legea însurăţeilor. A fost declarată oraş la data de 5 mai 1989, potrivit Legii nr.2/1989 şi
are în componenţă 3 sate: Lacu Rezi , Măru Roşu şi Valea Călmăţuiului cu cartierul
Dropia. Măru Roşu se mai numea şi Maria Călăreaţa, după numele unei femei care avea
obiceiul de a merge călare .
Această atestare este dublată de o alta, în urmă cu un secol, din surse orale. Moşia pe
care se va ridica aşezarea a fost dată ca zestre „la doi tineri însurăţei”, pe la 1760. Aceştia au
adus vreo 60 de clăcaşi, ca să le lucreze pământurile. De la „starea civilă”a celor doi tineri s-ar
fi tras şi denumirea aşezării. Cert este că, la împroprietărirea din 1879, dorobanţilor întorşi
victorioşi de pe câmpurile de luptă din Bulgaria, ca şi altor locuitori tineri dornici să fie
împroprietăriţi, li se cerea să fie căsătoriţi, căsătorie săvârşită după întoarcerea din război,
fiind deci proaspăt însurăţei. Când, în iulie 1882, Însurăţei a devenit comună, i s-au alipit şi
satele Lacu Rezi şi Măru Roşu.
Oricum, locul nu fusese pustiu, fiind populat de diferite târle/odăi/câşle/stâne,
existente şi la sfârşitul secolului, aşa cum rezultă din Harta din 1902. Dovezi de locuire există
încă din neolitic, cultura Boian II (Giuleşti). Urmează cultura Gumelniţa (neoliticul târziu,
3700-3400 a. Chr.), atestată pe două popine din zona Rubla. Pentru perioada de început a
epocii feudale, arealul aparţine aşezărilor de tip Dridu (sec.VIII-XI).
Încă de pe la anul 1835, în acest ţinut, existau două mari înjghebări de târle: Caragica,
formată din vreo 40 de cojani, numită astfel după domnul când s-a înfiinţat - Ioan Vodă
Caragea (cunoscut pentru vestita ciumă, izbucnită în 1813, durând mai bine de un an şi
secerând peste 70000 de victime, care părăsise domnia în 11 octombrie 1818, după ce adunase
o avere fabuloasă prin numeroase şi apăsătoare biruri ) şi Parlogeni, compusă din vreo 30 de
cojani neaoşi români, purtând acest nume de la pârloagele pe care se clădiseră cele dintâi
bordeie. Dovadă în acest sens este şi numele de Pârlog, întâlnit la numeroase familii din
localitate şi astăzi. Primul locuitor stabilit aici era Avram Pungă, venit din comuna Lacu Rezi,
existentă dinainte de anul 1784. Populaţia astfel provenită se numeşte şi astăzi Parladeni /
Parlogeni.
Cătunul Caragica, situat la apus de actuala localitate, pe moşia Muşeţeanca, se mai
numea Bucureştii de gard, pentru că arendaşii şedeau la Bucureşti şi, când veneau, li se zicea
Bucureştii de gard. Din vechea târlă se mai păstrează 6 cruci, care indică locul unde s-a aflat
cimitirul. Literele chirilice săpate pe acestea nu mai sunt descifrabile. Doar pe una dintre ele
se poate citi cu litere latine: „Dumitru Dragomir-născut 1804-mort 1894”, probabil ceauş.
Moşia Lacu Rezi dimpreună cu Moşia Mare de la Viziru aparţineau din 1821 lui
Alexandru Ipsilanti iar locul unde erau Parladenii se afla pe moşia Muşeţeanca de 14000 de
pogoane, numită aşa după muşeţelul ce creştea pe lunca Călmăţuiului. Prin căsătoria Sofiei
Ipsilanti cu contele Pierre de Roma (titlul de nobleţe fusese cumpărat din Italia prin 1860,
„conţii”, originari din Zante-Grecia, stabilindu-se în Ţara Românească în prima jumătate a
secolului), acesta intră în posesia Moşiei Mari - Viziru, unde se afla un conac impunător, şi a
celei de la Muşeţeanca. Prin căsătoriile contractate, conţii de Roma ajung să se înrudească cu
numeroase familii de viţă nobilă ca Ghica, Calimachi, Ipsilanti, Cantacuzino, Vogoride şi
alţii.
Suprafaţa moşiei fiind destul de mare (14000 pogoane) iar numărul braţelor de muncă
redus (70 de cojani), nu avea cine munci, predominând pajiştile care erau închiriate mocanilor
veniţi cu oile din Transilvania. Pe atunci se cultiva mult meiul. Porumbul se punea cu rândul,
cel care avea mai multe rânduri era considerat mai înstărit. Mălaiul de porumb se păstra
pentru Paşti, Crăciun şi alte sărbători, atunci făcându-se mămăligă de porumb, şi nu de mei.
Câteva nume de văi sau movile, păstrate şi astăzi, amintesc de această transhumanţă,
în aceste locuri aşezându-se târle, stâne sau herghelii: Valea Orzonului, unde a poposit un
transilvănean cu herghelii de cai; Târla lui Ianoş, de origine sas (!) cu herghelii de cai; Târla
lui Ebreu - un econom de vaci sau Movila lui Palade, care credea că pe această movilă nu-l
mai ciupeau ţânţarii, atât pe el, cât şi pe vitele sale. Alte movile cunoscute la 1902 erau:
Păduchiosul Mare, Păduchiosul Mic, Movila Ţiganului, după numele unor ţigani nomazi, care
făceau popas lângă această movilă.
Zona unde primiseră vetre de casă a căpătat diferite denumiri prin gruparea
împroprietăriţilor după rudenie sau după locul de unde proveneau : Latiţa, partea dinspre Lacu
Rezi, după numele unei buruieni ce creştea pe acest teren, latiţenii fiind veniţi din comuna
Lacu Rezi; Parlogeni / Pârlogeni sau, cum se mai zice şi astăzi, Parladeni, denumire rămasă
de la vechii târlaşi, proprietari ai vechilor pârloage de pământ, deoarece împroprietărirea se
făcuse pe locul târlei lor; Caragica - după numele târlei vechi, în partea de vest a
localităţii(Satu Nou); Vizireni după numele comunei de unde veniseră; Coşereni,veniţi dinspre
Ianca, Drogu şi Oprişeneşti, care, prinzându-i toamna, n-au mai avut timp să-şi clădească şi
casa, făcându-şi numai coşare pentru vite, unde au locuit şi ei. Astăzi, această denumire s-a
pierdut, deoarece nu mai corespunde parcelei, în sat persistând însă şi astăzi familii cu numele
de Căşaru.
Cei 508 de tineri însurăţei, împroprietăriţi cu 2980 ha pe baza articolelor 5 şi 6 din
Legea din 1864, au format un sat mare cu vechea denumire de Parladeni, ţinând de
administraţia comunei Lacu Rezi. Oficial, satul, devenit comună în iulie 1882, a primit,
firesc, numele de Însurăţei, dar locuitorii l-au numit multă vreme Parladeni. Conform Legii
de organizare administrativ-teritoriale din 1892, de comuna Însurăţei(plasa Balta) aparţineau
satul Însurăţei sau Parladeni(reşedinţa comunei) şi cătunul Caragica.
În 1898 s-au adăugat la comună încă 440 locuri de casă, partea satului unde li s-au dat
vetre de casă numindu-se Însurăţeii Noi sau Satul Nou.Atribuirea locurilor de casă după plan
asigură forma geometrică aproape perfectă a străzilor, aliniate şi formând unghiuri drepte, ca
de altfel în toate aşezările de câmpie născute în epoca modernă.
Conform Legii din 1929 a organizării administraţiei locale, în noua formaţiune
administrativă a judeţului, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, comuna rurală Însurăţei era
formată din satele Însurăţei(reşedinţa comunei), Ioneşti, Lacu Rezi, Lişcoteanca Cărămidari ,
Lişcoteanca Satnoieni, Păneşti şi Zăvoaia. La 20 februarie, localităţile alipite revin la vechea
formaţiune administrativă, comuna Însurăţei rămânând singură, în subordinea plasei Viziru.
Cele două comune – Lacu Rezi şi Însurăţei - au fiinţat separat până în septembrie
1950, când, conform Legii nr.5, Lacu Rezi a devenit sat component al comunei Însurăţei.
De-a lungul moşiei Muşeţeanca, direcţia sud-nord, pe vechiul drum al poştei, se află
4 cruci de piatră cioplită de aceeaşi mărime şi-n aceeaşi poziţie, care ar fi servit ca puncte de
orientare surugiilor de la diligenţele ce parcurgeau drumul Bucureşti – Brăila.
Valea Călmăţuiului sau Rubla apare încă în Dicţionarul din 1894 ca târlă, pendinte
de comuna Lacu Rezi, şi ca dijmă şi cârciumă pe muchea platoului de la Nord de comuna
Lacu Rezi, pe unde coboară şoseaua Brăila – Călăraşi, spre a traversa lunca Călmăţuiului.
Cârciuma era pe o movilă,unde se afla o hrubă, de unde şi-a luat numele şi localitatea.
Lacu Rezi, aşezată pe muchea platoului, pe malul drept al luncii Călmăţuiului,
înfiinţată ca târlă pe la 1794 sau 1802, prin stabilirea a doi locuitori, Cristea şi Enache
Ciupercă. Îşi trage numele de la cel al lacului, botezat astfel după numele unui târlaş, Rizea,
care-şi stabilise stâna pe marginea lacului: Lacul lui Rizea - Lacul Rizei - Lacu Rezi. Faţă de
aşezarea iniţială a târlei, datorită inundaţiilor Călmăţuiului, locuitorii au urcat pe deal, la
răsărit de comuna de astăzi.
Locuitorii se ocupau cu creşterea vitelor şi pescuitul. Satul s-a întins spre apus,
distrugând locuinţele dinspre răsărit, astfel că în faţa localului fostei primării se aflau gropile
de bucate şi pătulele de rezervă. Pe teritoriul comunei era pădurea Viişoara, proprietatea
contelui de Roma. În partea de vest curge Călmăţuiul, cu pârâul Puturosul (viroaga
Puturosul), care formează lacul de lângă comună. Adesea, pârâul seacă vara. În partea de sud
a comunei, la 10 km, se află cătunul Padina, căruia la înfiinţare i se zicea Fântânele. Înfiinţat
pe la 1880 de proprietarul moşiei G. Petcu, i se zicea astfel de la două puţuri vechi, cu piatră,
cu apă multă şi bună de băut, unde proprietarul moşiei le-a repartizat vetre de casă, formând
satul Padina(padină-colnic, măgură mică, din sl.- bg., rus. padina).
În timpul războiului pentru întregirea neamului, din comuna Însurăţei au plecat pe
front 534 de ostaşi. Pe frontul din Moldova au pierit eroic 116 de ostaşi din localitate al căror
nume a fost gravat pe Monumentul eroilor, 1916-1918, datat 1921. Şi inamicul a lăsat pe
pământul comunei trupurile celor căzuţi, care au fost îngropaţi în movila Păduchiosul. Un
obelisc funerar turcesc se află şi astăzi în curtea lui Zaharia Damian din Însurăţei.
După război, prin Legea pentru reforma agrară au fost împroprietăriţi 397 cetăţeni,
proveniţi din zona Buzăului(din comunele Brăneşti, Goideşti, Cislău, Calvini, Pănătău,
Trestia, Colţi), dar şi din judeţul Brăila(comuna Brăiliţa). Acestora li s-au atribuit 967 ha în
zona de luncă, revenind pentru o familie între 2 şi 5 ha din moşia Muşeţeanca. Această
împroprietărire a dus la formarea cătunului Măru Roşu,situat în partea de est a Însurăţeiului,
aproape de Lacu Rezi. Numele i se trage de la un măr ce făcea mere roşii, unde îşi făcuse
locuinţă un cetăţean din sat, Păcală Ion , fiul lui Anghel Ion.
Din punct de vedere al organizării administrativ-teritoriale, odată cu înfiinţarea
regiunii Galaţi şi desfiinţarea judeţului Brăila, s-a înfiinţat raionul Călmăţui(cunoscut mai ales
sub denumirea de Însurăţei) cu reşedinţa la Însurăţei, raionul fiinţând între 1950-1960. Noul
raion avea 1463 kmp şi o populaţie de 70142 locuitori, cuprinzând 24 de comune. Tot acum se
desfiinţează comuna Lacu Rezi, devenită sat component al Însurăţeiului, iar, începând cu
1951, se înfiinţează localitatea Valea Călmăţuiului, cunoscută şi sub numele de „Bănăţeni”,
deoarece era formată din locuitori deportaţi din zona graniţei cu Yugoslavia titoistă. Memoria
deportaţilor din Bărăgan este evocată de o Cruce, satul fiind pe cale de dispariţie.
La 30 decembrie 1960, raionul Călmăţui s-a desfiinţat, un număr de 14 comune, între
care şi Însurăţei , trecând la raionul Brăila iar celelalte 10 la raionul Făurei.
La 5 mai 1989, în temeiul Legii Nr. 2 /1989, s-a înfiinţat oraşul Însurăţei.
În zonă există numeroase movile: Popina Ruptă; Popina Mare; Popinele Gemene-
situate la 200 m una de alta, pe terasa Calmăţuiului, în dreapta şi în stânga râului, pe direcţia
Lişcoteanca – Cuza Vodă; Greceşti, Săpată, Ivănuş, Păduchiosul Mare, Movila lui Novac,
Ţuţuianu, Puturosu , Lişcoteanca, Bulboaca ş.a.
Popina I şi II, punctul Rubla, constituie însemnate situri arheologic, materialele
arheologice descoperite pe Popina II atestând aici existenţa uneia dintre cele mai vechi aşezări
stabile ale civilizaţiei Gumelniţa, faza timpurie, cca 4600-4500 a.Chr., de pe teritoriul
României. Sunt înscrise în lista monumentelor istorice.
Popina-apelativ absent din dicţionare-, este înregistrat de Porucic, p.29, cu sensul de
„ridicătură mai mare de pământ de formă neregulată în regiunea luncii sau a unui şes; gorgan
neregulat în regiunea şesului”, mai toate locurile numite Popina sunt insule(deci ridicături de
pământ în mijlocul apei) şi movile.[Iordan, p.528].
Harta 1981: Movila Valea Călmăţuiului +1,5m; Movila Cocoţată +4m; Movila
Puturosu +2m; Movila Lungă +4m; Movilele Gemene +4m; Movila Griviţa +1m; Movila
Svârleţu Mare +3m; Movila Zvârlitu +7m; Movila Păduchiosul Mare +5m; Movila
Păduchiosul Mic +6m; Movila Comoara +4m; Movila Săpată +2m; Movila lui Novac +3m;
Movila Luncii +5m; Două Movile +2m; Movila Verde +4m; Movila Gemeni; Pădurea Rubla;
La Rubla; Popasul Dropia; Crucea lui Minciună; Via de la Negoiţă; La Sat; Crucea lui Marin
Cârciumaru; Puţul lui Glăvan; La Furtună; Drumul Ţiganului; Cantonul lui Gheană; Sfoară;
Ulmul lui Lupu Nicolae; Dealul Fântânele; Durbac; La Lac; Albei; Corcanu; Răzvan;
Armanul lui Pleznilă; Viroaga Mică; Viroaga Mare; La Bratu; La Albei; Pădurea Viişoara;
Lacul Chirosu; Pădurea Berteasca; Movila Cailor; Cornul Malului
Bărăganul

Atestare: Doiceşti(fost Cioara Doiceşti), 30 mai 1608

Cea mai veche atestare a denumirii se află într-un document în limba slavonă din 1525 dat
de Radu de la Afumaţi, prin care domnul întărea mănăstirii Glavacioc moşie cu rumâni la
Bărăganul, dăruită de vornicul Calotă: „ca să-i fie moşie la Bărăganul, partea lui Calotă
dvornicul, jumătate şi din moşie , şi din rumâni” (Documente privind istoria României,
veacul XVI, Ţara Românească, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1951, p.192).
Dicţionarul explicativ notează „etimologie necunoscută”. A.D.Cihac propusese întâi o
etimologie slavică şi apoi una turcească, Lazăr Şăineanu, una arabo-persiană, înrudită deci cu
cea turcească, iar B.P.Hasdeu, alta - de origine indigenă, explicată prin „mlaştină mare, iaz
mare, întindere mare de apă”.
Alţi filologi par a fi de acord că termenul (apud Const.C.Giurescu, Istoria Românilor, II,
ediţia a IV-a , Bucureşti, 1943, p.348) a intrat în limba română odată cu migraţia pecenegilor
şi a cumanilor (secolele X-XI), care au ocupat o parte din teritoriul Ţării Româneşti.
Termenul este asociat altor cuvinte de origine pecenego-cumană, precum Borcea, Gălăţui,
Călmăţui, Pecineaga, fiind considerat o formă derivată din cuvântul „buragan”, care, în limba
turcă veche, înseamnă „furtună de zăpadă”. Ca toponim, se mai întâlneşte în Crimeea şi
Pamir. [Vl.Drimba, editorul lucrării Codex Cumanicus, a explicat convingător etimologia
numelui de loc. Un mare număr de limbi turcice folosesc termenul boran, buran cu înţelesul
de „vânt foarte puternic, vijelie”. Aceste forme sunt contrase din boraγan-buraγan, care
înseamnă „vijelie, furtună”. Bărăgan provine , după toate probabilităţile, dintr-o sintagmă
determinativă ca boraγan tüzlügi care înseamnă câmpia vijeliilor, câmpia bătută de vijelii , de
furtuni. Printr-un fenomen de condensare lexico-semantică, prin detaşarea şi reţinerea
determinantului boraγan şi eliminarea determinatului tüzlügi, s-a ajuns la numele de loc
Bărăgan ( apud Marius Sala, Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 2005, p.81). Ajunşi în Bărăgan, cumanii şi pecenegii au simţit
asprimea „furtunilor de zăpadă”, proiectându-şi realitatea proprie locurilor de baştină asupra
regiunii în care migraseră.
În înţelesul de astăzi, Bărăganul include întreaga suprafaţă dintre valea râului Mostiştea la
vest, lunca Dunării la sud şi răsărit, Siretul la nord şi poalele dealurilor subcarpatice în partea
de nord şi nord-est, împărţită în trei zone: între Mostiştea şi Ialomiţa-Bărăganul sudic
(Bărăganul propriu-zis); între Ialomiţa şi Călmăţui-Bărăganul central şi între Călmăţui şi
lunca Siretului-Bărăganul nordic sau Câmpia Brăilei.
Dincolo de sensul pur geografic (subunitate orientală a Câmpiei Române), Bărăganul a
devenit şi nume comun, fiind aproape sinonom cu noţiunea de câmpie stepică, câmpie întinsă
şi necultivată. Acesta era Bărăganul, denumit astfel de popor şi existent până la jumătatea
secolului al XIX-lea şi chiar şi mai încoace, ţinut al păstorilor şi al vânătorilor de dropii, cu
frumoasele compozee şi graminee atât de înalte, încât cal şi călăreţ nu se zăreau din el. „Aici,
notează Constantin C. Giurescu în Principatele române la începutul secolului XIX, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p.88, e patria turmelor de oi, a cirezilor sau tamazlâcurilor de vite
mari, a hergheliilor şi preucilor de cai şi a vânatului de tot felul, de la dropie până la lup. În
vremea când s-a ridicat harta (datată 1835-n.n.), plugul nu spărsese încă cea mai mare parte a
întinsei stepe, un adevărat ocean de verdeaţă primăvara, un nesfârşit de zăpadă iarna, bătut de
vânturile năpraznice care i-au dat şi numele. Căci Buragan înseamnă, în vechea turcă,
furtună, vârtej, vifor”.O descriere la fel de poetică ce se încheie cu precizarea originii
termenului este prezentă şi-n Istoricul oraşului Brăila din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p.16-17: „ În spatele Brăilei stă întinsa câmpie a
Bărăganului, a acelui şes getic care, mai înainte, primăvara se acoperea de iarbă şi flori,
transformându-se într-o păşune prielnică numeroaselor turme de oi, cirezilor de vite albe şi
hergheliilor de cai, care vara era pârjolită de arşiţa lui Cuptor, peste care iarna suflau viforele
năpraznice, în stare să prăpăstuiască în Dunăre sau să acopere cu omăt turme întregi. Din
pricina acestor vifore i s-a tras şi numele-vechi turcesc, aşadar peceneg sau cuman, de nu va fi
şi mai vechi- de Bărăgan”.
Harta de la 1835 arată o mare densitate a satelor în zona dealurilor, câmpia fiind mai rar
populată. În ceea ce priveşte regiunea de stepă a Bărăganului şi a Burnazului harta arată
adevărate pete albe (ibidem), satele fiind situate doar pe margini, adică de-a lungul Dunării şi
spre judeţele vecine. Astfel, Brăila număra doar 49 de sate faţa de Buzău cu 270 şi Rm. Sărat
cu 264.
Prima menţiune documentare este de începutul secolului al XVII-lea: 30 mai 1608. Un
document emis la 21 decembrie 1613 de către Radu Mihnea consemnează delimitarea satului
Bora „de la hotarele Doiceştilor până la Tabără şi de-a lungul Ialomiţei, până la salcia lui
Dobrică la hotarele bălţii”, o aşezare Doiceşti existând deci mai de mult.Un altul din 10
septembrie 1707 menţiona că Nicolae dă fratelui său 100 stânjeni din moşia Cioara pentru
suma de 20 de taleri. Friedrich-Wilhelm von Bawr(Bauer), general – locotenent în armata rusă
în timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, în harta consacrată Valahiei din 1768,
menţionează aşezarea Odaia Radu Vodă. La sud – est de satul Cioara, harta rusească din 1835
notează numele puţului Lapandu.
După tradiţie, Cioara Doiceşti s-a înfiinţat în anul 1836, cu locuitori veniţi din Cioara
Radu Vodă. Fiind un sat mai mic, i s-a zis Cioara Mică. Cei dintâi locuitori aşezaţi pe acest
loc au fost Neacşu Dobriţă, Ivan Dobriţă, Neagu Stana, Mihai Lungu şi alţii. Mai târziu, s-au
aşezat şi soţii Tudora şi Dinu Doicescu, proprietarii moşiei cumpărate de la mănăstirea Radu
Vodă, care aduseseră şi 60 de clăcaşi. Deoarece proprietarii erau oameni de inimă, buni cu
locuitorii şi îngăduitori cu nevoile lor, sătenii din Cioara Radu Vodă au început să vină în
Cioara Mică, zicându-i Cioara lui Doicescu iar mai apoi Cioara Doiceşti(de la un Doiciu,
atestat în 1525, sau Doicea, Doicu n.fam, Doica(explicat din doică, în DOR, p.262). În 1874,
Cioara Doiceşti a fost alipită de Cioara Radu Vodă, dar, în 1876, s-au separat, având
administraţie proprie. Pe teritoriul comunei sunt movilele Ivănuş, Cioarei, Corcanul şi
Cimpoiaşul. Pe vremuri au mai fost pe teritoriul comunei târla Gulieni (Gulia), căreia i se mai
zicea Iapa, şi Nisipurile. La 21 noiembrie 1886 s-a pus în circulaţie staţia de cale ferată
Cioara, pe linia Făurei-Feteşti.
Comuna Cioara Radu Vodă, despărţită de Cioara Doiceşti printr-o vâlcea-Valea
Ciorii, ar fi fost înfiinţată prin 1770 (v.raportul Primăriei cu nr.131 din1888 către
subprefectură). Numele ar proveni de la proprietara moşiei („o bună a Doiceştilor”), care era
oacheşă /de la o fată a lui Doicescu, oacheşă, pe care ar fi dezmierdat-o Ocheşica sau Ciorica.
Altă explicaţie-de la numele movilei Cioara. Numele ar putea veni şi de la ţiganii robi de pe
moşie, de la care s-ar fi zis satul cu cioare şi, mai apoi, Cioara, calificativ care se menţine şi
astăzi şi se atribuie ţiganilor. Lucrând pământul mai mult cu ţigani, era în centrul glumelor în
cercurile boiereşti şi i se spunea: La Doicescu cu ciori. În replică, ambiţios, boierul ar fi zis:
Am să-mi pun numele La ciori cu Doicescu. E vorba deci de un supranume. S-au mai făcut
trimiteri şi la cuvintele ţigăneşti čor „hoţ” şi čorò „sărac”[!].
Moşia cu 64 de clăcaşi pe care era aşezat satul a fost proprietatea mănăstirii Radu
Vodă(de unde şi numele satului!) din Bucureşti, care stăpânea şi moşia Tătaru cu 124 de
clăcaşi. Pe când satul Cioara Doiceşti era în formare, i s-a zis Cioara Mare. „Mai greu e de
determinat la care dintre domnii cu numele de Radu se referă satul Cioara Radu Vodă”, afirmă
Constantin C.Giurescu, op.cit., p.171, amintind pe Radu cel Frumos, Radu cel Mare (sec.XV),
Radu de la Afumaţi (sec.XVI), Radu Mihnea, Radu Şerban, Radu Leon sau Mihail Radu-
Mihnea al III-lea (sec.XVII). După cum aflăm din Constantin Căpitanu(Filipescu), Cronică la
domnia lui Radu Vodă, este vorba despre Radu Mihnea: Zic că au fost mai înainte în locul
acela – unde este în prezent Mănăstirea Radu Vodă-o mănăstire mai mică făcută de tată-său,
Mihnea Vodă, dar după ce s-au fost turcitu. Iar domnii şi boiarii ţării, după vremile acelea,
au socotitu să nu mai facă slujbă întrînsa şi ca la 30 de ani au fost pustie, de au fost băgând
solii turci caii în biserică. Iar după ce au venit Domn întâi o au curăţat şi iar au pus călugări
de au făcut slujbă, iar la a doua domnie au spart acea mică şi au făcut aceasta mare ce este
până acum. Exceptând perioadele pasagere de domnie(sept.1601-martie 1602 şi martie-mai
1611, luăm în calcul domniile din 12 sept.1611-aug.1616 şi aug.1620-după aug.1623. Q.E.D.
Astăzi, este cunoscută sub denumirea Ms. Sfânta Troiţă-Radu Vodă.
Iniţial, satul era situat mai la sud, la punctul numit Uncheşii, dar s-a strămutat din
cauza ciumei. Pe teritoriul comunei au fost satele (plasate de unele lucrări la Cioara Radu
Vodă!) Vânători (înfiinţat în 1879 prin împroprietărirea a 60 de locuitori, rămaşi
neîmproprietăriţi în 1864), Valea Cioarei din 1900, prin vânzarea de către stat a 403 loturi de
moşie, şi Bucşa din 1899, prin cumpărarea de la stat a 152 loturi de pe moşia cu acelaşi nume,
azi desfiinţate.
Prin Decretul 3332/4 octombrie 1892 comuna Cioara Radu Vodă aparţinea de plasa
Călmăţui şi avea ca sate Corcanu, Gulia şi Cioara Doiceşti. În 1904, avea ca sat numai Cioara
Doiceşti şi cătunul Corcanu. Din 1923 trece de la plasa Călmăţui la plasa Viziru. Prin Legea
pentru organizarea administraţiei locale din 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, Cioara
Doiceşti devine sat al comunei rurale Însurăţei, plasa Viziru. Din 1947 trece la plasa Dudeşti.
În 1949, comuna aparţinea de raionul Brăila, având ca sate: Cioara Doiceşti, Cioara Radu
Vodă şi Înainte, pendinte de plasa Dudeşti. Prin Legea 3/1960 privind structura administrativă
a regiunii Galaţi, Cioara Doiceşti cu satele Cioara Doiceşti, Cioara Radu Vodă şi Şerban
Răducanu(fost Înainte) aparţin de raionul Călmăţui.
Adunarea cetăţenească din cadrul Sfatului Popular al comunei Cioara Doiceşti din 18
septembrie 1964 schimbă denumirea satelor după cum urmează: Cioara Radu Vodă în Radu
Vodă, Şerban Răducanu(fost prefect al judeţului Brăila între 1922 şi 1926, iniţiator al
Comitetelor de construcţiune / reconstrucţiune de după primul război mondial) în Spicul (care
a dat şi numele gării, inaugurate la 21 noiembrie 1886) şi Cioara Doiceşti în Bărăganul.
După ce Bărăganul a devenit numele comunei ce includea ambele sate, documentele
propagandistice consemnau: nume conform cu situarea localităţii în Câmpia Bărăganului,
înlăturându-se cel de Cioara, nume de tristă rezonanţă şi memorie.
Harta 1981: Movila Ivănuş +3m; Trei Movile +1m; Movila lui Stăncuţa +3m; Movila
Crudul Mare; Pădurea Depozit; Boboriţa; Lunca Ivănuş; Padina Otmeteanca(padină,-ni-
colnic, măgură mică, Ciorănescu, p.569); Padina; Fântânele; Valea lui Bălan; Fântâna lui
Ghiţă Pană; Fântâna lui Cloşcă; Fântâna lui Leonida; Crucea lui Crăcănatu; Pribegeanca; La
Econoame; Valea Ciorii; Fântâna lui Vlad; Valea lui Uimanc

Berteştii de Jos

Atestare:Berteşti, 27 mai 1510; 7 august 1574


Giurmăneşti, sat dispărut, lângă Polizeşti, 27 februarie 1604
Sate componente: Berteştii de Jos (reşedinţa comunei), Berteştii de Sus, Gura
Călmăţuiului, Spiru Haret, Gura Gârluţei, Nicoleşti. Situate pe malul Dunării, ultimele
două localităţi au dispărut datorită inundaţiilor, majoritatea familiilor mutându-se în reşedinţa
de comună. Localităţile comunei sunt aşezate de-a lungul râului Călmăţui, afluent al râului
Buzău, care se varsă în fluviul Dunărea, despărţind oarecum Insula Mică de restul teritoriului
comunei.
Berteştii de Jos.Vechimea satului nu este cunoscută, fiind atestat documentar la 27
mai 1510 (Documente privitoare la Istoria României-veacurile XII-XIV şi XV). Pe harta
austriacă de la 1789 este însemnat satul Berteszta. Până a se aşeza pe actuala vatră, cu 80-100
ani înainte de 1828, din cauza ciumei, oamenii locului s-ar fi mutat de două ori: de la Silişte
(loc situat între Berteştii de Jos şi Spiru Haret) la Movila (loc situat între Berteştii de Jos şi
Gura Călmăţui) şi de la Movila pe locul unde se află astăzi localitatea. Tradiţia orală: se
spune că ar fi fost înfiinţat pe la 1828 de către colonelul Dimitrie Polizu, care, înainte de
1848, era proprietarul moşiei şi de la care s-a numit şi satul Polizeşti. Acesta şi Cap Bun,
arendaşul de pe vremuri al Berteştilor, au mai adus locuitori din satul Gura Călmăţuiului şi din
târlele Siliştea, de la Mihai Bravu şi Viziru, formând un sat mare, căruia i-au dat numele
Berteşti. Denumirea provine de la lacul / iezerul Bertea (ce se formează la est de comună prin
revărsarea Dunării), proprietatea unui om bogat, Bertescu, al cărui nume a fost dat lacului,
Berteasca, şi satului. Lacul, situat între Berteştii de Jos, Polizeşti şi Gura Gârluţei, pe vremuri,
era plin cu apă, având stuf şi papură. Astăzi, datorită digului ridicat între 1945-1949 către
Gropeni, nu mai există decât o vale pe care se practică agricultura. La 1848, moşia Berteştii
de Jos sau Giurmăneasca / Geormăneasca era separată de Berteştii de Sus, proprietari ai
moşiei fiind Dimitrie Polizu şi mănăstirea Sărindarului.
Mai târziu, moşia Polizu a fost vândută familiei Ştirbei, care a construit, între 1864-
1865, un conac. Acesta a fost demolat după 1990, mai existând doar o clădire de la conac,
revendicată de o nepoată a prinţesei Ştirbei. În anul 1864 s-a mai adăugat comunei şi numele
de Polizeşti (Berteşti-Polizeşti), după cel al proprietarului. Acest nume a fost suprimat în
1878, revenindu-se la denumirea de Berteştii de Jos. La circa 2 km nord-vest de comună era
drumul poştei vechi Brăila - Slobozia, care se numea şi drumul Olacului. În războaiele ruso-
turce, comuna a fost ocupată de ruşi, deoarece punctul Polizeşti reprezenta una dintre cele mai
bune trecători peste Dunăre. De aceea, satul Polizeşti se mai numea Vadul Şeicii. Fiind
adăpost, aici trăgeau şeicile ce veneau pe Dunăre (Al.Ciorănescu, p.678: şaică, şeici, s.f.,
barcă, barjă, şalupă, din tc. şaika. Un alt sens al cuvântului şaică, şeice, şăici ar rezona mai
bine cu apelativul Vadu: ambarcaţiune cu fund plat, întrebuinţată la podurile umblătoare sau
sezoniere, în Moldova - v. Dicţionarul Limbii române literare contemporane, 1957, vol.IV). E
consemnat în harta austriacă de la 1789(„ Vadu szeţizi”). Din 1851 era sediul companiei de
dorobanţi, mutată în 1888 la Viziru. Spre sudul comunei ar fi existat două cruci de piatră
neinscripţionate, la care bolnavii, care se rugau, se vindecau. Sunt menţionate şi nouă movile
(Petroiu, Gemenele, Lungă, Cailor, Mare, Baniţă, Ucisu, Băltăgioaica şi Odăiţa), care ar fi
servit ca puncte de observaţie pentru ruşi şi austrieci în timpul războaielor amintite.
În 1895, prin vânzarea de loturi localnicilor, s-a înfiinţat cătunul Germăneasca, nume
care a fost atribuit localităţii înseşi şi care ne trimite la o familie de etnici germani. Comuna
era reşedinţa plasei Berteştii de Jos, care cuprindea comunele Berteştii de Sus, Însurăţei, Lacu
Rezi şi Mihai Bravu. În componenţa comunei Berteştii de Jos la 1906 intrau satul Polizeşti,
cătunele Gura Gârliţei, Germăneasca (înfiinţat în 1895 prin vânzarea de loturi locuitorilor) şi
Iapa(înfiinţat în 1883).
Berteştii de Sus. Satul, înfiinţat pe la 1810, era situat la 4-5 km spre est. Din cauza
inundaţiilor Dunării, locuitorii s-au strămutat în vatra actuală, în locul târlelor numite Otmăt
(„anafor”),de unde provine şi cealaltă denumire a satului - Otmăt.
I se zicea Otmăt, de la vechile târle, dar şi Berteşti de la Lacul Bertea, ca şi Berteştii
de Jos. Mai mulţi locuitori din Berteştii de Jos au făcut o târlă, căreia i s-a zis Berteştenii de
pe luncă, apoi Berteştii de Sus iar mai târziu Otmăt. Numele de Otmăt i se trage de la
locuitorul Dumitraşcu Burlacu, ce-şi făcuse bordeiul pe malul Dunării, în dreptul unui anafor,
căruia şi acum i se zice otmăt. A fost poreclit Dumitraşcu Otmăt. În jurul bordeiului său, s-a
înfiinţat şi târla Otmăt. I se mai zicea şi Văcăreasca, deoarece moşia pe care se afla satul era
proprietatea Mănăstirii Văcăreşti, care avea şi 96 clăcaşi mănăstireşti.
Iordan, p.525, afirmă: Dacă socotim slav acest toponimic, trebuie să-l „analizăm” în
ot-(prepoziţie şi prefix) + măt-, ceea ce înseamnă că aparţine la aceeaşi familie de cuvinte ca
omăt, la baza cărora stă tema met(a) „a arunca, a pune, a aşeza”. Explicaţia pe care am
propus-o în Bul.Phil. III, p.169 (slav.*otŭmotŭ, sprijinit pe pol.odmet „vârtej de apă”)nu
poate fi primită din cauză că unui vechi slav „o”(p.525) îi corespund rom. un şi în(ăn).Pentru
sensul posibil al numelui aici în discuţie, cf., între altele, rus. otmetitЬ „a face un semn, a
marca”.
I.Pătruţ, p.44: Bertea, nume de persoană;cf.Bertescu n. fam, Berteşti, nume explicate
din forma Bertolomei, în DOR, p.22. Acesta leagă însă tema Bert- de numele Bera nb,
Ber(e)a nb etc.(vezi DOR, p.199)
Din comună făceau parte şi cătunul Nedeicu, de pe la 1876, purtând numele
locuitorului Nedeicu Moldoveanu, şi cătunul Gura Călmăţuiului, sat vechi pe moşia
Mănăstirii Văcăreşti. „ Denumirea indică poziţia geografică a satului, în zona de vărsare, de
confluenţă a Călmăţuiului cu Dunărea”(Aşezările rurale brăilene, ed. cit., p.114). Înainte de
1860, satul era pe ambele părţi ale râului. De el aparţineau şi târlele Otmăt şi Papura.
Pendinte de Gura Călmăţuiului era şi cătunul Strâmbu, înfiinţat în 1898 din târlaşi aduşi de
proprietarul moşiei, G. San – Marin. Numele provine de la privalul Strâmbu, pe marginile
căruia era aşezat cătunul. Pe teritoriul comunei se aflau movilele Bancului(de la târlaşul
Bancă Custură ), Viezurile, Gorgoanele şi Sasului.
. Spiru Haret. „A fost până la 1 aprilie 1924 cătuna comunei Berteştii de Jos (sub
numele de Germăneasca). De la această dată, alipindu-i-se cătuna Polizeşti, a fost declarată
comună şi i s-a dat numele celui mai mare om, ce l-a avut ţara pe tărâm cultural: Spiru Haret.
Nici că se putea ca această populaţiune, atât de cuminte şi atât de numeroasă, să nu-şi capete
independenţa şi nu credem că, corespunzător calităţilor lor, se putea desemna un alt nume mai
nimerit, decât al aceluia, ai cărui discipoli sunt azi acei ce caută a lumina neamul şi a contribui
la consolidarea ţării”(Comitetele de construcţiune…,1923). Prin L.nr.5/8 septembrie 1950,
devine sat al comunei Cuza Vodă iar prin Decretul 12/1956 redevine comună.
Gura Gârluţei. Cătun pendinte de comuna Berteştii de Jos, plasa Balta, datând
dinainte de 1830, situat la vărsarea Gârliţei în Dunăre / la Gura privalului Gârliţei. Mai
înainte se numea Ceardac, fiind loc de acostare pentru corăbieri.[tc.çardak nu are doar sensul
de pridvor sau de verandă, ci şi de adăpost, de loc ferit de vânt-vezi Marius Sala, op.cit.,
p.59, fiind deci un nume motivat de realitatea geografică şi de funcţia locului. Cu acest sens,
este cvasi-sinonimic cuvântului tc./ scr. / bg. schelă-locul unde se construiesc navele; ponton;
locul unde se construiesc sau se leagă plutele la mal.] Ruinele unei biserici sub apă( vizibile,
la începutul secolului al XX-lea, când scădeau apele Dunării) sunt o dovadă că şi-a avut vatra
mult mai spre Dunăre. Distrusă de inundaţia din 1897, a fost reconstruită cu material dat de
proprietarul moşiei, G.San-Marin. Dupa repetate inundaţii, în 1975, satul s-a desfiinţat.
Gura Gârliţei / Gârluţei. Gura (v.Iordan, p.71-72), cu un determinativ substantival în
genitiv, care este, de obicei, un nume de apă. Determinativul poate fi şi un apelativ, identic
sau sinonim cu râu, pârâu etc.(…) Locurile numite astfel sunt aşezări omeneşti , situate la
confluenţa apei curgătoare respective (Gura este, de fapt, o metaforă, ca şi buza, capul,
coada, burta, sprânceana,toate mărind forţa expresivă a toponimului.). Diminutivul provine
din gârlă, având sensuri mai mult ori mai puţin deosebite unul de altul: braţ al unui râu sau
fluviu; crac de râu care e condus la moară; apă curgătoare, vale, pârâu, (uneori)râu (DA);
canal(viroagă) mai mare , prin care se scurge apa şi peste care se trece greu cu piciorul;
vâna de apa care se scurge printr-un canal; canalul de scurgere al apei curgătoare; albia
minoră a pârâului(Porucic, p.34, 41, 46)[v.Iordan, p.68]
Nicoleşti(formă de plural, aspect mai recent, aproape singurul existent astăzi al acestui
antroponimic), după numele proprietarului Niculescu. Forma veche, moştenită din latină, era
Nicoară /Nicoreşti. Se mai numea şi Flocoasa. Ca urmare a deselor inundaţii, în 1975, satul s-
a desfiinţat.
Harta 1981: Movila Gemeni +3m; Movila Cailor +2m; Movila Pietroiului; Movila lui
Cârnu +3m; Movila Saşilor +6m; La Două Movile +4m; Movila Boldur +4m; Movila Lupilor;
Digul Popeia; Duduca; Cornul Malului; Pădurea Bertească; Berta; Gura Lupului; Câmpul
Berleşti; Valea Neacşu; La Pogoanele Călmăţuiului; Pârâul Călmăţui; La Silişte; La Gura
Gârluţei=Călmăţui; La Andronache; Lacovişte; Privalul Gârluţa; La Sifoane; Islazul Bravului.

Bordei Verde

Atestare: Şchei (Şcheau), sat Constantin Gabrielescu, 18 iulie 1505; 28 mai 1583
Filo, Filiu, 28 mai 1583
Licicote, Lişcoteanca, 28 mai 1583
Sapăţeni (Săpteni), sat dispărut, lângă Lişcoteanca, 28 mai 1583
Sate componente: Bordei Verde (reşedinţa comunei), Constantin Gabrielescu, Filiu,
Lişcoteanca, situate în Câmpia Brăilei.
Cele mai vechi urme de cultură materială cunoscute până în prezent pe teritoriul
comunei Bordei Verde aparţin culturii Boian II (faza Giuleşti). În punctul cunoscut sub
numele „La moş Filon”, pe un pinten de terasă înconjurat de fosta baltă Lişcoteanca, au fost
descoperite vestigii ale unor aşezări neolitice, precum şi morminte sarmatice şi pecinege din
timpul marilor migraţii. Tot la Lişcoteanca s-au descoperit aşezări neolitice în punctele movila
Olarului, Movila din Baltă şi Satnoieni.
Din secolul al XVI-lea (18 iulie 1505) datează prima menţiune documentară a vreunei
aşezări de pe teritoriul de astăzi al comunei Bordei Verde. Într-un hrisov emis de domnitorul
Ţării Româneşti, Radu cel Mare, este menţionat satul Şchei / Şcheaua, veche denumire a
satului Constantin Gabrielescu. Urmează Lişcoteanca-Licicote, atestată la 28 mai 1583.
Localitatea Bordei Verde e înfiinţată în jurul anului 1855 în urma insistenţelor
locuitorului Ion Avram, dar satul a cunoscut o dezvoltare mai puternică după anul 1864, când,
în urma reformei agrare a lui Alexandru Ioan Cuza, au fost împroprietăriţi 106 locuitori prin
exproprierea moşiei Eforiei Spitalelor Civile.
Numele descinde din legendă, provenind de la un bordei acoperit cu iarbă şi muşchi
verde, care servea drept han şi cârciumă pe drumul mare Brăila-Bucureşti. Călătorii i-au zis
„La Bordeiul Verde” şi numele i s-a popularizat. Bordeiul- cârciumă se afla pe o movilă din
drumul spre Filiu.
Prin Decretul numărul 3332 / 4 octombrie 1892 comuna Bordei Verde aparţinea de
plasa Balta, având ca sate Bordei Verde, Crestezu, Druica, Mototoleşti şi Spânu, cătune care
au intrat, în timp, în satul de reşedinţă al comunei.
Cătunul Druica (1855) poartă numele unei frumoase cârciumăriţe, fiind format din
locuitori veniţi din Buzău şi Râmnic.
Mototoleşti (1859) poartă numele familiei mai numeroase şi mai vechi din cătun-
Mototolea, locuitorii provenind din localităţile Viziru şi Movila Miresei.
Crestezu(1879) îşi trage numele de la Petre Crestez, pârcălab în acel loc, locuitorii
provenind din judeţul Râmnicu Sărat.
Vlădeni (1886) cu locuitori veniţi din târlele Groseni şi Viziru.
Spânu, zis şi Cinci Câini(1889), cu locuitori din Urleasca şi Movila Miresei, se
numeşte aşa de la numele a cinci fraţi aşezaţi ca târlaşi, toţi spâni şi mai răi decât câinii.
În 1904, avea ca sate: Bordei Verde, Crestezu, Druica şi Şcheaua Nouă şi cătunele
Mototoleşti, Spânu şi Vlădeni.
Conform Legii de împărţire teritorial-administrativă din 1 aprilie 1923, comuna
aparţinea de plasa Ianca, doar cu un singur sat - Bordei Verde. Sub această formă
administrativă a existat până-n 1948, când primeşte satul Vintileşti.
După aplicarea Legii 5/1950, când teritoriul administrativ s-a împărţit în regiuni şi
raioane, comuna aparţinea de raionul Călmăţui, având ca sate: Bordei Verde şi Vintileşti şi
fostele comune - Constantin Gabrielescu şi Târlele Filiu. În 1968, odată cu reînfiinţarea
judeţelor, comuna Bordei Verde are ca sate: Bordei Verde, Constantin Gabrielescu, Filiu şi
Lişcoteanca (comună până atunci).
În urma reformei agrare din 1922 au fost împroprietăriţi aici o serie de familii din
partea de munte a judeţului Buzău (Vintilă Vodă- după numele domnitorului care fusese ucis
în vara anului 1535 la o vânătoare de cerbi, în pădurile de lângă Craiova - n.n., Berca,
Lopătari, Gura Teghii, Calvini, Vadu Soreşti, Pârscov etc.), care au format un nou sat
Vintileşti, situat în partea de est a vechiului sat Bordei Verde, cu care s-a contopit în cele din
urmă, formând o singură localitate cu Bordei Verde.
Până la începutul anilor 1970 comuna a mai avut un sat Filiu sau Budişteanu,
abandonat de locuitori în urma inundaţiilor catastrofale din 1970, aceştia mutându-se la Ianca
şi Brăila (v.la Ianca, Târlele Filiu).
Pe raza satului se aflau movilele Olarului, Cerbului, Tâmpului, Gorganele şi Boi
Negri. Mai existau şi trei cruci: crucea lui Vineş, cu inscripţia în chilirică indescifrabilă
( Vineş fiind numele unui cioban înmormântat acolo), crucea de la Crestez şi Crucea de la
Druica.
Lişcoteanca. Prin Decretul Regal nr.3332 din 4 octombrie 1892 pentru organizarea
teritorială, în componenţa comunei Filiu, plasa Balta , intra şi satul Lişcoteanca-Cărămidari.
În tabelul cu împărţirea administrativă din 1904, de Filiu aparţin ambele sate Lişcoteanca:
Cărămidari şi Satnoieni, situaţie întâlnită şi la 1 aprilie 1923, când se înfiinţează 9 comune noi
în judeţ. La 1 ianuarie 1926, se înfiinţează comuna Lişcoteanca, plasa Ianca, cuprinzând
satele Lişcoteanca-Cărămidari (sediul administrativ al comunei), Lişcoteanca-Satnoieni,
ambele desprinse de la Filiu, şi Păneşti, un sat mai mic , al cărui nume provine de la moşia lui
Petru Pană, pendinte de comuna Viziru până la 1926. Denumirea satului de reşedinţă vine de
la existenţa unor cuptoare de ars cărămidă, ce funcţionau cu materia primă(argila) extrasă din
malul râului Călmăţui. Aşadar, un toponimic care arată ocupaţia locuitorilor. O ipoteză privind
numele de Lişcoteanca ne spune că ar proveni de la numele unei foste moşii, aparţinând unui
mare proprietar pe nume Lenş(?!).
În Nae A.Vasilescu(1929) şi în documentele Comitetului de Realizări Gospodăreşti al
comunei Lişcoteanca din 1939, arată Cristian Filip, Arhivele Naţionale, dosar 564, satul
Lişcoteanca-Cărămidari, înfiinţat în jurul anului 1850, iar Lişcoteanca-Satnoieni, în jurul
anului 1900, aparţin până la 01.01.1926 de comuna Filiu.
Prin Legea pentru organizarea aministraţiei locale din 1929, intrată în vigoare la
01.01/1930, care împărţea judeţul în 11 comune, comuna Lişcoteanca a fost desfiinţată.
Lişcoteanca –Cărămidari devenea sat cu consiliu sătesc, care împreună cu satele Lişcoteanca
şi Păneşti, erau incluse în comuna Însurăţei, plasa Viziru. Comuna Lişcoteanca - reînfiinţată
prin Decizia nr.346 / 27 iulie 1931 a Prefecturii judeţului Brăila - era subordonată
administrativ plasei Ianca şi avea ca sate Lişcoteanca–Satnoieni şi Păneşti, care va fi desfiinţat
prin contopire cu satul Lişcoteanca- Satnoieni în 1949.
În septembrie 1950, în baza Legii pentru raionarea administrativă a teritoriului R.P.R.,
comuna Lişcoteanca, având în componenţă satele Lişcoteanca-Cărămidari şi Lişcoteanca-
Satnoieni, a intrat în componenţa raionului Călmăţui, ulterior devenit raionul Însurăţei, până
la desfiinţarea acestuia în 1960. Începând cu anul 1960, comuna Lişcoteanca a fost inclusă
administrativ în raionul Făurei(fost Filimon Sîrbu).
În 1968, ca urmare a aplicării reformei administrativ-teritoriale, comuna Lişcoteanca a
fost desfiinţată ca unitate administrativ-teritorială, satele Lişcoteanca–Cărămidari şi
Lişcoteanca -Satnoieni intrând în componenţa comunei Bordei Verde.
Şcheaua-azi Constantin Gabrielescu. Se mai numise Căldăruşa şi Salcia.
Cf.An.parl. II 443,459 (apud I.C.Filitti, p.9), moşia Scheaua, la 1832, era stăpânită de
boierii Neculeşti (Costache A. Neculescu, sluger, ales deputat de Brăila în 1831, de fel din
Râmnicu Sărat, cu o moşie în Brăila de 2000 lei venit; Alecu Neculescu, cu două moşii, din
Rm.Sărat, venit 2000 lei, ibidem).
Este un „sat de adunătură”, constituit pe teritoriul unei târle, numite Scheaua /
Şcheaua, târlaşii venind din Ardeal. Peste aceştia s-au aşezat alţi târlaşi din Druica, Crestezu
ş.a. „Comună numai de la 1 aprilie 1923, dată până când aparţinea comunei Bordei Verde. În
amintirea celei mai de seamă administraţii ce a fost vreodată în judeţul nostru, administraţie
condusă de actualul senator, dl. Constantin Gabrielescu, ca semn de recunoştinţă a elevului
faţă de profesor, am luat decizia (Şerban Răducanu, prefect în 1923 – n.n.), într-un acord de
vederi cu tot satul, a-i da numirea acestei noi comune: Constantin Gabrielescu.”(Comitetele
de construcţiune…,1923). C.Gabrielescu, general, a fost prefect al judeţului Brăila între 1901-
1904.
În ceea ce priveşte numele originar, vezi p.17, satul se constituise pe teritoriul unei
târle - Scheaua sau Şcheaua. La origine, lat.med. sclavus < slavus denumea vechii slavi, la
sfârşitul secolului al VII-lea , „Ţara Românească” fiind numită „ţara slavilor”, Sclavinia.
Prin transformări fonetice proprii limbii române, scl.>şcl’>şchi; v în poziţie intervocalică a
căzut iar a între două consoane palatale a devenit e în dacoromână(lat.sclavi>rom.şchei).
Denumirea de şchei era dată în Evul Mediu nu numai vechilor slavi, ci şi bulgarilor, deşi, la
fel ca sârbii, s-au constituit ca un nou popor de-abia în secolul al XIII-lea. Numele Şchei ne
trimite la Braşov, Şcheii din Braşov fiind, la început, bulgarii care au lucrat acolo(Marius
Sala,op.cit., vol.II, p.213-214).
Harta 1981: Movila Mirică +1m; Movila Surduleanu +2m; Movila Greceşti +1m;
Movila Bătrână; Movila Matache +2m; Movila Cerbu +1m; Movila Bordei Verde +1m;
Movila Robitu +2m; Movila Tâmpu +5m; Movila Mototoleţ +1m; Movila Filiu +2m; Movila
Lişcoteanca +5m; Valea Călmăţuiului; Bolboaca; Valea Droica; La Cerdac; Valea Adâncă;
Valea Crestezului; Boii Negri; La Lupescu.

Cazasu

Înfiinţată înainte de 1828 prin contopirea a două sate, proprietate a turcilor Cazas
Omer şi Ismin. Se zice că paşa Cazas Omer a cumpărat sătişorul turcului Ismin, formând un
singur sat cu numele de Cazasu.
În „Monografia comunei Cazasu”, începută la 25 februarie 1939, se afirmă că numele
localităţii ar veni de la un armean, negustor de blănuri, citat în catagrafia din 1828 ca
locuitor al Brăilei. Acest armean se numea Sarchis Cazachi / Cazasu şi aducea blănuri într-
un loc la S-E de satul Căpitan (Siliştea de azi?!) şi unde ar fi fost satul Cazasu înainte de
împroprietărirea din 1864.
Ca atestare documentară este prezent în catagrafia din 1831.
În locul sătişorului Cazas, pe timpul raialei era un mare depozit de iarbă de puşcă. În
1828 a fost ocupat de ruşi care şi-au instalat aici cartierul general de unde s-a atacat Brăila.
Tot aici aveau întărituri şi depozit de arme, ale căror urme se vedeau la sfârşitul secolului al
XIX-lea. După înaintarea armatelor ruseşti, a rămas de pază un căpitan, care ridicase şi un
paraclis, locul fiind cunoscut şi astăzi cu numele de Valea Căpitanului, aici apărând şi câteva
bordeie, dispărute după 1835.
Denumiri turceşti din zonă: Omer Aga, Ismin Paşa, Cazas Omer.
Spre S-E era drumul vechii poşte Brăila-Bucureşti-Valea Ceairului(Ceairul Poştei-
staţie de poştă, unde se schimbau caii olacelor).
Prin Legea comunală din 1864, localitatea, care s-a numit, între 1864-1866, Cazasu-
Pietroiu, a devenit comună, având în componenţă satele: Cazasu-Pietroiu (reşedinţa
comunei), Baldovineşti şi Satul Nemţesc. În 1875, a absorbit satul Nazâru, numindu-se tot
Cazasu. Până la 1880 includea şi cătunul Cenuşa, ai cărui locuitori după împroprietărire au
trecut la Tudor Vladimirescu. La vest de Cazasu, se afla cătunul Belciug, foarte vechi,
desfiinţat în 1855 de proprietarul moşiei Câmpineanu, locuitorii săi plecând la Brăila. În
partea de nord la 3 kilometri au fost împroprietăriţi cu câte 5 ha-15 subofiţeri care serviseră 18
ani serviciu activ în armată, dând naştere cătunului Militari.
Cătunul Pietroiu a luat naştere prin împroprietărirea la 1864 a 15 locuitori. Şi-a luat
numele de la vechiul sat Pietroiu, ai cărui locuitori s-au strămutat lângă cei împroprietăriţi.
Cătunul Baldovineşti este foarte vechi, din vremea turcilor. Numele provine de la un
vier bătrân (moş Baldovin), al cărui tată fusese ucis de un turc. Pentru a-şi răscumpăra vina,
turcul l-ar fi crescut.
Cătunul Nemţesc, la 7 km spre N-E dincolo de muchia Baldovineşti şi de calea ferată,
cuprinde 30 de familii prusiene, aduse din oraş în 1844 de fostul guvernator al oraşului,
colonelul Iacobson. S-a numit după primul război mondial General Praporgescu (ca şi strada
Grădinii Publice, din Brăila).
Generalul David Praporgescu(n.1856), intrat în primul război ca general de brigadă,
ajunge comandantul Diviziei 20 şi al Corpului I de armată. Pe când inspecta trupele la Coti, în
zona Făgăraşului, pe 30 septembrie 1916, un obuz duşman a explodat în apropiere, fiind rănit
mortal. Ultimele sale cuvinte: Nu slăbiţi credinţa, a noastră e izbânda! Alături de generalul
Ion Dragalina(al cărui nume l-a purtat, la un moment dat, Şoseaua Monumentului), este unul
dintre primii eroi căzuţi eroic în luptele de pe Valea Oltului. Schimbarea numelui Satul
Nemţesc este expresia revanşei şi a satisfacţiei nedisimulate faţă de agresorii învinşi de eroica
noastră armată. În acelaşi context, străzile brăilene Germană, Prusiană şi Turcă au devenit
Oituz, Mărăşeşti şi Mărăşti.
Prin Decretul nr.3332/1892, Cazasu face parte din plasa Vădeni iar din 1923, din plasa
Silistraru. Prin Legea din 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, intră în administrarea
comunei Nedelcu Chercea. Redevine comună în 1934, fiind inclusă în plasa Vădeni iar apoi în
plasa Radu Negru (1938-1948). Prin Legea nr.5/1950, comuna aparţine raionului Brăila
(1950-1968). În 1968, e abuziv desfiinţată devenind sat component al comunei Tudor
Vladimirescu. În anul 2003, septembrie 30, se reînfiinţează comuna Cazasu, având în
componenţă satul Cazasu.
Harta 1981: Movila Cazasu +1m; Izvoru; La Ceair.

Chiscani

Sate componente: Chiscani (reşedinţa comunei), Lacu Sărat, Vărsătura


Poziţia geografică a satului, asemănătoare în mare măsură cu a Brăilei, bogăţiile bălţii
şi ale câmpului au favorizat naşterea unei aşezări omeneşti dinainte de ocuparea Brăilei de
către turci. Mergând pe firul istoriei, pe locul unde se află astăzi Combinatul de Celuloză şi
Hârtie, a fost descoperită o necropolă de înhumaţie cu obiecte şi inventar funerar specifice
sciţilor, dar şi unele de factură grecească şi getică, databile în secolele IV-III a.Chr., din timpul
războiului scito-macedonean din anul 339 a.Chr.(ceramică elenistică, săgeţi de tip scitic cu
trei muchii, coliere din sticlă şi mărgean, fibule etc.).
Săpăturile arheologice realizate de cercetătorii Muzeului Brăilei din anii 1961 şi 1965
s-au soldat cu descoperirea unui cimitir de incineraţie alcătuit din 51 morminte, asemănătoare
cu acelea de la necropola Castelu, judeţul Constanţa, încadrabil în secolele al IX-lea şi al X-
lea şi aparţinând culturii Dridu, răspândite pe un vast spaţiu locuit de populaţia românească.
În 1783, când locotenentul austriac Franz Mihanovici a întreprins o călătorie pe
Dunăre, în raportul către împăratul Austriei, a menţionat de mai multe ori şi satul Chiscani,
ortografiat Kitskan. O altă mărturie este harta raialei Brăila, întocmită în 1789, în care,
printre cele 35 de sate, cât cuprinde raiaua, figurează şi satul Chiscani, ortografiat Kaţkani.
În catagrafia serdarului Grigore Tăut din 1828, aflăm în plasa Balta şi satul Chiscani
cu 63 capi de familie. La tabelul locuitorilor sunt adăugaţi Popa Ion şi Martin Dascăl,
ţârcovnic bisericesc, de unde rezultă că exista o biserică dinainte din 1828. Numele unora
dintre locuitorii de atunci se mai perpetuează şi astăzi: Frangu, Mitu, Nedelcu, Oprea, Dobre,
Ene, Neagu etc. După 1828 satul va fi consemnat în continuare în toate documentele vremii.
O problemă ce se cere clarificată este şi numele satului, pe care, multă vreme am
crezut că un reporter grăbit, când au început lucrările la viitorul-fost combinat de celuloză şi
hârtie, l-a receptat Chişcani şi aşa a rămas încetăţenit în mintea multora. De fapt, el circula
sub această formă mai demult, întâlnindu-l şi în Indicatorul Statistic al satelor şi unităţilor
administrative din România, Bucureşti, 1932. [ Nu altfel tehnoredactează şi astăzi
funcţionarii care eliberează cărţi de identitate de pe Bd.Al.I.Cuza, colţ cu Regala!]
Orice nume are un conţinut şi, de aceea, Chişcani, un derivat de la „chişcă”, denumire
populară pentru vezica urinară, ar implica existenţa unui loc unde trebuiau să se arunce
chiştile, ceea ce nu se adevereşte. Nici Chişcari, pluralul de la „chişcar”-„ţipar”, nu se
justifică, deoarece nu este folosit de nimeni. Şi nici Chiţcani, derivat de la numele şoarecelui
„chiţcan-guzgan”, nu este plauzibil, întrucât nimeni nu a consemnat pe aici existenţa vreunei
„pepiniere” de şoareci. La fel de fantezistă este ipoteza că numele satului ar veni de la un turc
cu numele Chiscan.
Numele de Chiscani vine de la poziţia sa geografică, satul fiind aşezat pe terasa
Dunării, într-un loc ce reprezintă un intrând în luncă, un promontoriu, un pisc, pronunţat de
localnici, în varianta fonetică dialectală, „chisc”. Tot aşa satul lipovenesc, fiind aşezat acolo
unde malul terasei Dunării formează un cot, un vârf, pe plan orizontal, a luat numele de Pisc.
Or, şi satul Chiscani este aşezat la un cot de mal. Pe de altă parte, populaţia bălţii numeşte
vârful din josul apei, al unui ostrov „chisc”. În apropierea acestui chisc se află şi alte chiscuri:
Chiscul Arapului, Chiscul Bratuşcei, Chiscul Caliei şi altele. De aceea şi satul Deduleşti
s-a numit Chiscani, deoarece, iniţial, vatra satului s-a aflat pe malul Buzăului, pe un teren mai
ridicat, pe un „chisc”, care nu-l ferea întotdeauna de inundaţii şi, de aceea, s-a mutat unde se
află în prezent. Tot aşa, pe malul vestic al Văii Ianca, s-au aflat târlele „Chiscăneni”.
Astfel, locuitorii de la chisc (fie de la chiscul malului fie dela chiscul vreunui ostrov)
s-au numit „chiscani”, respectiv „chiscăneni” (derivat „local”, cum notează Iordan, p.348),
de unde şi numele localităţii, cum a arătat prof. V.A.Stoenescu şi cum ştiu locuitorii aşezării.
Termenul pisc după Ov. Densusianu provine din lat.*picculeus, de la tema *picc-,
răspândită în Romania apuseană cu însemnarea „vârf de munte” (Iordan, p.39).
Vărsătura este un sat foarte vechi de pe vremea turcilor. Este menţionat sub forma
Wersetura în raportul locotenentului austriac Mihanovici în 1783. La 14 decembrie 1786,
când germanul Jenne îşi descria călătoria pe Dunăre, consemna existenţa satelor Chiscani
(Kropan=Chiţchani, deşi Kropan trimite la Gropeni !) şi Vărsătura de lângă Brăila(v. An.
Brăilei, Nr.1 / 1929, p.44). O însemnare pe un minei consemnează hirotonisirea preotului
Necula în biserica de la Vărsătura în 1814.
În catagrafia serdanului Grigore Tăut, satul Vărsătura, plasa Baltă, sunt înregistraţi 31
locuitori categorisiţi astfel: 6 mijlocaşi şi 25 codaşi. După inundaţiile din 1881, satul număra
87 locuitori în 6 case şi mai multe bordeie. În 1906 rămăseseră numai 20 de locuitori,
majoritatea sârbi şi bulgari, care se ocupau cu grădinăritul, Vărsătura fiind timp de decenii
sursa principală de aprovizionare cu zarzavat a Brăilei. Erau, probabil, bulgari autentici,
termenul de sârb desemnând, în genere, slavul de sud. În 1894 mai existau, din cauza
inundaţiilor, doar 6 case şi biserica. În dreptul acestui sat, muchea platoului dispare aşa de
mult, că apele găsesc loc în caz de inundaţii şi urcă pe şoseaua Brăila-Călăraşi.
Numele satului este datorat reliefului pe care este situat-lunca Dunării, care permite
(re)vărsarea apelor Dunării în timpul inundaţiilor. Aici, pe locurile mai înalte ale Vărsăturii,
s-a ridicat satul, care a căpătat numele de Vărsătura. Prin îndiguirea malului, revărsarea
Dunării a fost înlăturată. Iordan, p.73: vărsătură „inundaţie”; „revărsarea unui râu îngust, pe
o întindere largă(în şes, în lac, în baltă) etc.(Porucic, p.43)
Lacu Sărat, numit de localnici Satu Nou, a luat naştere prin împroprietărirea unor
locuitori de pe raza islazului Brăilei (devenit ulterior comuna rurală Islaz şi apoi Brăiliţa) cu 5
ha pământ în câmp şi vatră de 5000 mp pe un teren situat cam la 2 km nord de vatra actuală a
satului. La intervenţia boierului Marghiloman, în ciuda protestelor sătenilor, dat fiind apa
sărată nepotabilă ce se găsea în pământul pe care fusese mutată, satului i s-a format o nouă
vatră, cea actuală. Numele de Satu(l) Nou, întâlnit în mai multe judeţe (Indicatorul alfabetic
al localităţilor din R.P.R., Bucureşti, 1956, înregistrează 46 de localităţi cu acest nume!), mult
mai simplu, se explică prin faptul că locuitorii nu proveneau dintr-un sat sau zonă geografică
anume. E vorba de o aşezare recentă sau foarte recentă, despre care DG ne spune că au fost
înfiinţate după războiul din 1877-1878, cu tineri însurăţei, împroprietăriţi atunci.
La începutul secolului XX, comuna rurală Chiscani, plasa Vădeni, cuprindea 2 sate
(Chiscani şi Lacu Sărat), Băile Sărate şi cătunul Vărsătura. Făcea parte din Domeniul Brăilei,
cuprinzând toată lunca dintre Dunărea vapoarelor şi Dunărea Veche. În bălţile de pe teritoriul
comunei sunt iazul Aurel, iezerele Borcea, Cafeaua, Cazanele, Coţofana,Cravia, Desăguţele,
Fundul Gheorghe, Fundul Mare, Gememele, Paţiu, Minoaia, Coada Lupului, Filipoiu,
Ruşala, Corotişca, Orzea, Titcov, Gura Lupului, în care se vâna din abundenţă tot felul de
peşti. Sunt 9 movile şi o mare cruce de piatră pe malul Dunării. Se zice că acum 50 de ani, în
dreptul ei, pe Dunăre, s-au înecat 10 oameni din Tichileşti, care mergeau cu săniile pe gheaţă
la Brăila. Nu există nici o legendă privind vechimea satului, locuit altădată de turci, mai ales
în Vărsătura. 3 cătune: Blasova (unde legendara stâncă a fost carieră de piatră multă vreme),
Lacu Sărat (înfiinţat în 1889 prin împroprietărire), Vărsătura (20 locuitori, aproape nelocuit,
grădinari bulgari şi sârbi).
Staţiunea Lacu Sărat. Încă prin anul 1850 s-a cunoscut eficacitatea apei şi a
nămolului. În 1861, ministrul de finanţe a însărcinat pe inginerul C. Budeanu să facă un studiu
asupra acestei ape. Primele băi făcute cu prescripţii medicale au fost în anul 1871.
Harta 1981: La Movile; La Coada Lacului; Lacu Sărat; Cabana Stejarilor; Pădurea
Lacu Sărat; La Vărsătură.

Ciocile

Sate componente: Ciocile (reşedinţa comunei), Chichineţu, Chioibăşeşti, Odăieni


Ciocile e numit aşa după numele movilei Ciocile, aflată la SV de sat, unde se întâlnesc
judeţele Brăila, Buzău şi Ialomiţa. La 3-4 km spre sud se află câteva cruci(între care cea a lui
Strapazan), urme din vechiul sat, care, fiind aşezat în vale, a cauzat strămutarea comunei în
locul actual.
Înfiinţat prin 1795, mai spre sud şi în vale, unde este astăzi un neam de oameni numiţi
Soceni-primii locuitori ai aşezării-, cărora li s-a zis, prin alterarea formei, Cioceni, de unde se
crede că ar fi venit şi numele comunei - Ciocile. Până la venirea Socenilor, satul era aşezat
mai spre răsărit, purtând numele de Puţintei / Puţentei(în harta rusă din 1835, cu o mai
evidentă tentă trivială). S-au mutat lângă Soceni, formând un singur sat pe la 1816. Pe
teritoriul comunei se află 3 movile: M.Turcului, pe drumul dintre Brăila şi Bucureşti,unde
turcul avea un bordei şi lua jugărit de la toţi trecătorii; M.Ciocile; M.Boului.
Legenda întemeierii. Pe la 1798 trăiau în zonă 3 neamuri de oameni, numiţi Soceni (la
SE de comună, pe locurile numite astăzi pogonaşe. La început, pogon desemna „întinderea pe
care o arau doi boi într-o zi”- diminutiv „pogonaş” iar pogonar/pogonici-derivate din
„pogon” - ziler/zilier; muncitor care lucra cu ziua într-o vie); Brătuleşti la NE şi Mangiureşti
la Vest. Pe la 1820, un zapciu le uneşte într-un sat cu de la sine putere.”Liniază” locul viran
dintre ele, pe care îl munceau cu clacă, formând 6 uliţe, pe direcţia N-S (care mai târziu s-au
numit Zorilor, Mircea cel Mare, Vlad Ţepeş, Virtuţii, Ştefan cel Mare, Vălenilor) şi una pe
directia E-V, Gloriei, perpendiculară pe celelalte, şi obligă locuitorii din cele 3 cătune a-şi
muta casele la linie. I s-a zis la început Soceni, după numele Socenilor, care erau mai
numeroşi, iar apoi prin „frântură” de limbă , s-a ajuns la Cioceni, prin asimilare, şi de aici la
Ciocile.
Iordan, p.542: Ciocile, sg.cioacă, numai în Muntenia, „deal mai ridicat acoperit cu
păduri”. Mai toate locurile în discuţie sunt ridicături de pământ: „satul din fostul judeţ Brăila
şi-a luat numele de la Movilele Ciocile”, spune DE.
Chichineţu. Este menţionat în harta rusă de la 1835 ca târla Chichineţ. Din 1929 a
purtat numele de Marele Voievod Mihai iar după ultimul război de Ştefan Gheorghiu (lider
sindical, conducător al grevei hamalilor brăileni din 1910, alături de Panait Istrati) , aşa cum
se numea şi „Academia” ce producea diplomaţi din rândul activiştilor de partid. Revenirea la
vechiul nume s-a produs la 20 mai 1996.
Legenda spune că, înainte de 1800, se oploşiseră aici mai mulţi locuitori, făcându-şi
bordeie şi încropind o târlă. Bordeiele erau primitive şi mici, ca nişte chichineţe, făcute astfel
deoarece se aflau în apropierea unui lac, la coada căruia era un mare izvor. Fiind adesea
inundate, paguba era mică, pentru că reconstrucţia bordeielor costa puţin. Lacul Chichineţu se
formează din ploi .
Chioibăşeşti. Cătun pendinte la început de comuna Chichineţu, pe lunca cu acelaşi
nume. Înfiinţat în primii ani ai secolului al XIX-lea (prin 1807), a luat numele de la cel al
primului locuitor – Ion Chioibaşu, mocan, ce-şi întemeiase târla în acel loc.
Harta 1981: Movila Boului; Movila Turcului +1m; Movila Marcu +3m; Movila
Ciocile +2,5m; Balta Lăzărică; Lăzărica; La Hotar; Lacul Plaşcu; Lacul Popii; Lanul La
Luncă; Cioceanca; La Grădină; Lacul Marianu; Lanul Siliştea; Lanul lui Batală; Valea Lată;
Iarbă Dulce; Buricea; Drumul Gării; Zamanu; Colentir; Lacul Chioibăşeşti; Via lui Moţoi;
La Butuc; Pe Roşiereanca; Crucea Maria; Văcărie; Cârjănoaie; La Chichineţu; Şoseaua
Veche; Clinul lui Gealoaica.

Cireşu

Atestare:Bătogul(Batogul Mic), Batogu, cnezi rumâniţi, 4 iulie 1614;30 aprilie 1617


Goniţii de pe Călmăţui, sat dispărut, localizat lângă Batogu, 30 aprilie 1617

Sate componente: Cireşu (reşedinţa comunei), Batogu, Ioneşti, Scărlăteşti,


Vultureni
Cireşu. Înfiinţat prin 1794 prin stabilirea primului locuitor, Anghel Balaban, ca târlaş.
Prin anii 1812, prin stăruinţa proprietarului de moşie, Scarlat Grădişteanu, s-a format satul cu
locuitori aduşi din alte comune învecinate şi din Rm.Sărat. S-a numit Băligoşi, de la 1818
până în 1842, când i s-a dat numele de Slobozia-Cireşu, nume sub care apare în harta rusă de
la 1835. Numele îi vine de la movila Cireşu din apropierea satului, pe care târlaşul Anghel
Balaban plantase pomi roditori, între care mulţi cireşi. În 1894 se mai afla încă trunchiul unui
cireş. Unii înclină a crede că ar proveni din numele propriu Cireş, mai întâi existând movila
lui Cireş şi, apoi, Cireşu. Sub numele de Cireşu apare din anul 1923
Pe teritoriul comunei existau 4 movile: La obeală (unde târlaşii îşi uscau obielele),
Goniţi( de la cei izgoniţi !); Cireşu (de la un pom aflat pe ea) şi Popina.
Altă explicaţie. Întemeiat de 40 de clăcaşi aduşi din comuna Ulmu de proprietarul
moşiei, Nicu Fălcoianu. După ce şi-au achitat dările pe moşiile de unde proveneau(în
majoritate din Ulmu), clăcaşii au devenit slobozi, de unde şi numele Slobozia, la care s-a mai
adăugat şi Cireşu. Satul a fost poreclit şi Băligoşi , fiindcă, pe timpuri ploioase, se făcea noroi
mare, ce anevoie se usca, dar se lipea bine de încălţăminte.
Până la 1 aprilie 1923, era cătun şi făcea parte din comuna Fleaşca, nume care se
asociază prin conţinut cu acel al cătunului, ambele incluzând şi o nuanţă satirică, spiritul
ironic fiind mai accentuat în câmpia munteană. În 1923, a fost declarată comună rurală
independentă.
Batogu. Înfiinţat prin 1824, când s-ar fi stabilit în partea locului un anume Neagu
Batog sau Neculai Butucu, zis şi Batog, care ar fi făcut cea dintâi târlă, cam pe vâlceaua
căreia i se zice şi valea Ciurari. Târlei i s-a zis Ciurari(până la 1834) şi Mocani ( târlaşii erau
mocani, crescători de oi, dar faceau şi vindeau şi ciure). Pe la 1840, călugării, ce administrau
moşia mănăstirii Sinaia, au adus mai mulţi clăcaşi şi au strâns şi târlaşii risipiţi prin
împrejurimi, formându-se satul Batogu, numit astfel după numele primului târlaş Batog sau
după numele unui locuitor de seamă ce se numea Batog. O altă explicaţie indică numele
peştelui crap, căruia, preparat şi uscat, i se zicea batog. Crapul de 3-4 kg. se scotea în acel
timp dintr-o surpătură în mal, făcută de apa Călmăţuiului, spre SV de comună, unde se afla o
moară.
Pe teritoriul comunei au mai existat târlele Mangiureşti, de la Mangiurea, şi
Ghioneşti, de la locuitorul Ion Ghionea şi movilele: Tatomir (pe moşia Eforiei Spitalelor
Civile), La două movili, Porumba, Movila cu ţintă, după un parapet care servea şi drept ţintă
la trageri, făcut de dorobanţii companiei a 7-a, pe când îşi aveau reşedinţa în comună, şi
Pârlita.
Lacul sărat Batogu (lungime - 2km, lăţime – 4500m) are apă şi nămol relativ identice
cu ale lacului de la Brăila. Sătenii bolnavi de reumatism şi boli de piele fac băi şi se vindecă;
vitele atinse de râie sau de vreo boală de picioare sunt ţinute în lac câte jumătate de oră şi,
după 20 de „băi”, se vindecă.
Ioneşti-Berleşti. Se numea Ioneşti după numele proprietarului moşiei de la 1840. Din
1879, reşedinţa se mută la Berleşti, după numele proprietarului C. Berlescu de la 1849.
Satul Ioneşti a fost înfiinţat pe la 1828-1830 de către proprietarul moşiei „după
vremuri”, Ionaş Dumitrescu, fost şi subprefect de plasă, care adusese vreo 40 de clăcaşi,vatra
aflându-se la 9 km spre sud, pe vâlceaua de pe lunca Călmăţuiului. Până în 1850, cătunul
Ioneşti era alipit de comuna Batogu, în anii 1858-1860 copiii învăţând la şcoală în Batogu. În
1848, C.Berlescu, proprietar pe o parte din moşia Ioneşti, înfiinţează satul Berleşti , localitatea
numindu-se acum Ioneşti-Berleşti. În 1878, fostul primar Nicu I. Buzea, a mutat reşedinţa
comunei în satul Berleşti. În perimetrul comunei se află două movile: Edului şi Pârlita, la
hotarul dintre Berleşti şi Batogu.
Scărlăteşti a fost înfiinţat în 1852 de locuitorii veniţi din Târlele Părlăgeni, nume
purtat până în 1860, când primeşte numele Scărlăteşti de la proprietarii moşiei Scarlat Iarca şi
Scarlat Fălcoianu.[Scarlat, cf.lat.med.scarlatum(catifea roşie), it.scarletta. ngr.scarlatos,
tc.iskerlet-stofă stacojie.Antroponim grec +-eşti]. Un sat cu numele Scărlăteşti există nu
departe, în apropiere de Ruşeţu, în judeţul Buzău. În urma cercetărilor arheologice sistematice
desfăşurate în situl de la Scărlăteşti, în anul 1976, dr. Valeriu Sîrbu a descoperit, în lunca
inundabilă a Călmăţuiului, a măsuţă de cult zoomorfă. Este un obiect specific civilizaţiei
Gumelniţa, din epoca eneolitică sau etapa finală a epocii pietrei, datat între 4500-4400. Situl
arheologic de la Scărlăteşti, punctul „Popină”, la cca 500 m N de sat şi la 150 m V de calea
ferată Buzău –Constanţa, include morminte sarmatice din secolele II-III p.Chr., morminte din
epoca bronzului timpuriu şi mijlociu şi o aşezare din eneolitic.
Vultureni s-a numit Fleaşca Înfiinţat în 1841, de locuitorii Gurăeşti şi Iconăreşti,
veniţi din comuna vecină Ulmu, la stăruinţa contelui Petru de Roma, fostul proprietar. Numele
de Vultureni indică posibilitatea înfiinţării satului prin roire, de la Vulturu din judeţul Putna,
azi Vrancea. Numele de Fleaşca, purtat de la înfiinţare, a fost dat de către locuitori de la un
lac mocirlos ce se afla la nord de comună, între muchea şi viroaga Puturosul. Până la 1860,
conţinea apă multă mocirloasă şi stuf. Astăzi este sec, făcându-i-se scurgere. Existau cu acest
nume o movilă pe muchea platoului şi o moşie, proprietatea lui A. Simu.
La 1875-1876 a fost reşedinţa comunelor Dudescu, Slobozia-Cireşu şi Ulmu. În 1906
era reşedinţa plasei Fleaşca, cuprinzând comunele Slobozia-Cireşu, Ulmu, Jugureanu,
Fleaşca, Slujitorii Alboteşti şi Dudescu. Includea şi cătunul Scărlăteşti, aflat pe muchea
platoului, prin mijlocul căruia trece linia ferată Făurei-Feteşti. În zona satului există 20 de
movile: Ţiganului, Tuta, Vulturaşul, Pietroiul, Drumul Mare, Hârtopul, Lunga, Coşcoavele,
Moş Neagu, Babi , Lebăda ş.a.
Până la 1 aprilie 1923, comuna era numită Fleaşca. Cum însă din această comună a
provenit unul dintre eroii neamului, sacrificat pentru ţară, Colonel Anastase Grigorescu,
Comandantul Regimentului 5 Obuziere Constanţa, care, în crâncenele lupte de la Turtucaia, în
1916, a căzut prizonier şi, dus în lagărul de la Hascof, a decedat cu regretul în suflet şi pe
buze, neputând să vadă idealul neamului realizat, în semn de pioasă recunoştinţă şi faţă de
onorabila sa familie, care este din această localitate şi care trăieşte în cele mai bune raporturi
cu locuitorii, aceştia au propus ca numele comunei să fie schimbat în acela de Colonel
Anastase Grigorescu.
Harta 1981: Movila Găzdarului +2m; Movila Goniţi +1,5m; Movila Batogu +2m;
Movila Cireşu +5m; ; Movila Neagului +3m; Movila Olea Mică +3m; Movila Olea Mare
+3m; Movila Bechet +3m; Movila Furnicelu; Movila Babei; Movila Scărlăteşti +4m; La
Puţuri(4 fântâni); Lacul Sărat; Lacul Bentu; Lacul cu Peşte; Lacul Mic; Puţul Boului; Valea
Batogu; Fântâna lui Radu Vasile; Puţul Petrichii; Fântâna Zata; Valea La Viroagă; În Luncă;
Lunca Cireşului; Valea Puturoasă; Valea Adâncă; Dealul Pochina Balaban; Dealul Pochina
Popii; Câmpia Scărlăteştilor; La Piatra Iepei; Mohreanca; La Meroşu; La Cireşu.

Dudeşti

Atestare: Tătaru, 8 iunie 1538; 16 iulie 1538; 7 august 1574; 1 februarie 1578; 18
iunie 1594; 2 decembrie 1616
Cojoceşti, sat dispărut, lângă Tătaru, 18 iunie 1594
Scrofeni, sat dispărut, probabil lângă Tătaru, 18 iunie 1594
Gâlma, sat dispărut, lângă Tătaru, 18 iunie 1594
Sate componente: Dudeşti (reşedinţa comunei), Bumbăcari, Tătaru.
Satul Dudeşti este înfiinţat în anul 1925. Până la 1 ianuarie 1965, localitatea
Dudeşti s-a numit Nicu(o)leşti Jianu, de la numele proprietarului moşiei din jurul gării,
Nicolae Niculescu-Ianca, despre care se zicea că este nepotul haiducului Iancu Jianu(!).[Din
acest motiv, aflăm în Aşezările rurale…, ed.cit., p145, satul care a luat fiinţă în jurul gării
Dudeşti, cu numele de Cuza Vodă, din 1925, s-a numit Niculeşti-Jianu.] Acesta a donat două
loturi în centrul satului pentru biserică, şcoală, primărie şi piaţă.
La darea în folosinţă a căii ferate Făurei-Feteşti, în staţia Dudeşti, s-au instalat câţiva
negustori de cereale. Prima casă a fost al lui Iordan / Dumitru Georgescu, originar din comuna
Ceptura, judetul Prahova, casă care mai există şi astăzi, cu unele modificări. În anul 1920 , a
venit în zonă Ion Rădulescu, fecior de ceferist din Câmpina, fiind angajat primitor de cereale
la doi negustori greci. Strângând avere, s-a separat de aceştia, a deschis un han pe locul
actualului Cămin Cultural, a adus un gater şi a început negustoria cu petrol lampant, adus de
la Câmpina. Pe lângă el s-au aşezat şi alte rude, familia sa fiind cea mai înstărită din sat,
alcătuind un cătun aparte de comuna Tătaru. În 1925 au fost înfiinţate Primăria şi şcoala.
Tătaru. Prima atestare documentară a satului Tătaru datează din anul 1538, iulie 8.
Este trecut în harta austriacă de la 1789. 1) Locul unde este astăzi aşezată localitatea făcea
parte din moşia ţinută pe mai mulţi ani în arendă de către un arendaş pe nume Roşu. Acest
arendaş avea un paznic de origine tătară, care-şi avea coliba pe o movilă de unde putea
vedea departe pe moşie. Aceasta s-a numit „Movila Tătarului” iar oamenii care au fost aduşi
să muncească au început să-şi facă bordeie în jurul acesteia. 2) Una din cele mai vechi
comune din judeţ. Se zice că în urmă cu câteva sute de ani era situată pe malul de sud al
lacului Tătaru, dar, în urma diferitelor invazii, s-a strămutat pe coasta lacului Unturoasa, unde
se află şi astăzi. Aşezarea actuală datează de pe la 1830, populându-se şi cu locuitori dintr-un
vechi sat Unturoasa, la nord de actuala comună, numit aşa după numele lacului Unturoasa.
Locul unde s-a ridicat întâiul sat era sub stăpânirea unui tătar, care, pentru a avea apă
suficientă şi bună de băut pentru oameni şi vite, a captat un izvor, făcând o cişmea. Din
această cişmea s-a făcut lacul Tătaru(lui), existent şi astăzi. Deoarece izvorul s-a astupat, azi
lacul se alimentează numai din ploi. Aşadar, satul Tătaru s-a numit după numele lacului.
La mulţi locuitori din localitate se păstrează tipul care dovedeşte originea tătărească
Localitatea era străbătută de „drumul sării”, ce făcea legătura între salinele din Prahova şi
portul Constanţa.
În 1856, locuitorul Stroe Ivaşcu a fost ales ca deputat în divanul ad hoc iar, la
serbările încoronării statului ca regat din 1881, a luat parte, ca veteran din 1848, locuitorul
Gheorghe Şerban.
Biserica, cu hramul Sf.Nicolae, ridicată între anii 1901-1908, a fost sfinţită la 22
februarie 1909. Este una dintre cele mai înalte construcţii de cult din judeţul Brăila, fiind
numită şi „Catedrala Bărăganului”. O cruce de piatră găsită sub temelia bisericii vechi
(demolată în 1909) poartă data de 1783 şi e închinată Sf. Ierarh Nicolae, patronul satului de
azi. Crucea conţinea un lung pomelnic de nume româneşti obişnuite, ceea ce denotă existenţa
sa ca vechi sat românesc. Crescători de cai, păscând liberi, pe care-i vindeau armatei. Toţi
locuitorii aveau de la 10 cai în sus şi chiar 50. Molimă de ciumă în 1817, când mureau 10-20
locuitori pe zi, cărora li s-au ridicat cruci la răspântii. În timpul zaverei din 1821 au fost
măcelăriţi numeroşi locuitori, între care şi românul evlavios Niţă Sulu, care dăruise bisericii
un clopot datat 1817, existent şi astăzi. Pe locul unde au fost măcelăriţi s-a ridicat o cruce, în
prezent împrejmuită şi iluminată. La sudul satului se află Crucea lui Vlad şi Puţul lui Vlad
tot din piatră, pe aici fiind vechiul drum Brăila-Bucureşti.
Bumbăcari. Sat înfiinţat în 1951, la 2 km est de comună, pe / lângă o tarla cultivată cu
bumbac, cu bănăţeni şi macedoneni de la graniţa cu Jugoslavia, dispărut odată cu desfiinţarea
D.O.(Domiciliu Obligatoriu).
Există două situri arheologice, inventariate de Comisia Naţională a Monumentelor,
Ansamblurilor şi Siturilor Istorice: Movila Barbă Lată şi Movila Gemenele, ambele fiind
morminte tumulare, cu datare incertă.
Harta 1981:Movila Lobodă +4m; Movila Căiată +4m; Movila Dudeşti +3m; Movila Biţanu
+2m; Movila Barbă Lată+4,5m; Movila lui Moş Manole +1m; Fântâna lui Tănase; Fântâna lui
Vasile Crăciun; Fântâna lui Ion Crăciun; Puţul Vădana; Puţul lui Ciurea; Fântâna lui Radu
Roşanu; Fântâna lui Iacob Vasile; Fântâna lui Oprea Bounegru; Fântâna lui Ion Rusen;
Fântâna lui Petre Strâmbeanu; Fântâna lui Ilie Bounegru; Fântâna lui Vasile; Fântâna lui
Nicolae Brezuică; Fântâna lui David Gheorghe; Puţul lui Vlad Vodă; Puţul Tătăranilor; Puţul
lui Şerban; Puţul lui Pitulici(cea mai mare densitate de fântâni/puţuri din judeţ); Ulmul lui
Lupu Nicolae; La Ion Robitu; Pe Zăvoaie; Pădurea Tătaru; Lunca Mică; Pietroiu; Jiga; Crucea
lui Cânjău; La Cânjău; La Sat; Via de la Negoiţă; Minciună; Crucea lui Minciună.

Frecăţei
Sate componente: Frecăţei (reşedinţa comunei), Agaua, Cistia, Salcia, Stoieneşti,
Titcov, situate pe malul Dunării Vechi.
Comuna Frecăţei, situată la marginea estică a judeţului, s-a înfiinţat în anul 1968 prin
legea de organizare administrativ-teritorială, când judeţul a primit în administrare şi Insula
Mare a Brăilei (Balta Brăilei).
Satele componente ale comunei Frecăţei au aparţinut administrativ-teritorial
comunelor din judeţul Tulcea: satul Blasova de comuna Turcoaia, satul Titcov de comuna
Pecineaga, satul Frecăţei de comuna Ostrov iar satele Salcia, Agaua, Cistia şi Stoeneşti de
comuna Dăeni.
În prezent, localităţile (satele) Titcov, Frecăţei, Salcia, Agaua, Cistia şi Stoeneşti
compun comuna Frecăţei, situate limitrof braţului Dunărea Veche (braţul Măcin), în partea
vestică, în incinta Insulei Mari a Brăilei, şi înşirându-se pe o distanţă de 30-50 km. Formează
limita estică a comunei şi a judeţului.
Dicţionarul geografic(1894) include doar următoarele articole:
Agaua, târle, aparţinând de comuna Stăncuţa, plasa Balta, situate pe malul verigii
Stoeneşti. Are ca vecinătăţi Dunărea Veche la est iar la vest iezerul Zatna.
Cistia, ostrov / chici (termenul nu e în DEX şi Ciorănescu) al statului, situat în
ostrovul Bregoloiu, mărginit la est cu Dunărea Veche şi la vest cu Lacu Rezeanca.
Stoeneşti (prival, verigă şi târle): Târle pendinte de comuna Stăncuţa, plasa Balta,
situate pe malul verigii Stoeneşti şi învecinate la sud cu Chiciul Statului Cistia. Înfiinţat pe la
1800-1810 de un anume Zamfir Chioru. Se mai zice că, anterior acestei date, ar fi fost un sat
în care erau mai mulţi călugări, mai marele lor numindu-se Stoian, de unde şi numele de
Stoieneşti.
Titcov: prival, uneşte Dunărea Veche cu iezerul Şerban; verigă ; pădure de 75 ha de
salcie.
Ca atestare documentară, Cistia şi Stoeneşti sunt menţionate la 1810 şi 1880 iar satul
Titcov, fost Muguroaia, în registrul cadastral din anul 1935, când aparţinea administrativ-
teritorial de comuna Chiscani [Ioan Bogoiu, art.cit., p.135, în monografia satului Gropeni, de
care depindea cătunul Titcov în 1930, notează: Titcov(Costia-Mucuroaia)-Cistia-
Muguroaia?!]. La 1877, satele au fost afectate de distrugerile turcilor-cerchezi.
Până în anul 1965 satele comunei Frecăţei figurau ca nişte cătune, cu puţine case şi
locuitori care se ocupau cu pescuitul şi creşterea animalelor. Primii locuitori ai acestor
ţinuturi au fost oierii transilvăneni care, în timpul transhumanţei, au poposit în baltă,
găsind adăpost şi păşune pentru oi în anotimpul friguros. Oierii veneau din partea
Făgăraşului şi a Braşovului. Numele primului om care şi-a ridicat aici o colibă nu se cunoaşte,
dar cei mai bătrâni îşi amintesc de locul de origine. Astfel, bunicii lui Tudose Băjenaru au
venit aici în „băjenie” cu turme de oi de prin părţile Făgăraşului iar cei ai Zaharia Orjan au
poposit venind din ţinutul Braşovului.
Aceste afirmaţii vin să confirme precizarea din monografia lui P.Gâştescu şi I.S.
Gruescu, potrivit căreia „o parte din locuitorii veniţi din ariile mai dens populate ale
Subcarpaţilor au format majoritatea satelor noi din cuprinsul Bălţii Brăilei, atât pe Dunărea
Veche, ca Frecăţei, Stoieneşti, Strâmba, cât şi de pe braţul Vâlciului, ca Măraşu, Ţăcău,
Băndoiu”(p.73).
După Georgeta Moraru, lucr.cit.,p.59-60, satele din interiorul bălţii reprezintă roiri
ale satelor de pe malul Dunării, de care au aparţinut şi administrativ multă vreme:
Titcov pe malul Dunării Vechi, de Gropeni iar cele din interiorul bălţii( Băndoiu, Ţăcău,
Măraşu, Strâmba-azi Măgureni, Raţa – azi Plopi, Agaua), de comuna Stăncuţa, alimentate de
elemente venite din câmpie, din Dobrogea, de mocani şi deleni. Satele erau înşirate, după
tipul pescăresc, de-a lungul braţelor Dunării, pe grindurile cele mai înalte, pentru a fi ferite de
inundaţiile frecvente ale Dunării. Până în 1927, locuitorii satelor bălţii nu erau stăpâni nici
măcar pe loturile de casă, întregul pământ fiind proprietatea boierului. Conform regimului
învoielilor, în caz de neîndeplinire a acestora, represaliile curente, aplicate de arendaşi,
constau în dezvelirea casei / luarea acoperişului, ceea ce însemna alungarea familiei, sau chiar
arderea caselor şi izgonirea întregului sat, cum s-a întâmplat cu satul Iapa.
Frecăţei - nume cu caracter satiric, scatologic sau pornografic( DEX, p.351: s.m.pl.
Aluat nedospit frecat mărunt în palmă(subl.ns) sau ras pe răzătoare, care se fierbe în supă.
Din frecat+suf.-ei)- a devenit- în judeţul vecin Ialomiţa-Glodeanu(în harta rusă de la 1835, se
consemnează ca prim nume-Glodeanu iar în paranteză Frecăţei, ceea ce înseamnă că numele
nou predomina, întrecând vechea denumire) iar Pârlita-Uleştii de Jos.Vezi şi Fleaşca de mai
sus. Schimbările au survenit din iniţiativa oficialităţilor / proprietarilor sau a locuitorilor înşişi
ai satului.
Iorgu Iordan(Toponimia românească, ed.cit., p.322), considerând că definiţia din
DLRM(DEX) nu poate fi luată în consideraţie aici, se referă la sensul toponimului, citând
lămuririle date în Marele Dicţionar Geografic: Frecăţei(Ploieşti), numire dată comunei
Glodeanul-Siliştea,…din cauză că, în urma spargerii vechiului sat, provocată de
evenimentele din 1806-1812, locuitorii au umblat mult timp dintr-un loc la altul, aciolându-se
pe unde puteau; după retragerea armatelor străine, ei se stabiliseră puţin mai la est de
vechea silişte, cu care ocaziune vecinii le-au dat numele de Frecăţei. Aşadar, notează Iordan,
ar trebui să pornim de la a se freca „a frecventa, a umbla mult într-un loc; a întâlni des pe
cineva”(Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat). Cf.citatul următor din Bălcescu: Românii dintr-o
parte şi dintr-alta a Carpaţilor se frecară unii de alţii…
Dacă aşa au stat lucrurile, se ridică întrebarea „ de ce au schimbat numele, ocultând
realitatea istorică?” Sau de ce au dat satului numele de Glodeanul, care, dacă nu e un
antroponim, provine din glod, care înseamnă în Moldova şi Bucovina „noroi, tină” iar în
Muntenia, „bulgăre de pământ sau nămol uscat sau îngheţat; colţii sau asperităţile noroiului
uscat sau îngheţat”(DA).
Strâmba, conform tradiţiei orale, ar fi porecla / apelativul dat unor locuitori aciuiaţi la
marginea satului. Iordan, p.320, se referă la aspectul locului respectiv.
Iordan,p.99, include Salcia şi Salcia Tudor la capitolul Topografice, grupa numelor
care descriu poziţia, aspectul sau vreo altă particularitate a locului. Salcie, sălcii, s.f.,din lat.
salĭcem, nume de arbori din familia salicaceelor(Salix alba, S.triandra,S.pentrada,
S.babylonica).
În lucrarea „Problemele evoluţiei poporului român”, Bucureşti,1919, Grigore Antipa,
unul dintre puţinii cercetători ai acestor meleaguri, referindu-se în special la populaţie şi la
pătrunderea activităţilor civilizatorii în bălţile Brăilei, notează: „La malul Bălţii Dunării,
satele sunt rare, aşa că populaţiunea variază între 40 şi 80 de locuitori pe kmp. Mai mult decât
în toate regiunile naturale ale ţării, natura de-aici ridică poporului nostru importante şi noi
probleme pentru a-şi desfăşura activitatea sa civilizatorie. Activitatea continuă a apei,
schimbând ea singură, din an în an, condiţiile naturale de producţie, chiar nevoia de a menţine
vechea productivitate şi de a nu lăsa ca forţele elementare ale apei să strice starea de echilibru
creată, impune o continuă activitate”.
Trebuie să menţionăm ca balta nu a fost doar o sursă de hrană, ci şi de adăpost, având
în viaţa locuitorilor zonei „un rol similar codrilor”.
În 1930 existau toate cele şase sate ale comunei de astăzi şi aveau o populaţie totală de
920 de oameni. Zonă de baltă, aflată în apropierea principalelor puncte de trecere peste
Dunăre a crescătorilor de animale cu turmele lor în Dobrogea, Măcin şi Vadu Oii, cu păduri de
salcie şi cu inundaţii periodice, nu permitea cultivarea pământului, dar furajele, provenite din
fâneţele şi stufărişurile naturale, erau propice creşterii animalelor.
În anul 1965, odată cu începerea lucrărilor de îndiguire şi desecare a Insulei Mari a
Brăilei, locuitorii au fost forţaţi să-şi evacueze casele din porţiunea dig-mal şi să-şi
construiască case în porţiunea îndiguită.
Comunele Frecăţei şi Măraşu sunt apărate de digul construit în 1964 prin care a apărut
Insula Mare a Brăilei, cea mai mare exploataţie agricolă din ţară, având o suprafaţă de 69241
ha.
Pe raza comunei se află Popasul Blasova şi Lacul Zaton.
Popina Blasova, o stâncă ce nu depăşeşte 45 m înălţime, martor de eroziune, rămas
dintr-un lanţ muntos vechi al munţilor Hercinici, ce se întindeau către nord în lungul
Moldovei, făcând legătura cu munţii Poloniei, Boemiei şi cei din inima Franţei. Aceasta a fost
exploatată ca sursă de pavele în Brăila, astăzi fiind rezervaţie naturală. La poalele ei se află
lacul Blasova, lac de meandru, de braţ părăsit al Dunării Vechi. Aici s-a construit tabăra
şcolară Blasova. Se intenţionează construirea unui sat de vacanţă.
Agaua, din agă,agi, s.m.(înv.) 1) ofiţer(comandant) din armata otomană;
2) titlu dat comandantului pedeştrilor însărcinaţi cu paza oraşului de reşedinţă iar ulterior
şefului agiei(organ administrativ însărcinat cu menţinerea ordinii publice în capitală, în
secolele XVIII-XIX), având atribuţiile prefectului de poliţie de mai târziu; 3) persoană care
avea titlul de agă [var.agá, agale,s.f.], din tc.ağa(DEX).
Iorgu Iordan: toponim întâlnit în Drăgăneşti-Vlaşca, Lugoş, Hârşova, Calafat. Nu
indică Brăila. Numele ar putea proveni de la vreo persoană care avea titlul de agă, cum ar fi
Aga Constantin A. Cretzulescu, fost prefect al districtului Brăila, deputat în Divanul ad hoc
din partea Brăilei, ajuns preşedinte al comitetului central, adept al Unirii sub principe străin.
Primise ca zestre o moşie la Deduleşti. Va fi avut vreo moşie şi în Baltă? Numele putea
parveni şi de la funcţia vreunui turc, care administra o moşie în Baltă, prin analogie cu numele
de Muftiu ori Nazâru, cum s-au numit altădată Traian ori Siliştea?
Zăton, zătoane (reg.) 1)Lac lung şi îngust pe ţărmul marii, despărţit de mare numai
printr-o limbă îngustă de pamânt •Loc din cursul unui râu cu apa domoală şi adâncă, unde se
pot adăposti iarna vasele plutitoare.•Scobitură în malul umui râu, unde se adună
peştele.2)Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei.•Spec.Îngrăditura din stuf sau
din nuiele, care se aşază în râu pentru prinderea pestelui; p.ext.locul astfel îngrădit. Din rus.,
ucr. Zaton.
Harta 1981: Bresciata(drept Frecăţei); Vidroiu; La Colonie(lângă Salcia); Salcia; Detunata;
(în linie cu Agaua) La Lacul Zagna; Drumul Vacilor; Sălcuţa; Grindul Bâtlanului; Cotul
Digului; Pădurea Racea(drept Ins.Pastrama); Stoieneşti; La Veriga; Zaton; Cotul Baiului
Cistia; Răţişoara; Drăgan; Lacul Blasova; Chiciul Dunării Vechi; La Şerbanu; Privalul Jaghia;
Jaghia; Căţinul Lişiţaru; Privalul Titcov; Privalul Jaghioara; Orbu; Japşa Gherghencea;
Otmoc; Privalul Otmoc; Canalul Spătosu; Canalul Ulmu-Jaghia; Privalul Vlaca; Privalul
Camniţa; Mâţele; Privalul Băndoiu; Canalul Brocoiasa???; Canalul Maican

Galbenu

Sate componente: Galbenu (reşedinţa comunei), Drogu, Pântecani, Sătuc,


Zamfireşti(este şi haltă de cale ferată).
Galbenu. Potrivit tradiţiei, denumirea provine:1) de la primii locuitori care s-au
stabilit aici, Banu şi Stroie Gălbinaşi, veniţi din satul Gălbinaşi, judeţul Buzău; 2) de la
culoarea galbenă a florilor ce creşteau pe pajiştile din jurul satului şi 3) de la pârâul Valea
Boului, care udă localitatea Slobozia-Galben la răsărit, formând la nord heleşteul Galben.
Numele comunei se datorează, cel mai probabil, locuitorilor veniţi la câmp din localitatea
Slobozia-Galben. Tradiţia orală atribuie aşezării o vechime de peste două secole, neatestată
însă documentar.
Satul Drogu, al doilea ca mărime din comună, este datat în jurul anului 1800. Când
s-au stabilit aici primii clăcaşi, au dat numele satului Drog(u), după numele unei plante
drog(neînregistrată în DEX), pe care o găsiseră aici.
Satul Sătuc datează aproximativ din anul 1728, când s-au stabilit aici primii locuitori
veniţi din Slobozia-Ialomiţa. A purtat denumirea de Slobozia-Galbenu, ca mai apoi să adopte
denumirea de Sătuc, pentru a se evita confuzia cu satele ce purtau numele de Slobozia.
Denumirea diminutivală de Sătuc corespundea numărului mic de locuitori în comparaţie cu
Galbenu. Ar fi deci un rezultat al fenomenului de roire sau de colonizare.
Satul Zamfireşti datează din anul 1921, fiind întemeiat prin mutarea locuitorilor din
satul Udreşti, aflat la S-V de actuala aşezare, mai aproape de baltă.
Satul Pântecani este un sat mai vechi decât Galbenu, fiind întemeiat de un oarecare
Dan Pântecan, venit aici din raiaua Brăilei. Anterior, se numise Slobozia lui Bagdat, după
numele unui vechi proprietar.
Teritoriul actual al comunei a fost locuit încă din neolitic, fapt atestat de descoperirea
pe teritoriul satului Sătuc, în zona „Podul Grecului”, a unui toporaş de piatră şlefuită.
Conform monografiei bisericii din satul Galbenu, vechimea se poate stabili în jurul anului
1730. Din testamentul lui Toma Tâmpeanu rezultă că acesta a cumpărat moşia de la Ecaterina
Popazu, fiica lui Enache Papazoglu (Popazu), paharnic, în anul 1840.
Dicţionarul geografic al judeţului Râmnicu-Sărat, 1892. „Satul Drogu, pe malul
nordic al bălţii Drog. Balta se-mparte între satele Drog, Jirlău, Vişani, Văceni (azi încorporat
în comuna Jirlău) şi Slobozia-Galben”. Viaţa satului de reşedinţă a fost marcată de incendiul
din 14 aprilie 1943, în condiţiile unei secete deosebite, care a mistuit două treimi din totalul
gospodăriilor. Acest fapt a determinat migrarea familiilor afectate către alte localităţi, la rude,
care i-au ajutat să-şi ridice alte locuinţe.
În 1950, în urma raionării, comuna Galbenu se compune din satele Galbenu, Sătuc şi
Pântecani, cu o populaţie de 3600 locuitori. În urma H.C.M.nr.1108 / 1968 cu privire la
reorganizarea administrativ-teritorială a ţării, comuna Galbenu (Galbenu, Sătuc, Drogu,
Pântecani şi Zamfireşti) devine comună componentă a judeţului Brăila.
Harta 1981:Movila Hohira +3; Movila Galbenului +3; Movila Grîului +2; Movila
Drogu +3,9; Valea Boului; Valea Cochirleanca(vine din jud.Buzău, unde e şi satul
Cochirleanu); Mosgoşoaia; Pântecăneasca; Staţia Drogu; Halta Udreşti.

Gemenele

Sate componente: Gemenele (reşedinţa comunei), Găvani


Se consideră drept dată a întemeierii localităţii anul 1912, când, la începutul acestui
an, urma să fie delimitat satul Gemenele pe malul râului Buzău între satele Scorţaru Nou şi
Sihleanu. În urma intervenţiei celor împroprietăriţi ce proveneau din satele Scorţaru Nou şi
Movila Miresii, s-a hotărât ca noua aşezare să fie delimitată în mijlocul moşiei Domeniul
Statului, având ca reper două movile. Numele a fost inspirat de existenţa acestor movile
alăturate şi deopotrivă de mari, situate la nord de marginea comunei. Aşezate în mijlocul unui
teren fără diferenţieri de nivel, cele două movile alăturate au constituit de-a lungul timpului un
eficace punct de reper şi e probabil ca, şi înainte de întemeierea satului, locuitorii comunelor
din preajmă să fi vorbit despre „movilele Gemene” sau, prin metaforizare, despre Gemenele.
În timp, oamenii au luat pământ pentru construirea caselor din aceste movile iar în toamna
anului 1966 suprafaţa pe care se aflau a fost nivelată cu plugurile, astfel că astăzi acestea nu
mai există. Mai plauzibil apare ca an de întemeiere, 1892 / 1898, cu locuitori veniţi din
Movila Miresii, Perişoru, Şuţeşti etc., împroprietăriţi prin cumpărare de locuri.
În 1894, Dicţionarul geografic înregistrează doar „Târla Găvani, lângă movila
Viezurelui de pe muchea platoului; 2 case, 13 locuitori, 6 cai, 23 vite cornute, 51 oi, situate pe
moşia Sihleanu, din comuna Scorţaru Nou”, în timp ce „Gemenele sunt movile”, situate la
est de Scorţaru Nou (4 km), aproape de hotarul comunei Movila Miresii.
Încă de la înfiinţare, satul Gemenele a aparţinut administrativ de comuna Scorţaru Nou
până la 1 aprilie 1923, când devine oficial comună. Din 1923 şi în prezent este comună, având
în componenţă şi satul Găvani. Acest sat a luat fiinţă în perioada 1910-1912 prin
împroprietărirea ţăranilor veniţi din satele Movila Miresii şi Scorţaru Nou, dar şi din târla
Găvani. Ar fi fost înfiinţat de locuitorul Stan Marin din Gemenele.
Comitetul executiv al comunei Romanu, de care depindea Târla Găvani / „punctul
Găvani”, hotărăşte, în 1930, ca acesta să devină sat, în administrarea comunei Sihleanu, sub
numele de Regele Carol II. În 1938, comuna Sihleanu devine sat al comunei Scorţaru Nou ,
ca şi Găvani.
Prin Muntenia, notează Iordan, p.27, se numeşte aşa un obiect de lemn, semisferic şi
adânc scobit care serveşte la pisatul sării, usturoiului etc., pe când, în Moldova de nord,
găvanul este o scobitură semisferică(cf.găvanul căuşului, găvanul lingurii ş.a.; şi despre o
groapă se spune că are găvan). Pentru înţelegerea toponimicelor interesează definiţiile date
de T.Porucic, Lexiconul termenilor entopici din limba română, 1931: vâlcea în semicerc, cu
fundul mlăştinos(p.43); scobitură mare de pământ, de forma unei linguri adânci sau a unui
căuş(p.71). De menţionat că apelativul găvan are forme duble şi pentru singular (găvanul,
găvana) şi pentru plural (găvani, găvane). Este deci un plural masculin.
Drept mărturie a vechimei locuirii zonei, amintim:
Situl arheologic de la Gemenele, punctul „Muchia lui Berbec”, situat la cca 2 km SE
de sat, dincolo de vii, include două aşezări din secolele IX-X, epoca medievală timpurie, şi
din secolele IV-III a.Chr. Latène.
Tezaurul traco-getic de la Găvani, descoperit în vara anului 1971. Săpându-se un canal
de irigaţie, a fost distrus un tumul de dimensiuni reduse, în apropierea movilei Struna,
descoperindu-se resturile osteologice ale unui cadavru uman şi ale cadavrelor a 6 cai,
îngropaţi ritual. Din inventarul recuperat (obiecte de podoabă şi piese de harnaşament), piesa
cea mai importantă este un coif de luptă, lucrat din foaie de bronz, aparţinând unei căpetenii
militare traco-gete din secolul IV a.Chr., unicat în ţara noastră.
Harta 1981: Movila Vierului +2,5m; Movila Gemenele +4m; Movila Struna Mică
+3m; Valea lui Ichimescu. La Ghiorma; La Plantaţie; La Cioacă.

Gradiştea

Atestare: Ciulniţa, sat dispărut, probabil de lângă Gradiştea, dăruit de Mircea cel
Bătrân mănăstirii Snagov, cea mai veche atestare din judeţ, datând din anii 1409-1418
Vărăşti, sat dispărut, lângă Gradiştea, cnezi rumâniţi, 23 noiembrie 1606; 13
decembrie 1611-1615; 14 iulie 1615; 19 februarie 1620; 10 martie 1630
Periaţi, sat dispărut, lângă Gradiştea, cnezi rumâniţi, 14 iulie 1615
Dudeşti, sat dispărut, Maraloiu, 24 mai 1613
Sate componente: Gradiştea (reşedinţa comunei), Ibrianu, Maraloiu
Comuna este compusă din satele Gradiştea, Ibrianu şi Maraloiu. Toate localităţile sunt
vechi, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt situate pe malul stâng al râului
Buzău şi au făcut parte până în 1950 din judeţul Râmnicu Sărat. Un rol important au avut, în
constituirea localităţii, târlaşii ardeleni, până astăzi cei bătrâni vorbind cu mândrie de
strămoşii lor de la munte. Locuitorii îşi numesc aşezarea Grădiştea, căreia i se spune uneori
şi Târlele Grădiştea. Ă provine de la forma pluralului: când apelativul respectiv circula curent
în limba vorbită, pluralul lui suna grădişti (alături de gradişti), după modelul lui cărţi, lături,
prăzi etc.[Iordan, p.441].
În 1892 existau două localităţi: Gradiştea de Sus şi Gradiştea de Jos. Slavul gradişte
înseamnă „locuită” în opoziţie cu silişte „nelocuită, loc nelocuit, care a fost locuit”.
Etimologia cuvântului ne trimite la slavul grad („hortus, urbs, castellum”), gradişte fiind
„locul unde se găsea altădată un castel, adică o cetate, o fortăreaţă”(Iordan,p.308).
„Grădiştele, afirma Constantin C.Giurescu, în lucr.cit., p.174, designează foarte adeseori
aşezări preistorice”. Aşezarea de la Grădiştea, din secolele II-I a.Chr., Popina „Movila
Crestată”, la cca 4 km SE de sat, pe malul stâng al Buzăului, este o davă getică nefortificată ,
situată pe un martor de eroziune, importantă pentru cunoaşterea civilizaţiei geto-dacilor din
această zonă. Atelier de confecţionare a podoabelor.
Monografia învăţătorului Anghel Ionescu notează că aici s-ar fi stabilit, înainte de
1800, ciobani vrânceni, aşezarea datând însă de mai multă vreme (Prefaceri socio-umane…,
p.60-61). Nucleului de populaţie foarte vechi i s-au adăugat succesiv alţi locuitori, care au fost
împroprietăriţi în câteva rânduri: în 1864, din moşia Mitropoliei, la punctul Movila Babei; în
1892, din moşia Ibrianu; în 1915, din moşia Suligatu şi, în 1922, din moşia Şuţu. Ultima
împroprietărire s-a făcut într-o nouă vatră, fixată în continuarea celei vechi şi numită Satul
Nou sau Florica. Mult mai devreme, probabil înainte de jumătatea secolului al XIX-lea, mai
avusese loc o roire a satului Grădiştea de Jos în marginea opusă satului Florica şi care primise
numele de Gradiştea de Sus. Matca din care au roit cele doua sate amintite a fost Grădiştea de
Jos, localitate destul de importantă pentru a fi reşedinţă de plasă în judeţul Slam – Râmnic
(Rm.Sărat), statut menţinut până la începutul secolului al XX-lea.Ulterior, importanţa satului
descreşte în favoarea Grădiştei de Sus, care, în 1929, devine centrul comunei.
Gradiştea de Sus - plasă în judeţul Râmnicu Sărat, cu reşedinţa în comuna rurală
Gradiştea de Sus, incluzând comunele Gradiştea de Sus , Gradiştea de Jos, Domniţa, Racoviţa
şi Câineni. Punctată de numeroase movile, care au dispărut treptat, arate fiind de locuitori.
Udată de râul Râmnic la miazănoapte, de Buzău şi de lacurile Balta Albă şi Amara, în care se
scurg prin aşa numitele viroage - bălţi mai mari - Clod, Ghergheasa şi Ciulniţa, la miazăzi.
Gradiştea de Sus, comună, includea satul de reşedinţă, Balta Albă, Gradiştea de Sus
Nouă şi Custura.
Gradiştea de Sus, sat, reşedinţa comunei actuale şi a plasei cu acelaşi nume. Are un
cătun Gradiştea de Sus Nouă, la 5000 metri vest de reşedinţă.
Gradiştea de Jos, la miazăzi de satul Şuţeşti din judeţul Brăila, despărţit de râul
Buzău. Comună de câmp, balta Ciulniţa la miazănoapte.
Ibrianu ar purta numele turcului Ibrahim (Ibraim/Ibrain> Ibrianu), care ar fi stăpânit /
exploatat aceste pământuri. Până în 1930 a aparţinut de comuna Gradiştea, când devine
comună formată din satele Ibrianu şi Maraloiu, ambele aşezate pe malul stâng al râului Buzău.
La raionare a aparţinut de raionul Făurei.
Maraloiu (cu denumirea Dudeşti, este atestat la 24 mai 1613)- sat în plasa Gradiştea
de Sus, cătun al comunei Câineni, pe malul stâng al râului Buzău, la 7,5 km de Stăvărăşti(azi,
în jud.Buzău), reşedinţa comunei rurale. Până-n 1865 ţinea de comuna Amara, când s-a alipit
la Câineni. Ar purta numele unor oieri veniţi aici de pe moşia prinţului Şuţu, care se chemau
Maraloi[apud Aşezările rurale…, ed.cit., p. 181] .
Harta 1981: Balta Amara; Fântâna Dobre Bercaru; Fântâna Iorgu Andrei.

Gropeni
Atestare. Constantin C.Giurescu (Istoria pescuitului şi pisciculturii în România,
I,1964) consemnează cartografic satul Gropeni pe la 1600. Dar atestarea documentară certă
este cea din 1777, într-o hartă publicată la Veneţia, urmată de aceea din conoscuta hartă
austriacă din 1789 referitoare la raiaua Brăilei, din care satul a făcut parte.

Se află pe malul stâng al Dunării, la 23 km sud de oraşul Brăila, pe un promontoriu al


terasei Dunării ce înaintează în semicerc deasupra luncii (ce purta numele Noianul Gropeni),
inundabilă până în anii 1950, în prezent asanată şi redată agriculturii. Din cauza configuraţiei
terenului, uliţele sunt dispuse radiar, după un plan asemănător întrucâtva cu cel al oraşului
Brăila. În 1929 existau în total cinci uliţe paralele cu Dunărea: uliţa de pe muche sau uliţa
bălţii, uliţa de pe marne dinspre câmpie şi între ele alte trei uliţe numerotate: uliţa a doua, a
treia, a patra. Perpendicular, veneau vadurile, cel mai important fiind Vadu Odăii sau uliţa de
la mijloc, care despărţea satul în două, vad ce se continua până în malul Dunării, propice
trecerii în Baltă. Celelalte vaduri îşi luau numele de la gospodarul care locuia în capătul lor:
Vadu lui Strâmbeanu, Vadu la Arici, Vadu la alde Lăzurică, Vadu la Chindruţoaie etc.
Tradiţia orală locală consideră satul Gropeni drept una dintre cele mai vechi aşezări
pescăreşti de pe Dunăre din judeţ. În 1939, Simion Mehedinţi indica întocmirea unei
monografii detaliate a acestui sat. De fapt, o Schiţă monografică a comunei Gropeni, de Ioan
Bogoiu, apăruse încă din 1931. Informaţii etnografice privitoare la alimentaţia din Gropeni le
găsim în lucrarea lui N.Manolescu, Igiena ţăranului,1895. Atestări documentare certe în
legătură cu vechimea satului nu există. Este consemnată doar o descoperire arheologică
întâmplătoare a unui mormânt cu inventar funerar atribuit culturii Sântana de Mureş –
Cerneahov, din sec. IV.
Descoperirile arheologice de tip Dridu şi toponimia, mai cu seamă hidronimia
pecenego-cumană, atestă o intensă locuire a malului Dunării în sec. X-XIV, de la Siret până la
extremitatea sudică a Bălţii Brăilei. Cercetările întreprinse de Georgeta Moraru (v. Cercetări
etnografice în Gropeni –vol. Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Brăila , 1975,
p.23) conduc spre ipoteza că în sec. X-XIV, satele de pescari de pe malul Dunării brăilene au
făcut parte dintr-un sistem politico-organizatoric impus şi practicat de stăpânitorii nomazi
turanici, ale cărui urme au putut fi surprinse în toponimia satului Gropeni.
Până la asanarea luncii Dunării, în dreptul satului Gropeni, sub muchea platoului, se
afla Noianul Gropenilor, zonă inundabilă ce se întindea până la Dunăre, unul din principalele
locuri de pescuit ale satului. Pe sub mal curgea privalul Calia, care despărţea în două Lacul
Groapelor din Noianul Gropenilor: Noianul Tinos (Tinosul, fiindcă nu are grinduri, este
repede inundabil) la nord şi Noianul lui Gheţău Botea (amintind numele unui târlaş aşezat
lângă acest iezer) la sud, aflat în sudul actualului sat Tufeşti. În zilele noastre, noianul a fost
asanat, terenul fiind redat agriculturii. Dicţionarele înregistrează, totodată, existenţa unui al
doilea lac, numit tot Noian, în dreptul satului Chiscani.
În ierarhia aristocraţiei nomade cumano-tătară, noian era un titlu conferit
reprezentanţilor nobilimii cu rangul de comandanţi de unităţi militare, care organizau
strângerea dărilor şi împlinirea prestaţiilor feudale de la populaţiile de agricultori,
meşteşugari, negustori, pescari etc. pe care le stăpâneau. Populaţiile supuse aveau faţă de
noiani îndatoriri feudale de natură economică (dijmă) şi de serviciu militar. În fapt, se pare că,
în cadrul sistemului militar-administrativ care a fost organizat de stăpânitorii turanici pe malul
stâng al Bălţii Brăilei, au existat câteva puncte principale de control supravegheate de câte un
noian. Acesta avea în grijă strângerea dărilor de la pescarii localnici din satele devălmaşe
libere şi paza militară a regiunii, dincolo de Balta Brăilei aflându-se posesiunile Imperiului
Bizantin. Punctele stăpânite de noiani se aflau probabil în preajma locurilor unde s-a păstrat
până în zilele noastre hidronimul Noian, punctele coincizând şi cu trei dintre vadurile
principale de trecere a Dunării în baltă. O movilă a Noianului se află şi în apropierea satului
Valea Cânepii, stăpânirea cumană exercitându-se şi în interiorul câmpiei brăilene. În sprijinul
acestei ipoteze, Georgeta Moraru aduce şi toponimul olac. Conform tradiţiei, între Gropeni şi
Valea Cânepii trecea drumul olacului, străvechiul drum care urma marginea terasei Dunării de
la Silistra la Brăila. Acesta făcea parte din reţeaua de olacuri şi puncte de vamă întărite cu
garnizoane militare, organizate de stăpânitorii turanici şi preluate de domniile noastre
autohtone, după întemeierea ţărilor româneşti .
Tradiţia orală arată că, în timpul turcilor, pe locul actualului sat, se aflau 2 câşle
(aşezări pastorale de români băştinaşi) a 2 paşi, care încasau şi haraciul de la aceştia,
separate prin Vadu Soarelui, existent şi astăzi, pricipala stradă a comunei. În partea de nord a
străzii era târla lui Omer Paşa(Cara Malău-paşa - azi, această parte a satului se cheamă
Cărmălău) iar la sud, a lui Soleiman-paşa, ce locuia în capul străzii Vadu Soarelui sau Vadu
Odăii, odaia fiind numele dat de români conacului paşei. Pe lângă acest conac, au început să
se aşeze băjenari români (partea aceasta din sat a luat numele, păstrat şi azi, de Băjenari),
deoarece, dacă se aşezau mai departe, erau jefuiţi de alţi turci, fiind prădaţi adesea de o ceată
de 7 ieniceri, scăpaţi, se zice, de urgia sultanului Selim, care desfiinţase corpul ienicerilor.
Soliman-paşa a ucis ienicerii, îngropându-i în şapte gropi, de unde numele localităţii de
Gropile turcilor şi, mai apoi, Gropeni.
Numele de Omer se găsea şi în baltă, spre Zatna: Privalul lui Omer ( v. I.Bogoiu,
p.131).Pe teritoriul comunei se află 3 movile: două numite Movila Mare, la miază-zi şi apus
de sat, şi Movila Spânzuratu, unde, se zice, turcii spânzurau pe cei condamnaţi.
O altă explicaţie a denumirii o aflăm la Ioan Bogoiu, directorul Şcolii primare din
localitate, autorul lucrării Schiţa monografică a comunei Gropeni, apărute în Analele
Brăilei,Anul III-Nr.3-4, iulie-decembrie 1931, p.132: „Înspre miazăzi, pe lunca Noianul
Gheţău-Botea, în apropiere de sat, se află nişte iezere numite Groapele, fiindcă erau pe atunci
adânci ca nişte gropi. De aici şi zisa: Satul de la gropile din vale, ajuns mai apoi Gropeni.”
Iniţial, au fost două cătune: Gropenii de mal şi Gropenii de câmp, o aşezare mică, spre NV de
comună, la 6 km înspre şoseaua Brăila-Viziru, unde, se zice, ar fi fost vatra vechiului sat.
Acest loc este cunoscut astăzi sub numele de silişte. În jurul localităţii Gropeni erau târle, care
au dispărut între timp, fiind absorbite de noua comunitate. Locului ocupat de acestea i se zice
şi astăzi, ca şi în trecut, la „scocior”(scoc-jgheab.de moară ). Un alt grup de târle era format
chiar de cei din Gropeni, care părăsiseră satul mergând după turmele lor sau pentru a fi mai
aproape de pământurile pe care le munceau. Grupul de târle se numea „Gropenii de câmp” şi
se afla la 6 km de satul matcă, pe şoseaua Brăila – Viziru.
Aşadar, numele de Gropeni (semnul constituirii comunităţii) nu a fost dat de
„cartierele” satului (Caramalău şi Băjenari) şi nici de aşezările anterioare din care au provenit
locuitorii, ci de o împrejurare neutră în raport cu cele două grupuri constituente: faptul că erau
aşezate lângă nişte iezere, denumite „Gropile”, fiind un toponim topografic. Mai înainte i se
spusese „Satul de la Gropile din vale”(apud Prefaceri socio-umane…,p.28). Sufixul –eni
desemnează locuitorii aşezării, derivat de la singularul gropanul(!).
Vatra satului mai păstrează tradiţionala împărţire în două: Cărmălău în nord şi
Băjenari în sud, despărţite prin uliţa de la mijloc. Această împărţire exemplifică un vechi
sistem de constituire a satelor de câmpie din această zonă: în jurul unui nucleu mai vechi au
venit şi s-au aşezat, pe parcursul anilor, cei străini de sat, bejenarii: mocani ardeleni, locuitori
din zona muntoasă a Buzăului şi Vrancei sau moldoveni. Etimologic, cuvântul bejenar
provine din bej <sl.beajati „a fugi”.
În Catastih de toate familiile ce s-au găsit la catagrafia în toate satele Brăilei şi în
oraşul Brăila (p.51-55) din iunie 1828 figurau separat satul Cărmălău, în nord, şi Gropenii de
mal, în sud. În timpul războaielor ruso-turce, satele se spărgeau iar oamenii fugeau peste
Dunăre sau în Moldova. În 1828 tradiţia locală menţionează că satul Gropeni a ars în
întregime în timpul treierişului, rămânând doar sobele oarbe arse, din chirpici. Isprăvnicia
Brăilei a luptat mult pentru întoarcerea familiilor fugite. Astfel, în 1830, au fugit 58 de familii
din care au fost aduse înapoi doar 27.
În planul raialei Brăila din 1831, ridicat de inginerul Moritz von Ott, satul Gropeni
este trecut singur, fără menţionarea Cărmălăului, având 90 de case. Era deci un sat mare, fiind
întrecut doar de Odaia Vizirului, care avea 230 de case.
Prin Legea comunală din 1864 devine comună, cu un consiliu comunal, administraţie
şi autonomie proprie. Satul s-a consolidat prin împroprietărirea în 1864 a 268 locuitori clăcaşi
cu 106 pogoane pentru vetre de casă ; în 1879 a 44 locuitori cu 65 pogoane vetre de casă; în
1921, familiilor de tineri însurăţei-30 ha vetre de casă , lângă islazul comunal, înfiinţându-se
aici cătunul Duca (Gropenii Noi) şi în 1934 vetre de casă pentru alţi 240 de locuitori. În 1892
era pendinte de plasa Balta iar în 1923, comuna Gropeni cu satele Gropeni şi Titcov(fost
Mucuroaia) era în plasa Silistraru. Prin Legea din 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930 ,
comuna devine sat pendinte de aceeaşi plasă. În 1934 se revine la vechea structură: comuna
Gropeni, plasa Silistraru. Conform Deciziei nr, 253/1938 a Prefecturii judeţului Brăila,
comuna intră în structura plasei Vădeni, situaţie care se menţine până în 1948.
În cadrul comunei se disting două trupuri, diferite ca mărime, ca număr de locuitori şi
ca putere economică: satul de vatră, denumit Gropeni, situat la 1 km de Dunăre şi 6 km de DN
21, şi Gropenii Noi (fost Duca), la 700 m de primul, înfiinţat în 1921 prin împroprietărirea
însurăţeilor, sat mic ca suprafaţă, ca număr de locuitori şi ca putere economică, care fusese
prevăzut pentru demolare în cadrul cunoscutelor planuri de sistematizare.
Până la primul război mondial, principalul proprietar al terenurilor agricole şi al bălţii
a fost Domeniul Statului de la care luau sătenii pământ în dijmă prin intermediul arendaşilor.
După 1921, exceptând balta, care a rămas în continuare proprietatea statului, restul
terenurilor agricole a fost împărţit ţăranilor.
Toponimie acvatică(v.Ioan Bogoiu, art.cit.,p.131-134). Lunca dinspre Dunăre ,
acoperită cu păşune, zisă Noianul Gropeni, împărţită în Tinosul şi Noianul Gheţău Botea.
După luncă vine Dunărea cu braţele : Calia, Chiciu, Vâlciu, formând Ostrovul Chiciu, Calia
(zis Lupu), Popa şi Balta Mare. Locuri mai însemnate ca producţie din această baltă, cu
posibilităţi de creştere a vitelor, de fâneţuri şi păşuni sunt: Bălaia, Dinuleasa, Arimineasa(al
cărei nume ar veni de la Aramin, capul unei bande de hoţi turci), Veriga etc., numiri ale unor
privale şi iezere din apropiere. În noianul Gropeni sunt iezerele: Gheţău, Botea, Gageaua şi
Groapele; în ostrovul Popa, iezerul Popa; în Balta Mare: Bălaia, Noroaele, Ulmul şi
Şerbanul.
Localnicii se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, pescuitul şi albinăritul. Meseria
de pescar se moştenea din tată în fiu. Erau organizaţi în cete de câte 10 pescari, fiecare ceată
fiind condusă de câte un vătaf. Dunărea era trecută pe un pod plutitor. În ceea ce priveşte
creşterea animalelor, se practica sistemul arhaic de creştere liberă în baltă: animalelor li se
dădea drumul primăvara şi erau adunate toamna târziu.
Harta 1981: Gheţău; Zăval
.
.

Jirlău

Atestare: Gugeşti, sat dispărut, lângă Brădeanca, 15 iunie 1499; 13 octombrie 1533
Plecicoi(Placico,Plăcicoi,Placicheni,Placicoii Vlaicului),sat dispărut,Brădeanca,15 iunie
1499; 13 octombrie 1533; 18 iunie 1602
Piepteşti, sat dispărut, lângă Brădeanca, 7 august 1615
Sate componente: Jirlău (reşedinţa comunei), Brădeanca
Situată în partea de vest a judeţului pe şoseaua Făurei-Râmnicu Sărat, se află pe malul
drept al bălţii cu acelaţi nume. A făcut parte până în 1950(la raionare) din judeţul Râmnicu
Sărat.
Conform monografiei din 1978, comuna Jirlău este atestată documentar la 24 martie
1672, când Barbă Albă vinde partea lui de moşie – Jirlău şi Plesca - stolnicului Mihalcea şi
spătarului Deagoc. O altă consemnare este din anul 1759 când domnitorul Ţării Româneşti,
Scarlat Grigore Ghica, numeşte pe episcopul de Buzău să cerceteze pricina dintre pitarul
Dodulescu şi sătenii din Jirlău şi Plescoi. Din alte documente aflăm că moşiile Plescoi şi
Jirlău aparţineau Episcopiei Buzău, care le donase spre administrare Mănăstirii Berca. În anii
1781, 1783 şi 1784 sunt înregistrate alte pricini între localnici şi stăpânii de moşii din jur.
Prima aşezare ar data din anii 1800-1821 pe locul numit Movila Berca. În 1821, după
decimarea a 60% din populaţie de către o epidemie de ciumă, supravieţuitorii ar fi părăsit
aşezarea şi s-au aşezat pe malul bălţii Jirlău , unde se află şi astăzi.
Poartă numele Jirlău din 1864, iniţial numindu-se Jerleu. Numele actual al comunei
s-ar datora jirloaielor de apă ce se scurgeau fie din ploi şi zăpezi fie datorită inundaţiilor
râului Buzău.
Iordan, p.517, identifică două localităţi la articolul Jirlăul(în Făurei şi Rm.Sărat):
identic cu apelativul jirlău(jârlău) „şiroi, apărie; şuvoi de apă, torent; râpă foarte lungă cu
maluri înierbite(DA). Primul toponimic denumeşte două „braţe” sau „canale”, derivate din
Dunăre(?!), iar al doilea , un lac şi diverse alte locuri.
În 1885, era reşedinţa comunei cu acelaşi nume , având ca sat Vrabia(azi Brădeanca),
mai veche decât Jirlău, care aparţinuse de fosta comună Nisipeanca. În zona satului Brădeanca
s-a aflat localitatea Plecicoi, atestată la 15 iunie 1499.
Dicţionarul geografic al judeţului Rm.Sărat(1892): Comună rurală în plasa Râmnicu
de Jos, purtând numele lacului Jirlău, care, alături de Câineni şi Ciulniţa, se înscrie în rândul
salbei de lacuri formate pe cursul inferior al Buzăului pe teritoriul judeţului Brăila. Comună
de câmp, „populată” de câteva movile şi de 89 de puţuri ce au apa de la 7 la 10 m adâncime.
Brădeanca. În urma inundaţiilor din vara lui 1975, când o viitură a râului Buzău de
peste 2 metri a distrus aproape în întregime satul, locuitorii(circa 130 de familii) au fost
evacuaţi în Făurei sau Jirlău. Numele de Brădeanca vine de la o moşie veche iar Vrabia este
doar o poreclă pusă de cei din Jirlău datorită unor stoluri de vrăbii care se abăteau dinspre
luncă, din direcţia primelor locuinţe aşezate aici.(v. Ilie Caraman, p.87)
Harta 1981: Movila Damianca +4m; Movila Preoteselor; Movila Coşcovei +1; La
Orezărie; Nisipuri; În Luncă; Balta Jirlău; Damianca; Siliştea; Malul Ţiganului

Măraşu

Sate componente: Măraşu (reşedinţa comunei), Măgureni, Nedeicu, Plopi, Ţăcău,


Băndoiu. În componenţa comunei a mai existat şi cătunul Zatna, care, în urma strămutării
populaţiei din zona neîndiguită, s-a contopit cu satul Măraşu, păstrându-se denumirea celui
din urmă. De comuna Măraşu aparţine şi Balta Mică a Brăilei. Comuna se situează în Insula
Mare a Brăilei ocupând teritoriul cuprins între Magistrala 212 A ce taie insula în lung şi braţul
Vâlciu, la est de comuna Stăncuţa, pe malul drept al Vâlciului, între viroaga Coitoneasa şi
privalul Zatna şi târlele din Zatna, întinzându-se pe o lungime de peste 25 km
Înainte de anii 1877-1878 Insula Mare a Brăilei era un teritoriu nelocuit de populaţie
stabilă. Primele aşezări au apărut în urma Războiului de Independenţă.
Numele satului vine de la un măr roşu, ieşit pe malul Dunării, pe locul vechiului sat,
înfiinţat între anii 1810-1812 de un anume Dumitru Lipan care ar fi făcut primul bordei pe
acele locuri. O dovadă despre vechimea acestui cătun şi despre populaţia ce a avut-o este că
locuitorii au simţit şi nevoia unei biserici care, fiind construită (nu se ştie când) din lemn,
nuiele şi pământ în formă de paraclis, a existat până în anul 1897-1898, când s-a distrus din
cauza inundaţiilor. Ca o amintire a acestei biserici se mai păstra în 1906 o icoană veche într-o
scorbură de salcie din mijlocul cimitirului, la care locuitorii îşi făceau adeseori rugăciunile.
Biserica se numea Moş Niţă, după numele celui ce a făcut-o. În anul 1900, cătunul număra 20
de familii. La Măraşu primii locuitori au fost Ion Potârnache, Cristea Scarlat, Chivu
Chirchineţ, Radu Ciocea, Ion Purice, Dumitru Caloianu şi Stioan Mertic, veniţi unii din
Transilvania, alţii din Muntenia, dar cei mai mulţi din satele vecine Stăncuţa şi Stanca.
În apropierea cătunului Măraşu s-a înfiinţat în 1865 cătunul Zatna, care, pe parcursul
anilor, se va extinde şi va fi integrat satului Măraşu. Satul Zatna data dinainte de 1877.
Legenda spune că un turc, pe nume Ismail, îşi avea cherhanaua în cotul privalului, care trece
azi prin mijlocul satului şi care în vechime era foarte adânc, având legătură cu braţul Vâlciu.
Această cherhana se numea zahna (zahana?), de la care şi-a căpătat satul numele. Grigore
Antipa , în Fauna ihtiologică a României, Bucureşti, 1909, p.14 şi 113: un canal între două
ostroave sau între ostrov şi mal, închis la gură(în regiunea Dunării). Primii locuitori ai Zatnei
au fost Gh. Palela, Ene Dediu şi Păun Moldoveanu.
De pe la 1820 fiinţa şi cătunul Băndoiu, cu o populaţie de 149 suflete în 1906. Astfel
în privalul Băndoiu ia naştere aşezarea de pe „Târlele Băndoiu”, primii locuitori fiind Ion
Jurubiţă şi Roman Purice care vor da numele aşezării de Băndoiu.
Populaţia actuală a satului Băndoiu îşi avea târla aşezată pe un prival numit Bentoiu,
după numele familiei Bentoiu (subst.bent provine din tc.bend „dig”), prival lung, care
porneşte din braţul Vâlciu şi merge până la Rotundu, Jaghea, Şerbanu şi Filipoiu. Pe acest
canal adânc, fără papură şi stuf, duceau pescarii peştele la Măcin.
I.Pătruţ,p.39: Băndoiu sat, jud.Brăila, reprezintă un antroponim omofon, derivat (cu
suf. –oi) faţă de Bandu(DOR, p.190)
Iordan, p.499: apelativul bent „vâlcea(uneori cu apă); smârc”; Bentoiu, n.fam actual
În satul Ţăcău primele aşezări au fost ale familiilor Pipa, Ceapă şi Craioveanu, urmaţi
de familiile Cenghi, Grosu şi alţii. Numele satului s-ar trage de la un oier pe nume Ţicău,
care-şi avea târla oilor pe privalul Moldoveanca de astăzi, care, la rândul lui, şi-a primit
numele de la a doua soţie a lui Ţicău, femeie energică şi răzbunătoare, originară din Moldova.
Aceasta, din cauza geloziei, şi-a omorât bărbatul şi s-a recăsătorit cu unul dintre ciobanii
bărbatului său. Primii locuitori ai satului Ţăcău au şi azi strănepoţi care le poartă numele.
Cam în acelaşi timp au mai luat fiinţă încă două sate: Cojocaru, primindu-şi numele
de la primul locuitor venit aici din Tufeşti, după care s-au mai stabilit familiile Enache, Mălai-
rău şi Buzdugă, şi Iapa, care şi-a primit numele de la Gh. Iapa, venit primul aici din satul
Berteştii de Jos.Astăzi aceste două sate au dispărut, rămânând doar denumirile.
Măgureni < măgur(ă) + - eni, după numele moşiei.
După primul război mondial, moşia pe care este situat satul Zatna, proprietatea
contelui de Roma, supus italian, a fost expropriată şi a rămas proprietate de stat. De asemenea,
moşia mare pe care este situat satul Ţăcău şi care era în proprietatea aceluiaşi conte a devenit
proprietatea statului. Trecerea în proprietatea statului a acestor moşii care erau administrate
prin revizori de pescărie şi ingineri silvici a influenţat creşterea populaţiei în aceste sate, unde
viaţa era mai uşoară în comparaţie cu viaţa de pe moşiile boiereşti. Acest fapt l-a determinat
pe moşierul Halimah pe a cărui moşie era situat satul Măraşu şi o parte din Băndoiu să vândă
din moşiile lui locuitorilor suprafeţe de 2,5 până la 3 ha cu preţul de 27.000lei/ha în anul
1928. La fel a procedat şi moşierul Ieremia Ion pe moşia căruia se găseau o parte din
locuitorii satului Băndoiu. Prin această vânzare locuitorii au devenit proprietari pe locurile de
casă, dar erau înconjuraţi de moşia boierească, ceea ce permitea boierilor în
cauză/administratorilor să impună taxe de ierbărit şi dijme în agricultură după bunul lor plac.
Harta 1981: Corâile; Căţinul(=2 termeni neînregistraţi în dicţionare) lui Bolog;
Căţinul Mare; Capul Brăilencii; Căţinul Mic; Cotul Frumos; Căţinul Mlăjii; Căţinul Lung;
Forfăieţi; Lunguleţu; La Iapa; La Vladiu; Balta Zagna; Bercioiu; Repejoara; Balta Pesceanu;
Berteasca; La Bustea; La Bostană; Coadele Strâmba; Strâmba Veche; La Bâtlanu; La Căţinu
Lung; Plopşor; Măgureni; La Măgură; La Eforie; Calea Veche; La Raţa; Crucea lui Ducu;
Plopi( drept ins.Prundu Mic); Grindul Băndoiu; Canalul Brezoiasa; Titcov Islaz; Privalul
Băndoiu; La Cârneciu; Mitrofanu; Ozânca Veche; Privalul Dadusu; Sfredele; Braţul Vâlciu;
Privalul Veriga; Chiciul Popii; Grindul Sângerului; Gaiţele; Tobele; Bătăturile; Vulturu

Măxineni

Atestare:Măcsineni, vatra veche a satului, pe malul Siretului, 28 iulie 1570, 22 mai


1594
Şchiopeni, sat dispărut, lângă Latinu, în hotar cu Măxineni, 29 aprilie 1570;
18 iulie 1570
Plopeni, sat dispărut, lângă Măxineni, 29 aprilie 1570; 22 mai 1594; 13
noiembrie 1621
Giuleşti, sat dispărut, lângă Măxineni, 18 iulie 1570
Voileşti, probabil Voineşti, 22 mai 1594
Tătărăi, sat dispărut, lângă Măxineni, 13 noiembrie 1621
Sate componente: Măxineni (reşedinţa comunei), Corbu Nou, Corbu Vechi, Latinu,
Voineşti.
Măxineniul este situat în lunca Siretului de regim aluvionar, cu nisipuri şi argile cu
permeabilitate mică, fapt ce a condus la formarea lacurilor de luncă, precum Balta lui Cană
sau Puturosul.
Măxineni. Aşezată la hotarul de răsărit al Ţării Româneşti, la confluenţa râurilor
Buzău şi Siret, comuna Măxineni [al cărui nume provine de la antroponimul Maxim(-m>n) >
Măcsinu/Măcsianu,călugăr sau proprietar al moşiei pe la 1600] este situată pe drumul ce lega
raiaua Brăilei de ţinuturile din nordul ţării. Iordan, p.341, notează : Măxineni sau Măxinul, cu
trimitere la numele de persoană Maxim(din lat.Maximus, superlativul lui magnus, vechi
supranume roman, luat apoi şi ca prenume).
Patru documente din secolul al XVI-lea, precum şi un important vestigiu arheologic
aruncă o lumină încă insuficient de clară pentru stabilirea datei sigure, de început a aşezării.
Primul dintre ele este de fapt un document extern Ţării Româneşti. „Este vorba, arată
Ionel Cândea în Mănăstirea Măxineni, Muzeul Brăilei.Editura Istros şi Editura Episcopiei
Dunării de Jos, Brăila, 1996, p. 15, de menţionarea în registrele vamale ale Braşovului (din
1554) a satului Măxineni. Alături de alte 146 de localităţi mari şi mici din Ţara Românească,
el îşi aducea contribuţia cu suma de 3300 de aspri, prin doi participanţi ce făcuseră trei
transporturi de marfă în oraşul de sub Tâmpa. […] În acelaşi timp, Brăila cu 35 de participanţi
şi 113 transporturi, vânduse pe piata Braşovului marfă (probabil, cel mai mult peşte) în
valoare de 247530 de aspri.”
Al doilea document ce consemnează localitatea Măxineni este o copie scoasă după un
hrisov sârbesc, aflată între actele mănăstirii Râşca, păstrând porunca lui Alexandru Vodă
(1568-1577) în legătură cu anumite proprietăţi şi vânzări de moşii.
Al treilea document din 22 octombrie 1577, emis de Mihnea Voievod, întăreşte moşie
la Otstretu , adică La Siret, postelnicului Cîrstian.
În sfârşit, cel de-al patrulea document din 1594, emis de Mihai Viteazu, are ca
beneficiari pe Petru, Buduhă şi Banciul, cărora li se întăresc moşii la Plopeni şi Măcsineni
(ibidem).
Actuala aşezare nu se află pe vatra veche a satului atestat încă din 1554. Datorită
inundaţiilor pustiitoare destul de dese, locuitorii s-au retras în anii 1878-1879 la aproape 9
km spre vest, acolo unde terenul îi putea feri de asemenea pericole. „Aşadar, fosta vatră a
satului Măxineni se afla situată pe malul Siretului, acolo unde, nu departe de digul construit în
anii 1951-1953, a rezistat până astăzi ruina mănăstirii ridicată de Matei Basarab. Aici pe
partea dreaptă, Siretul primeşte ca afluent Buzăul în dreptul localităţii Voineşti (Voileşti) ,
atestată în 1570, iar pe partea stângă câteva pâraie de mică importanţă: Suhu, Lozova şi
Mălina” (Ionel Cândea, op.cit., p.11).
În harta din 1835 avea 29 de gospodării. S-ar fi format, probabil, prin roirea
locuitorilor din Macsenul Buzăului, după opinia lui Constantin C.Giurescu, op.cit., p.100. Tot
la Giurescu aflăm date despre existenţa aici a unei slobozii: prin documentul din 8 aprilie
1617, Alexandru Iliaş împuterniceşte mănăstirea lui Andronie Vistierul din Buzău să-şi facă
slobozie la Albeşti şi la Maxin, „să-şi strângă oameni străini dintr-alte ţări fără bir şi fără
dajdie, ori sârbi ori arbănaşi ori ungureni, moldoveni ori şi rumâni de această ţară, însă care
vor fi fost robi şi vor fi scăpat şi or hi venit aici în ţară să se aşeze la cea slobozie să se apuce
dă pământ şi dă hrană” (Vechimea rumâniei…, în Revista Istorică Română II, p.42-43, n.4).
Satul Voineşti (Voileşti, atestat la 22 mai 1594) a luat fiinţă în anul 1864, sub
denumirea de Şchiopeni, ambele denumiri provenind de la numele primului locuitor Voinea
Şchiopu. Denumirea de Voineşti vine de la un crescător de oi pe care-l chema Voinea şi care s-
a aşezat primul pe aceste locuri.. „Vadul Voileştilor (Voineştii de astăzi), cel mai bun vad de
trecere spre şi dinspre raiaua Brăilei, unde Buzăul se varsă în Siret, arată Valeriu Partene,
op.cit., p.11. Aici, se întâlneau două drumuri: Drumul mare, al peştelui, al sării şi al vinului,
de la porţile Brăilei, de-a lungul râului Siret, prin podgoriile Vrancei, spre Tg.Ocna, şi Drumul
boilor (al carelor cu boi), al lemnului, al fructelor şi al rachiului, însoţind râul Buzău din
munţii de la care îşi trage numele spre Dunăre.”
Satul Corbu Vechi a fost atestat documentar în 1856, în timp ce satul Corbu Nou în
anul 1913. Legenda spune că, lângă râul Siret, la colţul hotarului dintre Moldova şi Muntenia,
erau păduri bogate şi păşuni întinse, unde găseau târlaşii ardeleni cu turmele lor loc de
adăpost iarna. Târlaşii au dat numele La Corbu aşezărilor lor pentru că se aciuase pe aceste
locuri, în nişte plopi, o familie de corbi. În mod sigur, erau două sate situate la hotarul celor
două ţări, Corbu şi Blehani, locuitorii fiind clăcaşi pe moşia Eforia Spitalelor Civile. Mai
târziu, o parte din satul Blehani a fost mutat de boierul Costache Conachi pe moşia sa de la
Nămoloasa iar cealaltă s-a unit cu populaţia satului Corbu. S-a numit Corbu Vechi, după
mutarea unei părţi a locuitorilor pe un alt amplasament, în urma inundaţiilor (v.mai jos), care
a primit numele de Corbu Nou.
Mutarea vetrei satelor Măxineni şi Corbu la 10-11 km mai la sud de râul Siret a fost
consecinţa nu numai a inundaţiilor din perioada 1877-1880, ci şi a celor din anii 1910-1912,
care au ţinut mai mult de o lună, recoltele fiind distruse sau luate de ape. Mutarea satelor a
fost cunoscută şi hotărâtă chiar de ministrul de interne Alexandru Marghiloman, care s-a
deplasat în 1912 pentru a vedea dezastrul produs de inundaţii. Ca urmare, Eforia Spitalelor
Civile a vândut locuitorilor din aceste sate pământ cu termen de plată în 40 de ani, legea
trecând mai întâi prin Cameră şi apoi prin Senat.
În timpul primului război mondial, mănăstirea şi satul Măxineni au fost complet
distruse, din cauza bombardamentelor din ziua de 18 februarie 1917. Satele Măxineni şi
Corbu au fost ocupate pe rând de nemţi, bulgari şi turci iar linia frontului s-a oprit între aceste
sate, populaţia fiind nevoită să migreze în alte sate. După război, moşia Eforiei Spitalelor
Civile a fost expropriată şi dată ţăranilor. Fiecare familie a primit pe lângă vatra de casă şi
teren arabil în câmp în mod egal, gratuit, vetrele de casă urmând a fi plătite cu suma de 2000
de lei în rate timp de 3-4 ani.
Latinu.Lângă Latinu, în hotar cu Măxineni, s-a aflat satul Şchiopeni, atestat la 29
aprilie 1570. Situat pe malul drept al Buzăului, era compus din două sate: Latinu Vechi
(1860) şi Latinu Nou (1879, în urma împroprietăririi). Tradiţia orală explică numele prin
faptul că între aceste sate era „tină” (noroi), numind localitatea La tină. Apa Buzăului, în
trecut, nu era îndiguită şi se revărsa de mai multe ori pe an, rămânând după retragerea apelor
multă tină, de unde locul cu tină multă, mlaştină, glod, adică La tină. Mai târziu s-a numit
Letinu – de la denumirea de letin, adică om de altă religie decât cea ortodoxă, dat de către
localnici unor refugiaţi veniţi din Ardeal -, ajungând în final la numele de astăzi, Latinu.
Balada populară Cântecul nunului, analizată de Petru Caraman în Studii de folclor I,
Editura Minerva, Bucureşti, 1987, atestată şi în aria judeţului Brăila de G.Dem.Teodorescu
(Poezii populare române, Bucureşti, 1885, p.655), vorbeşte despre peţirea unei fete din Ţara
Letinească, având o altă credinţă, pe care mirele o va primi după ce va îndeplini condiţiile
puse de tatăl acesteia, Letinu (v.Marcel Bălănică, art.cit., p.289-291).
Iordan, p.253. Látin(létin) „adj. pop.dispreţuitor: catolic, apoi, în general, eretic,
necredincios”(Tiktin). Are şi valoare substantivală: „catolic, eretic, necredincios”. Latinul din
raionul Brăila este, cu siguranţă, o creaţie artificială. DG spune că satul Latinul Vechi a fost
întemeiat la 1836 iar Latinul Nou, în 1861. Este clar că numele vine de la autorităţile epocii
sau de la vreun cărturar, cum arată, indirect, existenţa, în apropiere, a satului Romanul,care a
căpătat acest nume în 1822 [probabil, 1882; v.comuna Romanu-nota mea] (mai înainte se
numea Plătica).
Denumirea de letin este întâlnită la I.Bogdan şi Nicolae Iorga. Astfel, publicând
scrisoarea judeţului şi a pârgarilor din Brăila către omologii din Braşov în favoarea lui
Mihociu Latineţul(Italianul), I.Bogdan nota: În documentele ungureşti din sec.14 şi 15
Italienii sunt numiţi Latini( Doc. şi reg. privitoare la Relaţiile Ţării-Rom. şi Ung. în sec.15-
16, Buc., 1902, pp.236-237 apud Gh.T.Marinescu, în Analele Brăilei, nr. 4-6 /1929, p.95).
Despre „letineţii” din Ragusa vorbea şi Nicolae Iorga în An.Br., 1 /1930,p.26: un raguzan
Mihociu Letineţul stabilit la Brăila şi încetăţenit (Dubrovnic-Ragusa, localitate pe coasta
Dalmaţiei).
În 1871 s-a înfiinţat un pod de vase peste apa Buzăului. Podul trecea prin mijlocul
pădurii Cotul lui Arghir, care şi-a luat numele de la gazda haiducilor ce pe vremuri îşi găseau
aici adăpost ziua, iar noaptea, când erau urmăriţi de poteră, se ascundeau în pădure. Amintirea
acestei epoci se regăseşte în viersurile: La cârciuma lui Arghir, /Bea Bolboceanu la vin/ Şi cu
Creţu Neculai/ Harabagiu de cai./ Ziua bea şi chefuieşte/ Şi noaptea îmi haiduceşte.
Nu trebuie omis antroponimul Latinu. Pământul comunei ar fi fost proprietatea a doi
fraţi, Oprea Latinu şi Voinea. Oprea avea moşie proprie de la Gura Buzăului până la hotarele
comunei Romanu iar Voinea de la hotarul Voineştilor până la Spiridoneanca. Fiind burlaci, au
lăsat prin legat moşiile lor mănăstirilor Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti-Oprea şi Sf. Ion din
Focşani-Voinea. În 1858 existau doar câteva bordeie, făcute de ciobanii învoiţi de mănăstiri la
păşunatul oilor. În anul 1860, parte din familia Tătărenilor şi a Bolbocenilor din comuna
Măicăneşti (Bolboaca) au venit cu turmele de s-au aşezat pe moşia lui Oprea Latinu, ridicând
câteva colibe cărora li s-a dat numele de târlele Latinu. Tătărenii, oameni cu stare şi cu
cunoştinţe în ale treburilor, stăruiseră şi căpătaseră învoirea de a se aşeza pe aceste locuri şi a
construi case. Mai mulţi locuitori din Măicăneşti-jud. Râmnicu Sărat se aşază cu familiile şi,
în anul 1862, târlele Latinu aveau peste 50 de case bune cu 100 de familii. În 1864 au fost
împroprietăriţi 72 clăcaşi chiar pe malul Buzăului. În urma inundaţiilor din anii 1876-1878,
locuitorii strică vatra satului şi se mută 1 km mai sus, pe locurile de imaş. În 1879 sunt
împroprietăriţi cu sila 100 de însurăţei, cărora le plăcea mai bine să lucreze la arendaşi. Ar fi
fost închişi în primărie şi siliţi a se împroprietări şi a-şi face case. Locurile de case primite s-
au dat lângă cei mutaţi pe imaş din cauza inundaţiilor, formând Latinu Nou iar cei rămaşi pe
malul râului – Latinu Vechi.
În 1893, se vinde în loturi moşia statului, care fusese proprietatea lui Voinea, 400 de
locuitori primind şi locuri de casă la N.V.de Latinu Nou, pe malul Buzăului, care a primit
numele de Voineşti. I se mai zice şi Şchiopeni. În 1875 a trecut sub administraţia comunei
Slobozia-Sihleanu. În 1876, înfiinţându-se comuna Scorţaru Nou, Sihleanu s-a alipit la
această comună iar Latinu a rămas să se administreze singură, dându-i-se târlele Ceaunari,
care mai târziu a devenit comuna Romanu.
Harta 1981: Comoara; Păpurişa; Balta(Lacul) Măxineni; Munteneasca; Gârla Morii
1o,4; La Ciomag; Nicodin ; Buzăelul; Valea Buzoelul; Crucea Împuşcată; Valea Buzoelul
Mare; Lanurile La Pădure; Brăileanca; Cioranca, La Joiţa; La Grecu; La Hilohe; La Kitsch;
Duculeasa.

Mircea Vodă

Sate componente: Mircea Vodă (reşedinţa comunei), Deduleşti


Mircea Vodă a luat fiinţă în anul 1921 când locuitorii din zona inundabilă a satului
Nisipurile din judeţul Râmnicu Sărat au fost colonizaţi aici. La 26 octombrie 1921 s-a
inaugurat locul de sat cu numele de Mircea Vodă iar la 1 aprilie 1922 a început construcţia
caselor după plan, fiind un sat sistematizat, cu uliţe largi. „Bucuroşi de a primi oameni
echivalenţi în calităţi ţăranului brăilean, d. Ion Teianu, fostul prefect al judeţului, ajutat de d.
consilier agricol Al. M. Negoescu, au format un nou sat în anul 1921, dându-i fericitul nume
al unui vechi domnitor român”.
De la 1 mai 1922 a făcut parte din comuna Deduleşti. La 1 aprilie 1923 devine
comună, alipindu-i-se şi Bagdat, cătun înfiinţat în anul 1845 de proprietarul moşiei Toma
Bagdat. Locuitorilor cătunului Bagdat li s-au adăugat în 1921 şi coloniştii din Nisipurile şi
unii locuitorii din Filipeşti, satul numindu-se la început Bogdan Vodă.
Satul Deduleşti a fost întemeiat, după spusele bătrânilor, pe la 1810, pe o vatră din
lunca Buzăului, de unde, în urma inundaţiilor, s-a strămutat pe muchia platoului din partea
dreaptă a râului Buzău în anul 1873-1875. Numele provine de la vechiul proprietar Anastase-
Sică Dedulescu..
La început comuna s-a numit Chiscani (datorită aşezării pe muchia platoului) iar mai
târziu Slobozia Deduleşti. Pe teritoriul comunei se aflau cătunele: Bagdat (înfiinţat în anul
1845 de proprietarul moşiei Toma Bagdat), Neguleşti (întemeiat în 1890 de fostul arendaş al
moşiei Deduleşti, Negulescu, la est de gara Deduleşti), Vişăneni (în anii 1860 de către
locuitorii veniţi din Vişani - Rm Sărat din cauza scumpirii învoielilor de către arendaş,
desfiinţat în 1900) şi Vlăduleşti (în 1858, desfiinţat în 1895 prin împroprietărirea
locuitorilor).
Referitor la originea acestei comune se zice că a fost înfiinţată de Costache Aga
Creţulescu în anul 1810, când a devenit proprietar al moşiei primite ca zestre de la Sică
Topliceanu Dedulescu, de la care satul în formare îşi avea şi numele. Vatra iniţială a satului
era la 1 km est de cea actuală, pe lunca Buzăului, fiind mutată la 1855 de către Creţulescu din
cauza pagubelor provocate de revărsările Buzăului. Până la 1900 se mai vedeau ruinele casei
proprietarului şi ale unei vetre de sat distruse, despre care bătrânii povesteau că erau urmele
unui sat tătăresc.
Despre popularea zonei vorbeşte aşezarea de la „Popină”, sat Deduleşti, epoca
bronzului târziu, la 2 km NE de sat, pe malul drept al Buzăului, la cca 200 m, pe terasă.
Popina, de peste 5 ha, are pantele abrupte, înalte de 8-10 m faţă de lunca Buzăului. Depozit
de vase de provizii, descoperit în urma săpăturilor. Tot la Deduleşti s-a descoperit un tezaur
din secolele XII-XIII cu 50 de monede bizantine, dovadă a folosirii monedei de către
populaţia din estul Munteniei.
Harta 1981:Movila Bărbulescu +3,5m

Movila Miresii
Atestare: Ezda, Esna, 18 iulie 1505
Iaşi, sat dispărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, 18 iulie 1505;
17 iunie 1623
Sate componente: Movila Miresii (reşedinţa comunei), Esna, Ţepeş Vodă
Câmpul Movila Miresii face parte din subunitatea Bărăganul nordic, reprezentând un
relief plan, monoton, presărat cu movile cărora nimeni nu le-a dat de rostul adevărat: Struna-
23,1 m, Miresii-24,2 m, Dinghiliu, Lungul şi Iedului. Pe teritoriul comunei sunt prezente şi
forme de relief negative: crovuri (lacuri permanente sau temporare, care seacă în perioada de
vară datorită secetei) şi văi largi, după părerea savanţilor Gheorghe Munteanu-Murgoci şi
George Vâlsan - cursuri părăsite, numite de localnici buzoele.Cele mai mari văi sunt valea
Dragă, la nord de lacul Seaca, şi valea Esnei, situată în vecinătatea lacului cu acelaşi nume.
Lipsa unei alimentări subterane şi evaporaţia puternică fac ca lacurile să-şi reducă
mult oglinda apei vara şi să constituie zone de concentrare a sărurilor minerale. Din cauza
marelui grad de mineralizare, mulţi geografi au interpretat în mod diferit geneza lacului sărat.
Sarea s-a născut pe loc prin fenomenele produse între apa dulce a ploilor, solul arabil şi loess.
Prin evaporaţie apa a dispărut, dar sarea pe care o conţinea a rămas. Se ştie că în perioade de
secetă are loc o circulaţie a apei în sol de jos în sus, prin vasele capilare. Ajunsă la suprafaţa
solului, apa se evaporă, sărurile conţinute rămân şi se depun pe sol care capătă o culoare
albicioasă. Sarea este spălată în urma precipitaţiilor şi se adună în cuveta lacului sărat, situată
în centrul depresiunii. Pe fundul lacului se află un strat de nămol gros de 35-50 cm format
dintr-un amestec de argilă, nisip cu resturi de vegetaţie şi insecte. Nămolul este un produs al
fermentaţiei continue de plante din bazin şi împrejurimi şi se compune din 41% particule
minerale, 36 % materii organice şi 23 % apă. Insectele depun ouăle ce se fixează pe plantele
din lac şi apoi mor, descompunându-se şi răspândind un miros urât. Nămolul este moale,
unsuros, cu miros de iod şi sulf. Rezerva de nămol din lacul sărat era apreciată în 1973 de
geograful Petre Gîştescu a fi de 438000 tone. Calităţile balneo-terapeutice au făcut să fie
folosite pentru băi încă după primul război mondial, la începutul anului 1978 începându-se
construirea unei microstaţiuni cu căsuţe. Cu timpul n-a mai rămas decât amintirea acesteia,
astăzi profilându-se naşterea cu adevărat a unei staţiuni moderne. Motivul: lacul sărat Movila
Miresii este cel mai sărat lac de pe glob din zona de câmpie, depăşind 300 gr sare la litru,
această concentraţie fiind aproape de aceea a lacurilor situate în saline în ceea ce priveşte
salinitatea. Din cauza concentraţiei mari de săruri se întâlnesc pe fundul lacului bucăţi mari de
sare, care era comercializată de localnici în secolul al XIX-lea. Cei care se ocupau cu această
îndeletnicire se numeau sărari, poreclă ce s-a păstrat şi astăzi la familiile Tudorancea şi
Pravilă.
Satul Esna, cel mai vechi sat al comunei (atestat la 18 iulie 1505, cu grafia Ezda) ,
provine din unirea târlaşilor din Golăşeii Vechi , Plopu şi Friguroasa. Târla Golăşeii Vechi a
fost înfiinţată de Ion Iamandi, venit din comuna Amara, Ioniţă Moldoveanu din comuna
Galbenu, Dumitru Buruiană şi Ion Gherghişan din comuna Ghergheasa şi Tudor Barac de la
târla Cocoţaţi , ce aparţinea de comuna Şuţu. Această târlă datează de pe la 1850 şi se numea
Golăşeii Vechi (de la golăşei „săraci”) spre a se deosebi de Golăşeii Noi, din apropiere de
Însurăţei. Înfiinţat în 1861, era un cătun ce aparţinea de comuna Urleasca. Numele, din 1924,
îi vine de la valea şi lacul Esna. Este inclus de Iordan, p.68, la articolul Frasina, ca sinonim al
frasinului, provenit din bulg. Jasen „frasin”. Din 1926 a avut administraţie proprie iar în 1930
devine sat component al comunei Movila Miresii. În anii 1980 a fost propus pentru
dezafectare.
Satul Ţepeş Vodă a fost întemeiat în anul 1921, după primul război mondial, când, în
urma împroprietăririi ţăranilor, se înfiinţează pe linia de cale ferată Brăila – Făurei localităţile
Lacu Sărat(numit iniţial Alexandru Vlahuţă) şi Ţepeş Vodă. Satul este format în majoritate cu
locuitori din Movila Miresii şi din judeţul Buzău, împroprietăriţi aici. Din anul 1921 până în
anul 1942 a aparţinut de comuna Movila Miresii iar din 1942 până în 1946 de comuna
Urleasca, după care redevine sat component al comunei Movila Miresii în urma cererii
nr.6366 din 3 iunie 1946 adresată de locuitorii satului Prefecturii Brăila. Satul urma să ia fiinţă
pe malul sudic al lacului sărat Movila Miresii, dar, în cele din urmă, a fost amplasat în jurul
staţiei de cale ferată Urleasca, existente din 1872.
Movila Miresii a luat fiinţă în 1882, în urma legii însurăţeilor din anul 1878, pe locul
unde se afla târla Mototolea. S-a numit la început Măgura Miresii, denumire pe care şi-a
păstrat-o până pe la 1900.
Teritoriul comunei a făcut parte timp de trei secole din raiaua Brăilei. Are la origine o
târlă, târla lui Chiriţă Mototolea, al cărui bordei se afla în partea nordică a lacului Lutul Alb,
la 1800 m de actuala vatră a comunei. Mai târziu, câteva familii printre care Ion Tudor,
Gheorghe Ciurlea, Ene Mihăilă, venite de la târlele Urlani, au găsit pe actualul perimetru al
comunei trei bordeie ale familiilor Stan Mototolea- zis Sbârcilă, Dobre Cojocaru- zis Mocanu
şi Ion Săraru, care formau vechea târlă Mototolea. Pe la 1860, micul nucleu Mototolea, mărit,
prin venirea altor târlaşi de la târlele Vraghia, Ghişeneni, Friguroasa, Hueni, Mămăligari,
Găvani, Ghiormeni, Plopu, Burta Iencii, la 50-60 de familii, a ajuns în 1879 la peste 90 de
familii.
Anul 1879 este anul atestării documentare a satului Măgura Miresii, cum s-a numit la
început, denumire aflată în „Actul de delimitare al însurăţeilor, art.5-6 din anul 1864”,
întocmit de inginerul hotarnic S. Candiano prin contractul nr.30693 din 18 septembrie 1879 la
24 iunie 1880 când au fost împroprietărite 351 familii din moşia statului Iazul Ciuranii şi
Şoimeştii sau Scorţaru Nou, plasa Vădeni. Din cei 351 împroprietăriţi, 91 erau localnici, restul
provenind din Scorţaru Vechi-22, Bordei Verde-2, Domniţa-34, Perişoru-62, Şuţeşti-66,
Deduleşti-9, Ianca-11, Scorţaru Nou-31, Slujitorii Alboteşti-4, Osmanu-9, Urleşti-1. Stabilirea
celor împroprietăriţi în noua vatră s-a terminat de abia în 1882, fapt ce a condus la
considerarea acestui an drept anul înfiinţării satului.
Numele comunei vine de la o movilă situată la un kilometru de sat, pe platoul dintre
lacul Seaca şi Lacul Sărat. Alţi locuitori afirmă că movila Miresii ar fi situată spre nord la 5
km de comună, pe teritoriul de astăzi al comunei Gemenele.
Iordan, p.33-37: măgură este sinonim cu movilă, ambele fiind considerate de către
B.P.Hasdeu sau Al. Ciorănescu ca aparţinând fondului tradiţional.
La rândul său, numele movilei cunoaşte mai multe explicaţii legendare.
1)Dicţionarul geografic…,1894: „Un flăcău din localitate luând în căsătorie o fată din
judeţul Rm.Sărat, care avusese mai înainte relaţiuni cu un alt tânăr păstor din zonă, şi
întorcându-se nuntaşii acasă i-au apucat pe drum un vifor mare. Ajungând în dreptul movilei,
unde se aflau şi câteva bordeie ciobăneşti, mireasa, ştiind că aici se află vechiul ei cunoscut,
se furişă prin fundul căruţii şi intră în bordeiul ciobanului. Nunta, fiind cu chef, n-a luat
seama. Găsind-o mai târziu, mireasa n-a vrut a părăsi acest loc.” Variantă. Pe drumul de
întoarcere, chiar în dreptul movilei, fiind prinşi de un vifor puternic, în imposibilitate de a-şi
continua drumul, nuntaşii s-au oprit la bordeiele ciobăneşti aflate lângă movilă, dintre care
unul era chiar al fostului iubit al tinerei mirese, despărţită de părinţi, şi pe care aceasta nu l-a
mai părăsit.
2)Nae A.Vasilescu,1906: „Pe vremuri, demult, într-o iarnă , pe un vifor mare, trecea o
nuntă, mireasa fiind adusă de mire într-un car cu boi. Pe drum s-a desprins fundătoarea carului
şi mireasa a căzut în zăpadă. Când au observat nuntaşii lipsa miresei, erau departe şi era viscol
mare şi, fiind pe înserat, n-au mai putut-o găsi. Se zice că, la o movilă din apropiere, era o
târlă de oi şi un cioban, atras de ţipete(într-o altă variantă, de lătratul câinilor-n.n.), s-a dus şi
a găsit mireasa în zăpadă. A dus-o la târlă şi a luat-o de nevastă.” Acestui final prozaic i se
poate substitui altul mai poetic cum aflăm într-o altă variantă: „Drept răsplată, salvatorul a
devenit mirele ei”…Pe pereţii Căminului Cultural, legenda numelui este încrustată în mozaic.
Întrucât târla / cătunul Mototolea era în apropierea movilei cu pricina, i s-a zis şi aşezării
Movila Miresii.
Iordan, p.80, indică, între sinonimele mesteacănului, maghiarul nyír[nyires-
mestecăniş], care s-ar regăsi în numeroase toponimice din Ardeal ca: Mireşi, Mireş,
Miraşia(hiperurbanism : n al etimonului a fost considerat drept o pronunţare dialectală şi , de
aceea, a cedat locul „literarului” m ). În Muntenia, sunt consemnate localităţi cu acest nume
în fostele raioane Prahova şi Mizil şi Focşani: Năruja, Nereju, cu menţinerea lui n etimologic.
Înfiinţat pe locul unde era târla Mototoleşti, satul s-a numit şi Mototolea, după numele
celui mai de seamă târlaş, Chiriţă Mototolea, tatăl fostului căpitan Chiriţescu /Kiriţescu,
bunicul scriitoarei Lucreţia Karnabat, născută Kiriţescu.
Harta 1981: Movila Vierului +2m; Movila Lungu +2m; Movila Lutu Alb +2m;
Movila Strună +6m; Movila Căpitanului +3m; Movila Iedului +3m; Movila Dinghileni +8m;
La Izlaz; Valea Domniţei; La Opreanu; Lacul Opreanu; Pădurea Giuvara, Lacul Seaca; Lacul
Sărat; Lacul Lutu Alb; Lacul Plopu ; Lacul Plopu.

Racoviţa

Atestare: Călugărenii Stoicăi şi Călugărenii lui Manea, sat Custura, 7 august 1596;
23 noiembrie 1606; 28 mai 1610; 13 decembrie 1611-1615; 24 mai 1613; 14 iulie 1615; 17
iulie 1619; 19 februarie1620; 10 martie 1630, cnezi rumâniţi

Sate componente: Racoviţa (reşedinţa comunei), Corbeni, Custura


Până în 1950 a făcut parte din judeţul Râmnicu Sărat.
Racoviţa, la 1890, era comună rurală în plasa Gradiştea. Îşi trage numele de la
proprietarul Demetru Racoviţă.. Biserica cu hramul Sfinţii Trei Ierarhi a fost zidită în 1860 de
Maria C.Şuţu, fiica marelui vornic Racoviţă.
Există, în ţară, 10 localităţi cu acest nume, care are, la origine, toponimul Racova, din
slavul rakov „de rac”, aşadar „(bogat în sau)cu raci”, lucru firesc, dat fiind că, în primul
rând, sunt numite aşa ape de toate felurile-pâraie, lacuri (v.Iordan, p.479). Emil Petrovici,
Constantin C.Giurescu şi Dinu Giurescu susţin etimonul slav. Aşadar, un diminutiv (-iţa) al
toponimului Racova. Există două sigilii din 1850 care au ca siglă imaginea unui rac.
Corbeni, la 1890, sat în plasa Gradiştea, cătun al comunei Domniţa. Şi-a luat numele
de la locuitorii veniţi din comuna Corbu (Corbu + -eni) , din plasa Marginea de Jos, pe malul
stâng al râului Buzău.
Custura, la 1890, sat în plasa Gradiştea pe râul Buzău, cătunul comunei Gradiştea de
Sus. În 1860, era o movilă, semn de hotar între moşia Custura din Rm Sărat şi Şuţeşti. În
locul ei, distrusă de râul Buzău, a rămas un muşuroi. Din custură, custuri, s.f.1.(pop.) „lamă,
tăiş de cuţit; cuţit rudimentar(fără plasele); cuţit.2.(reg.)crestă de munte stâncoasă, ascuţită,
zimţată, specifică epocii glaciare. Et.nec.
Harta 1981: Movila Usturoi +3; Pădurea Boarca

Râmnicelu

Sate componente: Râmnicelu (reşedinţa comunei), Boarca, Constantineşti, Mihail


Kogălniceanu
Râmnicelu, cunoscut la începutul secolului XX sub numele de Chiscu, şi
Constantineşti au făcut parte din fostul judeţ Brăila iar Boarca şi Domniţa - Mihail
Kogălniceanu din jud.Rm.Sărat.
Cele mai vechi urme de locuire pe raza comunei aparţin neoliticului, reprezentat prin
două locuinţe-bordeie din secolul IV a.Chr. descoperite pe Popina-tell situată în lunca
Buzăului, un vechi martor de eroziune. Au mai fost descoperite şi morminte aparţinând
epocilor bronzului şi fierului. Migraţia popoarelor este bogat ilustrată prin necropola sarmată
din secolele III-IV p.Chr. şi mormântul peceneg din secolul XI. Aşezarea neolitică de la
Râmnicelu este rezervaţie arheologică.
Cătunul Constantineşti ( 1906) s-a înfiinţat pe la anul 1832 de târlaşul Măntăilă iar
pe la 1840 aducându-se locuitori din comuna Bogza, jud. R.Sărat, s-a format în locul târlei
satul căruia i s-a zis Sătucul şi Măntăilă, apoi Satul lui Măntăilă, până ce i s-a dat numele
de Constantineşti, după prenumele proprietarului moşiei Constantin Şoutzu. Până în 1926,
când devine comună rurală, a fost cătun al comunei Şuţeşti. La 1 aprilie 1939, s-a alipit la
comuna Râmnicelu dimpreună cu satul Ştefan cel Mare.
Mihail Kogălniceanu s-a numit Domniţa, numele venind (1) de la o doamnă, ce
stăpânea aceste locuri înainte de înfiinţarea acelei comune. Se mai spune că (2) în timpul
domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), care avea întinse domenii în zona
Rîmnicelu, una din nepoatele sale a fost răpită de turci şi dusă în captivitate. În timp ce se
îndrepta spre Constantinopol, pe teritoriul actual al satului a fost ajunsă de un prinţ arab(!),
care, contra unei mari sume de bani plătită turcilor, a răscumpărat-o. În amintirea acestei
întâmplări satul se va numi o lungă perioadă de timp Domniţa. Grigore Ghica Vvd a avut o
fată cu acest nume, după cum aflăm din cronica lui Radu Greceanu (v.N.A Constantinescu,
p.45). (3-sursa 1965) Înfiinţat pe la 1650 de către ciobani veniţi din Ardeal, care, găsind loc
bun de păşunat, şi-au făcut bordeie, întemeind târle. Au plantat un ulm, care se afla în 1965 în
curtea fostei şcoli din Mihail Kogălniceanu. Numele s-ar datora faptului că la Movila cu trei
câini, aflată în partea de nord a comunei, ar fi fost omorâtă o fiică(!) a lui Constantin
Brâncoveanu, pe nume Domniţa.
Pe moşia Domniţa se aflau târlele Chiscu, Nisipuri, Vrabia, Ghiorma şi Vişănani,
locuitorii fiind împroprietăriţi prin legea din 1864. În sat (la 1890) se aflau 21 de puţuri de 6-
12 m adâncime.
Domniţa, denumirea veche, provenită de la un eveniment reţinut de memoria
colectivă, se mai foloseşte şi astăzi, deşi a primit numele de Mihail Kogălniceanu în 1947.
Râmnicelu. În anul 1882, târlaşii din cele 5 târle menţionate mai sus, în urma
împroprietăririi din anii 1879-1880, pe moşia Mănăstirii „Sf. Ioan Botezătorul” din Focşani,
au format satul Piscu / Chiscu. Au fost sunt împroprietăriţi 160 săteni cu câte un pogon loc de
casă şi grădină, un pogon islaz şi 9 pogoane teren arabil în câmp. Numele era luat după
piscul de deal, pe care erau aşezate. Satul se mai numea şi Domniţa (întrebuinţarea
diminutivelor este o altă trăsătură a denumirii satelor româneşti, vădind o atitudine afectivă),
nume rămas de la o fiică de domn, care donase moşia mănăstirii. Numele, deşi generic,
evoca o amintire istorică înscriindu-se între toponimicele care aminteau de domnitorul
ţării sau de membrii familiei sale(v.Iordan, p.312).
Restul moşiei Domniţa, trecut la stat în urma secularizării, a fost inclus în 1882 în
Domeniile Coroanei, alături de alte 11 moşii. În anul 1919 după primul război mondial, moşia
se expropriază din nou şi rămâne numai o suprafaţă de 968 ha pe care a luat fiinţă ferma
model Domniţa din Domeniile Coroanei, devenită apoi ferma de elită Ion Sion, IAS
Rîmnicelu şi, în prezent, S.C. Agroindustriala Râmnicelu S.A. În anul 1923 se formează în
apropierea satului Râmnicelu, satul Avântul (25 suflete), astăzi inclus în satul Rîmnicelu. Din
1921, satul Piscu, care făcuse parte din comuna Domniţa, jud. Rm.Sărat, devine comună,
statut păstrat până în 1925.
La 1 ianuarie 1926, comuna Piscu din judeţul R.Sărat a trecut în judeţul Brăila,
dându-i-se numele de Râmnicelu (de la Râmnic) spre a se deosebi de satul Piscu-Brăiliţa.
[Iordan, p.98.Râmna, Râmnicul şi Râmnicelul sunt ape curgătoare; râmna şi râmnic,
sinonime, „râpă mai largă şi lungă”; „canalul prin care se scurge apa curgătoare(pârâu,
râuleţ); are pereţi abrupţi”-Porucic, p.47 şi 35, ultima explicaţie fiind în deplin acord cu
natura locurilor în discuţie.] Această trecere s-a făcut spre a se îndrepta hotarele dintre Brăila
şi R. Sărat, în schimb dându-i-se judeţului R.Sărat satele Pitulaţii Noi şi Pitulaţii Vechi.
Boarca, sat nou, înfiinţat în urma împroprietăririi din 1864, aşezat în lunca râului
Buzău, bogat acoperită de pădure. Numele provine de la cel al pădurii statului de 37 ha de
salcie, plop şi sânger-Boarca. La 1890 era sat în plasa Gradiştea, cătun al comunei Domniţa,
pe malul stâng al râului Buzău. În anii 1980, satul Boarca a fost propus pentru dezafectare.
Numele de Boarca a fost raportat la tc.-cumanul Borcea, dar şi la corespondentele lui slave
(bg. Bórka, scr. Bórko), putând fi un derivat românesc de la tema Bor-, atestat din vechime la
români, cu o>oa (I.Pătruţ, p.87). Iordan (p.92) le include în grupa pinetului.
În 1948, cele 4 sate aveau următoarea apartenenţă administrativă, Râmnicelu făcea
parte din plasa Traianu; Mihail Kogălniceanu şi Boarca din plasa Gradiştea iar Constantineşti
din plasa Ianca. Prin organizarea administrativ - teritorială din anul 1950, toate aparţineau
raionului Brăila, regiunea Galaţi, constituind comuna Râmnicelu cu satul Constantineşti şi
comuna Mihail Kogălniceanu cu satul Boarca. În 1950, Mihail Kogălniceanu – fost Domniţa
– e sat în comuna Râmnicelu, raionul Făurei. În 1954, devine comună în cadrul raionului
Făurei, cu satul Boarca în componenţă. În 1968, în harta iniţială, fără judeţul Brăila, aparţinea
de judeţul Buzău. Prin noua organizare administrativ-teritorială din 1968, toate cele 4 sate au
fost arondate comunei Râmnicelu.
Harta 1981: Trei Movile +2; Movila Săpată; Movila Cinci Câini +1; Movila Popina +9;
Movila Piscu +5; Movila La Fermă +5; La Nisipuri; Pădurea Camniţa; Pădurea Custura;
Cotul Călugărului; Cotul Mare; Cotul Menda; Lunca Şuţului; Pe Luncă; La Brăileanca

Romanu

Sate componente: Romanu (reşedinţa comunei), Oancea


Satul Romanu s-a înfiinţat în 1882 pe moşia lui Costache Stănescu, ce se întindea pe
drumul Şuţului până la malul Siretului, în locul târlelor Înghesuiţi şi Iepurica, ai căror
locuitori au fost împroprietăriţi în 1879 şi 1882. A purtat la început numele vechilor târle-
Ceaunari (la vest de actuala comună, lângă movila cu acelaşi nume) şi Plătica, în valea cu
acelaşi nume, la 2 km de comună, adeseori umplută cu apă din revărsările Buzăului când se
prindea mult peşte între care şi „plătică”, de la care valea şi târla şi-au luat numele. După DA,
ceaunar este cel ce are seama (grija) ceaunelor cu lapte la fiert ori prins. Sensul
toponimicului nostru, arată Iordan, p.225, trebuie să fie însă cel care face ceaune, conform
funcţiunii sufixului –ar, nume de agent. A fost înfiinţată prin împroprietărirea însurăţeilor şi a
altor locuitori veniţi de la târlele din vecinătate: Jipeşti, Chirpăceni,(În)Ghesuiţi, Soreni,
Jilava, Ceaunari (Soare, Capra) cu câte 10 pogoane: 8 pogoane la câmp pentru agricultură,
un pogon pentru islaz şi unul pentru vatra casei.
Târlele erau ridicate în funcţie de prezenţa apei potabile pentru oameni şi animale şi
de riscul inundaţiilor. De aceea, întâi săpau fântânile şi se stabileau doar pe dealuri, ferindu-se
de Buzoiel, o vale ce făcea legătura între Buzău, Oancea, Romanu, Scorţaru Vechi şi Movila
Miresii. Târlele din vecinătăţile amintite sunt cunoscute sub denumirile: Târla Soare, aşezată
spre Tudor Vladimirescu, la ferma lui Şerban Răducanu; Târla Dobrin; Târla (În)ghesuiţi,
Târla Şerbăneasca (i se mai spunea şi „moşia Cremeneanca”, antroponim derivat din cremene
„silex”, Cremenea fiind şi numele unui braţ al Dunării iar toponimul de origine slavă
„kremenĭ” se întâlneşte în slov., bulg., croat., sârb., ucr.) şi Târla Ceaunari (i se mai spunea şi
„Târla de pe deal”). În preajma acestor târle se găseau câteva movile: în vest erau poziţionate
cam în aceeaşi direcţie - movila Dinghiliu, movila Strunii pe locul dinspre Comăneasca şi
moara de pe locul viilor de la Gemenele şi, în est, movila Popii în drum spre Scorţaru Vechi,
movila Scarlet şi moara Căprărie, pe drumul spre Brăila, lângă ferma Scarlet, unde bătrânii
spun că s-au găsit două butoaie cu aur şi argint, ascunse în pământ de turci şi ieşite la
suprafaţă în urma ploilor, care au adus bogăţie celui ce le-a găsit. Un alt tezaur scos la
suprafaţă de ploi: o găleată cu bani găsită de Gheorghe Carabăţ, un localnic ce s-a îmbogăţit,
cumpărându-şi boi, pământ şi două care.
Numele actual ar fi avut forma Românu(l), care, scris însă în alfabetul de tranziţie,
fără căciulă, a devenit Romanu(l). Se va fi numit aşa spre a se preciza „naţionalitatea”
locuitorilor care se învecinau cu sate purtând nume turceşti: Nazâru sau Scorţaru. Prin
asociere cu Latinu, s-a ajuns la forma nearticulată de Romanu. Nu este exclusă nici influenţa
curentului latinist. În aceeaşi perioadă exista în Brăila strada Romană, scrisă şi Română în
unele documente, devenită mai apoi Plevna. Anuarul Socec 1923-1924 notează: comuna
rurală Românu şi banca populară Românul.
Satul Oancea a fost înfiinţat la 1 ianuarie 1926. În 1897, se vinde ultima porţiune de
pământ ce mai rămăsese din moşia fratilor Oprea şi Voinea Latinu (v.Latinu, com.Măxineni)
la 157 locuitori. Locurile destinate pentru case au fost hotărâte în apropierea unui puţ părăsit,
căruia i se zicea Puţul lui Oancea după numele unui cioban ce pe vremuri îşi păzea turmele în
partea locului. Acesta făcuse puţul şi avea şi strunga lângă puţ. Satului i s-a zis Oancea, după
numele puţului. Localnicii îi zic şi Tivgeni, deoarece găleata cu care se scotea apa din puţ era
din tivgă(variantă muntenească prin metateză a lui tigvă-1)dovleac, bostan; 2)vas făcut dintr-
un bostan gol; 3)bidon, ploscă; 4)cap, devlă; 5)hârcă, craniu-Al.Ciorănescu, p.785). Cu
numele de Tivga mai există o movilă în apropiere de Viziru. Aşadar, Oancea, antroponim
masculin, cu formă de feminin(Iordan, p.179); una dintre numeroasele variante familiare ale
lui Ion şi ale derivatelor lui tema Oanea sau Onu) [idem, p.172].
Harta 1981: Movila Vrăbiescu +3m; Movila Voineasca +3m; Movila Spală Mălai;
Movila La Via lui Surdeanu +3m; Movilele Popii; La Târlele lui Soare; La Crucea lui Neacşu;
Drumul Şuţului Ceaunari; Pe Luncă; La Epurica; Luţerni; La Berlin; Jean Zaharov; Pădurea la
Romanu; Puţul Turcului; La Ţiţei; La Damian; La Scarlat; La Chipăceşti.

Roşiori

Sate componente:Roşiori (reşedinţa comunei), Colţea, Florica, Pribeagu


Există dovezi ale locuirii teritoriului comunei din epoca bronzului(4000 de ani). Vase
de lut descoperite în Movila Săpată, expuse la Muzeul Brăilei.
Roşiori. Întemeiat în 1879 pe baza legii pentru aplicarea articolelor 5 şi 6 din Legea
rurală din 1864 relativ la împroprietărirea însurăţeilor şi a celor aflaţi sub drapel în anii 1863-
1864. Numele de Roşiori i s-a dat de către Consiliul Judeţean la înfiinţare, în 1879, când s-a
făcut înscrierea împroprietăriţilor, în onoarea şi memoria soldaţilor roşiori, din arma cavalerie,
care luaseră de curând fiinţă, bravi soldaţi în Războiul de Independenţă. În DG se spune că s-
a întemeiat între 1879 şi 1881, cu tineri căsătoriţi.Din surse orale, numele satului Roşiori s-ar
datora şi faptului că aici fusese instalat un detaşament de roşiori, care avea ca loc de instrucţie
o movilă din apropierea satului.
Împroprietărirea s-a făcut pe moşia Lacul Tătarului, zisă şi moşia Mărgineanca,
fiindcă pe vremuri era proprietate a Mănăstirii Mărgineni, cu cătunul Caragica, proprietate a
aceleiaşi mănăstiri, care avea aici, în 1846, 68 clăcaşi. Teritoriul comunei Roşiori ar fi fost
locuit încă din vremea turcilor, pe marginea lacului Tătaru, fiind un sat locuit de mulţi turci şi
tătari, de la care se trage şi numele satului Tătaru. Lacul, din care se pescuiau mari cantităţi de
peşte, se alimenta dintr-un izvor ce ieşea de pe moşia Mărgineanca. Se mai spune că pe locul
unde este astăzi satul Roşiori a fost târla unui localnic pe nume Mihai Babeş, având până la
4000 capete de oi şi care a stat peste 30 de ani pe acel loc. Când s-a înfiinţat satul se mai
cunoşteau şanţurile zăvezilor(zăvod,zăvoduri-aşezare temporară de pescari; zăvod,zăvozi-
câine mare ciobănesc; zăvează, zăveze-perdea. Cuvintele apropiate din DEX nu corespund
nici morfologic, nici semantic. Ar fi vorba de practica apărării din Evul mediu de a împrejmui
satul cu garduri de dracilă şi de şanţuri) unde Babeş adăpostea oile şi urmele puţurilor unde le
adăpa. A mai existat cătunul Ulmeni, format din locuitorii veniţi din Ulmu de au făcut învoieli
cu paharnicul Nicolae Mimi, zis Rusu, şi desfiinţat în 1883. De asemenea, cătunul Caragaţă,
înfiinţat prin 1872 şi desfiinţat în 1885 prin trecerea locuitorilor în comună. Pe teritoriul
comunei există 3 movile: Mărgineanca, Movila lui Iusuf şi Săpata.
Colţea. S-ar fi înfiinţat în anul 1818 de locuitorii Moise Stroie Cristianu, moş Ene
Cristianu, moş Simion Chezaru, Barbu Brezuică şi Cântă Lesne cu învoirea unui călugăr grec,
care administra atunci moşia. Numele satului l-a luat de la moşia Colţea, proprietate a
spitalului Colţea din Bucureşti. În 1840, moşia Colţea aparţinea Episcopiei din Buzău care
adusese 48 de clăcaşi. În 1897, Colţea a fost vândută în întregime locuitorilor în loturi de 5 ha,
împroprietărindu-se 370 locuitori. Vechimea aşezării Colţea este dovedită prin harta statului
major austriac din 1789, unde este trecută şi localitatea Kolkzak, care, după locul unde este
însemnată pe hartă şi după apropierea numelui, nu poate fi decât Colţea de astăzi.
Florica. În anul 1897, cu ocazia împroprietăririi celor 370 locuitori din comuna
Colţea, cărora le-a fost vândută moşia de către stat în loturi de 5 ha, cea mai mare parte dintre
aceştia, ca să fie mai aproape de proprietăţile lor, au constituit un nou sat cam la un kilometru
de Colţea, căruia inginerul Vardala, care parcelase locurile(7 uliţe întretăiate de alte 4), i-a dat
numele de Florica. Până în 1926, când a devenit comună, satul depindea de comuna Colţea.
Pribeagu este un sat mic, sub o sută de familii, situat între Ulmu şi Colţea, la 15 km
de satul de reşedinţă Roşiori. Toponimul aminteşte de măsura de ordin social a aducerii de
locuitori pentru împiedicarea depopulării sau pentru asigurarea muncii ogoarelor, a aşa-
numiţilor bejenari, în rândul cărora Iordan include şi pribegii (p.203).V. şi discuţia despre
slobozii.
Harta 1981: Movila Vulturului +4m; Movila Boului +1m; Movila lui Iusup +2m;
Dijma Mazăre; La Chiriac; Amara; Dijma Veche; Roşioreanca; În Loturi; La Matache; La
Chiriac; Boboriţa; Trei Muieri; Fântâna lui Petre Măgăoaia; Ceardac; Cărbunaru; Mărul Roşu;
Pietroiu; Fântâna lui Mihalache; Pădurea Colţea; Fântâna lui Iordache Turcu; La Hotar;
Pietroiu; Lacul Colţea; Zamanu; Şoseaua Veche; Calentir; Pe Roşioreanca; Mărgineanca;
Lacul Tătaru; Coada Lacului. [ Dijmă, dijme-dare care reprezenta a zecea parte din produse.
Aici şi passim, locul - conacul unde boierul / arendaşul strângea dijma.]

Salcia Tudor

Sate componente: Salcia Tudor (reşedinţa comunei), Ariciu, Cuza Vodă, Gulianca,
Olăneasca.
Pe teritoriul actual al comunei, situate în afara raialei, se pot distinge, observa
profesorul Valeriu Partenie, trei etape în popularea zonei:
1) Una dintre cele mai vechi aşezări ale zonei este satul Ariciu, existent, conform
tradiţiei orale, încă din secolul al XVI-lea, păstrând multă vreme un mod de viaţă autarhic, cu
organizare specifică şesului deschis. Satul, condus de un sfat al înţelepţilor, oameni buni şi
bătrâni, în frunte cu un şef, avea un dublu inel de apărare, compus dintr-un gard înalt, lat şi
des de dracilă, dublat la exterior de un şanţ lat şi adânc, plin cu apă tot timpul anului,
alimentat dintr-un Buzoiel, veche albie a Buzăului; cu poartă de intrare şi ieşire, păzită, prin
rotaţie de locuitori, aşa numiţii jitari. În satul Ariciu era loc de popas pentru carele ce coborau
din Munţii Buzăului la Dunăre, pe aşa numitul „drum al boilor”(al carelor cu boi) de la care
percepeau o zeciuială din produsele transportate: lemn, ţuică, fructe etc. Numele satului ar
proveni: a)de la gardul de mărăcini ţepoşi (dracilă) ce înconjura vatra satului în formă de
scoică sau de arici; b)conform monografiei semnate de Buzatu Jan, primar, şi Goidescu Ionel,
secretar, satul s-a născut în procesul de migrare a muntenilor în căutare de păşuni şi în
drumurile transhumanţei. Pe locul actual al satului s-ar fi stabilit mai mulţi oieri care au
părăsit locul natal datorită unor neînţelegeri. Denumirea de Ariciu se pare că vine de la
numele unuia dintre oieri sau ar simboliza fuga lor de la munte, furişâmd-se cu nasul în cojoc,
ca un arici, spre a nu fi recunoscuţi. Mai târziu, călătorii ce străbăteau această cale poposeau
la „cel cu nasul în cojoc” sau „la arici”.
2) În a doua etapă(sfârşitul secolului al XVIII-lea, până pe la 1821), în partea de nord a
comunei, în diferite puncte, precum Moara Turcului sau Chioreanu, s-au aşezat târlaşi din
Ardeal: la „Moara Turcului”, târla lui Olănescu [antroponim ce indică ocupaţia], de unde
provine numele satului Olăneasca (Iordan, p.228, înregistrează forme ca: Olăreasa,
Olăreni,Olărescul, Olăreşti) iar la „movila lui Gulie / Gulianu” altă târlă – Gulianca. Către
această afirmaţie, concură şi datele despre un Lazăr Dumitru, originar din zona Braşovului,
aşezat la Brăila, care avea în satul Ariciu un număr de 400 vite cornute şi 100 de cai ( Ghena
Pricop, art.cit., p.473).
3) După primul război mondial, prin împroprietărire, au primit pământ cei care
luptaseră pe front din zona Rm.Sărat, înfiinţând satele Salcia Tudor şi Cuza Vodă, care au
purtat iniţial numele de Domniţa Ileana şi Regele Ferdinand sau popular Neraşi. Conform
lucrării Prefaceri socio-umane…, p.60, Salcia Tudor apare ca sat nou, format în întregime din
„ munteni”, după preferinţele boierului local, care nu a dorit să împroprietărească ţărani din
satul vecin, Ariciu, deoarece muntenii i s-au părut mai harnici şi mai supuşi.
La început, satele Ariciu, Gulianca şi Olăneasca au format comuna Gulianca (pendinte
în 1949 de plasa Măicăneşti), locuitorii ocupându-se preponderent cu creşterea oilor. În 1950,
satele Salcia Tudor, Cuza Vodă şi Ariciu compun comuna Salcia Tudor iar Gulianca şi
Olăneasca, comuna Gulianca. În anul 1968, odată cu reînfiinţarea judeţelor, cele două comune
se unifică, rezultând comuna Salcia Tudor.
La Olăneasca, a fost capul de linie al fortificaţiilor Focşani-Nămoloasa, cu sistemul
inexpugnabil de cazemate, ale căror ruine sunt omniprezente, ca şi al şanţurilor anti-tanc.La
Olăneasca, pe vechiul amplasament al satului (mutat după inundaţiile din anii 1956-1958, ca
şi datorită excesului de sărătură), se află şi un monument al ostaşilor germani căzuţi în primul
război mondial.
Hartă 1881: Gârla Ţigăncii; La Suliţa19,3; La Muchie; Fântâna lui Ilie Ştefănescu; La
fântâna lui Alexandru Grigore; La Iepuraş; Movila Săpată;Sulegatu
.
Scorţaru Nou

Atestare:Someşti, sat dispărut, lângă Scorţaru Nou, 29 aprilie 1570; 13 noiembrie


1621
Putulaţi, Pitulaţi, 7 august 1596
Ciorani, sat dispărut lângă Scorţaru Nou, 24 mai 1613; 13 noiembrie 1621
Bărbuleşti, sat dispărut, lângă Scorţaru Nou, cnezi rumâniţi, 24 mai 1613;
12 iulie 1614; 30 aprilie 1620
Deşiraţi, 24 mai 1613
Gurguiaţi, Gurguieţi, 7 august 1615

Sate componente: Scorţaru Nou (reşedinţa comunei), Deşiraţi, Gurguieţi, Nicolae


Bălcescu, Pitulaţi, Sihleanu
Scorţaru Nou (1) Înfiinţat în 1821 de Ene Cimpoiaşu şi alţi locuitori, veniţi din
Scorţaru Vechi, fugiţi din cauza unei boli rele, de care mureau locuitorii cei mai sănătoşi în
două zile. Prima târlă au făcut-o pe malul Buzăului, ceva mai jos de actuala vatră. Noul sat
poartă numele locului de plecare, ilustrând fenomenul general românesc de roire, datorată
molimei care se abătuse peste locuitorii din satul Scorţaru, devenit acum Scorţaru Vechi. Este
o pereche toponimică, născută în acelaşi perimetru / moşie / proprietate. S-a numit pe vremuri
Iazu-Cioranii, după numele moşiilor Iazu şi Cioranii. (2) Se mai povesteşte că proprietarul
moşiei Scorţaru Vechi ori arendaşul moşiei, administrator al unei părţi din raiaua Brăilei, era
un paşă numit Scorţaru. O parte din locuitorii satului Scorţaru Vechi, din cauza unei boli
molipsitoare (ciumă) împreună cu preotul lor Radu Popescu şi cu îngăduinţa turcului Scorţaru,
a plecat sub conducerea fiului paşalei - Omer,spre a alege un alt loc de sat, fixând satul cel
nou pe malul râului Buzău. Popa Radu, căruia i se dăduse în arendă partea dinspre hotarul de
apus al raialei, a format împreună cu rudele şi argaţii săi un sat cu numele Odaia lui Popa
Radu, care servea şi ca un fel de pază spre a nu trece locuitorii peste hotarul raialei. Sfoara de
pământ, ce se numea Odaia, se cheamă azi Deşiraţi. Aşezat pe moşia statului, este un „sat
adunat, cu casele foarte apropiate unele de altele, cu curţi mici şi înşirate de-a lungul unor
uliţe regulate. Lungimea satului în 1942 era de 1 km iar lăţimea de 300 m.
Cătune: 1) Pitulaţii Vechi, format pe la 1810, pe malul stâng al Buzăului. A fost aşezat
înainte spre apus de locul unde e astăzi, datorită surpării malului, şi purta numele Gurguieţi.
Locuitorii împroprietăriţi în 1864 şi 1879. În anii 1892 şi 1898 şi-au cumpărat loturi în satele
Pitulaţii-Noi şi Gemenele, înfiinţându-se astfel satul Pitulaţii Noi. Numele de Pitulaţi s-ar
datora faptului că la început şi-au ridicat bordeiele sub malul Buzăului, locuitorii fiind pitiţi-
pitulaţi acolo. O altă legendă atribuie denumirea urmării unei întrebări puse de un demnitar
care venea de la Scorţaru Nou şi care, după ce a văzut unele case din pământ pierdute în
stufărişul şi păpurişul luncii Buzăului, a întrebat: „Cine sunt cei pitulaţi în acele locuri?”. Sub
denumirea de Putulaţi satul este atestat la 7 august 1596. Dincolo de tenta satirică a
explicaţiei anterioare, aşezarea satului a constituit factorul determinant al numelui.
Iordan, p.320, îl include în categoria toponimelor cu caracter psihologic, alături de
Tupilaţi, Pitulaşi, Pituluşa, cf.pituluş=chituluş=pituliş(mold.tupiluş) „pe furiş, pitiş,
pitulându-se”(DE).
Satul a luat fiinţă după Războiul de Independenţă din 1884, primii locuitori fiind
clăcaşi proveniţi din localitatea Râmnicelu, judeţul Vrancea. La început a fost comună de sine
stătătoare, aparţinând, până la al doilea război mondial, judeţului Rm. Sărat. Cuprindea 3 sate:
Pitulaţii Vechi (Satu Vechi), Pitulaţii Noi (Satu Nou) şi Mărăcineanu (Mihai Viteazul sau
Nicolae Bălcescu), care astăzi nu mai există.
2) Deşiraţi la 3 km sud, înfiinţat în 1834 în Odaia Popii, după moartea preotului
Radu. Cătunul este cunoscut şi sub numele de Odaia Popii. Casele locuitorilor erau prea
înşirate şi fără nici o regulă şi li s-a zis Deşiraţi. Din 1919, aparţine de comuna Scorţaru
Nou. Între 1 aprilie 1930 şi 1 august 1931 a fost comună.
Iordan, p.316, îl include între toponimele cu caracter psihologic, unde distinge 3
categorii: porecle (particularităţi fizice şi psihice); calificări (în funcţie de situarea locuitorilor
în ierarhia socială) şi imagini (expresii plastice prin excelenţă). Deşi se referă doar la
particularităţile fizice-deşirat-2.fig.(despre oameni; adesea substantivizat) înalt şi slab;
(despre părţi ale corpului omenesc) prea lung, prea subţire, prea osos”, având în vedere
tradiţia menţionată, credem a fi vorba de o imagine plastică. Interesantă este şi raportarea la
toponimul Înşiratele(v.Iordan, p.114): aşa se cheamă un deal(Hâr), ale cărui ramificaţii se
întind printre afluenţii de pe stânga ai pârâului Sarai, şi trei movile (Fet), situate în apropiere
una de alta.
3) Sihleanu, sat vechi, pe malul drept al Buzăului. Se crede că au fost aduşi locuitori
de către moşul lui Ion Grădişteanu, proprietar de moşii, din comunele Macrina, Voitin,
Grindu, Domniţa, dar şi Sihlea din jud.Rm.Sărat, în 1840, anume Zamfirache Sihleanu, al
cărui nume şi l-a însuşit satul. (Numele de Sihleanu provine de la unul dintre termenii
generici dedicaţi pădurii, ca şi codru, crâng, rediu, dumbravă etc. Sihlă-codru; pădure deasă
cu copaci drepţi şi subţiri.- n.n.) Locuitorii au fost împroprietăriţi în 1864. A aparţinut
administrativ, între 1864 - 1876, de comuna Domniţa-R.Sărat. Apoi, până în 1926 de comuna
Scorţaru Nou. Între 01.01.1926 şi 01.04.1938, a fost comună. Desprinsă conform Legii de
organizare şi delimitare a unităţilor administrativ-teritoriale din 1925, deşi avea autonomie ca
orice comună, se afla în subordinea comunei Romanu. Comitetul executiv din comuna
Romanu decide ca, în anul 1930, în urma împroprietăririi cu vetre de sat a locuitorilor din
„punctul Găvani”(pendinte de comuna Romanu) să formeze satul Regele Carol al II-lea, care
să treacă în administrarea comunei Sihleanu, care redevenise comună. În 1938, comuna
Sihleanu devine iar sat al comunei Scorţaru Nou, ca şi satul Găvani, statut neschimbat până
astăzi.
4) Gemenele (1892) cu 320 locuitori veniţi din Movila Miresii, Roşiori, Şuţeşti etc.,
împroprietăriţi prin cumpărare de locuri. A făcut parte până la 1 aprilie 1923 din comuna
Scorţaru Nou, devenind comună independentă cu primar, ştampilă, autonomie proprie, în
conformitate cu cu Legea de organizare a comunelor rurale.
5) Pitulaţii Noi, înfiinţat în 1892, cu locuitori împroprietăriţi prin legea de înstrăinare
a bunurilor Statului. Acesta şi Pitulaţii Vechi, conform Legii din 1925, formează comuna
Pitulaţi, care trece la judeţul Rm.Sărat
6) Ciumaţi (1880) pe moşia Sihleanu. Numele exprima tendinţa spre ironie şi satiră.
Au mai existat târlele (azi desfiinţate): Găvanele, Crăiţa, Gheoarma-mică şi Gheoarma-
mare.
Gurguieţi - la 1894 - era comună în plasa Vădeni. Sub numele de Gurguiaţi este
atestat la 7 august 1615. Aşezat în lunca Buzăului, pe ambele maluri ale râului, pe ţărmul
stâng până la Buzoielul vizuinilor, iar pe cel drept urcând muchea platoului şi continuând
până la vechiul drum al Şuţului. Teritoriul era traversat la nord de Buzoielul sec şi râul Buzău.
Se zice că a fost înfiinţată de Alecu Sturdza, proprietarul de pe vremuri al moşiei în 1828.
Alţii afirmă că a fost întemeiat în 1838 de Ghiţă Anghel, proprietarul moşiei Cioranu-
Gurguieţi, pe moşia căruia era aşezată. Alte surse amintesc de moşia familiei Filip şi Maria
Apostol, întinsă de la Siret la satul Muftiu (Traian). La început ar fi locuit în bordeie săpate în
pământ, înlocuite în timp de case din ceamur(mortar din pământ galben) şi învelite cu paie şi
stuf.
Toponimul topografic este un derivat de la gurgui „un deal mai înalt, vârful unui
deal”(DA); „movilă, deluţ în formă de movilă; grui, vârf în formă de movilă”(Porucic).
Într-un tabel cu clăcaşii aflaţi pe moşiile din judeţul Brăila 1837-1838, găsim la satul
Gurguieţi: proprietate a lui A.Sturdza cu 48 clăcaşi proprietăreşti. De aceasta aparţine
cătunul Coada Encii, înfiinţat în 1848 de proprietarul moşiei Th.Apostol cu 28 locuitori,
târlele Morariu şi Epurica fiind înfiinţate în 1879, prin împroprietărirea locuitorilor. Pe
teritoriul comunei sunt şi 2 movile: Iacob, lângă târla Epurica, numită aşa după numele unui
cârciumar ce era lângă movilă, şi Gaicu.
Scorţaru Nou a fost declarată comună în 1856. Avusese în componenţă, de-a lungul
timpului, următoarele sate: Sihleanu (1864-01.01.1926), Deşiraţi(1864-01.01.1942),
Găvani(1930-01.01.1942), Pitulaţi(1893-01.01.1926) şi Gemenele(1893-01.04.1923). După
recensământul satelor, întocmit de Institutul Central de Statistică, Bucureşti, în 1942(dosar
4/1942), avea în componenţă satele: Scorţaru Nou(sat de reşedinţă), Sihleanu, Deşiraţi,
Găvani, Pitulaţii Noi, Pitulaţii Vechi şi Gemenele.
Cazanul scitic de la Scorţaru Nou, piesă aflată în colecţiile Muzeului Naţional, a
fost menţionat pentru prima dată în lucrarea lui V.Pârvan-Getica. Piesa a fost găsită într-un
tumul, păstrată un timp în podul primăriei, trecută printr-un incendiu şi ajunsă la Bucureşti
într-o stare jalnică: crăpată, cu un picior, o parte din buză şi 4 din cele 10 toarte rupte, fără ca
vreunul din elementele formei şi ornamentării să se piardă. Ca formă, cazanul face parte din
seria scitică caracteristică secolelor V-IV a.Chr., având următoarele dimensiuni: înălţimea
totală 0,625m, diametrul 0,65 m, adâncimea 0,41 m.
Harta 1981: Valea Buzoelul; Stupina; Băltiţa; Izlazul Gemănari; La Cot la Deşiraţi;
Pădurea La Ruptură; La Cazemate; La Arman; La Pamânturi; La Călugărească; În Luncă; La
Stână; Lacul Popii; Cremenişu; La Deşiraţi; Cotul Ponea.

Siliştea

Sate componente: Siliştea (satul de reşedinţă al comunei, numit până în 1965


Nazâru), Cotu Lung, Cotu Mihalea, Mărtăceşti, Muchea, Vameşu
Comuna reuneşte teritoriile administrative a două comune de pe timpuri: Nazâru şi
Cotu Lung. Localitatea Nazâru este cea mai veche. Vechiul sat era aşezat mai spre miazăzi la
locul numit Siliştea Nazârului, nume ce arată a fi aparţinut în vechime vreunui nazâr, titlu ce
desemna un intendent al sultanului, numit pentru a primi zahereaua, darea în grâu către
Poartă. Un document din primăvara lui 1756 menţionează „cererea” de predare a zaherelei în
cantitate de 15000 chile de Brăila (o chilă=240 ocale; ocaua=1,250 kg). Grâul era primit de un
nazâr iar Ţara Românească era reprezentată de un comisar. După ce preda cantitatea totală de
grâu, nazârul elibera un certificat care se trimitea ca justificare la Constantinopol. Nazârul,
arată P.S.Aurelian în lucrarea „Schiţe despre starea economică a României din secolul al
XVII-lea”, nu da certificat până ce nu i se da ploconul. Numele satului ar proveni de la unul
dintre aceşti funcţionari turci, devenit proprietar / administrator al moşiei pe care este aşezat
astăzi satul şi care mai târziu a devenit proprietatea principelui Al.Ghica. În anul 1839,
proprietarul de atunci, Tudoraşcu Ghica, din cauza neînţelegerilor cu proprietarul moşiei
vecine Gheorghe Vameşu, a strămutat satul în partea dinspre răsărit, în centrul moşiei, unde se
găseşte şi astăzi. Ulterior, foştii clăcaşi, care locuiau locul numit Siliştea Nazârului, au fost
împroprietăriţi, păstrând numele de Nazâru până în 1950. Localitatea este menţionată şi în
harta austriacă de la 1789. Vechimea satului este atestată şi de faptul că, la restabilirea
hotarelor raialei, la 1711, sub Brâncoveanu şi mai apoi sub Mavrocordat, D.Fotino scria: „Şi
în satul Ciutaci la movila unde se îngropau turcii este hotar vechi şi la odaia lui Suliman
(odaia Paşii - n.n.) s-a făcut hotar”.
La acelaşi document se referă şi Iordan, p. 210: nazâr (nazir)- (înv.) Inspector,
supraveghetor; guvernator turc al unei cetăţi ( DLRM). În DG citim: Comuna pare a fi
înfiinţată înainte de 1756, căci în primăvara acestui an găsim că zahereaua, adică darea în
grâne către Poartă, s-a cerut pentru prima oară în cantitate de 15000 chile de Brăila. Grâul
se preda în Brăila, de unde se primea de un nazâr, adică intendent al Sultanului. Ţara era
reprezentată de un comisar, care observa predarea. Şăineanu II, 1, p.271 dă sensurile
următoare: (sensuri arhaice) 1. Comandantul cetăţilor turceşti, Brăila, Chilia, Vidin; 2. mai
marii peste vătafii plaiurilor; (sensuri moderne) 1. inspector, supraveghetor; 2. vătaf de ţigani
domneşti.[ A se compara cu definiţiile din studiul lui Şerban Ciuntu, p.3]
De administraţia comunei Nazâru, aparţineau cătunele:
Jilava. Spre Tudor Vladimirescu, înfiinţat în 1899, nume dat de la locuitorii veniţi din
cătunul Jilava, pendinte de comuna Gurguieţi. Toponimul este inclus de Iordan, p.134, la
apelativele cu caracter topografic. Satului i se mai zicea de către locuitori Trei Păduchi.
Mărtăceşti (1881) se numea, la început, satul lui Gheorghiţă, de la primul locuitor
Gheorghiţă Stoian, venit din Gurguieţi. În 1885, strămutându-se şi alţi locuitori din cătunul
Siliştea, pendinte de Cotu Lung, şi fiind cea mai numeroasă familia locuitorului Martac, s-a
numit Mărtăceşti. Era „cătuna” comunei Nazâru. Până în toamna 1924, cei 33 capi de
familie, cu 160 suflete , ce formează populaţia acestui cătun, erau instalaţi, în mod cu totul
primitiv, pe aşa-zisele târle ale Mărtăceştilor, între satele Cazasu şi Nazâru. D. Alexandru
Negoescu, consilier agricol, văzând situaţia deplorabilă a acestor locuitori, a cerut Casei
Centrale, care a aprobat, a li se forma un sat între Cazasu şi Romanu, pe o parte şi pe alta a
şoselei. În toamna anului 1923, li s-au împărţit 166 vetre de casă şi în ianuarie 1926 a
devenit comună.
Muchenii (1846), pe dealul Muchea, la 1 km est de Nazâru (azi, Siliştea). Înainte de
înfiinţare era aici o casă mare învelită cu olane, care se numea Odaia Paşei, locuită în urmă
de proprietarul moşiei Tudoraşcu Ghica. Este trecută în harta austriacă Odaja Paszi, dar nu la
punctul unde este astăzi satul Muchea. Numele vine de la muchea dealulului Baldovineşti, la
poalele /sub muchea căruia, pe moşia Vrăbiasca, s-au aşezat locuitorii refugiaţi din satele Cotu
Lung şi Vameşu din cauza inundaţiilor din 1865. Purta şi numele de Malacov. Ca şi
Mărtăceşti, era cătun al comunei Nazâru, de care s-a separat devenind comună în ianuarie
1925.
Pătrana, compus din târlele Alexe şi Jipa, la 2 km spre sud, înfiinţată pe la 1840 de
locuitori veniţi din Gurguieţi.
Pe teritoriul comunei mai sunt movilele: Odaia Paşei, Drumul Ruşilor (lângă care
făceau popas armatele ruse), Ceardac (nume luat de la un pavilion de observaţie făcut de
austrieci la 1854), Ţabarilor (după convoaiele de transport ale armatelor ruseşti ce treceau
prin ţară, numite ţabari), Ciutaci, Căprării şi Malacov, numită astfel după cârciumăreasa, ce
era pe acel loc şi purta malacov, ca să placă ofiţerilor nemţi şi ruşi ce treceau prin judeţ, în
anul 1854.[În timpul războiului din Crimeea(1853-1859), fortăreaţa Malakof a fost cucerită
de mareşalul francez, Patrice MacMahon. De la numele acestei fortăreţe provine fr.malakoff
„crinolină, fustă lungă şi largă de forma unui clopot, susţinută în interior de arcuri subţiri de
oţel”, îmbrăcăminte la modă pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Numele a fost inspirat,
probabil, de forma fortăreţei. În limba română, cuvântul a pătruns cu forma
malacof(malacov).] Să mai amintim de pârâul Zagna, la hotarul dinspre comuna Vădeni,
spre apa Siretului, care, de multe ori, seca vara şi peste care exista un pod de bârne.
În 1894, era comună rurală în plasa Vădeni iar, în 1923, avea în componenţă satele
Nazâru, Mărtăceşti şi Muchea, în plasa Silistraru.
Cotu Lung, sat situat pe ţărmul drept al râului Siret, îşi trage numele de la cotul lung
ce face râul Siret, la nordul acestui sat. Aşezat pe una din curbele Siretului, care e cel mai
mare cot, începând de la gura Buzăului până la vărsarea în Dunăre a Siretului. Vatra iniţială s-
a aflat la 1 km N-E, fiind strămutată după inundaţiile din 1840. Conform Dicţionarului
geografic s-ar fi întemeiat în 1864 de sătenii veniţi din mai multe comune, precum Malurile
(R.Sărat), cătunul Mihalea şi de prin judeţul Bacău.
După Nae A.Vasilescu, în 1828: 12 familii dintre cele mai însemnate din satul
Măxineni-R.Sărat (Maria Pană, Stoica, Bălănică, Drăgulescu ş.a.) s-au refugiat de teama
ruşilor, găsind loc mai ferit şi ascuns de vederea lor, în pădurea aproape virgină, ce acoperea
cotul ce-l face Siretul aproape de vărsarea în Dunăre, cam în dreptul pădurii în care Vlad
Ţepeş a tras în ţeapă pe Hamza Paşa, pe grecul Catabolinos şi mai multe mii de turci. Cele 12
familii, pendinte de satul Măxineni - R.Sărat, s-au stabilit definitiv aici, cerând, în 1835,
trecerea la judeţul Brăila. Va fi prezent din 1850 în arhiva judeţului Brăila. Vechea vatră a
satului a fost radical modificată de inundaţiile Siretului din anii 1897 şi 1903, care au rupt
digul de apărare în două rânduri, distrugând satul şi reducând o mare parte din pământul cu
care fuseseră împroprietăriţi în 1864. În administraţia comunei Cotu Lung, plasa Vădeni, între
anii 1892-1922, intră şi cătunele: Mihalea, Vameşu, Zagna şi Siliştea.
Cotu Mihalea / Mihăileşti, înfiinţat în acelaşi timp cu Cotu Lung, purtând numele
grecului Mihalea[din gr.Mihalis+ -ea), cârciumar la un cot al Siretului, devenit mai apoi
proprietar pe o mare întindere de pământ.
Vameşu(l) sau Şerbăneşti (1847): un boiernaş pe nume Gheorghe, poreclit şi
Vameşu, după slujba ce ocupase în ţinutul Galaţi(vameş „funcţionar însărcinat cu controlul şi
cu taxarea mărfurilor care trec prin vamă”), s-a instalat ca proprietar hamnic (?) de moşie,
înfiinţând o curte în jurul căreia şi-au clădit locuinţele o parte dintre locuitorii veniţi din satele
megieşe de pe râul Siret. Vezi şi Vădeni. La un moment dat, în perioada interbelică, a purtat şi
numele de Iuliu Maniu.
Zagna de la viroaga Zagna.
Siliştea (care va da numele satului Nazâru şi al comunei) - de la felul pământului pe
care este întemeiat - fostă vatră de sat, aşezare părăsită, fără locuitori, provine din slavul
selo „sat”+suf.-işte (Cel mai mare număr de silişti se găsesc în Dobrogea, datorită
războaielor ruso-turce din anii 1806-1812 şi 1828-1829, şi în Oltenia, datorită războiului ruso-
turc din 1768-1774).
Iordan, p.258: sensul de avut în vedere pentru toponimie este cel originar, al
etimonului bulg.selište „ruinele sau aşezarea unui fost sat”; sârb. Selište „fostă aşezare
omenească”. Tiktin: 1)sat cu terenul care-i aparţine; vatra satului; 2)loc unde se găseşte ori
se găsea altădată un sat. Aşadar, „loc unde a fost altădată un sat”.
Comuna rurală Cotu Lung (plasa Vădeni) avea la 1894 o suprafaţă de 10500 ha. În
1906, era reşedinţa plasei Cotu Lung, cuprinzând comunele Cazasu, Nazâru, Vădeni, Latinu,
Islaz şi comuna urbană Brăila. În 1923, era comună rurală cuprinzând satele Cotu Lung, Cotu
Mihalea şi Vameşu, plasa Silistraru. Prin Legea din 1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930,
comuna Cotu Lung devine sat în cadrul comunei Romanu, plasa Silistraru. În 1934, redevine
comună, în plasa Vădeni, având în administrare satul Iuliu Maniu, fost Vameşu (v.harta din
1902). Între 1934-1939, Cotu Mihalea devine comună, revenind ca sat în 1939 în comuna
Cotu Lung. Din 1940, comuna aparţine de plasa Radu Negru. Prin Legea 5 / 1950, ţine de
raionul Brăila iar din 1968 e sat component al comunei Siliştea (jud.Brăila)
Monument ridicat cu ocazia construirii cazematelor, 1939-1940, amplasat în faţa
punctului sanitar din satul Muchea. Obelisc cu laturile placate cu câte o cruce iar pe soclu o
placă de marmură, care cuprinde următoarea inscripţie: „Cu banul strâns cu greu din munca
voastră, am construit aici un brâu de fier şi piatră pentru apărarea ţării noastre. Sectorul de
lucru no.8, 30 iunie 1941.” Din inexpugnabilul brâu de fier Focşani-Nămoloasa, care ajungea
până în Pisc-Brăila, n-au mai rămas decât consemnările din lucrările militare: 160 de
kilometri, 1600 de cazemate din beton armat, plasate la distanţă de 100 de metri una de alta şi
dotate cu câte un tun şi o mitralieră, şi ici - colo câte o rămăşiţă de beton. Concepute ca un
scut împotriva Rusiei sovietice, acestea au fost distruse de către ostaşul sovietic …eliberator.
„Întoarcerea armelor” le-a inutilizat. Carpaţii şi cazematele ar fi condus, afirmă analiştii
militari occidentali, la prelungirea războiului cu 8 (opt) luni.
Aşezarea Babadag, perioada Hallstatt, din satul Muchea, în punctul „Popină”,vechi
martor de eroziune, la cca 2 km NV de sat şi la 1 km NV de poligonul de tragere Muchea, este
importantă pentru istoria tracilor din prima epocă a fierului(hallstattiană), secolele X-VIII
a.Chr.
Harta 1981: Canalul Isa; privalul Zagnei; La Malacof; Valea Căprariei; La Valea
Căpitanului; La Târlele Pătranu; La Târlele Gheorghiţă; Târlele Mărtăceşti; La Târlele Trei
Căţei; Movila Cazasu +3m; Movila Pătranu; Movila Pochina +11m

Stăncuţa

Sate componente: Stăncuţa (reşedinţa comunei), Cuza Vodă, Polizeşti, Stanca


Stăncuţa. Bătrânii spun că satul s-ar fi înfiinţat în anii 1820-1823 de către Ion Jurubiţă
şi Roman Purice, cei dintâi veniţi în acel loc din târlele Băndoiu, iar după 1835 s-a populat
după stăruinţele arendaşului G.Leondaru, care avea luată în arendă cea mai mare parte din
„moşia mare”, proprietate pe atunci a lui G. Ipsilanti, în care intrau Stanca, Stăncuţa, Viziru,
Pârlita, Slujitorii Alboteşti şi altele. Pentru popularea satului, arendaşul Leondaru a adus
şuţeni, ialomiţeni şi stănceni, împroprietărindu-i cu vetre de casă. Dintr-un tabel de la
prefectură pentru anul 1846 reiese că Stăncuţa avea 51 clăcaşi, pe când Stanca-102 clăcaşi
proprietăreşti.
Stanca, sat mai vechi decât Stăncuţa, a făcut parte din comuna Stăncuţa până la 1
ianuarie 1926, când a devenit comună. După statisticile din 1897 şi după rapoartele camerelor
de agricultură care chestionaseră locuitorii mai în vârstă, satul ar fi fost înfiinţat pe la 1800,
fiind locuit de mulţi turci, care scuteau de biruiri pe cei care se stabileau pe moşia lor. După
Dicţionarul geografic ar fi fost întemeiat de locuitorii fugiţi din raia pe la 1800, aici fiind un
loc băltos, ferit de podvezi. Numele provine de la privalul Stanca, după cum şi alte cătune şi
târle s-au numit după iezerele, japşele şi alte ape ce se găsesc în bălţile Dunării. De la Stanca
s-a ajuns firesc la Stăncuţa, localitate mai nouă şi mai mică iniţial, colonizată şi de stănceni.
De unde, diminutivul Stăncuţa.
Dar numele de Stanca şi Stăncuţa au povestea lor. Pământul din zonă aparţinea unui
turc, care-şi avea conacul pe o movilă, ce se vede şi astăzi pe malul stâng al Dunării, la 3 km
de sat, spre răsărit, numită movila Stăncii. Prin faţa movilei trecea un prival / o japşă, care de
obicei nu avea apă multă, ceea ce a determinat pe Stanca şi Stăncuţa, fetele turcului, să se
scalde. Fetele au fost furate de apă iar Stăncuţa s-a înecat. Privalul s-a numit de-atunci
Stăncuţa în amintirea fetei iar mai târziu, când s-a format, satul şi-a luat numele de la acest
prival. Privalul există şi-n zilele noastre, însă n-a mai rămas decât un lac cu puţină apă, care,
de multe ori, în cursul verii, seacă. Lunca, păşunată azi de vite, era o baltă de nepătruns, zile
întregi trebuind să rătăceşti prin desişuri până să ajungi la vreun luminiş.
O altă legendă explică numele de Stăncuţa ca fiind numele unei fete de târlaşi de fel
din satul Stanca, pe nume Stăncuţa, care, când s-a căsătorit, şi-a ridicat gospodăria pe locul
comunei de astăzi. Apoi alţi tineri căsătoriţi şi-au ridicat casele alături. Totul s-a întâmplat prin
anii 1835-1840 (Ziarul Înainte, 3 februarie 1968). Casele se-ntindeau până la dig şi, când
veneau apele mari, puneau vârşele în grădină.
Altă sursă: „poartă numele de Stăncuţa după o concubină a unui turc care ar fi locuit
pe o movilă în apropiere de comună” (I.Bărbulescu, 1917)
Pârlita, comună în plasa Balta, aşezată pe malul stâng al Călmăţuiului, a fost înfiinţată
prin anii 1825-1826 datorită străduinţei aceluiaşi arendaş Leondaru, care a dat şi numele
satului - Leondari. Locuitorii fuseseră aduşi din cătunele Palivanu [pălivan tc.pehlivan
„acrobat”] şi Pârlita de pe teritoriul comunei Viziru. Cei din Pârlita, mai numeroşi, aşezaţi
spre răsărit de vatra satului actual, au dat şi numele satului.Cele două cătune s-au unificat în
1830, formând un singur sat - Pârlita. Prin decizia Comitetului Comunal îşi schimbă numele,
în anul 1927, din Pârlita în Cuza Vodă. Originea numelui Pârlita ar veni de la bordeiele unor
târlaşi care arseseră şi oamenii au zis locului La bordeiele pârlite şi, apoi, Pârlita. Termenul
poate fi interpretat nu doar în sens fizic, de ars, pârjolit, ci şi în acela de lipsit,
sărac(v.C.C.Giurescu, op.cit, p.133). Iordan, p.108, admite posibilitatea unei duble
interpretări: 1)loc de pe care s-au scos copacii, teren defrişat; 2) loc ars.
Despre vechimea localităţii vorbeşte harta austriacă de la 1789, unde se afla trecut, pe
locul satului de astăzi, numele de Berlitza. Comuna e mărginită de râul Călmăţui, veriga
Puturosu, în care se găseau peşti când veneau apele mari spre miazăzi, şi Pădurea Viişoara (10
ha). Pe teritoriul ei se află movilele: Teişu, Băjescu, Cârnă şi Lungă, ca şi moşia Pârlita,
proprietate a contelui de Roma, G.Tipaldo, de 7500 ha, aducând un venit de 38912lei. În anul
1875-1876, comuna Pârlita a fost alipită la Lacu-Rezi, devenind cătun. În 1900, redevine
comună, cu local propriu de primărie.
Polizeşti(v.şi Berteştii de Jos) de la numele colonelului Dimitrie Polizu, care avea
moşie aici, Polizu în greacă însemnând „cu viaţă lungă”. Iniţial, s-a numit Vadul Şeicii.
Stăncuţa. Fondată în 1840. La nordul satului era „dijma” (conacul proprietarului cu o
grădină mare). Comună rurală, plasa Balta, cuprinzind şi o bună parte din Balta Brăilei cu
cătunele Măraşu, Băndoiu, Stoieneşti, Zatna, Salcia şi Agaua, cu iezerele Rasu, Lungu,
Fultuc, Mlaja, Moaca, Orăşanu, Fărmuroiu, Lebădoiu, Lunguleţu, Zatna, Sineţele, Lupoiu,
Gâsca, Curcubeul (cu stuf şi papură); privalurile Marta, Milea, Chichineţu, Săpatu, Zatna (cu
peşte) şi pădurile de salcie şi plopi: Crăcănelul, Coităneasa, Mustaţă Albă, Zatna, Ruptura,
Sitele, Renea, Boereasca, Toporaş, Ştefănică, Moldoveanu, Veriga, Cioroiu, Corbu,
Chichineţu şi Milea.
Până-n 1926, îi erau alipite şi cătunele din baltă. De la 1 ianuarie 1926, acestea
aparţin de comuna Măraşu. În 1929 i s-a luat şi Stanca, rămânând singură comună. În 1920,
206 locuitori (inclusiv orfani şi văduve de război) au primit 962 ha, 332-60 ha pentru vetre de
casă la punctul numit Fofelea.
Constituie / constituia cel mai mare bazin orezicol din ţară.
Harta 1981: Movila Pălivan +2m; Movila Bojescu +7m; Movila Teiuşului +8m;
Movila Bălan +2m; Movila cu Iarbă Dulce(toponim întâlnit în mai multe locuri în judeţ)
+2m; Movila Fofelea +4m(la 1-2km vest de nordul satului Stăncuţa);Movila Nehoiu +3m;
Movila Turcului +1m; Movila Trestianu +5m; Movila Porumboiu +1m; Movila Ucisului
+2,5m; Movila Pietroiului; Movila Mare; La Drăsnea; Gura Gârluţei; Berta, Lanul Ţibăneşti;
Lanul Băjescu; Puţul lui Pârvu; Crucea Lipoveanului; Cornul Malului; La Orezărie

Surdila-Găiseanca

Atestare:Boboneţi, sat dispărut, lângă Surdila Găiseanca, cnezi rumâniţi, 4 iulie 1614
Sate componente: Surdila-Găiseanca, Filipeşti
Bătrânii din sat cred că a luat fiinţă pe la 1850. O statistică a judeţului din 1887 arată
anul 1862 iar Dicţionarul geografic-anul 1851. Într-un tabel din arhiva prefecturii din 1846
cuprinzând satele din judeţ şi clăcaşii din sate, este trecut şi satul Surdila lui Kâţă pe moşia
cu acelaşi nume, având 31 de clăcaşi iar în alt tabel din 1848 este înscris satul Surdila lui
Kâţă cu 38 enoriaşi, satul Surdila Găiseanca existând aşadar înainte de 1846. Altă Surdilă nu
era decât Surdila Grecilor, proprietatea lui Greceanu, socrul lui Kâţă, căruia îi dăduse ca
zestre o parte din moşia Surda, mai târziu Surdila. În Dicţionarul geografic se afirmă că
Greceanu a dăruit o parte din moşie „Mănăstirii Găeşti”(! ), de fapt schitului Găiseni, de la
care şi-ar fi luat numele şi satul.[În harta rusă de la 1835, Găiseni figurează cu 146 locuitori,
situându-se imediat după Găeşti, care avea 271.] Satul exista aşadar la 1840-1850 şi se numea
Surdila lui Kâţă.
Cătunul Brateşu, trecut în 1925 la comuna I.I.C. Brătianu (Făurei), purtase până în
1874 numele Târlele lui Kâţă şi apoi Brateşu, după numele unui cot al viroagei Buzoielului.
Au mai existat şi cătunele Stravolca (1860, după numele proprietarului moşiei G.Stravolca);
Mortu (1868), după numele primilor locuitori stabiliţi, fraţii Constantin şi Trandafir Mortu;
Dăscăleşti (sau Căţeaua), 1889, de la numele fraţilor Grigore şi Tache Dăscălescu, arendaşii
moşiei; Mareş (înfiinţat de proprietarul Vasile Mareş). Se pare că satul este mult mai vechi,
deoarece cu ocazia restabilirii hotarelor raialei în timpul domniei lui Brâncoveanu în 1711 şi,
apoi, s-au făcut semne şi pietre de hotar sau s-au făcut movile, ca movila Săpatul despre
coastă, acolo unde este o piatră albă veche. Or, dacă exista Movila Săpatul, se poate să fi
existat şi satul, fiindcă bătrânii povestesc că la această movilă erau o cârciumă şi mai multe
bordeie. Într-o altă movilă, Comoara, cu autorizaţia Eforiei, în 1889, s-au făcut săpături şi s-
au descoperit câteva piese de argint, monedă turcească. Mai sunt movilele Ceairul, Broaştele,
Bivolul, Cetăţuia, Găzdaru, Gorganul, Mortu, Ochean, Lupului, Pelinului şi Coconului.
Filipeşti îşi datoreşte numele familiei Filipescu. Înainte vreme, se numea Başa sau
Gropăria(La Frunzescu, s.v. Filipeşti, Başa-Gropărie-considerată „numire veche”.Groapă
apare frecvent ca sinonim al lui mormânt. A se avea în vedere şi v.slav.grobŭ „mormânt,
groapă” şi gropniţă-v.Iordan, p.29). Înfiinţată în 1835 lângă Movila Morţilor(ceea ce ar
motiva etimologia din slavă), era formată numai din bordeie. Se numea Başa, după numele
unui turc Başa / Izbaşa, ce ar fi avut suhat de vite în partea locului, şi Gropăria, după
existenţa mai multor gropi în care se păstrau bucate / producte. Pe teritoriul comunei se află
movilele: Boboneţul, Trei băşici, Trei movile, Tatomir şi Morţilor. Se numeşte Filipeşti, după
ce Constantin / Costache Filipescu, proprietarul moşiei de atunci, maior, ministru de finanţe
paşoptist, a mutat satul pe locul unde se găseşte astăzi, în anul 1840, ctitorind şi biserica din
sat, cu hramul Sf. Nicolae.
Un Constantin Filipescu, vistier al Ţării Româneşti în 1808, la cererea ruşilor, a
stabilit hotarele raialei Brăila prin cercetare la faţa locului.
Un alt Filipescu, clucerul Grigore N.Filipescu, partizan al Unirii, ales deputat în
Divanul ad hoc, alături de aga Constantin A.Cretzulescu, pentru marii proprietari(v. Emil
Vârtosu, La Brăila, în preajma Unirii. 1857, în Analele Brăilei, An I, nr.2-3 / martie-iunie
1929, p.47), este caracterizat astfel: membru al Înaltei Curţi de Justiţie, magistrat integru, dar
lipsit poate de ştiinţă. A îmbrăţisat franc cauza unionistă.
Poartă numele însemnatei familii a marelui om de stat şi bun român Nicolae Filipescu.
Filipescu Nicolae (n.5 decembrie 1862, Bucureşti - m.14 octombrie 1916, Bucureşti), fiul
vornicului N.Filipescu din comuna Filipeşti, căreia i-a dat numele.(În diverse lucrări, citim
Nicolae Gr. Filipescu, iniţiala trimiţând la clucerul Grigore N. Filipescu!-n.n.). Om politic,
gazetar, publicist şi orator de mare talent. Deputat, ministru în mai multe rânduri, primar al
Brăilei şi al Bucureştiului. În perioada neutralităţii României a susţinut cu fervoare intrarea ei
în primul război mondial de partea Antantei, în vederea înfăptuirii idealului naţional – Marea
Unire. Au rămas in istorie cuvintele adresate regelui Ferdinand: „Ori te-ncoronezi la Alba
Iulia ori mori pe Câmpia Turzii !”.
Harta 1981: Movila Dudeşti +6; Movila Filipeşti +4m; Movila Arman +4; Movila
Mare +5; Movila Obeala +3 m; H.Nisipurile; La Cotul lui Teşa; La Bulancea; La Băltoace;
H.Găiseanca; Bobuţ; La Comuna Veche; La Izlaz; La Canton

Surdila-Greci

Sate componente: Surdila-Greci (reşedinţa comunei), Brateşu Vechi, Făurei Sat,


Horia
Se zice că ar fi fost înfiinţată în anul 1858 de către proprietarul moşiei Enache
Dumitrescu (cf. statistica din 1887 şi Dicţionarul geografic). Acte oficiale de la prefectură
consemnează existenţa satului în 1845 cu 18 familii iar în 1848 cu 23 familii, proprietar al
moşiei Surdila fiind încă din 1840 Gh.Grecianu, care avea şi 49 de clăcaşi proprietăreşti .
Numele provine de la moşia Surda, căreia i se zicea aşa din cauza mărimei, mare ca un
pustiu. Era foarte mare - surdă (necultivată şi nestrăbătută de nimeni). Oamenii i-au spus
Surda lui Grecianu, după numele boierului grec, proprietar al moşiei. De la Surda, Surdila,
iar de la Grecianu-Greci, prin alăturarea numelui moşiei de cel al proprietarului.
Iordan, p.273, îl include între toponimele istorice, formate de la nume de popoare,
antroponimul indicând originea proprietarului.
Mai de mult, satul era aşezat mai spre răsărit, fiind populat cu locuitori din Strâmbu,
Vizireni şi Făurei, plecaţi din cauza învoielilor mai grele.
Brateşu se numea astfel după locuitorii veniţi aici de pe malul lacului din judeţul
Covrului (Galaţi). Mai sigur, după numele unei viroage a Buzoielului.
Din comună mai făceau parte cătunele:
Făurei - numit aşa de la economul de vite Ion Faur, care prin 1830 a înfiinţat târla şi
strunga de oi în partea de sud a văii cu numele de Gârla Făurei.
Făureii vechi, desfiinţat în 1858, s-a unit cu Surdila Greci.
Vizireni - pe malul drept al Buzăului-format din locuitori proveniţi în cea mai mare
parte din comuna Viziru, fugiţi din raia. Pe la 1865, Vizirenii s-au unit cu Făureii Noi,
formând comuna Vizireni-Făurei, având o singură şcoală la Vizireni. În 1871, ambele sate
erau în administraţia comunei Surdila Greci. I se mai zicea şi Moşieştii. Cătunele Vizireni şi
Făurei s-au dezilipit şi au devenit comune independente.
Gara Făurei îşi trage numele de la cătunul Făurei. Înainte de înfiinţarea gării CFR,
aici era una din staţiile principale poştale. Localitatea se numea Poşta Veche-Făurei.
Moş Stan Toma, trecut în august 1864 de la comuna Strâmbu, desfiinţat în 1883,
odată cu împroprietărirea însurăţeilor.
Nisipuri Noi, vărsat în Făurei, s-a aflat în lunca râului Buzău, la 3 km de Făurei, pe
partea dreaptă. Satul Nisipuri – Vechi /Nisipeni a fost aşezat tot în luncă, dar pe partea stângă
a râului. Din cauza inundaţiilor, satul vechi s-a mutat treptat pe partea dreaptă. Între 1900-
1912, satul nou era deja bine întărit. Biserica şi cimitirul s-au păstrat multă vreme, existând
încă în 1935. Inundat 3-4 ani la rând, satul Nisipuri Noi, după inundaţia foarte puternică din
1944, când aprovizionarea s-a făcut de către armată, cu amfibiile, n-a mai putut rezista şi, de
Paşti, în 1945, s-a mutat întemeind noul sat Horia sau stabilindu-se în Mircea Vodă şi în
I.I.C.Brătianu (Ilie Caraman, p.84).
Pe teritoriul comunei se află movilele Bleju, Crucea lui Cănjău, Gheorghe Sitaru,
Stancului, Ţiganului şi Noianului.
Harta 1981: Movila Făurei +3m; Movila Burici +3m; Movila Mare; Movila Arman;
Movila Târlele Mortului +2m; La Movile +2m; Movila Găzdarului +2m; La Puţuri; Pîrîul
Buzoel; St.Surdila; Nisipuri; H.Nisipurile, La Puţu lui Sandu; La Cătină; La Comuna Veche;
Fântâna lui Tănase; La Canton; La Cireşu

Şuţeşti

Atestare: Măcreşti, sat dispărut, lângă Şuţeşti, 24 mai 1613; 30 aprilie 1620; 4 mai
1621
Haramini, sat dispărut, lângă Şuţeşti, 30 aprilie 1620
Tarăcioi( Tărăciorii), sat în hotar cu Măcreşti, lângă Şuţeşti, cnezi rumâniţi,
19 februarie 1620, 4 mai 1621
Sate componente: Şuţeşti (reşedinţa comunei), Mihail Kogălniceanu
Situată pe ambele maluri ale râului Buzău, pe şoseaua Brăila-R.Sărat, cunoscută şi sub
numele de Şuţu, localitatea ar fi fost întemeiată în 1830 pe malul stâng al Buzăului în pădurea
Biteanu, la 1 km de moşia boierului Racoviţă, sub numele de Curtea Veche (la 4-5 km în
partea de nord a actualei aşezări, apelativul curte numind conacul boierului). În 1835,
logofătul Costache Grigore Şuţu (Soutzou) a înfiinţat satul pe locul unde se află astăzi, cu
locuitori din satele Racoviţa, Maraloiu şi Hoinari (R.Sărat), precum şi cu 451 clăcaşi
proprietăreşti, aşa cum rezultă dintr-un tabel de la prefectură. Prin căsătoria lui Costache
Grigore Şuţu cu fiica lui Dumitru Racoviţă, Ruxandra, acesta a primit ca zestre o parte din
moşia Racoviţa împreună cu toţi clăcaşii aflaţi la Curtea Veche. Cu timpul, această moşie s-a
mărit pe partea dreaptă a Buzăului asupra teritoriului unde se află astăzi comuna Şuţeşti. În
urma intrării în posesie a acestei moşii, Costache Grigore Şuţu se mută de pe malul stâng al
Buzăului din Curtea Veche pe malul drept, formând Curtea Nouă, căreia mai târziu localnicii
i-au dat denumirea de Şuţu. [De origine fanariotă, familia Şuţu a dat şi doi domnitori:
Alexandru(4 noiembrie 1818-19 ianuarie 1821) în Ţara Românească şi Mihai(12 iunie 1819-
29 martie1821) în Moldova. Familie de încredere la Poartă, care, în 5 / 14 ianuarie 1819,
promulgase un regulament care stabilea că scaunele de domnie ale Moldovei şi Ţării
Româneşti, pecum şi dragomanatele Divanului otoman şi Amiralităţii aveau să fie ocupate
prin rotaţie numai de familiile lui Scarlat Callimachi, Alecu Suţu, Mihai Suţu şi Dimitrie
Moruzi.] Având nevoie de braţe de muncă, boierul a atras în vatra satului clăcaşi din târlele
dimprejur - Sasu, Friguroasa, Ivan Caraman, Ureche, Găguleşti, Cocoţaţi, Sălcieni, Menda -
şi din satele Ibrianu şi Gradiştea, dându-le locuri de casă în jurul curţii boiereşti. Odată cu
aşezarea la Curtea Nouă, boierul a adus şi circa 100 de familii de robi ţigani, cumpăraţi de la
mănăstirile R.Sărat şi moşia Grebanu, aceştia fiind în majoritate meseriaşi(fierari, rotari,
cărămidari). De asemenea, acesta a deschis un han, o moară şi diferite ateliere unde munceau
robii ţigani. Abia în 1864, în urma împroprietăririi, 10% din locuitori au format gospodării
individuale primind între 2 şi 3 ha. La 500 m, în partea de vest a comunei, pe o lungime de
mai bine de 1 km, se întinde Valul sau Şanţul lui Traian, unde, în urma săpăturilor, s-au
descoperit câteva monede antice.
Pe lunca Buzăului sunt mai multe popine la distanţe egale una de alta, aproape de
aceeaşi mărime şi cu aceeaşi formă pătrată. Se crede în popor că sunt movile făcute de mâna
omului şi ar fi foarte vechi. La 8 km spre est de comună se află movilele Tatarcele şi Ştefan
Vodă, unde ar fi fost aşezaţi într-o luptă tătarii şi Ştefan Vodă. La aceste poveşti s-ar putea
adăuga şi Muchea Tătarului, care traversează comuna şi care este trecută între movilele pe
care s-au pus pietre de hotar pe la 1711 ca să delimiteze raiaua Brăilei. Alte movile: Tudose,
Căpitanului, Creasta, Lunga, Trei movile, Hagiului, Edului şi Săpata. În 1906, din
comuna Şuţu făceau parte 6 cătune: Constantineşti (azi, face parte din comuna Râmnicelu);
Găgiuleşti (înfiinţat în 1860, de un locuitor numit Gagiu, azi familia Găgiulescu), Sasu
(1860, de un crescător de oi venit din Transilvania, poreclit Moş Niţă Sasu); Oancea (1873,
de la numele târlaşului Oancea); Friguroasa, zisă şi Irineşti (1870, la 7 km de comună, numit
Friguroasa, pentru că este aşezat în bătaia vântului de nord, şi Irineşti, după numele soţiei
proprietarului Grigore C.Şuţu - Irina); Grigoreşti (după numele proprietarului Grigorie Şuţu)
sau Cocoţaţi (fiind aşezaţi pe muchea luncii Buzăului), 1873; târlele Sălcieni sau Sălcioara,
la 7 km de comună, cu locuitorii din comuna Sălcioara, R.Sărat, desfiinţate în anii 1900.
Satul Mihail Kogălniceanu, sat nou (1922), prin împroprietărirea cu colonişti din
localitatea Nehoiu şi Calvini din judeţul Buzău şi localnici din Şuţeşti, este format din 25 de
suflete.
Harta 1981: Movila Crestată +15m; Pochina +13m; Movila Lungă +10m; Movila
Tudose +3m; Movila Hagiului + 4m; Movila Bularca +6m; Movila Ianca +1,5m; Movila
Căpitanului +3m; Movila Iedului; Movila Vierului +2m; La Nisipuri +2m; Lunca Şuţului;
Crucea lui Oprea; Fântâna lui Caraman, La Sonde

Tichileşti

Sate componente: Tichileşti (reşedinţa comunei), Albina


În catagrafia întocmită în 1828, pe teritoriul actual al comunei apar trei sate: Tichileşti,
Frumuşica şi Ciucea (actualul sat Albina). Originea localităţii este mult mai veche, tradiţia
vorbind de existenţa sa dinainte de transformarea Brăilei în raia. În 1783 este consemnată
pentru prima dată existenţa satului Tichileşti pe locul unde se află şi astăzi într-un raport cu
caracter militar întocmit de ofiţerul austriac Frantz Mihanovici care întreprinsese o călătorie
pe Dunăre din ordinul împăratului Austriei. Ar fi fost sub stăpânirea unui turc, intendent al
vizirului sau al unui paşă, însărcinat cu inspecţiunea curţii sale(v.Iordan,p.208, primul dintre
cele 6 sensuri indicate), al nazârului-guvernatorului cetăţii, care avea rang de paşă, de unde şi
numele de Chehaia /Chihaia. Era cunoscută şi sub numele de Frumuşica, nume evocator,
diminutival, care ar corespunde astăzi părţii satului dinspre Gropeni. Ocupaţia turcească ar
reieşi din via şi conacul cu 2 caturi şi ceardac, aflate la 3 km spre vest de comună, în locul
numit astăzi Tătaru. La 1828, turcul a părăsit şi casa şi via. În timpul războiului ruso-turc din
1828, locuitorii au fugit / au fost luaţi şi duşi în Moldova / în Rusia iar satului i s-a dat foc.
Locuitorii s-au întors după doi ani de zile, găsind în sat numeroşi sârbi şi bulgari. Odată cu
plecarea turcilor din raia, pământurile, intrate în proprietatea statului, au putut fi cumpărate
de ţărani, unii veniţi chiar din părţile vestice ale câmpiei dunărene, din judeţul Vlaşca, dar şi
din alte părţi. Prin Tichileşti trecea drumul poştei vechi Brăila-Călăraşi. În sat există trei
movile: Ceardac, după pavilionul de observaţie construit de austrieci în 1854-1855, utilizat şi
de ruşi în 1877; Malinchi şi Ciucea.
Cătunul Ciucea e foarte vechi, dovadă fiind şi numele de origine turcească. 1) Un
paşă turc, care trăia la Osmanu, nu avea relaţii prea bune cu fiul său („ciuciu”, copil în limba
turcă). Când s-a mărit, acesta s-a stabilit aici cu o parte de locuitorii din Osmanu, care l-au
urmat. Aşadar, de la ciuciu la Ciucea, după numele turcului întemeietor. 2) A doua ipoteză
vorbeşte de târlele întemeiate de ciobani transilvăneni originari din localitatea Ciucea, din
Apuseni, unde-şi avea reşedinţa în perioada interbelică marele poet Octavian Goga.
Iordan,p.35, îl include la articolul movila între sinonimele acestuia: Ciocile, movilă
ş.a., Br. şi Ciucea, movilă, sat ş.a., Brl. Cf. DA, ciucă, ciuci „vârf izolat; punct culminant; vârf
de deal sau de munte despădurit” sau Al. Ciorănescu: culme, pisc, vârf, la care aflăm şi
s.m.ciuci, (argou) - penis, membru viril, din ţig.čuči „ţâţă”. N.A.Constaninescu, p.237-238, îl
asociază denumirii Cici dată istroromânilor, srb.-cr.čič, čiča „unchi, bade” sau ucr. čičea
„gigea, frumos”.
O mulţime de movile înconjura la 1940 satul: Movila cu cruce, Movila Catişoariei ş.a.
Movilele au fost folosite drept puncte trigonometrice şi geografice. Pământul acestora era
folosit la pămostit casele nou construite. Într-una s-ar fi găsit un sicriu cu oasele unui om. Într-
alta, pe care a fost o cârciumă, după părăsire, în urma unei ploi puternice s-a prăbuşit malul
iar locuitorul Ilie Ţigănuş, primul venit în zonă, ar fi descoperit o comoară. Satul actual
datează din anii 1915. Au existat la 1,5 km, spre NV de actuala vatră, târlele Ciucea, lângă
care erau câteva case izolate numite Ciumaţi / Ciumeţi, deoarece aici ar fi fost înmormântaţi
cei răpuşi de ciumă din cetatea Brăilei. Întrucât ultima mare ciumă a fost Ciuma lui Caragea
din 1818 şi satul originar are o vechime pe măsură, datând din vremea turcilor.
La 3 km spre SV de cătun, pe partea stângă a şoselei, care tăia movila Ciucea în două,
se afla Dijma mare a Domeniului Brăilei, cu case de locuit pentru arendaşi şi slugile lor.
Terenul Dijmei era de 50 ha. Domeniul Brăilei a fost arendat pe rând de Marghiloman,
Basărăbeanu şi Mendel iar din 1916 de obştea ţărănească, reprezentată la Ciucea de
agronomul Ionel Berceanu. În urma demersurilor acestuia, în 1915, s-a realizat
împroprietărirea ciucenilor cu vetre de casă. La 1 ianuarie 1926, cătunul Ciucea, care
depindea de comuna Tichileşti, a devenit comună independentă. Comuna a existat între 1
ianuarie 1926 şi 1 ianuarie 1938, când a reintrat sub administraţia comunei Tichileşti.
Începând cu Herodot (Peste Dunăre nu încapi de albine.),numeroase menţiuni
consemnează că apicultura era o îndeletnicire de bază a dacilor şi, mai apoi, a locuitorilor
ţărilor române, mierea şi ceara fiind căutate în toată Europa. Acest fapt explică prezenţa
albinei în heraldica judeţelor Mehedinţi şi Vaslui, ca şi în numeroase nume topice, numai în
Oltenia apărând de 18 ori(v.Grigore Brâncuş, op. cit., p.24). În cazul schimbării numelui
Ciucea, este însă vorba de o hotărâre a oficialităţilor numele de Albina apărând odată cu
reforma administrativă din 1968, de reînfiinţare a judeţului Brăila.
Numele satului Tichileşti ar proveni de la cuvântul tochilă, pronunţia regională pentru
topilă, care înseamnă loc îngrădit în albia unui râu sau într-o apă stătătoare, unde se pun la
topit / la tochit cânepa sau alte plante textile / loc în apă unde se topeşte inul sau
cânepa(Tiktin). Din bg., scr.topilo(DEX, p.961), cf. slav. Topiti „a muia, a topi”. Mikklosich
îl pune împreună cu teplŭ, toplŭ „cald”, reţinând existenţa în unele idiome slave a încă unui
topiti „a cufunda (în apă)”. Iordan, p.111-112, crede că rom. Topilă provine de la acesta din
urmă(cf.sensuri ca „adâncimea apei”, „loc adânc într-o apă”, „ a muia”, „umed”, date de
Miklosich pentru unele cuvinte slave din familia celui de-al doilea topiti şi care se leagă mai
strâns de a lui topilă „loc adânc într-o apă, unde se vâră cânepa sau inul spre a se înmuia”:
apa trebuie să le acopere complet, adică să le „inunde”, căci altfel putrezirea nu-i posibilă).
Numele de Tochilă ar fi fost inspirat deci de ocupaţia principală în anii întemeierii satului:
plantarea şi prelucrarea cânepii, denumirea trebuind a fi pusă în relaţie şi cu Valea Cânepii,
de unde s-ar fi recoltat cânepa..
Cultivarea inului şi a cânepii este astăzi de domeniul amintirii, nefiind, poate, lipsit de
interes să amintim procesul tehnologic al obţinerii firului de in sau de cânepă, aşa cum îl
prezintă Ilie Caraman în Vişani-vatră de dor, I, p.140. După recoltat, plantele se lăsau să se
usuce bine, se legau apoi în mănunchiuri şi se transportau la Dunăre / baltă pentru topit.
Topitul reprezenta o etapă esenţială în obţinerea firului, deoarece, dacă se scoteau prea repede,
nu se desprindea firul de pe tulpină, iar, dacă se lăsau prea mult, putrezeau. După topit,
plantele se lăsau la soare, ca să se usuce, şi în picioare, ca să se scurgă. Urma bătutul
tulpinelor cu un ciocan de lemn pe un butuc cu scopul de a se zdrobi tulpinele şi a se
desprinde firul de pe acestea. Apoi, cu meliţa( o unealtă prevăzută cu un cuţit de lemn) se
realiza zdrobirea definitivă, totală a tulpinelor(meliţatul) şi alegerea fuiorului. Urma dărăcitul
/ pieptănatul fuiorului cu daracul, o unealtă formată dintr-un sistem de piepteni cu dinţi de
oţel montaţi pe un suport de lemn sau scânduri. Torsul era ultima etapă în obţinerea firului cu
furca…
Harta 1981: Movila cu Cerdac +4m; La Cruci; Fântâna lui Zainea; Viroaga Mică;
Tinosu.

Traian

Sate componente:Traian (reşedinţa comunei),Căldăruşa, Silistraru, Urleasca


Primul document care atestă existenţa localităţii Traian este Catagrafia din 1828,
publicată de Mihail Popescu, în care sunt menţionate satele Silistraru şi Muftiu (azi Traian).
Cătunul Muftiu era pendinte de comuna Silistraru, plasa Vădeni, la 1 km spre vest de
comună, subordonare care s-a păstrat până la 12 aprilie 1913, când a devenit comună. S-a
înfiinţat în 1880, cu 200 locuitori după legea din 1879, când primeşte şi numele de Traian.
Mai înainte i se zicea Muftiu, de la turcul Deli Mola, ce era ajutorul paşei din Brăila cu
funcţia de muftiu. Acesta stăpânea pe la 1820, spre nord, la 3 km, satul Mola, zis Pistrenii,
mai târziu Scorţaru. După căderea Brăilei, satul s-a desfiinţat şi o parte din locuitori au format
acest cătun, căruia i-au dat numele vechii lor aşezări. Pe teritoriul comunei sunt movilele
Muftiu (în care ar fi înmormântat Muftiul însuşi), Sanaplon, Cădişoaia, Cosoru, Silistraru,
Movila Mare şi Pacea Rusului.
Iordan, p.210: Muftiul şi Poşta-Muftiul(Brl): Muftiu „judecător suprem care dă
fetvale(fetva, fetvale-sentinţă, hotărâre a unui muftiu-n.n) la turci(dignitate analogă cu Papa);
el se mai numeşte şi Şeicul – Islam(Şăin, II, 2,p.83, s.v.). Sub acest articol este înscris
Naipul(sat în Drăgăneşti –Vlaşca): naip, cuvânt turcesc, dar întrebuinţat, pe vremuri şi la noi,
cu sensul de judecător inferior, locţiitorul unui cadiu sau mola(Şăin. II, 2, s.v.), cadiul fiind
numele judecătorului la turci.
Urleasca s-a înfiinţat în anul 1858 după stăruinţele fostului arendaş Toma Tâmpeanu.
Numele l-a luat de la întinsul comunei pe care mai înainte vreme, nefiind cultivat, creşteau
bălării mari, era pustiu, urlând lupii continuu. O altă explicaţie ar fi aceea că vine de la
zgomotul produs de o sursă ce se afla în valea Burta Encii sau de la zgomotul asurzitor
produs de crivăţ. În administraţia comunei Urleasca se aflau şi 4 cătune:
1. Burta Encii (1836) cu peste 100 de suflete. Îşi trage numele de la valea Ianca-
Encii, care, în locul unde este aşezat cătunul, formează o ridicătură în formă de burtă.
2. Căldăruşa, sat vechi, cu o populaţie de 200 locuitori, aşezat în S-V satului
Urleasca. Numele provine de la familia întemeietoare-Căldăruşe, care există şi astăzi.
[Numele întemeietorului indică meseria practicată de acesta sau de vreun strămoş al acestuia,
şi anume aceea de căldărar, „meşteşugar care face sau repară căldări sau alte vase de aramă”.
De reţinut şi sensul geografic al substantivului căldare „vale hârtopoasă, în formă de cerc,
mică şi scurtă”.]
3. Esna, pe muchea lacului Esna, 1862, 190 locuitori, poartă numele după lacul şi
valea Esnei. Aşezării i se mai zicea şi Golăşei.
4. Burduşani / Burdujani, 200 de locuitori, pe muchea şi Valea Encii, la 5 km spre
nord de comună. Burta Encii şi Burduşani au fost desfiinţate.
Până în 1904-1905 existau şi târlele Chiscăneni şi Bălăneşti, desfiinţate prin
împroprietărire. Pe teritoriul comunei se află movilele: Tăiatului; Lungă; Crivăţul dijmei
vechi, numită a lui Dragu; Mişelului, Suligatului, Şeitan. Prin punctul Hanu Tomei trecea
poşta veche Brăila-Bucureşti.

Silistraru. Într-un raport al primăriei din 1905 se spune că bătrânii povestesc că satul e
din vremea turcilor când purta şi numele de Puşcă Lungă şi se compunea din mai multe târle:
Cenuşa, Cosoru, ca şi din Muftiu şi Cotu Lung, Vai de ei, Toporeni şi Puşcă Lungă. Pe la
1825 locuitorii acestora, ca şi din Muftiu şi Cotu Lung, s-au adunat şi au format satul
Silistraru. Câţiva locuitori rămaşi în Toporeni au plecat în 1864 în urma împroprietăririi.
Numele de Silistraru, conform tradiţiei orale, ar veni de la numele unui turc de fel din
Silistra, care avea moşie în sat. Constantin C.Giurescu, în Principatele române…,
ed.cit.,p.128-129, îl considera o forma coruptă de la Selitraru, „cel care prepara silitra,
necesară fabricării prafului de puşcă”. Popular, prin asimilare cu numele cetăţii Silistra, se mai
spunea şi selistră sau silistră. Iordan, p.415: forma de singular arată că este vorba de un
antroponimic, a cărui semnificaţie este însă tot „locală”.
Pendinte de comună era cătunul Traian, devenit comună în 1913. În 1906, era
reşedinţa plasei Silistraru, cu comunele Urleasca, Valea Cânepii, Oancea, Scorţaru Vechi şi
Tudor Vladimirescu, plasa Silistraru existând între 1864-1912, chiar dacă uneori îşi avea
reşedinţa în Brăila.
Harta 1981: Movila Dinghileni +8m; Movila Cosor +4m; Movila Săpată +1m;
Movila Pasaraş +1; Movila Buga +2m; Movila Armanu Vechi +3m; Movila Mare Moroteşti
+9m; Movila Stoica +2m; Movila Tăiată +2m; Movila Maxim +8m; Movila Buţii +4m ;
Movila Doletul +2m; Movila Foli ; Movila Traian +2m; Movila Urleasca +4m; Movila
Silistraru +3m; Valea Droica; La Pădure; Jipeşti; Valea Ianca; Valea Burta Iancei

Tudor Vladimirescu

Sate componente: Tudor Vladimirescu (reşedinţa comunei), Comăneasca, Scorţaru


Vechi.
Până la 30 septembrie 2003 comuna a avut în componenţă şi satul Cazasu, redevenit
comună de sine stătătoare. Satul Tudor Vladimirescu este reşedinţă de comună din 1968. Între
anii 1864-66, comuna s-a numit Cazasu-Pietroiu. În 1880, s-a unit cu Nazâru, purtând
denumirea de Cazasu.
Tudor Vladimirescu, comună rurală, plasa Vădeni. Înfiinţat în 1881 prin
împroprietărirea însurăţeilor veniţi din cătunele Aga Cenuşă şi Valea Adâncă. Cătunul Valea
Adâncă era situat la 2 km SV de comună.
Locuitorii se porecleau Vai de ei, poreclă întâlnită şi astăzi, urmaşii acestora fiind
aşezaţi într-o parte a comunei. Porecla vizează starea de sărăcie a locuitorilor, spre deosebire
localitatea omonimă din Horezu, Vaideeni, care-i un derivat local cu sufixul –eni, de la
sintagma toponimică Vai de Ei, explicat astfel de localnici: Şi-au luat numele din nefericirea
foştilor proprietari, cărora li s-a luat proprietatea de egumenii mănăstirii Bistriţa (Iordan,
p.325). Lângă cătun se afla găinăria paşei pentru hrana turcului ce locuia aici. Era şi o vie de
vreo două hectare, stăpânită de turcul Omer, omul de încredere al paşei.
Cătunul Aga Cenuşă se numea aşa după numele turcului ce stăpânea locul.Tradiţia
orală este infirmată prin chiar originea cuvântului cenuşă: latinul cinis>*cinusia. Locuitorii
se numeau cenuşari, comuna fiind divizată în Cenuşari şi Vai de ei. Denumirea are în vedere
aceeaşi stare de sărăcie din cătunul Vai de Ei, dovedită prin sensul expresiilor a nu avea nici
cenuşă în vatră şi a-i lua (sau a-i vinde) cuiva şi cenuşa din vatră.
Au mai existat cătunul Uzum, după numele stăpânului turc, locuit de bulgari, desfiinţat
în 1842, şi micile sate Nazâru Vechi şi Ezmin Aga, dispărute astăzi, dar păstrate ca nume de
locuri cu toponimul siliştea.
Numele de Tudor Vladimirescu a fost dat de oficialităţi în 1881. Cei 202 locuitori
împroprietăriţi în 1879, veniţi din cătunele Valea Adâncă şi Aga Cenuşă, au primit câte 5
hectare teren arabil în câmp şi vatră de casă în suprafaţă de un pogon.
Scorţaru Vechi. Cunoscut sub numele de Mola, comună rurală, plasa Vădeni.
Comuna este veche, nu se ştie când s-a înfiinţat. Statistica din 1887 zice că la 1817,
Dicţionarul geografic la 1779 iar rapoartele oficiale ale primăriei la 1802. Din bătrâni se
spune că satul se mai numea Mola, stăpân al acestor locuri fiind un turc anume Deli-Mola,
ajutor al paşei din Brăila, având funcţia de muftiu. [v. la Traian, pentru sensurile termenilor
muftiu şi mola.Termenii turceşti teli / deli „nebun”şi mola „locţiitor de cadiu”, deli putând fi
o poreclă.] Acesta, mai târziu, a vândut o parte din loc unui alt turc, aga Scorţaru. Ambii turci
au avut în partea locului vii frumoase spre nord de sat, acolo unde se văd doi plopi mari,
aceştia fiind plantaţi la poarta unuia. În 1854, au trecut prin comună trupele turce şi austriece
iar în 1877 armatele ruse au făcut popas, găsind apă foarte bună de băut. Pe movila Dinghiliu
se vedeau până-n anii din urmă grinzi groase de stejar, urme ale unui cerdac de observaţie
construit, se pare, de austrieci cu ocazia ridicării unei hărţi topografice. Într-un tablou (tabel)
al moşiilor mănăstireşti din 1846 se află moşia Mola, zisă şi Scorţaru, şi Pistreni, proprietate a
Sfintei Mitropolii, cu 20 de clăcaşi. În 1848, satul Scorţaru cu moşia Scorţaru era proprietatea
Episcopiei Buzăului cu 149 clăcaşi mănăstireşti. Comuna avea drept cătune Comăneasca şi
Lutu Alb. Pe teritoriul comunei se întâlnesc movilele Mola, care servea ca loc de
spânzurătoare pentru condamnaţi în vremea turcilor; Scoicu, unde, săpându-se prin anii 1870,
s-au găsit oasele unui om şi ale unui cal, o armă şi şapte bani turceşti; Carabăţ şi Dinghiliu,
unde a fost şi cătunul desfiinţat în 1897.
În movilă s-a găsit un cazan de aramă cu oase în el. Depozitat în podul primăriei,
distruse în urma unui incendiu, cazanul s-a degradat. După aceasta, cazanul a ajuns în
colecţiile Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti, fiind studiat şi publicat de V. Pârvan
în monumentala sa lucrare Getica. Cazanul de bronz are forma emisferică, sprijinit pe trei
picioare. Pe margine, în partea superioară, este prevăzut cu 8 toarte, din care şase sunt
zoomorfe iar decorul pe corp constă din benzi în relief, dispuse în zigzag. Acest cazan
aparţine populaţiei scitice- venită pe teritoriul ţării noastre din stepele nord-pontice-, fiind
folosit pentru practici rituale. Din punct de vedere cronologic, datează de la sfârşitul secolului
V a.Chr. (v. Zilele culturii brăilene, 1970, p.31).
La încrucişarea drumurilor dintre Scorţaru şi Silistraru se afla o cruce sfântă, numită
Crucea lui Barbă Roşie, tămăduitoare de boli.
Comăneasca. Cătun, înfiinţat în 1861, pendinte de comuna Scorţaru Vechi, plasa
Vădeni, situat la vest de comună, dincolo de lacul Coada Encii .
Lutu Alb. Cătun înfiinţat în 1869 pe moşia prinţului C.D.Şuţu, pe malul lacului sărat
cu acelaşi nume, unde vara vine multă lume , căutându-şi sănătatea şi tămăduirea.
Harta 1981: Movila Scoicului +8m; Movila Ciutacu +4m; Movila Cosor +4m; Valea
Ianca; În Lunci; În Dumeni

Tufeşti

Atestare: Tufeşti, 8 iunie 1538


Înfiinţată în 1832 prin adunarea locuitorilor din târlele şi cătunele răzleţite prin
împrejurimi. Se zice că locuitorii au fost siliţi a se aşeza în actuala vatră prin ordin de la
căimăcănie, fiind executaţi de dorobanţi care le-au dărâmat cu topoarele vechile case.
„Execuţia” a fost făcută de subcârmuitorul Buzornă şi cu ajutorul său Ciufu. Până la formarea
satului, care şi în trecut s-a numit Tufeşti, locuitorii erau răzleţiţi prin următoarele târle şi
cătune:
1)Ibişu, după numele unui turc, pe lunca bălţii, azi mai păstrându-se toponimul
Siliştea Ibişului.
2)Porumboiu, spre SE, azi Siliştea Porumboiului.
3)Cuptoarele (şi movilă, la 2 km SE de Ceacâru) a fost sat turcesc. Se numea aşa
după cuptoarele ce se făceau pentru arderea plantei numite căpriţă din care se extrăgea piatra
(?) vândută de locuitori. Azi, Siliştea Cuptoarele.
4)Ceacâru, după numele turcului ce era chehaia satului.[ceacâr<tc.çakir „saşiu; cu
ochi albaştri”.Tot din turcă provine şi saşiu<tc.şaşi „încrucişat”]
5)Ciurtu (Chiurtu), după numele turcului, chehaie a satului. Azi, Siliştea Chiurtului.
6) Rama, la sud, pe deal. Azi, Siliştea Rama.
7)Tufeşti, după tufele ce creşteau odinioară în jurul satului, pe valea numită
Căcăcioaia. Iordan, p.71, îl include la articolul gorini, în marea familie a stejarului, între
sinonimele de sorginte populară. Apelativul tufă este explicat de Tiktin pri „arbust , tufiş”. La
Iordan, p.159: „pădurice mică de arbuşti”.
Din aceste cătune s-a născut comuna Ciacâru (numită odinioară Tufeşti), după
numele unui antreprenor al Domeniului Brăilei, din timpul organizării comunei. Numele de
Ciacâru se întâlneşte în listele negustorilor brăileni din anii 1833-34, de origine bulgară.
Avea un han mare şi se afla printre ctitorii bisericii Sf. Petru. În nordul comunei, exista o
localitate populată numai de turci, unde aveau vii, de unde numele de Viişoara, din care se
mai păstrează urme de fântâni. Lacuri, iezere, şi bălţi pendinte de comună erau Noianul,
Bălanul, Cenuşarul şi Groapele (lacuri); Butucii, Limba Caprei, Oţelea, Peştii Româneşti şi
Peştii Turceşti(iezere); Busaga şi Busăguţa (bălţi) şi Dobrişan (prival). Sunt şi multe movile:
Movila Păzitorului, Săpata, Cailor, Spânzurătoarei, Foti, Postelnici. Cea mai cunoscută e
Movila Calului, unde a plesnit calul turcului însărcinat cu hotărnicia raialei Brăilei: până
unde ajungea turcul călare până acolo s-ar fi întins şi raiaua. Plesnind calul, a luat şaua în
spinare şi s-a dus până la japşa Cenuşarului, de unde a trecut cu o şaică peste Dunăre. Ceva
adevăr este în această legendă: în urma încălcărilor de către turci a hotarelor, s-au făcut
hotărniciri sub Constantin Brâncoveanu şi Ion Mavrocordat (1717). O astfel de restabilire este
consemnată de Dionisie Fotino: „Şi pe movila calului s-a pus piatră, tăindu-se movila în două
şi rămânând jumătate a turcilor şi jumătate a Ţării Româneşti”. În comună există şi două
cruci. Una în interiorul comunei, simbol de credinţă pentru locuitori. Duminica dimineaţa,
înainte de răsăritul soarelui, o ocolesc, rugându-se pentru vindecare. Se rugau, ocoleau crucea
şi cu credinţă se vindecau. Şi vitele bolnave se aduceau la cruce. Pe malul Dunării era drumul
Poştei Vechi Brăila-Călăraşi.
Cătunul Ţibăneştii Noi a fost înfiinţat, pe locul satului Rama, în 1895, ca sat model
din iniţiativa lui P.P. Carp, ministru al Domeniilor în acel timp, în guvernul junimist
Th.Rosetti-P.P.Carp. Numele este dat după moşia lui P.P. Carp din judeţul Iaşi, unde se
născuse acesta. În urma răscoalei din 1888, pentru ameliorarea reciproc avantajoasă a stării
ţăranilor, pentru potolirea nemulţumirii, statul a construit numeroase case în câteva locuri pe
moşiile sale, anunţând că cei ce vor veni vor primi o casă şi pământ gratuit. Au venit locuitori
din satele vecine: Gropeni, Golăşei, Tichileşti, Pârlita.
O altă explicaţie povesteşte că nişte ciobani de la munte au pierdut un câine iubit pe
nume Ţiban. După îndelungi căutări, l-au găsit pe locul unde este astăzi satul. [ Din ţibă,
interjecţie: „Afară!, serveşte pentru a alunga câinii. ]. Numele de bărbat Ţiban este înregistrat
în mai multe documente vechi din Moldova, începând din anul 1400.
A făcut parte până la 1 aprilie 1923 din comuna Ciacâru-Tufeşti, când a devenit
comună rurală, din cauza numărului mare al populaţiei, având 500 capi de familie cu 2300
suflete. Prin Legea nr.5 a raionării, comunei Ţibăneşti din raionul Brăila i se atribuie în
componenţă satul Tufeşti(fostă comună). În 1956, Tufeşti redevine comună. Din 1968,
Ţibăneşti devine sat component al comunei Tufeşti, având sediul administrativ în satul
Ţibăneşti, comuna Tufeşti fiind formată prin unirea celor două sate: Tufeşti şi Ţibăneşti.
Harta 1981: Movila Porumboiu +3m; Movila Tivga +7m; Movila Poştei +3m;;
Movila Dulbanului +2m; Pe Stăncuţa; Movila Doleţul +2m; Movila Foli ; Grindul Sărăţele;
Între Sate; La Ibiş; La Moraru; Crucea lui Saramură; Valea Bogârloiu; În Orezărie; Grindu;
Buduru; Băjanii; Grindul Ghija; La Crucioi; La Poştă; Pe Ţibăneanca

Ulmu

Sate componente: Ulmu (reşedinţa comunei), Jugureanu, Mohreanu


Se crede că satul ar fi fost înfiinţat pe vremea turcilor la 10-15 km spre est faţă de
vatra satului de azi. Acolo, pe moşia Zăvoaia din comuna Slujitorii Alboteşti, la movila
Ulmului, de unde şi-a luat numele(ulm-ulmus campestris), era un sat locuit de români, care,
nemaiputând suporta traiul cu turcii din raia, spun bătrânii, au fost nevoiţi să se strămute pe
locul unde se afla cimitirul vechi (la vest de actuala comună) şi de unde, apoi, în
imposibilitate de a se alinia, fiind în mal, s-au mutat deasupra malului, la câmp, unde se află şi
astăzi. Pe malul Călmăţuiului au stat aproape 100 de ani iar în 1837 s-a făcut hotărnicia
comunei actuale de către serdarul Teodor Palade. Documentele indică existenţa satului în
1789. Harta austriacă din anul 1789, realizată în timpul războiului ruso-austro-turc (1787-
1792) de către ofiţerii de stat major austrieci, menţionează în afara raialei satele Jugureanu,
Ulmu şi Ruşetu. Aşezarea s-ar fi format din mocani veniţi din satele suprapopulate ale
Buzăului, mai ales din satele Jugureni, Ulmeni, Călugăreni şi Cărbunari, care, în drum spre
Balta Brăilei, ar fi găsit aici loc de popas. Un argument al vechimii aşezării îl constituie
prima atestare a unei şcoli în judeţul Brăila, descoperită de Radu Perianu, care, pe filele unui
minei de la biserica din Ulmu, a găsit următoarea însemnare: „Am scris eu Todiraşco că eram
la Ulmul şi învăţam copii(i) în casă la Ion Balaban, leat 1796, sect 26 şi am scris cu mâna
de ţărână, pentru că mâna putrezeşte, iar cine citeşte mă pomeneşte(subl.ns.) pe acest sfânt
minei al moş popii Mihai de la Ulmu”.
Pe teritoriul comunei se află movilele Testurile, Danciului, Toba şi Pastrama
şi cătunele Mohreanu şi Pribeagu. Mohreamu a fost înfiinţat în 1892 de locuitorii
împroprietăriţi conform legii de înstrăinare a bunurilor statului, stabilindu-se doar 240 din cei
395 împroprietăriţi. Denumirea de Mohreanu e ruptă din numele moşiei statului Ulmu-
Mohreanu, dar care este originea numelui de Mohreanu (venit din zona Buzăului) nu se ştie.
Pribeagu, înfiinţat în 1897, cu 14 împroprietăriţi. Numele provine tot din ruptura moşiei
unde au fost împroprietăriţi, Cojoceasca-Pribeagu.
La 1 ianuarie 1929, comuna Ulmu a primit numele de General Poetaşu, fiu al satului,
„unul dintre cei mai vrednici militari, dintre cei mai buni români şi dintre cei mai buni
camarazi ai soldatului, nefiind soldat care să nu cunoască pe fratele său mai mare Stan,
Ghenărarul Stan- Stan Poetaşu, ucis mişeleşte de bolşevici în Basarabia”.
Sentimentul de recunoştinţă şi de veneraţie faţă de eroii războiului de întregire
naţională s-a manifestat şi prin atribuirea numelor acestora unor străzi sau localităţi brăilene.
Astfel, Piaţa Concordiei a primit numele de Piaţa General Stan Poetaş iar satul Ulmu, satul
natal, General Poetaş, lucru de care prea puţini locuitori îşi mai amintesc.
La intrarea României în război, cu gradul de colonel, a comandat Brigada 17
infanterie, distingându-se prin bravură în luptele de la Amzacea şi Tropaisar din Dobrogea,
Neajlov şi Argeş (zdrobind Divizia 217 germană, căruia i-a luat aproape 2000 de prizonieri,
20 de tunuri şi 30 de mitraliere) şi Mărăşeşti. Având gradul de general de brigadă, este trimis
spre a întări garda pe Nistru, dar este ucis de bolşevici la 7 ianuarie / 23-24 ian. 1919, pe când
îşi inspecta trupele în comuna A(O)tachi-Soroca.
Ucis mişeleşte, eroului legendar de la Amzacea şi Tropaisar, de la Călugăreni şi
Meragi Bei, de la Videle şi Cartojani, de la Nistru şi Mărăşeşti i s-a închinat în 1922 un
monument din ciment şi piatră, având circa 7 m înălţime, ce evocă „vitejia, eroismul şi spiritul
de sacrificiu al militarilor ce au luptat sub comanda generalului Stan Poetaş, erou căzut la
datorie aproape de malurile Nistrului .(…) Ca un gest de recunoştinţă pentru acest nemuritor
al neamului, pierit la Nistru, populaţia judeţului Soroca, într-un admirabil avânt de
recunoştinţă şi pietate naţională, a ridicat în mijlocul oraşului Soroca, un măreţ monument
care, atât prin concepţie, cât şi prin proporţii, rămâne cel mai mare Monument pe care Patria
recunoscătoare l-a ridicat după război pentru eternizarea gloriei eroismului românesc.”
( revista Cultul eroilor noştri, nr.1 / 1922) Va mai fi existând oare sau a fost demolat?
Jugureanu. Menţionat în harta austriacă de la 1789, satul este mult mai vechi. Se
crede că numele ar fi fost luat de la o altă comună care era aşezată la 1 km spre vest şi care s-a
desfiinţat în 1857. Se mai ştie că în anul 1849 era proprietar Alexandru Chiriacescu, având şi
64 clăcaşi proprietăreşti. Pe teritoriul comunei se află movilele Greci, Movila Mare, Papina
(?) Tudorei şi Papina Mare. La începutul secolului al XIX-lea pe aici trecea drumul comercial
Brăila-Bucureşti. Vatra satului se afla pe fosta moşie Mârzescu. În 1924, Mârzescu M.
Sevastiţa poseda la Jugureanu o moşie de 550 hectare, numită Juguri, unde a existat un loc de
dejugat ( de popas), numit La juguri. Cu timpul pe acest loc s-au instalat în bordeie
numeroase familii. Bordeiele s-au înmulţit şi au format satul Jugureanu. Petrecându-şi o parte
din timp la ruda sa Mârzescu, Ştefan Luchian a pictat tabloul „La juguri”. Din spusele
bătrânilor, numele ar fi rămas de la modalitatea prin care erau pedepsiţi cei care nu mergeau la
biserică: înhămatul la jug.
Harta 1981: Movila Beţivului +2m; Movila Ulmu +2m; Movila Văcăreni +3m; Bent;
Movila Ţesturi +7m; Movila Bechet +3m; Movila Toba +4m; Movila Ţuţuianului +2m;
Movila Gerilă +4m; Via Jugureanu; Ulmeanca; Lăzarica; Lacul Plaşcu; La Tingire; La
Vărsături; La Luncă; Valea Strâmbu; Lunca Jugureanu; Bentu; Pe Deren; Sărături; Boţârlău;
Pochina; Heleşteul Ruşeţu; Fântâna lui Dănel(Dane); Valea La Trei Muieri; La Piatra Iepei;
Mohreanca; În Pogoane; Fântâna Dobre Anghelescu; Balta Bărbuceanu; Fântâna Trăculeasa;
Valea lui Stan Zainea; La Meroşu
Unirea

Sate componente: Unirea (reşedinţa comunei), Moroteşti, Valea Cânepii


Aşezarea datează de pe la anul 1829, fiind populată cu locuitori stabiliţi mai dinainte
pe acest loc, aflat sub cârmuirea unui turc - Osman, cu titlul de agă, aşadar Osman Aga.
Vechimea aşezării rezultă din consemnarea pe harta austriacă de la 1789 a satelor Tâmpul-
Movila Tâmpul şi Imina, la locurile conservate de tradiţie. Satul ar fi existat în jurul movilei
Tâmpul, aici fiind şi casa turcului, învelită cu olane, care s-au mai păstrat multă vreme în
partea de vest a satului.
Toponimicul Tâmpa este discutat de Iordan la p.132-134, atribuindu-se diferite
origini(de la tracă la slavă, dar şi albaneză) şi sensuri (stâncă, movilă, povârniş stâncos sau
prăpăstios), care corespunde realităţii din Bărăgan, nefiind cazul să discutăm dacă muntele
este ascuţit sau teşit, tocit. Femininului Tâmpa îi corespunde şi un masculin, Tâmp(ul), care
trebuie raportate la adjectivul omonim tâmp, tâmpă. Pe la 1837, sub domnia lui Alexandru
Ghica, locuitorii au fost aşezaţi după plan de către un anume Stanciu Tobolcea, care n-a lăsat
loc între case decât 10-15 m. După plecarea acestuia, locuitorii, nemulţumiţi, şi-au mutat
casele la distanţe mai mari. Turcul Osman Aga a plecat odată cu eliberarea Brăilei la 1828,
rămânându-i doar numele: întâi, Osman-Aga, iar mai apoi Osman(u).
De comuna Osmanu aparţinea şi cătunul Moroteşti, înfiinţat prin anii 1839-1840 cu
oameni veniţi din toată lumea şi menţionat în arhiva prefecturii în tabelul cu clăcaşi din 1845.
În 1848, erau 25 de clăcaşi, aduşi de proprietara moşiei, iar la 1852, s-au strămutat aici cu
gospodăriile mai mulţi locuitori din Şuţeşti. Au fost împroprietăriţi după legea rurală din
1864. Mai purta în vechime şi numele de Hoinari, la care s-a renunţat din cauza nuanţei
peiorative. La 1860, cătunul s-a alipit de comuna Silistraru iar în 1862 a format comună
împreună cu târlele Imina, alegându-se şi sfat sătesc sub numele de comuna Moroteşti,
desfiinţată la 1865, când devine cătun în comuna Osmanu. La 1 ianuarie 1929, s-a dezlipit de
Osmanu devenind iarăşi comună de sine stătătoare. Numele Moroteşti şi-ar avea originea
(Nae A.Vasilescu, 1929) în numele proprietarului „prin derivaţie”: Mola Rătescu-Molatescu-
Morătescu-Moroteşti iar Hoinari de la faptul că locuitorii, nefiind stabili, ci sezonieri,
umblau hoinari. Pe teritoriul comunei se află următoarele târle:
Imina, pe moşia Moroteşti, înfiinţată pe locul unde fusese o veche cârciumă, la
Imina, nume luat de la turcul Imin, aflător pe acele locuri şi înscris în harta austriacă de la
1789. A fost desfiinţată în 1899.
Ghiveciu (1845), în locul numit Crucea Cerbului, desfiinţată în 1898. Numele
provine de la primul târlaş aşezat aici, economul de vite Vlad Ghiveci.
Arghireşti (1877) de la arendaşul T.Arghirescu, desfiinţată în 1883, din cauza noului
arendaş ce supunea locuitorii la învoieli grele.
Iordăcheşti (1879), desfiinţată în 1898, din aceleaşi cauze.
Mai există câteva movile: Movila Tâmpului, unde în vremea trecută era o aşezare,
desfiinţată în 1870; Movila Buţii, Movila Vamei (unde se afla şi o târlă) şi Movila Mare.
După catagrafia din 1837, cele mai vechi familii aşezate în vatra comunei au fost: Sava
Tarachiu, Stanciu Sava, Muşat, Butoiu, Dumitraşcu Juleală, Apostolache Gât Strâmb, Dan
Cioroiu, Nichifor Cioroiu, Stan Ţigănuş şi altele în număr de 52, lucrând 1593 pogoane sub
cârmuitorul plasei, Ştefan Dâmboviţeanu. Zona care astăzi marchează centrul satului a purtat
numele căpitanului Valter Mărăcineanu, erou al luptelor de la Griviţa din timpul Războiului
de Independenţă. Cu timpul s-a renunţat la acest nume.
Conform Dicţionarului Geografic al României, la 1900 avea o suprafaţă de 120 ha şi o
populaţie de 821 suflete. Conducerea satului era asigurată de juraţi sau deputaţi comunali,
având în frunte un logofăt, care conducea şi satul Valea Cânepii. Primul dintre aceşti logofeţi
a fost Andrei, urmat de Coman Chiţoiu, Ghiţă Butoianu şi alţii.
Valea Cânepii este trecută pe harta austriacă de la 1789 sub numele de Valea Kintzi.
Pe timpuri se aflau doar câţiva târlaşi. La 1822, a fost înfiinţată de locuitori veniţi din Tâmpu,
care în 1864 au fost împroprietăriţi după legea rurală. În 1832, tradiţia orală spune că satul era
să fie desfiinţat, nu se ştie de ce. În localitate s-a aflat „Via Turcului”, desfiinţată pe la 1858.
Numele satului se explică prin faptul că pe acest loc „ce este pustiu jos, creştea cânepă
sălbatică (lat.panromanic cannabis>cânepă!)”. Aşadar, numele vine de la poziţia locului (era
vale – vâlcea) şi de la cultura de in şi cânepă, ce creştea mai mare de un stat de om şi era dusă
la tochit în Tichileşti.
Harta 1981: Movila Mare +4m; Movila lui Ilie +2m; La Canton; Robitocii

Vădeni

Atestare: Vădeni, 1632


Sate componente: Vădeni (reşedinţa comunei), Baldovineşti, Pietroiu
Vădeni. Satul Vădeni, reşedinţa comunei, s-a constituit pe o ramificaţie a Siretului, nu
departe de satul Cotu Mihalea, care, croindu-şi o albie, a luat alt drum şi, după o călătorie de
7-8 km, şi-a întâlnit iarăşi matca, din care s-a desprins albia Siretului în extremitatea de răsărit
a satului. Această ramificaţie, prin aluviunile depuse în repetate rânduri de revărsările
Siretului şi ale Dunării, şi-a ridicat malul, fapt ce a dat posibilitatea oamenilor veniţi în aceste
părţi să-şi aşeze locuinţele pe grindurile mai ridicate şi ferite într-o oarecare măsură de
pericolul inundaţiilor, vădinenii cunoscând ravagiile a 11 inundaţii mari.
Sat aşezat pe malul viroagei Sărăţelului, la 500 m de râul Siret. Satul are o vechime
foarte mare, Letopiseţele Moldovei, tom I, p.337, consemnând faptul că pe aici au trecut
domnitorul Vasile Lupu şi ginerele său Timuş, în fuga de la Finta la Iaşi în urma pierderii
luptei de la Finta (27 mai 1653), cu Matei Basarab. La fel, în urma înfrângerii de la
Ojogeni(noiembrie 1639), Vasile Vodă a fugit într-o noapte prin vadul de la Vădeni,
ducându-se la Iaşi.
Legenda spune că pe vechiul drum Brăila-Galaţi, pe unde treceau poştalioanele, în
vad, era cârciuma unui grec pe nume Iani, situată pe lângă viroaga Siretului ce trece prin
mijlocul satului. Prin modificări succesive de la Vadul (lui) Iani la Vadu Eni s-a ajuns la
Vădeni. Cârciuma era lângă un pod despre care se zice că era făcut de Constantin
Brâncoveanu. Într-un material elaborat de Căminul Cultural se vorbeşte de un han, aşezat
lângă un vad, al cărui proprietar era o femeie pe nume Ana, de la care ar fi rămas numele
Vadul Anei, nume care se dă şi astăzi vadului care trece prin mijlocul satului. Pronunţând
prescurtat acest nume, locuitorii au spus Vadoanii iar mai târziu Vădeni. Aşadar, oscilaţii între
Vadul lui Iani şi Vadul Ianei.
Iordan, p.412: punctul de plecare a fost, cu siguranţă, substantivul românesc vad,
originar în latinul vadum, aşa că Vădeni însemnează „oameni de la (de pe lângă) vad”. Cei
care se ocupaucu trecerea de pe un mal pe celălalt al apei se numeau podari sau vădenari.
Vadurile erau dublate adesea de vămi, pe valea Siretului, în zona Vădenilor, existând şi
localitatea Vameşu.
Localitatea a fost inclusă în raia. După 1828, sub administraţie românească, a dat
numele uneia din cele două plase, având în subordine 18 sate, ceea ce dovedeşte importanţa
localităţii înca din acea vreme. În planul topografic al aşezării pe 1831, apar 85 de case.
Important punct de trecere(vad) al Siretului iar mai târziu, staţie de poştă. O mare parte a
teritoriului comunei a facut parte din Domeniul statului. Administratorii Domeniului arendau
mari suprafeţe marilor moşieri, ca Basarabescu, Răducanu sau Mendel, care le subarendau,
dând târlaşilor islazuri pentru vite şi dându-le voie să încerce aratul pe anumite suprafeţe (aşa
numitele „arături la alegere”) în zonele inundabile. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea ,
pe lângă moşia statului, au apărut şi mari moşieri, cum ar fi Suliotti. Ocupaţiile principale:
cultura plantelor şi creşterea animalelor, desfăcute pe pieţele din Brăila şi Galaţi.
Astăzi, se crede că primii locuitori veniţi prin aceste părţi ar fi fost un grup de
aproximativ 30 de oameni veniţi cu vitele la păşunat sau pentru pescuit. Aceştia au dat naştere
la familii numeroase ale căror descendenţi trăiesc şi astăzi: familiile Ciocan, Burlacu,
Tudorică care se ocupau cu pescuitul iar Potârniche, Tătaru şi Culea, cu păstoritul.
Marea inundaţie din 1897 a distrus toate locuinţele, inclusiv biserica, satul
refăcându-se de-a lungul unei singure străzi care astăzi a atins lungimea de 6 km. A fost una
dintre comunele regiunii de front, care la reocuparea teritoriului făcea impresia că nu a existat.
Locuitorii, negăsind niciun adăpost, puteau din această cauză şi din pricina inundaţiilor din
fiecare primăvară, să se mute aiurea, dar obişnuinţa de a fi pe malul unui râu, cu toate
foloasele, i-a împiedicat.
Baldovineşti. Sat din timpul voievodului Brâncoveanu, mai vechi chiar decât
Cazasu şi Izmin. Originea numelui ar veni de la un anume moş Baldovin[nume originar:
it.Baldovino<germ.Baldwin!] , care încă de copil era vier în vremea turcilor şi al cărui tată
fusese ucis de turci. În zona localităţii Baldovineşti s-au descoperit urme de locuire timpurie,
aparţinând civilizaţiilor Boian şi Gumelniţa, urme ce atestă prezenţa unei populaţii ce făcea
agricultură şi practica vânatul. Campania de săpături din anul 1961 a dat la iveală ceramică ce
dovedeşte trecerea prin zonă a unei populaţii pecenege în secolele X-XI.
Dionisie Fotino consemnează restabilirea hotarelor sub domnia lui Mavrocordat la
1717: „ Şi pe drumul Baldovineştilor despre răsărit s- a pus piatră, şi pe locul bisericii de
Baldovineşti, între doi stâlpi de piatră, s-a pus şi altă piatră, şi de la Baldovineşti spre nord
este o movilă”. Este prezent în harta austriacă de la 1789, unde este trecut
Baldogineszti/Baltagineschi. În 1925 a primit oficial numele de Ştefan Vodă, dar s-a revenit la
numele consacrat. Până la 1 ianuarie 1926, când a fost declarată comună, a fost cătun pendinte
de comuna Cazasu. Din 1968, având un număr redus de locuitori, la reforma administrativă, a
trecut ca sat component al comunei Vădeni.
Cătunul Pietroiu s-a înfiinţat în anul 1864 prin împroprietărirea a 15 locuitori pe
valea şi lunca Siretului, sub muchea dealului Baldovineşti şi dealul Pietroiului. Numele de
Pietroiu îl are de la vechiul sat, situat la 7 km spre Vădeni, lângă podul Avringeanca, ai cărui
locuitori s-au strămutat, înfiinţând cu cei 15 împroprietăriţi, actualul sat Pietroiu. Pietroiu
Vechi, cătun la 2 km vest de Vădeni, situat pe vâlceaua Lata, ai cărui locuitori, din cauza
inundaţiilor, s-au strămutat în Cazasu, formând satul Pietroiu Nou. Des întâlnit, singur şi cu
determinative, cu forme derivate şi dialectale, toponimul Piatra are drept sinonime în judeţul
Brăila: Camniţa (pădure, Constantineşti- Şuţu), din slavul kamenĭ „piatră” şi Cremenea-
Dunărea (cremene „silex”).
Digul longitudinal care apără împotriva inundaţiilor incinta Brăila-Dunăre-Siret a fost
construit în anul 1949, având o lungime de 10 km la Dunăre şi 4,7 km pe râurile interioare
(Siret), apărând o suprafaţă de 4854 ha. El protejează fermele şi terenurile agricole, canalele,
staţiile de pompare şi cantoanele din comuna Vădeni, dar şi cartierul Siret.
Prin îndiguire, desecare şi defrişare s-a construit în comună fabrica de conserve Zagna
( în jurul căreia a apărut şi un sat cu acelaşi nume), care prelucra legumele din cele 9 ferme
specializate în legumicultură de pe raza comunei. Iordan, p.48, la articolul vad, include şi
Zagna, sat şi viroage, Brl., pentru care să se compare zagon „şanţ scurt”; cf. şi viroagă „şanţ
natural, lung şi încă neînierbat sau slab înierbat; veche albie de pârâu”<slav.zagonŭ
„brazdă, hăugaş”; n.top.slov., croat.Zagon.şi alb.zagnē „brazdă”.V.şi rus. zagón „ţarc, ocol,
stână”.
Harta 1981: Movila Pietroiu +6m; Movila Baldovineşti +1,5m La Movila lui Pisică;
Malu Roşu; Groapa Oatu; Valea Hagioaiei; La Maşini; Valea lui Pîslaru; Privalul Zagnei;
Valea Zăgânicioaiei; Gârla Cornel; Cotu Murgociului; Halta Zagna Vădeni; Drumul Jirlăului;
Bîsca; ostrovul Chiciu(în zona Insulei Veriga); Bâsca Mică; La Gropile Săpate

Victoria

Sate componente:Victoria (reşedinţa comunei), Mihai Bravu


Satul Victoria a luat fiinţă în 1897 prin împroprietărirea a 703 locuitori din moşia
statului Berteşti-Văcăreşti după legea înstrăinării bunurilor statului cu 4,5 ha loc arabil de
câmp, 2000 mp loc de vatră şi 2500 mp loc de păşune în jurul satului, de fiecare locuitor.
Numirea comunei, scrie preotul paroh Th.Micu în 1912, a fost dată de corpurile legiuitoare.
Tradiţia povesteşte că, la împroprietărire, inginerul, care a parcelat vetrele oamenilor şi
loturile în câmp, a pierdut una dintre fiinţele sale dragi, fetiţa sa pe nume Victoria. Inginerul a
cerut Ministrului Domeniului să-i dea posibilitatea să efectueze toate măsurătorile gratuit şi în
schimb să aprobe ca numele satului să se numească Victoria, în amintirea veşnică a copilei
sale dragi.
Mihai Bravu a luat naştere în 1879 prin împroprietărirea a 300 de săteni, care au
primit câte un pogon-vatră şi 10 la câmp din moşia Berteşti-Văcăreşti. Înainte era câmp liber
fără nici o denumire. S-a numit astfel de către corpurile legiuitoare în amintirea marelui erou
naţional Mihai Viteazul, născut la Târgul de Floci, în apropierea pădurii Chirana (nume
format prin compunere, Chira + Ana, adică Doamna Ana. V. şi Chira-Chiralina <Chira+
Elena), pădure de stejar şi ulm, nemenţionată în harta din 1835, între Gura Ialomiţei şi Piua
Petrei. Distanţa de la comună la pădure este de 6-7 km.
Din revărsările Dunării se formează bălţi temporare, în care se prinde mult peşte.
Acestor bălţi li se spune Coada Viezurilor. Pe teritoriul comunei sunt movilele: Mănăilă,
Lupaşcu, Şerban, Giuvelic, după numele proprietarilor, Bancului, Viezurile şi Papuc. Mai sunt
şi crucile: Oase Vechi, Crucea lui Crin, Crucea Poştei, Bogza, Anghel Buga, Morţilor,
Roşului. La 1 km spre N-E de comună era a cincea staţie a poştei vechi a drumului Brăila-
Călăraşi. În 1906, avea în administrare şi cătunul Victoria, născut din târlele crescătorilor de
oi de la Cucuta ( toponim existent şi astăzi pe harta din 1981).
Harta 1981: Movila lui Şerban +3m; Movila Mănăilă +3m; Movila lui Lupaşcu +5m;
Movila lui Lupaşcu +5m; Movila lui Cârnu +3m; Cucuta, Fântânele; Padina, Valea lui
Uimanc; La Victoria; Fântâna lui Jianu; Valea Neacşu; La Dijmă; Puţul lui Baicu; La Ciovlici;
La Grădişte; Valea Roşcată; Izlazul Bravului; La Hotar; Gura Lupului; Câmpul Berteşti;
Pădurea Bertească; Puţul lui Mucuţă

Vişani

Atestare: Buneşti, sat dispărut, lângă Plăsoiu, 8 iunie 1602


Roşiile, sat dispărut, lângă Plăsoiu, în hotar cu Găojanii Oancei, 13 iulie
1614
Găojani(Găujani, Găojanii Oancei), sat dispărut, lângă Plăsoiu, cnezi
rumâniţi, 13 iulie 1614; 7 august 1615; 6 iunie 1622
Plăsoi, Plăsoiu, 19 februarie 1620
Sate componente: Vişani (reşedinţa comunei), Câineni, Plăsoiu
Apărute la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea(1700-1720)
ca urmare a populării Bărăganului. Nu există o dată care să ateste aşezarea primilor locuitori,
în afară de o cruce, care are înscrisuri cu litere chirilice ilizibile.Ultimul apărut-Plăsoiu-a fost
iniţial o aşezare temporară a unor pescari. La început, oamenii viitoarelor aşezări s-au aşezat
în 4 puncte , unde aveau să se nască cătunele Târle, Chiscani, Ciurea şi Vişani.
 Târle a fost un cătun aşezat spre est , la cca 5 km de Deduleşti, întărit prin aducerea de
clăcaşi de către generalul Manu, pensionat, care avea mult pământ în zonă. După
moartea acestuia, pe la 1810, locuitorii s-au mutat în cătunul Vişani, păstrându-se doar
toponimul La Târle pentru locul a fiinţat cătunul.
 Chiscani s-a numit cătunul de la Silişte. Era situat la punctul numit astăzi Malul
Ţiganului, deoarece, probabil, acolo locuise o familie de ţigani. Numele de Chiscani se
datora înălţimii acestui mal iar cel de silişte a fost raportat la verbul a sili, deoarece
terenurile din zonă ar sili culturile să se dezvolte şi să se coacă de timpuriu(!)Probabil
este vorba tot de o vatră de sat părăsită.
 Ciurea a fost aşezat în Lunca Buzăului, la 1 km est de Vişani, în locul cunoscut şi
astăzi drept Poarta Ciurea,unde se aflau paznicii ce controlau căruţele pentru a nu fura
din bunurile proprietarului.
 Vişani îşi trage numele de la stăpânul primei târle instalate aici, un oier din partea
Râmnicului, pe nume Vişan [Cf.Ioan Pătruţ, nume de familie actual, derivat provemit
de la tema Viş-, Vişu(l), Vişa]. Cu timpul s-au aşezat aici şi alţi oameni – oameni ai
cătunului lui Vişan. Ulterior, târla nemaifiind singulară, s-a ajuns la Vişani.
Documente certe privind existenţa satului datează din decembrie 1865 când se
înregistrează actele de stare civilă oficial cu menţiunea „comuna Vişani, plasa
Gradiştea, judeţul Slam Râmnic”, sigiliul cuprinzând un cal, simbolul judeţului, şi o
balanţă, simbolul justiţiei şi al dreptăţii.Tot acum apare şi ştampila cu vultur, simbol al
Ţării Româneşti. Din 1898, comuna trece la plasa Râmnicu de Jos. Prin Legea din
1929, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1930, este inclusă în pretura plasei Rm.Sărat. Prin
Legea nr.5/1950, comuna Vişani, având în componenţă satul Colţea, face parte din
raionul Filimon Sîrbu/Făurei iar din 1968 aparţine judeţului Brăila.
Comună de câmp, două movile(cea mai importantă - Vişani,49,5 m şi Ciurea, 46
m), în jurul cărora au existat târlele şi apoi cătunele cu acelaşi nume, 28 de puţuri cu o
adâncime de 3-10 m. La împroprietărirea din 1864, locuitorii au primit, din moşia lui I.
Niculescu Dorobanţu, 220 ha teren arabil la deal şi 130 ha la Silişte, precum şi 200 ha
păşune, în lunca Buzăului. În 1896 erau 257 familii cu 1061 de suflete. Timp de 12
zile şi 12 nopţi vişănenii au avut de suportat ororile primului război mondial, ruşii
bătând cu tunurile dinspre Câineni iar germanii dinspre Bentul Mare (Silişte). Pe
front , au plătit tribut de sânge 45 de fii ai satului, numele lor aflându-se la loc de
pomenire în biserică. În 1922 au fost împroprietăriţi 314 cetăţeni cu suprafeţe de 4-5
ha fiecare. În cadrul taberelor de muncă din 1923, organizate de Corneliu Zelea
Codreanu, a figurat şi construirea unui dig în comuna Vişani, acţiune interzisă de
guvern şi soldată cu o ciocnire între jandarmi şi legionari. Satul a fost bombardat în 15
iulie 1941, distrugând trei case şi ucigând o familie.
Câineni - comună rurală în plasa Gradiştea. Despre vechimea satului
vorbeşte biserica cu hramul Sf.Nicolae, zidită în 1843 de pitarul Pantazi Bagdat şi reparată
în 1866 şi zugrăvită în 1868 de Grigore Bagdat. Ca sat a depins de comuna Galbenu, plasa
Câmpul, judeţul Rm.Sărat, până în 1931, când devine comună, având în componenţă
satele Stăvărăşti, reşedinţa comunei rurale (se numise Colacu de piatră, Stăvărăşti venind
de la numele proprietarului Stavără / Stăvărache.), Plăsoiu(după numele moşiei),
Maraloiu şi Câineni. În 1932, rămâne singură comună, pierzând satele menţionate mai
sus. Din 1968, comuna se desfiinţează, devenind sat al comunei Vişani. E situată pe malul
stâng al râului Buzău, în apropiere de lacul mineral Balta Sărată/Albă. Comună de câmp,
nu are dealuri, numai malurile Buzăului şi ale bălţii, câteva movile, 12 puţuri (8-13m).
G.Pascu, Sufixele româneşti, Bucureşti, 1916, p.303, glosează câineni prin „să au rău
uni pă alţi, d’aia să zice aşa”.
De comuna Vişani aparţin lacurile Jirlău şi Câineni. Lacul Jirlău/Balta Jirlău este un
liman fluviatil, alimentat din precipitaţii, dintr-un izvor propriu şi de către viroaga
Boului(Valea Jirlăului), circa 1000 ha, adâncimea medie-1,3 m; maximă-5 m; amenajat
piscicol-277 ha. Lacul Câineni, liman fluviatil de aproximativ 96 ha. Datorită lipsei unei
legături permanente cu Buzăul, a cunoscut un intens proces de salinizare(9,3 g/l în 1970).
Rezerva de nămol din lac(235tone) şi salinitatea apei au condus la înfiinţarea unor
stabilimente de băi, administrate de O.J.T.nesatisfăcător şi preluate astăzi de Primărie.
A fost considerat „satul dintre ape”(prof.Ilie Caraman), deoarece, multă vreme, a fost
înconjurat din trei părţi de apă: la vest, lacul Jirlău(balta Văceni sau Drog) iar la sud şi est de
meandre ale râului Buzău. Prin canalizarea albiei minore în anii 1946-1947, realizată cu
oameni din sat şi lipoveni, râul trece numai prin sud-est-est. În 1956 s-a construit digul de
protecţie a lacului iar drumul comunal nr.52 de pe malul lacului Jirlău a fost asfaltat în 1984.
Este deservit de staţiile de cale ferată Jirlău şi Halta Udreşti(Drogu). Udreşti provine de la
un Udrea, atestat, se pare ca prenume, într-un document din 1528 - Costăchescu, II,
p.549(I.Pătruţ, p.81)
Harta 1981: Movila Albească +6m; Pochina Câineni +8m; Movila Vişani +2m; Movila
Ciurea +1m; Fântâna Elisabeta Meiroşu; Fântâna Stan Băbeanu; Puţul lui Nicuşei; Fântâna
Profirei; Fântâna Ion Broască; Fântâna Ilie Drăguţ; Fântâna Dobre Bercaru; Fântâna Iorgu
Andrei; Câineni Băi; Buzăul Vechi; Lacul Sărat Câineni

Viziru

Sate componente: Viziru (reşedinţa comunei), Lanurile(denumit anterior Golăşei)


Golăşei. Iordan, p.114, îl include la numele topografice-caracteristici ale locului, dar şi
la toponimele psihologice(p.323): forma de plural (masculin!) exprimând, mai degrabă, o
caracteristică a oamenilor decât a locurilor. Era însă rezultatul fenomenului de roire, locuitorii
parvenind din satul omonim din judeţul Covurlui, aflat pe moşia lui Lascăr Catargiu. Golăşei,
jud. Covurlui. Considerându-se că numele ar fi reflectat starea materială precară, acesta a
fost schimbat prin decretul 799 / 1964. Până la 1 aprilie 1923, când devine comună, a fost sat
în comuna Viziru. A făcut parte din fostul raion Călmăţui.
Prin decretul 799 / 1964, din 1965, primeşte numele de Lanurile, deoarece vechea
denumire ar fi reflectat o stare materială precară, care nu mai corespundea realităţii satului …
socialist.
Viziru. Localitatea se aflase sub stăpânirea turcilor care aveau aici vii şi grădini, ce se
vedeau până la sfârşitul secoluilui al XIX-lea în nordul satului. Până-n 1875, era format din
două sate: Viziru de Sus şi Viziru de Jos.
Ar fi fost înfiinţat pe la anul 1462, pe timpul lui Vlad Ţepeş. În urma luptei de la
Focşani au fost robite de turci din părţile Moldovei, de la munte, vreo 690 de familii, pe care
le duceau, se zice, spre Constantinopol. Retrăgându-se, sultanul a trimis firman cu poruncă să
aşeze robii acolo unde se vor găsi şi să formeze un sat. Astfel, cei 6000 de robi au format satul
Viziru, numit aşa după vizirul care semnase firmanul de eliberare din robie şi care, mai târziu,
a venit de s-a stabilit în comună, stăpânind toată moşia, cunoscută sub numele de Moşia Mare
sau Domeniul Vizirului.
După Constantin C. Giurescu, op.cit., p.150, Odaia Vizirului a fost întemeiată în
veacul al XVII-lea cu robi creştini aduşi din Lehia, pe lângă care s-au adăugat apoi numeroşi
ţărani fugari din judeţele vecine, ba chiar şi bârsani veniţi cu oile. Bucurându-se de o înaltă
protecţie-această odaie era apanajul Sultanei-, odăiaşii au început să se întindă şi dincolo de
raia, făcându-şi, la rândul lor, alte odăi şi căşării pe pământul Ţării Româneşti şi provocând
multe neorânduieli, ceea ce a determinat intervenţia voievodului Scarlat Ghica la Poartă.
Drept urmare, Odaia Vizirului fusese redată în 1765 Ţării Româneşti cu condiţia că va plăti
anual Sultanei 25000 lei şi 3500 nazârului din Brăila. În urma aranjamentului, au fost
îndepărtaţi şi turcii care se instalaseră în multe sate şi făcuseră odăi, asuprind locuitorii. Trei
agale-spune cronica lui Mihai Cantacuzino-trimise dinadins de la Constantinopol, în urma
cererii voievodului, au stricat toate odăile Turcilor şi i-au gonit pe toţi. În acel moment, avea
1500 de locuitori şi 70000 de oi.
Odaie-Loc la câmp sau la pădure, unde se adăpostesc vitele sau oile şi unde îngrijitorii
lor au toate cele trebuincioase menajului lor(DE) - înţeles oarecum economic şi actual,
sinonim cu târlă, câşlă. Trebuie avută în vedere şi semnificaţia istorică, deoarece Principatele
aveau şi obligaţia de a construi în anumite puncte de pe teritoriul lor odăi, adică locuinţe
pentru găzduirea diverşilor reprezentanţi ai Porţii Otomane care veneau, în interes de serviciu,
prin ţările noastre. Principatele aveau datoria nu numai de a construi odăi, ci şi de a da gratuit
acestora tot ce le era de trebuinţă pe timpul şederii lor în ţară (Iordan, p.254-256).
Pe la 1763, câşla Vizirului se compunea din 1440 familii care erau îndatorate a plăti
pentru întreţinerea cailor şi a altor animale, pentru încălzit, un car de fân şi altul de lemne, de
fiecare familie. În acel an s-a luat în natură numai 700 de care de fân şi 300 care de lemne iar
restul s-a plătit în bani.
Jean Louis Carra scria despre Viziru în 1770: „Câşla Vizirului este un orăşel mare în
mijlocul raialei Brăilei. Altădată era despărţit de Principat, dar din pricina marilor dezavantaje
fu numit în 1765 sub titlul de domeniu cu condiţia să plătească 25000 lei la haznaua Sultanei,
care are drept asupra acestui orăşel , şi 3500 lei nazârului de Brăila”.
În 1818, Dionisie Fotino scrie: „O parte din raia se numeşte Odaia sau Vizir Kăşlai cu
hotare deosebite şi se stăpâneşte de Domnul ţării printr-un ispravnic”.
Până în 1828 ar fi fost reşedinţa capuchehaiei / capichehaiei(reprezentant sau agent
diplomatic al domnitorilor români la Poarta otomană).
Denumirea de Viziru, ca şi acelea de Osmanu, Nazâru, Ciacâru, Muftiu, Cazasu ş.a.
evidenţiază faptul că turcii, pentru exploatarea teritoriului raialei, o şi colonizaseră. Dominaţia
otomană se regăseşte şi-n toponime ca Movila Turcului şi Palivanul(de la pehlivan), loc de
distractie a turcilor.
Se zice că aici stăpâneau pe timpul raialei doi paşi: unul mai bătrân, în Viziru de Sus,
numit şi Viziru Mare, unde mai târziu s-a aflat moşia contelui Petru de Roma, şi altul mai
tânăr, în Viziru de Jos, numit şi Viziru Mic, pe Domeniul Statului.
„Planul topografic din 1869 al moşiei mari din districtul Brăilei, proprietatea
răposatei contese Sofia P.Roma, născută Ipsilant” plasează această moşie în partea de nord a
Călmăţuiului, până la o linie care ar trece prin Viziru-Tufeşti.
Prin fenomenul de roire, săteni din Vizirul Brăilei au format satul Vizireni(Moşasca)
din judeţul Buzău.
De Viziru depindeau şi cătunele:
Golăşeii Noi, înfiinţat în 1896, ulterior comună independentă – numit aşa după satul
Golăşei(din golaş+-ei) din judeţul Covurlui, proprietatea fostului prim ministru Lascăr
Catargiu. Tradiţia afirmă că numele s-ar trage de la cel al moşierului Golaşu(!),care a
construit 40 de case pentru ţărani(v. mai sus).
Ţăcău,pe partea dreaptă a braţului Vâlciu, înfiinţat prin 1850, 96 locuitori în anul 1906.
Giurgeni, înfiinţat în 1872, la 8 km S-Vde actuala comună, cu locuitori veniţi din Giurgeni-
Ialomiţa, 160 de locuitori
Ibiş, unde se întâlneşte Dunărea cu Crăcănelul; vadul cel mai lesnicios de trecut în baltă. Era
un sat vechi, din vremea turcilor, purtând numele turcului Ibiş, care lua o taxă în vad de la toţi
ce veneau de peste Dunăre
Bou, pe malul stâng al Dunării Vechi. Înfiinţat în 1836, şi-a luat numele de la hotarul
despărţitor dintre Domeniul Brăilei şi Moşia Mare.
Frecăţei, pe malul Dunării Vechi, înfiinţat în 1878. Poartă numele unei stânci, de pe malul
opus al Dunării.
Au mai fost şi târlele Groşeni, Băjani, Tâmpu, Câmpeni, Jipa, Bucoveni,
desfiinţate în 1896. În 1894,Groseni era un cătun la 5,5 km NV de comună, cu 32 de case, 31
capi de familie şi 157 locuitori. Moşia Groseşti cuprindea 2500 ha, aparţinând familiei Grosu ,
de unde şi numele localităţii.
Reşedinţa plasei Viziru, cuprindea comunele Viziru, Stăncuţa , Pârlita şi Ciacâru.
Satul are o lungime de câţiva km, fiind împărţit – însă fără întrerupere – în satul nou şi
satul vechi.
Harta 1981: Movila Tâmpu +5m; Movila Parapet; Movila Turcului +1m;
Lanul Ţibăneşti; Fântâna lui Pătraşcu; Fântâna lui Zăvoianu; Lanul Chirasa; Puţul lui Şolcan

Zăvoaia

Atestare:Dudeşti, sat Dudescu, 18 iunie 1594


Sate componente: Zăvoaia (reşedinţa comunei), Dudescu
Zăvoaia. Sat situat pe partea dreaptă a Viroagei Puturosul şi pe malul drept al
Călmăţuiului. În „Catalogul documentelor Ţării Româneşti” de la Arhivele Naţionale
Bucureşti aflăm că la „1643 (7152) octombrie 8, Cârstea Vătaf şi jupăneasa sa Ana vând lui
Eremia din Pârliţi 6 pogoane de vie cu 50 de unghibani (?) gata, cu ştirea cumnaţilor Craia,
Necula şi Marco, fiind martori Dumitraşcu, moşul din Buzău, Vâlcul, fiul lui Cernat şi
Mârzea din Soreşti, Dumitraşcu aprod de Râmnic, fiul sotiraşului Sava,Dima, nepot lui Iane
Topliceanul, uncheşul Neagoe Roşca şi alţii din Pârlita şi Zăvoiu. Scrie Ivan, fiul lui Ianache,
Episcopia Buzăului”. Se consideră că „Zăvoiul” din acest document este unul şi acelaşi sat
cu Zăvoaiele, deoarece: 1) Zăvoaiele până la 1828 nu a făcut parte din raiaua Brăilei, ci a fost
component al judeţului Slam Râmnic, aparţinând din punct de vedere ecleziatic de Episcopia
Buzăului; 2) În secolul al XVIII-lea, în apropierea Buzăului, nu exista decât un Zăvoiu, după
cum se menţionează în indicele de localităţi, volumul II şi 3) satul Pârliţi nu este decât satul
Pârlita din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, care se afla la o distanţă de
circa 25 km de Zăvoaia. Ca atare, atestarea documentară a satului Zăvoaia este 8
octombrie 1643.
Dicţionarul geografic consemnează: Comuna s-a înfiinţat pe la 1834 de locuitorii
veniţi de la Târla Albota de lângă lacul cu acelaşi nume, pe malul drept al Călmăţuiului, la
3,5 km de Lacu-Rezi. Se mai numeşte şi Slujitori, pentru că mulţi locuitori din acest sat erau
slujitori („călăraşi”, adică purtători de ordine şi scrisori, care duceau ştafetele la şi de la
domnie, călăraşii ialomiţeni asigurând şi paza la Dunăre), făcând serviciul de dorobanţi la
isprăvnicia din Focşani. Numele de Slujitori indica deci o anume categorie de ostaşi, des
întâlnite fiind satele cu numele de vânători, puşcaşi, călăraşi, dărăbani sau de dorobanţi.
Iordan, p.218. Acest sat a fost înfiinţat, la 1834, cu locuitori din Albota, care aveau, in
parte, obligaţia de a servi ca slujitori, adică dorobanţi, în ţinutul Putnei, spune DG. De aici
numele.
Statistica din 1831 notează Slujitorii Alboteşti cu 40 de gospodării sau familii iar harta
din 1835 - Zăvoiu(Slujitorii-Albeşti), tot cu 40 de gospodării. În 9 octombrie 1834, se
înregistrează o jalbă către domn semnată de săteni din Zăvoaiele, Stanca, Dudescu, Lacu
Rezi. Aşadar, acest sat a purtat nume diferite simultan sau alternativ: la 1834 - Zăvoaie; 1843
- Slujitorii Alboteşti; 1844-1850 - Zăvoaie; 1851-1852 - Slujitorii Alboteşti; 1853-1859
-Zăvoaie; 1860-ambele denumiri; 1861-Zăvoaie; 1862-până la 31 decembrie 1925 - Slujitorii
Alboteşti iar de la 1 ianuarie 1926 şi în prezent, Zăvoaia. Strict etimologic, zăvoi înseamnă
pădure tânără, numele satului trăgându-se de la existenţa unei zone împădurite pe aceste
locuri.
În sat există două părţi distincte, despărţite de o şosea: satul vechi, sat de cojani, şi
satul nou, sat de colonişti de la munte, stabiliţi aici după împroprietărirea din 1921. Între cele
două comunităţi au existat tensiuni frecvente, dovadă fiind constituirea a două cooperative
agricole distincte, căsătoriile endogame, păstrarea obiceiurilor şi tradiţiilor proprii. Aşadar, o
evoluţie distinctă, deşi, formal, aparţin de aceeaşi comunitate( apud Prefaceri socio- umane…,
p.25).
Dudescu. Atestat la 18 iunie 1594. O notă statistică-prefect Luca Ionescu-
consemnează anul 1828 drept an al înfiinţării satului Dudescu din iniţiativa locuitorului Stan
Bălan. Dicţionarul geografic îi atribuie o vechime de 100 de ani, fiind întemeiat de vechiul
proprietar Jianu. În 1885, inginerului I. Râmniceanu, care făcea hotărnicia moşiei Dudescu, i
s-au pus la îndemână de către proprietarul acesteia, Al.C.Nicoleanu, două documente din 15
decembrie 7195 (1687) şi din 4 septembrie 7212 (1704) care consemnează „satul Parcianii
după Călmăţui ot Sud Slam Râmnicu tot hotarul” ca moşie de margine a căpitanului Radu
Dudescu.
Un alt document din 27 septembrie 1840 îl constituie cartea de hotărnicie făcută pentru
moşia Parcianii za Dudescu, de către inginerul hotarnic Theodor Paladi. Neexistând nici o
silişte cu acest nume, ceea ce dovedeşte că satul Parciani nu a dispărut fără urmă, s-a admis că
actuala comună Dudescu se numise Parcianii (în unele documente-Puicenii). Aşadar, numele
satului s-ar datora familiei Dudeştilor, fiind „mult mai frumos decât Parcianii şi un omagiu
faţă de servicile pe care căpitanul le-ar fi adus ţării”.
Tradiţia orală derivă numele de la dudae, bălării care pe timpuri ar fi acoperit aceste
locuri. Erau aşa de mari că adăposteau diferite animale sălbatice. N.B.A nu se uita apelativul
muntenesc dud(ă), căruia îi corespunde în Moldova, agud(ă).
Pe raza comunei există următoarele movile: Movila Biţanului cu o cruce de piatră
având inscripţionat anul 1830, Movila Baracului, Movila Furnicelului, Popina Popii şi
Popina Balaban.
Include şi cătunul Gherghieşti (1866) după numele fostului proprietar Gherghiescu.
Cătunul se mai numea şi Cocoţatu / Cocoţaţi, căci, fiind pe piscul unui deal, privit de pe lunca
Călmăţuiului, casele se văd cocoţate.
Harta 1981: Movila Chială +3m; Movila Ulmului +10m; Movila Baracu +5m;
Movila La Sola Butucescu +5m; Movila Robitu +2m; Sola Colcer; Fântâna Stancotoi; Dealul
Pochina Balaban; Pârâul Călmăţui; Luncă; Sola Sărătură; La Zăvoaie; Valea Adâncă

Balta Brăilei

Strămutarea satelor din Valea Bistriţei şi din zona Porţile de Fier s-a soldat nu
doar cu distrugerea unui număr de aşezări, ci şi cu dispariţia toponimiei minore, fapt repetat în
cazul creării celui mai mare complex agricol din ţară, numit I.A.S. Insula Mare a Brăilei, prin
desecarea Bălţii Mari a Brăilei, ceea ce, în absenţa unor operaţiuni de salvare, a condus la
dispariţia unui inestimabil patrimoniu socio-cultural , care, cu greu, mai poate fi reconstituit şi
a cărui cercetare necesită un studiu aparte. Acest studiu ar trebui să aibă ca punct de plecare
harta rusă din 1835, care oferă o multitudine de date şi pe care o reproducem după
Constantin C.Giurescu, Principatele române…, ed.cit., p.33-34.
În „balta” Brăilei sunt notate, în afară de Dunărea Veche şi de Paşca, treisprezece
cursuri de apă, cincisprezece iezere şi douăzeci şi şase de ostroave. Cursurile de apă se
împart în patru categorii: râuri, gârle, privaluri şi braţe. Râuri sunt: Filipoi, Chiţorani,
Zadna, Verigu Stoeneşti şi Băroi; gârle: Lunza/Lunga, Şerban, Gingărăşoaia, Vâlciului,
Băndoiul, Dima-Peşeri; privaluri: Camarjoaia. Din a patra categorie face parte cursul de
apă Armineasă(Aranineasă). Iezerele sau bălţile poartă următoarele numiri: Orza, Şerban,
Lunguleţ, Raci, Ulmu, Peşti Turceşti(nume înscris în jumătatea de nord) - Peşti
Româneşti(nume înscris în jumătatea de de sud) – singurul iezer cu nume dublu, care leagă
iezerul cu Băndoiul (…), Scroafa, Sacu, Fufsarul (sic!), Rotunda, Groapele, Sermuroiu,
Libodoiu, Zadna, Puzdercu şi Glăvănelele (…). În ce priveşte ostroavele, ele se numesc:
Ostrovul Turcului, Filipoi, Dranoviţa, Muori (probabil, al morilor), Stanca, Adjuoi, Lata,
Rup, Ţiganca, Coada Lupului, Scurtului, Matceanului (Măcinului!), Lopatna, Igniţa
(sic!), Caroteşca, Dimuleasa, Rotunda, Popa, Bregoloi Iaza, Cremen, Dineapa, Verigu
Stoeneşti, Rocite, Dăeancea (adică de lângă Dăeni), Jighizana, Constantin. Aşadar, cu toată
dominaţia turcă îndelungată, atât în Dobrogea cât şi în raiaua Brăilei, şi cu toate că pescarii
turci îşi exercitau şi ei îndeletnicirea lor aici, în baltă, toponimia a rămas românească, fără
vreo influenţă din partea stăpânitorilor politici (sublinierile ne aparţin).

Ce ştiau copiii din şcoala primară despre Balta Brăilei în 1882?

Gârle, ostroave, iezere sau peştine. Atât din Dunărea Nouă cât şi din Dunărea Veche
se despart şi alte cursuri de apă mai mici, care, după ce fac câte un ocol oarecare, se varsă
iarăşi în Dunăre. Aceste cursuri de apă se numesc gârle.
Gârlele mai însemnate în bălţile judeţului Brăila sunt: Vâlciu, Stanca, Hogioaia, Lata,
Calia, Minoaia şi Paşca.
Uscatul coprins între aceste cursuri de apă se numeşte insulă sau ostrov.
Ostroave mai însemnate formate de aceste gârle sunt următoarele: Brăila, Brăteasca,
Stacna(!), Ruptura, Minoaia, Calia sau Lupul, Chiciu sau Cremenea, Măracine, Vaca, Chiciul
Măcinului, Lopatna, Igliţa, Titcovul, Turcoaia şi Târlele Blasova, unde se află un munte de
piatră pus în exploatare. Mai sunt şi ostroavele Corotişca, Iazul, Filipoiul, Bregoloiu, Popa şi
Iapa sau Diapa formate din bălţi.
Multe din aceste ostroave sunt adeseori acoperite cu apă mai ales când vin apele mari
şi atunci formează bălţi producătoare de stuf, papură, rogoz şi alte ierburi. Locurile pe unde se
produce mulţimea de pesce(peşte) ce se aduce spre vânzare în Brăila şi în alte părţi.
Iezerele cele mai însemnate în bălţile judeţului Brăila sunt: Ezerul Şerban, Ezerul
Dunărea Veche, Ezerul Ulmul, Ezerul cu Pesci şi Ezerul Zatna.
Canaluri sau Privaluri. Iezerele şi gârlele comunică între dânsele prin nişte cursuri
de ape numite canaluri sau privaluri. Unele din aceste canaluri seacă vara în timp de secetă
iar altele nu seacă niciodată. Şi unele şi altele au mulţime de peşti.
Privalurile mai însemnate sunt următoarele:
I. Filipoiul, care începe din Dunărea Veche la punctul numit Piscul Turcului şi se
uneşte cu Ezerul Şerban.
II Scurtul, care este cel mai avut în peşte din toate ezerele domeniului Brăila. Aici se află
cherhanaua sau locul unde se face depozitul de peşte din toate ezerele domeniului.
III Dimuleasa, care comunică cu Şerbanul şi cu Filipoiul. Dimuleasa şi Filipoiul nu seacă
niciodată.
IV Corotişca, ce dă în ezerul Paţeiul(Paţiu-n.n.)
V Titcovul, care comunică cu Ezerul Şerban şi Dunărea Veche.
VI Brezoiasa, ce comunică cu privalul Băndoiu şi cu Ezerul cu Peşti.
VII Mucuroaia, care comunică cu Ezerul cu Peşti şi cu Dunărea Veche.
VIII Zatna, ce iese din gârla Vâlciu şi dă în iezerul Zatna. La punctul unde iese acest
prival din Vâlciu, se află a doua cherhana însemnată a bălţilor Brăilei iar a treia, numită
Ibiş, se află pe malul gârlei Paşca, fată în faţă cu comuna Stăncuţa-Stanca.
Toate aceste gârle, ezere, canaluri şi ostroave formează aceea ce se numeşte bălţile
Brăilei.
( Geografia judeţului Brăila conform programei în vigoare pentru Şcoalele primare
făcută de Pr.C.Moşescu şi P.Moisescu, Brăila, Întâia typo-lyth. P.M.Pestemalgioglu,
1882, p. 26-29)

Balta Mare a Brăilei, prin desecări şi îndiguiri, a devenit Insula Mare a


Brăilei, ajungându-se la sărăturarea şi degradarea solurilor. Odată cu aceasta a dispărut şi
tezaurul toponimic corespunzător, din tot ce a fost au mai rămas din fericire câteva urme.
Astfel, de-a lungul digului de centură, vizavi de oraşul Brăila, au rămas câteva bălţi-
Corotişca, Poala Albă şi Ochiul Boului, care mai conservă încă o vegetaţie şi o faună
specifice zonelor umede, lacul Blasova, liman fluviatil, şi canalul Filipoiu, care
traversează întreaga insulă, dintr-un capăt în celalalt.
Alte toponime
Chiscani. În bălţile de pe teritoriul comunei Chiscani erau iazul Aurel, iezerele
Borcea, Cafeaua, Cazanele, Coţofana,Cravia, Desăguţele, Fundul Gheorghe, Fundul Mare,
Gememele, Paţiu, Minoaia, Coada Lupului, Filipoiu, Ruşala, Corotişca, Orzea, Titcov, Gura
Lupului. În apropierea acestui chisc(pe care se află Chiscani) se află şi alte chiscuri: Chiscul
Arapului, Chiscul Bratuşcei, Chiscul Caliei şi altele.
Gropeni.Toponimie acvatică(v. Ioan Bogoiu, art.cit., p.131-134). Lunca dinspre
Dunăre, acoperită cu păşune, zisă Noianul Gropeni, împărţită în Tinosul şi Noianul Gheţău
Botea. După luncă vine Dunărea cu braţele : Calia, Chiciu, Vâlciu, formând Ostrovul Chiciu,
Calia (zis Lupu), Popa şi Balta Mare. Locuri mai însemnate ca producţie din această baltă, cu
posibilităţi de creştere a vitelor, de fâneţuri şi păşuni sunt: Bălaia, Dinuleasa, Arimineasa(al
cărei nume ar veni de la Aramin, capul unei bande de hoţi turci), Veriga etc., numiri ale unor
privale şi iezere din apropiere. În noianul Gropeni sunt iezerele: Gheţău, Botea, Gageaua şi
Groapele ; în ostrovul Popa, iezerul Popa; în Balta Mare: Bălaia, Noroaele, Ulmul şi
Şerbanul.
Stăncuţa, comună rurală, plasa Balta, cuprindea şi o bună parte din Balta Brăilei cu
cătunele Măraşu, Băndoiu, Stoieneşti, Zatna, Salcia şi Agaua, cu iezerele Rasu, Lungu,
Fultuc, Mlaja, Moaca, Orăşanu, Fărmuroiu, Lebădoiu, Lunguleţu, Zatna, Sineţele, Lupoiu,
Gâsca, Curcubeul (cu stuf şi papură); privalurile Marta, Milea, Chichineţu, Săpatu, Zatna (cu
peşte) şi pădurile de salcie şi plopi: Crăcănelul, Coităneasa, Mustaţă Albă, Zatna, Ruptura,
Sitele, Renea, Boereasca, Toporaş, Ştefănică, Moldoveanu, Veriga, Cioroiu, Corbu,
Chichineţu şi Milea.

Terminologie

Folosim termenul de baltă, deoarece termenul de insulă este impropriu, prin insulă
înţelegându-se porţiunea de uscat înconjurată din toate părţile de apă (ocean, mare sau lac)
şi unde suprafaţa acesteia din urmă este incomparabil mai mare. Pentru porţiunea de uscat în
formare din cuprinsul unei albii de râu este consacrat termenul de ostrov, lunca noastră fiind
deci un mare ostrov. Termenul de Balta Brăilei, creaţie a poporului român, exprimă un anumit
conţinut - o regiune joasă , presărată cu lacuri de luncă, cu gârle şi braţe de râu, cu suprafeţe
joase mlăştinoase care erau inundate în perioada apelor mari. Termenul de Balta Brăilei
trebuie menţinut, arătându-se astfel că a fost o regiune care era sub imperiul apei. Denumirea ,
aprobată de către Comisia pentru păstrarea şi cultivarea limbii române, trecută pe hărţile
Atlasului geografic al României, reprezintă o moştenire a tezaurului toponimic al
ţării[v.P.Gâştescu-I.S.Gruescu, op.cit., p.17-18].
Toţi cercetătorii care au studiat cadrul fizic al Brăilei s-au oprit şi asupra bălţii, aşa
cum procedează şi geologul brăilean Ion Băncilă (1901-2001, viitor Academician) în
conferinţa cu acest nume, ţinută la deschiderea celei de a VII-a reuniuni anuale a Societăţii
Române de Geologie, Brăila, 27 septembrie 1937.
În Baltă, limbajul topografic obişnuit n-are nici o aplicare. Oamenii Bălţii, cu
instinctul sigur al naturii în care s-au născut, au ştiut însă să se descurce foarte bine şi să
creeze o bogată nomenclatură locală.
În Baltă sunt locuri acoperite cu apă şi locuri uscate.
Depresiunile mai adânci sunt permanent acoperite, formând ghiolurile sau lacurile.
Acestea(…)au o semnificativă înşiruire de la N la S, pe linia mediană a Bălţii, ceea ce
sugerează ideea că urmează aici o direcţiune de adâncire veche, un braţ de Dunăre
fragmentat.
Depresiunile mai puţin adânci îşi pierd apa în timpul secetelor de toamnă şi se
numesc japşe sau ghioluri de faţă. Japşele sunt foarte întinse, mai ales în partea de apus a
Bălţii, unde formează terenul stufăriilor şi(al) islazurilor.
Terenurile cele mai înalte sunt grindurile.Ele nu se acoperă cu apă decât la viiturile
extraordinare şi au forma unor valuri, cari însoţesc canalele. Grindurile reprezintă chiar
aluviuni ale acestor canale, îngrămadite în cantitate mai mare şi fixate prin pădurile de
sălcii, care le acoperă de obiceiu.
Ghiolurile mari, permanente, ca şi cele temporare, sunt legate între ele şi la urmă cu
Dunărea, printr-o reţea de canale naturale cari se denumesc privale sau gârle. Fundul
acestora se adânceşte cu 1-3 m sub etiaj.(…) Cel mai mare prival, Filipoiu, se formează din
inima Bălţii, din Lacul Şerban, şi se îndreaptă spre Dunărea Veche, având o lungime de 24
km şi o largime de 90 m, adică atât cât a Siretului. Pentru privaluri este o regulă generală ca
ele să se formeze din Dunărea Nouă spre cea Veche, fapt ce ar putea fi invocat în plus pentru
o aplecare a întregii regiuni de Baltă spre E şi deci o tendinţă a ei de a se îngropa mai mult
spre malul dobrogean. (…)
Funcţiunea Bălţii are mari răsfrângeri asupra regimului apelor din Dunăre.
În timpul creşterilor mari, de primăvară şi toamnă, când apa se frământă în valea
Dunării, Balta o primeşte ca într-un imens rezervor. Sub năvala din ce în ce crescândă,
privalurile se înviorează, gârlele şi jepşile uscate prind apă, până ce grindurile cele mai
înalte sunt înecate.Toată Balta este atunci o apă, care se leagănă între braţele vânjoase ale
Dunării şi pe tot întinsul nu rămâne decât colţul minuscul al Blasovei şi coroana nsfârşitelor
păduri de sălcii.
Când Dunărea începe să scadă, apele astfel răspândite se retrag pe nesimţite.
Trunchiurile sălciilor ies treptat la iveală, îmbrăcate acum în rădăcini adventive, prin cari au
supt mai bine hrana din apă, iar grindurile îngrădesc din ce în ce privalurile şi ghiolurile, ca
mai înainte.
În condiţiunile acestea, Balta reprezintă pentru Dunăre un regulator, care, pe de o
parte, la viituri mari, împiedică inundaţiile catastrofale, iar, pe de alta, la descreşteri,
menţine un timp nivelul mai înalt, necesar navigaţiei.
Din calculele făcute, s-a văzut că, fără intervenţia Bălţii, nivelul Dunărei ar creşte
peste etiaj la Brăila, la viiturile mari, cu 10 m, în loc de 6 m. Aceasta ar însemna ca tot
portul, până la malul din spatele silozurilor şi (al) magaziilor, să fie inundat aproape în
fiecare an.
Ca părţi ale unui impresionant organism, Dunărea şi Balta se completează, nu numai
sub raport mecanic, ci într-un grad tot atât de înalt, prin nebănuita realizare de pitoresc.
(Analele Brăilei, Anul X, Nr.1, ianuarie-martie1938, p.20-21)
Îndiguirea Bălţii Mari a privat pe brăileni nu doar de o plimbare cu barca, ci şi de
peşte, care reprezenta aici hrana săracului. A influenţat climatul întregii Europe, resimţindu-se
până în Franţa.
Termeni generici(în ordinea articolului lui Ion Băncilă, cf.DEX)
• ghiol, ghioluri, s.n. Lac sau baltă(mare) cu fundul plin de mâl.- Din tc.göl
• lac, lacuri,s.n. Întindere mai mare de apă stătătoare, închisă între maluri, uneori cu
scurgere în mare sau la un râu. Lat. Lacus
• japşă, japşe, s.f. Depresiune de mică adâncime din bălţile sau din Delta Dunării, cu
contur circular sau alungit, acoperită de apă numai în timpul revărsărilor, în care se dezvoltă o
bogată vegetaţie de apă. • (Pop.) Baltă mică. [Pl. şi : jăpşi] – Et.nec.
• grind, grinduri, s.n. Mică ridicătură de teren de formă alungită, care rezultă din
depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării.- Din sl.grendŭ
• gârlă, gârle, s.f. 1)Apă curgătoare (mai mică); braţ al unei ape curgătoare.
2)Depresiune alungită (şi sinuoasă) aflată in lunca unei ape curgatoare şi care, acoperită de
apa, leagă de obicei un râu de lacurile sau bălţile din jurul acestuia. – Din bg.gărlo
• gârliţă, gârliţe, s.f. (rar) Diminutiv al lui gârlă.- Gârlă + suf. –iţă.
Alţi termeni
Ca şi termenul de baltă, creaţie a poporului român, Balta Brăilei cunoaşte şi alţi
termeni, neînregistraţi în Toponimia românească de Iorgu Iordan(1963) sau în alte dicţionare,
cum ar fi:
• burtă (pop.) abdomen; fig. Partea bombată, proeminentă a unui obiect
• coadă, 51.Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.
52. Loc pe unde se scurge apa dintr-un râu într-un iaz
• gură-loc de vărsare a unei ape într-o altă apă
• burduf
• chici- tc.kiči
-cuvânt cu care se strigă după boi şi vaci
• chiciu, s.n. 1)grind care abia a devenit aparent şi pe care începe să răsară o vegetatie
de salcie şi arini
2)vârful ascuţit al unui ostrov
3) vad, loc de trecere
• căţână, -ne, s.f., din lat.pop catina „căţea”, v.căţân
• căţân, s.m., 4.(reg.) Baltă mai puţin adâncă, care seacă vara
• prăval(prival/preval)-depresiune naturală puţin adâncă ce face legătura între bălţi
sau între acestea şi râuri; reg. Zaval; prăval-porţiune pe cursul unui râu, pârâu etc. , unde apa
curge foarte repede, formând o cascadă mică
• crac, craci, s.m. (Pop.) 5. Ramificaţie a unei ape curgătoare. – Din bg. Krak
• zaton

Toponimele Bălţii Brăila după Dicţionarul geografic al judeţului Brăila, 1894

Lucrarea, premiată de Academia Română, a rezultat din contopirea a două


manuscrise: Iulian Delescu şi B. Demetrescu-Oprea, pe de o parte, şi N.Th.Vâlcu, pe de
altă parte, care, după cum apreciază prefaţatorul Şt. C. Hepites, au cutreierat tot judeţul şi n-
au lăsat să treacă nimic fară să fi fost notat. Cei dintâi s-au ocupat îndeosebi cu studiul
Bălţii, care este, fără îndoială, una din părţile cele mai interesante ale judeţului Brăila; cel
din urmă, în calitate de revizor şcolar, a fost în putinţă de a aduna, prin învăţători, datele cele
mai exacte asupra întinderii comunelor şi asupra statisticii. A rezultat astfel prin coroborarea
celor două manuscrise cel mai bogat inventar al topicelor bălţii (notate în volum sub iniţiala
D şi V), mărturie în timp a ceea ce a fost Balta Brăilei înainte de îndiguire.
Adâncu, prival, în despărţirea comunei Gropeni, între Dunărea Vapoarelor şi Dunărea
Veche, uneşte iezerul Babalâc cu privalul Lata
Agaua, târle, pendinte de com.Stăncuţa, pl.Balta, situate pe malul verigei Stoeneşti. Se
învecinează la E. cu Dunărea Veche, la V.cu iezerul Zatna
Arimăneasa, prival, pe ţărmul drept al Dunării Vapoarelor din Com. Gropeni, pleacă
din privalul Gingărăşoaiei, merge spre S. paralel cu Dunărea Vapoarelor şi se uneşte iarăşi cu
Gingărăşoaia la hotarul de S. al com. Gropeni
Arghişocu, lac despărtit în doua, formând două lacuri unite în ostrovul Vărsătura sau
Mărăcine din com. Berteştii de Sus, unul numit Arghişocu Mic la N. şi altul numit Arghişocu
Mare la S., între canalul Mănuşoaiei şi privalul Vărsătura
Aurel, prival, între privalul Filipoiu şi Dunărea Veche, din com.Chiscani. Malurile
sale fiind ridicate serveşte de drum prin baltă; el pleacă din privalul Filipoiu mai jos de
gârliciul Şerbanului, merge spre E., ocoleşte iezerul Dunărea Veche şi se varsă în Dunărea
Veche în dreptul satului Turcoaia din Dobrogea
Baba Alecu, iezer situat la E. de iezerul Ferteleţul
Babalâc, iezer, la sudul târlei Noroaiele din com. Gropeni; comunică la S. cu iezerul
Râşniţele iar la N. cu Lata
Baba Sandală, japşă, situată la N.E. de iezerul Şerbanul şi la V. de Orzea, iezer cu
care se uneşte, prin ea trece Aurelul canal
Baboiasa, iezer, dă în Scurtu în partea de N.E.
Baicu, prival, care pleacă din canalul Mucuroaia de la N. târlei Cotu Gârlei, pendinte
de com.Berteştii de Jos, merge spre N.E., trece în com.Berteştii de Jos, pe la iezerul Untea şi
apoi dă în privalul Vântoaie
Plasa Balta, în partea de E. se află lunca Dunării, formată de cele două braţe:
Dunărea Veche şi Dunărea Vapoarelor, în luncă formându-se mai multe canaluri, privaluri şi
iezere dintre care cele mai principale sunt:
Canalurile: Mănuşoaia, Vâlciu, Cremene, Paşca, Stupariţa, Lata şi Minoaia
Privalurile: Satului, Armineasa, Gingărăşoaia, Scheuca, Dobrişan, Băndoiu, Zatna,
Vărsătura, Strâmba, Veriga Stoieneşti, Mucuroaia
Iezerele: Şerban, Lunguleţ, Trufaşi, Ulmu, Peşte, Huture, Rotundu, Pietroiu, Bustea
Noianu
Barbă Rasă, prival, în circumscripţia Chiscani între Dunărea Vapoarelor şi Dunărea
Veche
Bălăia, iezer, situat lângă Ostrovul Iapa, la S.V. de iezerul Gâsca
Balaia, japşă, începe din Filipoiu în partea dreaptă, merge spre S. şi dă în Gemene
Bălaia, localitate izolată, situată la întâlnirea Dunării cu Vâlciul în dreptul
com.Gropeni(plasa Balta)
Bălaia, iezer, situat între Arimăneasa şi Dunăre, comunică la N. cu cătunul Bălăiţa şi
Brateş
Băndoiu, pădure, situată în pl. Balta. Se mărgineşte în toate părţile cu câmpul Bălţii
Băndoiu, prival, începe din Vâlciu, mai jos de cătunul cu acelaşi nume, se îndreaptă
către N. şi se varsă în japşa Rogozul
Băndoiu, târle, pendinte de com. Stăncuţa, pl. Balta, pe malul drept al Vâlciului unde
începe gura Verigii Băndoiului
Bărbierul, prival, situat în Ostrovul Iapa, începe din partea dreaptă a Mănuşoaiei,
traversează pădurea Vulpaşul şi dă spre N. în iezerul Vulpaşul
Barcan, iezer în balta com.Tichileşti, între privalul Porcu şi Filipoiu, comunică cu
privalul Porcu în partea de N.V.
Baroae, prival, uneşte iezerul Tituloae din com. Viziru cu canalul Vâlciu
Băteşul, iezer, la S. iezerului Bălaie din com. Gropeni(v. Bălaia, iezer)
Bătăturile, iezer în balta com. Viziru între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche
Bătuiuşul, iezer mare în partea de E. a com.Stăncuţa între Vâlciu şi Dunărea Veche
Bătăiuşul, prival, care uneşte iezerul Bătăiuş în partea de E. cu iezerul Lebădoiu iar în
partea de N.E. cu privalul Ruptura Băndoiu
Bâtlanul şi Sfredelele Bâtlanului, pădure situată în plasa Balta. Se mărgineşte la E.
cu iezerul Mrejarul, la V. cu japşa Sfredelele
Bătculesele, prival între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche; din com. Stăncuţa pleacă
din Vâlciu între privalul Zatna şi Ruptura Băndoiu, merge spre N.E. prin iezerul Bănişului şi
se uneşte cu privalul Ozinca-veche, aproape de Dunărea Veche lângă hotarul nordic al com.
Stăncuţa
Begu, iezer, situat în Ostrovul Iapa la S.V. de iezerul Jegara, în el dă privalul lui Iancu
Benghiu, prival, începe din privalul lui Stancu, merge la S.V. de se varsă în Dunărea
Măcinului, la Bechetul Igliţa
Beţivii, iezer, situat la N.V. de Mătoaiele fără comunicaţiune
Bârlad, prival, care uneşte iezerul Matiţa cu veriga Stoeneşti în hotarul dintre
comunele Berteştii de Sus şi de Jos
Boboc, lac mare la E. comuna Tichileşti aproape de Dunărea Veche, la N. iezerului
Şerbanu din com.Gropeni; comunică în partea de N. cu privalul Aurel prin privalul Boboc şi
în partea de E. cu iezerul Şerbanu
Boboc, prival mic, uneşte iezerul Boboc cu privalul Aurel
Borcea, iezer mic, la N.E. bălţii din com. Chiscani, între privalul Scurtu şi Dunărea
Veche, comunică cu privalul Scurtu la S.
Bordeiasa, iezer, situat în partea Sud a Ostrovului Corotişca, se uneşte prin japşa sa
cu Dimuleasa
Botea, lac mic, la 1 km spre S., de satul Gropeni, pe lunca dreaptă a Dunării,
comunică la N. cu lacul Gagiana
Botica, iezer, la sudul lacului Botea din comuna Gropeni
Bou, târle, pendinte de com. Viziru, situate pe malul stâng al Dunării Vechi, la
confluenţa privalului Bou cu Dunărea(v. Ţăcău)
Bou, prival, începe din Dunărea Veche şi după ce trece prin târlele cu acelaşi nume dă
în iezerul Cârneciu la S.V. ; aici se află şi Chirhana
Boului, iezer mic, între iezerul Ulmu şi Dunărea Veche din despărţirea Gropeni
Blasova, un munte pietros în lunca Dunării, la cotul ce face Dunărea Veche între
privalul Aurel şi ostrovul Igliţa din com. Chiscani. Aici este o carieră importantă de piatră de
culoare vânătă-cenuşie mult căutată pentru pavaj, se exploatează piatră în mare cantitate
pentru pavajele Brăilei
Blasova, cătun, pe grindul Blasova din com. Chiţcani(sic!)
Bragă-buna, târlă, pe malul drept al privalului Dimuleasa din com. Gropeni, cam la 2
km de unde privalul Dimuleasa se uneşte cu Stupariţa
Braia, prival, începe din Băndoiu şi se varsă în Ţărmuroiu spre S.
Bran, prival, între canalul Cremenea şi Vâlciu, de pe teritoriul com. Stăncuţa, are
direcţia de la N. spre S.; uneşte privalul Coităneasa cu privalul Muta
Bran, pădure de salcie în jurul privalului Bran
Brânzea, iezer, situat în ostrovul Cistia la E. de iezerul Străchianu şi V.de iezerul
Mare
Brânzea, prival, situat în ostrovul Cistia, dă în Dunărea Veche în iezerul său spre V.
Broasca, iezer, situat în ostrovul Bregoloiu spre V. de Lupoiu şi se uneşte prin
scursura sa cu Băndoiu
Bratuşca, canal, care se desparte din canalul Lata mai jos de satul Chiscani, curge
între canalul Lata şi Stupariţa, desfăcându-se în două: o parte se uneşte cu Stupariţa şi alta mai
jos se uneşte iarăşi cu Lata mai jos de cătunul Vărsătura
Bratuşca, ostrov, cuprins între ramificaţiunile Dunării la V. de ostrovul Filipoiu şi în
dreptul Vărsăturii
Bregoloiu, ostrov, între canalul Vâlciu şi privalele Zatna, Mucuroaia şi Brezoiasa
Brevilele, pădure pendinte de com. Ceacâru, pl.Balta. Se mărgineşte la E. cu Dunărea
Măcinului, în celelalte părţi cu Balta
Brezoiasa, prival, uneşte partea de S.E. a iezerului Ulmu, începând din Băndoiu şi
trecând pe lângă iezerul Vulpaşul
Brezoiasa, pădure în baltă; se mărgineşte la E. cu privalul cu acelaşi nume; la V.şi S.
cu câmpul bălţii; la N. cu iezerul Ulmu
Briceata, japşă, situată la S. de iezerul Lupoiul şi dă în Gemenile lac
Bucăţica, prival, situat la E. de Gura Gârluţei, începe din Mănuşoaia şi dă în iezerul
Vărsăturii
Bustea, iezer mare, compus din 2 iezere; Bustea mare şi mică, între canalul Vâlciu şi
japşa Strâmbu din com. Berteştii de Sus
Bustea, prival, care uneşte iezerul Bustea în partea de E. cu canalul Vâlciu
Bustea, târlă, în pădurea Bustea
Bustea, pădure, pendinte de moşia Berteşti, pl. Balta. Se mărgineşte la E. cu câmpul
şi iezerul Bustea, la V. şi S. cu Vâlciul şi la N. cu câmpul
Butuci, iezer la N. iezerului Iorguleasa, între Dunărea Vapoarelor şi canalul Vâlciu din
com. Ciacâru
Cafeaua, iezer, la E. com. Chiscani, între Dunărea Vapoarelor şi Dunărea Nouă
Cafeaua, japşă, uneşte Corotişca cu Filipoiu, ambele privale
Calia, ostrov, situat între Dunărea Vapoarelor şi Lata(Dunăre) la N. de ostrovul Popa
şi S.E. de ostrovul Minoaia
Calul, canal situat în stânga Filipoiului şi dă în jepşile Paţiului
Capra, iezer, situat la S.E. de Peştii Turceşti, comunică cu ei prin privalul său
Cascavalele, japşă, situată la V. de iezerul Pusdercu şi începe din acest iezer
Castraveţii Româneşti, căţine, la E. de Băndoiu şi la N. de cei Româneşti
Catargiaua, prival, începe din Dunărea Veche, faţă de chiciul Lopatna şi dă în
Gemenile la N. V.
Catargiaua, iezer, comunică cu iezerul Orzea spre S. în care se varsă
Cazanu, iezer, aproape de târlele Blasova din cuprinsul com. Chiscani
Căcaina, prival, în com. Stăncuţa între canalul Cremenea si Vâlciu, uneşte iezerul
Milea cu Dumboiu
Căiţele, iezere, ţin de Moşia Mare, situate în baltă la S. de iezerul Ghişani
Cămnicioara, japşă, uneşte japşa Cămniţa cu iezerul Mrejarul în ostrovul Iazul
Cămniţa, japşă, situată în ostrovul Iazu, uneşte Rogozul japşă cu japşa Cămnicioara
Căţeaua, iezer, în balta com. Gropeni, unit în partea de V. cu iezerul Moară Bună,
comunicând cu privalul Gingărăşoaia prin privalul Mocanu
Căţeaua, prival, care uneşte iezerul Căţeaua cu canalul Vâlciu
Cârneciu, iezer, situat în ostrovul Bregoloiul la S.E. de ostrovul Rotundu cu care
comunică prin Scursură
Cepu, prival, uneşte partea E. a iezerului Melci şi cu partea de V. a iezerului Rotundu
Cinghelele, căţine, situate între japşa Băroaia şi privalul Băndoiu
Cistia, ostrov al statului, situat în ostrovul Bregoloiu, se mărgineşte la E. cu Dunărea
Veche şi la V.cu Lacu Rezeanca
Ciulinii Mari, iezere, situate la S. de iezerele Frumoasele între Vâlciu şi Băndoiu
Ciulinii Mici, iezere situate la S. de Ciulinii Mari între Vâlciu şi Băndoiu
Ciupercă, prival, începe din Dunăre şi dă în iezerul Botea
Chichineţu, iezer, între canalul Cremenea şi Vâlciu, unit cu Cremenea prin privalul cu
acelaşi nume din com. Stăncuţa
Chirchineţu, prival, la S. de Coităneasa, începe din dreapta Cremenei, o ramură
începe de la V. de prival şi dă în japşa Epa(Iapa) la E.; alta începe din V. privalului şi dă în
iezerul Gâsca la S.V.
Chedica, prival, care uneşte iezerul Curcubeu de la N. Coitănesei cu canalul Vâlciu,
după ce uneşte iezerul Tanislau din com. Stancuţa
Chiriloaia, cătun, situat în partea de mijloc a ostrovului Ruptura, la E. de Chiscani şi
N.E.de iezerul lui Moş Stan
Chiriloiu, cătun, situat în partea de N. a ostrovului Ruptura
Chiriac, prival, începe din Dunărea Vapoarelor şi dă în iezerul Cucova
Chiciu lui Popa Vasile, pădure situată pe ţărmul drept al Dunării în faţa Brăilei, se
mărgineşte în toate părţile cu Dunărea
Chioru, iezer, situat în ostrovul Crăcănel la N. de iezerul Şufanul
Chiscani…cuprinde toată lunca dintre Dunărea Veche şi Dunărea Vapoarelor, de la
satul Chiscani pâna la Brăila şi Măcin, traversată de canalele: Lata, Stupariţa, Bratuşca;
privalurile: Filipoiu, Corotişca, Scurtul, Aurel etc. şi iezerele: Paţiu, Gemenele, Orzea etc.
Aici se află târlele Blasova.
Clatnova, ostrov, format de Dunărea Veche din com.Tichileşti
Clatnova, iezer, în ostrovul cu acelaşi nume
Crăcănel, ostrov cuprins între Cremenea şi Paşca
Crăcănelul (Paşca), o ramificaţie a Dunării, începe de la Gura Gârluţei şi până la S.de
Ibiş şi udă partea V. a ostrovului Crăcănel
Craghia şi Carabulea, păduri. Se mărginesc la E. cu japşa Craghia şi iezerul Paţiu la
V.- S. şi N. cu Dunărea
Cravia, iezer, la S. iezerului Paţiu din com. Chiscani; comunică în partea de N. printr-
un prival cu iezerul Paţiu
Cremenea, canal al Dunării Vapoarelor; se desparte de aceasta din jud. Ialomiţa, trece
în acest judeţ pe partea stângă a Dunării Vapoarelor, unindu-se cu canalul Mănuşoaia la
hotarul de N. al com.Berteştii de Sus; de unde se desparte iarăşi de Dunărea Vapoarelor, însă
apucă pe partea dreaptă, unindu-se cu canalul Paşca la Trăsura din com.Stăncuţa. De aici
continuă tot pe partea dreaptă până aproape de hotarul com. Viziru până la punctul Ibiş, unde
se uneşte cu Dunărea Vapoarelor.
Cremenea, ostrov, format din Dunărea Vapoarelor şi canalul cu acelaşi nume, are o
lungime ca la 14 km începând de lângă satul Gura Gârluţei, traversează teritoriul com.
Stăncuţa şi se termină tocmai la punctul Ibiş din com. Viziru. Acest ostrov e tăiat de privalul
Trăsura din dreptul satului Stăncuţa, unde canalul Cremenea se uneşte cu Dunărea Vapoarelor.
Mai este întrerupt în partea de N. prin privalul Orbu, care uneşte Canalul Cremenea cu
Dunărea Vapoarelor încât putem spune ca sunt 3 ostroave.
Christoaia, pădure, situată în pl.Balta. Se mărgineşte la E. cu privalul Christoaia şi la
V. cu Gingărăşoaia.
Cochira, prival, între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche în com. Stăncuţa. Pleacă din
privalul Ruptura Băndoiului şi se uneşte cu privalul Ozinca veche din com.Viziru.
Cociu, iezer mic, în balta com. Tichileşti, între privalul Lungu şi japşa Porcu cu care
comunică la S.-E.
Coada Lupului, chiciu, situat în partea de N. a ostr. Calia, aproape de unde se uneşte
Lata(ramificaţie de Dunăre) cu Dunărea Vapoarelor în dreptul com. Tichileşti, pl. Vădeni
Coităneasa, viroagă, uneşte Cremenea cu Vâlciul despărţind Ostrovul Popa de
Ostrovul Iapa.
Cojocarii, târlă, în lunca Dunării din com. Viziru, pe malul drept al canalului Vâlciu
Cojocaru, iezer, situat la S. de iezerul Căiţele
Cornoiu, iezer, situat la S. de iezerul Holerca între Vâlciu şi Băndoiu
Cornu Măcinului, unde Dunărea Veche la nordul oraşului Măcin ia direcţia spre V.
formând un cot pronunţat
Corotişca, ostrov, cuprins la S. între privalul Dimuleasa şi Lunga la N.-V. între
Dunăre şi N.-E. între privalul Lunga şi Filipoiu. Este la S. de ostrovul Filipoiu şi de iezerul
Paţiu.
Corotişca, prival, care pleacă din dreptul Ghecetului, de unde se împreună Dunărea
Veche cu Dunărea Vapoarelor, spre sud şi se varsă în iezerul Paţiu din com. Chiscani.
Costelea, iezer mic, la N. privalului Coităneasa, pe malul canalului Vâlciu, din com.
Stăncuţa, unit cu iezerul Curcubeu prin privalul Mutu.
Cotnoi, iezer, în lunca com. Gropeni la V. iezerului Babalîc, între privalul Dobrota şi
Gingăraşoaia, unit la V. cu iezerul Somnorosul
Cotu Băciului, localitate izolată, situată în ostrovul Bregoloiu în partea stângă a
Dunării Vechi, unde se află şi cherhana.
Cotu Gârlei, târle, în com. Berteştii de Sus, pe malul drept al canalului Mănuşoaia
din dreptul de unde pleacă privalul Baicu.
Coţofana, iezer, între Dunărea Veche şi Dunărea Vapoarelor din com. Chiscani
Coţofana, japşă, uneşte Veriga Măcinului cu Dunărea Măcinului în faţa grădinilor de
zarzavat din Dobrogea. O ramură dă spre V. în Borcea.
Cuca, prival, începe în partea despre E. a Dobrogei şi dă în iezerul său.
Cucova, iezer, situat în ostrovul Popa, se uneşte cu Dunărea Vapoarelor prin privalul
Chiriac şi iese la S. de iezerul Popa.
Curban, iezer, în lunca Dunării din com. Tichileşti, între privalul Porcu şi Filipoiu,
comunica cu Porcu printr-un mic prival în partea de vest.
Curbanul, prival, iese din iezerul Deciu şi e situat în stânga Filipoiului mai sus de
privalul Porcului.
Corbănaşul, japşă, iese din Deciu, dă în privalul Curbanul şi împreună în Porcul cu
care se varsă în stânga Filipoiului.
Curcubeu, iezer, situat în ostrovul Iapa la V. de iezerul Milea
Cureloi, prival, care pleaca din canalul Vâlciu de la hotarul nordic al com. Berteştii
de Jos şi se uneşte cu privalul Vâlciaşi.
Dâlga, japşă mare, între privalul Dimuleasa şi iezerul Peşte, serveşte ca hotar între
com. Ciacâru şi Viziru
Detunatu, viroagă, începe din capul despre N. al ostrovului Cistia şi dă în Dunărea
Veche la Salcia, hotar între balta Pârlitei şi Vizirului.
Detunatu, prival, începe din Dunărea Veche şi se uneşte cu privalul Săpatu spre V. În
apropiere de dânsul şi Dunăre era Bechetul No.10 de dorobanţi, când Dunărea Veche era
graniţă.
Detunatu, pădure, situată în pl. Balta.Se mărgineşte la V. cu Moşia Mare, despăr ţită
prin veriga Detunatu la S.V. şi N. cu Dunărea Măcinului.
Dimuleasa, prival, începe din malul drept al Dunării de la jumătatea ostrovului Coada
Lupului, curge spre N.E. în Filipoiu, în partea stângă aproape de cherhanaua Şerbanu, are o
lungime de 12-15 km şi lăţime de 3-4 m.
Dobrele, iezer, între canalul Cremenea şi Vâlciul la hotarul de N. al com.Berteştii de
Jos, se uneşte cu canalul Mănuşoaia prin privalul Vântoaia
Dobrele, iezere, situate în ostrovul Iapa la E. de iezerul Jăgara, într-însele dă privalul
lui Dobre.
Dobre, privalul lui, începe din partea stângă a japşei Iapa şi dă în partea S.V. a
iezerului Dobre
Dobriţa, prival, între canalul Vâlciul şi Dunărea Veche, pleacă din Vâlciu de la
hotarul de S. a com. Viziru, merge la N. paralel cu Vâlciu, traversează com. Ciacâru şi se
uneşte cu privalul Lata din Com.Gropeni
Dominicu, prival, situat la E. de căţinul Ochiul Boului
Dragomir, prival, uneşte Benghiu cu Orzea şi Dunărea Veche
Desăgei, căţine, are forma desagilor, de unde şi numele, situate la S.E. de iezerul
Bobocul
Desăguţe, iezer, în cotul ce face Dunărea Veche la Blasova din com. Chiscani,
comunică la N. cu iezerul Orzea şi Bălaia
Dugheanu, iezer, situat la E. de japşa Bolbocu, bagă apă din Scioaca
Dumbos, iezer mic, între canalul Cremenea şi Vâlciu din com. Stăncuţa între lacul
Chichineţ şi privalul Coităneasa, cu care se uneşte printr-un prival
Braţul Dunărea Veche. Din acest braţ pleacă canalul Vâlciu şi privalurile Veriga
Stoieneşti, Detunatu, Mucuroaie, Titcov, Dunărea Veche, Scurtul şi Filipoiu. El formează mai
multe ostroave din care revin judeţului Brăila Titcov, Igliţa şi Chiciul Măcinului.
Braţul Dunărea Vapoarelor poartă mai multe numiri: Săpata de cum se desparte de
Dunărea Veche şi până unde se desparte canalul Cremenea; Mănuşoaia de unde se desparte
canalul Cremenea până la cătunul Cotu Gârluţei, unde acest canal se uneşte iar cu Dunărea
Vapoarelor; Cremenea de la N. cătunului Cotu Gârluţei până la Trăsura din com. Stăncuţa şi
de aici înainte până la punctul numit Ibiş din com. Viziru; Stupariţa de la sudul satului
Gropeni, de unde canalul Vâlciu dă în Dunărea Vapoarelor până la Piscul Lupului, de aici
înainte până în dreptul cătunului Vărsătura din com. Chiscani. Acest braţ al Dunării parcurge
o distanţă cam de 66 km. Din el se despart canalele Cremenea, Mănuşoaia, Paşca, Lata,
Stupariţa, Minoaia şi Bratuşca, toate se împreună cu acest braţ având aceeaşi lăţime ca şi
dânsul afară de canalul Minoaia, care este mai îngust. Dunărea Vapoarelor şi canalurile ce se
despart din ea formează ostroavele Vărsătura, Cremenea, Lupului, Minoaia, Ruptura Stanca,
Bratuşca şi Popa.
Dunărea Veche, lac, format din ruptura fluviului Dunărea, are forma unei elipse, unit
cu Dunărea Veche printr-o gură în dreptul satului Turcoaia din Dobrogea. Elipsa este cam de 8
km lungime, formând un prival sau canal, având lăţimea Dunării Vechi. La gura acestui lac
este o cherhana(=Blasova)
Dunărea Veche, ostrov, format de veriga Dunărea Veche
Dunărea Veche, verigă mare, începe din faţa Turcoaiei în dreptul cherhanalei şi după
un ocol se termină tot aici formând ostrovul Dunărea Veche.
Eftinca, japşă, bagă apa din Rotundu despre N.şi se varsă spre Băndoiu pe câmp.
Eremia, japşă, situată la S.E. de iezerul Cojocaru, uneşte iezerele Bătăturile cu
Ruptura Moldovencei
Eurucile, ghiol, uneşte Noroaiele mici de japşa Cadânei spre S.V.
Iapa, japşă, începe de la coada privalului lui Moş Stanciu şi dă în partea stângă a
Vâlciului la N. de cătunul Iapa.
Iapa, ostrov, cuprins între Vâlciul la E., Coităneasa viroagă la N., Cremenea şi
Mănuşoaia la V., situat la S. de ostrovul Popa.
Iapa, târlă între iezerul Iapa şi canalul Vâlciu din com.Berteştii de Jos.
Iapa, iezer în com. Berteştii de Jos, pe malul stâng al canal.Vâlciu
Iapa, prival care uneşte iezerul Iapa cu privalul Baicu
Feştilele, iezere, situate în ostrovul Iapa între canalul Mănuşoaia şi Vâlciu la V. de
cătunul Nedeicu din com. Berteştii de Sus, în ele dă privalul Mărăcine.
Filipache, prival, care uneşte lacul Moise din com.Stăncuţa cu canalul Paşca.
Filipoiu, movilă situată pe malul drept al privalului Baba Sanda în faţa canalului
Porcu
Filipoiu, ostrov, cuprins între Corotişca şi Dunăre, la N. de ostrovul Corotişca
Filipoiu(prival, ghiol) uneşte iezerul Şerbanul cu Dunărea Veche. Aproape de
confluenţa sa cu Dunărea se află o cherhana în dreptul unde, în războiul din 1877, ruşii au
confundat(sic!) vaporul turc Lufti Djelil.
Franţa, ostrov, cuprins la N.V. şi V. între Dimuleasa, la E. între iezerul Şerban şi S.
între iezerele Pravăţul şi Lunguleţul.
Frumoasele, iezere, situate la S. de iezerul Cornoiu, între Vâlciu şi Cornoiu.
Frunza, bălţişi sau japşe, la N. iezerului Curbov din com. Tichileşti, care dă în
privalul Filipoiu.
Fundu-Gheorghe, iezer lung, de la N. spre S. pe ţărmul Dunării Vechi, în faţa
ostrovului Lopatna pe teritoriul com. Chiscani
Fundu-Mare, iezer, situat în partea S. a ostrovului Ruptura spre S.E. de com.
Chiscani şi S. de iezerul Moş Stanciu, comunică printr-un prival cu Dunărea Vapoarelor.
Fusarul, lac, în balta com. Viziru, cuprins între Scroafa, Peşti Româneşti şi Turceşti
cu care comunică.
Gârla Dracului, japşă, uneşte Filipoiul cu iezerul Şerbanul, când apele sunt mari şi se
află situată mai sus de Baba Sandală, japşă.
Gârleciul Racilor, prival şi japşă, care uneşte iezerul Şerban spre S. cu iezerul
Vulpoiu din com. Ciacâru
Gârliciu Şerban, prival adânc, care pleacă din iezerul Şerban spre N. şi dă în
privalul Filipoiu la hotarul com. Gropeni, unde se află o cherhana.
Gârliciu Şerbanului, pădure pe lângă iezerul Şerbanului, începând din privalul
Filipoiu, are de limită iezerul şi câmpul bălţii cu privalul. Supraf. 55 ha, esenţă salcie, situată
în pl.Balta.
Gâsca, iezer, situat în ostrovul Iapa, la S.V. de iezerul Curcubeu
Gâtu Racilor, gârliciu, uneşte partea de S. a iezerului Racilor cu partea de N. a
iezerului Peştii Turceşti
Gemene, prival, care uneşte iezerul Gemene şi Catargeaua cu Dunărea Veche
Gemene, iezer în balta com. Chiscani între iezerul Fundu Gherghe şi Dunărea Veche.
Comunică la N. cu privalul Scurtu şi la S. cu Dunărea Veche prin acelaşi prival.
Ghija, japşă, se varsă în iezerul Ciorile spre N.
Ghişani, iezere, situate la V. de Glavaneţele turceşti
Gingărăşoaie, târlă, în com. Gropeni la căpătâiul de N. al privalului cu acelaşi nume,
de unde pleacă privalul Arimăneasa şi Babalâc
Gingărăşoaie, iezer, la ½ km spre N.E. târlei Gingarăşoaie, comunică la S. cu privalul
Gingărăşoaie
Gingărăşoaia, prival, începe din Vâlciu mai sus de Arimineasa. Are forma unui
semicerc şi se varsă în Arimineasa, aproape de Dimuleasa
Grindu - Vâlciaşu, ostrov între canalul Vâlciu şi veriga Stoeneşti din com. Berteştii
de Jos.
Gropenianu, prival, uneşte iezerul Şerbanul cu Dunărea Veche
Groapa Scheucei, iezer, între privalul Dimuleasa şi iezerul Glăvanelele, prin el trece
hotarul com.Viziru
Groapele, căţine, situate la E. de gârliciul Ţărmuroiu cu care comunică la V. şi E. cu
iezerele Liştevile
Hărlac, iezer, între canalul Mănuşoaia şi Vâlciu, prin el trece hotarul între com.
Berteştii de Sus şi de Jos; comunică în partea de S. cu canalul Vâlciu prin privalul Văjeila
Holerca, iezer, situat la S.E. de iezerul Somnorosul , între Vâlciu şi Băndoiu
Huture, prival, care uneşte iezerul Huture cu privalul Băndoiu
Huture, iezer, în partea de E. a com. Viziru, între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche,
între lacul Tituloaie şi privalul Băndoiu, cu care comunică în partea se S. prin privalul Huture.
Iancu, privalul său, situat în ostrovul Iapa la S. de privalul Ioniţă; începe din partea
dreaptă a Cremenei şi dă în iezerul Begu spre S.
Iapa, târle, situate pe partea stângă a Vâlciului în Baltă, pendinte de com. Berteştii de
Jos, are 20 de case.
Iapa, ostrov mare, între Dunărea Veche şi Vâlciu pe teritoriul com. Berteştii de Sus şi
Luciu din Ialomiţa
Iazul, ostrov, cuprins la S. între Vâlciu şi Brezoiasa, la E. şi V. între Ulmu şi
Gingărăşoaia prival şi la N. între iezerul Şerban şi Lunguleţul
Ioniţă, privalul lui, e la S. de privalul Chirchineţu şi începe din partea dreaptă a gârlei
Cremenea şi dă la V. în iezerul Bălaia.
Ibiş, cârciumă, cherhana, localitate, pe malul stâng al Dunării Vapoarelor din com.
Viziru, ca la 8 km spre S.E. de satul Ciacâru, unde se împreună canalul Paşca cu Cremenea /
unde se uneşte Dunărea cu Crăcănelul(ramificaţie a Dunării). Pe la Ibiş e trecătoare în bălţi.
Igliţa şi Catargeaua, pădure, situată în pl. Vădeni. Se mărgineşte la E. cu Dunărea
Măcinului, la V. cu câmpul Bălţii.
Igliţa, ostrov, format de Dunărea Veche şi canalul Igliţei din com. Chiscani, lung ca de
5 km şi lat ca de 500 m. Acest ostrov este format de un munte de piatră. Aici sunt cariere
însemnate de piatră brută pentru pavaje, şosele şi construcţiuni.
Întresatele, iezere, situate la S. de iezerul Noian, comunică la N. cu el prin Crăcănău.
Iorguleasa, iezer, între Dunărea Vapoarelor şi canalul Vâlciu; prin el trece hotarul
dintre comunele Ciacâru şi Viziru .
Iorguleasa, prival, situat în ostrovul Popa pe malul stâng al Vâlciului spre E. de
punctul Ibiş.
Jaghia, canal, uneşte iezerul Şerbanul cu iezerul Ulmu, la E. com. Gropeni
Jăghioara, canal începe din Jaghia; se îndreaptă către S.E. după ce ocoleşte Lişiţarul
spre S. dă în Otmoc.
Jăgara, iezer, situat în ostrovul Iapa la S.V. de iezerul Bălaia se înjugă cu iezerul
Dobrele, în el dă japşa Larga.
Larga, japşă, situată în ostrovul Iapa, începe din iezerul Begu şi dă în iezerul Jagara
Lata, canal, care se desparte din Dunărea Vapoarelor din dreptul satului Gropeni,
curge în jos pe lângă satul Tichileşti, printre canalul Minoaia şi Dunărea Vapoarelor cu care se
uneşte la Piscul Lupului, de unde se desparte de Dunărea Vapoarelor, curge pe lângă satul
Chiscani şi mai jos de cătunul Vărsătura se uneşte iarăşi cu Dunărea Vapoarelor.
Latinislav, japşă, situată în ostrovul Popa, la S. de Toporaşu, începe din partea stângă
a Vâlciului.
Lebădoiu, lac, la E. com.Stăncuţa, aproape de Dunărea Veche, comunică la S. cu lacul
Zatna şi la N. cu Ţărmuroiu prin privalul Vidroiu.
Lemnariţa, prival, între comuna Berteştii de Sus, între canalul Mănuşoaia şi Vâlciu,
uneşte privalul Baicu cu Vâjâiala.
Lemnosul, iezer, situat la S.E. de Lunga, între Vâlciul şi Băndoiu
Limba Caprei, iezer, în com.Ciacâru la N. privalul Mucuroaie; între iezerul Peşti
Româneşti şi Turceşti.
Lişiţarul, iezer, situat la S.E. de iezerul Şerbanul şi curge în Titcovul.
Lişteghia, lac, pe hotarul de sud al com. Viziru, aproape de Dunărea Veche, comunică
cu iezerul Lupoiu prin privalul Ozinca
Lopatna, ostrov, se mărgineşte la E. cu Dunărea Măcinului, în celelalte părţi cu Balta,
se află pe teritoriul com. Chiscani. Suprafaţa 36 ha esenţă salcie
Lucia, prival, începe din Dunărea Veche şi dă în privalul Brisceata la V.
Lunga, iezer, situat în ostrovul Iazul la S.E. de iezerul Somnorosul între Vâlciul si
Băndoiu
Lunga, iezer, situat în partea de N.E. a ostrovului Corotişca, unde se uneşte Filipoiul
cu privalul Lunga.
Lunga, prival, uneşte privalul Dimuleasa cu Dunărea Veche la N. de iezerul Misailă.
Lunga, prival, uneşte Filipoiul cu partea de S.E. a iezerului Paţiu.
Lunga cu Coroiul grădinilor, pădure, începe din privalul Dimulesei şi merge până în
Dunăre şi are drept limită câmpul bălţii. Suprafaţa sa e de 15 ha , esenţă salcie.
Lunga, japşă, uneşte privalul Titcovul cu privalul Dominicul.
Lungaşu, iezer, între canalul Paşca şi lacul Popii de la N. com. Stancuţa.
Lungaşu, prival, uneşte iezerul Lungaşu cu canalul Paşca
Lungu, prival, care pleacă din privalul Dimuleasa, din dreptul târlei Bragă – bună,
merge spre N. şi se uneşte cu canalul Stupariţa la hotarul dintre com. Chiscani şi Tichileşti.
Lungu, căţin, situat în ostrovul Bregoloiu între Canalul Vâlciu şi Dunărea Veche la N.
de căţinul Mlaju.
Lunguleţ, lac, la E. com. Stăncuţa, aproape de Dunărea Veche, comunică la S. cu
iezerul Zatna
Lunguleţul, iezer, situat în partea S. a ostrovului Franţa, comunică la V. cu iezerul
Pravăţ şi la E. cu iezerul Şerban prin Văsiu.
Lunguleţul, iezer, situat în ostrovul Bregoloiu, la E. de iezerul Măioasa cu care
comunică prin privalul său.
Lupoi, lac, la S.E. com. Viziru, aproape de Dunărea Veche, între iezerul Ţărmuroiu şi
Rotunda.
Lupoi, iezer mic, la hotarul de Sud al com. Stăncuţa între iezerul Milea şi canalul
Vâlciu.
Lupu, ostrov, lung de la N. spre S. ca la 8 km şi lat ca de 8000 m, format de canalul
Lata şi Dunărea Vapoarelor, traversează com. Gropeni şi Tichileşti. Se mai numeşte şi Calia
sau Coada Lupului.
Lupu, iezer, în partea de N. a ostrovului Lupu, comunică în partea de N. cu canalul
Stupariţa prin privalul cu acelaşi nume.
Lupu, prival, care uneşte iezerul Lupu cu canalul Stupariţa
Magiota, iezer, în balta com. Chiscani, între Dunărea Nouă şi cea Veche.
Mălaiului, japşă, care uneşte cotul Raţa cu Dunărea Veche din com. Luciu din
Ialomiţa
Manea, lac, situat la N.E. de com. Ciacâru, pl.Balta şi N. de Ţiganca şi Bălanu.
Manghelu, prival, situat în ostrovul Popa, se varsă în Borgea, căţin.
Mare, iezer, situat în ostrovul Cistia la S.
Mareş, iezer, situat în ostrovul Iazul la S.V. de iezerul Şerbanul şi S.E. de iezerul
Lunguleţul , comunică spre S.E. cu iezerul Orbul.
Matiţa, iezer, aproape de Dunărea Veche, prin mijlocul lui trece hotarul dintre com.
Berteştii de Jos şi de Sus.
Măioasa, iezer, situat la N.E. de iezerul Zatna
Mănuşoaia, ramificaţiune a Dunării, cuprinsă între ostrovul Iapa şi Marăcine
Măraş, târle, situate la E. com. Stăncuţa de care depinde şi sunt aşezate pe malul
drept al Vâlciului, între viroaga Coităneasa şi privalul Zatna. Are 166 suflete cu 33 capi de
familie.
Mărăcine, prival, începe din dreptul Mănuşoaiei şi după ce trece prin pădurea
Mărăcine dă în iezerul Feştilele spre E.; este situat în ostrovul Iapa.
Mărăcine, ostrov, cuprins între Dunăre la V. şi la E. între Mănuşoaia şi situat la S. de
ostrovul Crăcănel şi N. de ostrovul Vaca.
Măţoaiele, iezer, comunică la N. cu privalul Mocanului şi la S. cu iezerul Noroaiele
mici, situat la V. de Trufaşu şi Noroaiele.
Melcii, lac, izolat în com. Stăncuţa, între canalul Cremenea şi Vâlciul, între privalele
Chedica, Muta şi Bran.
Melcişi, iezer, situat în ostrovul Bregoloiu, la E. de iezerul Lupoiul şi V. de iezerul
Rotundu
Milea, iezer, în com.Stăncuţa, între canalul Cremenea şi Vâlciu, comunică cu iezerele
Lupoiu, Dumboş şi Curcubeu.
Milea-Sâneţile, prival situat în ostrovul Iapa aproape de întâlnirea viroagei
Coităneasa cu Vâlciul, dă în iezerul Milea.
Mlaji, lac în com.Stăncuţa între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche, între iezerele Raci şi
Lungu cu care comunică.
Mlaju, căţin, situat în ostrovul Bregoloiu la E. de privalul Vidroiu
Minoaia, ramificaţie a Dunării ce trece pe lângă com. Tichileşti şi udă partea V. a
ostrovului Minoaia în toată întinderea sa.
Minoaia, ostrov, cuprins între Lata(o ramificaţie a Dunării) şi Minoaia în dreptul
com.Tichileşti, pl.Balta
Misăilă, iezer mic, în com. Tichileşti între privalul Lungu şi Dunărea Vapoarelor sau
Stupariţa, comunică la N.E. cu privalul Lungu.
Mitrofanul, prival, începe din partea dreaptă a Băndoiului şi merge spre E. în
Rotundu.
Miţurlanul, japşă, situată la N.E. de iezerul Şerbanu.
Mrejarul, iezer, situat la S.E. de iezerul Orbu în ostrovul Iazul, comunică cu
Cămnicioara.
Mocanu, prival, în balta Gropeni, care uneşte iezerul Moara Bună cu privalul
Gingărăşoaia.
Mocanu, privalul lui, situat la V. de Noroaiele şi Trufaşul şi curge spre S. în iezerul
Măţoaiele începând din Arimineasa.
Moise, japşa lui, se varsă la N. în Lungaşu iezer, se află în balta pendinte de com.
Stăncuţa.
Moise, lac, la 3 ½ km spre N.E. de satul Stăncuţa, între lacul Popii şi canalul Paşcu, cu
care comunică prin privalul Filipache.
Moldovencei, iezer, pe malul stâng al Vâlciului în partea de N.E. a com. Stăncuţa.
Moldoveanu, prival, situat la S. de japşa Ruptura Moldovencei, începe din Vâlciu şi o
ramură dă în Tituloaiele la E. iar alta în Batături. Locul unde se separă aceste ramuri se
numeşte gura Zlatei.
Moraru, prival, începe din Dunăre şi merge spre V. în iezerul Straton.
Moraru, prival, uneşte partea de E. a iezerului Filipoiu cu partea V. a iezerului
Melcişi.
Moş Andrei, prival, în ostrovul Ruptura din com. Chiscani, pleacă din canalul Lata,
merge paralel cu privalul Păioasa şi canalul Lata, unindu-se la N. cu canalul Bratuşca
Moş Dragomir, iezer, la S.E. comunei Gropeni, între iezerul Babalâc şi Ulmu.
Moş Stan, iezerul lui, situat în mijlocul ostrovului Ruptura la S.E. de com. Chiscani şi
S.V.de Chirloaia
Moton, iezer, în com. Berteştii de Jos, pe malul drept al canalului Vâlciu, cu care
comunică printr-un prival.
Moară bună, iezer, situat în ostrovul Iazu spre S.E. de com. Gropeni între Vâlciu şi
Băndoiu, se uneşte prin privalul Mocanu cu privalul Gingărăşoaia.
Mucuroaia, zăval, situat la N. de Bou, uneşte Dunărea Măcinului cu iezerul Capra la
V. Ceva mai sus între Mucuroaia şi Bou e hotarul între Domeniul Brăila şi Moşia Mare.
Muleasa, prival, începe din Corotişca şi dă în partea stângă în Filipoiu la depărtare de
3000 m de gura Filipoiului.
Mănuşoaia, numire ce se dă Dunării Vapoarelor din dreptul satului Mihai Bravu, de
unde se desparte canalul Cremenea, şi până unde iarăşi se uneşte cu Dunărea Vapoarelor din
dreptul satului Gura Gârluţei.
Muta, japşă, situată în ostrovul Popa şi începe din partea dreaptă a Cremenei în faţa
canalului Orbu.
Mutuc, prival, în com. Stăncuţa, pe malul stâng al canalului Vâlciu, uneşte iezerul
Cortelea cu Curcubeu.
Nedeicu, târle, în Baltă pe malul stâng al Vâlciului la V.de pădurea Bustea, pendinte
de com.Berteştii de Sus, pl.Balta. Populaţia: 48 de suflete, 6 familii
Nedelea, târlă, numită şi Nedeicu, situată la E. de com. Berteştii de Sus, lângă
hotarul despre Ialomiţa, pe ţărmul stâng al canalului Vâlciu. Vatra satului este de 4 ha, cu 8
case. Populaţia e de 7 capi de familie sau 48 locuitori care au 19 cai, 114 cornute, 350 oi şi 45
râmători.
Niu, japşă, se varsă în iezerul Pudercu spre S. o ramură şi alta în Terteleţu.
Noian, lac mare, la un km spre E. de satul Ciacâru sub muchea platoului, unit cu
lacul Groapele din com. Gropeni prin privalul Noian.
Noian, prival, care uneşte lacul Noian din com. Ciacâru cu lacul Groapele din com.
Gropeni.
Noian, lac, pe ţărmul stâng al canalului Lata din com. Chiscani, între satul Chiscani şi
cătunul Vărsătura, ca la 1 km spre N. de satul Chiscani.
Noroiu, prival, între com. Gropeni, uneşte privalul Gingărăşoaie cu iezerul Noroiu-
Mic şi Noroiu-Mare
Noroiu-Mare, iezer, mare de aproape 1 kmp în com. Gropeni, între privalul
Arimăneasa şi Gingăraşoaie
Noroiu-Mic, iezer, la N. iezerului Noroiu-Mare.
Noroaiele, târlă, în com. Gropeni, între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche, unde
privalul Lata se uneşte cu privalul Gingărăşoaie.
Ochiul Boului, căţin, situat la V. de privalul Dominicu
Ochiul Boului, căţin, situat între Dunărea Veche şi Coţofana
Orbul, ostrov, cuprins între gârle spre S. de punctul Ibiş şi până la Trăsura, care îl
desparte de ostrovul Crăcănelul
Orbul, canal, situat la N. de Trăsura, se varsă din Cremenea în Paşca
Orbul, prival, la hotarul dintre com.Viziru şi Stăncuţa, uneşte canalul Paşca cu
Cremenea , despărţind ostrovul Cremenea în două: partea de N. numită Cremenea Mică iar
cea de S. Cremenea Mare.
Orbul, iezer, situat în ostrovul Iazul la S.E. de iezerul Mareş, comunică spre S.E. cu
iezerul Mrejarul
Orzea, iezere, situate la N. de Aurelul şi la S. de Catargiaua şi V. de Blasova:
comunică cu Filipoiu prin privalul său spre N.V.
Orzea, prival, uneşte iezerul cu numele său şi cu privalul Filipoiu.
Otmăt, târlă, între com. Berteştii de Sus şi ostrovul Vărsătura, format de Cremenea şi
Mănuşoaia
Otmoc, prival, situat la N. satului Gropeni în depărtare de 2 km, se varsă în lacul
Tinosul spre S.V.
Oţelea, iezer mare, între Dunărea Vapoarelor şi canalul Vâlciu, pe hotarul dintre com.
Ciacâru şi Viziru.
Ozinca, prival, în partea de S.E. a comunei Viziru, aproape de Dunărea Veche, uneşte
iezerul Lişteghia cu Lupoiu
Ozinca Veche, prival, tot la S.E. de com. Viziru, uneşte privalul Băndoiu cu privalul
Vidroiu din com. Ciacâru.
Pană, iezer, în com. Stăncuţa, între privalul Băndoiu şi Chochira
Papurii, târlă, în com. Berteştii de Sus pe ţărmul drept al canalului Cremenea, pe
ostrovul Vărsătura aproape de hotarul jud. Ialomiţa
Paşca, canal, al Dunării Vapoarelor, se desparte de aceasta la N. satului Gura Gârluţei,
parcurge partea stângă până la Trăsura din com. Stăcuţa, unde se uneşte cu canalul Cremenea:
de aici se continuă tot pe această parte până la hotarul de N. al com. Viziru, unde se uneşte cu
Dunărea Vapoarelor
Paţiu, iezer mare, la E. com. Chiscani, între Dunărea Veche, având lungimea de 3 km
şi lăţimea de 1 km, comunică la N. cu Dunărea Vapoarelor prin privalul Corotişca.
Pădurile, din ostrovul Fundu Mare, situate în pl.Vădeni, cuprind: Fundu Mare, Renea
lui Semedru, privalele: Păioasa şi Chirboaia pe Dunărea Vapoarelor şi Durmuşu. Se
mărginesc la N.E. şi S. cu Dunărea, la V. cu iezerul Fundu Mare, lacul lui Stan şi Chirloaia.
Suprafaţa-40 ha, esenţă salcie.
Pădurile, de pe ostr. Lupu şi Calia situate în pl. Vădeni; se mărginesc la E. cu Dunărea
Vapoarelor, la V. cu Dunărea Lata. Suprafaţa lor este de 70 ha, esenţă salcie.
Pădurile din ostr.Popa, până la hotar: Toplosca, Renea Lungă, Ruptura lui Sava,
Privalul cu Chuscu Popei şi Renea Năvodarului, Leuşteanu şi Dain până în Dunărea
navigabilă, toate acestea se mărginesc cele de pe marginea Vâlciului, la E. cu Vâlciu, la V. cu
Stufăriile şi iezerul Popa şi la N. cu hotarul Moşiei Mari. Cele de pe Dunăre: la E. cu
Stufăriile şi iezerul Popa, la V. şi S. cu Dunărea, la N. cu hotarul Moşiei Mari. Suprafaţa
acerstor păduri e de 400 ha, escnţă salcie.
Pădurile de pe Minoaia, situate în pl. Vădeni, se compun din pădurea Petcului,
privalul Ţigăncii, Renea, Gura Strâmbei. Se mărginesc la E. cu Dunărea Lată, la V. cu câmpul
şi privalul Minoaiei. Suprafaţa 12,5 ha , esenţă salcie şi cătină.
Păioasa, prival, în com. Chiscani, pe ostrovul Ruptura; pleacă din canalul Lata, mai
jos de Piscu Lupului, merge prin mijlocul ostrovului Ruptura şi se împreună cu Dunărea
Vapoarelor, aproape de unde începe canalul Bratuşca.
Pecineaga cu Mucuroaia, păduri, pendinte de com. Ciacâru, pl. Balta. Se mărginesc
la E. cu Dunărea Măcinului, la V. cu lacul Mucuroaia, la N. şi la S. cu câmpul. Suprafaţa 125
ha, esenţă salcie.
Pesceanu, lac mare, la E. comunei Berteştii de Jos, aproape de Dunărea Veche; în
acest lac dau privalele Strâmba, Repegioara, Vechiu, Vâlciaşu şi Pesceanu.
Peşti Româneşti, iezere, comunică la S.V. cu Fusarul şi sunt situate la N. de Peşti
Turceşti, pe hotarul dintre com. Viziru şi Ciacâru
Peşti Turceşti, iezere, situate la S. de cei Româneşti, între aceştia şi Dunărea Veche
din com. Ciacâru
Petculeasa, iezer, la N. ostrovului Minoaia din com. Tichileşti, între iezerul Ţiganca şi
canalul Minoaia, comunică spre N. cu canalul Minoaia şi Lata
Piatra Fetei, iezer, dintre Dunărea Vapoarelor şi Dunărea Veche din com. Chiscani
Piscu Lupului, capul de N. al ostrovului Lupului, unde canalul Lata se uneşte cu
Stupariţa, pe teritoriul com. Tichileşti
Piscu Raţei şi Chiciu Mic, pădure de ostrov situată în pl.Bsalta. Se mărgineşte de jur
împrejur cu Dunărea Veche; iar Mica la E. cu Dunărea Veche, la V. cu veriga Raţei, ce o
desparte de Giurgeanca. Suprafaţa 125 ha, esenţă salcie
Piscu Turcului, pădure, pl.Vădeni. Se mărgineşte la E. şi N. cu Dunărea Măcinului ,
la V. cu Dunărea Vapoarelor, la S. cu Veriga Piscu Turcului. Suprafaţa 12,5 ha, esenţă salcie
Pisica, japşă, situată în ostrovul Popa, la N. de japşa Mută şi S. de punctul Ibiş, începe
din partea dreaptă a Cremenei.
Pituluşca, iezer, la N. ostrovului Vărsătura din com. Berteştii de Sus, unit cu iezerul
Arghişocu Mic, comunicând la N. cu canalul Mănuşoaia prin privalul Bucăţica
Plămâna, japşă, uneşte privalul Săpatu cu privalul Vidroiu spre V., trecând printre
iezerele Lunguleţu, Listevele, Groapele şi Ţărmuroiu
Plânge Ban, lac mare, în balta com. Viziru între canalul Cremenea şi Vâlciu, pe
hotarul dintre com. Stăncuţa şi Viziru
Plutele, japşă, începe din fundul Gherghe despre N.E. şi dă în veriga Măcinului spre
E.
Popa, iezer, situat în ostrovul cu acelaşi nume; se varsă prin privalul său în Vâlciu(o
ramificaţie a Dunării)
Popa, ostrov, situat între Dunăre Vâlciu şi Coităneasa, la S. de ostrovul Calia şi N. de
ostrovul Iapa.
Porcu, japşă, la E. de com. Tichileşti; pleacă din japşa Frunza, merge spre S.V. paralel
cu privalul Dimuleasa, comunicând cu iezerele Bargan, Cociu şi Zeciu.
Porcu, prival, la E. com. Stăncuţa, lângă Dunărea Veche, uneşte privalul Plămâna cu
iezerul Purceaua
Porcu, pochină, între japşa Porcu şi Purceaua
Porcu, canal, situat la stânga Filipoiului spre S. de Calu canal şi dă în jepşile Paţiului
spre V.
Porcu, lac, situat în ostrovul Bregoloiu la N. de iezerul Lunguleţu.
Porumboiu, prival, situat în ostrovul Popa la S. de Iorguleasa şi începe din Vâlciu
Pravăţ, prival, la E. comuna Gropeni, pleacă din privalul Gingărăşoaia spre E. şi dă
în iezerul Lunguleţ.
Pravăţ, târlă, pendinte de com. Gropeni pe malul privalului cu acelaşi nume.
Pravăţul, iezer, situat în partea de S.V. a ostrovului Franţa, se uneşte la S.V. cu
Armineasa prival şi la N.E. cu iezerul Lunguleţul.
Privalul Filipoiul cu Orzea, păduri. Se mărgineşte în toate părţile cu câmpia bălţii,
începând din Dunăre şi terminându-se în gârliciul Şerbanului. Suprafata -75 ha esenţă salcie.
Privalul Dimuleasa cu al Gingărăşoaiei, păduri situate în plasa Balta. Se mărginesc în
toate părţile cu câmpia locală, încep din Dunăre şi se termină în Gârliciul Şerbanului.
Suprafaţa - 60 ha esenţă salcie.
Privalul Manghelul cu Renea, pădure situată în plasa Balta şi se mărgineşte la V. cu
Vâlciul şi în celelalte părţi cu câmpul bălţii. Suprafaţa: 5 ha esenţă salcie.
Privalul Coţofenei, pădure, pendinte de com. Chiscani, pl. Vădeni. Se mărgineşte la
N. cu Dunărea Măcinului şi în celelalte părţi cu balta. Suprafaţa: 2 ha salcie.
Privalul de la Verigă, situat la S. de Manghelul, se varsă în iezerul Căţelei.
Puitorea, japşă, mai sus de Baba-Sanda, uneşte Filipoiul cu Şerbanul, când apele
sunt mari.
Purceua, lac, pe malul Dunării Vechi din com. Stăncuţa, comunică cu Dunărea Veche
prin privalul Detunatu.
Puscăria, prival, situat în ostrovul Cistia, dă în Dunărea Veche în privalul său spre V.
Puscăria, iezer, situat în ostrovul Cistia la N. de ostrovul Strechianul.
Pusdercul, iezer, situat la S.E. de iezerele Ghişani.
Puşderul, iezer, pe hotarul dintre com. Viziru şi Ciacâru, între iezerul Glăvanele şi
privalul Dobrota.
Racii, iezer, situat la N. de Peştii Româneşti şi Turceşti cu care comunică prin Gâtul
racilor.
Racota, japşă, situată la N.E. de com. Ciacâru, pl. Balta, uneşte Dunărea cu lacul
Groapele, trecând pe lângă partea de S. şi N.V. a lacului Ţiganca, apoi se îndreaptă spre N.,
trecând prin lacurile Tudor-Oncea şi Manea şi se varsă în Groapele sub mal în apropiere de
comună.
Raşi, lac, la E. com. Stăncuţa între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche, unit cu Vâlciu
prin privalul Ruptura Băndoiu.
Râşniţele, iezer, în partea de S.E. a com. Gropeni, între privalul Dobrota şi iezerul
Ulmu, comunică la N. cu iezerul Babalâc, prin privalul Scheuca.
Renea-Cârnului, pădure, situată în pl. Balta, se mărgineşte la E. cu iezerul
Vulturelele, la S. cu Vâlciul. Suprafaţa: 7,5 ha esenţă salcie.
Renea-Filipoiu, pădure, pendinte de com. Islaz, pl. Vădeni. Se mărgineşte la N. cu
Dunărea Măcinului şi în celelalte părţi cu Balta. Suprafaţa: 3 ha salcie.
Renea-Turcoaia, pădure, pendinte de com. Tichileşti, pl. Vădeni. Se mărgineşte la E.
cu Dunărea Măcinului iar în celelalte părţi cu Balta. Suprafaţa: 50 ha esenţă salcie.
Repedea, prival, începe din Gingărăşoaia spre E., la S. de Sainca şi dă în Nomolita,
japşă lungă.
Repegioara, japşă, pleacă din Dunărea Veche de pe teritoriul com. Luciu din Ialomiţa
spre N., trece prin iezerul Peşceanu din comuna Berteştii de Jos şi se uneşte cu privalul
Vâlciaşi.
Rogozul, japşă, uneşte iezerul Baba-Alecu cu japşa Camniţa în ostrovul Iazul.
Rotunda, iezer, la E. com. Viziru aproape de Dunărea Veche între iezerul Lupoiu şi
Fusaru.
Rotunda, iezer, situat în ostrovul Iazul spre S.E. de iezerul Căţeaua între Vâlciu şi
Băndoiu.
Rotundul, iezer, situat în ostrovul Bregoloiu, la E. de iezerul Melcişi şi la V. de
iezerul Fusaru.
Roade-os, japşă, dă în partea de E. a iezerului Paţiu.
Ruptura, ostrov, com. Chiscani, format de canalul Lata, Bratuşca şi Stupariţa. Acest
ostrov are o lungime de 7 km. şi lăţimea de 3 km.
Ruptura-moldovencei, japşă, situată la S. de iezerele Bătăturile; începe din Vâlciu,
merge spre N.E. de hotarul com. Stăncuţa şi se uneşte cu iezerul Tituloaie din com. Viziru.
Ruşava, pădure, pendinte de com. Islaz pl. Vădeni. Se mărgineşte la N. cu Dunărea
Măcinului iar în celelalte părţi cu balta. Suprafaţa: 12 ha esenţă salcie.
Ruşava, prival, între Dunărea Veche şi Dunărea Vapoarelor din com. Chiscani, din
dreptul oraşului Brăila, pleacă din Dunărea Veche mai sus de privalul Scurtu, face o curbă
spre S.E. şi se uneşte cu o ramificaţie a privalului Scurtu lângă iezerul Borcea.
Sainca, japşă mare, începe din partea de E. a Gingărăşoaiei şi dă în căţinul său spre
S.E.
Săpatu, prival, uneşte privalul Detunatu cu japşa Plămâna spre V.
Săpatu, prival, situat în ostrovul Popa, se varsă în iezerul Toplosca.
Săpatu, prival, iese din iezerul Deciu, dă în partea dreaptă a canalului Porcu.
Sângerul, prival, în partea stângă a Băndoiului, dă în căţinul său.
Sârbului, lac, la S. Trăsurii din com. Stăncuţa, între canalul Paşca şi Cremenea,
comunică cu Cremenea.
Sârbului, prival, care uneşte lacul cu acelaşi nume cu canalul Cremenea.
Sbenghiosu, iezer, situat în ostrovul Iapa, la S. de iezerul Dobrele.
Scroafa, iezer, situat în ostrovul Bregoloiu la E. de Rotundu, comunică cu Cârligul
prin privalul său spre N.E.
Scheuca, prival, care pleacă din groapa Scheucei, spre N. trece prin iezerul Râşniţele
şi dă în iezerul Babalâc.
Schioaca, prival, este hotar între Domeniu şi Moşia mare, dă spre E. în Băndoiu la
punctul numit Chiciu.
Scursura-Broaştei, japşă, începe din Băndoiul şi dă în iezerul Broaştei în dreptul
iezerului Lupoiul.
Scursura-cu-judecată, japşă, în ostrovul Iapa la S. de Chirchineţu.
Scurtu, prival, între Dunărea Nouă şi Dunărea Veche din com. Chiscani în dreptul
oraşului Brăila, pleacă din Dunărea Veche pe lângă Piscu Turcului, merge spre S. vreo 3 km,
apoi se desparte în două, o parte merge spre S. şi se înfundă în iezerul Scurtu iar altă parte
apucă spre E. şi după ce parcurge vreo 2 km, se desparte iarăşi în două: o parte apucă spre N.
în lacul Borcea, şi alta spre S.E. Această parte, după ce parcurge 1 km, se desparte şi ea în
două: ambele părţi merg paralel spre S.E.; cea dinspre N. se uneşte cu iezerul Gemenele şi cea
dinspre S. se uneşte cu iezerul Fundu-Gherghe.
Scurtu, iezer, situat spre E. de Filipoiu şi se uneşte prin privalul său cu Filipoiu.
Sfredelele, iezere în balta din comuna Chiscani.
Sineţele, lac mic, pe hotarul dintre com. Berteştii de Jos şi Stăncuţa, în baltă pe malul
canalului Vâlciu, comunică cu lacul Milea.
Soldatu, lac, situat la S.E. de Ciacâru, pl. Balta, şi N.E. de Cenuşarul.
Somnorosu, iezer mic, care este unit în partea de E. cu iezerul Cotnoi în com.
Gropeni, între privalul Dobrota şi iezerul Căţeaua.
Somnorosului, plopu-mare la 1,5 km de târla Bragă-bună din com. Gropeni, pe malul
drept al privalului Dimuleasa.
Somnorosul, iezer, situat în ostrovul Iazul, la S.E. de iezerul Rotunda între Băndoiu şi
Vâlciu.
Spătosul, japşă mare, se uneşte cu Brezoiasa la N. şi cu zăvalul Babei Floarea la E.
Stan, iezer mic pe insula Ruptura din com. Chiscani, între privalul Păioasa şi canalul
Stupariţa.
Stanca, prival, care uneşte lacul Stanca cu canalul Paşca şi cu lacul Cenuşa.
Stanca, ostrov, cuprins între ramificaţiile Dunării la S.V. de ostrovul Bratuşca, N.V.
de ostrovul Ruptura şi E. de Noianu.
Stancu, prival, uneşte Orzea cu Dunărea Veche şi cu Benghiu.
Stăncuţa, lac mic între canalul Paşca şi satul Stăncuţa.
Stăncuţa, prival, care uneşte lacul Stăncuţa cu lacul Moise.
Stăncuţa, prival, care pleacă din privalul satului Gropeni, merge spre S. prin lacurile
Găgiana, Ghionea şi Botea.
Stoieneşti, prival, începe din veriga Stoieneşti şi, după ce trece prin cătunul cu acelaşi
nume, se varsă în privalul Zatna spre V.
Stoieneşti, verigă, începe din Dunărea Veche la S. de Chiciu Detunatului şi după ce
face o curbă spre S. dă iarăşi în Dunărea Veche la E. de Cotu-Baciului. Ea formează hotar
între judeţele Ialomiţa şi Brăila şi între balta Berteasca şi Lacu Rezeanca.
Stoieneşti, târle, pendinte de com. Stăncuţa, pl. Balta, situate pe malul verigei
Stoieneşti şi se învecinează la S. cu Chiciu Statului Cistia, 29 suflete, 7 familii. În timpul
turcilor a fost sat mare. În războiul din 1877, a suferit mari prădăciuni din partea Cerchezilor.
Stoieneşti, prival, în com. Stăncuţa, uneşte iezerul Zatna cu veriga Stoieneşti.
Stoichiţa, iezer, situat la S. de Plămâna în ostrovul Bregoloiu, bagă apă din privalul
Plămâna.
Strachina, vale, pe care se află lacul Murgeanca în hotarul dinspre judeţul Ialomiţa, se
întinde până în râul Ialomiţa.
Straton, iezer, situat la N. de iezerul Ciorile şi comunică cu privalul Morarului.
Strâmba, japşă, care pleacă din Dunărea Veche de pe moşia Luciu din Ialomiţa,
traversează comuna Berteştii de Sus şi se uneşte cu iezerul Pesceanu din com. Berteştii de Jos.
Strâmbu, lac, între canalul Cremenea şi Vâlciu.
Strâmbu, prival, la N. lacului Strâmbu, uneşte acest lac cu canalul Vâlciu.
Strechianul, prival, situat în ostrovul Cistia, dă în veriga Stoieneştilor în iezerul său
spre E.
Strechianul, iezer, situat în ostrovul Cistia spre N.
Stuchinele, prival, care uneşte iezerul Lungaşu din com. Stăncuţa cu privalul
Căcănău din com. Viziru.
Stupariţa, numire ce se dă Dunării Vapoarelor, din dreptul satului Gropeni până în
dreptul fabricii de spirt din com. Islaz.
Şerbanul, cel mai mare iezer din baltă, ţine partea nordică de Tichileşti şi cea sudică
de Gropeni. E cuprins între ostrovul Franţa la V., ostrovul Iazu şi iezerul Bobocu la N.
Comunică la N. cu privalul Filipoiu, cu iezerul Bobocu prin privalul său cu Cazan iezer, la
S.V. cu iezerul Lunguleţu, prin Vasiu, la S. cu iezerul Ulmu prin Jaghia, la S.E. cu iezerul
Lisitaru prin Jaghioara, la E. cu Dunărea Măcin prin privalul Titcovul.
Şufan, iezer, între canalul Paşca şi Cremenea din com. Stăncuţa, comunică la N. cu
iezerul Tănase şi la S.V. cu canalul Paşca.
Şufanul, prival, situat în ostrovul Crăcănel, începe din Paşca şi se varsă spre E. în
iezerul cu acelaşi nume.
Şoimelu, japşă, situată la S. de iezerul Dughiana, o ramificaţie dă în Băndoiu şi alta în
Huture iezer.
Şoarecele, lac, în com. Stăncuţa, pe ţărmul drept al canalului Vâlciu.
Tăbăcaru, iezer, în ostrovul Calia, se varsă prin privalul său în Lata (Dunăre).
Tănase, iezer, în com. Stăncuţa între canalul Paşca şi Cremenea la nordul iezerului
Şufan.
Tănase, privalul lui, situat în ostrovul Crăcănel, începe din Paşca.
Tanislan, lac, în com. Stăncuţa între canalul Cremenea şi Vâlciu, între lacurile Melcii
şi Curcubeu.
Tartaleciu, iezer mic, la E. com. Ceacâru, la N. iezerului Glăvan, între privalul
Dobrota şi Şcheuca.
Tătaru, prival, începe din partea de E. a Glavaneţilor româneşti şi dă în japşa
Schioacă.
Terteleţu, iezer, situat la V. de iezerele Râjneţile, între Băndoiul şi Dobrota şi
comunică la S. cu Glăveneţile turceşti.
Tinos, iezer mic, la E. com. Gropeni, între iezerul Ulmu şi Dunărea Veche.
Tinos, lac, la 2 km spre N. de satul Gropeni, între muchea platoului şi canalul Lata.
Titcovul, prival, uneşte Dunărea Veche cu iezerul Şerban.
Titcovul, verigă, începe din faţa Bechetului cu acelaşi nume şi merge până în privalul
Dominicu, formând ostrovul Titcovul.
Titcovul, pădure, situată în pl. Balta. Se mărgineşte la E. cu Dunărea Veche, la S. cu
privalul Titcov, la N. şi V. cu veriga Titcov. Suprafaţa: 75 ha esenţă salcie.
Titcovul şi privalul său, pădure situată în pl. Balta. Se mărgineşte la E. cu Dunărea
Veche, la N.V. şi S. cu iezerul Şerbanu şi câmpul bălţii. Suprafaţa: 60 ha esenţă salcie.
Titcovul, ostrov, cuprins între ramificaţiile Dunării Vechi la S. de ostrovul Turcoaia şi
spre E. de privalul Titcovul este format de veriga Titcovul.
Tituloaie, lac, la E. com. Viziru, între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche, între privalul
Dobriţa şi iezerul Huture.
Tobele, căţine, situate la E. de japşa Şchioaca şi V. de japşa Bolbocu.
Topilele, lac, situat la S.E. de satul Ciacâru, pl. Balta şi de lacul Soldat şi la N.E. de
lacul Cenuşarul.
Toplosca, iezer, situat în ostrovul Popa din care se varsă în japşele de jos ce se unesc
cu cele de sus la Dobrişani.
Toporaşu, japşă, situată în ostrovul Popa la S. de Porumbeii, începe din partea stângă
a Vâlciului.
Topozoiul, iezer, situat la S. iezerului Cornoiul şi se scurge spre S.E. în japşa Băroaca.
Tresatele, prival, în com. Viziru, uneşte privalul Căcănău , cu lacul Topilele din com.
Ciacâru
Trestian, prival, care pleacă de la vadul Arama din com. Stăncuţa spre S.E. până la
movila Trestianu din com. Berteştii de Jos, unde se pierde.
Trufaşu, iezer lung, ca de 3 km pe teritoriul com. Gropeni, între privalul
Gingărăşoaia şi Arimineasa, comunică la N. cu iezerul Noroiul Mare.
Tudorancea, lac situat la N.E. de satul Ciacâru şi N.V. de Manea şi Ghionea din pl.
Balta.
Turcoaia, ostrov, format de Dunarea Veche pendinte de Dobrogea. Aici se află cariera
de piatră.
Turtă-caldă, iezer, între Dunărea Vapoarelor şi Vâlciu din com. Ciacâru, comunică la
V. prin privalul cu acelaşi nume.
Turtă-caldă, prival, care uneşte lacul cu acelaşi nume cu Dunărea Vapoarelor
Turtoiu, iezer, pe teritoriul com. Berteştii de Sus, pe ţărmul stâng al Dunării
Vapoarelor. El comunică cu pârâul Gârluţa.
Ţăcău, cătun, pendinte de com. Viziru, pl. Balta, situat pe partea dreaptă a Vâlciului,
în faţa pădurii Ruptura Moldovencei. Populaţia, împreună cu târla Bou, 184 de suflete, 38
familii. Vite mari 716 (60 boi, 520 vaci, 120 viţei, 16 tauri), 36 cai, 4 măgari, 640 oi.
Ţărmuroiu, iezer, la N.E. com. Stăncuţa pe hotarul dinspre com. Viziru, comunică la
S. cu iezerul Lepădoiu prin privalul Vidroiu şi la N. cu iezerul Lupoiu.
Ţiganca, prival, care uneşte lacul Ţiganca din com. Ceacâru cu lacul Groapele din
com. Gropeni.
Ţiganca, iezer, la N. ostrovului Minoaia din com. Tichileşti, între lacul Petculeasa şi
canalul Lata. Comunică la N. cu canalul Lata printr-un mic prival.
Ţuţoiu, prival, în balta din com. Chiscani.
Ulmu, iezer mare, la E. com. Gropeni, aproape de Dunărea Veche, lung de la N. spre
S. ca de 5 km şi lat ca de 1,5 km, comunică la N. cu iezerul Şerban prin privalul Jaghia şi la S.
cu privalul Băndoiu.
Ungureanu, canal, iese din canalul Ruşava şi dă în partea dreaptă în Filipoiu în faţa
Mulesei.
Untea, lac, în com. Berteştii de Jos, între canalul Cremenea şi Vâlciu la V. privalului
Baicu.
Uzeinu, iezer, la E. com. Tichileşti între privalul Lungu şi japşa Porcu, comunică cu
privalul Lungu în partea de N.
Uzinca, prival, în formă de unghi, uneşte partea de E. a iezerului Liştevele cu partea
de V. a iezerului Lupoiul.
Useinu, iezer, între privalul Lunga şi Porcu din cuprinsul com. Tichileşti.
Vântoaie, prival, între Dunărea Vapoarelor şi canalul Vâlciu, pleacă din canalul
Mănuşoaia de pe teritoriul com. Berteştii de Sus, merge spre N. în com. Berteştii de Jos şi se
varsă în lacul Dobrele.
Vărsătura, japşă, în com. Berteştii de Jos, pe ostrovul cu acelaşi nume, uneşte
canalul Cremenea cu Mucuroaie.
Vărsătura, ostrov, în com. Berteştii de Sus, între canalul Cremenea şi Mănuşoaia,
având lungimea ca de 6 km.
Văsiu, japşă, uneşte partea de S.V. a iezerului Şerbanu cu partea estică a iezerului
Lunguleţul.
Vâjâiala, prival, situat în ostrovul Iapa, începe din stânga Vâlciului şi dă în pădurea
Vâjâiala spre V.
Vâlciaşu, prival, între canalul Vâlciu şi Dunărea Veche din com. Berteştii de Jos,
pleacă din Vâlciu, ocoleşte spre N.E. şi se uneşte cu lacul Moton şi apoi iarăşi cu Vâlciu.
Vechiu, prival, care pleacă din Dunărea Veche de pe teritoriul com. Luciu din
Ialomiţa, traversează com. Berteştii de Sus şi dă în iezerul Pesceanu din com. Berteştii de Jos.
Veriga Corotiştei, pădure, situată în pl. Vădeni. Se mărgineşte la E. cu Peştii turcului
iar în celelalte părţi cu balta. Suprafaţa: 2 ha esenţă salcie.
Veriga şi Cornu Măcinului, pădure pendinte de com. Chiscani, pl. Vădeni. Se
mărgineşte la S. şi E. cu Dunărea Măcinului, în celelalte părţi cu balta. Suprafaţa: 5 ha esenţă
salcie.
Veriga Măcinului, începe din Dunărea Măcinului de la jumătatea ostrovului Lopatna
şi se scurge în faţa Măcinului.
Veriga Stoieneşti, prival, care pleacă din Dunărea Veche din hotarul judeţului
Ialomiţa, face un ocol în formă de semicerc şi se uneşte tot cu Dunărea Veche, după ce
traversează com. Berteştii de Sus şi de Jos şi Stăncuţa.
Veriga Strâmba, pădure de ostrov, situată în pl. Balta. Se mărgineşte la E. şi S. cu
Dunărea, la N. şi V. cu veriga Strâmba ce o desparte de moşia Gura Ialomiţei. Suprafaţa: 17,5
ha esenţă salcie.
Veriga Vâlciului, pădure, situată în pl. Balta. Se mărgineşte la V. cu Vâlciu, la E. cu
iezerele, la S. cu câmpia bălţii şi la N. cu pădurea Ariminesei. Suprafaţa: 75 ha esenţă salcie.
Veriga Vâlciului, prival, care se desparte din canalul Vâlciu de la hotarul dintre com.
Viziru şi Ciacâru, ocoleşte spre N.V. în formă de semicerc şi se uneşte iarăşi cu canalul
Vâlciu.
Vâlciu, canal al Dunării, se desparte de Dunărea Veche de pe teritoriul com. Luciu
din judeţul Ialomiţa, din dreptul satului Mihai-Bravu, străbate spre N. com. Berteştii de Jos şi
de Sus, Stăncuţa, Viziru, Ciacâru, unindu-se cu Dunărea Vapoarelor în dreptul satului
Gropeni. El parcurge o distanţă cam de 36 km.
Vâlciul, pădure de ostrov, situată în pl. Balta. Se mărgineşte la E. şi S. cu Dunărea, la
V. cu canalul Vâlciului potmolit şi Veriga Ciurea potmolită. Suprafaţa: 12,5 ha esenţă salcie.
Vântoaia, japşă, începe din partea stângă a japşei Iapa şi dă în partea dreaptă a
Mănuşoaiei.
Vidroiu, prival, uneşte iezerul Lebădoiul cu gârliciul Ţărmuroiu spre E.
Vilţurelele, prival, în balta din lunca Dunării de pe teritoriul com. Chiscani.
Vişan, iezer, în com. Ceacâru, între privalul Dobrota şi Scheuca, la N. iezerului
Puşderul.
Vodoae, japşă, în com. Viziru între canalul Cremenea şi Vâlciu, uneşte lacul Plânge-
bani cu Strâmbu.
Vlăiculeţu, prival, care uneşte lacul Morălea din com. Berteştii de Sus cu privalul
Gârluţa.
Vulpaşu, lac, în com. Berteştii de Sus, pe ţărmul drept al canalului Mănuşoaia, la N.
lacului Feştilele, formând cu acesta un singur lac.
Vulpaşu, iezer, la E. com. Ciacâru, aproape de Dunărea Veche, comunică la N. cu
iezerul Ulmu prin privalul Băndoiu şi la S. cu iezerul Peşte românesc prin Gârliciul racilor.
Vulpaşul, iezer, situat în ostrovul Iapa la S. de iezerul Jăgara, în el dă privalul cu
acelaşi nume.
Vulpaşul, prival în formă de unghi, uneşte partea de N. a iezerului Racii cu Brezoiasa.
Vulpaşul, pădure, pendinte de com. Berteştii de Jos, pl. Balta. Se mărgineşte la N., S.
şi E. cu câmpul, la V. cu Dunărea Vapoarelor. Suprafaţa: 5 ha, esenţă salcie.
Vulturele, pădure, situată în pl. Balta. Se mărgineşte la E. cu privalul Baba-Alecu, la
V. cu Renea-Cârnului. Suprafaţa: 20 ha esenţă salcie.
Zatna, prival, uneşte iezerul Zatna cu Vâlciul.
Zatna, iezer, situat în ostrovul Bregoloiul, comunică spre V. prin privalul său Vâlciul
şi la N.E. cu iezerul Măioasa şi la S.V. cu iezerul Pesteanu.
Zaton, prival, situat în partea de N. a Chiciului ce ţine de judeţul Ialomiţa şi dă în
Dunărea Veche.
Zălogu, canal, începe din partea stângă a Filipoiului şi dă în Cafeaua (japşă) spre V. şi
de aici în iezerul Paţiu.
Zăvalul, lac, situat la E. de com. Ciacâru, pl. Balta, şi de Săratele şi Topilele.
Zbenghiosu, lac, în com. Berteştii de Jos, între lacul Iapa şi privalul Baicu, pe malul
stâng al canalului Vâlciu.
Zeciu, iezer, între privalele Porcu şi Dimuleasa, comunică cu Porcu spre N.

Anexă. Hartă din 1981(după îndiguire)


Între 45,15 şi 45,10 şi de la 27,52,30 la 28,00: Br.Arapu, Ins.Arapu, Chiciul Arapului
de Jos; Br.Dranoviţa, Chiciul Dranoviţa, Cotul lui Creţu, Hagioaia, Ins.Fundu Mare,
Păd.Cravia; de la 28 până în Dun.Veche: Canalul Filipoiu; Groapa Popii; Grădiştea Scurtă;
Grindul Produrilor; Canalul Gemenele (din Br.Măcin în Canalul Filipoiu); Chiciul Verigii
Între 45,10 şi 45,05 şi de la 28 înspre Br.Măcin: Pădurea Cravia; Privalul Dimuleasa;
Lacul Blasova; Aurelu; La Potcoavă; Chiciul Dunării Vechi (în interiorul potcoavei Blasovei);
Drăgan; La Şerbanu ; [drept Chiscani:Ins.Fundu Mare, Păd.Fundu Mare; Br.Cravia]; [drept
Tichileşti: Braţul Calia; Păd.Calia]
Între 45,05 şi 45,00 de la 27,52,30 la 28,00: Braţul Calia; Insula Calia; Pădurea
Calia; Pădurea Popa; Insula Mică Popa; Iezerul Popii; Iezerul Cucuvele; Japşele de Jos;
Privalul Irinoiu; La Puitori; Braţul Vâlciu; Privalul Gingărăşoaia; Grindul Gingărăşoaia; Valea
Gingărăşoaia; Gingărăşoaia; Privalul Cadânei; La Porojana; Trufaşu; Lata; Privalul Lata;
Valea Şeicuţa; Privalul Lemnosu; Privalul Dobrota; Valea Dobrota şi de la 28 înspre
Br.Măcin: Privalul Vasiei; Sfredele; Privalul Titcov; Privalul Jaghia; Privalul Jaghioara;
Căţinul Lişiţaru; Japşa Gherghencea; Otmoc; Orbu; Canalul Ulmu-Jaghia; Privalul Daduşu;
Privalul Vlaca; Matele; Privalul Camniţa; Privalul Otmoc; Canalul Spătosu; Repejoara;
Privalul Băndoiu; Canalul Măicanu; Canalul Brezoiasa
Între 45,00 şi 44,55 şi 27,52,30 - 28,00 spre Br.Măcin : Privalul Veriga; Grindul
Sângerului; Gaiţele; Bătăturile; Vulturu=Măraşu; Braţul Paşca: Ostrovul Orbului; Dunărea-
Br.Vâlciu:Japşele de Sus; Chiciul Popii; Japşele de Jos; Pădurea Pisica; Pădurea Cioroiu
Între 44,55-44,50 şi 27,52,30 - 28,00[între Dunăre şi Br.Cremenea]: Ostrovul
Crăcănel; Păd.Gopoaia; Chiciul Begu; iezerul Susanu, Ostrovul Orbului; Plânge Ban(i); La
Stârci; Privalul Susoreanu; Chiciul Jigara; Vadul Stăncuţa; Şoarecele; Japşa Branului;
Păd.Melci; Moşolea; Piedica; Păd.Stanislav; Cioroiu; Cortelele; Cremenea; Privalul
Coitineasa; Chiciul Gâsca; Priv.Chirchinoiu; Ghilul Judecata; Chiciul Ţigana; Grindul Begu;
Priv.Iapa; Priv.Vintonie; Ghiolul Sâneţele; Ghiolul Dobroiu; Ghiolul Curcubeu
Între 44,50-44,45 şi 27,45,00-27,52,30[între Dunăre şi Br.Mănuşoaia]: Ins.Mănuşoaia,
Piscul Vărsătura; Privalul Vărsătura; Vintilă; Japşa Vărsătura; Cap de Fier; Japşa dintre
Stufuri; Plopul lui Terente]; la 44,50: Ins.Budăniţa; Ins.Mică: La Nicoleşti; Grindul lui
Bătrânu; La Mâneciu ; între 27,52,30-28,00: Ins.Mică: La Iapa; Japşa Iapa; Grindul lui
Baicu; Untea; La Observator; La Baicu; Grindu lui Bătrânu; Japşa Baicu; La Nedeicu; La
Mărăcini; Păd.Ostrov; Vârful Duracului; Lupoaia; Lacul Sbenghiosu; Lacul Melintele; Lacul
Vulpaşu

Bibliografie generală

A. Dicţionare
xxx-Marele Dicţionar geografic al României, alcătuit şi prelucrat după dicţionarele parţiale
pe judeţe de George Ioan Lahovari, General C.I.Brătianu şi Grigore G.Tocilescu, Vol.I-V,
Stab.Grafic J.V.Socecu, Bucureşti, 1898 -1902
xxx-Micul dicţionar academic(MDA), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 4 volume,
2001-2003
Candrea, I.-A.,Adamescu, Gh., Dicţionarul enciclopedic ilustrat, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1931
Ciorănescu, Alexandru, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura SAECULUM I. O.,
Bucureşti, 2001
Constantinescu, N.A., Dicţionar onomastic românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1963
Delescu, Iulian, Demetrescu-Oprea, B.,Vâlcu, N.Th., Dicţionar geografic al judeţului Brăila,
Bucuresci, Tipografia şi fonderia de litere Thoma Basilescu, 1894
Iordan, Iorgu, Toponimia românească, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963
B.Volume
xxx-Activitatea Comitetelor de Construcţiune din judeţul Brăila în anii 1922-1923, Brăila,
Tipografia Românească, 1924
xxx-Bărăgan-Câmpia Soarelui, Antologie, prefaţă şi bibliografie de Ioan Munteanu, Editura
Albatros, Bucureşti, 1987
xxx-Brăila. File de istorie.Documente privind istoria oraşului.1919-1944,Vol.II, Bucureşti,
1989
xxx-Cartea Dunării, Antologie, prefaţă şi bibliografie de Ioan Munteanu, Editura Sapiens,
Brăila, 1997
xxx-Documente privind istoria oraşului Brăila.1831-1918,Volum întocmit de N.Mocioiu,
S.Bounegru, Gh.Iavorschi, A.Vidis, Bucureşti, 1975
xxx- Indicele numelor de locuri. Documente privind Istoria României,B.Ţara Românnească,
veacurile XIII-XVI, Bucureşti, 1960
xxx-Monografia judeţului Brăila, Brăila, 1971
xxx-Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Brăila, 1977
xxx-Zilele culturii brăilene. Comunicări şi referate. 25 octombrie -1 noiembrie 1970 , Brăila,
1970
xxx-Zilele culturii brăilene. Comunicări şi referate. 3-10 octombrie 1971,Brăila, 1973
Antipa, Gr., Pescăria şi pescuitul în România, Bucureşti, Librăriile Socec &Comp., C. Sfetea,
Pavel Suru, 1916
Avram, Andrei, Contribuţii etimologice, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997
Brâncuş, Grigore, Istoria cuvintelor, Editura Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2004
Buculei, Toader, Prezenţe brăilene în spiritualitatea românească, Editura Ex Libris, Brăila,
2004
Caraman-Dan, Steluţa, Caraman, Ilie, Aşezările rurale brăilene, Muzeul Brăilei – Editura
Istros, Brăila, 2010
Caraman, Ilie, Făurei - important nod de cale ferată. 1872-1998
Caraman, Ilie, Vişani- Vatră de dor,Vişani, 1997
Cândea, Ionel, Brăila. Origini şi evoluţie până la jumătatea secolului al XVI-lea, Muzeul
Brăilei.Editura Istros, 1955
Cucu, Vasile, Sistematizarea teritoriului şi localităţilor din România. Repere geografice,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979
Donat, I., Aşezările omeneşti din Ţara Românească în secolele XIV-XVI în Studii. Revistă de
istorie, an IX, nr.6 / 1956
Dumistrăcel, Stelian, Sate dispărute-sate ameninţate, Institutul European, Iaşi, 1995
Filitti, I.C., Primii ani de organizare ai Brăilei după eliberarea de sub turci, Brăila, 1930
Ghelase, Ion I., Mocanii. Importanţa şi evoluţia lor social-economică în România, Ediţia a
III-a, Bucureşti, 1944
Gâştescu, Petre, Oancea, D.I., Indicatorul localităţilor din România, Bucureşti, Editura
Academiei, 1974
Ghinea, Dan, Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2002
Giurescu, Constantin C., Istoricul oraşului Brăila. Din cele mai vechi timpuri până astăzi,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968
Giurescu, Constantin C., Principatele Române la începutul secolului XIX. Constatări istorice,
geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957
Mantea, Vasilica, Monografia comunei Viziru-judeţul Brăila, Viziru,2003
Mateescu, Tudor, Păstoritul mocanilor în teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului din RSR, Bucureşti, 1986
Maxim, Mihai, Brăila 1711. Noi documente otomane, Muzeul Brăilei. Editura Istros, Brăila,
2011
Meteş, Ştefan, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977
Mihăilescu, Vintilă, Aşezările omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi sfârşitul secolului
XIX. O comparaţie între harta rusească din 1853 şi harta tipografică română de la sfârşitul
secolului XIX, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1924
Oancea, D.I, Gruparea urbană Galaţi-Brăila. Studiu de geografie regională, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973
Panaitescu, Petre P., Introducere la istoria culturii româneşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1969
Partene, Valeriu, Matei Basarab, cel mai de seamă ctitor de lăcaşuri sfinte al neamului
românesc, în curs de apariţie
Pătruţ, Ioan, Onomastică românească, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
Perianu, Radu I., Raiaua Brăilei, Extras din Revista Istorică Română, Vol.XV, Fascicola III,
Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1946
Popescu, Mihail, Prof., Catagrafia din 1828 a locuitorilor şi venitului din oraşul şi jud.
Brăila,Editura Analele Brăilei, Brăila, 1933
Radu, Nicolae, Furtună, Carmen, Jelea-Vancea, Gabriela, Bălan, Carmen-Cornelia, Prefaceri
socio-umane în România secolului XX. De la comunitatea tradiţională la societatea
postcomunistă,Editura Fundaţiei “România de Mâine”, Bucureşti, 1996
Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2005
Sala, Marius, Aventurile unor cuvinte româneşti,II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,
2006
Sima, Nicolae C., Cioara Doiceşti şi Cioara Radu Vodă, azi Bărăganul. Monografie istorico-
geografică, Editura Meta, Bucureşti, 2002
Stahl, Henri H., Organizarea administrativ-teritorială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969
Suvac, Aurel Ştefan, Terminologia pescuitului la lipovenii din Dobrogea, Muzeul Brăilei-
Editura Istros, Brăila, 2008
Tufescu, Victor, Subcarpaţii şi depresiunile marginale ale Transilvaniei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1966
Vasilescu, Nae A., Oraşul şi judeţul Brăila odinioară şi astăzi. Schiţe istorice şi
administrative publicate cu ocazia Expoziţiei naţionale din 1906, Întâia tipografie
P.M.Pestemalgioglu, Brăila, 1906
Vasilescu, Nae A., Brăila. Proilava-Proilabum-Brailava-Ibraila. Schiţe, documente şi
însemnări din oraşul şi judeţulBrăila, Atelierele Tipografice ale ziarului Curierul, Brăila,
1929
C.Studii şi articole
Bălănică, Marcel, Consideraţii cu privire la numele localităţii Latinu-judeţul Brăila, în
Muzeul Brăilei, Istros VI, Brăila, 1992
Bileţchi-Albescu, I., Origina Brăilei, în Analele Brăilei, Anul II, no.3, iulie-septembrie 1930
Bogoiu, Ioan, Schiţă monografică a comunei Gropeni,în Analele Brăilei, an III, nr.3-4, iulie-
decembrie 1931
Cândea, Ionel, Aspecte din viaţa spirituală în cetatea Brăilei.1538-1828 în Analele Brăilei,
serie nouă, an V, Brăila , 2004
Cândea, Ionel, Contribuţii privind evoluţia istorică a judeţului Brăila ca unitate
administrativ teritorială până în 1829, în Istros, IV, Brăila, 1985
Cândea, Ionel, Croitoru,Costin, Cercetările arheologice sistematice de la Măxineni, punctul
„mănăstire”, în Brăila 641, Pro memoria
Ciuntu, Şerban, Raiaua Brăilei, în Analele Brăilei, An I, Nr.2-3, 1929
Cloşcă, Gabriela, Date referitoare la păstoritul transhumant în zona Brăilei în Analele
Brăilei,serie nouă, an III, nr.3. Brăila , 1999
Damian, Ancu, Bălan, Ion, Grănăţuirea Brăilei din 1831-un document mai puţin cunoscut în
Analele Brăilei, Serie nouă, An I, Nr.1, Brăila, 1995
Harţuche, Nicolae, Anastasiu, Florian, profesori, Istoricul judeţului până în secolul al XII-lea
în Monografia judeţului Brăila, Brăila, 1971
Iavorschi, Gheorghe, Toponimie locală. Însurăţei, în Înainte, 8 noiembrie1988
Popescu, Mih., prof., doctor în litere şi filozofie, Raiaua şi Cetatea Brăilei, în Analele
Brăilei, An I, nr.2-3, 1929
Mihăilescu, Gheorghe, Note asupra populaţiei şi satelor din Câmpia Brăilei în Analele
Brăilei, an IV, nr.2-3, 1932
Mihăilescu, Gheorghe, Aşezările din raiaua Brăilei la 1828, în comparaţie cu cele de pe
harta austriacă din 1790, în Analele Brăilei, an V, nr.1, 1933
Moraru, Georgeta, Cercetări etnografice la Gropeni, în Studii de etnografie şi folclor din
zona Brăilei, Brăila, 1975
Moraru, Georgeta, Zonarea etnografică a judeţului Brăila în Studii de etnografie şi folclor
din zona Brăilei, Brăila, 1977
Sîrbu, Valeriu, Să salvăm tumulii, vestigii istorice inestimabile! în Brăila 635.Pro memoria
Stoenescu, Vasile A., Chiscani, nu Chişcani, în Înainte, 3 august 1967
Stoenescu, V.A., Trecerea de la viaţa pastorală la cea agricolă în judeţul Brăila, în Analele
Brăilei, an II, nr.2, 1930
Trifan, Adrian, O cale ferată uitată în Brăila 637.Pro memoria
Vâlsan, George, O fază în popularea ţărilor româneşti, extras din Buletinul Societăţii
Geografice Române,Bucureşti, 1912
Vlad, Tănase, Monografia comunei Făurei din judeţul Brăila, în Analele Brăilei, Anul X,
Nr.3-4, iulie-decembrie 1938.
D.Hărţi
• Harta topografică a judeţului Brăila lucrată şi publicată în al XXXVI-lea an (1902-
n.n.) al Domniei M.S. Regelui Carol I. Institutul Geografic al Armatei. Scara 1:100000 m
• Hartă întocmită de institutul Geografic al Armatei în anul 1910, după ridicările pe teren
din anii 1880-83-89-94-95-96(Scara 1: 100000, 1 cm=1000 m pe teren)
• Karte der Donau, întocmită de Institutul de Geografie Militară, Wien , 1914(Scara 1:
125000, 1 cm=1250m )
• Hartă topografică întocmită în anul 1981 după originalul de teren ediţie 1980, Ministerul
Apărării Naţionale, Direcţia Topografică Militară (1: 25000, 1 cm pe harta=250 m pe teren)

S-ar putea să vă placă și