In timpul celor 2-3 ani de activitate publica, Isus a convins multi evrei sa accepte ideile

Esenienilor (botez, pocainta, penitente, apocalipsa, judecata de apoi, instaurarea iminenta pe

pamânt a împaratiei cerului), dar cu respectarea pe mai departe a unor elemente mozaice
traditionale (sarbatori religioase, sabbat, alimentatia kosher, circumcizia etc). O parte din
însotitorii lui Isus au vazut in Isus pe Mesia, cu rol predominant politic, care, conform
profetiilor, urma sa elibereze Palestina de ocupantii straini si sa reinstaureze vechiul regat
iudeu, in limitele regatului din vremea regelui David. Isus nu si-a arogat insa niciodata aceasta
functie.
In acelasi timp, datorita ideilor sale, asemanatoare cu cele ale lui Ioan-Botezatorul, si-a atras
antipatia tetrarhului Herodes Antipas, dar mai ales a membrilor clicii clericale din Ierusalim
(saducei), in frunte cu Marele Preot Caiafa (Kaiphas), care-si vedeau pozitiile si privilegiile
acut amenintate, in cazul instaurarii la cârma provinciei (ca tetrarh) si a treburilor clericale (ca
Mare Preot) a lui Isus.
Intrucât o parte a evreilor il proclamasera deja pe Isus drept Mesia la intrarea triumfala in
Ierusalim inaintea Passahului (Pastele evreiesc), Sanhedrinul (de comun acord cu
procuratorul roman Pilat din Pont) l-a arestat si i-a intentat un proces politic fictiv, acuzat de
complot împotriva puterii romane. Autorii Evangheliilor au facut eroarea de a pune vina
condamnarii la moarte a lui Isus pe intreg poporul evreu, nu a vinovatilor reali (puterea
romana si clica evreilor saducei, grupata in organul clerical suprem Sanhedrin). Greseala a
condus ulterior in cursul istoriei la persecutii nemeritate ale evreilor.
Dupa disparitia lui Isus, s-a constituit in Ierusalim un prim nucleu iudeo-crestin, sub
conducerea apostolilor Petru, Iacob cel Batrân si Ioan. Acestia s-au conformat testamentului
spiritual al lui Isus, propagând ideile preluate de la Esenieni, dar numai evreilor din Palestina.
In istoriografia ulterioara, linia urmata de Petru si de apostoli a fost prezentata sub numele de
ecclesia ex-circumcisione. Acestia au respectat si practicat in continuare elemente de rit
mozaic.
Intemeietorul religiei crestine, fara elemente mozaice, dar in evidenta discordanta cu ideile
propagate de Isus si de apostoli (care au recomandat mentinerea elementelor mozaice), a fost
apostolul Pavel, un evreu deosebit de cultivat, ager si abil. Pavel a intreprins 3 calatorii
misionare peste hotare pentru convertirea populatiilor neevreiesti la noua religie, din care a
exclus toate elementele mozaice. Pavel n-a avut succes in timpul vietii, in misiunea de
convertire a populatiilor neevreiesti. Istoria prezinta varianta paveliana a crestinismului sub
numele de ecclesia ex-gentibus.
Diferentele ideologice dintre Pavel (adeptul noii variante) si cei 12 apostoli (adeptii vechii
variante) au degenerat rapid in divergente grave ideologice, ce au durat pâna la sfârsitul vietii.
Pavel a intrat in conflict deschis cu toti apostolii si cu grupele de evrei crestinizati din
Palestina, sau din alte regiuni riverane Marii Mediterane, fiind chiar acuzat de erezie.
Relatiile bisericii iudeo-crestine cu biserica mozaica traditionala, dar si cu puterea de ocupatie
romana, s-au înrautatit rapid in timpul si dupa revolta iudeilor din anii 66-70 d.C. ("Primul
Razboi Iudaic"). Iudeii crestini au adoptat o pozitie neutra, de nealiniere la lupta evreilor
împotriva Romanilor, ceace le-a atras antipatia acestora. Puterea romana a înnabusit revolta
in anul 70 d.C., exercitând presiuni si asupra comunitatii crestine, care s-a vazut nevoita sa
paraseasca temporar Ierusalimul si sa se stabileasca in orasul Pella (Transiordania) si in alte
orase dinafara Palestinei. Un alt motiv pentru care iudeii crestini au parasit Palestina au fost si
reprosurile evreilor, de a nu fi colaborat cu ei in timpul razboiului din anii 66-70 d.C.
Ideologia iudeilor crestini a creat ulterior mari probleme autorilor Evangheliilor, care, ca
purtatori de cuvânt ai bisericii paveliene neevreiesti, au încercat sa explice Romanilor si
restului lumii ca biserica crestina neevreiasca difera esential de biserica iudeo-crestina.
Dupa anul 70 d.C., o parte a evreilor crestini s-au reîntors in Palestina si la Ierusalim, dar au
fost primiti si tratati cu raceala de catre evrei. Biserica iudeo-crestina din Palestina a primit o
lovitura grea dupa reprimarea de catre împaratul Hadrian a celei de a doua revolte iudee in
anul 135 d.C. ("Al doilea Razboi Iudaic"). Comunitatea a fost dizolvata central, dar a continuat
sa mai existe in provincie, in unele localitati, organizata in mici grupe. Una din aceste grupe
(Ebionitii) a excomunicat din biserica pe toti crestinii neevrei si l-a declarat chiar si pe Pavel
drept eretic.
In secolul 4 numarul evreilor crestini a scazut mult. Nu dupa mult timp, comunitatea a disparut
definitiv de pe scena istoriei.
Misiunea lui Pavel in lumea neevreiasca, care, in decursul vietii sale parea ca va esua din
cauza multiplelor contradictii, a triumfat totusi dupa moartea sa.