Sunteți pe pagina 1din 15

CONCEPTE DE BAZĂ ÎN ANALIZA LEXICALĂ

Cuvântul – unitate fundamentală a limbii

În structura limbii, unităţile nu există în stare pură, ele se combină pentru a putea exprima
mesajul lingvistic, iar această combinare se realizează conform principiului fundamental –
stratificarea”1, structura limbii prezentându-se sub formă de nivele2, organizate în mod ierarhic,
fiecare unitate superioară fiind diferită din punct de vedere funcţional de o unitate inferioară.

„Totuşi unităţile au şi trăsături comune: fiecare unitate inferioară este minimală în cadrul unităţii
superioare sau se poate identifica cu ea. Analizând unităţile pe baza principiului stratificării, se constată
că numărul unităţilor diferă de la un nivel la altul: cel mai puţin numeroase sunt fonemele; pe măsură
ce trecem de la un nivel inferior la un nivel superior, numărul unităţilor creşte: morfeme sunt mai multe
decât foneme, cuvinte mai multe decât morfeme, iar numărul enunţurilor este practic infinit” 3.

Această ierarhizare a nivelelor limbii este rezultatul unei operaţii de analiză, întrucât în
şirul vorbirii unităţile nu apar în cadrul unei structuri etajate, ci al unor relaţii de incluziune,
unităţile de un anumit rang incluzând pe cele de rang inferior.
După manifestarea unităţilor pe planuri şi nivele, ele sunt monoplane sau biplane (unilaterale
şi bilaterale). Nivelele de organizare a limbii pe baza principiului stratificării sunt următoarele:
a) nivelul trăsăturilor distinctive4, b) nivelul unităţilor monoplane (fonem, semem)5, c) niveluri biplane.

1 Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971: 197.


2BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. nivel. Nivelul este un „concept operatoriu în lingvistică şi semiotică,
echivalent uneori cu alţi termini ca plan, palier, rang, dimensiune, care desemnează diverse componente în
descrierea lingvistică; nivelul presupune capacitatea de combinare a mai multor unităţi pentru a realiza
o unitate complexă”.
3 Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în TLG 1971: 198.

4 În planul expresiei este vorba de trăsăturile distinctive (pertinente) ale fonemului. Acestea pot fi descrise

substanţial. De exemplu, se poate arăta că p este alcătuit din 'labialitate', 'surditate', 'oclusivitate'. În planul
conţinutului, trăsăturile distinctive semantice sunt numite seme. De pildă, o unitate semantică cum este
«scaun» poate fi analizată cu trăsăturile: ‘obiect‘, ‘pentru a se aşeza’, ‘pentru o persoană’, ‘cu spătar‘, ‘cu
picioare’, ‘fără braţe’. Trăsăturile distinctive reprezintă ultimul rezultat al analizei lingvistice şi constituie
nivelul cel mai de jos al structurii lingvistice, care reflectă clar paralelismul de organizare a celor două
planuri.
5 În planul expresiei avem a face cu fonemele, care sunt unităţi alcătuite din elemente aparţinând nivelului

imediat inferior, adică din trăsături distinctive. În planul conţinutului, unităţile numite semem sunt
alcătuite dintr-un fascicul de trăsături distinctive semantice – seme.
Nivelurile biplane includ: nivelul morfemelor6, nivelul cuvântului7 şi nivelul enunţului8.
Definirea cuvântului9 întâmpină unele dificultăţi care sunt determinate de natura complexă
a acestei realităţi lingvistice universale, iar în decursul secolelor, problema definirii acestui
concept a stârnit controverse şi luări de poziţii ale lingviştilor, filozofilor, psihologilor din diverse
şcoli şi orientări. Miezul acestor controverse a fost determinat de complexitatea acestui concept
care prezintă interes pentru multe discipline şi ramuri ale ştiinţelor contemporane.
Unii lingvişti10 continuă tradiţia şi consideră cuvântul ca fiind una dintre unităţile
fundamentale ale limbii, obiect de studiu pentru lexicologie, morfologie şi sintaxă, motiv pentru
care îi dau o definiţie general valabilă. Pentru alţii, cuvântul reprezintă o unitate minimală a
sistemului. Structuraliştii acceptă cuvântul numai ca unitate a procesului vorbirii, întrucât acesta

6Morfemele sunt alcătuite din unităţi de rang inferior. În planul expresiei, morfemele sunt un ansamblu de
foneme (de exemplu cânt-a-se-m: – se – morfem al mai mult ca perfectului); când morfemul este alcătuit
dintr-un singur fonem, nivelul imediat inferior este alcătuit din trăsături distinctive (-m ca morfem pentru
persoana I singular). În planul conţinutului, morfemele lexicale sunt alcătuite din semantemele lexicale
(cânt- din înseamnă ‘a face o anumită acţiune’ etc.), cele gramaticale, din conţinutul gramatical
corespunzător (- se – indică mai mult ca perfectul). Când unităţile sunt folosite într-un nivel imediat
superior, ele se realizează, de obicei, sub formă de variante. Astfel, în cadrul morfemelor, fonemele se
realizează ca variante combinatorii. De exemplu, într-un cuvânt ca lângă, fonemul /n/ se realizează sub
forma variantei velare [η], determinate de vecinătatea consoanei următoare, care este velară. Morfemele
pot fi studiate din mai multe puncte de vedere: latura de conţinut lexical e studiată de semantică, iar
latura de expresie a morfemelor cu multiplele ei variaţii constituie, (vezi MARTINET 1970: 31-34), obiectul
morfologiei (de exemplu, în paradigma prezentului, variaţii de morfem ca pot-, poat-, put- sunt studiate
de morfologie).
7 Morfemele se combină între ele pentru a forma cuvinte ca unităţi de rang superior. Morfemele, în cadrul

cuvântului, se realizează prin variante. Domeniul cel mai important al realizării morfemelor ca variante de
expresie ale cuvântului e alcătuit de numeroasele alternanţe apărute în flexiunea nominală şi verbală (masă
– mese, port – purtăm). În cadrul cuvântului, morfemele se prezintă într-o succesiune lineară, atât în planul
expresiei, cât şi în planul conţinutului. Conform tradiţiei, cuvântul e studiat de lexicologie. Aceasta, în
general, face abstracţie de morfemele gramaticale incluse în cuvânt, în timpul vorbirii. De exemplu, în
prelucrasem, un lexicolog vede numai partea lexicală, neglijând morfemele gramaticale (-a-, -se-, -m). În
schimb, el studiază partea lexicală în mod analitic, distingând pre- ca prefix şi lucr- ca rădăcină,
interesându-se de conţinutul lor semantic, atât separat, cât şi sintetic.
8 Problema nivelului superior cuvântului este foarte controversată. S-a propus ca unitate superioară

sintagma, îmbinare de cel puţin doi termeni semnificativi. Dar structura binară a sintagmei contrazice
principiul stratificării, conform căruia o unitate de un anumit rang poate fi formată şi dintr-o singură
unitate. Tradiţional, nivelul intermediar între cuvânt şi propoziţie este partea de propoziţie. Spre deosebire
de sintagmă, aceasta ar satisface principiul stratificării, prin aceea că o parte de propoziţie este alcătuită
dintr-un şir de cuvinte sau chiar dintr-un singur cuvânt. Pentru autorii DSL, enunţul „este o structură
semnificativă, constituită dint-una sau mai multe propoziţii şi cuprinsă între două pauze. […] În cercetările
moderne de sintaxă a limbii române, se preferă termenul enunţ pentru avantajul de a fi neutru în raport cu
distincţia tradiţională propoziţie/frază, incluzând ambele tipuri de structuri şi evitând astfel ambiguitatea celor
doi termeni.”(vezi BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. enunţ)
9 BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 s.v. cuvânt: „Cuvântul este o unitate lingvistică complexă, realizată

simultan ca unitate fonetică, semantică şi gramaticală. Cuvintele fiecărei limbi au o anumită structură
fonologică (combinaţii determinate de foneme vocale şi consoane în diferite poziţii care alcătuiesc
complexul sonor), o structură morfologică (combinaţii determinate de morfeme), semantică (dezvoltarea
specială a polisemiei, relaţii de sens proprii: sinonime, antonime, hiponime) şi o anumită structură
sintactică (se respectă anumite reguli de combinare în enunţ).”
10 Referitor la această problemă a se vedea IORDAN & ROBU, 1978: 212-218.
poate fi definit numai în context, sau îl resping pe motiv că reprezintă o noţiune fără corespondent
referenţial în realitatea lingvistică.
Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu11 definesc cuvântul din patru perspective. Astfel:
1. în lingvistica tradiţională, cuvântul este un grup de litere (într-o transcriere alfabetică, silabică
şi ideogramă) aflat între două spaţii tipografice (blancuri);
2. cuvântul este o clasă de forme gramaticale, definindu-se ca o combinaţie de morfeme (unităţi
minimale cu sens);
3. cuvântul este o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin trei
procedee:
a) permutarea – o unitate presupusă a fi cuvânt îşi poate schimba locul în enunţ, menţinerea
înţelesului global fiind principala condiţie a valabilităţii permutării: Ion învaţă bine. / Învaţă bine
Ion.
b) substituţia – în locul fragmentului analizat se poate pune altul de acelaşi tip, păstrându-se
înţelesul foarte general şi global al enunţului: înlocuind pe învaţă cu cântă, scrie (se păstrează
sensul general ‚face’).
c) distribuţia – se asociază termenul analizat cu alţi termeni: secvenţa analizată se asociază
numai cu nume de fiinţe.
Aplicând cele trei criterii, se verifică autonomia cuvântului care poate fi definit astfel:
numim cuvânt orice fragment care are autonomie faţă de enunţ, prezintă o distribuţie proprie, poate fi
substituit cu o unitate similară şi este permutabil12.
4. Cuvântul este semn lingvistic13, adică o entitate care reuneşte solidar şi arbitrar imaginea
obiectului numit (semnificat – signifié), cu imaginea corpului fonetic al semnului (semnificant–
signifiant). Semnul este un obiect care stă în locul altui obiect la care se referă şi e reprezentat de
reunirea noţiunii cu imaginea acustică. Cuvântul ca semn lingvistic are proprietatea de a trimite
la obiectele din realitatea extralingvistică, numite referenţi; această interpretare are în vedere doar
cuvintele denominative, fixând o relaţie constantă între referent şi numele său. Relațiile dintre
aspectele care vizează semnul lingvistic au fost reprezentate printr-un triunghi:

Semn lingvistic

Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect


Această reprezentare grafică evidențiază faptul că obiectul denumit și corpul fonetic prin
care se face denumirea se asociază numai prin imaginile lor, între corpul fonetic și obiect nefiind
un raport cauzal, ci unul uzual, de deprindere socială consacrată istoric.

11 VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 15-16


12 Analiza de mai sus apare la COTEANU, 1985: 11-16.
13 Pentru funcționarea diferită a semnului lingvistic în diferite etape, a se vedea COTEANU, 1985: 33-35.
O altă interpretare a triunghiului semiotic, cu săgețile orientate în jos, evidențiază
funcționarea semnului. După ce s-a produs asocierea, semnul își subordonează reprezentarea
obiectelor reale, care nu apar cum sunt, ci cum au fost gândite de colectivitatea lingvistică:

Semn lingvistic

Imagine Imagine

Corp fonetic Obiect


Trăsătura oricărui cuvânt este autonomia, adică capacitatea de a fi scos dintr-un context şi
de a fi utilizat în alt context fără a-şi pierde valoarea sau semnificaţia iniţială14.
Noțiunea de cuvânt implică și o solidaritate între forma și conținutul acestuia: forma
reprezintă manifestarea sa sonoră, un sunet sau o înșiruire de sunete care poate avea și o
reprezentare grafică; conținutul este ceea ce în mod obișnuit se numește înțeles sau sens. Altfel
spus, un sunet sau un grup de sunete care nu are nici măcar un sens nu poate fi interpretat ca un
cuvânt, iar sensul sau sensurile care formează conținutul nu există decât în măsura în care sunt
asociate cu anumite forme. Aceasta reprezintă dubla articulare a oricărei limbi naturale, relația de
solidaritate dintre formă și conținut fiind specifică unităților lexicale, elemente ale primei
articulări, nu și fonemelor, ca elemente ale celei de-a doua articulări.
Liviu Groza constată că o definiție a cuvântului, care să țină cont de solidaritatea dintre
formă și conținut, de autonomia și utilizarea gramaticală a oricărei unități lexicale, a fost
formulată aproape la fel atât de filozofii antici, cât și de lingviștii moderni. În viziunea lingvistului
amintit, cuvântul reprezintă:

„un grup de sunete, uneori un singur sunet, care prin tradiție este considerat (recunoscut și utilizat) ca
o unitate autonomă a limbii, asociat în mod constant și solidar cu un sens sau cu un complex de sensuri
și căruia i se subordonează un număr de variante și de forme ca urmare a folosirii sale în conformitate
cu normele gramaticale caracteristice limbii respective.”15

Deși este unitatea de bază a lexicului, în majoritatea cazurilor, cuvântul nu este alcătuit în
exclusivitate din elemente cu valoare lexicală, ci și din elemente diferite ca valoare și
semnificație16.

14 Sunetele [a, c, l] nu au nicio valoare şi nici nu pot fi considerate sunete articulate de vocea umană dacă
nu sunt raportate la contextele ac, al, cal, lac. În schimb, bibliotecă, carte, citesc ş.a. pot fi extrase din
contextual citesc o carte la bibliotecă fără a-şi pierde seminificaţia lor iniţială, indiferent dacă acesta este de
natură noţională, adică sensul trimite la noţiunea de “a citi”, “bibliotecă”, “carte”, sau de natură logică,
sensul exprimând o legătură între noţiuni, “la” spre deosebire de “pe”, “în” etc.
15 GROZA, 2012: 28.

16 IONESCU, 2001: 139-141: ”Se pot indica două astfel de definiții. Prima: este cuvânt mulțimea de forme

care constituie o paradigmă flexionară. Această concepție se întâlnește în lucrări de orientări diverse. Fac
uz de ea atât cercetările tradiționale, cât și studiile de morfologie structurală. […] A doua definiție a
Lexic vs vocabular
Ca şi în alte ramuri ale lingvisticii, şi în cadrul lexicologiei apar dificultăţi în definirea
conceptelor cu care se operează. Tradiţional, vocabularul este definit ca un ansamblu ce cuprinde
totalitatea cuvintelor unei limbi. Totodată, s-a considerat ca echivalent pentru vocabular termenul
de lexic, considerat a fi o unitate abstractă pentru că este greu de delimitat şi de analizat, atât din
cauza unor dificultăţi de ordin cantitativ, cât şi datorită mobilităţii şi varietăţii cuvintelor dintr-o
limbă. Astfel, se recurge la delimitări cantitative şi calitative, dintre acestea impunându-se
distincţia dintre lexicul comun17, care cuprinde cuvintele ce asigură înţelegerea sau
intersubiectivitatea dintre vorbitori) şi lexicul specializat, care însumează diverse terminologii.
O modalitate de a face accesibilă analiza lexicală opune lexicul vocabularului sau vocabularelor
care se pot reprezenta prin diferite (sub)mulţimi de cuvinte, delimitate din diferite puncte de
vedere din ansamblul lexical al unei limbi. Angela Bidu Vrănceanu18 consideră că, în
metalimbajul multor lucrări de specialitate, această distincţie nu se mai practică întrucât termenii
lexic şi vocabular sunt consideraţi (cvasi)sinonimi. Lexicul desemnează ansamblul cuvintelor cu
ajutorul cărora oamenii, ca membri ai unei comunități lingvistice, pot comunica între ei;
vocabularul cuprinde numai o parte a lexicului, care poate fi inventariată şi descrisă pe epoci, pe
domenii de activitate, pe grupuri sociale sau regionale etc.
În cadrul demersului nostru, numim lexic al limbii române contemporane mulţimea cuvintelor
aflate în uz începând cu mijlocul secolului al XIX-lea de când datează modernizarea aspectului
cult şi literar al limbii române.
Se admite de către toți specialiștii că vocabularul unei limbi nu constituie o masă compactă
sau nediferențiată. El este alcătuit dintr-un nucleu, care cuprinde cuvinte, dar foarte importante,
și din masa vocabularului. Ideea că unitățile lexicale ale unei limbi nu stau pe același plan din
punctul de vedere al importanței lor a fost formulată pentru prima dată de Bogdan Petriceicu
Hasdeu care, în studiul Limba în circulațiune (publicat în volumul al treilea din lucrarea Cuvente
den bătrâni), a atras atenția că nu toate cuvintele unei limbi au aceeași valoare și că frecvența sau
circulația lor are o mare importanță pentru determinarea fizionomiei lexicale a limbii respective.
Pentru nucleul vocabularului sau partea lui cea mai importantă se folosesc mai multe
denumiri între care amintim: vocabular de bază, vocabular fundamental, fond principal lexical,
fond principal de cuvinte19. Problema fondului principal lexical din limba română a fost pe larg
studiată de Al. Graur20.
Încă de la început trebuie menționat faptul că între fondul principal lexical și masa
vocabularului nu se pot stabili granițe precise întrucât există situații în limbă în care unele cuvinte
sunt foarte solid instalate în vocabularul de bază, altele sunt pe punctul de a pătrunde în această

cuvântului: este cuvânt acea sintagmă morfematică alcătuită din cel mult două morfeme independente.
Se regăsește aici punctul de vedere al lui Bloomfield. […] Precizarea «cel mult două morfeme
independente» are în vedere situația acelor cazuri limită pe care Bloomfield le denumește cuvinte-
sintagmă: cuvintele compuse.”
17 BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: cap. I. 2.1 şi I. 2.3.

18 Ibidem, p.14.

19 HRISTEA, 1984: 13-15.

20 GRAUR, 1954.
parte esențială a lexicului, iar altele pot ieși cu timpul din fondul principal lexical pentru că, din
diverse motive, și-au pierdut din importanța pe care au avut-o cândva în limbă.
Vocabularul fundamental conține cuvintele cele mai uzuale ale unei limbi, cuvintele care
au cele mai multe derivate sau compuse și care întră în numeroase locuțiuni și expresii. Aceste
cuvinte pot fi grupate pe sfere semantice:
- acțiuni și procese: a face, a mânca, a bea, a merge, a se duce, a spăla, a trăi etc.
- locuințe și obiecte casnice: casă, masă, scaun, foarfece, cuptor, căldare etc.;
- alimente/băuturi de primă necesitate: apă, lapte, carne, brânză, legume etc.
- părți ale corpului omenesc: mână, picior, deget, gură, cap, frunte, nas, ureche, oase etc.
- păsări și animale: găină, cocoș, pui, rață, porc, câine, pisică etc.
- arbori și fructe: alun–alună, nuc-nucă, cireș-cireașă, măr, fag, fasole, etc.
- culori mai importante: alb, roșu, negru, verde, galben, albastru etc.
- numele membrilor de familie și ale unor grade de rudenie: tată, mamă, frate, soră, unchi,
văr, nepot etc.
- religie și cultul bisericesc: Dumnezeu, biserică, boteza etc.
- diviziuni ale timpului, numele zilelor săptămânii și ale anotimpurilor: oră, zi, săptămână,
lună, an, luni, vară, toamnă etc.
- adverbe de loc, mod și timp: bine, greu, aici, acolo, acum, atunci etc.
- calități și defecte: aspru, ager, bun, bătrân etc.
- numerale simple: unu, doi, trei etc.
- conjuncțiile și prepozițiile: și, pe, în etc.
- verbele neregulate (a fi, a avea, a lua etc.), verbele auxiliare și copulative (a fi, a avea, a voi)21
În urma cercetărilor întreprinse pe baza datelor statistice, s-a ajuns la concluzia că fondul
principal de cuvinte conține cel mult 1500 de cuvinte, față de circa 120000 câte are limba noastră
în total22. Este evident că acest număr nu este suficient unui vorbitor pentru a comunica în mod
curent în limba română. În funcție de vârstă, educație, preocupări profesionale, orice vorbitor
utilizează și cuvinte din masa vocabularului în care sunt cuprinse cuvintele care nu îndeplinesc
cerința de a fi cunoscute și utilizate de absolut toți vorbitorii. Din acest motiv, frecvența acestora
în comunicare este mai mică decât a cuvintelor din fondul principal lexical. Masa vocabularului
cuprinde următoarele categorii de unități lexicale: arhaisme, regionalisme, neologisme, termeni tehnici
și științifici, cuvinte de argou și de jargon.
Arhaismele23 sunt cuvintele și sensurile care au încetat să mai fie folosite în vorbirea curentă.
Din această perspectivă, se pot identifica arhaisme lexicale (cuvinte care nu mai sunt utilizate în
limba de azi), variante arhaice (variante fonetice, morfologice și flexionare ieșite din uz) și arhasime
semantice (sensuri arhaice sau învechite ale unor cuvinte care se mai folosesc și astăzi).
În categoria arhaismelor lexicale se includ:
- obiecte de îmbrăcăminte și țesături din trecut: caftan ”manta albă împodobită și purtată

21 GRAUR, 1954, passim.


22 HRISTEA, 1984:15
23 Ibidem, p. 122-128; GROZA, 2012: 53-56.
de domnitori și de boieri”, cauc ”căciulă înaltă și rotundă”, feregea ”manta subțire de vară”, ișlic
”căciulă turcească”, pambriu ”stofă de lână”, șamalagea ”stofă de Damasc”, tuzluci ”cizme de
dimie”, zuf ”stofă de lână subțire” etc.
- îndeletniciri militare sau civile, denumiri ale unor slujbe și instituții din trecut: arnăut
”mercenar albanez”, beșliu ”căpitan în oastea turcească”, bogasier ”negustor de manifactură”,
ciohodar ”slujitor care avea grijă de încălțămintea domnitorului”, polcovnic ”colonel”, scutelnic
”ostaș fără leafă, scutit de biruiri”, zapciu ”administrator” etc.
- ranguri boierești și funcții diplomatice din trecut: caimacan ”locțiitor al domnitorului”,
clucer ”boier care se îngrijea de cămara domnitorului”, comis ”boier care administra grajdurile
domnești”, pitar ”boier care se îngrijea de brutăria domnească”, sluger ”boier care se ocupa cu
aprovizionarea curții domnești” etc.
- acte cu caracter juridic, acțiuni și obiecte diverse: anafora ”raport”, caramfilă ”carafă”,
ipochimen ”persoană”, irat ”avere”, pitac ”ordin semnat de domnitor”, tacrir ”interogatoriu” etc.
Unele cuvinte, frecvent întrebuințate în limba română actuală au variante fonetice arhaice
– arhaisme fonetice – cum ar fi: dobă (tobă), îmbla (umbla), derege (drege), lăcui (locui), samă (seamă),
pasere (pasăre) etc.
Dintre arhaismele mofologice pot fi amintite: substantive care aveau în trecut alt gen decât cel
actual (un bonbon, un fanton, un metod, o nervă, un orchestru etc.), substantive cu forme vechi
de plural în –e sau –uri (aripe, roate, portreturi etc.) sau unele forme verbale învechite (el fumă,
văzum, viind etc.)
Arhaismele semantice sunt cuvintele care astăzi nu se mai folosesc cu sensuriel sau cu absolut
toate sensurile pe care le aveau în trecut. De pildă, carte avea cândva sensul de ”scrisoare”,
adeverință, pe cel de ”încredințaree, asigurare”, limbă a avut, pe lângă sensul actual de ”organ
situat în cavitatea bucală care ajută la înghițit și la articularea sunetelor” sensul de ”popor”,
”iscoadă”.
Unele arhaisme lexicale și unele varainte arhaice s-au menținut în limba română actuală în
unele expresii frazeologice de tipul: a avea habar, a veni de hac cuiva, a nu ști o iotă, a-și da seama ș.a..
Regionalismele24 sunt cuvinte folosite numai în anumite regiuni25. Acestea, la fel ca și
arhaismele, pot fi lexicale și variante regionale, fonetice, morfologice și flexionare. Ca exemple de
regionalismelor lexicale pot fi amintite:
- în graiul moldovean: ciolan ”os”, cușmă ”căciulă”, perjă ”prună”, posmag ”pesmet” ș.a.
- în graiul muntean: dadă ”mătușă”, măgăoaie ”sperietoare”, nevleg ”prost” etc.;
- în graiul bănățean: foale ”burtă”, iorgan ”plapumă”, căsap ”măcelar”, etc.;

24 HRISTEA, 1984: 128-133; GROZA, 2012: 59-61.


25 Limba română, deși unitară în ansamblul ei, nu se vorbește la fel pe toată aria ei de răspândire. Existând
diferențe de la o regiune la alta. Limba română cunoaște patru mari ramificații teritoriale, numite dialecte:
dialectul dacoromân este vorbit pe teritoriul țării noastre, fiind folosit și ca limbă națională; dialectul aromân
este vorbit în regiuni mici din Grecia, Albania, Serbia, Macedonia și Bulgaria; dialectul meglenoromân este
vorbit în nodul Golfului Salonic; dialectul istroromân este folosit în Penisnula Istria, în nordul Mării
Adriatice. Dialectul dacoromân cunoaște cinci subdiviziuni teritoriale, numite graiuri sau subdialecte:
graiul moldovean (în Moldova), graiul muntean (în Muntenia), graiul bănățean (în Banat) și graiul
maramureșean (în Crișana și Maramureș).
- în graiul crișean: brâncă ”mână”, temeteu ”cimitir”, șogor ”cumnat” etc.;
- în graiul maramureșean: cătilin ”încet”, cocon ”copil”, clei ”creier” etc.
Variantele fonetice regionale sunt pronunțări specifice graiurilor românești ale unor
cuvinte. Astfel, în graiul moldovenesc cuvinte precum băiat, câine, cinci, pâine, picior, zeamă etc.
sunt rostite băiet, câne, șinși, pâne, chicior, zeamă; în graiul crișean și bănățean cuvinte ca ajunge,
frate, vin sunt rostite ajunje, frat’e, jin, iar în graiul muntean de, grijă, mătușă, pe, sunt pronunțate dă,
grijă, mătușe, pă.
Regionalismele nu trebuie confundate cu a-a-numitele cuvinte populare care sunt
cunoscute și folosite în toate regiunile țării, dar care nu sunt admise de limba literară. Cuvinte
populare sunt: mațe, muiere, popă pentru care, în exprimarea literară, se folosesc: intestine, soție,
preot.
În lexicologia românească, neologismele26 sunt împrumuturi din limbile apusene și din
latina savantă, creații interne de la aceste împrumuturi sau după modelul acestora, începând cu
prima jumătate a secolului al XIX-lea până astăzi, precum și sensurile noi cu care au început să
fie utilizate, după această dată, cuvintele care existau deja înaintea perioadei amintite.
Liviu Groza face distincție între neologisme formale (se referă la întrebuințarea unei noi
unități lexicale, deci la apariția în limbă a unor noi cuvinte, indiferent dacă acestea sunt
împrumuturi sau creații interne) și neologismele semantice (se referă la folosirea unor cuvinte cu
sensuri noi, fie că s-au dezvoltat independent în română, fie că au fost calchiate). Operând această
distincție, lingvistul consideră că sunt neologisme formale atât favorabil (împrumutat din lat.
favorabilis), cât și nefavorabil, format în română de la cuvântul precedent prin derivare cu prefixul
ne-. Lista neologismelor include și afixele derivative și elementele de compunere savantă (arhi-, -
bil, -ism, supra- etc.).
Categoria neologismelor semantice include unități lexicale precum cerc, pânză, mișcare, cuvinte
cu existență veche în limba română, dar care au început să fie utilizate cu sensuri noi, unele dintre
ele calchiate după cuvintele corespunzătoare din franceză (cercle, toile, mouvement) în exemple de
tipul: cerc de prieteni, pânză freatică, mișcare socială.
Adoptarea în uz a multor neologisme a avut ca efect eliminarea din limba română a
elementelor de origine turcească, rusească sau grecească. Astfel, au devenit arhaisme cuvinte
precum ipochimen, pojarnic, polcovnic, vistavoi care au fost înlocuite cu neologismele sinonime
corespunzătoare: persoană, pompier, colonel, santinelă.
Termenii tehnici și științifici alcătuiesc lexicul specializat27 și sunt cuvintele care denumesc
aparate, procese, fenomene, operații, concepte din domeniul tehnicii sau al diferitelor științe.
Aceste denumiri constituie obiectul de cercetare al terminologiei, o disciplină care analizează nu
numai termenii de strictă specialitate, ci și grupurile de cuvinte care au valoare denotativă și care
se referă la diferite concepte tehnice sau științifice. Fiecare știință utilizează cuvinte specifice care

26 HRISTEA, 1984: 50-65 discută și problema influențelor moderne exercitate asupra lexicului românesc;
GROZA, 2012: 56-59.
27Problema lexicului specializat este cercetată în volumul colectiv Angela Bidu-Vrănceanu, (coord.), Lexic

comun, lexic specializat, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000. Preocuparea constantă a
Angelei Bidu-Vrănceanu pentru domeniul terminologiei ca știință interdisciplinară s-a concretizat în
2010, prin apariția volumului colectiv Terminologie și terminologii (Editura Universității București).
alcătuiesc terminologia domeniului respectiv. Termenii tehnici și științifici sunt, în multe cazuri,
împrumuturi neologice din latina savantă sau din limbile europene apusene care formează un
fond savant28 al lexicului românesc, organizat în vocabulare sau terminologii de specialitate pentru
fiecare domeniu: medicină29, chimie30, fizică31, tehnică32.
Termenii tehnici există și în limba populară și denumesc unelte, dispozitive, instalații
specifice industriei și tehnicii rurale. De pildă33: avă ”dispozitiv cu plasă de prins pește”, bărbânță
”vas în care se păstrează laptele sau brânza de oi”, înțărcători ”împrejmuire unde sunt înțărcați
mieii”, noaten ”lâna tunsă în al doilea an de pe oi”.
Între terminologia savantă și cea comună pot să apară deplasări de termeni: unii dintre
aceștia se integrează în terminologia comună datorită utilizării lor de un număr tot mai mare de
vorbitori (în această categorie se includ: antibiotic, ecografie, electrocardiogramă, ultrasunete etc.), alții
capătă sensuri figurate pe care nu le au în domeniul tehnic sau științific din care provin: colaps
”prăbușire a unui domeniu de activitate socială” cf. „încetarea bruscă a funcțiilor vitale ale
organismului”; radiografie ”analiză amănunțită și exactă a unui aspect din viața socială, politică
sau economică” cf. ”tehnică de înregistrare fotografică a structurii interne a unui corp cu ajutorul
razelor X”.
Cuvintele de argou și de jargon34 sunt utilizate de anumite categorii de persoane care vor să
se delimiteze de restul vorbitorilor fie pentru că nu doresc să se facă înțeleși decât de un grup
restrâns de indivizi cu care au în comun anumite îndeletniciri, fie pentru că în acest fel consideră
că își demonstrează superioritatea socială. Cuvintele de argou formerază un vocabular special și
secret, înțeles doar de cei inițiați, iar cuvintele de jargon reprezintă semnul unei vorbiri distinse.
Se consideră că un cuvânt este argotic dacă face parte din lexicul sau din vocabularul cu
caracter internționat secret și particular, creat în mod convențional de ao anumită categorie socio-
profesională. În această categorie se includ cuvinte destul de răspândite în limbă, dar cărora li se
atribuie o semnificație secretă (bulău, mititica, pension, răcoare cu sensul general de ”închisoare”),
dar și cuvinte din alte limbi, de regulă din limba țigănească, mai puțin cunoscute marii mase a
vorbitorilor (ciordi, șmangli cu sensul ” a fura”).
Folosirea cuvintelor de jargon vizează conferirea unei note de prețiozitate și distincție

28 GROZA, 2012: 62.


29 Achilodinie ”durere provocată de inflamarea călcâiului”, acrinie ”diminuarea sau absența unei secreții”,
aberoscop ”aparat care determină unele defecte ale ochiului” ș.a.
30 Alcaloid ”substanță organic toxică”, adermină ”vitamina B6”, alcan ”hidrocarbură saturată” ș.a.

31 Alfatron ”dispozitiv folosit în fizica nucleară”, adiabatic ”despre fenomene fizice sau chimice produse fără

a ceda sau a primi căldură din exterior etc.


32 Aerofor ”aparat care furnizează scafandrilor aer”, amalgamator ”utiliaj folosit în extragerea metalelor

prețioase din minereuri”.


33 Exemplele sun preluate din GROZA, 2012: 63.

34 Între lucrările foarte cunoscute care analizează problema elementelor de argou și de jargon amintim

(enumerarea are în vedere criteriul cronologic): Elena Slave, ”Delimitarea argoului” în Probleme de
lingvistică generală, vol. I, Editura Academiei, București, 1959; Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura
Științifică, București, 1975, p. 307-342; Valeria Guțu-Romalo, ”Argoul și limba vorbită” în România liberă
(25 aprilie 1981); Traian Tandin, Limbajul infractorilor, Editura Paco, București, 1993; Adriana Stoichițoiu-
Ichim, Vocabularul limbii române actuale. Dinamică, influențe, creativitate, Editura All, București, 2005, p. 118-
159; Ioan Milică, Expresivitatea argoului, Editura Universității ”Al. I.Cuza” Iași, 2009 (la origine teză de
doctorat).
comunicării. În limba română au existat în decursul timpului elemente de jargon grecizant
(catahris ”abuz”, fantaxi ”a-și da importanță”, ighemonicon ”fast, lux”, nixis ”supărare”), franțuzit
(malșansă ”ghinion”, turment ”suferință”, eplorat ”plângător”), italienizant (rident ”surâzător”,
veloce ”rapid, iute”, servagiu ”sclavie, bellețe ”frumusețe”).
Jargoanele profesionale includ termeni de strictă specialitate din diverse domenii ale științei
și tehnicii care nu sunt cunoscuți multor vorbitori întrucât domeniul respectiv este accesibil
doar specialiștilor.

Semnificaţie şi/sau sens35

Deşi apar frecvent ca termeni cvasisinonimi, pentru a desemna procesul care asociază un
obiect, o noţiune unui semn susceptibil să-l evoce, unii autori disting semnificaţia, ca valoare
stabilă, de sens, care depinde de situaţiile concrete de comunicare36. Distincţia între semnificaţie şi
sens se bazează pe interpretarea celei dintâi ca imagine generalizatoare, care exclude
caracteristicile diferenţiatoare ale obiectelor, iar particularizarea ei se realizează în şi prin contexte
situaţionale sau verbale. De pildă, se poate compara LUCEAFĂR37 - care actualizează semnificaţia
’planeta Venus’, cu luceafărul de dimineaţă sau luceafărul de seară – utilizări contextuale, care
actualizează anumite sensuri.
Denotaţia38 (denotarea, desemnarea, denumirea) este actul prin care unui obiect (lucru, fiinţă,
eveniment, fenomen, idee, acţiune) i se atribuie un nume. Desemnând valoarea conceptuală a
unui cuvânt, denotaţia are caracter stabil și reuneşte elemente semantice non-subiective,
identificabile în general în afară de context. Prin această interpretare, denotaţia se apropie în cea
mai mare măsură de semnificaţie şi presupune o codificare socială, culturală, colectivă a
vorbitorilor.
Conotaţia exprimă valori secundare, eterogene ale semnificatului unui cuvânt. Pentru Ion
Coteanu39,

„conotația și denotația sunt valori ale semnului, bazate fiecare pe alt raport: denotația pe raportul dintre
semn și obiect în genere, conotația pe raportul dintre semn și unele însușiri ale obiectului, înțelese ca
atribute ale acestuia.”

Relaţia dintre denotaţie şi conotaţie se constituie într-un echilibru semantic. În orice

35 În elaborarea acestui capitol am utilizat ca surse: Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română
contemporană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978; Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Angela
Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1985
și Angela Bidu-Vrănceanu & Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, Humanitas
Educațional, București, 2005.
36 IORDAN &ROBU, 1978: 235: ”Prin sens noi vom înțelege modul în care cuvântul semnifică, deci realizează

semnificația în context unic. Spre deosebire de sens, termenul semnificație este un cuvânt motivat structural;
sufixuul –(i)-fica, pe care îl găsim și la alte derivate, înseamnă a face, a determina ca ceva să devină ceva,
adică semn + -ifica înseamnă a face, a determina ca ceva să devină semn. De aici, semnificație îmseamnă ceea
ce face ca o secvență sonoră să devină semn lingvistic, adică semnificant, deci să semnifice, să aibă sens.”
37 IORDAN &ROBU, 1978: 238.

38 Vezi și IORDAN &ROBU, 1978: 250-251.

39Ion Coteanu, Stilistica funcțională a limbii române, Editura Academiei R.S.R., România, 1973, p. 35 apud

IORDAN, 1978: 250.


moment al existenţei lui, cuvântul are un conţinut semantic alcătuit dintr-un număr finit de
sensuri. Echilibrul semantic facilitează înţelegerea modalităţilor de combinare a elementelor
lexicale în planul sincronic al limbii şi sugerează posibilităţile de evoluţie semantică.

Factori de organizare lexicală

Dacă acceptăm teza conform căreia lexicul este o mulțime alcătuită din numerose
submulțimi, atunci admitem și existența unui criteriu sau factor de organizare care ar trebui
respectat de fiecare dată. Delimitarea unor ansambluri mai ample este posibilă în funcție de
următorii factori: frecvență, stilistico-funcțional, etimologic, psihologic și semantic40.
Factorul frecvenţă indică poziţia statistică a cuvintelor în ansamblul vocabularului şi
măsura în care această poziţie corespunde cu deprinderile vorbitorilor, în memoria cărora este
gravată frecvenţa lexicală obiectivă. Prin simpla observaţie se vede că unele cuvinte, de exemplu
prepoziţiile, conjuncţiile, verbele auxiliare se folosesc mult mai des decât termenii de specialitate
din diverse domenii ştiinţifice. Aplicarea de către specialişti a statisticii matematice în studiul
vocabularului evidenţiază faptul că frecvenţa cuvintelor este invers proporţională cu lungimea
lor, cuvintele cele mai scurte, ca număr de sunete şi de silabe, fiind mult mai frecvent utilizate
decât cele lungi. Cu o asemenea metodă, Al. Graur, în Încercare asupra fondului principal lexical al
limbii române, a alcătuit o listă de 1419 cuvinte româneşti care s-au menţinut şi au fost productive
în limba română în toate timpurile. Lista întocmită după aceste principii reprezintă fondul
principal lexical (nucleul lexical imanent) al limbii noastre. Cele cinci criterii de apartenenţă la acest
fond principal, simultan obligatorii sunt: a) importanţa noţiunii denumite de cuvinte; b)
caracterul polisemantic al cuvântului (un număr mare de sensuri contribuind la o importanţă
sporită); c) marea putere de derivare şi de compunere, aceste cuvinte fiind baze pentru formarea
de noi cuvinte; d) prezenţa acestor cuvinte în expresii şi locuţiuni; e) originea cuvintelor reflectă
vechimea şi stabilitatea mare a cuvintelor din fondul principal: elementele latine au o frecvenţă
de 60%, cele vechi slave 20%, cele maghiare cca 2%, turceşti sub 1%, greceşti peste 1%. Rigiditatea
aplicării celor cinci criterii duce la o listă cu puţine cuvinte (cca. 1500). O lucrare mai nouă,
coordonată de Marius Sala, Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, (1988), apreciază
reprezentativitatea cuvintelor după trei criterii: frecvenţa, puterea de derivare şi bogăţia semantică,
lista alcătuită cuprinzând 2581 de cuvinte.
Factorul stilistico-funcţional conduce la clasificarea cuvintelor în funcţie de aria
socio-culturală, profesiune, situaţie de comunicare, în mai multe submulţimi: a) un vocabular de
uz general, cunoscut şi utilizat de întreaga comunitate lingvistică, indiferent de nivelul de cultură,
domeniul de activitate sau zona geografică din care provin vorbitorii; b) un lexic specializat, adică
diversele terminologii specifice unor profesiuni: terminologia medicală, terminologia lingvistică,
terminologia ştiinţelor exacte ş.a.
Există şi o altă delimitare a submulţimilor: a) vocabular cu termeni obligatorii pentru orice
variantă a limbii – vocabularul fundamental; b) vocabularul caracteristic nivelului mediu de cultură
– limba literară curentă (standard), un sistem mai mult virtual; c) vocabular specific ştiinţei şi
tehnicii – limbajele specializate sau terminologiile.

40 Analiza noastră se sprijină pe BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005: 21-42.


Factorul stilistico-funcţional este reprezentat la nivelul dicţionarelor monolingve prin ceea
ce se numeşte marcă diastratică sau de uzaj.
Factorul etimologic se referă la organizarea vocabularului din perspectiva genezei
cuvintelor, derivatelor şi compuşilor, fără referire obligatorie la originea istorică a cuvintelor. Din
această perspectivă, vocabularul limbii române se poate împărţi în cuvinte primare, care nu pot fi
analizate în unităţi lexicale mai mici, şi cuvinte formate de la acestea prin diverse mijloace
constitutive. Marea majoritate a unităţilor lexicale ale limbii române se află într-o ierarhie
formativă, fie pe linia cuvântului bază, în aşa numita familie lexicală, fie pe linia procedeului formal
(derivare, compunere, conversiune).
Vorbitorii unei limbi au capacitatea de a stabili legăturile presupuse de asemenea grupări
prin ceea ce s-a numit sentimentul etimologic. Sentimentul etimologic, ca factor de organizare
lexicală, duce la o serie de analogii determinate de recunoaşterea aspectelor strict formale ale
cuvintelor (de exemplu, gruparea cuvintelor formate cu acelaşi sufix –ar: morar, rotar, pescar,
bucătar etc. sau gruparea cuvintelor care au aceeaşi bază: bucate, bucătar, bucătărie, bucătăreasă, a
îmbuca, îmbucătură etc.). Adesea planul de asocieri formale se întrepătrunde cu cel al asocierilor
de conţinut: dacă din pian derivă pianist, din harpă, harpist, din gură poate fi derivat gurist
’persoană care interpretează prin voce muzica’ etc.
Tot sentimentului etimologic i se datorează etimologia populară, modificare greşită a
cuvintelor mai puţin cunoscute de unii vorbitori care le introduc în familia lexicală cea mai
plauzibilă pentru ei (de ex., carosabil ia forma căruţabil şi este introdus în familia de cuvinte a lui
car).
Factorul psihologic interesează sub aspectul organizării vocabularului fiecărui vorbitor,
constituit dintr-o parte activă şi una pasivă. Vocabularul activ este format din cuvintele întrebuinţate
de vorbitor în toate împrejurările în care construieşte şi exprimă mesaje. Vocabularul pasiv este
format din cuvinte cunoscute sau recunoscute de vorbitor, dar neîntrebuinţate. Prin compararea
şi suprapunerea subdiviziunilor vocabularului individual al unei limbi, rezultă, în funcţie de
frecvenţa în vorbire la un moment dat, distincţia între vocabularul activ şi vocabularul pasiv la nivel
social, la nivelul întregii comunităţi lingvistice. Demarcarea între vocabularul activ şi cel pasiv nu
este tranşantă, depinzând de nivelul de frecvenţă considerat definitoriu41.
Factorul semantic stabileşte la nivelul lexicului submulţimi care, pe baza comparării şi
diferenţierii sensului, pot fi considerate paradigme lexico-semantice şi/sau câmpuri lexico-semantice.
Termenul paradigmă desemnează o grupare (o submulţime) de cuvinte care au un sem (sau mai multe)
comun. Prin metoda lingvistică a analizei semice (componenţiale) se urmăreşte degajarea asemănărilor şi
diferenţelor dintre sensurile cuvintelor dintr-o paradigmă. Semele nu trebuie confundate cu cuvintele
dintr-o limbă, prin care sunt în mod inevitabil desemnate, ci, ca elemente ale metalimbajului, ele
trebuie specificate prin semne demarcative (ghilimele, croşete, bare oblice), de exemplu ’cu braţe’ este
semul distinctiv pentru lexemul FOTOLIU. În căutarea unităţilor elementare semantice, componente
ale semnificaţiei cuvântului, semele, s-a ajuns la stabilirea unor subsisteme de seme operante în
câmpuri semantice particulare, cum ar fi denominaţia animalelor domestice, a locuinţei, a culorilor,
a gradelor de rudenie în limba română.

41 A se vedea COTEANU, 1985: 152-156.


Un ansamblu de seme defineşte un semem, adică semnificatul unui cuvânt şi are drept
corespondent formal lexemul. Formula semică a sememului are o structură determinată şi este
rezultatul analizei semanticianului; sememul trebuie raportat la definiţia lexicografică, de care se
apropie în mai mare sau mai mică măsură42.
Arhisememul defineşte semnificatul comun al unei paradigme lexico-semantice sau a unui
ansamblu mai larg cum este câmpul semantic, reprezentând semele comune tuturor membrilor
ansamblului lexical; de exemplu, arhisememul paradigmei „scaunelor” este (Obiect), + (Pe care
şezi). Prin asamblarea semelor + (Mobilă), + (Pe care şezi), + (Cu picioare), + (Cu spătar), + (Pentru
o persoană), + (Confecţionat din material rigid), obţinem sememele corespunzătoare cuvintelor
TABURET, BANCĂ, SCAUN, FOTOLIU, CANAPEA etc.
Un mijloc auxiliar de descriere şi de definire riguroasă a laturii semantice a cuvântului este
metoda analizei contextuale (combinatorii). Cercetarea din această perspectivă este justificată de
faptul că termenul paradigmă îl implică pe cel de sintagmă. Sintagma desemnează combinarea
într-un enunţ a cel puţin două elemente de limbă care trebuie să se succeadă; sintagma este
întotdeauna liniară şi numai unul din termenii unei paradigme pot figura într-o sintagmă.
Practicarea analizei contextuale în semantica lexicală urmăreşte o anumită unitate lexicală sau
semantică în raport cu posibilităţile ei de combinare cu anumite clase de cuvinte, stabilindu-se
compatibilităţile şi incompatibilităţile ei contextuale. Clasele de cuvinte faţă de care se stabilesc
posibilităţile combinatorii sunt: animat/inanimat, animat-persoană/animat-non-persoană, vegetal/non-
vegetal ş.a. Interesează mai puţin libertăţile şi preferinţele contextuale, atenţia fixându-se pe
incompatibilităţile sau restricţiile contextuale, prin care se poate rafina analiza semantică. De
exemplu, cuvintele echivalente semantic şi semic, BLOND şi GALBEN, se diferenţiază prin
restricţiile contextuale ale primului termen, care admite numai contextul ’păr, piele a omului’;
prin extindere, ’despre oameni’ sau în contextul specializat bere BLONDĂ.
Contextul are rol fundamental în determinarea diverselor sensuri, operaţie denumită
dezambiguizare semantică şi contextuală. Operaţiunea diferenţierii semantice prin context este
condiţionată şi de partea de vorbire căreia îi aparţine cuvântul analizat: contextul este strict
necesar în cazul adjectivelor şi verbelor, dar mai puţin important la substantive. De exemplu,
ÎNALT se grupează în aceeaşi clasă cu SCUND, MIC PITIC ş.a. pe baza trăsăturii ‘extensiune
verticală’, cum rezultă în contexte ca om ÎNALT, munte ÎNALT; contextele de tipul sunet ÎNALT,
voce ÎNALTĂ dictează încadrarea adjectivului în discuţie în aceeaşi clasă semantică cu
ASCUŢIT,GRAV.
Analiza contextuală nu reușește să rezolve decât parţial problema determinării sensului,
motiv pentru care i s-a atribuit rolul de auxiliar în analiza semantică.

42 O prezentare mai detaliată a problematicii se găsește în capitolul Sematica lexicală.


BIBLIOGRAFIE
BIDU-VRĂNCEANU & FORĂSCU, 2005 = Angela Bidu–Vrănceanu & Narcisa Forăscu, Limba
română contemporană. Lexicul, Humanitas Educațional, București, 2005, cap. I. 2.1 şi I. 2.3.,
p. 14-16, 21-42.
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2001 = Angela Bidu–Vrănceanu, Dicționar de științe ale limbii, Editura
Nemira, București, 2001, s.v. nivel, enunț, cuvânt.
BIDU-VRĂNCEANU et alii 2000 = Angela Bidu-Vrănceanu (coord.), Lexic comun, lexic specializat,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000.
COTEANU & FORASCU & BIDU-VRANCEANU, 1985 = Ion Coteanu, Narcisa Forăscu, Narcisa,
Angela Bidu-Vrănceanu, Limba română contemporană. Vocabularul, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1985, p. 11-16, 34-35, 152-156.
GRAUR, 1954 = Alexandru Graur, Încercare asupra fondului principal lexical al limbii române,
București, 1954.
GROZA, 2012 = Liviu Groza, Elemente de lexicologie, ediția a–II-a revăzută și adăugită, Editura
Universității din București, București, 2012, p. 28, 53-69.
GUȚU-ROMALO, 1981 = Valeria Guțu-Romalo, Argoul și limba vorbită în ”România liberă” (25
aprilie 1981).
HRISTEA, 1984 = Theodor Hristea (coordonator), Sinteze de limba română, ediția a III-a, revăzută
și adăugită, Albatros, București, 1984, p.13-15, 50-64, 122-132.
IONESCU, 2001= Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, ediția a III-a, Bic All, 2001, p.
139-141.
IORDAN & ROBU, 1978 = Iorgu Iordan & Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 212-218, 250.
IORDAN & ROBU, 1975 = Iorgu Iordan, Stilistica limbii române, Editura Științifică, București, 1975,
p. 307-342.
MARTINET 1970 = André Martinet, Elemente de lingvistică generală (traducere în limba română de
Paul Miclău), Editura Științifică, București, 1970, p. 31-34.
MILICĂ, 2009 = Ioan Milică, Expresivitatea argoului, Editura Universității ”Al. I.Cuza” Iași, 2009.
SLAVE, 1971 = Elena Slave, „Planuri, nivele, stratificare”, în Tratat de lingvistică generală, Editura
Academiei, București, 1971, p. 197-198.
SLAVE, 1959 = Elena Slave, ”Delimitarea argoului” în Probleme de lingvistică generală, vol. I,
Editura Academiei, București, 1959.
STOICHIȚOIU-ICHIM, 2005 = Adriana Stoichițoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale.
Dinamică, influențe, creativitate, Editura All, București, 2005, p. 118-159;
TANDIN, 1993 = Traian Tandin, Limbajul infractorilor, Editura Paco, București, 1993