Povestea lui IO

IO este un suflet bătrân, cu o descendență extrem de veche. A

luptat în multe bătălii. În ultimele sute de mii de ani a trăit pe
Pământ, o planetă a dualităţii. A fost întotdeauna un suflet
compasional, iubitor, dar nu i-a mers tot mereu bine. Lumina lui
interioară a fost mereu înăbuşită de cantitatea mare de întuneric
şi negativitate de pe planetă. Fiind atât de multe bătălii, n-a avut
încotro şi a fost nevoit să lupte la rândul său. Nici măcar
înţelepciunea lui acumulată de-a lungul vremii nu l-a ajutat prea
mult atunci când şi-a pierdut copiii. Ei au murit de multe ori la
naştere, din cauza unei boli incurabile dar mai ales în război.
Chiar şi propria sa biologie i-a adus multe necazuri.
Drama, ura, războiul, au fost întotdeauna în jurul lui IO chiar de
la apariţia Primului Om. De-a lungul vieţilor sale, IO a început
să-şi aducă aminte. Akashicul său păstra memoria distantă a
conflictelor precum un ecou îndepărtat. Acestă memorie eonică
a creat treptat în conştiinţa lui IO ideea că nu prea poate să facă
mai nimic, decât să supravieţuiască măcar la nivel spiritual. Şi a
reuşit. A încercat să se poarte ca un om. A dus vieţi de shaman,
de învăţător, de alchimist, de ghid şi chiar şi de vrăjitoare. IO a

1
fost arsă pe rug. Indiferent de gen, umanitatea nu cunoştea decât
conflicte.
IO nu judeca niciodată felul în care se simţea dar întotdeauna
rămânea uimit de ceea ce vedea în jurul său. Învăţase să fie
echilibrat, atent şi înţelegător. IO nu a selectat nici oamenii care
să-i fie în preajmă la muncă dar trebuia să lucreze cu ei, n-avea
ce să facă. Cu unii se înţelegea bine, cu alţii se cam frustra. În
general erau cei de deasupra lui cu un grad de salarizare mai
mare. Le percepe negativitatea. Și pe alţii din jurul lui, erau la
fel de stresaţi şi frustraţi din cauza asta. IO încearcă mereu să-i
înveselească sau măcar să contracareze această energie
neplăcută din planul invizibil. E obişnuit cu asta. Vedeţi voi, e
un Lucrător în Lumină.
IO trăieşte singur dar nu pentru că e antisocial, ci pentru că i se
pare mult mai uşor. Mă rog, nu e chiar singur, are un animal de
casă. Cu toate că nu e sigur dacă animalul îl place cu adevărat
sau e doar pe interes, IO îl iubeşte necondiţionat. Asta e viaţa sa,
o viaţă nu chiar atât de rea. Măcar s-au terminat bătăliile alea
mari. Chiar dacă lumea era acum împărţită în opinii, în
disensiuni politice sau în conspiraţii, problemele astea erau nişte

2
fleacuri pe lângă ce trăise. Nu mai trebuia să se înroleze în
armată, nu mai participa la crime în masă, nu mai erau epidemii,
nu mai asista cum îi mureau în braţe persoanele iubite. IO
devenise acum vindecător! Ca şi Lucrător în Lumină, IO şi-a
descoperit un talent ascuns şi anume că putea să vindece
oamenii care îi cereau ajutor. Era ca o mică afacere pe lângă
locul de muncă. Se pricepea acum să alunge întunericul atât din
cel vindecat, cât şi din mediul ambient. Era obişnuit. Luptase în
multe bătălii.
IO se pricepea şi la meditaţii. Acum învăţase să se conecteze
prin intermediul biologiei sale, la glanda pineală şi ulterior la
Sinele său. Avea chiar şi viziuni şi ştia că sunt adevărate. Simţea
asta. Experimentând de-a lungul timpului cu diferite tehnici şi-a
dat seama că nu trebuia să petreacă un anumit timp în meditaţie.
Pentru IO nu funcţiona aşa. Ştia că fiecare suflet are tehnica lui
diferită. Dar ce e interesant e că de câte ori IO medita, de atâtea
ori avea o viziune... Era o uşă. Simbolic, ştia ce reprezintă. Uşa
reprezintă schimbare, poate chiar o altă realitate, o trecere către
altceva. Simţea că e ceva dincolo dar nu ştia cum să treacă.

3
Uşa părea vie, părea angelică, multidimensională, se vedea
lumină dincolo de ea. S-a gândit că poate acea uşă reprezintă o
ultimă viaţă terestră. Un portal în afara Pământului. Ştia de-a
lungul vieţilor sale că realitatea cuprinde şi alte dimensiuni în
afara celei tridimesionale. Învăţase limbaje noi, învăţase despre
conştiinţă şi că toată realitatea este interconectată. La un
moment dat, îşi ia inima în dinţi şi întreabă uşa: "Cine eşti?", dar
uşa era prea frumoasă pentru cuvinte. Nu avea nici gen.
Comunicarea trebuie să se producă la alt nivel, prin intuiţie, şi
atunci întrebă din nou: "Cine eşti?". Uşa îi răspunde: "IO, sunt
viitorul tău."
"Când pot să trec?"
"Oricând te simţi pregătit."
Iar IO spune: "Sunt pregătit acum."
Apoi uşa îi răspunde: "Haide!"
IO trage de uşă, dar nu se întâmpla nimic. Şi trage, şi trage şi tot
trage. Nimic. Era frustrat, dar viziunile erau reale. IO ştia cine
este.
"Ce fac greşit, de ce nu se deschide?"
"IO, n-am spus deschide uşa, am spus treci prin ea."

4
Abia acum IO înţelesese cu adevărat ce vrea să spună uşa.
Trebuia să renunţe la regulile tridimensionale şi să treacă efectiv
prin materie. Şi a reuşit. IO a trecut literalmente prin uşă. Nimic
din ce învăţase în vechea energie nu mai funcţiona. Putea să
tragă de uşă cât vroia, oricum nu s-ar fi deschis. Erau alte reguli
aici.
Ceea ce a întâlnit IO dincolo de uşă nu era întocmai o altă lume
cum s-ar fi aşteptat. Era de fapt lumea lui. Schimbată. Îi crescuse
stima de Sine, devenise multidimensional. IO se întoarce la
muncă a doua zi unde se întâlneşte chiar cu Bossul cel Mare. Se
petrecuse ceva ciudat. Dispăruseră frustrările. IO îl vedea acum
ca fiind un simplu om, cu probleme intime, egotistic, frutrat şi el
la rândul său. Îi părea rău că îl vedea într-o dramă continuă. Iată
că IO în ciuda acestor frustrări devenise mai apropiat de Boss.
Ba mai mult, acum reuşeşte să-l şi asculte detaşat, compasional,
fără să se mai încarce cu problemele lui. Nu mai avea noduri în
stomac când stăteau de vorbă. Pentru că IO nu mai simţea frică
şi Bossul îşi schimbase atitudinea. Ba chiar îl întrebase pe IO
nişte chestii foarte interesante despre viaţă, despre univers, chiar
şi despre conspiraţii.

5
Dimensionalitatea lui IO îi afecta pe ceilalţi chiar dacă ei nu
erau interesaţi de schimbare. Nu era foarte obişnuit cu procesul
ăsta dar se acomoda repede. Oriunde se ducea IO acum, lucrurile
deveneau mai uşoare. Vechea energie bazată doar pe
supravieţuire se disipase. IO purta atât de multă Lumină cu el,
încât întunericul, drama şi frustrarea pur şi simplu se evaporau.
Acum se aştepta numai la lucruri bune şi chiar dacă ar fi vrut să
se mai întoarcă înapoi, nu mai putea. Uşa dispăruse. Iată că IO
ajunsese în sfârşit şi acasă unde îl aştepta animalul lui de
companie. S-au privit în ochi reciproc pentru câteva secunde
bune. Simţeau amândoi care e treaba. În mod evident, urma
întrebarea firească: "Ce-avem la cină?"