Sunteți pe pagina 1din 132

CUPRINS

Partea I
Unitatea de învăţare 1. Introducere ............................................................................................... 5
1.1.Obiectivele cursului...................................................................................................................5
1.2. Concepţia curriculară...............................................................................................................5
1.3. Scopul unităţilor de învăţare....................................................................................................5
1.4. Tematica unităţilor de învăţare................................................................................................5
1.5. Bibliografie generală.................................................................................................................6
Unitatea de învăţare 2. Dreptul constituţional ca ramură de drept ............................................ 7
2.1.Obiectivele unităţii de învăţare ................................................................................................ 7
2.2. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului .......................................................... 7
2.3.Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice ....................................... 9
2.3.1.Noţiunea de drept constituţional .......................................................................................... 9
2.3.2.Noţiunea de instituţii politice .............................................................................................. 11
2.4.Rezumat ................................................................................................................................... 11
2.5.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 13
2.6. Bibliografie ............................................................................................................................. 13
Unitatea de învăţare 3. Raporturile de drept constituţional ...................................................... 14
3.1.Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 14
3.2.Identificarea raporturilor de drept constituţional ................................................................ 14
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional ................................................................... 15
3.4. Normele de drept constituţional ........................................................................................... 17
3.4.1.Trăsăturile specifice ale normelor de drept constituţional .............................................. 18
3.4.2.Clasificarea normelor de drept constituţional ................................................................. 18
3.5. Rezumat .................................................................................................................................. 19
3.6.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 20
3.7. Bibliografie ............................................................................................................................. 20
Unitatea de învăţare 4. Izvoarele formale ale dreptului constituţional român......................... 21
4.1. Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 21
4.2.Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituţional ...................................................... 21
4.3. Rezumat .................................................................................................................................. 23
4.4.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 23
4.5. Bibliografie ............................................................................................................................. 23
Unitatea de învăţare 5.Locul dreptului constituţional în sistemul de drept ............................ 24
5.1. Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 24
5.2.Dreptul constituţional – principala ramură a sistemului unitar de drept ........................... 24
5.3. Rezumat .................................................................................................................................. 24
5.4.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 24
5.5. Bibliografie ............................................................................................................................. 25
Partea a II-a
Unitatea de învăţare 6.Apariţia şi evoluţia constituţiilor ........................................................... 26
6.1. Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 26
6.2. Cauze care au determinat apariţia constituţiilor ................................................................. 26
6.3. Constituţii şi constituţionalism ............................................................................................ 28
6.4.Rezumat ................................................................................................................................... 29
6.5. Lucrare de verificare .............................................................................................................. 29
6.6. Bibliografie ............................................................................................................................. 30
Unitatea de învăţare 7.Definiţia constituţiei ............................................................................... 31
7.1.Obiectivele unităţii de învăţare .............................................................................................. 31
7.2.Teorii care fundamentează noţiunea de constituţie ............................................................ 31
7.3. Definiţii formale ...................................................................................................................... 33
7.4. Definiţii materiale ................................................................................................................... 33
7.5. Analiza elementelor definitorii .............................................................................................. 35
7.6. Rezumat .................................................................................................................................. 36
7.7.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 36
7.8. Bibliografie ............................................................................................................................. 37
Unitatea de învăţare 8.Tipuri de constituţie ............................................................................... 38
8.1. Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 38
8.2. Clasificarea constituţiilor după forma lor ............................................................................ 38
8.2.1Constituţii cutumiare ............................................................................................................ 38
8.2.2.Constituţii scrise .................................................................................................................. 39
8.3. Clasificarea constituţiilor după caracterele lor ................................................................... 39
8.3.1.Constituţii flexibile ............................................................................................................... 39
8.3.2.Constituţii rigide .................................................................................................................. 39
8.4. Rezumat .................................................................................................................................. 40
8.5.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 41
8.6. Bibliografie ............................................................................................................................. 41
Unitatea de învăţare 9.Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei ....... 42
9.1. Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................. 42
9.2. Procedee de adoptare a constituţiei .................................................................................... 42
9.2.1. Iniţiativa adoptării constituţiei ........................................................................................... 42
9.2.3. Modurile de adoptare .......................................................................................................... 43
9.3. Procedura revizuirii Constituţiei României ......................................................................... 44
9.4.Suspendarea şi abrogarea Constituţiei ................................................................................ 45
9.5.Rezumat ................................................................................................................................... 46
9.6.Lucrare de verificare ............................................................................................................... 46
9.7. Bibliografie ............................................................................................................................. 46
Unitatea de învăţare 10. Conţinutul normativ al Constituţiei .................................................... 47
10.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................................... 47
10.2.Identificarea şi clasificarea conţinutului normativ ........................................................... 47
10.3. Specificul normelor şi principiilor cuprinse în constituţie............................................... 50
10.4. Norme cu aplicare mijlocită şi norme cu aplicare nemijlocită ......................................... 51
10.5.Rezumat ................................................................................................................................. 52
10.6.Lucrare de verificare ............................................................................................................. 53
10.7. Bibliografie ........................................................................................................................... 53
Unitatea de învăţare 11. Principiul supremaţiei constituţiei ..................................................... 54
11.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................................... 54
11.2. Definiţia şi trăsăturile supremaţiei constituţiei ................................................................. 54
11.2.1.Conceptul de supremaţie a constituţiei ........................................................................... 54
11.2.2.Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei ..................................................... 55
11.3. Garanţii ale supremaţiei constituţiei .................................................................................. 56
11.4. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei ........................................................... 57
11.5.Rezumat ................................................................................................................................. 58
11.6. Lucrare de verificare ............................................................................................................ 58
11.7. Bibliografie ........................................................................................................................... 58
Unitatea de învăţare 12. Sisteme constituţionale contemporane ............................................. 59
12.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................................... 59
12.2. Noţiunea şi clasificarea sistemelor constituţionale ......................................................... 59
12.3. Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord ........... 60
12.4. Sistemul constituţional al S.U.A ......................................................................................... 62
12.5. Sistemul constituţional al Franţei ...................................................................................... 65
12.6. Rezumat ................................................................................................................................ 66
12.7. Lucrare de verificare ............................................................................................................ 68
12.8. Bibliografie ........................................................................................................................... 68
Unitatea de învăţare 13. Evoluţia constituţională în România .................................................. 69
13.1.Obiectivele unităţii de învăţare ............................................................................................ 69
13.2. Periodizarea dezvoltării constituţionale a statului român................................................ 69
13.3. Acte politice şi juridice cu caracter preconstituţional ..................................................... 70
13.4. Constituţia din 1866 ............................................................................................................. 72
13.5. Constituţia din 1923 ............................................................................................................. 73
13.6. Constituţia din 1938 ............................................................................................................. 74
13.7. Acte constituţionale adoptate în perioada 1944-1948 ...................................................... 75
13.8. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965 ...................................................................... 77
13.9. Acte constituţionale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 - 8 decembrie 1991 ...... 78

2
13.10. Conţinutul normativ al Constituţiei României din 1991.................................................. 79
13.11. Rezumat .............................................................................................................................. 80
13.12. Lucrare de verificare .......................................................................................................... 81
13.13. Bibliografie ......................................................................................................................... 81
Partea a III-a
Unitatea de învăţare 14. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Noţiuni generale şi principii ......................................................................................................... 82
14.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................................... 82
14.2.Noţiune şi natură juridică ..................................................................................................... 82
14.3.Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului ............................................................................. 84
14.3.1.Evoluţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ............................................................. 84
14.3.2.Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile
fundamentale ale omului şi cetăţeanului .................................................................................... 86
14.3.3.Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ....................................................... 87
14.4.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
........................................................................................................................................................ 88
14.4.1.Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ........................... 89
14.4.2.Neretroactivitatea legii ...................................................................................................... 90
14.4.3.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor ................................................................................... 90
14.4.4.Protecţia cetăţenilor români în străinătate ...................................................................... 91
14.4.5.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi .......................................................... 92
14.4.6.Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat ...................................................... 92
14.4.7.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional ................................................... 93
14.4.8.Accesul liber la justiţie ...................................................................................................... 94
14.4.9.Restrângerea exerciţiului unor drepturi .......................................................................... 94
14.5. Rezumat ................................................................................................................................ 95
14.6.Lucrare de verificare ............................................................................................................. 96
14.7. Bibliografie ........................................................................................................................... 97
Unitatea de învăţare 15. Analiza drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale
cetăţenilor ...................................................................................................................................... 98
15.1. Obiectivele unităţii de învăţare ........................................................................................... 98
15.2.Inviolabilităţile ....................................................................................................................... 98
15.2.1.Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică, dreptul la integritatea psihică ............... 98
15.2.2.Libertatea individuală ...................................................................................................... 100
15.2.3.Dreptul la apărare ............................................................................................................ 102
15.2.4.Dreptul la libera circulaţie ............................................................................................... 102
15.2.5.Dreptul la ocrotirea vieţii intime familiale şi private ..................................................... 102
15.2.6.Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi ................................................................ 103
15.2.7.Inviolabilitatea domiciliului ............................................................................................. 103
15.3.Drepturile si libertăţile social-economice şi culturale ..................................................... 104
15.3.1.Dreptul la învăţătură ........................................................................................................ 104
15.3.2. Accesul la cultură ........................................................................................................... 104
15.3.3.Dreptul la ocrotirea sănătăţii .......................................................................................... 105
15.3.4. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos .................................................................... 105
15.3.5.Dreptul la muncă şi protecţie socială ............................................................................ 105
15.3.6.Dreptul la grevă ................................................................................................................ 107
15.3.7.Dreptul la proprietate privată .......................................................................................... 107
15.3.8.Libertatea economică ...................................................................................................... 108
15.3.9.Dreptul la moştenire ........................................................................................................ 109
15.3.10.Dreptul la un nivel de trai decent ................................................................................. 109
15.3.11.Dreptul de a avea o familie ............................................................................................ 109
15.3.12.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă socială ...................................... 109
15.3.13.Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie socială ............................................... 109
15.4.Drepturile exclusiv politice ................................................................................................ 110
15.5.Drepturile şi libertăţile social-politice ............................................................................... 111
15.5.1.Libertatea conştiinţei ....................................................................................................... 111
15.5.2.Libertatea de exprimare .................................................................................................. 112

3
15.5.3.Dreptul la informaţie ........................................................................................................ 113
15.5.4.Libertatea întrunirilor ....................................................................................................... 113
15.5.5.Dreptul la asociere ........................................................................................................... 114
15.5.6.Secretul corespondenţei ................................................................................................. 114
15.6.Drepturile garanţii ............................................................................................................... 115
15.6.1.Dreptul de petiţionare ...................................................................................................... 115
15.6.2.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică ........................................... 115
15.7.Îndatoririle fundamentale ................................................................................................... 116
15.8. Rezumat .............................................................................................................................. 117
15.9.Lucrare de verificare ........................................................................................................... 117
15.10. Bibliografie ....................................................................................................................... 118
Partea a IV-a
Unitatea de învăţare 16. Cetăţenia, ca instituţie juridică a dreptului constituţional ............. 119
16.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................................................... 119
16.2. Noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei ...................................................................................... 119
16.3. Natura juridică a cetăţeniei ............................................................................................... 120
16.4. Principii aplicabile cetăţeniei române .............................................................................. 121
16.5. Rezumat .............................................................................................................................. 122
16.6. Lucrare de verificare .......................................................................................................... 124
16.7. Bibliografie ......................................................................................................................... 124
Unitatea de învăţare 17. Dobândirea cetăţeniei române ......................................................... 125
17.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................................................... 125
17.2. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere .................................................................... 125
17.3. Cetăţenia copilului găsit .................................................................................................... 126
17.4. Redobândirea cetăţeniei române ..................................................................................... 126
17.5. Dobândirea cetăţeniei române la cerere .......................................................................... 127
17.6. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie .................................................................... 128
17.7.Cetăţenia de onoare ............................................................................................................ 129
17.8.Rezumat ............................................................................................................................... 129
17.9.Lucrare de verificare ........................................................................................................... 129
17.10.Bibliografie ........................................................................................................................ 129
Unitatea de învăţare 18. Pierderea cetăţeniei române ............................................................. 130
18.1. Obiectivele unităţii de învăţare ......................................................................................... 130
18.2. Retragerea cetăţeniei române ........................................................................................... 130
18.3. Renunţarea la cetăţenia română ....................................................................................... 130
18.4. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie ....................................................................... 131
18.5.Rezumat ............................................................................................................................... 131
18.6.Lucrare de verificare ........................................................................................................... 131
18.7.Bibliografie .......................................................................................................................... 132

4
PARTEA I
Unitatea de învăţare 1
INTRODUCERE
1.1. Obiectivele cursului..................................................................................................................5
1.2. Concepţia curriculară................................................................................................................5
1.3. Scopul unităţilor de învăţare.....................................................................................................5
1.4. Tematica unităţilor de învăţare.................................................................................................5
1.5. Bibliografie generală.................................................................................................................6

1.1. OBIECTIVELE CURSULUI


Obiectivele cursului constau în formarea noţiunilor elementare de drept constituţional
cât şi a conceptelor juridice de bază în această materie.Se doreşte ca acest curs să ajute
studenţii să cunoască şi să înţeleagă prevederile Constituţiei României.

1.2. CONCEPŢIA CURRICULARĂ


Dreptul constituţional, ca ştiinţă, a apărut relativ târziu, însă este ramura de drept
care are rol structurant pentru sistemului unitar de drept, având în vedere că principalul izvor
formal al dreptului constituţional , Constituţia , este legea fundamentală a unui stat.
Cursul de faţă îşi propune să ofere suportul de bază pentru înţelegerea instituţiilor de
drept constituţional, fiind astfel conceput încât să permită studenţilor să se familiarizeze cu
noţiuni elementare de drept, cât şi cu dezvoltarea acestei ramuri de drept ajungând să
parcurgă în mod structurat prevederile constituţionale actuale.

1.3. SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE


Împărţirea cursului pe unităţi de învăţare a fost făcută cu scopul de a ajuta studenţii
să înţeleagă principalele noţiuni de drept constituţional, să se obişnuiască cu terminologia
juridică şi mai apoi să dobândească o serie de cunoştiinţe legate de instituţiile de drept
constituţional.
Unităţile de învăţare sunt tratate şi structurate astfel încât studenţii să se familiarizeze
mai întâi cu noţiunile elementare şi cu istoricul principalului izvor formal de drept.
Cunoaşterea prevederilor constituţionale este foarte importantă pentru a putea dobândi şi
alte cunoştiinţe din oricare altă ramură de drept.

1.4. TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE


Unitatea de învăţare 1: Introducere
Unitatea de învăţare 2:Dreptul constituţional ca ramură de drept
Unitatea de învăţare 3: Raportul de drept constituţional
Unitatea de învăţare 4: Izvoarele formale ale dreptului constituţional român
Unitatea de învăţare 5: Locul dreptului constituţional în sistemul de drept
Unitatea de învăţare 6: Apariţia şi evoluţia constituţiilor
Unitatea de învăţare 7: Definiţia constituţiei
Unitatea de învăţare 8: Tipuri de constituţii
Unitatea de învăţare 9: Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei
Unitatea de învăţare 10: Conţinutul normativ al constituţiei
Unitatea de învăţare 11: Principiul supremaţiei constituţiei
Unitatea de învăţare 12: Sisteme constituţionale contemporane
Unitatea de învăţare 13: Evoluţia constituţională în România
Unitatea de învăţare 14: Drepturile şi libertăţile fundamentale. Noţiuni generale şi principii
Unitatea de învăţare 15: Analiza drepturilor, libertăţilor şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor
Unitatea de învăţare 16: Cetăţenia ca instituţie juridică a dreptului constituţional
Unitatea de învăţare 17: Dobândirea cetăţeniei române
Unitatea de învăţare 18: Pierderea cetăţeniei române
5
1.5. BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Ed. Casa şcoalelor, Bucureşti, 1930
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
GEORGE BOURDEAUX, „Traitte de Science Politique”, L.G.D.J., ed. II, 1969, vol. IV;
FLORIN BUCUR VASILESCU, „Constituţionalitate şi constituţionalism”, Editura Naţional, 1998;
JEAN CADART, „Institutions politiques et droit constitutionnel”, LGDJ, Tome, Paris;
MIHAI CONSTANTINESCU, ION DELEANU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, FLORIN
VASILESCU, IOAN VIDA, „Constituţia României-comentată şi adnotată”, Regia Autonomă
„Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992;
MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, SIMINA ELENA
TĂNĂSESCU, „Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck, Bucureşti,
2004;
R.DAVID, C.J. SPINOSI, „Les grands systemes de droit contemporains”, Dalloz, Paris, 1988;
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
ION DELEANU, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Arad, vol.I,
ION DELEANU, „Justiţie constituţională”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
TUDOR DRĂGANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept constituţional
comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ALBERT ESMAIN , „Elements de droit constitutionnel francais et compare”, vol. I, Ed.VII, Sirey,
Paris, 1921;
ANDRE HAURIOU, „Droit constitutionnel et institutions politiques”,
Ed. Monchreistien, Paris, 1966;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile J.L.Calderon,
Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional românesc”,
vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
BENOIT JEANNEAU, „Droit constitutionnel et institutions politiques”, Dalloz, Paris, I, 1968;
HANS KELSEN, „Theorie pure du droit", Dalloz, Paris, 1962;
MIRCEA LEPĂDĂTESCU, „Teoria generală a controlului constituţionalităţii legilor”, Editura
Pedagogică, Bucureşti, 1974;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, „Drept parlamentar”, Editura Gramar, Bucureşti,
1994;
IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, „Studii constituţionale”, Editura Actami, Bucureşti,
1995, 1998;
IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, „Curtea Constituţională a României”, Editura Albatros,
Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, GHEORGHE IANCU, „Constituţiile române”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial",
1995;
IOAN MURARU , SIMINA TĂNĂSESCU , „Constituţia României.Comentariu pe articole.” , Ed.
C.H.Beck , Bucureşti 2008
PAUL NEGULESCU, „Drept constituţional”, Editura Al.Th.Doicescu, Bucureşti, 1927;
MARCEL PRELOT, JEAN BOULOIS, „Institutions politiques et droit constitutionnel”, 10-eme ed.,
Ed. Dalloz, 1987;
NISTOR PRISCA, „Drept constituţional”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977;
SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Principiul egalităţii în dreptul românesc”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999;
GENOVEVA VRABIE, „Drept constituţional şi instituţii politice contemporane”, Editura Ştefan
Procopiu, Iaşi, 1993.

6
Unitatea de învăţare 2
Dreptul constituţional ca ramură de drept

2.1.Obiectivele unităţii de învăţare....................................................................................... 7


2.2. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului................................................ 7
2.3.Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice.............................. 9
2.3.1.Noţiunea de drept constitutional................................................................................ 9
2.3.2.Noţiunea de instituţii politice...................................................................................... 11
2.4.Rezumat........................................................................................................................... 11
2.5.Lucrare de verificare....................................................................................................... 13
2.6.Bibliografie....................................................................................................................... 13

2.1.Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiuni elementare de drept;
- familiarizarea studenţilor cu noţiunea de dreptconstituţional şi cu noţiunea de
instituţii politice;
-dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a delimita dreptul constituţional de alte ramuri
de drepr şi de a încadra această ramură într-un subsistem de drept.

2.2. Dreptul constituţional în sistemul unitar al dreptului


Omul este esenţialmente o fiinţă socială, este produs al societăţii şi producător de
societate.În cadrul social, omul intră într-o multitudine de relaţii sociale cu semenii săi.
Unele din aceste relaţii sociale devin raportori juridice dacă fac obiectul reglementării lor prin
norme juridice.
Norma juridică reprezintă condiţia absolută pentru existenţa unui raport juridic. Deci
un raport social devine unul juridic deoarece una sau mai multe norme juridice îi atribuie o
asemenea semnificaţie.
Totodată norma juridica este condiţia imanentă a dreptului şi elementul său primar.
Această relaţie dintre norma juridică şi drept implică în prealabil o dublă delimitare:
- delimitarea dintre regula de drept şi alte reguli sociale;
- delimitarea dintre regula de drept şi comportamentul de fapt.
Multitudinea relaţiilor interumane demonstrează tocmai evoluţia şi gradul de dezvoltare
al societăţii în care acestea se manifestă. Diversitatea relaţiilor sociale impune totuşi
respectarea unor reguli de comportare de către persoane, adoptarea unei anumite conduite,
respectarea anumitor norme.
Norma juridică poate fi definită ca o regulă de conduită, generală, obligatorie
şi impersonala, instituită sau sancţionată de stat, care este adusă la îndeplinire fie de
bunăvoie, fie la nevoie se apelează la forţa coercitiva sau de constrângere a statului.
Normele juridice sunt diverse prin conţinutul şi forma lor, ele fiind elemente ale unui
ansamblu organizat, care este sistemul dreptului. Normele juridice sunt „părţi" în raport cu
sistemul de drept considerat ca „întreg", dar în acelaşi timp constituie şi „subsisteme" în
raport cu propria structură (I.Deleanu, „Drept constituţional şi instituţii politice-vol.I, Ed-
Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.52).
Dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice, norme care deşi reprezintă o
diversitate prin conţinutul şi forma lor se constituie ca elemente ale unui ansamblu organizat
care este sistemul dreptului.
Normele juridice se grupează în instituţii juridice şi ramuri de drept.
Instituţiile juridice reprezintă totalitatea normelor juridice care fiind grupate pe criteriul
unui obiect de activitate îi asigură unitatea şi permanenţa -ex. instituţia juridică a proprietăţii,
instituţia juridică a căsătoriei, etc.
Ramurile, de drept reprezintă o grupare mai largă de norme juridice şi de instituţii
juridice legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare şi în subsidiar prin unitatea
de metodă folosită în reglementarea relaţiilor sociale respective.

7
Instituţiile juridice, precum şi ramurile de drept au fiecare trăsături specifice, determinate în
primul rând de specificul relaţiilor sociale ce fac obiectul reglementării prin normele juridice
ce le alcătuiesc, dar şi prin natura şi forţa juridică a actelor normative prin care se exprimă
normele juridice.
În consecinţă sistemul dreptului reflectă atât unitatea normelor, instituţiilor şi ramurilor sale
cât şi diversitatea acestora.
În interiorul sistemului de drept există o ordine ierarhică a subsistemelor sale, adică
a ramurilor de drept. Această structură ierarhică este determinată de specificul normelor
juridice în cadrul sistemului privit ca întreg, precum şi în cadrul fiecărei ramuri a acestuia.
Astfel, dreptul constituţional ca ramură a subsistemului de drept este o ramură
structurantă faţă de toate celelalte pentru că sursa hotărâtoare a normelor acestei ramuri de
drept este chiar legea fundamentală, respectiv Constituţia.În raport cu forţa juridică a
diferitelor norme ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului şi în interiorul acestora se
realizează o ordine ierarhică.
În doctrină se face distincţie între dreptul obiectiv şi drepturile subiectiv.
În ceea ce priveşte dreptul obiectiv s-au emis diverse definiţii asupra acestui concept. Astfel,
dreptul obiectiv ar reprezenta totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de
stat, a căror aplicare poate fi asigurată la nevoie şi prin forţa de constrângere a statului (I.
Muraru, S.Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii politice", Ed. Actami, Bucureşti, 1995,
p.10).
Concluzia este aceea că nu există un drept pentru a dobândi altele, ci există numai
o capacitate de a dobândi acele drepturi conferite de lege.
Reliefând scopul dreptului, s-a susţinut că este un ansamblu al regulilor, asigurate şi
garantate de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
uman în principalele relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei
libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale (L.Duguit, Traite de droit
constittutionnel, tom.I, ed. a-II-a, Paris, 1927, pp.355-356).
Drepturile subiective desemnează prerogativele care derivând din normele juridice şi
fondându-se pe ele aparţin persoanelor, subiectelor de drept determinate.
Persoana este deci de la începutul şi până la sfârşitul existenţei ei biologice subiect
de drept, deci titular de drepturi şi obligaţii. Această calitate este exprimată în conceptul de
capacitate juridică, concept ce semnifică aptitudinea, posibilitatea, prerogativa, facultatea
unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii, precum şi de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţiile prin acte juridice proprii.
Prin urmare, capacitatea juridică este strâns legală de noţiunea de subiect de drept, cu alte
cuvinte de titular al drepturilor şi obligaţiilor subiective.
Aceste prerogative sunt atribute ale subiectelor de drept care derivă din normele juridice.
În literatura de specialitate s-au emis mai multe definiţii ale dreptului subiectiv. Astfel,
într-o primă definiţie dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea juridică a unei anumite
conduite a titularului său, garantată de lege prin putinţa de a pretinde persoanelor obligate
o anumită comportare corespunzătoare, asigurată la nevoie prin mijlocirea aparatului de
constrângere al statului; facultate a subiectului raportului juridic de a acţiona într-un anumit
fel, de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare, iar la nevoie de a
recurge la sprijinul aparatului de stat; putere sau prerogativă recunoscută de dreptul obiectiv
persoanelor fizice sau juridice, în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a
pretinde subiectelor pasive să dea, ori să facă sau să nu facă ceva, folosind la nevoie,
aparatul de constrângere al statului (I.Deleanu, „Drepturile subiective şi abuzul de drept",
Ed.Dacia,Cluj-Napoca, 1988, pp.23-50).
Într-o altă definiţie dreptul subiectiv reprezintă prerogativa conferită de lege în temeiul
căreia titularul dreptului poate sau trebuie să desfăşoare o anumită conduită şi să ceară
altora desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de
lege, în scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic

8
protejat, în acord cu interesul obştesc şi cu normele de convieţuire socială (I.Deleanu, „Drept
constituţional şi instituţii politice'", Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.41).
Într-o altă definiţie drepturile subiective sunt puteri garantate de lege voinţei
subiectului activ al raportului juridic, în temeiul cărora acesta este în măsură, în vederea
valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o conduită determinată sau să
pretindă subiectului pasiv al raportului o anumită comportare care, la nevoie, poate fi impusă
acestuia cu sprijinul forţei de constrângere a statului (T.Drăganu, „Drept constituţional şi
instituţii politice-Tratat elementar", vol.I, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 151,).Într-o altă
opinie drepturile subiective sunt considerate facultăţi ale subiectelor raportului juridic de a
acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine
corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor
legitime (I.Muraru, „Drept constituţional şi instituţii politice", Ed.Actami, Bucureşti, 1998,p.l65).
Dreptul obiectiv cunoaşte însă o tradiţională clasificare în drept public şi drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care privesc statul, colectivităţile publice şi
raporturile lor cu persoanele particulare atunci când aceste raporturi privesc prerogativele
subiectelor de drept public.
Dreptul public este dominat de interesul general şi de aceea raporturile juridice de
drept public prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice.
Dreptul public cuprinde mai multe ramuri de drept şi anume: dreptul internaţional
public, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, etc.
Dreptul privat cuprinde normele juridice aplicabile persoanelor particulare, fizice sau
juridice şi raporturilor dintre ele.În dreptul privat cuprindem: dreptul civil, dreptul comercial,
etc.
Atât dreptul public cât şi dreptul privat sunt părţi ale aceluiaşi sistem de drept, au
trăsături particulare dar şi multe trăsături comune. Au izvoare comune, chiar şi contractuale
dacă se admite ideea contractului de drept public (l.Muraru, S.Tănăsescu, „Drept
constituţional şi instituţii politice, ed.a DC-a, revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, 2001,
p. 15).
TEST DE AUTOEVALUARE
1.Definiţi norma juridică.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 7

2. Definiţi dreptul public. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 9

2.3.Noţiunea de drept constituţional şi noţiunea de instituţii politice


2.3.1.Noţiunea de drept constituţional
Dreptul românesc se prezintă ca un ansamblu sistematizat de norme juridice,
cuprinzând mai multe ramuri de drept, precum dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul civil, dreptul penal, etc.
Ramura principală a dreptului românesc este dreptul constituţional care prin normele sale
consacră şi ocroteşte cel mai importante valori economice, sociale, politice.
În procesul apariţiei şi dezvotării dreptului, ca unul din principalele mijloace de
realizare a intereselor şi voinţei guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se

9
cristalizează mult mai târziu şi anume odată cu apariţia primelor constituţii scrise din lume.
Este ştiut că înaintea sfârşitului secolului al XVIII-lea nu existau constituţii, iar guvernanţii se
supuneau foarte rar unor reguli de drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult
mai târzie neavând vechimea dreptului civil, dreptului penal , etc.
De aceea şi conceptul clasic de drept constituţional se formează mult mai târziu, el
fiind de origine italiană, dar format sub impulsul ideilor franceze.
În ţara noastră dreptul constituţional s-a predat iniţial împreună cu dreptul
administrativ, sub denumirea de drept public, dar la 1864 A.Codrescu îşi intituleză cursul
publicat „Dreptul constituţional" iar la 1881 la Brăila apar „Elemente de drept constituţional"
de Christ I. Suliotis. Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin predarea
şi publicarea la Facultatea de drept din Iaşi a cursului de Drept constituţional al profesorului
Constantin Stere -1910 şi la Facultatea de Drept din Bucureşti a cursului de Drept
constituţional al profesorului Constantin Dissescu -1915.
Dacă unele definiţii se mărginesc la prezentarea elementelor definitorii generale,
altele cuprind şi enumerări de instituţii ale dreptului constituţional. De asemenea, unele
definiţii exprimă ideea că anumite norme ale dreptului constituţional nu ar fi veritabile norme
juridice deoarece nu ar cuprinde sancţiuni pentru încălcarea lor.
Dreptul constituţional este definit ca acea ramură a dreptului unitar formată din
normele juridice care reglementează relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Noţiunea de drept constituţional nu poate fi confundată cu noţiunea de constituţie.
Constituţia este o parte a dreptului constituţional, e drept cea mai importantă, dar drept
constituţional există chiar şi acolo unde nu există o constituţie, sfera sa normativă fiind mai
largă decât cea a constituţiei.
Definiţiile materiale au în vedere specificul raporturilor sociale reglementate de
normele dreptului constituţional.
Aceste definiţii sunt criticate din urrnătorele motive:
- sunt definiţii unilaterale, deoarece au în vedere exclusiv conţinutul reglementării juridice şi
se face abstracţie de forma reglementării care determină supremaţia dreptului
constituţional;
- toate normele constituţionale reglementează raporturi de drept constituţional, dar nu toate
raporturile sociale reglementate prin normele constituţionale sunt raporturi exclusive de
drept constituţional, unele dintre ele fiind în acelaşi, timp şi raporturi specifice altor ramuri
de drept.
Definiţiile formale ale dreptului constituţional pun accent pe supremaţia normelor
constituţionale faţă de celelalte norme juridice. Şi definiţiilor formale le-au fost aduse critici,
astfel:
- şi aceste definiţii sunt unilaterale, deoarece fac abstracţie de conţinutul reglementării şi
implică o distincţie între conţinutul şi forma reglementării;
- criteriul formal este deformator , deoarece o normă juridică poate fi considerată
constituţională numai pentru că a fost adoptată printr-o procedură specifică, chiar dacă prin
obiectul ei nu are o asemenea valoare.
Încercând o sinteză a acestor orientări teoretice se poate defini dreptul constituţional
ca fiind acea ramură a dreptului unitar, formată din norme juridice cu forţă juridică superioară
şi adoptate de regulă după proceduri speciale, care reglementează relaţiile sociale
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii, al
garantării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.
Dreptul constituţional apare ca factor structurant al întregului sistem de drept, prin
aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri ale dreptului trebuie să fie conforme celor
cuprinse în dreptul constituţional şi în primul rând trebuie să fie conforme normelor cuprinse
în Constituţie.

10
Unele norme constituţionale au valoarea unor principii fiind fundamentul
reglemntărilor normative concrete din alte ramuri de drept.

2.3.2.Noţiunea de instituţii politice


Dreptul constituţional stabileşte între altele modul de organizare şi funcţionare
precum şi atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică.
Etimologic, prin instituţie înţelegem „a întemeia", „principiu de organizare",
„aşezământ".
Trăsăturile termenului de instituţie politică:
- are caracter stabil;
- organizarea şi atribuţiile instituţiilor politice sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
- au drept scop satisfacerea unor interese de grup sau generale;
- dispun de autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivităţi.
În sens larg conceptul de instituţie se raportează la stat, organele de guvernare,
parlament, preşedinte, partide politice.
În sens restrâns instituţia politică se raportează exclusiv la organele statale, fiind
excluse partidele politice.
Instituţiile politice sunt definite ca fiind organismele care concură individual sau împreună la
exercitarea unitară a puterii politice.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi dreptul constituţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 10
2.Enumeraţi trăsăturile instituţiei politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 11

2.4.Rezumat
Pentru a putea înţelege definiţia dreptului constituţional trebuie să pornim de la distincţia
existentă între dreptul obiectiv şi drepturile subiective.
Dreptul reprezintă totalitatea regulilor de conduită, instituite sau sancţionate de stat,
a căror aplicare poate fi asigurată la nevoie şi prin forţa de constrângere a statului.
Drepturile subiective - desemnează prerogativele care derivând din normele
juridice şi formându-se pe ele aparţin persoanelor, subiecţilor de drept determinaţi.
Dreptul subiectiv - este prerogativa conferită de lege, în temeiul căreia titularul
dreptului poate sau trebuie să desfăşoare a anumită conduită şi să ceară altora
desfăşurarea unei conduite adecvate dreptului său, sub sancţiunea recunoscută de lege cu
scopul valorificării unui interes personal, direct, născut şi actual, legitim şi juridic protejat, în
acord cu interesul public şi cu normele de convieţuire socială.
Dreptul public - conţine ansamblul regulilor de drept privind statutul guvernanţilor a
persoanelor publice, instituirea, organizarea şi prerogativele instituţiilor statale, puterea
statală, precum şi raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, ori, altfel spus, relaţiile dintre
stat şi persoanele private.

11
Dreptul privat - cuprinde acele reguli juridice care reglementează raporturile dintre
persoanele private (particulari).
Această distincţie poate fi corect înţeleasă prin analiza criteriilor de delimitare între
dreptul public şi dreptul privat, aşa cum au fost acestea stabilite în literatura de specialitate.
În literatura din perioada interbelică o interesantă distincţie între dreptul public şi dreptul
privat a făcut prof. Paul Negulescu, tezele sale fiind, în mare parte, actuale.
Drept public:
1. Normele de drept public sunt mai elastice şi mai variabile;
2. Istoria ne arată schimbările profunde ce au avut loc în domeniul dreptului public;
3. Nu oricine are drepturi publice, legea cere anume garanţii; nu oricine are drept de
vot, iar titularul acestuia nu-l poate înstrăina, nu-l poate pierde prin prescripţie, „dar poate fi
decăzut printr-o condamnare penală”;
4. Viaţa colectivităţii, reprezentată prin drepturile publice, este considerată
indispensabilă pentru toată lumea;
5. Regulile de drept public au mai mare elasticitate, fiind mai puţin determinante;
6. Instituţiile de drept public au un spirit dezinteresat.
Drept privat:
1. Normele de drept privat sunt mai cristalizate şi mai stabile;
2. Găsim o rezistenţă considerabilă, pe care nu o aflăm aşa de puternică în dreptul
public - egoismul individului;
3. Oricine poate fi titular de drepturi private, iar individul poate să-şi înstrăineze
dreptul, poate să renunţe la el, poale să-l piardă prin prescripţie, dacă nu s-a folosit de el un
anumit termen (ex. dreptul de proprietate);
4. Viaţa individului „este abandonată aprecierii fiecăruia”;
5. Regulile de drept privat au o precizie mai mare;
6. Instituţiile de drept privat, afară de instituţia familiei au un caracter lucrativ.
Dreptul constituţional apare în cadrul sistemului de drept într-o dublă iposlază: 1)ca
ramură de drept; 2) ca factor structurant al întregului sistem juridic.
1) Dreptul constituţional ca ramură de drept a fost definit conform mai multor opinii
care pot fi grupate în două mari categorii:
a)Definiţii materiale - care au în vedere specificul raporturilor sociale reglementate de
normele dreptului constituţional;
b) Definiţii formale - care pun accent pe supremaţia normelor constituţionale faţă de
celelalte norme juridice. Dreptul constituţional reprezintă acea ramură a dreptului unitar,
aparţinând subsistemului de drept public, formată din norme juridice cu forţă juridică
superioară şi adoptată de regulă după proceduri speciale, care reglementează relaţiile
sociale fundamentale ce apar în procesul menţinerii şi exercitării statale a
puterii, al garantării drepturilor, libertăţilor şi obligaţiilor fundamentale ale cetăţenilor.
2) Dreptul constituţional ca factor structurant al întregului sistem de drept se
caracterizează prin aceea că normele ce alcătuiesc celelalte ramuri de drept trebuie să fie
conform celor cuprinse în dreptul constituţional şi în primul rând trebuie să fie conform
normelor cuprinse în Constituţie.
Noţiunea de instituţii politice
Dreptul constituţional stabileşte modul de organizare şi funcţionare, precum şi
atribuţiile instituţiilor prin intermediul cărora se exercită puterea politică. Aceasta presupune
intervenţia unor persoane investite cu autoritate, în vederea realizării anumitor interese.
Trăsăturile comune ale noţiunii de instituţie politică în sens constituţional sunt:
- este formată dintr-un colectiv de indivizi organizaţi după anumite criterii;
- are un caracter stabil;
- organizarea şi atribuţiile acesteia sunt prevăzute într-un act cu valoare
constituţională;
- are drept scop satisfacerea unor interese de grup sau generale;

12
- dispune de o autoritate pe care o exercită în mod legitim asupra unei colectivităţi
umane.
În sens restrâns, conceptul de instituţie politică se raportează exclusiv la organele
statale, fiind excluse partidele politice.
În sens larg, această noţiune se raportează la stat, organele de guvernare,
parlament, preşedinte, guvern etc şi partide politice.
Instituţiile politice sunt organismele care concură individual şi împreună la
exercitarea unitară a puterii politice.

2.5.Lucrare de verificare
Argumentaţi de ce dreptul constituţional este o ramură a subsistemului dreptului public.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

2.6. Bibliografie
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Universitatea Cernăuţi, 1930;
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
CONSTANTIN DISSESCU, „Drept constituţional”, Ed.III, Editura „Sosec”, Bucureşti, 1915;
TUDOR DRĂGANU, „Drept constitupional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

13
Unitatea de învăţare 3
Raporturile de drept constituţional

3.1.Obiectivele unităţii de învăţare..................................................................................... 14


3.2.Identificarea raporturilor de drept constituţional........................................................ 14
3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional.......................................................... 15
3.4. Normele de drept constituţional.................................................................................. 17
3.4.1.Trăsăturile specifice ale normelor de drept constituţional..................................... 18
3.4.2.Clasificarea normelor de drept constituţional......................................................... 18
3.5. Rezumat......................................................................................................................... 19
3.6.Lucrare de verificare...................................................................................................... 20
3.7. Bibliografie.................................................................................................................... 20

3.1.Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de raport de drept;
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a identifica raporturile de drept constituţional;
- introducerea cursanţilor în studiul subiectelor raportului de drept constituţional;
- familiarizarea cursanţilor cu trăsăturile normelor de drept constituţional.

3.2.Identificarea raporturilor de drept constituţional


În literatura de specialitate se pune problema delimitării dreptului constituţional de
celelalte ramuri ale dreptului.
Criteriile de delimitare sunt în general obiectul reglementării, metoda reglementării şi
interesul guvernanţilor.
Cel mai utilizat criteriu este acela al obiectului reglementării juridice, adică prin
găsirea acelor relaţii sociale care prin conţinutul lor sunt constituţionale.
Aceste relaţii sociale devin prin reglementarea lor de către normele dreptului
constituţional, raporturi juridice de drept constituţional.
Elementul comun al acestor relaţii sociale este acele că ele apar în procesul
instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Obiectul dreptului constituţional cuprinde două categorii de relaţii sociale:
- relaţii cu o dublă natură juridică, sunt acele relaţii care fiind reglementate de dreptul
constituţional îşi găsesc reglemntare şi în alte ramuri ale dreptului, ex. dreptul de proprietate
regelementat în Constituţia României îşi găseşte regelmentare şi în Codul civil;
- relaţii specifice dreptului constituţional, care formează obiect de reglementare numai
pentru dreptul constituţional şi sunt acele relaţii ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării statale a puterii.
Aceste relaţii privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii.
Bazele puterii sunt elemente exterioare statului care generează şi determină puterea
de stat în conţinutul său, respectiv factorii economici şi sociali.
Bazele organizării puterii sunt elemente exterioare statului, care nu generează
puterea de stat, ci numai condiţionează organizarea ei. Aceştia sunt: teritoriul şi populaţia,
iar dreptul constituţional este chemat să reglementeză cât priveşte teritoriul, relaţiile privind
structura de stat şi organizarea adimistrativ-teritorială, iar cât priveşte populaţia relaţiile
privind cetăţenia, drepturile şi îndatoririle fundamentale.
Relaţiile sociale care se nasc în legătură cu bazele puterii şi bazele organizării puterii
privesc conţinutul şi organizarea puterii statale.
În ce priveşte relaţiile care se nasc în legătură cu structura de stat, ele sunt de drept
constituţional deoarece în funcţie de structura statului se exercită şi puterea de stat. La fel,
sunt raporturi de drept constitruţional, raporturile care se nasc în legărtură cu organizarea
administrativ-teritorială, căci acestea indică aşezarea teritorială şi a organelor statale.
Raporturile privitoare la cetăţenie sunt raporturi de drept constituţional şi privesc direct

14
instaurarea, menţinerea şi exercitarea statală a puterii. Sunt raporturi de drept constituţional
şi raporturile care se nasc în legătură cu exercitarea puterii.
Exercitarea puterii de stat este o activitate specifică desfăşurată de organele
reprezentative, fiind o activitate de conducere, dar o conducere la nivel superior tuturor
activităţilor de conducere desfăşurate de alte organe ale statului.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi criteriile folosite pentru delimitarea raporturilor de drept
constituţional.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 14

3.3. Subiectele raporturilor de drept constituţional


Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt oamenii luaţi individual sau
grupaţi pe colective.
Cu privire la subiectele raporturilor de drept constituţional trebuie subliniate trăsăturile
specifice şi anume:
- unul din subiecte este întotdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ (legiuitor);
- aceste subiecte acţionează în mod necesar într-un raport juridic apărut în activitatea de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
Persoana fizică este omul, privit ca titular de drepturi şi obligaţii.
Persoana juridică este un subiect colectiv de drept, un colectiv de oameni care
întrunind condiţiile cerute de lege este titular de drepturi si obligaţii. Există deci, două
categorii de subiecte de drept şi anume: persoane fizice şi persoane juridice.
Pentru a fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional, oamenii luaţi individual ori
în colective organizate trebuie să acţioneze în mod necesar într-un raport de drept
constituţional, adică pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii.
Subiecte ale raporturilor de drept constituţional sunt:
Poporul.
Doctrina juridică nu e unanimă în a recunoaşte poporului calitatea de subiect al unor
raporturi juridice.
Unii autori consideră că poporul e o entitate care poate fi greu caracterizată juridic , dar
totodată creează toate relaţiile sociale reglementate de normele de drept fără a se putea
considera că e un subiect de drept participant la aceste relaţii sociale.
Alţi autori consideră că poporul poate fi subiect numai pentru raporturile juridice specifice
dreptului internaţional public.
Într-o a treia opinie poporul este subiect al raporturilor de drept constituţional.
Potrivit dispoziţiilor art.2 alin. l din Constituţie: „suveranitatea naţională aparţine
poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative sau prin referendum", în
acelaşi timp dispoziţiile art.2 alin.2 din Constituţie prevăd că: „ nici un grup şi nici o persoană
nu pot exercita suveranitatea în nume propriu".
Apare deci evident că poporul român concentreză în mâinile sale întreaga putere şi,
singur, are dreptul să decidă asupra sorţii sale, lucru ce-1 face cu prisosinţă în procesul de
instaurare, menţinere şi exercitare a puterii.
În calitate de deţinător al puterii statale participă la toate raporturile juridice referitoare
la titularul puterii statale şi a modalităţii de exercitare a acesteia.
Poporul îşi exercită puterea statală prin două modalităţi constituţionale:

15
- prin reprezentare, situaţie dată de faptul că desemnează competenţa organelor
representative ale statului care la rândul lor, în baza atribuţiilor constituţionale , exercită
puterea de stat.
- în mod direct, prin referendum, situaţie în care se pronunţă asupra unor aspecte esenţiale
privind organizarea statală a societăţii.
El apare mai direct ca subiect al raporturilor de drept constituţional cu ocazia stabilirii
formei de guvernământ, a structurii de stat, cu ocazia referendumului pentru modificarea
Constituţiei, etc.
Ex. referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei organizat potrivit Legii nr. 375/2003.
Statul.
Un alt subiect al raporturilor de drept constituţional este statul. El poate apare ca
subiect fie direct, fie reprezentat prin organele sale. Statul apare direct ca subiect în
raporturile juridice privitoare la cetăţenie şi în raporturile juridice privind federaţia (în cazul
statelor federative).
Organele statului (autorităţile publice).
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional dacă îndeplinesc condiţiile cerute
subiectelor raporturilor de drept constituţional.
Organul legiuitor apare întotdeauna ca subiect al raporturilor de drept constituţional,
cu condiţia ca raportul la care participă să fie de drept constituţional. Parlamentul este astfel
subiect calificat al raporturilor de drept constituţional având în vedere funcţia pe care o
exercită.
Structurile de lucru ale Parlamentului cum ar fi Comisiile Parlamentare sau Birourile
permanente ale Camerelor sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în măsura
în care participă la astfel de relaţii juridice. Deşi nu pot emite acte de conducere obligatorii,
organele interne ale Parlamentului îndeplinesc unele atribuţii de propunere, avizare şi
control.
Organele executive şi organele judecătoreşti pot fi subiecte ale raporturilor de
drept constituţional numai dacă participă la un raport juridic în care celălalt subiect este
poporul, statul sau organele legiuitoare şi dacă raportul la care participă este de drept
constituţional, adică se naşte în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.Astfel
Guvernul are această calitate în procedura delegării legislative sau în procedura de control
parlamentar.
Instanţele de judecată au această calitate în special în cazul procedurii electorale când sunt
abilitate conform legii să soluţioneze contestaţii privind candidaturile depuse sau
desfăşurarea alegerilor (de exemplu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată cu o
contestaţie privind desfaşurarea turului doi al alegerilor prezidenţiale din 6 decembrie 2009).
Partidele, formaţiunile politice, alte organizaţii.
Ca forme organizatorice prin care cetăţenii participă la guvernare, partidele politice
şi organizaţiile pot fi subiecte ale raporturilor de drept constituţional.
O altă situaţie în care partidele şi formaţiunile politice sunt subiecte ale raporturilor
de drept constituţional este dată de faptul că acestea au dreptul de a propune candidaţi în
alegeri.
Totodată pentru alegerile de deputaţi, senatori se constituie birourile electorale, care
sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional.
Acestea apar ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional şi în calitate de
partide de guvernământ respectiv de opoziţie. În această situaţie participă la guvernare sau
dimpotrivă exercită opoziţia parlamentară, aspecte ce implică raporturi de drept
constituţional.
Cetăţenii.
Pot apărea ca subiecte ale raporturilor de drept constituţional fie distinct ca persoane
fizice, fie ca persoane învestite cu anumite demnităţi sau funcţii publice sau organizaţi pe
circumscripţii electorale. În primul caz ei intră în raporturi de drept constituţional pentru

16
realizarea drepturilor lor fundamentale cât şi în raporturile specifice cetăţeniei; în al doilea
rând apar ca subiecte ale raportului de reprezentare, care este un raport de drept cons-
tituţional, iar în ultima situaţie apar ca subiecte cu ocazia alegerilor de deputaţi, senatori sau
a şefului de stat.
Străinii şi apatrizii.
Sunt subiecte ale raporturilor de drept constituţional în raporturile ce se nasc cu
privire la acordarea cetăţeniei române şi ca titulari ai drepturilor specifice garantate
constituţional (ex: dreptul la azil politic, garantarea proprietăţii private).
Unităţile administrativ-teritoriale.
Ar putea fi considerate subiecte ale raporturilor de drept constituţional, dar nu privite
ca părţi din teritoriu, ci ca grupuri de populaţie organizate pe teritoriu.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi subiectele raportului de drept constituţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
__________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 15-17
2. Dezvoltaţi pe scurt unul dintre subiectele raportului de drept constituţional. Folosiţi spaţiul
de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 15-17 în funcţie de alegerea dumneavoastră.

3.4. Normele de drept constituţional


Raporturile de drept constituţional sub aspectul conţinutului şi al subiectelor de drept
formează obiectul reglementării juridice constituţionale asupra căruia acţionează normele
de drept constituţional.
Normele de drept constituţional reglementează conduita subiectelor dreptului constituţional
în relaţiile sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării
puterii.
Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie cât şi în alte acte normative care sunt
izvoare ale dreptului constituţional.
Normele de drept constituţional fac parte din ansamblul normelor juridice care alcătuiesc
dreptul unitar român şi au în coinsecinţă trăsăturile generale ale normei juridice.
Există unele particularităţi ale acestor norme exprimate în unele aspecte teoretice:
- doctrina respinge teoria bivalentei noţiunii de drept constituţional, potrivit căreia această
ramură juridică are un sens larg şi cuprinde norme din mai multe ramuri de drept, respectiv
drept penal, drept administrativ etc., iar în sens restrâns ar cuprinde numai normele care ar
avea un obiect de reglementare limitat, specific numai dreptului constituţional;
- nu este admisă nici teoria mai multor drepturi constituţionale, respectiv drept constituţional
politic, drept constituţional administrativ, idee consacrată de Marcel Prelot.
Întinderea normativă a dreptului constituţional este determinată de sfera relaţiilor pe care le
reglementează.
Se consideră că dispoziţiile constituţionale care reglementează relaţiile sociale care
privesc aspecte economice şi sociale au un caracter de consacrare şi nu exprimă veritabile
reguli juridice.

17
S-a susţinut că normele dreptului constituţional nu se conformează structurii logico-
formale a normei juridice, deoarece unora le-ar lipsi sancţiunea, şi în consecinţă ele nu ar
putea fi aduse la îndeplinire şi ar putea fi ignorate.
Definiţia normei juridice precizează ea aceasta este o regulă de conduită generală,
obligatorie şi impersonală, instituită sau sancţionată de puterea de stat, având drept scop
consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor din societate, în conformitate cu voinţa şi interesele
poporului şi pentru a cărei respectare se foloseşte la nevoie forţa coercitivă.
Normele constituţionale, pe lângă prevederile exprese care reglementează nemijlocit
relaţiile sociale, conţin şi unele prevederi cu valoare de principii, definind astfel unele
instituţii. Rezultă aşadar că toate normele constituţionale sunt norme juridice.
Nu există norme juridice fără sancţiune, tocmai pentru a se garanta respectarea lor.
În unele ramuri ale dreptului sancţiunea este evidentă, pe când în dreptul
constituţional deşi nu este atât de evidentă, de făţişă, sancţiunea există. A afirma că norma
de drept constituţional este lipsită de sancţiune ar însemna să contrazicem caracterul de
normă juridică al normei de drept constituţional.

3.4.1.Trăsăturile specifice ale normelor de drept constituţional


Sunt următoarele:
-pentru mai multe dispoziţii se prevede o singură sancţiune;
-sancţiunile în dreptul constituţional sunt specifice, ex. revocarea mandatului parlamentar,
declararea unui act normativ ca neconstituţional, suspendarea din funcţie a Preşedintelui
României, etc.
-pentru reglementări de principiu, de largă generalitate, cuprinse în constituţie, unele
sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept (drept administrativ-răspunderea administrativ
disciplinară, drept penal, etc.).
Suportul ştiinţific rezultă din dubla natură juridică a unor norme de drept constituţional.

3.4.2.Clasificarea normelor de drept constituţional


Normele de drept constituţional se clasifică în: norme cu aplicaţie directă, nemijlocită
şi norme cu aplicaţie mijlocită.
Normele cu aplicaţie directă sunt acele norme care se aplică direct, nemijlocit,
întocmai cum sunt prevăzute, neavând nevoie de reglementări suplimentare pentru a putea
fi puse în aplicare, ex. egalitatea în drepturi a cetăţenilor, accesul liber la justiţie, respectarea
Constituţiei şi a legilor, etc.
Normele cu aplicaţie mijlocită sunt acele norme care dau reglementări de principiu,
dar care pentru a putea fi puse în aplicare la situaţii concrete sunt urmate de reglementări
suplimentare din alte ramuri de drept, ex. norma cuprinsă în Constituţie în sensul că „statul
ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi copilului" este urmată de
reglementările date de Codul familiei; dispoziţiile potrivit cărora „percheziţia, reţinerea şi
arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege"
sunt urmate de reglementările Codului de procedură penală care reglementează concret
împrejurările în care se execută percheziţia, timpul de efectuare şi procedura de urmat,
condiţiile şi procedura în care se dispune reţinerea sau arestarea învinuitului, etc.

TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi care sunt categoriile de norme de drept constituţional şi enumeraţi trăsăturile fiecărei
categorii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 18

18
3.5. Rezumat
În literatura de specialitate se pune problema delimitării dreptului constituţional de
celelalte ramuri ale dreptului.
Criteriile de delimitare sunt în general:
- obiectul reglementării juridice;
- metoda reglementării juridice;
- interesul guvernanţilor;
Subiectele raporturilor de drept constituţional
Prezintă două trăsături specifice:
- Unul dintre subiecte este întotdeauna fie deţinătorul puterii, fie statul, fie un organ
reprezentativ.
- Aceste subiecte acţionează într-un raport juridic apărut în activitatea de instaurare,
menţinere şi exercitare a puterii.
Subiectele raporturilor juridice de drept constituţional sunt:
-poporul
-statul
-organele statului
-unităţile administrativ-teritoriale
-partidele politice
-cetăţenii
-străinii şi apatrizii
Normele de drept constituţional
Normele de drept constituţional reglementează conduita subiectelor dreptului
constituţional în relaţiile sociale fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi
exercitării puterii. Aceste norme sunt cuprinse atât în Constituţie, cât şi în alte acte normative
care sunt izvoare ale dreptului constituţional.
Se impun două criterii pentru clasificarea normelor juridice în ramuri de drept:
- criteriul forţei juridice a normelor;
- criteriul obiectului de reglementare.
Normele de drept constituţional fac parte din ansamblul normelor juridice care
alcătuiesc dreptul unitar român şi au în consecinţă trăsături generale ale normei juridice.
În literatura da specialitate se consideră că structura logico-formală a normei de drept
trebuie să facă distincţie între:
- aplicarea şi realizarea dreptului;
- structura logică a normei juridice;
- formularea ei în termeni juridici.
Concluzionând, structura normei juridice este complexă şi este determinată de
specificul relaţiilor sociale pe care le reglementează. Pornind de la această premisă s-a
stabilit că toate normele juridice au o dispoziţie al cărei conţinut este constituit de drepturile
şi obligaţiile părţilor şi că nu există norme juridice fără sancţiune, a căror aplicare să fie
lăsată la aprecierea fiecăruia.
Totuşi, sancţiunile în dreptul constituţional prezintă unele trăsături specifice:
- Pentru mai multe dispoziţii normative există o singură sancţiune;
- Sancţiunile în dreptul constituţional sunt specifice;
- Pot fi sancţiuni chiar şi în normele constituţionale, cu condiţia de a fi
identificată exact obligaţia, respectiv conduita subiectelor de drept;
- Pentru unele reglementări de principiu, de largă generalitate, cuprinse în constituţie,
unele sancţiuni se regăsesc în alte ramuri de drept. Normele de drept constituţional pot fi
clasificate în:
- norme cu aplicare nemijlocită, care se aplică ca atare şi nu mai este nevoie de o
lege ordinară de aplicare.

19
- norme cu aplicare mijlocită, care dau o reglementare de principiu şi care pentru a fi
puse în aplicate la cazuri concrete sunt urmate de reglementări suplimentare prin alte ramuri
de drept.

3.6.Lucrare de verificare
Analizaţi subiectele raportului de drept constituţional.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

3.7. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
ION DELEANU, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Arad, vol.I,
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

20
Unitatea de învăţare 4
Izvoarele formale ale dreptului constituţional român

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................... 21


4.2.Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituţional................................................ 21
4.3. Rezumat........................................................................................................................... 23
4.4.Lucrare de verificare........................................................................................................ 23
4.5.Bibliografie........................................................................................................................ 23

4.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de izvor formal de drept;
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a identifica izvoarele formale ale dreptului
constituţional;
- familiarizarea cursanţilor cu particularităţile fiecărui izvor formal de drept constituţional.

4.2.Analiza izvoarelor formale ale dreptului constituţional


Prin izvoare formale înţelegem formele specifice de exprimare a normelor dreptului.
Criteriile pentru identificarea izvoarelor formale ale dreptului constituţional sunt:
-autoritatea publică emitentă;
-conţinutul normativ al actului.
Sunt izvoare ale dreptului constituţional numai actele normative care sunt adoptate
de autorităţile publice reprezentative.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea criteriu aceste acte normative trebuie să
îndeplinească cumulativ şi condiţia de a conţine norme juridice care să reglementeze relaţii
sociale fundamentale care apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
Izvoarele formale ale dreptului constituţioanl român sunt:
Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei. Constituţia este izvorul principal al
dreptului constituţional deoarece toate normele cuprinse în Constituţie sunt norme
constituţionale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru legile de modificare (de revizuire) a
Constituţiei.Legile de revizuire a Constituţiei , odată adoptate , fac parte integrantă din
Constituţie.
Legea ca act juridic al Parlamentului. Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului
constituţional ci numai acelea care reglementează relaţii sociale fundamentale care apar în
cadrul procesului de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii, ex. Legea partidelor
politice, Legea cetăţeniei române, Legile electorale, Legea privind organizarea şi
desfăşurarea referendumului, etc.
Dispoziţiile art. 73 din Constituţie clasifică legile în trei categorii:
- legi constituţionale care sunt actele normative ce au ca obiect revizuirea Constituţiei.
Aceste legi sunt întodeauna izvoare formale pentru dreptul constituţional.
- legi organice care se caracterizează printr-un obiect specific de reglementare şi o
procedură de adoptare parlamentară diferită de cea comună.
- legi ordinare care cuprind norme ce reglementează orice relaţii sociale cu excepţia celor
ce formează obiectul de rglementare pentru legile constituţionale şi cele organice.
Legile organice şi cele ordinare pot fi izvoare formale ale dreptulzi constituţional numai în
măsura în care reglementează relaţii sociale constituţionale.
Regulamentele Parlamentului.
Reglementează relaţii sociale fundamentale legate de putere şi sunt în număr de trei:
Regulamentul Camerei Deputaţilor, Regulamentul Senatului şi Regulamentul şedinţelor
comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Ordonanţele Guvernului.
Pot fi izvoare formale ale dreptului constituţional ca urmare a delegării legislative date
de către Parlament, cu condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale care apar în
cadrul procesului de instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii.
21
Tratatele internaţionale.
Sunt izvoare formale ale dreptului constituţional în măsura în care reglementează în
mod nemijlocit, direct relaţii sociale fundamentale care apar în cadrul procesului de
instaurare, menţinere şi exercitare statală a puterii.
Tratatele trebuie să fie ratificate de Parlament.
Dispoziţiile art. 11 alin. l din Constituţie prevăd:,,Stataul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte", iar potrivit dispoziţiilor art. 11 alin 2 din Constituţie „tratatele ratificate de Parlament,
potrivit legii, fac parte din dreptul intern".
Legea de revizuire a Constituţiei a introdus un nou alineat la art.11, alin 3., astfel:
,,în cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei".
Dispoziţiile art.20 din Constituţie se referă la relaţiile dintre tratatele internaţionale
privind drepturile omului şi reglementările interne în materie.Aceste norme constituţionale
stabilesc regula de principiu conform căreia dispoziţiile constituţionale referitoare la
drepturile fundamentale ale omului vor fi aplicate şi interpretate în concordanţă cu
Declaraţia universală a drepturilor omului(adoptaă de ONU la 10 dec. 1948) şi cu celelalte
pacte şi tratate la care România este parte.
Dispoziţiile art.20 alin.2 se referă la ipoteza în care există neconcordanţe între
tratatele şi pactele care au ca obiect drepturile omului şi legile interne.Prin revizuirea
Constituţiei din 2003 art. 20 alin. 2 a fost modificat stabilindu-se că în situaţia în care există
neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile omului la care România este parte şi
legile interne , au prioritate reglementările internaţionale cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.Spre deosebire de
reglementările anterioare , prioritatea regelementărilor internaţionale e recunoscută numai
dacă e îndeplinită şi ultima teză a dispoziţiilor constituţionale.
În conformitate cu legea de revizuire a Constituţiei s-a introdus un nou titlu: Integarea
euro-atlantică, care cuprinde 2 articole. Dispoziţiile art. 148 alin.2 arată că în urma aderării
României la UE, tratatatele constitutive ale Uniunii precum şi celelalte reglementări
comunitare care sunt obligatorii au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne cu
respectarea prevederilor actului de aderare. Din aceste reglementări pot fi desprinse ideile:
-în conformitate cu actul de aderare al României la UE, tratatele de bază ale UE precum şi
alte acte normative obligatorii fac parte dindreptul intern fără a mai fi necesară ratificarea
acestora.
-în ipoteza existenţei unei neconcordanţe între reglementările interne şi cele cuprinse în
tratatele UE au prioritate ultimele în condiţiile în care trebuiesc respectate şi dispoziţiile
art.11 Constituţie.
-tratatele de bază ale UE şi alte acte juridice cu caracter obligatoriu pot fi izvoare formale
ale dreptului constituţional în măsura în care reglementează relaţii sociale fundamentale
care privesc instaurarea , menţinerea şi exercitarea puterii statale sau relaţii sociale
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Pentru ca un tratat internaţional să fie izvor al dreptului constituţional trebuie să fie
de aplicare directă, nemijlocită, să fie ratificat de Parlament conform dispoziţiilor
constituţionale, să fie licit şi să cuprindă reglementări specifice dreptului constituţional.
Aspecte particulare privind unele izvoare formale ale dreptului constituţional
Cutuma juridică(obiceiul juridic)
Cutuma juridică reprezintă în esenţă o regulă de conduită cu valoare normativă care
nu e consacrată în mod expres de un act normativ dar căreia societatea îi recunoaşte forţa
juridică datorită aplicării ei repetate la anumite raporturi sociale. Pentru dreptul românesc
cutuma, în general, nu este izvor formal.
Există însă state ca Anglia în care întreg sistemul constituţional are la bază cutuma juridică.

22
Chiar şi în situaţia statelor care au o constituţie scrisă cutuma poate avea calitatea
de izvor formal de drept dacă sunt respectate următoarele condiţii:
- Constituţia sau o lege specială să facă în mod expres referire la obiceiul juridic.
- cutuma juridică nu poate fi niciodată contrară normelor scrise.
- cutuma nu poate modifica sau abroga o normă scrisă.
În acest sens obiceiul juridic poate fi în unele cazuri izvor formal al dreptului
constituţional cum ar fi situaţia în care normele constituţionale fac trimitere la cutumă (ex.
Art. 44 alin.7 din Constituţia României) sau când cutuma este recunoscută de procedura
parlamentară.
Jurisprudenţa în dreptul român nu este izvor formal, cu toate acestea deciziile Curţii
Constituţionale a României pronunţate în procedura excepţiei de neconstituţionalitate pot
avea caracterul de izvoare formale ale dreptului constituţional deoarece sunt obligatorii
pentru toate subiectele de drept conform dispoziţiilor art. 146 din Constituţie.
TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului constituţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul:
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl găsiţi la paginile 21-23.

4.3. Rezumat
A. Izvoarele dreptului constituţional sunt:
1. izvoare materiale
2. izvoare formale
Izvoarele formale ale dreptului constituţional:
1. Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei
2. Legea ca act juridic al Parlamentului poate fi:
a) constituţională
b) organică
c) ordinară
3. Regulamentele Parlamentului
4. Ordonanţele guvernului
5. Tratatele şi convenţiile internaţionale
Alte izvoare formale ale dreptului constituţional pot fi:
1) cutuma sau obiceiul juridic
2)deciziile Curţii Constituţionale a României, devenite obligatorii de la data publicării

4.4.Lucrare de verificare
Analizaţi izvoarele formale ale dreptului constituţional.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate; claritatea exprimării; utilizarea bibliografiei
specificate.

4.5. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016

23
Unitatea de învăţare 5
Locul dreptului constituţional în sistemul de drept

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................... 24


5.2.Dreptul constituţional – principala ramură a sistemului unitar de drept................... 24
5.3. Rezumat........................................................................................................................... 24
5.4.Lucrare de verificare....................................................................................................... 24
5.5. Bibliografie...................................................................................................................... 25

5.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu aspectele ce trebuiesc cercetate pentru a stabili locul
dreptului constituţional în sistemul unitar de drept
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a stabili locul dreptului constituţional în
sistemul unitar al dreptului.

5.2. Dreptul constituţional – principala ramură a sistemului unitar de drept


Sistemul dreptului român, deşi unitar cunoaşte o grupare a normelor sale pe ramuri
de drept.
Pentru stabilirea locului dreptului constituţional în sistemul dreptului sunt necesare a
fi cercetate cel puţin două aspecte şi anume: importanţa relaţiilor sociale reglementate prin
dreptul constituţional, precum şi valoarea formelor juridice, prin care voinţa guvernanţilor,
de apărare a relaţiilor sociale devine drept.
Cât priveşte cel de-al doilea aspect este incontestabil că normele dreptului
constituţional reglementează cele mai importante relaţii sociale, adică acele relaţii
fundamentale ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării statale a puterii.
Cercetarea acestor două aspecte duce la concluzia că dreptul constituţional este
ramura principală în sistemul de drept.
O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine norme
elaborate în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de
conducere, dar o conducere la nivel superior tuturor activităţilor de conducere. Constituţia
ca izvor principal al dreptului constituţional este în acelaşi timp şi izvor principal pentru
întregul drept, cuprinzând reglementări de cea mai mare generalitate, care privesc
activitatea de instaurare, menţinere şi exercitare statale a puterii, în toată complexitatea ei.
Necesitatea conformităţii întregului drept cu Constituţia duce la o a doua consecinţă,
edificatoare pentru stabilirea locului dreptului constituţional în sistemul de drept şi anume că
o modificare intervenită în dreptul constituţional impune modificări corespunzătoare ale
normelor din celelalte ramuri de drept, care conţin reglementări ale aceloraşi relaţii sociale.
Modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile
constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.

5.3. Rezumat
Dreptul constituţional este ramura principală în sistemul de drept.
O primă consecinţă este urmarea faptului că dreptul constituţional conţine norme elaborate
în cadrul acelei activităţi de realizare a puterii de stat care este o activitate de conducere,
dar o conducere la nivel superior tuturor activităţilor de conducere.
Necesitatea conformităţii întregului drept cu Constituţia duce la o a doua consecinţă.
Modificarea normelor din ramurile de drept este obligatorie atunci când principiile
constituţionale ce constituie fundamentul lor juridic se modifică.

5.4.Lucrare de verificare
Argumentaţi de ce dreptul constituţional este principala ramură a sistemului unitar de drept.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:

24
În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

5.5. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
ION DELEANU, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Arad, vol.I,
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

25
PARTEA A II-A
Unitatea de învăţare 6
Apariţia şi evoluţia constituţiilor

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare...................................................................................... 26


6.2. Cauze care au determinat apariţia constituţiilor......................................................... 26
6.3. Constituţii şi constitutionalism..................................................................................... 28
6.4.Rezumat............................................................................................................................ 29
6.5. Lucrare de verificare...................................................................................................... 29
6.6.Bibliografie....................................................................................................................... 30

6.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- introducerea cursanţilor în studiul cauzelor care au dus la apariţia şi dezvoltarea
constituţiilor;
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile de constituţie şi constituţionalism.

6.2. Cauze care au determinat apariţia constituţiilor


În istoria lumii, începând cu secolul al VIII-lea s-a impus alături de alte mari instituţii
create în scopul de a exprima prefacerile structurale, politice, economice sau juridice şi
constituţia, ca lege fundamentală a oricărui stat. Ea stă la baza statului, pe care şcoala
dreptului natural îl denumea „societatea civilă".
La sfârşitul secolului XVIII, în doctrina şi practica constituţională americană
Constituţia era definită astfel: forma de guvernământ izvorâtă din forţa poporului, în care
sunt stabilite o serie de principii de drept fundamentale.
Adoptarea constituţiei a devenit astfel un eveniment de importanţă capitală, fiind
concepută într-o viziune ce excede juridicul, nu numai ca lege fundamentală, ci de fapt ca o
realitate practică şi statală, ce se identifică cu societatea creată, prin aportul mişcărilor
sociale care îşi crează astfel instrumentele de menţinere a puterii.
Hegel, în lucrarea „Principii de filozofie a dreptului" arăta că: „Poporul trebuie să aibă
faţă de constituţia lui sentimentul dreptului şi al stării lui de fapt. Numai astfel constituţia
poate exista în chip exterior, dar nu are nici o semnificaţie sub aspectul juridic dacă poporul
nu realizează conştiinţa sa de sine, materializată în forma constituţiei".
La 4 iulie 1746 Congresul american întrunit la Philadelphia a adoptat Declaraţia de
interdependenţă care, deşi nu a avut forţa unei constituţii, a constituit fundamentul pe care
statul american şi-a bazat pretenţiile de a fundamenta un guvern propriu. În acest act
fundamental pentru practica constituţională americană se spunea că: „Toţi oamenii au fost
creaţi de către Dumnezeu fiind înzestraţi cu multe drepturi inalienabile cum ar fi: dreptul la
viaţă, la libertate, la năzuinţa spre fericire şi pentru a garanta aceste drepturi oamenilor au
instituit guverne a căror putere emană de la guvernaţi".
Cuvântul constituţie derivă din latinescul „constitutio", care înseamnă aşezare cu
temei, stare a unui lucru.
În dreptul roman din timpul imperiului cuvântul constituţie a fost folosit pentru a
desemna legile care emanau de la împărat chiar dacă ele nu se refereau la organizarea şi
funcţionarea statului. În Evul mediu acest cuvânt desemna rigorile monahale.
În Declaraţia franceză a drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 se stabilea că:
„Orice societate în care garanţia drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor stabilită
nu are constituţie".
În această concepţie, forma de adoptare a normelor constituţionale este mai puţin
importantă, în schimb conţinutul lor trebuie să corespundă idealurilor filosofiei liberale
dominante în perioada revoluţionară care au dus la limitarea sau răsturnarea absolutismului
monarhic.
Acest mod de a înţelege noţiunea de constituţie a fost întâlnit în Anglia, unde este
folosit şi astăzi, în sensul că există un număr de reguli juridice care deşi nu erau consacrate

26
într-o lege sistematică de organizare a statului, aduceau limitări puterii monarhului şi
garantau anumite drepturi individuale.
Sensul acestei noţiuni a evoluat în procesul istoric care a urmat în America şi pe
continentul european, dobândind caracteristici noi.
Astfel, revoluţiile americane şi franceze din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,
pe lângă proclamarea necesităţii limitării puterilor guvernanţilor şi recunoaşterea unor
drepturi fundamentale indivizilor, au căutat să găsească şi proceduri juridice cât mai eficace
pentru rezolvarea acestui scop.
În acest sens apare şi se dezvoltă ideea potrivit căreia normele trebuie cuprinse în
legi scrise şi sistematice astfel încât să includă într-un cadru ordonat şi unitar toate
reglementările relative la organizarea şi funcţionarea puterii politice şi a raporturilor cu
cetăţenii.
Astfel se ajunge să se afirme nu numai necesitatea constituţiei scrise, dar şi
supremaţia ei juridică faţă de orice alte norme juridice.
Pentru a se asigura această supremaţie juridică a apărut ideea rigidităţii constituţionale. În
aplicarea acestei idei s-a considerat că actele juridice normative cu valoare de constituţie
nu pot fi modificate de corpurile legiuitoare obişnuite ci numai de o adunare constituantă,
adică de un organ anume ales în scopul adoptării constituţiei.
Astfel s-a ajuns să se facă distincţie între puterile constituite, adică adunările
legiuitoare alese pe baza constituţiei în vederea adoptării legilor ordinare, puterea executivă
şi cea judecătorească pe de o parte, şi dintre puterea constituantă pe de altă parte, aceasta
fiind singura competentă să adopte şi să modifice constituţia. Totodată s-a stabilit că
adunarea constituantă, atunci când procedează la adoptarea sau modificarea constituţiei
trebuie să respecte anumite formalităţi procedurale mai complicate decât cele stabilite
pentru modificarea legilor ordinare.
În scopul de a consolida supremaţia constituţiei s-a încercat apoi să se găsească un
mijloc pentru a asigura respectarea ei nu numai de organele administraţiei publice şi de
justiţie dar şi de puterea legiuitoare. Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia să i se
recunoască competenţa de a face inaplicabile legile contrare unui principiu constituţional.
Apare şi se dezvoltă astfel teoria constituţionalităţii legilor.
În epoca modernă se afirmă mai puternic ideea preocupării pentru promovarea şi
ocrotirea drepturilor fundamentale care devine aspectul cel mai important al teoriei
constituţionalismului.
În consecinţă, teoria constituţionalismului modern are mai multe valenţe care ar putea
fi sistematizate în următoarele trăsături:
- existenţa unor acte juridice normative adopate după proceduri specifice derogatorii
de la dreptul comun de către puterea constituantă;
- asigurarea supremaţiei juridice a actelor constituţionale în raport cu aceleaşi sistem
de drept, rolul ei structurant;
- garantarea respectării şi aplicării constituţiei de către toate organele statului prin
instituirea controlului constituţionalităţii legilor;
- afirmarea principiului constituţionalismului modern, flexibilitatea separaţiei puterilor
în stat şi în acelaşi timp cu consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor;
- afirmarea şi protejarea juridică prin normele constituţionale a valorilor supreme în
societatea modernă, respectiv: pluralismul politic şi instituţional, democraţia, statul de drept
şi libertăţile cetăţeneşti, inclusiv accesul liber la justiţie;
- recunoaşterea existenţei unor raporturi sociale şi politice de importanţă primordială
care formează obiectul special de reglementări al normelor constituţionale.
Prof. I. Deleanu, în „Drept constituţional"(1980), arăta: „Constituţia este şi trebuie să
fie aşezământul politic şi juridic fundamental care reflectă cucerirea puterii în stat, noile
structuri sociale şî politice, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor".

27
Conceptul de constituţie poate avea două accepţiuni:
- accepţiunea de lege, de act normativ;
- accepţiunea de categorie istorică, deoarece a apărut pe acea treaptă de dezvoltare
socială în care principiile dreptului feudal nu mai corespundeau.
Deşi termenul de constituţie este foarte vechi, el fiind adesea folosit în accepţiunea
sa de lege, actuala sa accepţiune s-a conturat în epoca modernă.

TEST DE AUTOEVALUARE
Care sunt accepţiunile conceptului de constituţie? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 28

6.3. Constituţii şi constituţionalism


Teoria constituţiei este elaborată începând cu secolul al XVIII-lea şi e legată de
adoptarea constituţiilor scrise. Ideea de constituţionalism presupune supremaţia dreptului
rezultând din exercitarea puterii statale numai în cadrul legal conferit de normele juridice în
vigoare, impune afirmarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ce pot fi opuse statului şi
în acelaşi timp existenţa unor sisteme jurisdicţionale de protecţie a drepturilor fundamentale.
Aceeaşi idee presupune şi existenţa unui sistem juridic ierarhic, care recunoaşte forţa
juridică supremă a normelor constituţionale.
Conceptul are şi o dimensiune politică exprimând valoric şi
principiile regăsite în normele juridice ce stau la baza vieţii economico-sociale a statului.
Realitatea juridică contemporană conferă alte sensuri de constituţionalizare a
dreptului. Acesta implică mai multe dimensiuni ca:
l. aplicarea directă a normelor şi principiilor constituţionale realităţii sociale.
Rolul justiţiei constituţionale constă în interpretarea corectă a normelor din constituţie şi
conformitatea dreptului cu normele constituţionale.
2. transformarea legislaţiei în vigoare în raport cu exigenţele impuse de normele
constituţionale.
În esenţă, contituţia modernă are următoarele elemente:
-Respectarea principiului legalităţii conform căruia toată activitatea statală e
subordonată legii. Acest principiu presupune egalitatea în faţa legii a tuturor subiectelor de
drept şi are în vedere răspunderea juridică pentru activitatea oricărui subiect de drept,
inclusiv activitatea puterii statale.
Principiul legalităţii are în vedere respectarea domeniului legii, a competenţei
constituţionale de reglementare conferită de constituţie pentru Parlament şi Guvern.
-Principiul supremaţiei constituţiei. În acest sens în mod tradiţional constituţia scrisă
este considerată un pact social menit să legifereze puterea statală şi să garanteze
drepturile findamentale.
Supremaţia constituţiei are în vedere conformitatea întregului drept cu normele
constituţionale, inclusiv garantarea juridică, care asigură aceasta supremaţie.
Acest concept impune o stabilitate mai accentuată a normelor constituţionale în
raport cu alte norme de drept.În fine, supremaţia constituţiei impune existenţa unor proceduri
derogatorii de la dreptul comun privind adoptarea şi abrogarea normelor constituţionale.
- Dimensiunea valorică pentru viaţa socială. În acest sens constituţia reprezintă o
retrospectivă ideologică a valorilor sociale şi o perspectivă politică pentru programele dorite
a fi realizate. Normele cuprind valori aplicabile vieţii sociale, norme reglementate în alte
ramuri de drept .

28
- Constituţia ca opera a guvernaţilor. În acest sens se afirmă principiul conform căruia
titularul suveranităţii e poporul care în mod liber determină modul de exercitare al autorităţii
şi implicit a puterii.
- Constituţia în sens dinamic. Normele constituţionale sunt susceptibile diverselor
interpretări cum ar fi principiul statului de drept sau posibilele restrângeri ale exerciţiului unor
drepturi. Interpretarea normelor constituţionale este realizată de justiţia constituţională iar
interpretarea se materializează în decizii care au forţă juridică obligatorie pentru toate
subiectele de drept. De asemenea, şi Parlamentul în opera sa de legiferare poate să
interpreteze normele constituţionale fără a depăşi voinţa iniţiala a legiuitorului constituant.
- Constituţia în sens social. Orice constituţie cuprinde valori importante ale unor
societăţi organizate statal. Constituţia României consacră caracterele statului român sau
atributele sale. Tot constituţia consacră principii importante ale organizării economice cum
ar fi principiul economiei de piaţă sau principiul aşezării juste a taxelor şi impozitelor. Orice
constituţie are o accepţiune atât din punct de vedere politic cât şi filozofic. În esenţă, arată
necesitatea subordonării puterii statale dreptului.
Orice constituţie are cadru social-juridic, iar pentru definirea acestuia este necesar
să se înţeleagă condiţiile care au determinat apariţia dar şi evoluţia acesteia precum şi
valoarea normativă a reglementărilor constituţionale. Iniţial conceptul de constituţie se
limitează la valorile juridice de limitare a puterii statului şi de a garanta libertăţile
fundamentale. Ulterior, el presupune existenţa unui act normativ cu o forţă juridică
superioară adoptat după o procedură derogatorie de la dreptul comun şi cu o stabilitate
juridică mai mare. În literatura de specialitate nu există o definiţie unitară a noţiunii de
constituţie.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi elementele unei constituţii moderne. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a elabora
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 28,29

6.4.Rezumat
În esenţă, contituţia modernă are următoarele elemente:
-Respectarea principiului legalităţii
-Principiul supremaţiei constituţiei
- Dimensiunea valorică pentru viaţa socială
-Constituţia ca opera a guvernaţilor
-Constituţia în sens social
-Constituţia în sens dinamic

6.5. Lucrare de verificare


Analizaţi evoluţia termenului de constituţie.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

29
6.6. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
CONSTANTIN DISSESCU, „Drept constituţional”, Ed.III, Editura „Sosec”, Bucureşti, 1915;
TUDOR DRĂGANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

30
Unitatea de învăţare 7
Definiţia constituţiei

7.1.Obiectivele unităţii de învăţare........................................................................................ 31


7.2.Teorii care fundamentează noţiunea de constituţie...................................................... 31
7.3. Definiţii formale............................................................................................................... 33
7.4. Definiţii material.............................................................................................................. 33
7.5. Analiza elementelor definitorii........................................................................................ 35
7.6. Rezumat............................................................................................................................ 36
7.7.Lucrare de verificare........................................................................................................ 36
7.8. Bibliografie....................................................................................................................... 37

7.1.Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu teoriile care au dus la apariţia şi dezvoltarea
constituţiilor;
- familiarizarea cursanţilor cu tipurile de definiţii pentru noţiunea de constituţie şi cu
elementele particulare fiecărui tip de definiţie;
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a sintetiza elementele definitorii ale
constituţiei.

7.2.Teorii care fundamentează noţiunea de constituţie


Apariţia şi dezvoltarea constituţionalismului este determinată de evoluţia sistemelor
juridice dar şi de existenţa unor teorii cu valoare filosofică esenţială care au urmărit să
evidenţieze esenţa puterii statale, dar şi caracterizarea personalităţii umane prin drepturile
şi libertăţile fundamentale.
Astfel, în secolul al XVIII-lea se impune teoria dreptului natural şi teoria contractului
social.
Această teorie este întemeiată de olandezul Hugo Grotius şi dezvoltată de Thomas
Hobbes, Christian Wolf, J.J.Rousseau.
Analizate în elementele lor fundamentale, concepţiile dreptului natural pot fi
exprimate prin:
1. Condiţia primară a existenţei umane este starea de natură caracterizată prin faptul
că în cadrul ei indivizii, în baza unei autorităţi superioare constituite, înzestrată cu puterea
de a le impune comandamentele ei trăiau în raporturi de deplină independenţă unii faţă de
alţii.
Starea de natură, în concepţia lui Hobbes, înseamnă „un război al tuturor împotriva tuturor",
în timp ce pentru Rousseau ea a însemnat o epocă a libertăţii şi egalităţii.
2. Oamenii atunci când se conving de necesitatea convieţuirii într-o comunitate
organizată renunţă la libertatea lor şi acceptă să se supună unor autorităţi superioare lor.
Această renunţare are loc pe calea unui contract social, rezultat al liberei manifestări de
voinţă a oamenilor.
Aceste idei au influenţat dezvoltarea constituţională modernă.
Astfel se considera că orice societate liberă trebuie să aibă la bază un contract social.
În acest sens adoptarea unei legi fundamentale, adică a unei constituţii, cheamă să
oglindească principalele clauze ale unui contract.
În concepţia lui Grotius, formarea şi funcţionarea principalelor organe ale statului nu
poate avea loc decât în conformitate cu legea de bază (constituţia), care, ca formă originară
de manifestare a suveranităţii, este sursa care le legitimează existenţa.
O alta idee care rezultă din teoria dreptului natural şi a contractului social, se
întemeiază pe teza lui J.Locke potrivit căreia, atunci când intră în societatea civilă indivizii
nu renunţă la libertatea lor naturală în folosul statului ci numai la acea parte a ei care este
strict necesară traiului în comun. Astfel constituţiile au consacrat acele libertăţi fundamentale

31
care au rămas în patrimoniul inalienabil şi intangibil al indivizilor şi ca urmare sunt socotite
anterioare şi opozabile statului.
I. O altă idee în cadrul aceloraşi teorii care aparţine lui J.Locke şi Montesquieu este
cunoscută sub denumirea de principiul separaţiei puterilor în stat. Astfel, se consideră că o
concentrare a funcţiilor legislativă, executivă şi judecătorească ale statului în mâinile unei
singure persoane este de natură să aducă atingere libertăţii indivizilor. În consecinţă, toate
constituţiile moderne au încredinţat exercitarea funcţiilor legislativă, executivă şi
judecătorească.
II. Un alt grup de teorii filosofice şi politologice au la bază teoria pragmatismului social
şi al formalismului juridic, care stă la baza fundamentării şi explicării necesităţii constituţiilor
scrise sistematice ale căror idei noi importante sunt:
- adoptarea constituţiilor trebuie să fie opera unor convenţii, adică a unor adunări
anume alese în acest scop, iar modificarea constituţiei nu poate fi făcută decât tot de o
asemenea adunare;
- constituţiile sunt investite cu o forţă juridică superioară legilor ordinare, care trebuie
să le fie conforme;
- supunerea constituţiei aprobării prin referendum;
- proclamarea principiului că orice putere îşi are originea în voinţa poporului, care
singură o legitimează;
- reducerea teoriei separaţiei puterilor în stat la rangul de principiu politic.
III. O altă problemă teoretică, care stă la baza constituţionalismului modern este
teoria reprezentativităţii. Astfel, în doctrina constituţională, Montesquieu este adeptul
regimului reprezentativ şi consideră că în statele moderne poporul nu este în măsură să
exercite el însuşi nici puterea legiuitoare şi nici pe aceea executivă. În consecinţă, poporul
trebuie să-şi aleagă reprezentanţi care să formeze legislativul şi executivul. În caz contrar,
Rousseau susţinea că guvernarea prin reprezentare ar contraveni principiului suveranităţii
naţionale. De aceea orice lege pe care poporul nu a ratificat-o este nulă. Aceste teorii au
fost reflectate în practica constituţională în special în ceea ce priveşte raportul dintre
legislativ şi executiv. Totodată s-a susţinut teza că voinţa reprezentanţilor poporului nu
trebuie confundată cu voinţa poporului.
IV. O altă doctrină constituţională care a stat la baza sistemelor instituite din 1958 -
când a fost adoptată Constituţia Franţei - aparţine Generalului Charles de Gaulle. În esenţă
se preconiza extinderea puterii executivului şi limitarea rolului parlamentului. Pe linia acestor
idei fundamentale au fost modificate următoarele dispoziţii constituţionale:
- instituirea unui şef de republică ales pe 7 ani prin vot universal şi direct înzestrat cu
atribuţii mai largi decât cele ale unui monarh constituţional;
- reducerea atribuţiilor normative ale parlamentului şi transferarea unora dintre ele în
competenţa guvernului.
V. Doctrina contemporană (după deceniul al 7-lea) este preocupată de
fundamentarea teoretică a conceptelor de „stat de drept" în societate civilă precum şi de
raporturile dintre puteri şi mijloacele de garantare şi protecţie a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi teoriile care fundamentează noţiunea de constituţie.Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a elabora răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
__________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 31,32

32
7.3. Definiţii formale
Constituţia este un act juridic şi politic cu o semnificaţie şi împortanţă deosebită care
reflectă şi consolidează evoluţiile democratice ale societăţii şi statorniceşte cucerirea puterii
de stat de către popor, noile structuri social-economice şi politice, precum şi drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
În consecinţă:
1.Constituţia nu este un simplu act normativ, ci o lege fundamentală care exprimă
evoluţia sistemului legislativ în sensul subordonării legii unor principii fundamentale descrise
de constituţie.
Noţiunea de constituţie este ulterioară legii.
2.Constituţia este o categorie istorică deoarece a apărut pe o anumită treaptă de
evoluţie istorică a societăţii, anume într-o perioadă în care organizarea feudală nu a mai
corespuns şi a trebui să fie înlocuită.
În acest sens, fenomenul constituţional cunoaşte o dinamică a sa proprie de natură
legislativă, dar şi influenţele puternice ale intereselor economice şi sociale ale celor care
sub diferite denumiri (guvernanţi, cercuri conducătoare, etc.), instituie reguli constituţionale.
Permanent se pot aduce adaosuri conceptului de constituţie, adaosuri care alături de
elementele tradiţionale consacrate vin să pună în evidenţă realităţi şi perspective, ideologii
şi tradiţii.
În acest sens, iniţial, constituţia a fost concepută ca ansamblul normelor juridice care
au ca scop limitarea puterilor guvernanţilor şi garantarea drepturilor fundamentale ale omului
şi cetăţeanului.
Ulterior, această concepţie a fost completată, în sensul că normele constituţionale
trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematică şi să se bucure de o eficienţă juridică
superioară tuturor celorlalte legi.
În sens formal, constituţia este ansamblul regulilor de drept, indiferent de obiectul de
reglementare, elaborată în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă, de către un organ
de stat anume constituit în acest scop ( adunarea constituantă) şi urmând o procedură
specifică denumită rigiditate constituţională.
Definiţiile formale sunt considerate a fi unilaterale deoarece nu consideră afi importante
relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare al normelor de drept constituţional.

TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi pe ce caracteristici ale constituţiei pun baza definiţiile formale.Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru a elabora răspunsul.
________________________________________________________________________
__________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 33

7.4. Definiţii materiale


La începutul sec. XX, s-a renunţat la concepţia tradiţională şi s-a afirmat că în sens
material prin constituţie se desemnează orice lege care reglementează organizarea politică
a statului.
Evoluţia istorică a noţiunii de constituţie este marcată şi de definiţiile care au fost
consacrate în literatura de specialitate:
C. Dissescu pleacă de la ideea că obiectul deptului constituţional este format din
organizarea şi exerciţiul suveranităţii iar obiectul dreptului constituţional este crearea şi
reglementarea atribuţiilor puterilor publice, precum şi stabilirea garanţiilor individuale şi
drepturile recunoscute cetăţenilor pentru consacrarea libertăţilor lor. Exerciţiul suveranităţii
se numeşte guvern şi în acest sens, constituţiunea este organizarea formei de guvern pe
care şi-o dă poporul suveran.

33
P.Negulescu, în lucrarea „Curs de drept constituţional român", Bucureşti, 1927,
definea constituţia ca fiind : „o normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea
statului şi la raporturile de echilibru dintre diferitele puteri ale statului".
În definiţiile actuale se apreciază că scopul constituţiei constă în a organiza
exercitarea puterii.
Autorul francez Andre Hauriau arăta că: „prin constituţie se înţelege ansamblul care
administraeză organizarea şi funcţionarea statului." Un alt constituţionalist francez, Benoit
Jeanneau, definea constituţia ca: „ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea
statului sub aspect material, iar sub aspect formal ea fiind documentul care reglementează
instituţiile şi care nu poate fi elaborat sau modificat decât acceptându-se o procedură
diferită, specială , decât cea folosită pentru alte reguli de drept.
Gaius, un jurisconsult roman, în „Institutiones" arăta că : „constitutio principis est quod
imperater edicti"( constituţia imperială este ceea ce edictează împăratul).
Deşi unele manuale de istorie antică vorbesc de Constituţia lui Solon sau a lui Licurg,
acestea nu au fost constituţii în adevăratul sens al cuvântului, ci un complex de legi separate
care reglementau diferitele domenii de organizare ale statului atenian sau spartan. Ca o
concluzie putem spune că elementul comun al acestor definiţii este elementul stat-putere.
Alături de aceste elemente, respectiv stat, putere se mai adaugă şi alte elemente de
formă care individualizează constituţia: forma scrisă, solemnitatea adoptării, procedura
specială de modificare.
Din definiţiile formulate în literatura juridică mai nouă amintim:
Nistor Prisca, în „Drept constituţional”,Bucureşti, 1977, definea constituţia ca fiind
„legea fundamentală formată dintr-un ansamblu de norme juridice constituite într-un sistem
şi investite cu forţă juridică superioară, care stabilesc principiile de organizare şi funcţionare
ale organelor statului, precum şi poziţia cetăţeanului în societate şi faţă de stat".
T. Drăganu şi I. Deleanu, definesc constituţia ca fiind acea lege care având forţă
juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii
social-economice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului bazat pe acestea, garantează
material drepturile cetăţeneşti şi stabileşte datoriile corespunzătoare acestor drepturi.
Caracterul de lege fundamentală al constituţiei este dat de faptul că relaţiile sociale
fundamentale, .care sunt reglementate de constituţie, sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii în stat. Acest lucra este deosebit de important deoarece
permite idntificarea constituţiei în cadrul dreptului constituţional dat fiind că acesta cuprinde
mult mai mult decât constituţia.
Constituţia ca izvor principal al dreptului constituţional reglementează relaţii sociale
esenţiale pentru instaurarea şi exercitarea puterii în stat. Forţa juridică a constituţiei este
definită ca fiind principala caracteristică a acesteia având calitatea de a fi o forţă juridică
supremă (suprema lex), ceea ce situează constituţia în fruntea ierarhiei izvoarelor dreptului,
avînd ca principală consecinţă faptul că impune regula conformităţii întregului drept cu
dreptul constituţional şi în special cu dispoziţiile constituţiei. Prin controlul constituţionalităţii
legilor exercitat de către Curtea Constituţională, s-a creat instrumentul juridic prin care se
asigură această conformitate.
Definiţiile materiale pun accentul pe obiectul de reglementare al normelor de drept
constituţional , adică pe relaţiile sociale reglementate de normele constituţionale. Şi aceste
definiţii , la fel ca şi cele formale , sunt considerate a fi unilaterale pentru că nu pun accentul
şi pe celelalte caracteristici ale constituţiilor , adică pe forţa juridică superioară şi pe
procedura de adoptare şi modificare derogatorie de la dreptul comun.
TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi care este caracteristica constituţiilor în sens material. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a elabora răspunsul.
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 34

34
7.5. Analiza elementelor definitorii
Plecând de al definiţia dată de prof. loan Muraru, în lucrarea „Drept constituţional şi
instituţii politice", se poate spune că : „Constituţia trebuie considerată legea fundamentală a
unui stat constituită din norme juridice, investită cu forţă juridică supremă şi care
reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea,
menţinerea şi exercitarea puterii politice a poporului".
Constituţia scrisă este cea care predomină, cu toate că există şi ţări care nu au un
sistem constituţional bazat pe o constituţie scrisă, cum ar fi: Anglia, Israel, Noua Zeelandă.
Thomas Paine afirma referindu-se la necesitatea constituţiei scrise că: „ nu există
constituţie dacă ea nu poate fi pusă în buzunar".
Ca trăsături definitorii distingem:
- forţa sa juridică supremă;
- forţa sa juridică ce stă la baza organizării statale;
- forma scrisă a constituţiei;
- forma sistematică;
- solemnitatea adoptării.
Considerăm că pentru o definiţie modernă a constituţiei trebuie avute în vedere
următoarele aspecte:
-Elementul comun cuprins în toate definiţiile este statul şi puterea de stat. Acest
element este definitoriu cât priveşte valoarea juridică a normelor juridice care îl consacră şi
reglementează relaţiile sociale ce apar în acest domeniu.
-Caracterul de lege al constituţiei. În acest sens constituţia conţine norme juridice,
reguli de conduită care exprimă de fapt voinţa celor care deţin puterea.
-Caracterul de lege fundamentală care rezultă în principal din conţinutul, calitatea şi
forma reglementărilor. Conţinutul constituţiei este complex, deoarece cuprinde principiile
fundamentale pentru toate domeniile vieţii politice, economice, sociale, culturale, juridice,
etc. Toate reglementările constituţionale privesc cu precădere puterea sau puterile de stat.
Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei caracterul de lege fundamentală
pentru că relaţiile sociale ce formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale
fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii
statale.
Spre deosebire de întregul drept, dreptul constituţional ca ramură principală a
dreptului reglementează relaţii sociale fundamentale privind instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii.
-Definitorie este şi forţa sa juridică. În acest sens constituţia are o forţă juridică
supremă care o situează în vârful ierarhiei izvoarelor dreptului şi impune regula conformităţii
întregului drept cu dispoziţiile constiuţionale.
-Totodată se impune forma scrisă, cu precizarea că forma scrisă impune
solemnitatea adoptării lor şi modificării, respectiv de către adunări constituante şi după
proceduri derogatorii de la dreptul comun, privind adoptarea şi modificarea legilor ordinare.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi elementele definitorii ale constituţiei.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a elabora
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 35

35
7.6. Rezumat
Teorii filosofice şi politologice care fundamentează noţiunea de Constituţie
Teoria dreptului natural şi ipoteza contractului social - întemeiată de olandezul
Hugo Grotius şi dezvoltată de Thomas Hobbes, Christian Wolf, J.J.Rousseau.
- condiţia primară a existenţei umane este starea de natură caracterizatoare prin
faptul că în cadrul ei indivizii, în baza unei autorităţi superioare, constituite, înzestrată cu
puterea de a le impune comandamentele ei, trăiau în raporturi de deplină interdependenţă
uni faţă de alţii.
- oamenii, atunci când se conving de necesitatea convieţuirii într-o comunitate
organizată, renunţă la libertatea absolută şi acceptă să se supună unor autorităţi superioare
lor, printr-un contract social, rezultat al liberei manifestări de voinţă a oamenilor.
Teoria lui John Looke conform căreia atunci când intră în societatea civilă, indivizii
nu renunţă la întreaga lor libertate naturală în folosul statului, ci numai la acea parte a ei
care este strict necesară traiului în comun.
Teoria lui Montesquieu concretizată în principiul separaţiei puterilor statului.
Teoria pragmatismului social şi al formalismului, ce stă la baza fundamentării şi
necesităţii constituţiilor scrise sistematic.
Teoria reprezentativităţii - argumentată favorabil de Montesquieu şi argumentată în
sens contrar de J.J.Rousseu.
Teoria constituţională a generalului de Gaulle care preconiza extinderea puterii
executivului şi limitarea rolului puterii legislative.
Teoriile contemporane - preocupate de fundamentarea teoretică a conceptelor de
„stat de drept” şi „societate civilă” şi a raporturilor dintre puteri şi mijloacele de garantare şi
protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
Conceptul de Constituţie are două sensuri:
a) sensul material: Constituţia cuprinde astfel ansamblul regulilor de drept indiferent
de natura şi forma lor având ca obiect constituirea, competenţa, funcţionarea şi raporturile
principalelor organe în stat.
b) sensul formal sau organic: Constituţia este ansamblul regulilor de drept
indiferent de obiectul lor, elaborate în scris şi sistematic, deci într-o formă distinctă de către
un organ de stat anume constituit în acest scop (adunarea constituantă) şi urmând o
procedură specifică - rigiditate constituţională.
Pentru a se obţine o definiţie modernă şi adecvată a Constituţiei trebuie avute în
vedere următoarele aspecte:
1. elementul comun cuprins în toate definiţiile este statul şi puterea de stat
2. Caracterul de lege al Constituţiei.
3. Caracterul de lege fundamentală al Constituţiei.
4. Forţa juridică definitorie a Constituţiei.

7.7.Lucrare de verificare
Argumentaţi de ce atât definiţiile formale cât şi cele materiale nu sunt acceptate de
majoritatea doctrinarilor în materie.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

36
7.8. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
FLORIN BUCUR VASILESCU, „Constituţionalitate şi constituţionalism”, Editura Naţional,
1998;
JEAN CADART, „Institutions politiques et droit constitutionnel”, LGDJ, Tome, Paris;
HANS KELSEN, „Theorie pure du droit", Dalloz, Paris, 1962;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, „Studii constituţionale”, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, 1998;
PAUL NEGULESCU, „Drept constituţional”, Editura Al.Th.Doicescu, Bucureşti, 1927;
GENOVEVA VRABIE, „Drept constituţional şi instituţii politice contemporane”, Editura
Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993.

37
Unitatea de învăţare 8
Tipuri de constituţie

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................... 38


8.2. Clasificarea constituţiilor după forma lor................................................................... 38
8.2.1Constituţii cutumiare................................................................................................... 38
8.2.2.Constituţii scrise......................................................................................................... 39
8.3. Clasificarea constituţiilor după caracterele lor.......................................................... 39
8.3.1.Constituţii flexibile...................................................................................................... 39
8.3.2.Constituţii rigide.......................................................................................................... 39
8.4. Rezumat......................................................................................................................... 40
8.5.Lucrare de verificare...................................................................................................... 41
8.6. Bibliografie.................................................................................................................... 41

8.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu tipurile de constituţii după mai multe criterii de
clasificare;
- introducerea cursanţilor în studiul celor două tipuri de sisteme constituţionale: cel
bazat pe constituţia scrisă şi cel bazat pe constituţia cutumiară;
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile de flexibilitate constituţională şi rigiditate
constituţională.

8.2. Clasificarea constituţiilor după forma lor


8.2.1Constituţii cutumiare
În doctrina constituţională se precizează că normele constituţionale pot fi grupate fie
într-un act unic fundamental, fie în mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă
sau într-un sistem de norme scrise şi cutumiare.
Regulile generale care au ca obiect organizarea politică a unui stat se pot prezenta
în două forme: reguli cutumiare, alcătuind constituţia cutumiară, şi reguli codificate într-un
document oficial şi solemn, formând ceea ce se numeşte constituţia scrisă.
Constituţia cutumiară rezultă din uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la
constiutirea, competenţa şi funcţionarea organelor puterii, raporturile dintre aceste organe
şi dintre ele şi cetăţeni.
Deşi controversată în prezent, constituţia cutumiară continuă să coexiste cu cea
scrisă, îndeplinind o funcţie supletivă pe lângă aceasta din urmă.
Relaţia dintre dreptul scris şi dreptul cutumiar nu este una de oponenţă, ci de
complementaritate.
Condiţii pentru ca un precedent constituţional să devină cutumă:
- repetarea unor conduite identice;
- această repetare să se facă în timp îndelungat;
- constanţa modificării aceluiaşi fapt în acelaşi sens;
- concursul, respectiv acreditarea largă a precedentului ca regulă de drept.
Constituţia cutumiară este flexibilă, explicită, dar şi imprecisă şi incomodă, deoarece
este greu de păstrat perioade lungi de timp, din lipsa solemnităţii.
Constituţii cutumiare se întâlnesc în Anglia, Israel şi Noua Zeelandă, fiind expresia
unei experienţe sau practici zilnice, a unor uzanţe sau precedente cristalizate de-a lungul
timpului în practica statală.
Regulile cutumiare constituţionale prezintă următoarele dezavantaje:
- nu simt clar definite, sunt incerte;
- sunt în continuă mişcare, ce are drept consecinţă ignorarea dacă un fapt derogator
de la cutumă poate constitui un precedent judiciar favorabil sau nefavorabil;
- nu constituie limite redutabile pentru limitarea puterilor constituite.

38
În raport de aceste dezavantaje, constituţia scrisă apare ca cel mai eficient mijloc de
afirmare a dominaţiei legii.
- cutuma nu poate modifica sau abroga o normă constituţională scrisă, preelaborată
şi riguros stabilită;
- cutuma completează constituţia scrisă şi sprijină interpretarea ei adecvată;
- nu există sisteme constituţionale cutumiare pure, ci combinate;
- trebuie să se facă distincţie între constituţia cutumiară şi cutuma constituţională.
Cutuma constituţională este o normă concretă recunoscută de constituţia scrisă cu
rolul de a explica sau interpreta normele constituţionale scrise.
În literatura de specialitate s-a subliniat că nu orice regulă de conduită poate deveni o normă
constituţională în cadrul unui sistem cutumiar.

8.2.2.Constituţii scrise
Constituţia scrisă este aceea materializată într-un act normativ adoptat după
proceduri solemne, derogatorii, cu o forţă juridică supremă şi care îşi propune să substituie
unor simple fapte istorice, o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi voluntară.
-este de regulă rigidă, necesitând proceduri speciale de adoptare şi modificare;
- se caracterizează prin stabilitate;
-consacră şi garantează mai eficient drepturile şi libertăţile cetăţeneşti;
- stabileşte reguli clare de instaurare, menţinere şi exercitare a puterii de stat;
-are ca fundament filosofic principiile superiorităţii legii scrise
asupra cutumei şi teoria contractelor scrise precum şi teoria contractului social a lui
J.J.Rousseau.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi dezavantajele constituţiilor cutumiare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
elabora răspunsul.
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 38
2. Definiţi constituţia scrisă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a elabora răspunsul.
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 39

8.3. Clasificarea constituţiilor după caracterele lor


8.3.1.Constituţii flexibile
Sunt constituţii flexibile sau suple acelea care cuprind reguli cu aceeaşi valoare din
punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obişnuite. Constituţiile cutumiare sunt constituţii flexibile.

8.3.2.Constituţii rigide
Constituţiile rigide sunt acelea susceptibile de revizuire printr-o procedură complexă,
diferită de cea urmată pentru adoptarea legilor organice sau ordinare.
În acest scop sunt folosite diverse procedee din care enumerăm:
- stabilirea unor condiţii speciale de exercitare a iniţiativei de revizuire a constituţiei,
cum ar fi: limitarea subiectelor care pot avea o asemenea iniţiativă, controlul de
constituţionalitate din oficiu asupra iniţiativei de revizuire a constituţiei;

39
- interdicţia revizuirii constituţiei de către adunările legiuitoare obişnuite sau altfel
spus, recunoaşterea revizuirii constituţiei numai în favoarea unei adunări constituante;
- instituirea unei proceduri speciale de dezbatere şi adoptare a iniţiativei de revizuire;
- necesitatea ratificării revizuirii prin referendum;
- fixarea unor limite materiale pentru revizuire.
- sunt constituţii rigide, constituţiile scrise.
Rigiditatea constituţională este o caracteristică a constituţiilor scrise şi este esenţială
pentru stabilitatea acestora şi în acelaşi timp pentru asigurarea supremaţiei lor. Există mai
multe opinii în legătură cu legitimitatea acestora. În acelaşi timp există mai multe dispoziţii
ce interzic unui legiuitor să modifice unele legi constituţionale. Ex. dispoziţiile legilor ce
interzic şi încalcă dispoziţiile dreptului poporului şi anume dreptul de a dispune de ele însele.
Astfel, în sisteme în care au existat asemenea dispoziţii descriptive nu au fost luate în
considerare. Un asemenea procedeu este justificat având în vedere trăsăturile oricărei
constituţii. Astfel se asigură stabilitatea constituţiei şi supremaţia. În altă opinie, autorii fac o
deosebire între acele dispoziţii constituţionale care prin natura lor pot fi supuse revizuirii. Pe
de altă parte normele constituţionale ce se referă la aspecte individuale -statul, su-
veranitatea, caracterul inalienabil, forma de guvernământ şi structura de stat -dispoziţii ce
sunt considerate a fi în afara normelor de revizuire. Legiuitorul are posibilitatea de a dispune
asupra conţinutului constituţiei. De aceea, mai ales în situaţii istorice în care se pune pro-
blema schimbării regimului politic puterea constituantă poate să dispună adoptând o nouă
constituţie, chiar şi asupra unor noi dispoziţii constituţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi constituţiile flexibile. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 40
2. Definiţi constituţiile rigide. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
_______________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 40

8.4. Rezumat
Constituţia este legea fundamentală a unui stat constituită din norme juridice instituite cu
forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii fundamentale care sunt esenţiale
pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.
Formele constituţiilor:
1. Constituţii cutumiare şi constituţii scrise.
- constituţia cuiumiară - rezultă din uzanţe, obiceiuri, precedente cu privire la
constituirea, competenţa şi funcţionarea organelor puterii, raporturile dintre aceste organe
şi dintre ele şi cetăţeni.
- Constituţia scrisă - un act normativ adoptat după proceduri solemne, derogatorii de
o forţă juridică supremă şi care îşi propune să substituie unor simple fapte istorice, disparate,
o ordine juridică clară, sistematică, raţională şi voluntară.
2. Constituţii flexibile şi constituţii rigide.
- constituţiile flexibile stat suple- acelea care cuprind reguli cu aceeaşi valoare din
punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi modificate conform procedurii
legislative obişnuite.
- Constituţiile rigide - acelea care sunt susceptibile de o revizuire printr-o procedură
complexă, diferită de cea urmată pentru adoptarea legilor organice sau ordinare.

40
8.5.Lucrare de verificare
Faceţi o comparaţie între constituţiile cutumiare şi constituţiile scrise.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

8.6. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
CONSTANTIN DISSESCU, „Drept constituţional”, Ed.III, Editura „Sosec”, Bucureşti, 1915;
TUDOR DRĂGANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
HANS KELSEN, „Theorie pure du droit", Dalloz, Paris, 1962;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
PAUL NEGULESCU, „Drept constituţional”, Editura Al.Th.Doicescu, Bucureşti, 1927
R.DAVID, C.J. SPINOSI, „Les grands systemes de droit contemporains”, Dalloz, Paris,
1988.
GENOVEVA VRABIE, „Drept constituţional şi instituţii politice contemporane”, Editura
Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993;

41
Unitatea de învăţare 9
Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................... 42


9.2. Procedee de adoptare a constituţiei........................................................................... 42
9.2.1. Iniţiativa adoptării constituţiei.................................................................................. 42
9.2.2.Puterea constituantă................................................................................................... 42
9.2.3. Modurile de adoptare................................................................................................. 43
9.3. Procedura revizuirii Constituţiei României................................................................. 44
9.4.Suspendarea şi abrogarea Constituţiei....................................................................... 45
9.5.Rezumat.......................................................................................................................... 46
9.6.Lucrare de verificare...................................................................................................... 46
9.7. Bibliografie.................................................................................................................... 46

9.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- introducerea cursanţilor în studiul procedurilor specifice normelor constituţionale;
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de putere constituantă şi noţiunea de putere
constituită;
- familiarizarea cursanţilor cu procedurile de adoptare , revizuire , suspendare şi abrogare a
constituţiei.

9.2. Procedee de adoptare a constituţiei


În principiu, iniţiativa constituţională trebuie să aparţină acelui organism statal, politic
sau social care ocupă în sistemul politic al unei societăţi, locul cel mai important.
În teoria constituţională, problema adoptării constituţiei este tratată în legătură cu
puterea constituantă.
Prin putere constituantă se înţelege organul care, beneficiind de autoritate politică
specială, are dreptul de a modifica constituţia.
Puterea constituantă poate fi:
- originară, atunci când nu există sau nu mai există constituţie în vigoare (ex. revoluţii, state
noi);
- instituită, atunci când este precedată de constituţia în vigoare.
Modurile de adoptare ale constituţiei exprimă existenţa unui proces complex cu
profunde semnificaţii politico-juridice în care se detaşează trei elemente principale:
- iniţiativa adoptării;
- organul competent denumit constituant sau putere constituantă;
- modurile de adoptare.
9.2.1. Iniţiativa adoptării constituţiei
Doctrina constiuţională apreciază că iniţiativa adoptării constituţiei trebuie să aparţină
acelui organism statal politic sau social care ocupă în sistemul politic al unei societăţi locul
suprem şi în consecinţă cel mai în măsură să cunoască evoluţia şi perspectivele colectivităţii
pe care o reprezintă.
Din punct de vedere constituţional se pot distinge două situaţii distincte referitoare la
iniţiativa constituţională:
a) situaţia în care unele constituţii prevăd în textele lor organismul statal care poate
avea iniţiativa adoptării constituţiei;
b) situaţia acelor constituţii care nu prevăd în textele lor organismul referitor la
iniţiativa constituţională şi a căror adoptare rezultă din sistemul general normativ al dreptului
comun, referitor la adoptarea legilor ordinare.

9.2.2.Puterea constituantă
În ceea ce priveşte puterea constituantă sau organismul abilitat să aibă iniţiativa
constituţională se pot distinge două situaţii:

42
a) situaţia conform căreia potrivit textului constituţional, organul suprem
reprezentativ, guvernul, preşedintele sau un număr de alegători repartizaţi proporţional pe
unităţi administrativ-teritoriale, pot avea iniţiativă constituţională;
b) situaţia corespunzătoare unui hiat politic în care regimul constituţional nu mai
funcţionează, cum ar fi spre exemplu perioada revoluţiilor, a loviturilor de stat, etc., în aceste
situaţii iniţiativa adoptării constituţionale se bazează pe ideea de legitimitate politică şi ea
corespunzătoare claselor sociale sau grupurilor care-şi arogă aceste drepturi de legitimitate
politică.

9.2.3. Modurile de adoptare


Teoria şi practica constituţională cunoaşte în legătură cu modurile de adoptare a
constituţiei mai multe nuanţări.
S-a formulat astfel teoria puterii constituante, conform căreia trebuie sa existe un
organ eu putere politică specială, care are dreptul de a adopta constituţia,.
Modul de adoptare al unei constituţii este specific fiecărei ţări, fiind determinat de stadiul de
dezvoltare economico-socială, de ideologia dominantă în momentul adoptării.
Clasificarea constituţiilor după modul de adoptare:
Din punct de vedere al iniţiativei se cunosc diferite forme constituţionale, dintre care
unele au fost abandonate deoarece au fost considerate nedemocratice.
a) Constituţia acordată/ (charta concedată)- constituţia adoptată de monarh, ca
deţinător absolut al puterii, reprezintă cea mai rudimentară formă constituţională care a
apărut în monarhia absolută şi prin care monarhul aparent din proprie iniţiativă, dar de fapt
constrâns întotdeauna de forţele populare a dăruit poporului o constituţie sub
forma unei concesii graţioase. Ex. Constituţia Franţei 1814, Constituţia Japoniei 1889, etc.
Constituţiile concedate erau deosebit de fragile, deoarece pe de o parte constituiau o slabă
garanţie din partea monarhului de a respecta drepturile fundamentale cetăţeneşti, iar pe de
altă parte puteau fi modificate foarte uşor.
b) Statutul este o formă constituţională, în care iniţiativa adoptării a aparţinut
monarhului şi a fost supusă ratificării prin plebiscit. Ex. Constituţia Italiei 1848, Constituţia
României 1938.
c) Pactul este o formă constituţională în care iniţiativa adoptării a aparţinut în principiu
adunării reprezentative, iar aprobarea a venit din partea monarhiei ca o manifestare a
consimţământului acesteia la noile norme constituţionale. Corespunzător acestor forme
constituţionale, parlamentul trebuia să partajeze puterea cu monarhia,deoarece membrii
adunării reprezentative au ajuns la o convenţie cu privire la normele constituţionale ce
guvernează sistemul politic, formulând astfel legea fundamentală a statului. Pactul este
considerat a fi un contract între rege şi popor.
Din punct de vedere al regimului politic această formă constituţională poate fi
sintetizată prin cuvintele „regele domneşte, dar nu guvernează". Ex. de constituţii pact:
Constituţia României 1866, Constituţia României 1923.
d) Constituţia convenţie, este opera unei adunări denumită convenţie care exprimă
acordul intervenit între toţi membrii societăţii, acord ce este considerat deasupra
parlamentului şi are efecte directe asupra puterilor delegate în stat.
Acest tip de constituţie, care vine din America a fost considerat un mijloc juridic
important pentru manifestarea suveranităţii naţionale.
Pentru a se elimina în acest caz paradoxul juridic conform căruia prin acest tip de
constituţie parlamentul ar fi depăşit de către convenţie, s-a adoptat sistemul referendumului,
care presupune faptul că instituţia parlamentului elaborează actul fundamental care apoi
este supus ratificării populare prin refrendum. Ex. Constituţia României 1991.
e) Constituţia parlamentară este adoptată de către parlamente. Ex. Constituţia
României 1948,1952 şi 1965.

43
TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi tipurile de constituţii după modul de adoptare. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 43

9.3. Procedura revizuirii Constituţiei României


Modificarea constituţiei constituie o problemă importantă a dreptului constituţional cu
implicaţii practice deosebite. Această operaţiune juridică este guvernată de trei principii
fundamentale:
- dreptul de a revizui constituţia aparţine aceluiaşi organ care a adoptat-o;
- organul competent să revizuiască constituţia diferă în raport de natura constituţiei;
- procedura de modificare este în principiu aceeaşi ca şi procedura de adoptare,
operând regulile de la simetria juridică.
Dacă modificarea constituţiei se face după aceeaşi procedură după care se modifică
şi legile, ne aflăm în prezenţa unei constituţii flexibile sau suple.
Dacă această modificare se face după o procedură specială, rigidă, care diferă de
procedura de modificare a legilor ordinare ne aflăm în prezenţa unei constituţii rigide.
Flexibilitatea sau rigiditatea constituţională sunt considerate caracteristici ale
constituţiilor scrise, şi din teoria juridică care face distincţie între legile fundamentale, legile
organice şi legile ordinare.
Rigiditataea sau flexibilitatea constituţională reflectă faptul că adoptarea diferitelor
categorii de norme juridice trebuie să se facă diferenţiat în raport de valorile social-
economice ocrotite.
Deşi unii autori apreciază că această caracteristică de a fi flexibilă sau rigidă aparţine
numai constituţiilor scrise, alţi autori a căror opinie o împărtăşim afirmă că pot fi rigide şi
constituţiile nescrise, deoarece şi acestea pot avea reguli comune.
Problema determinării subiectului de drept care poate avea iniţiativa revizuirii este
deosebit de importantă.
Astfel în Constituţiile României din 1866 şi 1923 se acorda drept de iniţiativă pentru
revizuirea constiutţiei, regelui şi parlamentului.
În 1938, prin Constituţia adoptată cu acest prilej regele avea drept de iniţiativă la
modificarea constituţiei.
În Constituţia Franţei din 1958, se arăta că dreptul la iniţiativă aparţine numai
parlamentului sau preşedintelui republicii.
Rezultă deci că revizuirea constituţiei poate fi concepută ca o modalitate a acesteia
de adaptare la dinamica relaţiilor sociale.
Revizuirea constituţională poate fi directă, deschisă, formală sau juridică, atunci când
se realizează în condiţiile prevăzute chiar de constituţie, dar poate fi oblică, ocultă sau
informală prin schimbarea sensului normelor constituţionale, devenind astfel frauduloasă.
Din conţinutul textului constituţional rezultă faptul că legea noastră fundamentală este
o constituţie rigidă deoarece admite revizuirea numai printr-un sistem tehnic prestabilit cu o
procedură specială care are în vedere iniţiativa revizuirii, procedura şi limitele acesteia.
Potrivit art. 150 Constituţia României, revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de
Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel puţin o pătrime din numărul
deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot,
care provin din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare judeţ şi în municipiul
Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
iniţiative.

44
Conform prevederilor art.151 din Constituţie, proiectul sau propunerea de revizuire
trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi
din numărul membrilor fiecărei camere.
Dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi
Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor
şi senatorilor.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult
30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii de revizuire.
Înainte de a fi adoptat este necesar avizul consultativ al Curţii Constituţionale.
Limitele revizuirii
Art. 152 din Constituţie arată că nu pot forma obiectul revizuirii:
- caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului roman; forma de
guvernământ; integritatea teritoriului; independenţa justiţiei; pluralismul politic; limba oficială.
Nu este admisă nici o revizuire dacă are drept scop suprimarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti sau a garanţiilor acestora.
Nu se revizuieşte constituţia pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici
în timp de război.

TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi care sunt limitele revizuirii constituţiei.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 45

9.4.Suspendarea şi abrogarea Constituţiei


În practica constituţională a unor state s-au întâlnit cazuri în care regimul
constituţional a fost suspendat total sau în parte.
Suspendarea constituţiei exprimă faptul că pentru o durată de timp determinată
normele juridice constiuţionale îşi încetează în tot sau în parte efectele juridice. Ex.
Constituţia României din 1965 care a fost suspendată iniţial de facto şi numai parţial iar apoi
a fost suspendată de jure cu efecte totale prin Decretul-lege nr. 92/1990 emis de către fostul
C.P.U.N.
Unele constituţii interzic în mod expres posibilitatea suspendării, iar doctrina
constituţională subliniază faptul că această interdicţie exprimă necesitatea predominării
principiului supremaţiei legii. A fost cazul Constituţiei_României din 1866, care prevedea
expres imposibilitatea ca sub nici un motiv constituţia să nu poată fi suspendată.
Cazurile de suspendare sunt următoarele:
- guvernanţii renunţă la formele democratice de conducere;
- proclamarea stării de asediu;
- guvernarea prin decrete-lege;
- cazul loviturilor de stat.
Deşi în mare parte cazurile de suspendare a efectelor constituţionale au fost motivate
pe ideea de necesitate, totuţi doctrina juridică constituţională, le consideră ilegale, deoarece
înlăturarea totală sau parţială a constituţiei contravene în principiu ideii constituţionalitate şi
în final contravine ideii de supremaţie a legii.
Abrogarea constituţiei se produce atunci când apare o nouă constituţie. Astfel, spre
exemplu, potrivit art.153 din Constituţia României, „prezenta Constituţie intră în vigoare la
data aprobării ei prin referendum. La aceeaşi dată, Constituţia din 21 august 1965 este şi
rămâne în întregime abrogată."

45
TEST DE AUTOEVALUARE
Care sunt cazurile de suspendare a constituţiei? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 46

9.5.Rezumat
Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituţiei.
- Adoptarea constituţiei - moduri:
a) constituţia acordată;
b) statutul sau constituţia plebiscitară;
c) pactul;
d) constituţia convenţie;
e) constituţia parlamentară;
- Modificarea constituţiei: se face după o procedură diferită după cum avem de-a face
cu o Constituţie flexibilă sau cu o Constituţie rigidă.
- Suspendarea Constituţiei: înseamnă scoaterea din vigoare , în total sau în parte,pe
o perioadă determinată de timp a dispoziţiilor constituţionale.
- Abrogarea Constituţie este întâlnită în practica constituţională atunci când este
adoptată o nouă Constituţie.

9.6.Lucrare de verificare
Analizaţi procedura de revizuire a constituţiei.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

9.7. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, „Studii constituţionale”, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, 1998;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

46
Unitatea de învăţare 10
Conţinutul normativ al Constituţiei

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare..................................................................................... 47


10.2.Identificarea şi clasificarea conţinutului normative................................................... 47
10.3. Specificul normelor şi principiilor cuprinse în constituţie........................................ 50
10.4. Norme cu aplicare mijlocită şi norme cu aplicare nemijlocită................................... 51
10.5.Rezumat........................................................................................................................... 52
10.6.Lucrare de verificare....................................................................................................... 53
10.7. Bibliografie..................................................................................................................... 53

10.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de conţinut normativ;
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a evidenţia specificul dispoziţiilor constituţionale;
- familiarizarea cursanţilor cu tipurile de norme constituţionale.

10.2.Identificarea şi clasificarea conţinutului normativ


Conţinutul normativ al constituţiei se subordonează conceptului de constituţie, el
trebuie să exprime în concret ceea ce este constituţia, ca important act politic şi juridic.
O încercare de determinare a conţinutului normativ al constituţiei, de îndelungată
istorie, este definirea constituţiei în sens material şi în sens formal. Prin constituţie în sens
material, sunt înţelese dispoziţiile cu caracter constituţional, indiferent în ce act normativ
sunt cuprinse, iar prin constituţii în sens formal sunt înţelese dispoziţiile cuprinse în corpul
constituţiei, indiferent dacă aceste dispoziţii sunt fundamentale sau reglementează relaţii
sociale de mică importanţă, cum ar fi dispoziţiile sanitare, şcolare etc.
Identificarea conţinutului normativ al Constituţiei prezintă un real interes mai ales
pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Determinarea ştiinţifică
a conţinutului normativ este necesară pentru:
- determinarea deosebirilor dintre constituţie şi legi;
- determinarea deosebirilor faţă de celelalte norme constituţionale;
- explicarea supremaţiei constituţiei;
- explicarea conţinutului complex al constituţiei.
Din punct de vedere al conţinutului lor constituţiile statelor moderne prezintă multe
asemănări, uneori chiar formulări identice ale unora dintre instituţiile pe care le consacră.
Această asemănare dintre diferitele formulări constituţionale este determinată în
principal de obiectul comun de reglementare al normelor şi principiilor constituţionale -
raporturile de putere, drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, etc.
În general constituţiile consacră:
a)principiul suveranităţii naţionale care indică deţinătorul legal al puterii;
b)principiul reprezentării conform căruia poporul îşi exercită prerogativele
suveranităţii sale prin intermediul unor organisme statale;
c)principiul separării puterilor în stat şi corespunzător acestuia modul de constituire,
organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
d)valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi
fizionomia spirituală a unui popor;
e)forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f)procedura controlului constituţionalităţii legilor;
g)drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor potrivit condiţiilor social-
economice şi politice;
h)reguli procedurale privind modificarea constituţiei şi răspunderea constituţională a
unor categorii de demnitari.
În doctrină identificarea conţinutului normativ al constituţiei se poate realiza prin mai
multe procedee:

47
1. prin definirea constituţiei se subliniază faptul că normele constituţionale sunt
determinate de realităţile economice şi sociale şi în consecinţă acestea prezintă o dinamică
proprie, exprimată în istoria dezvoltării constituţionale.
2. definirea constituţiei din punct de vedere material şi formal. Astfel, în sens material
sunt înţelese dispoziţiile cu un character constituţional indiferent în ce act normativ sunt
cuprinse, iar în sens formal sunt cerinţele dispoziţiilor cuprinse în corpul constituţiei,
indifferent dacă aceste dispoziţii sunt esenţiale sau reglementează relaţii sociale de mică
importanţă.
3. prin stabilirea elementelor de conţinut sau a deosebirilor dintre constituţie şi legi.
Astfel, elementele de conţinut sunt sintetizate în trei categorii principale:
- reguli referitoare la tehnica guvernamentală;
- reguli referitoare la organizarea puterii şi cele referitoare la statutul persoanei, al
bunurilor şi dispoziţiilor de ordin economic şi social care au o anumită stabilitate;
- declaraţiile de drepturi.
Sau într-o altă clasificare:
- principii şi norme constituţionale având un rol determinant în stabilirea şi
funcţionarea organismelor de guvernare, precum şi stabilirea formei statului;
- dispoziţii solemne privind drepturile cetăţenilor însoţite sau nu de garanţii juridice
ale executării acestora;
- dispoziţii constituţionale care nu au legătură directă cu procesul de guvernare.
Cu toate nuanţările exprimate literatura de specialitate a stabilit conţinutul normativ
al constituţiei şi elementele corespunzătoare. Aspecte generale:
- stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se realizează în funcţie de conţinutul
şi valoarea relaţiilor sociale reglementate. Astfel normele constituţionale reglementează
relaţii sociale fundamentale, care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii de stat;
- în conţinutul normativ al constituţiei sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe
politice, statale, economice, sociale şi juridice în statutul lor actual şi în perspectivele de
dezvoltare;
- enumerarea unor elemente din conţinutul constituţiei nu este limitativă - sunt
cuprinse norme care reglementează în principiu toate domeniile vieţii economice, sociale,
politice şi juridice. Reglementarea detaliată se realizează pe baza acestor principii de lege
obişnuite.
Astfel legile reglementează relaţii sociale numai din anumite domenii de activitate. Aceasta
este şi o deosebire dintre legi şi constituţie;
- toate dispoziţiile cuprinse în constituţie au un caracter normativ şi nu există nici o
deosebire între forţa juridică a normelor constituţionale;
- normele constituţionale sunt superioare ca forţă juridică faţă de orice alte norme
juridice.
O problemă aparte în stabilirea conţinutului normativ al constituţie o prezintă
declaraţiile de drepturi.
Din punct de vedere juridic declaraţia este un enunţ solemn privind anumite principii
guvernând activitatea sau prerogativele unor anumite categorii de destinatari sau instituţii.
Distincţia între declaraţii şi dispoziţii constituţionale constă în faptul că, în mod normal
declaraţiile nu sunt incluse în textul propriu-zis al constituţiei ci ele apar într-un document
detaşat de constituţie sau într-un preambul.
În doctrină s-a afirmat că asemenea declaraţii indică numai intenţia guvernanţilor de
a reglementa anumite relaţii sociale, deci nu ar avea caracter normativ. Critică - are caracter
normativ.
Cele mai întâlnite sunt declaraţiile de drepturi care se referă la drepturile şi libertăţile
fundamentale cetăţeneşti.

48
În practică există două modalităţi principale de consacrare a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale:
- cuprinderea într-o declaraţie solemnă, deosebită de textul propriu-zis al constituţiei
(ex. Constituţia Franţei).
- includerea normelor privind drepturile şi libertăţile fundamentale în conţinutul
normativ al constituţiei ( Constituţia României din 1991).
În sprijinul acceptării forţei juridice a declaraţiilor de drepturi indiferent de forma
acestora se duc următoarele argumente:
- declaraţiile de drepturi se încadrează în procesul de formare a constituţionalismului;
- declaraţiile de drepturi se încadrează în conţinutul normativ al constituţiei chiar dacă
au figurat în preambulul acestora.
- conţin reguli aflate la baza ordinii sociale, stabilind statutul cetăţeanului în raport cu
puterea politică;
- declaraţiile de drepturi se deosebesc de un simplu preambul, acesta cuprinzând de
regulă enunţuri generale. Astfel declaraţiile de drepturi se prezintă redactate într-o formă
juridică, fiecare articol respectând metodologia de redactare juridică. În funcţie de aceste
norme se poate realiza controlul de constituţionalitate.
În ultimele decenii se utilizează practica adoptării, unor charte de drepturi, la nivel
naţional sau regional. La acestea se adaugă documente internaţionale cu o valoare
universală cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului, O.N.U. 1948, Convenţia
europeană din 1980.
Valorificarea marilor documente internaţionale privitoare la drepturile omului precum
şi a constituţiilor noi adoptate de statele noi apărute constituie un pas calitativ superior în
dezvoltarea conţinutului normativ al constituţiei.
Astfel, constituţiile în afară de reglementările referitoare la organele statului sau
libertăţile şi drepturile cetăţeneşti cuprind şi reglementări referitoare la fundamentele
ideologice ale societăţii, la locul şi rolul partidelor politice în sistemul instituţional iar prin
unele, în special cele cutumiare se oficializează chiar o religie de stat. De asemenea
constituţiile actuale stabilesc rolul şi locul familiei, individului şi proprietăţii. Sistematizând
aspectele referitoare la conţinutul normativ al constituţiei putem desprinde următorele
caracteristici:
a) constituţia este un sistem de norme politico-juridice supreme;
b) normele juridice constituţionale formează un sistem, un ansamblu structurat pe baza unor
criterii ce sunt guvernate de puterea de stat;
c) normele constituţionale au un conţinut politic deoarece reglementează conducerea
statului şi a societăţii prin intermediul puterii politice;
d) normele constituţionale au conţinut juridic, fapt relevat de aceea că ele constituie cel mai
important izvor de drept;
e) normele constituţionale sunt norme juridice, deoarece au o formă juridică şi sunt de
regulă prevăzute într-un act juridic formal;
f) constituţia este legea supremă a statului deoarece are forţă juridică superioară obligatorie
pentru toate autorităţile statului şi pentru toţi locuitorii, dar şi forţă juridică în calitate de act
normativ întrucât reprezintă în cadrul ierarhiei actelor normative forma superioară de
exprimare a normelor juridice.
În cadrul acestei ierarhii distingem în primul rând constituţia, apoi legea organică,
urmată de legea ordinară şi de regulamente.
Această clasificare are puternice implicaţii practice mai ales în materia interpretării
legii sub aspectul existenţei conflictelor negative şi pozitive de legi în timp şi spaţiu.
Conţinutul normativ al constituţiei rezultă şi din faptul că prin acest act juridic
fundamental se instituţionalizează puterea publică, deoarece sunt prevăzute organizarea şi
funcţionarea celor mai importante activităţi publice cum ar fi: parlamentul, guvernul, justiţia,
autorităţile locale.

49
Instituţionalizarea puterii publice reprezintă în ultimă instanţă constituirea modelului
normativ constituţional al sistemului organelor statului dar şi punerea în evidenţă a pârghiilor
juridice de funcţionare a acestui sistem.
Nu putem fi de acord cu unii autori care reduc conceptul de instituţionalizare la o
simplă statuare a regulilor de guvernare. Acest fapt ar însemna admiterea tehnocraţiei ca
formă de guvernământ, ceea ce este de natură să contravină regimului constituţional.
Ca o concluzie desprindem faptul că în stabilirea conţinutului normativ al constituţiei
trebuie să se ţină seama că în cadrul acesteia sunt sistematizate cele mai înalte cerinţe
politice, statale, economice şi juridice atât în statutul lor actual, dar şi în perspectiva
dezvoltării acestora.
În conţinutul normativ al constituţiei intră normele privitoare la esenţa statului, statutul
juridic al persoanei, fundamentele puterii politice, tehnica constituţională.
Reglementarea detaliată a acestor domenii se face plecându-se de la conţinutul
normativ al constituţiei prin legi organice şi ordinare adoptate pe baza şi în vederea aplicării
normelor constituţionale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1.Enumeraţi procedeele folosite pentru identificarea conţinutului normativ al
constituţiei.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
________________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 48
2.Care sunt cele trei categorii principale în care sunt sintetizate elementele de conţinut
dintr-o constituţie?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 48

10.3. Specificul normelor şi principiilor cuprinse în constituţie


Stabilirea conţinutului normativ al constituţiei prezintă importanţă sub trei aspecte:
- activitatea de redactare a constituţiei;
- deosebirile dintre Constituţie şi lege;
- fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei.
Există mai multe moduri de stabilire a conţinutului supremaţiei constituţiei rezultate
din definiţia constituţiei.
Sunt enumerate principalele deosebiri dintre constituţie şi legi:
- se pun în evidenţă principiile cu valoare constituţională;
- identificarea relaţiilor sociale fundamentale care formează principiile pentru normele
sociale;
- principiul de stabilire a conţinutului normativ este cel mai agreat;
- în practică se constată că există o diversitate a conţinutului normativ al constituţiilor;
- diversitatea este dată de voinţele legiuitorului constituant şi condiţiile sociale din
diferite ţări.
Cu toate acestea constituţiile democratice se caracterizează printr-o unitate a
conţinutului normativ. Toate constituţiile reglementează cu valoare normativă următoarele :
- principiul suveranităţii naţionale;
- principiul reprezentării;
- principiul separaţiei puterilor în stat, al organizării şi funcţionării puterilor şi
raporturile dintre acestea;
- valorile fundamentale ce definesc identitatea naţionala a unui popor;
- forma de guvernământ, structura de stat şi regimul politic;

50
- drepturile cetăţenilor şi îndatoririle acestora;
- raporturile dintre dreptul intern şi dreptul internaţional;
- modul de adoptare şi modificare a dispoziţiilor constituţionale;
Normele constituţionale se împart în:
- principii şi norme constituţionale având rol determinant în stabilirea şi funcţionarea
organismelor de determinare precum şi în stabilirea formei statului. Aici se includ normele
cu privire la modul de organizare şi funcţionare al Parlamentului, Guvernului, Preşedinte,
puterea judecătorească, organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale. Sunt
incluse normele constituţionale privind raporturile dintre autorităţile statului (Parlament şi
Guvern), ca şi normele constituţionale ce stabilesc principiile democratice ale exercitării
puterii în special principiul pluralismului şi principiul separaţiei puterilor în stat. Tot aici sunt
incluse principiile privind structura de stat şi forma de guvernământ.
- dispoziţii privind drepturile cetăţeneşti;
Practica politică şi juridică în materie este neunitară pentru că aceste dispoziţii pot fi
cuprinse într-o constituţie ca un capitol distinct sau pot avea forma unor declaraţii de drepturi
regăsite într-un document politic. Consacrarea drepturilor fundamentale s-a realizat sub
forma unor declaraţii solemne.
Există constituţii ce nu au un capitol consacrat reglementării drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului. Ex.: Statutul din 1864 -Paris, Constituţia Franţei -1958). În cazul
Constituţiei Franţei preambulul acesteia face trimitere la preambulul Constituţiei fanceze din
1864 ca şi Declaraţia franceză a drepturilor omului - 1791). Constituţia S.U.A. în redactarea
sa iniţială nu a cuprins norme cu privire la drepturile fundamentale ale omului. În 1791 prin
10 amendamente la Constituţia S.U.A. au fost incluse norme şi principii privind drepturile şi
libertăţile fundamentale; Charta canadiana a drepturilor omului 1892 şi Charta drepturilor
fundamentale din Republica Sud -Africană 1997.
Declaraţiile de drepturi sunt incluse organic în Constituţie. Astfel, în doctrina franceză
a rezultat „blocul de constituţionalitate" ce are în vedere toate actele normative şi implicit
declaraţiile de drepturi la care constituţia franceză face trimitere. Constituţia franceză a
declasat în 1976 că sunt neconstituţionale toate deciziile privind drepturile cetăţeneşti dacă
contravin principiilor în materie, dacă sunt incluse în preambulul din 1786.
Declaraţiile de drepturi sunt redactate ca acte normative. Există constituţii ce fac
trimitere directă la unele instrumente universale privind drepturile fundamentale.
În constituţiile României, normele constituţionale privind drepturile şi libertăţile
fundamentale sunt cuprinse în Titlul II.
Se pune întrebarea dacă reglementările constituţiei cu valoare de principiu sunt sau
nu sunt norme constituţionale?
Autorii au stabilit că principiile constituţionale indiferent de obiectul lor sunt norme de
drept pentru că ele creează obligaţia pentru legiuitor să le respecte în opera de legiferare.

TEST DE AUTOEVALUARE
Clasificaţi normele constituţionale după obiectul de reglementare. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 51

10.4. Norme cu aplicare mijlocită şi norme cu aplicare nemijlocită


S-a făcut distincţie între normele constituţionale cu aplicare nemijlocită şi cele ce
reglementează relaţiile sociale privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale sau
cele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale; iar pe de altă parte normele
constituţionale cu aplicare mijlocită fiind acelea prin care se stabilesc principiile

51
constituţionale şi se aplică relaţiilor sociale prin intermediul altor norme de drept cu forţă
juridică inferioară. Sunt incluse principiile constituţionale privind organizarea activităţii
economice şi sociale.
În categoria normelor cu aplicare mijlocită urmează a fi cuprinse acele norme care
dau reglementări de principiu şi care, pentru a fi puse în aplicare la situaţii concrete, sunt
urmate ed reglementări suplimentare prin alte ramuri de drept.De exemplu, norma cuprinsă
în Constituţie în sensul că statul ocroteşte căsătoria şi familia şi apără interesele mamei şi
copilului este urmată de reglementările date de codul familiei.
În categoria normelor cu aplicare directă, nemijlocită, urmează a fi cuprinse normele
care reglementează direct, nemijlocit relaţiile sociale şi nu mai au nevoie a fi precizate printr-
o lege ordinară. Ca exemplu este dată norma cuprinsă în constituţie privind egalitatea în
drepturi a cetăţenilor. Această distincţie prezintă o importanţă deosebită în explicarea locului
dreptului constituţional în sistemul de drept, precum şi în aplicarea Constituţiei.

TEST DE AUTOEVALUARE
1.Definiţi normele constituţionale cu aplicare directă.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 51
2.Definiţi normele constituţionale cu aplicare mijlocită.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a
formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 52

10.5.Rezumat
Identificarea conţinutului normativ al Constituţiei prezintă un real interes mai ales
pentru activitatea de redactare a proiectelor de constituţii şi de legi. Determinarea ştiinţifică
a conţinutului normativ este necesară pentru:
- determinarea deosebirilor dintre constituţie şi legi;
- determinarea deosebirilor faţă de celelalte norme constituţionale;
- explicarea supremaţiei constituţiei;
- explicarea conţinutului complex al constituţiei.
În general constituţiile consacră:
a) principiul suveranităţii naţionale care indică deţinătorul legal al puterii;
b) principiul reprezentării conform căruia poporul îşi exercită prerogativele
suveranităţii sale prin intermediul unor organisme statale;
c) principiul separării puterilor în stat şi corespunzător acestuia modul de constituire,
organizare şi funcţionare a organelor puterii şi raporturile existente între acestea;
d) valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi
fizionomia spirituală a unui popor;
e) forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
f) procedura controlului constituţionalităţii legilor;
g) drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor potrivit condiţiilor social-
economice şi politice;
h) reguli procedurale privind modificarea constituţiei şi răspunderea constituţională a
unor categorii de demnitari.
Stabilirea conţinutului normativ al constituţiei prezintă importanţă sub trei aspecte:

52
- activitatea de redactare a constituţiei;
- deosebirile dintre Constituţie şi lege;
- fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei.
S-a făcut distincţie între normele constituţionale cu aplicare nemijlocită şi cele ce
reglementează relaţiile sociale privind organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale sau
cele privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale; iar pe de altă parte normele
constituţionale cu aplicare mijlocită fiind acelea prin care se stabilesc principiile
constituţionale şi se aplică relaţiilor sociale prin intermediul altor norme de drept cu forţă
juridică inferioară.

10.6.Lucrare de verificare
Arătaţi care este conţinutul normativ al constituţiilor democratice şi argumentaţi
importanţa determinării ştiinţifice a conţinutului normativ.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

10.7. Bibliografie
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Universitatea Cernăuţi, 1930;
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Ed. Casa şcoalelor, Bucureşti, 1930
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
MIHAI CONSTANTINESCU, ION DELEANU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU,
MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, SIMINA ELENA
TĂNĂSESCU, „Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
FLORIN VASILESCU, IOAN VIDA, „Constituţia României-comentată şi adnotată”, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992;

53
Unitatea de învăţare 11
Principiul supremaţiei constituţiei

11.1. Obiectivele unităţii de învăţare..................................................................................... 54


11.2. Definiţia şi trăsăturile supremaţiei constituţiei........................................................... 54
11.2.1.Conceptul de supremaţie a constituţiei..................................................................... 54
11.2.2.Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei............................................... 55
11.3. Garanţii ale supremaţiei constituţiei............................................................................ 56
11.4. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei..................................................... 57
11.5.Rezumat........................................................................................................................... 58
11.6. Lucrare de verificare...................................................................................................... 58
11.7. Bibliografie..................................................................................................................... 58

11.1. Obiectivele unităţii de învăţare


-familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de supremaţie;
-dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a evidenţia garanţiile supremaţiei constituţiei;
- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de consecinţă a supremaţiei constituţiei;
- dezvolrtarea capacităţii cursanţilor de a evidenţia consecinţele supremaţiei constituţiei.

11.2. Definiţia şi trăsăturile supremaţiei constituţiei


Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei constituie o problemă importantă
a practicii şi teoriei constituţionalităţii.
Această preocupare este legată de rolul constituţiei în sistemul normativ, în
ierarhizarea normelor, precum şi de locul dreptului constituţional.
Şcoala dreptului natural având ca principali promotori pe Montesquieu şi Jean Jaques
Rousseau a fost primul curent juridic care a făcut distincţie între legile constituţionale şi legile
ordinare. Potrivit concepţiilor juridice ale acestei şcoli, legile constituţionale sunt considerate
ca fiind actele cele mai înalte ale suveranităţii, fiind anterioare legilor ordinare.
Legile fundamentale sau cele constituţionale impun respect chiar puterii legiuitoare
care nu le poate modifica decât dacă se transformă într-o adunare constituantă.
În tratarea problematicii legată de supremaţia constituţiei două sunt aspectele mai
importante:
- ce este supremaţia constituţiei?
- cum se fundamentează ştiinţific această supremaţie?

11.2.1.Conceptul de supremaţie a constituţiei


Marcel Prelot şi Jean Boulois, în legătură cu termenul de supremaţie a constituţiei,
afirmă că acest lucru este de notorietate şi folosesc alte terminologii cum ar fi: „valoare
juridică supremă” sau “superlegalitate”.
George Bourdeaux foloseşte termenul de lege supremă. În legătură cu această
calitate de a fi supremă în literatura constituţională s-au exprimat mai multe opinii:
a) într-o primă opinie, supremaţia constituţiei este explicată ca o rezultantă a faptului
că modificarea ei trebuie efectuată cu o majoritate calificată de 2/3 din numărul total al
membrilor parlamentului, spre deosebire de modificarea legilor ordinare, care se poate face
cu o majoritate simplă de 1/2+1;
b) într-o altă opinie locul principal ocupat de constituţie, ca lege fundamentală ce stă
la baza organizării statale este considerat ca fiind determinant pentru baza juridică a întregii
legislaţii adoptate de către organul legiuitor;
c) alte opinii consideră că supremaţia constituţiei rezultă pe de o parte din conţinutul
acesteia rezultând aşa-zisa supremaţie materială, iar pe de altă parte din forma de adoptare
rezultând ceea ce se numeşte supremaţia formală.
Supremaţia constituţiei faţă de legile ordinare se exprimă în mai multe deosebiri care
pot fi grupate astfel:

54
a) deosebiri de conţinut;
b) deosebiri de formă;
c) deosebiri de putere juridică.
Deosebiri de conţinut - ca lege fundamentală, constituţia conţine principiile legislaţiei
reprezentând astfel baza juridică a activităţii tuturor organele statului. Supremaţia constituţiei
este deci o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi element politic şi
juridic care îi explică poziţia supraordonată în general nu numai în sistemul de drept ci şi în
întregul angrenat social faţă de întreaga scară de valori politice a societăţii.
Deosebirile de formă - care se referă în principal la concepţiile procedurale în legătură
cu modificarea constituţiei. Se cunosc mai multe teorii:
- într-o primă teorie se afirmă că pentru modificarea constituţiei ar fi necesar
consimţământul unanim al cetăţenilor.
Această teză nu poate fi primită, deoarece s-ar consacra astfel principiul imutabilităţii
constituţionale pentru că ar fi imposibil să se obţină acordul unanim al tututror cetăţenilor.
- într-o a doua concepţie se vehiculează termenul de reprezentare, conform căreia
adunarea reprezentativă constituţională ar fi singura capabilă să modifice;
- într-o a treia concepţie însuşită de dreptul constituţional clasic, reprezentat de
şcoala franceză şi americană s-a afirmat că legea fundamentală nu poate fi modificată sau
revizuită decât de către acelaşi organ şi cu aceeaşi procedură prin care a fost adoptată.
Această teză pe care o împărtăşim are la bază concepţia exprimată de J.J.Rousseau,
care corespunde principiului general şi constituţional clasic al separaţiei puterilor în stat.
Deosebiri de putere juridică - forţa juridică supremă a constituţiei este dată atât de
conţinutul cât şi de forma diferită de adoptare şi are drept consecinţă faptul că legile ordinare
trebuie să fie conforme cu constituţia. Rezultă deci că legea fundamentală nu este o
categorie pur juridică, ci este o categorie politico-juridică.

11.2.2.Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei


S-au conturat mai multe teorii:
- prima afirmă că supremaţia constituţiei s-ar fundamenta pe conţinutul exprimat de
principiul legalităţii, punându-se accent pe legătura dintre legalitate şi constituţionalitate.
- într-o altă opinie se fundamentează supremaţia constituţiei pe conţinutul şi forma
sa, vorbindu-se de o supremaţie materială şi de o supremaţie formală.
Supremaţia materială a constituţiei este determinată de faptul că prin constituţie sunt
stabilite componentele materiale ale autorităţilor publice precum şi procedura de
desfăşurare a activităţii lor, fapt ce este de natură să împiedice delegarea de competenţe
cu consecinţe practice în planul respectării drepturilor constituţionale cetăţeneşti.
- într-o a treia opinie superioritatea constituţiei este fucdamentată pe principiul
democratismului. În acest sens, George Bourdeaux arăta că: „guvernarea reprezentativă,
separaţia puterilor, supremaţia constituţiei deşi apar ca titluri diferite sunt subsumate
principiului democratismului care teoretic le domină dar care nu-şi dobândeşte adevărata sa
valoare practică decât graţie lor".
Dialectica fenomenului statal juridic,constituie pilonul fundamentării ştiinţifice a
supremaţiei constituţiei. Numai prin prisma acestui concept filosofic definit de către Hegel
ca fiind „perpetuarea interacţiunii şi interdependenţei materiale a lumii" se pot explica com-
plexitatea şi logica fenomenelor economice, politice, sociale şi juridice în relaţiile dintre ele
şi care alcătuiesc fenomenul statal juridic.
În consecinţă dacă statal şi dreptul sunt instrumente de realizare a politicii, iar politica
este alta sau condiţionată de economic, atunci şi constituţia ca ramură principală a dreptului
este determinată din punct de vedere al conţinutului, formei, funcţiilor sau poziţiei în ierarhia
ramurilor dreptului de către condiţiile economice.
Rezultă deci că puterea de stat, care este puterea organizată a guvernanţilor, îşi are
izvorul în constituţie iar funcţiile acesteia sunt determinate de funcţiile puterii de stat.

55
Supremaţia constituţiei este o noţiune complexă în conţinutul căreia se cuprind
trăsături şi elemente politice şi juridice. Acest concept exprimă poziţia supraordonată a
constituţiei atât în sistemul de drept cât şi în tot sistemul social politic al fiecărei ţări.
Deci supremaţia constituţiei reprezintă o calitate sau o trăsătură ce o situează în
vârful instituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată statal şi exprimă poziţia
supraordonată a acesteia, atât în sisitemul de drept cât şi în tot sistemul social-politic.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Enumeraţi categoriile de deosebiri care arată supremaţia constituţiei faţă de celelalte
legi.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 55
2.Definiţi supremaţia constituţiei.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
____________________________ Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 56

11.3. Garanţii ale supremaţiei constituţiei


Supremaţia constituţiei implică mai multe consecinţe juridice, care pentru a fi
operabile au nevoie de garanţii.
Garanţiile asigurării supremaţiei constituţionale sunt pe de o parte garanţiile asigurării
funcţionării întregului sistem de drept, iar pe de altă parte au o anumită specificitate derivată
din caracterul fundamental al normelor juridice constituţionale.
Într-o primă opinie unii autori apreciază că sunt două modalităţi principale care
acţionează pentru asigurarea supremaţiei constituţionale. Acestea sunt:
- controlul constituţionalităţii legilor;
- revizuirea constituţiei.
Într-o altă opinie pe care o împărtăşim se arată că supremaţia constituţiei este
garantată prin următoarele trei modalităţi:
- controlul general al aplicării constituţiei;
- controlul constituţionalităţii legilor;
- îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia.
Controlul general al aplicării constituţiei este rezultatul faptului că întreaga activitate
statală este bazată pe constituţie, care statorniceşte formele fundamentale de realizare a
puterii în stat, precum şi categoriile de organe ale statului stabilindu-le totodată competenţa
materială şi teritorială a fiecăruia.
Această partajare a competenţei are în vedere faptul că puterea poporului nu
exclude, ci dimpotrivă implică o diviziune a competenţelor coroborată cu o autonomie a
organelor statului, ambele subsumate principiului suveranităţii puterii de stat.
Orice constituţie organizează un sistem complex şi eficient de control al aplicării
constituţiei prin existenţa unor forme şi instituţii prestabilite.
Controlul constituţionalităţii legilor este o activitate de verificare a conformităţii legii
cu constituţia, iar ca instituţie a dreptului constituţional cuprinde regulile referitoare la
organele competente a face această verificare, procedura de urmat precum şi măsurile ce
pot fi luate după realizarea acestei proceduri.
În dreptul comparat pentru desemnarea controlului constituţional sunt folosite
formulări diferite. Astfel, George Bourdeaux foloseşte termenul de „sancţiune a constituţiei",
Andre Hauriou foloseşte termenul de „garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei",
Marcel Prelot şi Jean Boulois folosesc termenul de „sancţiunea violărilor constituţionale".
În literatura juridică română Tudor Drăganu arată că: „în scopul de a consolida
supremaţia constituţiei s-a încercat să se găsească un mijloc pentru a se asigura
respectarea ei nu numai de către administraţie şi justiţie, dar şi de către puterea legiuitoare.

56
Acest mijloc a fost instituirea unui organ căruia i s-a recunoscut competenţa de a face
inaplicabile legile contrare unui principiu constituţional".
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia este expresia faptului că
prevederile din constituţie trebuie să fie respectate de către organele statului şi de către
cetăţeni ca urmare a poziţieipe care o are constituţia în cadrul ierarhiei actelor normative.
Această poziţie în cadrul ierarhiei actelor normative este rezultatul nu numai al
caracterului de normă fundamentală conţinut de către constituţie, ci din punct de vedere
politologic este rezultatul unei mentalităţi bazată pe o anumită psihologie socială în
conformitate cu care societatea căreia i se adresează normele constituţionale are conştienti-
zarea faptului că numai pe baza acestora se poate asigura echilibrul social şi juridic al
colectivităţii respective.
Dintre aceste mijloace sau garanţii ale supremaţiei constituţionale, practica statală şi
literatura de specialitate sunt unanime în a recunoaşte faptul că implicaţiile practice şi
teoretice cele mai importante le are modalitatea controlului constituţionalităţii legilor.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi garanţiile supremaţiei constituţiei.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
__________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 56,57

11.4. Consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei


Se referă la:
- adoptarea constituţiei - este un proces complex, cu forme şi
proceduri speciale în care se detaşează trei elemente:
- iniţiativa adoptării;
- organul competent;
- modurile de adoptare.
- consecinţe cu privire la modificarea, suspendarea sau abrogarea constituţiei.
Şi sub acest aspect procedurile speciale referitoare la cele trei instituţii juridice
exprimă superioritatea şi supremaţia constituţiei.
- deosebirile dintre constituţie şi legi, sunt reliefate de trei aspecte:
- conţinutul normativ al constituţiei;
- procedura de adoptare, modificare, suspendare sau abrogare;
- forţa juridică a constituţiei.
- conformitatea întregului drept cu constituţia.
Deoarece constituţia este principalul izvor al dreptului conţinând principiile legislative
ale sistemului de drept rezultând regula conformităţii legilor ordinare cu normele
constituţionale. Această regulă a conformităţii se exprimă prin necesitatea ca principiile
conţinute în normele constituţionale să se regăsească în legile organice sau în legile
ordinare. Controlul conformităţii se asigură de către Curtea Constituţională, potrivit
procedurilor stabilite prin lege organică. O consecinţă deosebit de importantă ce decurge
din regula conformităţii este aceea că orice modificare a normei constituţionale atrage după
sine modificarea normelor juridice corelative din domeniul comun.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi consecinţele juridice ale supremaţiei constituţiei. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
______________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 57

57
11.5.Rezumat
Fundamentarea ştiinţifica a supremaţiei Constituţiei este apreciată diferit de autori:
a) Supremaţia Constituţiei se fundamentează pe principiul legalităţii,în sensul
că,legalitatea se sprijină pe principiul Constituţionalităţii.
a) Supremaţia Constituţiei se bazează pe conţinutul şi pe forma sa.
b) Supremaţia rezultă din modelele democratice şi sociale.
Concluzionând, putem afirma că fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei Constituţiei
s-a făcut la nivele succesive:
a) fundamentarea pe însăşi Constituţie - pe conţinutul, forma şi forţa juridică a
normelor conţinute;
b) fundamentarea pe principiile fundamentale de organizare şi funcţionare a
organelor statului;
c) fundamentarea pe trăsăturile puterilor statale.
Consecinţe juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
1) consecinţe privind adoptarea Constituţiei;
2) consecinţe juridice privind modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei;
3) deosebirile dintre Constituţie şi legi;
4) conformitatea întregului drept cu Constituţia.
Garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei sunt:
a) controlul general al aplicării Constituţiei;
b) controlul constituţionalităţii legilor;
c) îndatorirea fundamentală de a respecta Constituţia.

11.6. Lucrare de verificare


Analizaţi pe scurt principiul supremaţiei constituţiei.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

11.7. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
CONSTANTIN DISSESCU, „Drept constituţional”, Ed.III, Editura „Sosec”, Bucureşti, 1915;
TUDOR DRĂGANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;

58
Unitatea de învăţare 12
Sisteme constituţionale contemporane

12.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................... 59


12.2. Noţiunea şi clasificarea sistemelor constituţionale.................................................. 59
12.3. Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord... 60
12.4. Sistemul constituţional al S.U.A................................................................................. 62
12.5. Sistemul constituţional al Franţei............................................................................... 65
12.6. Rezumat......................................................................................................................... 66
12.7. Lucrare de verificare.................................................................................................... 68
12.8. Bibliografie.................................................................................................................... 68

12.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea de sistem constituţional;
- familiarizarea cursanţilor cu tipurile de sisteme constituţionale;
- introducerea cursanţilor în studiul principalelor sistemeconstituţionale din lume.

12.2. Noţiunea şi clasificarea sistemelor constituţionale


În literatura de specialitate conceptul de sistem constituţional e definit ca
reprezentând ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor politice şi ale instituţiilor
de guvernare consfinţite prin constituţie, prin intermediul cărora se realizează procesul de
conducere statală.
Sistemul constituţional cuprinde reguli politice cu valoare constituţională, instituţii
politice, dar şi valori cu un caracter ideologic sau istoric care formează conţinutul normelor
constituţionale.
Propunem următoarea tipologizare în funcţie de următoarele criterii:
1. Din punct de vedere al concepţiilor politice ce stau la baza sistemului:
- sisteme politice bazate pe concepţia partidului unic de guvernământ -sisteme
totalitare;
- sisteme politice bazate pe pluralismul politic şi instituţionalizare -sisteme
democratice.
2. În funcţie de raporturile existente între puterea legislativă şi cea executivă:
- sisteme constituţionale prezidenţiale: S.U.A. sau cele din America Latină;
- sisteme contituţionale semiprezidenţiale: Polonia, Franţa, România;
-sisteme constituţionale parlamentare: Marea Britanie, Germania, Elveţia, Italia, etc.
3. Din punct de vedere al doctrinelor ideologice dominante pot fi:
- sisteme ideologice bazate pe o ideologie dominantă oficială - fostele sisteme
constituţionale socialiste;
- sisteme constituţionale specifice statelor musulmane din Asia bazate pe regimul
musulman;
- sisteme constituţionale bazate pe pluralismul ideologic.
4. Din punct de vedere al regimului politic şi al metodelor de guvernământ:
- sisteme constituţionale totalitare;
- sisteme constituţionale democratice.
5. Din punct de vedere al specificului juridic şi al elementelor tradiţionale istorice:
- sisteme constituţionale şi juridice de tip anglo-saxon;
- sistemul constituţional european;
- sistemul constituţional asiatic şi african;
- sistemul constituţional sud-american.
Toate aceste criterii de tipologizare scot în evidenţă şi caracteristicile comune. În
primul rând faptul că normele juridice reglementează într-un mod sau altul relaţiile sociale
fundamentale şi esenţiale privind puterea statală.

59
TEST DE AUTOEVALUARE
Definiţi conceptul de sistem constituţional. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 59

12.3. Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord


Trăsături generale care stau la baza sistemului:
- îmbinarea elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise;
- pragmatismul care stă la baza concepţiei polico-juridice a sistemului de drept;
- stabilitatea sistemului constitiuţional confirmată de practica parlamentară şi de
funcţionalitatea instituţiilor fundamentale, absenţa unei constituţii în sens formal.
Instituţiile constituţionale britanice erau deja conturate în secolul al XlV-lea, iar de la
sfârşitul secolului al XlV-lea ele au o fizionomie definitivă, ca rezultat al gândirii juridice şi
pragmatismului judiciar.
Sistemul de drept britanic se sprijină pe principiul legalităţii în sensul că toate
organele statului respectă, ca şi orice cetăţean, regula de drept postulată şi o consideră
sacră atâta timp cât nu este abrogată.
Acest fapt se materializează în :
- la baza întregii activităţi sociale şi politice este aşezată legea;
- Guvernul nu are o putere arbitrară ci puterea sa derivă din lege;
- regula de drept se aplică în mod egal tututror indivizilor şi persoanelor juridice,
inclusiv autorităţilor publice;
- toate regimurile juridice ordinare din domeniul exercitării puterii politice alcătuiesc
regimul constituţional constituind reguli cu valoare superioară şi reguli cu valoare inferioară
subordonate acestora.
Constituţia Angliei se prezintă ca un sistem coerent de cutume la care se adaugă
texte juridice adoptate de parlament, având o valoare şi o importanţă deosebită pentru
dezvoltarea intituţiilor politice, ca şi pentru raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi,
respectiv: Magna Charta Libertatum-1215, Petition of Rights-1628, Habeas Corpus-1679,
Bill of Rights-1689, Reform Act-1832, Parlament Act-1959 etc.
Alături de aceste acte există şi se aplică un mare număr de tradiţii şi cutume cum ar
fi: formalismul acordului monarhului la dizolvarea Camerei Comunelor, alegerea primului
ministru din cadrul partidului politic care a obţinut victoria în alegerile generale, regula ca
primul ministru să fie membru al Camerei Comunelor, solidaritatea ministerială în cazul
prezentării demisiei primului ministru, obligaţia monarhului de a semna legea votată de
Parlament.
Constituţia Angliei poate fi considerată ca fiind:
- o constituţie nescrisă, fiind alcătuită din cutume, practică judiciară la care se adaugă
texte legislative;
- o combinaţie flexibilă, dreptul britanic nu face deosebire între normele cuprinse într-
o lege ordinară şi normele constituţionale;
- o constituţie acceptată unanim şi fără rezerve atât de guvernanţi cât şi de guvernaţi.
Instituţii politice constituţionale.
Parlamentul
Este compus din: Regină, Camera Lorzilor şi Camera Comunelor.
S-a format ca un organism politic în timpul Regelui, fiind iniţial convocat de acesta
pentru a obţine fonduri pentru Coroană, dar şi pentru a fi consultat în diferite probleme
privind Regatul.

60
Cu timpul Regelui i s-au impus o serie de limitări semnificative ale prerogativelor sale,
fapt ce a dus la afirmarea drepturilor fundamentale şi la ideea de respect al legii ca bază a
dezvoltarii vieţii de stat.
Totodată rolul politic al Camerei Lorzilor s-a diminuat din ce în ce mai mult, devenind
simbolic. În prezent puterea politică este concentrată în Camera Comunelor, fiind exercitată
în strânsă legătură cu programul partidului de guvernământ.
Camera Lorzilor
Iniţial a deţinut atribuţii superioare Camerei Comunelor şi chiar a exercitat un control
asupra acesteia.
Este organizată aproape exclusiv pe baze ereditare, suveranul şi guvernul dispun de
dreptul de a numi noi lorzi. Din 1958 şi femeile cu titlu nobiliar au primit dreptul de a deveni
membre în Camera Lorzilor, care are 500 de membri.
Este condusă de un Lord Cancelar care este membru al guvernului şi Preşedintele
Curţii Supreme de Apel. Poate numi comisii speciale cu un caracter temporar, însărcinate
să rezolve problemele concrete.
Prin Actul Parlamentului din 1911 au fost stabilite raporturile dintre cele două camere
legislative care au avut rolul de a diminua atribuţiunile Camerei Lorzilor:
- un proiect de lege din domeniul financiar devine lege chiar fără acordul Camerei
Lorzilor;
- proiectele legilor publice pot deveni lege fără aprobarea Camerei Lorzilor dacă
acestea sunt discutate şi însuşite de Camera Comunelor în cursul a trei sesiuni
parlamentare consecutive şi dacă au trecut doi ani de la a doua lectură a proiectului în prima
sesiune şi a treia lectură în cadrul celei de-a treia sesiuni;
- durata maximă a mandatului Parlamentului a fost redusă la 5 ani;
- premierii sunt recrutaţi exclusiv dintre deputaţi, iar responsabilitatea membrilor
guvernului se angajează exclusiv în faţa Camerei Comunelor;
- în prezent Camera Lorzilor este considerată ca un organism de consultare şi avizare
a proiectelor de lege.
În prezent îndeplinesc 5 funcţii:
1. funcţia judiciară - are rolul unei curţi supreme de apel în materie civilă şi penală, se
pronunţă şi asupra legalităţii actelor puterii executive; are competenţa de a judeca pe
demnitarii puşi sub acuzare de Camera Comunelor.
2. funcţia de deliberare - pentru proiectele de legi care-i sunt trimise de Camera Comunelor.
3. funcţia legislativă propriu-zisă - are dreptul de iniţiativă legislativă şi dreptul de a face
amendamente la proiectele adoptate de Camera Comunelor, cu excepţia proiectelor ce au
caracter financiar.
4. funcţia constituţională - Regina îşi prezintă anual mesajul tronului în Camera Lorzilor
solicitând primului ministru să includă în guvern pe unii dintre lorzi.
5. este un simbol al dezvoltării constituţionale a Marii Britanii.
CameraComunelor
Concentrează practic întreaga putere legislativă a Parlamentului:
- membrii camerei sunt desemnaţi prin alegeri generale din 5 în 5 ani; votul univerasal
a fost introdus în 1918 şi este bazat pe scrutinul uninominal majoritar, cu un singur tur;
- este prezidată de un speaker ales de către de către membrii camerei; are sarcina
de a conduce dezbaterile din cameră şi de a veghea la respectarea regulilor de procedură
parlamentară;
- în cameră se formează două grupuri parlamentare, fiecare cuprinzând deputaţii
aparţinând unuia dintre cele două partide principale; fiecare grup parlamentar are un lider.
Funcţiile Camerei Comunelor:
- funcţia legislativă-în orice domenii.
Două categorii de legi:
- legi publice iniţiate de către guvern sau parlamentari privind interesele publice;

61
- legi private care reglementează relaţii sociale de interes particular.
Dezbaterea unui proiect de lege se face în etapele:
- prezentarea sumară a proiectului fără dezbateri;
-dezbaterea concepţiei generale a proiectului şi a aspectelor mai importante (a doua
lectură);
-a treia lectură în şedinţa în care proiectul este supus votului.
Legea votată este supusă Reginei spre promulgare.
Controlul parlamentar - se respectă principiul separaţiei puterilor în stat.
Miniştrii răspund în mod solidar în faţa Parlamentului, dar şi individual. Parlamentul se
reuneşte cel puţin o dată pe an.
Regele
Simbol al tradiţionalismului din punct de vedere politic. Rolul politic al monarhului este
pur formal:
- desemnarea primului ministru din cadrai partidului majoritar;
- numeşte judecătorii, ofiţerii superiori, diplomaţii;
- sancţionarea legilor, cutuma recunoscând dreptul de veto, dar nu a mai fost utilizat
din secolul al XVIII-lea;
- prezintă mesajul tronului;
- conferă ordine şi distincţii;
- dizolvarea Camerei Comunelor la solicitarea primului ministru;
- atribuţii diplomatice;
- şef al bisericii anglicane.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt trăsăturile generale ale sistemului constituţional anglo-
saxon?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
___________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 60
2. Enumeraţii instituţiile politice constituţionale din sistemul anglo-saxon.Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
_______________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 60-62

12.4. Sistemul constituţional al S.U.A


Organizarea sistemului constituţional american.
Are la bază Constituţia americană adoptată la 1 ianuarie 1787 şi care a fost amendată
de 21 de ori. Sistemul se caracterizează prin următoarele trăsături:
- baza filosofică şi ideologică o constituie pragmatismul filosofic american şi principiul
separării puterilor în stat în forma sa clasică;
- sistemul consacră rolul preponderent în stat al Preşedintelui republicii;
- consacră principiul conform căruia suveranitatea aparţine poporului şi principiul
democratismului social bazat pe iniţiativa şi consultarea electoratului în probleme importante
ale colectivităţii sau statului;
- stabileşte caracterul federal al statului, precum şi forma de guvernământ: republica;
- consacră autonomia constituţională a fiecărui stat membru al federaţiei şi
garantarea manifestării populare;
- principiul descentralizării şi al autonomiei.
Organizarea federală a Statelor Unite.

62
Fiecare stat membru al Federaţiei are propria sa constituţie, care reprezintă o
transpunere la nivel local a constituţiei S.U.A.. În fruntea fiecărui stat se află un guvernator
ales prin vot direct, mandatul său fiind după caz între 2 şi 4 ani. Fiecare stat membru al
federaţiei are un parlament cu structură bicamerală: Senat şi Camera Reprezentanţilor, cu
excepţia Nebraska, care are o singură cameră.
În fiecare stat există o structură proprie a organelor administrative şi juridice şi de
aceea statele îşi adoptă propriul sistem administrativ, au bugete proprii, însă în concordanţă
cu legile unionale.
Sistemul partidist al S.U.A..
Are al bază principiul partidismului, dar la viaţa propriu-zisă participă numai două
partide: republican şi democrat.
Principalele funcţii ale partidelor:
1 .funcţia electorală;
2.funcţia de conducere statală în special când deţin puterea.
La nivel unional puterile statale sunt organizate după principiul separării puterilor în
stat:
- puterea legislativă: Congresul american;
- puterea executivă: Preşedintele S.U.A.;
-puterea judecătorească: Curtea Supremă de Justiţie Federală şi instanţele
specializate.
Congresul S.U.A. are o structură bicamerală: Senat şi Camera Reprezentanţilor.
Iniţial a fost cel mai important organism constituţional, dar în prezent puterea supremă în
stat aparţine preşedintelui.
Camera Reprezentanţilor este formată din 435 de membri aleşi prin vot egal, secret
şi direct. Scrutinul e uninominal bazat pe principiul majorităţii de voturi şi organizat într-un
singur tur. Durata mandatului membrilor Camerei Reprezentanţilor este de 2 ani.
Senatul are 100 de senatori, câte 2 din fiecare stat membru al federaţiei, cu excepţia
statului Nebraska, care are unul singur.
Mandatul senatorilor este de 6 ani. O treime din numărul membrilor senatului se
reânnoiesc la fiecare 2 ani.
Nu există o ierarhie constituţională între cele două camere ale Congresului S.U.A. şi
atribuţiile de bază ale acestuia constau în funcţiile legislative şi controlul exercitat asupra
executivului. Cu toate acestea, atribuţiile camerelor nu sunt identice astfel:
Camera Reprezentanţilor are atribuţii privind: adoptarea bugetului federal, impozitelor şi
taxelor.
Senatul are atribuţii mai importante în domeniul relaţiilor internaţionale şi a controlului
exercitat asupra executivului. Camera Reprezentanţilor este condusă de un preşedinte ce
este întotdeauna liderul majorităţii parlamentare. Senatul are un preşedinte în persoana
vicepreşedintelui S.U.A.
Congresul american are şi structuri operative de lucru, respectiv: Comitete şi
subcomitete. Principala activitate a camerelor se desfăşoară în structurile sale de lucru.
Sesiunea parlamentară e convocată cel puţin o dată pe an.
Principalele funcţii:
- adoptarea legii federale;
- stabilirea taxelor şi impozitelor;
- aprobarea fondurilor necesare administraţiei;
- aprobarea sau respingerea propunerilor privind numirea în funcţiile statului a unor
înalţi demnitari de către preşedinte;
- ratificarea tratatelor internaţionale;
- exercită controlul asupra activităţii administraţiei.
Funcţia legislativă este cea mai importantă. Congresul poate legifera numai în
domeniile strict prevăzute de Constituţia S.U.A.. Iniţiativa legislativă aparţine fiecărui

63
membru al Congresului şi administraţiei S.U.A.. La baza Congresului stă progarmul legislativ
al Preşedintelui S.U.A., care e anunţat cu prilejul mesajului adresat naţiunii.
Conform Constituţiei S.U.A. actele normative adoptate de Congres sunt legi publice
şi legi private.
În general legea e adoptată în mod succesiv în cele două camere ale Congresului.
Procedura legislativă în fiecare cameră cuprinde trei lecturi ale proiectelor de legi, ea
fiind adoptată după ultima lectură. Promulgarea legii se realizează de Preşedinte.
Conform Constituţiei are drept de veto, putând refuza promulgarea legii. În această
situaţie legea este returnată Congresului împreună cu obiecţiile formulate de Preşedinte. El
poate să adopte legea chiar în forma iniţială cu o majoritate de 2/3 din membrii camerei, şi
în acest caz legea este promulgată de drept, indiferent de dreptul de veto exercitat de
preşedinte.
Preşedintele poate să-şi exercite acest drept în timp de 10 zile de la adoptarea legii
de către Congres. Dacă nu-şi exercită acest drept, legea e promulgată de drept.
În practică Congresul poate împiedica numirea dreptului de veto al preşedintelui prin
suspendarea sesiunii parlamentare. În acest caz, la expirarea termenului de 10 zile, legea
este de drept promulgată, deoarece dreptul de veto al Preşedintelui poate fi exercitat numai
dacă Congresul este în sesiune.
Preşedintele S. U.A.
Conform Constituţiei, are largi prerogative executive şi îşi numeşte propria sa
administraţie. Este desemnat prin vot universal, egal, secret, indirect, de către un Colegiu
electoral format din mari electori desemnaţi în urma votului electoral. Numărul de electori
este de 335. Mandatul este de 4 ani, prin tradiţie începe la 3 ianuarie din anul următor şi o
persoană poate îndeplini de cel mult doua ori funcţia de preşedinte.
El desemnează un anumit număr de secretari de stat care sunt şi şefii diferitelor
departamente ale administaţiei publice. Atribuţiile lor sunt asemănătoare celor pe care le au
miniştrii în sistemele constituţionale parlamentare. Spre deosebire de aceste sisteme
constituţionale, secretarii de stat şi subsecretarii sunt subordonaţi direct şi răspund numai
în faţa preşedintelui.
În S.U.A. nu există un guvern în sensul tradiţional al cuvântului, iar puterea executivă
în stat la nivel central e exercitată de preşedinte şi administraţia numită de el.
Vicepreşedintele S.U.A. este ales după aceleaşi procedee electorale dar nu are nici
o influenţă politică în activitatea statală, funcţia fiind mai mult onorifică, având rolul de
rezervă, când preşedintele nu-şi poate exercita atribuţiile.
Principalele atribuţii:
- şef al statului şi al puterii executive;
- comandant al forţelor armate;
- drept la iniţiativă legislativă şi de a promulga legile;
- garant al constituţiei;
- apărător al sistemului federal şi democratic al S.U.A.;
- mediator între puterile statului;
- supraveghează aplicarea directă a legilor.
Curtea Supremă de Justiţie
Reprezintă cel mai important organ judecătoresc din sistemul instituţional al S.U.A.,
formată din judecători ce sunt inamovibili.
Curtea Supremă de Justiţie realizează şi controlul de constituţionalitate a legilor.
Sistemul judiciar federativ cuprinde:
- Curtea de Apel;
- Curtea de district;
- Curtea cu jurisdicţie specială.
La toate aceste instanţe judecătorii sunt aleşi conform sistemului electoral în vigoare,
durata mandatului: între 2 şi 6 ani.

64
Senatul S.U.A. poate funcţiona ca instanţă de judecată, condusă fiind de Preşedintele
Curţii Supreme, când se procedează la judecarea Preşedintelui ca urmare a procedurii
punerii sub acuzare.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi trăsăturile sistemului constituţional american. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
_____________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 62-64

12.5. Sistemul constituţional al Franţei


Este unul semiprezidenţial, pentru că puterea executivului este predominantă, în
special la nivelul Guvernului. Baza juridică a sistemului o constituie normele Constituţiei din
1958.
Sistemul constituţional francez se caracterizează printr-un parlament ale cărui
atribuţii sunt limitate în raport cu atribuţiile executivului. Regimul politic constituţional francez
este caracterizat prin recunoaşterea principiilor separaţiei puterilor în stat, consacrat la nive-
lul parlamentului şi guvernului, precum şi principiile tradiţionale constituţionale ale
pluralismului şi garantarea libertăţilor şi drepturilor individuale.
Preşedintele Republicii franceze.
După 1962 e ales prin vot universal şi direct. Mandatul lui e de 7 ani. Are atât
competenţe personale: acelea de a prezida şedinţele Consiliului de miniştri şi ale comitetelor
superioare ale armatei, comandant suprem al armatei franceze, cât şi atribuţii de decizie:
- numirea primului ministru şi a membrilor Guvernului, dar la propunerea
Parlamentului;
- exercită arbitrajul constituţional între celelalte autorităţi ale statului;
-asigură supremaţia constituţiei şi poate sesiza Consiliul Constituţional francez
pentru verificarea constituţionalităţii legilor;
- poate dizolva Parlamentul, dar după consultarea prealabilă a Guvernului şi a
preşedinţilor camerelor;
- în materie legislativă are obligaţia de a promulga legea şi poate solicita
parlamentului o nouă deliberare asupra proiectului de lege dacă o consideră
neconstituţională;
- poate iniţia procedura referendumului naţional în legătură cu proiectele de lege
privind organizarea autorităţii statului.
Consiliul de Miniştri.
Are următoarele atribuţii:
- stabileşte şi conduce politica naţională;
- are iniţiativă legislativă;
- poate emite norme cu putere de lege.
În cadrul Guvernului o poziţie privilegiată o are primul ministru, care contrasemnează
actele preşedintelui, stabileşte politica generală a guvernului şi propune eliberarea din
funcţie a miniştrilor.
Guvernul răspunde politic şi juridic în faţa parlamentului care poate dispune
demiterea guvernului în situaţia în care adoptă o moţiune de cenzură. Parlamentul francez
are o strauctură bicamerală formată din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Atribuţiile celor două
camere sunt similare, dar există şi deosebiri:
- Adunarea naţională e aleasă prin vot universal şi direct pentru un mandat de 5 ani;
- Senatul e ales prin vot universal, indirect, pentru un mandat de 9 ani, existând şi
senatori de drept. Prin atribuţiile sale, Senatul formează o contrapondere la puterea

65
exercitată de Adunarea naţională şi contribuie la proiectele de legi prin adoptarea unor
amendamente. Fiecare cameră are colegii de conducere şi colegii parlamentare.
Sistemul francez parlamentar a instituit şi conferinţa preşedinţilor camerelor, prin care
se urmăreşte stabilirea de comun acord a ordinii de zi a şedinţelor camerelor.
Procedura legislativă are în vedere:
- dreptul la iniţiativă legislativă predominant al guvernului;
- recunoaşterea iniţiativei legislative a parlamentului.
Proiectul de lege se dezbate iniţial în comisiile parlamentare, după care în plenul
celor două camere. Legea e adoptată diferit de cele două camere, în caz de divergenţă
instituindu-se o comisie de mediere.
Primul ministru poate da o declaraţie în faţa parlamentului, act care echivalează cu o
asumare a răspunderii în faţa parlamentului.
Controlul parlamentar în faţa guvernului e realizat prin interpelări, moţiuni, dări de
seamă.
Acest sistem constituţional este caracterizat prin stabilirea precisă a raporturilor
sociale ce sunt reglementate numai prin lege de către parlament.
După 1958 executivul a desfăşurat o intensă activitate legislativă proprie, prin
emiterea de regulamente, acte administrative cu valoare normativă, inferioare legii, prin care
sunt reglementate relaţii sociale ce nu fac obiectul direct al reglementării prin lege.
Controlul de constituţionalitate e realizat prin Consiliul Constituţional francez,
organism politic şi jurisdicţional, construit din membrii numiţi de preşedinte sau de drept:
foştii preşedinţi ai Franţei. El este întotdeauna prealabil adoptării legii şi în cazul în care
Consiliul declară proiectul de lege ca neconstituţional, el nu mai poate fi adoptat de
parlament şi promulgat.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi principalele caracteristicii ale sistemului constituţional francez.Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru a formula răspunsul.
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 65

12.6. Rezumat
Noţiunea de sistem constituţional şi criterii de tipologizare.
În literatura de specialitate conceptul de sistem constituţional e definit ca
reprezentând ansamblul coerent şi armonios structurat al instituţiilor politice şi ale instituţiilor
de guvernare consfinţite prin Constituţie, prin intemediul cărora se realizează procesul de
conducere statală.
Sistemul constituţional cuprinde reguli politice cu valoare constituţională, instituţii
politice, dar şi valori cu un caracter ideologic sau istoric care formează conţinutul normelor
constituţionale.
Propunem următoarea tipologizare în funcţie de următoarele criterii:
I. Din punct de vedere al concepţiilor politice ce stau la baza sistemului:
-sistemele politice bazate pe concepţia partidului unic de guvernământ = sisteme
totalitare;
- sisteme politice bazate pe pluralismul politic şi instituţionalizare = sisteme
democratice.
II. În funcţie de raporturile existente între puterea legislativă şi cea executivă:
- sisteme constituţionale prezidenţiale: SUA sau cele din America Latină;
- sisteme constituţionale semiprezidenţiale: Poionia, Franţa, România;
- sisteme constituţionale parlamentare: Marea Britanie, Germania, Elveţia, Italia, etc.

66
III. Din punct de vedere al doctrinelor ideologice dominante pot fi:
- sisteme ideologice bazate pe o ideologie dominantă oficială:
- fostele sisteme constituţionale socialiste;
- sisteme constituţionale specifice statelor musulmane din Asia
bazate pe regimul musulman;
- sisteme constituţionale bazate pe pluralismul ideologic.
IV. Din punct de vedere al regimului politic şi al metodelor de guvernământ:
- sisteme constituţionale totalitare;
- sisteme constituţionale democratice.
V. Din punct de vedere al specificului juridic şi al elementelor tradiţionale istorice:
- sisteme constituţionale şi juridice de tip anglo-saxon;
- sistemul constituţional european;
- sistemul constituţional asiatic şi african;
- sistemul constituţional sud-american.
Toate aceste criterii de tipologizare scot în evidenţă şi caracteristicile comune. În
primul rând faptul că normele juridice reglementează într-un mod sau altul relaţiile sociale
fundamentale şi esenţiale privind puterea statală.
Sistemul constituţional al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Trăsături generale care stau la baza sistemului:
1. Îmbinarea elementelor constituţionale cutumiare cu cele scrise;
2. Pragmatismul care stă la baza conscepţiei politico-juridice a sistemului de drept;
3. Stabilitatea sistemului constituţional confirmată de practica parlamentară şi de
funcţionalitatea instituţiilor fundamentale. Absenţa unei constituţii în sens formal.
Sistemul constituţional al Franţei
Este unul considerat semi-prezidenţial, pentru că puterea executivului este
predominantă, în special la nivelul Guvernului. Baza juridică a sistemului o constituie
normele Constituţiei din 1958.
Sistemul constituţional francez se caracterizează printr-un Parlament ale cărui
atribuţii sunt limitate în raport cu atribuţiile executivului. Regimul politic constituţional francez
este caracterizat prin recunoaşterea principiilor separaţiei puterilor în stat. Consacră la
nivelul Preşedintelui şi Guvernului, precum şi principiile tradiţionale constituţionale ale
pluralismului şi garantarea libertăţilor şi drepturilor individuale.
Sistemul constituţional al S.U.A.
Are la bază Constituţia americană adoptată la 1 ianuarie 1787 şi care a fost amendată
de 21 de ori. Sistemul se caracterizează prin următoarele trăsături:
- baza sa filozofică şi ideologică îl constituie pragmatismul filozofic amsrican şi
principiul separării puterilor în stat în forma sa clasică;
- sistemul consacră rolul preponderent în stat al Preşedintelui Republicii;
- consacră principiul conform căruia suveranitatea aparţine poporului şi principiul
democratismului social bazat pe iniţiativă şi consultarea
electoratului în probleme importante ale colectivităţii sau statului;
- stabileşte caracterul federal al statului, precum şi forma de guvernământ: Republica;
- consacră autonomia constituţională a fiecărui stat membru al Federaţiei şi
garantarea manifestării populare;
- principiul descentralizării şi al autonomiei-
Organizarea federală a Statelor Unite
Fiecare stat membru al Federaţiei are propria sa Constituţie, care reprezintă o
transpunere la nivel local a Constituţiei SUA. În fruntea fiecaărui stat se află un guvernator
ales prin vot direct, mandatul său fiind după caz între 2 şi 4 ani. Fiecare stat membru al
Federaţiei are un parlament cu structură bicamerală: Senat şi Camera Reprezentanţilor, cu
excepţia statului Nebraska, care are o singură cameră.

67
În fiecare stat există o structură proprie a organelor administrative şi juridice şi de
aceea statele îşi adoptă propriul sistem administrativ, au bugete proprii, însă în concordanţă
cu legile unionale.

12.7. Lucrare de verificare


Analizaţi sistemul constituţional anglo-saxon.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

12.8. Bibliografie
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Universitatea Cernăuţi, 1930;
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Ed. Casa şcoalelor, Bucureşti, 1930
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
MIHAI CONSTANTINESCU, ION DELEANU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU,
R.DAVID, C.J. SPINOSI, „Les grands systemes de droit contemporains”, Dalloz, Paris,
1988;
ALBERT ESMAIN , „Elements de droit constitutionnel francais et compare”, vol. I, Ed.VII,
Sirey, Paris, 1921;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011;
FLORIN VASILESCU, IOAN VIDA, „Constituţia României-comentată şi adnotată”, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992;

68
Unitatea de învăţare 13
Evoluţia constituţională în România

13.1.Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 69


13.2. Periodizarea dezvoltării constituţionale a statului roman....................................... 69
13.3. Acte politice şi juridice cu caracter preconstituţional............................................. 70
13.4. Constituţia din 1866.................................................................................................... 72
13.5. Constituţia din 1923.................................................................................................... 73
13.6. Constituţia din 1938.................................................................................................... 74
13.7. Acte constituţionale adoptate în perioada 1944-1948............................................. 75
13.8. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965............................................................. 77
13.9. Acte constituţionale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 - 8 decembrie 78
1991..................................................................................... .................................................
13.10. Conţinutul normativ al Constituţiei României din 1991......................................... 79
13.11. Rezumat..................................................................................... ............................... 80
13.12. Lucrare de verificare................................................................................................. 81
13.13. Bibliografie……………………………………………………………….................…..... 81

13.1.Obiectivele unităţii de învăţare


- introducerea cursanţilor în studiul istoriei constituţionale a statului român;
- familiarizarea cursanţilor cu principalele perioade constituţionale din România;
- familiarizarea cursanţilor cu principalele constituţii şi acte cu caracter constituţional ale
statului român;
- dezvoltarea capacităţii cursanţilor de a identifica conţinutul normativ al actualei constituţii
a României.

13.2. Periodizarea dezvoltării constituţionale a statului român


În literatura de specialitate dezvoltarea constituţională a unui stat e tratată în două
accepţiuni :
- în sens larg, acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluţia vieţii de stat,
respectiv dezvoltarea politica a statului;
- în sens restrâns, se referă exclusiv la evoluţia instituţiilor de putere, la raporturile
dintre stat şi individ, precum şi la drepturile fundamentale aşa cum au fost consacrate în
constituţii sau în acte normative cu valoare constituţională.
Dreptul constituţional ca ştiinţă juridică tratează această problemă în sens restrâns.
Evoluţia constituţională a României reflectă tradiţiile culturale, realităţile sociale,
gradul de dezvoltare economică şi gradul de democratizare . Evoluţia nu a fost simplă, ea
are o dimensiune complexă ce implică multitudinea de factori constitutivi ai societăţii. Este
marcată de acte normtive cu valoare constituţională, prin care în decursul timpului au fost
reglementate relaţiile sociale privind puterea şi drepturile fundamentale ale omului. Această
materializare juridică a voinţei guvernanţilor este determinată în mod direct de realităţile
sociale existente la un moment dat.
În România ca şi în alte state europene evoluţia constituţională semnifică
democratizarea exercitarea puterii, limitarea puterilor discreţionare ale statului, afirmarea
principiului democraţiei privind organizarea socială, politică, juridică, în stat şi consacrarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti.
Dezvoltarea constituţională reflectă realitatea politică, juridică, economică, tradiţiile
dar şi influenţele internaţionale împreună cu preluarea idelor democratice afirmate la finele
sec. XVIII şi începutul sec. XIX.
Una din problemele teoretice este aceea de a şti momentul istoric ce marchează
începutul dezvoltării constituţionale în România.
Nu există o demarcare clară şi nici opinii unanime în doctrină.

69
Este important de subliniat că în orice moment de dezvoltare au existat reglementari
juridice cutumiare sau scrise ce reglementează modul de exercitare al puterii şi atribuţiile ce
revin autorităţilor statului.
Din punct de vedere ştiinţific, începutul este marcat de adoptarea primelor constituţii,
respectiv a actelor normative care din punct de vedere formal dar şi al conţinutului răspund
criteriilor generale de definire a constituţiei. Este important a fi identificate actele normative
constituţionale, principiile generale ale constituţiei, separaţia puterilor în stat, reglementările
cu privire la consacrarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În literatura de specialitate evoluţia constituţională în România este analizată în
funcţie de actele normative care au fost considerate că au valoare constituţională. Autorii au
propus diferite sisteme de clasificare a perioadelor istorice a dezvoltării constituţionale a
statului român.
Considerăm că evoluţia constituţională trebuie înţeleasă şi studiată din perspectivă
juridică numai în raport cu actele normative considerate veritabile constituţii în sensul teoriei
generale a constituţiei.

TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi care sunt accepţiunile care tratează dezvoltarea constituţională a unui stat. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_____________________________ Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 69

13.3. Acte politice şi juridice cu caracter preconstituţional


În doctrină nu există un punct de vedere unitar privind actele normative cu valoare
constituţională care au fost adoptate pentru întâia dată în statul român. Astfel, unii autori
consideră că primele constituţii române sunt Regulamentele Organice 1831, 1832, iar alţi
autori consideră că Statutul Dezvoltător al Convenţiei de al Paris adoptat de Cuza în 1864
este o veritabilă constituţie.
Aparţia şi dezvoltarea constituţiei în România este marcată de unele caractere
specifice sistemului economic şi istoric al statului - dominaţia altor puteri asupra statului.
Astfel, structurile statului au evoluat mai lent faţă de alte ţări. Spre deosebire de Franţa,
ideile democratice ale constituţiei au fost receptate mai puţin de populaţie şi mica burghezie.
Astfel au fost preluate şi adoptate marile idei ale democraţiei în primele constituţii. Evident
aceste idei vizau afirmarea libertăţilor individuale, eliminarea privilegiilor, exercitarea
puterilor statale în conformitate cu principiul separaţiei puterilor în stat.
Unii autori susţin că ideile constituţionale ce au stat la baza adoptării unor constituţii
sunt preluate exclusiv din Occident, iar statul român nu a făcut altceva decât să le dea o
formă constituţională fără a schimba conţinutul. Această afirmaţie nu este fundamentată
ştiinţific.
Constantin Mavrocordat - 7 februarie 1741- adopta un act normativ, considerat de
unii autori un veritabil act constituţional cunoscut sub denumirea de Constituţia lui
Mavrocordat. Acest document reglemntează organele adunării obşteşti, aceasta instituţie
dorindu-se a fi un organ reprezentativ la care aveau acces boierii. Prin acest document se
afirmau unele principii democratice prin încasarea taxelor dar şi echilibrul ce caracteriza
impunerea fiscală.
Şcoala Ardeleană, la finele secolului XVIII afirma dezvoltarea respectării drepturilor
fundamentale ale omului, a poporului român din Transilvania.
Prin Supplex Liberrus Valachorum se consacra: dreptul la proprietate, la identitatea
şi conservarea fiinţei umane; echilibrul ce trebuie să existe între interesele fiecărui cetăţean-
comunitate-stat. Este proclamat dreptul la viaţă, libertate, unitate pentru tot poporul român.

70
Primul document ce se afla la originea organizării moderne a statului este un proiect
constituţional al lui Dimitrie Sturdza -1802.
Referitor la separarea puterilor în stat adunarea obşteasca se împărţea în: Divanul
cel mare - Guvernul; Divanul pravilnicesc - Parlamentul; Divanul de jos - mica boierime.
Doctrina liberală şi teoria drepturilor fundamentale ale omului pătrund în principatele
române după 1820. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu se observă un document politic
ce recepţionează ideile şi hotărârile democratice ale vremii. Constituţia Cărbunarilor - 1822
consacră valori importante pentru individ ca: libertatea individuală a persoanei, întrunirilor,
comerţului, egalitatea în faţa legii, respectarea proprietăţii, principiul unei ordini financiare
echitabile, organizarea învăţământului, organizarea statului, restrângerea puterii domneşti
şi darea drepturilor de conducere a statului sfatului obştesc. Acesta era o adunare
reprezentată de boieri.
Constituţia proclama principiul guvernării naţionale prin ea însăşi. Deşi nu a primit o
valoare oficială, aceasta constituţie a reprezentat un document important reprezentând
voinţa boierimii de a reforma drepturile şi libertăţile statale şi drepturile şi libertăţile
fundamentale. Un moment istoric important în dezvoltarea constituţională a României îl
constituie revoluţia din 1848. Au fost proclamate mai multe documente politice prin care
erau consacrate drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi principiul statului modern.
Astfel, unul dintre punctele programului din 1848 era adoptarea unei constituţii a statului,
Proclamaţia de la Izlaz (care este o veritabilă proclamaţie de drepturi a românilor).
Faţă de documentele juridice anterioare, Regulamentele Organice 1831, 1832, sunt
opera marii boierimi a Principatelor Române.
Nicolae Iorga afirma că: Regulamentele Organice sunt adevărate constituţii, în cea
mai mare parte o creaţie a românilor.
Adoptarea acestor documente politice şi juridice s-a realizat la iniţiativa Imperiului rus
dar şi cu colaborarea marilor boieri din principate.
Convenţia de la Paris este actul internaţional prin care s-au stabilit normele
fundamentale referitoare la situaţia juridică şi politică a Principatelor Române:
- este consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- puterea executivă aparţine domnului (acesta este ales pe viaţa);
- adunarea electivă este organul reprezentativ unicameral ales pe un mandat de
şapte ani;
- se atribuie adoptarea legilor domnului.
Convenţia de la Paris prevedea Comisia legislativă ce avea ca principal rol acela de
a pregăti proiectele de lege.
Scopul este acela de a unifica legislativ cele două principate române. Aceasta
comisie a elaborat un proiect de constituţie ce avea ca principale caracteristici: afirmarea
clară a dezideratului unirii Principatelor Române; dorinţa de a se apropia de valorile
occidentale; democratizarea reală a vieţii României prin afirmarea principiului pluralismului.
Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris
Primul act considerat ca fiind o constituţie în România este Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris (1864).
Premisele istorice ale adoptării acestui document sunt marcate de:
- slăbirea dominaţiei Imperiului Otoman;
- sporirea autonomiei politice şi legislative a Principatelor Române;
- realizarea unirii Principatelor Române;
- recunoaşterea revendicărilor democratice după 1848;
- existenţa Convenţiei de la Paris prin care se stabileşte noul statut al Ţărilor Române.
În acest document cu valoare politică şi juridică sunt consacrate primele reguli
constituţionale privind organizarea statului.
Astfel, el consacra faptul că puterea statală aparţine naţiunii şi era încredinţată spre
exercitare domnului şi reprezentanţei naţionale.

71
Puterea legislativă era încredinţată în mod colectiv de către domn şi Reprezentanţa
naţională care avea o structură bicamerală, respectiv Adunarea Ponderatoare şi Adunarea
Electivă. Cele două camere erau formate din membrii aleşi şi membri de drept.
Puterea executivă era exercitată de către domn, cu toate că acest act constituţional
nu făcea referire expres la acest lucru.
Prin statut se organiza pentru prima dată Consiliul de Miniştri şi Consiliul de stat,
ambele fiind organisme executive, ce puteau face propuneri legislative şi să analizeze
stadiul actual al legislaţiei.
Iniţiativa legislativă aparţine în exclusivitate domnului care putea să sancţioneze
legile prin promulgare. De asemenea prin atribuţiile ei, Adunarea Ponderatoare, care avea
un caracter conservator, verifica şi corespondenţa dintre proiectele de legi şi dispoziţiile
Convenţiei de la Paris şi ale Statutului Dezvoltător. În acest sens Adunarea Ponderatoare
realiza „un control de constituţionalitate prealabil” al legilor.
Statutul cuprindea şi reguli privind structura şi organizarea guvernului, funcţionarea
parlamentului, a armatei şi a administraţiei locale.
Puterea domnitorului era preponderentă, mai ales că putea emite acte cu putere de
lege.
Se considera că Statutul Dezvoltător, deşi nu consacra în mod expres, respectă
principiul separaţiei puterilor în stat.
Drepturile electorale erau consacrate într-o lege separată.
În acest act normativ cu valoare constituţională erau menţionate modul de
desfăşurare a alegerilor precum şi drepturile electorale. Astfel, sistemul de vot nu era
universal, era organizat pe baze censitare, în funcţie de avere, iar femeile nu aveau drept
de vot şi nu puteau fi alese.
Unii autori contestă că Statutul Dezvoltător ar fi o veritabilă constituţie deoarece nu
cuprinde nici un capitol privitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
Considerăm că acest aspect nu este de natură să nege caracterul de constituţie,
deoarece:
- legea electorală, anexa statutului, face referire la drepturile politice;
-există constituţii în vigoare care nu cuprind capitole dedicate drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, ex. Constituţia Franţei 1958.

TEST DE AUTOEVALUARE
Ce acte sunt considerate a fi primele constituţii româneşti?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
__________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 70

13.4. Constituţia din 1866


Adoptarea acestei constituţii, prima în sens modern, a fost determinată de evoluţia
sistemului legislativ (adoptarea legii agrare 1864 precum şi a legilor privind instrucţia publică
şi justiţia din acelaşi an), precum şi unele evenimente politice majore cum ar fi abdicarea la
11 februarie 1866 a lui Cuza şi aducerea pe tronul României a unei case regale străine.
Constituţia României din 1866 era considerată a fi una dintre cele mai democratice
constituţii din perioada respectivă şi era inspirată după constituţia Belgiei 1831. Cuprinde
133 de articole grupate în 8 titluri, care se refreau la puterile statului, organizarea şi
funcţionarea instituţiilor statale, caracterele statului, drepturile cetăţeneşti, principiile de
organizare a activităţilor economico-sociale.
Constituţia consacră faptul că puterea şi suveranitatea aparţin
poporului, precum şi caracterul indivizibil al statului. Totodată se acordă o atenţie deosebită
drepturilor şi libertăţilor fundamentale cetăţeneşti. Erau consacrate şi garantate drepturile

72
spirituale, libertatea individuală, libertatea de conştiinţă, inclusiv cea religioasă, libertatea de
exprimare, precum şi drepturile politice fundamentale, inclusiv dreptul de a alege şi de a fi
ales.
O atenţie deosebită se acorda poziţiei proprietăţii care era declarată sacră şi
inviolabilă şi se stabilea că nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averii.
Constituţia se referă pe larg la organizarea şi exercitarea puterii. Stabilea în acest sens că
toate puterile în stat emană de la naţiune, iar puterea legiuitoare era exercitată colectiv de
către rege şi reprezentanţa naţională care avea o structură bicamerală ( Senat şi Adunarea
Deputaţilor).
Regele avea iniţiativă legislativă şi sancţiona actele normative adoptate de
reprezentanţa naţională. Puterea executivă aparţine domnului care o exercita împreună cu
Consiliul de Miniştri.
Puterea judecătorească era organizată în mai multe structuri, la vârf fiind înalta Curte
de Justiţie şi Casaţie. Sistemul electoral era organizat pe baze censitare şi pe sistemul
colegiilor. Astfel, existau patru colegii de alegători pentru Camera Deputaţilor şi două colegii
pentru Senat. Acest sistem nu era considerat a fi democratic - censul pe avere. Femeile nu
aveau drept de vot.
Constituţia cuprindea reguli restrictive privind modificarea sau abrogarea ei. Astfel,
se interzicea suspendarea constituţiei, iar procedurile de modificare erau extrem de dificile
propunând în esenţă mai multe legi de modificare în camerele reunifiacte.
O noutate constituţională pentru acea vreme era consacrarea principiului
responsabilităţii ministeriale, acest lucru s-a şi materializat în anul 1879 prin adoptarea unei
legi privind condiţiile în care miniştrii răspundeau pentru activitatea lor.
Această constituţie a suferit în decursul timpului un număr de modificări dintre care
menţionăm modificarea din 1884 privind sistemul electoral şi desfiinţarea colegiilor,
modificarea după 1918 ca urmare a constituirii statului naţional unitar.

TEST DE AUTOEVALUARE
Ce a determinat adoptarea Constituţiei din 1866? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
____________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 72

13.5. Constituţia din 1923


Adoptarea acesteia este determinată de premise ecomonice, politice şi sociale, cum
ar fi:
- modernizarea economiei româneşti pe baze capitaliste;
- în 1873 de desfiinţare a breslelor;
- în 1921 se realizează reforma agrară;
- în 1867 apar primele instituţii bancare şi de credit, legea electorală, votul universal,
egal, direct, secret şi obligatoriu.
- sub aspect politic: cucerirea independenţei 1877, înfăptuirea statului naţional unitar
român 1918.
Constituţia din 1923 a fost controversată sub aspectul modului ei de adoptare. Astfel,
mulţi teoreticieni în drept constituţional (C. Dissescu, P. Negulescu) nu au recunoscut
valoarea de constituţie a acestui act normativ deoarece nu a fost adoptat după regulile şi
procedeele prevăzute de constituţia din 1866.
Cu toate acestea, constituţionaliştii moderni, având în vedere conţinutul acestui act
constituţional, îl consideră a fi una dintre cele mai democratice din perioada respectivă.
Constituţia cuprindea 138 de articole grupate în 8 titluri.

73
În ceeea ce priveşte puterea se stabilea la fel ca şi în constituţiile precedente că
aparţinea naţiunii. De asemenea, constituţia stabilea caracterul statului român ca fiind un
stat naţional, unitar şi indivizibil. În ceea ce priveşte forma de guvernământ, era consacrată
monarhia.
Se stabilea totodată că frontierele statului nu puteau fi schimbate decât prin lege.
Totodată stabilea că organizarea administrativă a teritoriului se făcea în comune şi judeţe.
Constituţia făcea referire şi la modul de dobândire a cetăţeniei române, în sensul că
aceasta urma să fie dobândită potrivii unei legi ulterioare constituţiei.
În ceea ce priveşte puterile statului se consacra că acestea erau exercitate de către
reprezentanţii naţiunii.
Puterea legislativă era exercitată de rege împreună cu reprezentanţa naţională
formată din două camere: Adunarea Deputaţilor şi Senatul.
Sistemul electoral consacra pentru prima dată votul egal, direct, secret şi obligtaoriu
şi se renunţa la orice sistem censitar. Ambele camere erau alese pe baza votului egal, direct
şi secret, dar Senatul cuprindea şi membri de drept, numiţi de către rege pe viaţă, fie din
rândul foştilor demnitari ai statului, fie din rândul personalităţilor religioase.
Puterea executivă aparţine regelui şi o exercită prin Guvern. Consiliul legislativ are
rolul de a sistematiza legislaţia existentă.
Puterea judecătorească - sistemul instanţelor fiind organizat pe grade de jurisdicţie,
la vârf se situa Înalta Curte de Casaţie. Constituţia face expres referire la controlul de
constituţionalitate încredinţând aceasta Curţii de Casaţie.
Pentru prima dată constituţia face referire la organizarea contenciosului administrativ
- controlul actelor administartive.
Un capitol important este cel privind drepturile şi libertăţile funadamentale. Astfel,
constituţia consacra egalitatea între cetăţeni fără deosebire de naţionalitate, avere şi alte
asemenea criterii.
TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi cine exercita puterile statale conform Constituţiei din 1923. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________ Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 74

13.6. Constituţia din 1938


Premisele istorice ale adoptării acestei constituţii sunt exprimate de noile orientări
politice intervenite în România după 1935.
Cel mai important aspect politic îl reprezintă instaurarea la 10.02.1938 a dictaturii
personale a regelui Carol al II-lea. Acest eveniment a însemnat şi o transformare radicală a
democartismului tradiţional instaurat în baza constituţiei din 1923, în sensul că, regimul
politic existent în acel moment a impus renunţarea la unele drepturi şi libertăţi fundamentale,
a consacrat puterea politică la nivelul instituţiei şefului de stat, a limitat prerogativele
Parlamentului şi, practic s-a eliminat din viaţa statală pluralismul politic, limitându-se
activitatea partidelor politice.
Expresia juridică constituţională a regimul politic instaurat a reprentat-o constituţia
adoptată la 28.02.1938 din iniţiativă regelui Carol al II-lea.
Acest document constituţional cuprindea 100 de articole grupate în 8 titluri.
Puterile slatului erau coordonate de către rege, care avea atribuţii sporite, aproape
discreţionare. Astfel, regele avea putere legislativă fiind abilitat să emită decrete cu putere
de lege, care nu erau supuse controlului paralmentar.
Puterea executivă era încredinţată regelui care o exercita prin Guvern.

74
Totodată, regele avea şi importante atribuţii statale, respectiv: era comandantul
armatei, numea şi revoca miniştri, putea dizolva parlamentul, avea dreptul de graţiere a
pedepselor.
Parlamentul avea o structura bicamerală. Desemnarea deputaţilor se realiza prin vot
secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal, dar cu anumite limitări, în sensul că
trebuia să reprezinte alegătorii după profesiunea lor.
Durata mandatului pentru deputaţi era de 6 ani.
Senatul era compus din membri aleşi şi membri numiţi, respectiv senatori de drept.
Durat mandatului era de 9 ani.
Puterea judecătorească era exercitată de către Curtea de Casaţie şi Justiţie şi
celelalte instanţe judecătoreşti. Constituţia consacra principiul legalităţii privind organizarea
instanţelor judecătoreşti şi faptul că se conferea puterii judecătoreşti, potrivit legii speciale,
de a controla actele administrative, respectiv de a exercita atribuţii de contencios
administrativ.
Constituţia din 1938 cuprindea şi reglementări de principiu privind puterile statale,
respectiv naţiunea putea să-şi exercite atribuţiile numai prin reprezentare.
Puterea legislativă era exercitată de către rege şi parlament. De asemenea, erau
consacrate principalele caractere şi atribute ale statului român, respectiv: statul naţional
unitar şi indivizibil şi inalienabilitatea teritoriului.
Drepturile fundamentale erau reglementate restrictiv în raport cu dispoziţiile
constituţiei din 1923.
Erau consacarte drepturi precum:
- libertatea individuală;
- inviolabilitatea domiciliului;
- libertatea de conştiinţă;
- secretul corespondenţei;
- libertatea de întrunire şi asociere, etc.
Tot astfel, erau consacrate şi alte drepturi care puteau fi limitate dacă prin exercitarea
lor se considera că se aduce atingere principiilor ideologice impuse de dictatura personală
a regelui Carol al II-lea.
Dreptul de proprietate era de asemenea reglementat, în sensul că proprietatea, de
orice natură, precum şi creanţele asupra particularilor şi asupra statului erau considerate
inviolabile şi garantate.
Existau dispoziţii în legătură cu procedura de expropriere, numai pentru cazuri de
utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Era interzisă pedeapsa confiscării averilor, cu excepţia unor cazuri expres prevăzute
de lege.
Constituţia din 1938 a fost suspendată în septembrie 1940, moment în care sunt
reduse prerogativele regale şi este investit cu puteri depline în stat preşedintele Consiliului
de Miniştri.
TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi cine exercita cele trei puteri statale conform Constituţiei din 1938. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 74

13.7. Acte constituţionale adoptate în perioada 1944-1948


Această perioadă este caracterizată printr-o puternică stabilitate socială şi
economică, de orientări politice fundamentale şi practic de inexistenţa unui sistem
constituţional în sensul tradiţional al conceptului.

75
Au fost adoptate totuşi acte juridice normative prin care se reglementează instaurarea
şi exercitarea puterii în stat, precum şi drepturi fundamentale ale cetăţenilor. Aceste acte
juridice pot fi considerate acte normative cu valoare constituţională:
Decretul nr. 1626/1944 - privind drepturile românilor în conformitate cu dispoziţiile
constituţiei din 1866 si modificările constituţiei din 28 martie 1923.
Prin acest act constituţional se repune în vigoare constituţia din 1923, existând însă
şi unele limitări.
Se stabileşte reorganizarea reprezentanţei naţionale şi până în momentul constituirii
viitorului parlament, puterea legislativă era exercitată de către rege la propunerea Consiliului
de Miniştri.
Puterea judecătorească era realizată de către instanţele tradiţionale, dar se desfiinţa
juriul.
Acest act constituţional este important şi pentru faptul că se revine la principiile
democraţiei tradiţionale constituţionale, în special prin recunoaşterea pluralismului politic, a
unor drepturi fundamentale şi se creează premisele reafirmării principiului separaţiei
puterilor în stat.
Decretul nr. 1849/1944.
Prin acest act normativ s-a dispus înfiinţarea unor tribunale speciale pentru judecarea
criminalilor de război.
Totodată s-au instituit măsuri excepţionale, respectiv a fost reintrodusă pedeapsa cu
moartea şi pedeapsa confiscării averilor.
Acest act constituţional a avut o influenţă negativă, deoarece a permis puterii politice
să creeze numeroase abuzuri.
Legea nr. 86/1945 pentru statutul minorităţilor naţionale.
Cu toate limitările sale, acest act normativ cu valoare constituţională a reprezentat un
moment de progres pentru afirmarea drepturilor specifice unor categorii sociale.
În acest sens, se consacra egalitatea cetăţenilor, indiferent de naţionalitate, fapt ce
reprezintă un veritabil principiu constituţional.
Se garanta folosirea liberă a limbii materne şi libertatea cultelor religioase,
recunoscute de stat.
Totodată se interzicea cercetarea originii etnice cu scopul de a stabili situaţia juridică
a unei persoane.
Legea nr. 187/23.03.1945.
Prin acest act normativ s-a realizat reforma agară şi au fost impuse noi reguli privind
proprietatea funciară, punându-se bazele viitoarei proprietăţi funciare de grup.
Actul normativ a stabilit reguli privind exproprierea. În acent sens, terenurile puteau
fi expropriate de către autorităţile administrative, fără nici o despăgubire, dacă acestea
aparţineau persoanelor considerate a fi colaboratori ai armatei şi puterii germane, dezertori
sau criminali de război.
Proprietatea privată asupra terenurilor era limitată la 50 ha, iar suprafeţele care
depăşeau această cifră puteau fi expropriate.
Au fost stabilite reguli privind împroprietărirea persoanelor fără pământ.
Decretul nr. 2218/13.07.1946.
Este un act normativ deosebit de important deoarece cuprinde dispoziţii privind
reorganizarea reprezentanţei naţionale. Totodată se aduc modificări la unele dispoziţii ale
constituţiei din 1923.
Astfel, reprezentanţa naţională se reorganiza într-o singură camera, respectiv
Adunarea Deputaţilor.
Puterea legisaltivă urma să fie exercitată de către rege şi reprezentanţa naţională.
Se menţine principiul separaţiei puterilor în stat şi sunt perfecţionate formele de
executare a puterii executive şi legislative.

76
Prin acest act normativ, dar şi prin Legea nr. 560/1946 sunt stabilite reguli privind
exercitarea drepturilor electorale. Astfel, era consacrat votul universal, egal, direct şi secret,
iar femeile aveau drept de vot. Se stabilea şi procedură electorală.
Legea nr. 363/30.12.1947.
Este de asemenea un important act cu valoare constituţională prin care au fost aduse
importante modificări ale formei de guvernământ, regimului politic.
Se abrogă constituţiile din 1866 şi 1923.
Se stabileşte ca formă de stat pentru România, republica populară şi este abrogată
monarhia.
Puterea legislativă urma să fie exercitată de către Adunarea Deputaţilor, organ
unicameral.
Se creează prezidiul Republicii Populare Române, organ care exercită puterea
executivă, dar şi atribuţiile instituţiei şefului de stat.
Acest act constituţional, practic, înlătură principiul separaţiei puterilor în stat,
deoarece creează raporturi de subordonare ale autorităţilor statului faţă de prezidiul
Republicii Populare Române, acesta fiind organul suprem statal.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi actele normative cu valoare constituţională adoptate în perioada 1944-1948.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 76,77

13.8. Constituţiile române din 1948, 1952 şi 1965


În acest interval de timp au fost adoptate trei constituţii, respectiv: Constituţia
României din 13 aprilie 1948, Constituţia României din 24 septembrie 1952 şi Constituţia
României din 21 august 1965.
Fiecare din aceste constituţii au fost modificate prin legi, de către Parlament.
Trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în această perioadă
sunt orientate înspre afirmarea din ce în ce mai puternică a rolului conducător al unui singur
partid, renunţarea la principiile tradiţionale ale democraţiei constituţionale, cum ar fi:
pluralismul politic şi instituţional, principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi garantarea
unor drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la proprietate.
Constituţiile mai sus amintite consacrau caractere şi atribute esenţiale ale statului
român, respectiv stat unitar, suveran, independent, precum şi indivizibilitatea teritoriului.
Puterea legislativă era exercitată de către reprezentanţa naţională organizată
unicameral, respectiv Marea Adunare Naţională.
Puterea executivă subordonată celei legislative şi insituţiei şefului de stat era
exercitată de către Consiliul de Miniştri, precum şi de autorităţile administrative centrale şi
locale, organizate tot în baza subordonării politice a statului.
Prin Constituţia din 1965 se instituie un regim ideologic unic şi se impune principiul
centralismului în organizarea şi funcţionarea autorităţilor statale.
Activitatea economico-socială a statului este organizată în baza principiului
planificării, desfiinţându-se practic, după 1952 proprietatea privată, în domeniul economic.
Se renunţă la regula valorii şi la principiile concurenţiale.
Proprietatea este ierarhizată juridic, pe primul plan este proprietatea de stat, urmând
proprietatea cooperatistă şi pe ultimul loc, ca importanţă juridică, proprietatea personală,
care este limitată în ceea ce priveşte conţinutul său.

77
Constituţiile se refereau la drepturi şi libertăţi fundamentale, dar acestea puteau fi
restrânse oricând discreţionar de către stat, iar exercitarea lor era orientată înspre valorile
ideologice acceptate.
Autonomia organelor administraţiei locale era mult limitată datorită organizării în baza
centralismului şi a unei subordonări stricte.

TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi care sunt trăsăturile generale ale realităţii constituţionale a statului român în perioada
studiată.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
____________________________ Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 77

13.9. Acte constituţionale adoptate în perioada 22 decembrie 1989 - 8 decembrie 1991


Ca urmare a transformărilor politice, economice şi sociale radicale intervenite după
decembrie 1989, în sistemul constituţional român se produc transformări de esenţă.
Sub aspectul trăsăturilor generale, în perioada amintită, Constituţia României din
1965 continuă să fie în vigoare, dar cu limitări şi reinterpretări determinate de noile condiţii
politice.
Sunt consacrate politic şi juridic noi principii constituţionale, respectiv: separaţia
puterilor, pluralismul politic, statul de drept, principiul democraţiei, inviolabilitatea drepturilor
fundamentale ale omului, forme democratice de exercitare a puterii, inclusiv prin
referendum, răspunderea şi revocabilitatea celor care ocupă funcţii de guvernare.
Decretul lege nr. 2/27.12.1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Frontului Salvării Naţionale
Prin acest act normativ cu valoare constituţională s-au stabilit următoarele:
- s-a abandonat rolul conducător al unui singur partid şi s-a constituit un subsistem
democratic pluralist şi de guvernare;
- s-a consacrat principiul separaţiei puterilor în stat;
- s-a procedat la restructurarea întregii economii pe baza principiilor rentabilităţii, a
eficienţei şi a iniţiativei private;
- s-a reorganizat puterea statală. Frontul Salvării Naţionale exercita rolul de
reprezentanţă naţională. C.F.S.N.devenea organ suprem al puterii de stat;
- activitatea operativă şi executivă a consiliului care avea printre atribuţii numirea şi
revocarea demnitarilor, aprobarea bugetului de stat, acordarea graţierii, etc.
- preşedintele C.F.S.N. avea atribuţii specifice funcţiei de şef de stat.
Decretul Lege nr. 8/31.12.1989.
Prin acest act constituţional s-au stabilit principiile de bază ale organizării şi
funcţionării partidelor politice, după cum urmează;
- s-a consacrat libertatea constituirii partidelor politice cu excluderea oricăror
discriminări pe bază de naţionalitate, religie, grad de cultură, etc.;
- au fost stabilite condiţiile legale privind înfiinţarea şi funcţionarea partidelor politice
şi s-a stabilit ca organ competent pentru a autoriza funcţionarea acestora, Tribunalul
Municipiului Bucureşti;
- s-a interzis constituirea partidelor politice extremiste;
- au fost impuse unele limitări şi restricţii privind participarea la aceste forme
asociative, având în vedere calitatea unor persoane;
Decretul Lege nr. 81/09. 02.1990.
Acest act normativ cu valoare constituţională a fost adoptat ca urmare a transformării
F.S.N. în formaţiune politică.

78
S-a format Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională, format din 1/2 membri ai F.S.N.
şi s-au organizat Consilii locale ale C.P.U.N.
Potrivit Decretului Lege nr. 82/1990 s-a stabilit componenţa C.P.U.N., aceasta
exrcitând atribuţiile parlamentului.
Activitatea operativă era asigurată de către biroul executiv al C.P.U.N. şi de către
comisiile de specialitate.
Preşedintele C.P.U.N. îndeplinea atribuţiile şefului de stat.
Decretul Lege nr. 92/14. 03.1990.
Este un important act normativ constituţional prin care au fost puse bazele sistemului
constituţional actual al României.
Principalele dispoziţii normative se referă la organizarea puterii legislative şi
executive, după cum urmează:
- Parlamentul României urma să aibă o structură bicamerală, respectiv Senat şi
Camera Deputaţilor;
- membriii Parlamentului urmau să fie aleşi prin vot universal, direct, secret şi liber
exprimat pe baza scrutinului de listă;
- instituţia şefului de stat era realizata în persoana Preşedintelui României, ales prin
scrutin uninominal, organizat în două tururi;
- erau prevăzute dispoziţii concrete privind organizarea, desfăşurarea alegerilor şi
centralizarea rezultatelor.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi actele cu caracter constituţional elaborate în perioada 22 decembrie 1989- 8
decembrie 1991. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
_______________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 78,79

13.10. Conţinutul normativ al Constituţiei României din 1991


Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat, din punct de vedere juridic, în 156
de articole, care sunt grupate în opt titluri, unele titluri având capitole şi secţiuni.
Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme refritoare la structura unitară
a statului, la forma republicană de guvernământ.
Tot în acest titlu există dispoziţii prin care se recunoaşte şi garantează dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea
identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase. În acelaşi timp este stabilită obligaţia
statului român de a sprijini întărirea legăturii cu românii din afara frontierelor ţării şi de a
acţiona pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice
şi religioase, desigur cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt. De asemenea,
în acest titlu există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, patronate şi
asociaţii profesionale, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române, la simbolurile naţionale,
la limba oficială în stat - care este limba română, la capitala ţării.
Cel de-al doilea titlu este denumit Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale.
El este structurat în patru capitole. În capitolul I, purtând denumire Dispoziţii comune sunt
stabilite principii constituţionale aplicabile domeniului drepturilor şi libertăţilor. În capitolul II,
Drepturile şi libertăţile fundamentale, sunt consacrate inviolabilităţile, drepturile şi libertăţile
social-economice şi culturale, drepturile exclusiv politice, drepturile şi libertăţile social-
politice, drepturile garanţii. În capitolul III sunt stabilite îndatoririle fundamentale, iar în
capitolul IV este reglementată instituţia Avocatului Poporului, ca un garant al drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.

79
Titlul III, denumit Autorităţile publice este structurat pe capitole, iar unele capitole au
şi secţiuni. Sunt reglementate dispoziţii privitoare la Parlament, Preşedintele României,
Guvern, raporturile Parlamentului cu Guvernul, administraţia publică, autoritatea
judecătorească.
Titlul V, Curtea Constituţională, reglementează controlul constituţionalităţii, titlul VI,
Integrarea euroatlantică reglementează integrarea în Uniunea Europeană, aderarea la
Tratatul Atlanticului de Nord, titlul VII - revizuirea constituţiei reglementează iniţiativa
revizuirii, procedura şi limitele sale, conturând de altfel, caracterul rigid al Constituţiei, iar
titlul VIII- Dispoziţii finale şi tranzitorii cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a
Constituţiei, conflictul temporal de legi, instituţiile existente şi cele viitoare.

TEST DE AUTOEVALUARE
Care este conţinutul normativ al actualei constituţii din punct de vedere al
structurii?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
_____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 79

13.11. Rezumat
În literatura de specialitate dezvoltarea Constituţiei unui stat este tratată în două
accepţiuni:
1) în sens larg - acest proces se referă la dezvoltarea sau evoluţia vieţii de stat,
respectiv dezvoltarea politică a statului;
2) în sens restrâns - dezvoltarea Constituţie se referă exclusiv la evoluţia instituţiilor
de putere, la raporturile dintre stat şi individ, precum şi la drepturile fundamentale aşa cum
au fost consacrate în Constituţii sau în acte normative cu valoare constituţională.
Trebuie reţinut că dreptul constituţional ca ştiinţă juridică tratează această problemă
în sens restrâns.
Dezvoltarea constituţională a statului român este un proces istoric şi juridic unitar,
complex şi contradictoriu şi a fost determinată de factori economici, sociali, politici şi de
tradiţiile spirituale româneşti.
Dezvoltarea constituţională a statului român poate fi împărţită în următoarele
perioade:
- perioada preconstituţională începând cu Regulamentele organice din 1831,1832 şi
încheindu-se cu adoptarea Constituţiei din 1866;
- perioada constituţională începând cu Constituţia din 1866 şi până în prezent.
Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespund un număr de Constituţii sau de acte cu
valoare constituţională care punctează evoluţia şi dezvoltarea constituţională a statului
român.
Acestea sunt:
1)Regulementele organice din1831,1832
2)Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris 1864;
3)Constituţia României din 1866;
4)Constituţia României din 1923;
5)Constituţia României din 1938;
6)Decretul nr.1626/1944 - privind drepturile românilor conform Constituţiei din 1866
şi modificărilor aduse de Constituţia din 1923;
7)Decretul nr.1849/1944 - înfiinţarea unor tribunale speciale pentru judecarea
criminalilor de război;
8)Legea 86/1945 - pentru statutul minorităţilor naţionale;
9)Legea 187/1945-pentru realizarea reformei agrare;

80
10)Decretul 2281/1946 - privind reorganizarea reprezentanţei naţionale
10)Legea 363/1947 - privind schimbarea formei de guvernământ şi a regimului politic
din România;
11)Constituţia României din 1948;
12)Constituţia României din 1952;
13)Constituţia României din 1965;
14)Decretul Lege 2/27.XII.1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
consiliului F.S.N.;
15)Decretul Lege 8/31.XII.1989 privind organizarea şi funcţionarea partidelor politice;
16)Decretul Lege 81/9.II.1990 privind înfiinţarea C.P.U.N.:
17)Decretul Lege 92/14.III.1990 privind organizarea puterii executive şi legislative din
România;
18)Constituţia României din 1991.

13.12. Lucrare de verificare


Analizaţi evoluţia organizării puterii statale de-a lungul celor două perioade ale dezvoltării
constituţionale a statului român.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

13.13. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
ION DELEANU, „Drepturile subiective şi abuzul de drept”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1988;
ION DELEANU, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Arad, vol.I,
ION DELEANU, „Justiţie constituţională”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1994;
CONSTANTIN DISSESCU, „Drept constituţional”, Ed.III, Editura „Sosec”, Bucureşti, 1915;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011;

81
PARTEA III
Unitatea de învăţare 14
Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Noţiuni generale şi
principii

14.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................... 82


14.2.Noţiune şi natură juridică............................................................................................. 82
14.3.Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului...................................................................... 84
14.3.1.Evoluţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale..................................................... 84
14.3.2.Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind drepturile 86
fundamentale ale omului şi cetăţeanului............................................................................
14.3.3.Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale............................................... 87
14.4.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor 88
fundamentale.........................................................................................................................
14.4.1.Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.................... 89
14.4.2.Neretroactivitatea legii............................................................................................... 90
14.4.3.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor........................................................................... 90
14.4.4.Protecţia cetăţenilor români în străinătate............................................................... 91
14.4.5.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi................................................... 92
14.4.6.Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat.............................................. 92
14.4.7.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul international........................................... 93
14.4.8.Accesul liber la justiţie............................................................................................... 94
14.4.9.Restrângerea exerciţiului unor drepturi................................................................... 94
14.5. Rezumat......................................................................................................................... 95
14.6.Lucrare de verificare..................................................................................................... 96
14.7. Bibliografie.................................................................................................................... 97

14.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiunile de drepturi, libertăţi şi îndatoriri;
- introducerea cursanţilor în studiul categoriilor de drepturi şi libertăţi fundamentale;
- familiarizarea cursanţilor cu principiile aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale;

14.2.Noţiune şi natură juridică


Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului, sunt o realitate
constituţională, cu profunde implicaţii în existenţa fiecărui om, în raporturile acestuia cu
statul. Reprezintă de asemenea o realitate existenţială a fiecărei persoane, a societăţii în
ansamblu, şi o dimensiune a democraţiei. Constituţionalismul modern, se bazează pe
afirmarea, recunoaşterea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, faţă de care
noţiunile de stat, de drept, societate civilă, regim democratic, putere suverană ar fi de
neconceput. De aceea această instituţie are o importantă dimensiune filozofică, ce
caracterizează existenţa fiecărui om, dar şi una de drept constituţional şi drept internaţional,
exprimând atât conceptual cât şi normativ raporturile complexe dintre om şi stat.
Cercetarea ştiinţifica a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, trebuie să se
desfăşoare pe trei planuri: conceptual, filozofic politologic. Şi nu în ultimul rând juridic, fiind
în acelaşi timp şi o problemă a constituţiei internaţionale.
În literatura de specialitate, terminologia şi abordarea conceptuală nu este unitară,
propunându-se diferite soluţii.
1. J.Rivero, în lucrarea „Libertăţile publice”, Paris, 1985, considera că drepturile şi
libertăţile omului nu se situează pe acelaşi plan, astfel:
- drepturile omului relevă concepţia dreptului natural şi se referă la drepturile inerte naturii
umane, care o natură transcedentală, sunt universale şi permanente situate deasupra
dreptului pozitiv;
- libertăţile publice sunt categorii reale, recunoscute şi garantate juridiceşte şi se situează
pe planul dreptului pozitiv.

82
2. G. Burdeau consideră drepturile fundamentale cu o natură diferită de libertăţile
fundamentale deoarece:
- drepturile omului sunt prerogative abstracte, recunoscute naturii umane;
- libertăţile sunt prerogative efective succeptibile de realizare în societate;
3. Teorii care le tratează în relaţie de sinonimie ,ca fiind indivizibile. În conformitate
cu aceste teorii ,drepturile omului, ca de altfel şi libertăţile fundamentale, nu se află în afara
dreptului pozitiv, şi deci a organelor de stat care reglementează şi garantează normativ
condiţiile de realizare a acestora. Libertăţile publice sunt corolarul necesar al drepturilor
omului şi numai recunoaşterea lor poate în societate să asigure statutul corect al omului în
raport cu puterea.
4. Concepţia profesorului Ion Deleanu porneşte de la caracterul indivizibil al celor
două noţiuni şi consideră că:
- prin „Drepturi ale omului” se înţeleg drepturile oricărei persoane care se află în spaţiul
suveranităţii unui stat, indiferent de raportul său cu statul respectiv;
- „Drepturile cetăţeanului” sunt drepturile specifice acelei persoane, care prin raportul de
cetăţenie, aparţine statului respectiv, şi în consecinţă are dreptul să aleagă şi să fie ales, să
ocupe funcţii publice, etc.
Sub aspectul naturii lor juridice, sunt drepturi subiective, iar termenul de libertate
atribuit pentru acele drepturi în exercitarea cărora - aprecierea - titularului este strict
exclusivă, numai el putând decide asupra posibilităţii de a face sau nu a face ceva.
Drepturile şi libertăţile sunt fundamentale pentru că ele sunt consacrate şi garantate
prin Constituţie şi totodată reprezintă nucleul cu un caracter determinant, pentru toate
celelalte drepturi subiective.
În esenţă toţi autorii recunosc că democraţia şi drepturile omului realizează o unitate
indestructibilă, care se condiţionează reciproc. Democraţia marchează emanciparea
poporului, devenirea lui ca subiect al guvernării, emancipare care presupune putere de
determinare a fiecărei persoane, deci investirea acesteia cu drepturile ce-i sunt inerente ca
om şi cetăţean.
Pentru definirea constituţională a acestei instituţii trebuie avute în vedere câteva
aspecte:
a) Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind facultăţi ale subiectelor
raportului juridic de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celorlalte subiecte o atitudine
corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia statului în realizarea pretenţiilor legitime.
b) Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Este trăsătura care
deosebeşte drepturile fundamentale de cele subiective obişnuite, fiind determinate pentru
statutul juridic al cetăţeanului.
Criteriul de delimitare între drepturile subiective şi cele subiectiv-esenţiale este unul
valoric dar şi concret-istoric.
Din punct de vedere valoric, sunt esenţiale drepturile care se referă la viaţă, libertate
şi personalitatea fiecărui om.
Din perspectiva concret-istorică, acelaşi drept subiectiv poate fi considerat drept
fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit condiţiilor concrete, economice, sociale,
politice şi în conformitate cu voinţa guvernanţilor exprimată prin lege.
c) Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale sunt înscrise în acte deosebite
cum ar fi declaraţiile de drepturi şi de legi fundamentale, constituţionale.
Reglementarea constituţională a acestor drepturi este urmare a
aplicării criteriului valoric, deci recunoaşterea acestora de a fi esenţiale
pentru cetăţeni. Înscrise în constituţie li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentele
şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi garantarea lor.
Putem defini drepturile şi libertăţile esenţiale ca fiind acele drepturi subiective ale
cetăţenilor, esenţiale pentru viaţă, libertatea şi demnitatea lor, indispensabile pentru libera

83
dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin constituţie şi garantate prin
Constituţie şi legi.
Din această definiţie rezultă următoarele consecinţe :
a) Nu există deosebiri de natură juridică între noţiunile de drepturi şi libertăţi, chiar
dacă uneori se folosesc în accepţiuni şi interpretări nuanţate. Dreptul este o libertate iar
libertatea este un drept, chiar dacă din punct de vedere istoric, libertăţile au apărut ca
exigenţe ale omului în opoziţie cu autorităţile publice, iar aceste libertăţi nu presupuneau din
partea celorlalţi subiecţi de drept, nici o atitudine de abţinere.
b) Noţiunea de libertăţi publice - evocă drepturile şi libertăţile
fundamentale şi în special faptul că acestea aparţin dreptului public, respectiv dreptului
constituţional, fiind supuse unui regim juridic deosebit.
c) Noţiunile de drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţeanului se află într-o strânsă
corelaţie, dar din punct de vedere juridic nu se confundă.
Astfel drepturile omului evocă drepturile fiinţei umane, înzestrată cu raţiune şi conştiinţa
căreia îi sunt recunoscute drepturi naturale ca inprescriptibile şi inalienabile. Pe planul
realităţii jundice omul devine cetăţean, se integrează într-un anumit sistem social şi politic,
reglementat de reguli morale şi juridice. În consecinţă, din acest punct de vedere, cetăţenii
beneficiază de toate drepturile înscrise în constituţie, pe când străinii şi apatrizii doar de
unele dintre ele şi în special de cele fiind indispensabile fiinţei umane.
În concluzie, drepturile omului, din planul realităţilor universale şi existenţiale, devin
drepturi ale cetăţeanului, pe planul realităţilor interne ale fiecărui stat.
Noţiunea de îndatoriri fundamentale se impune deoarece este de neconceput ca
membrii unei societăţi să nu aibă decât drepturi fără îndatoriri fundamentale faţă de
societatea în care trăiesc.
Îndatorirea fundamentală este o obligaţie juridică, căreia societatea, la un moment
istoric determinat, îi atribuie o valoare mai mare. valoare care se reflectă în regimul juridic,
respectiv social ce li se atribuie. Realizarea acestora este asigurată fie prin convingere sau
la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor considerate esenţiale, la
un moment istoric dat, de către popor ,ca titular al suveranităţii, pentru realizarea intereselor
generale, înscrise în constituţie şi asigurate în asigurarea lor prin convingere, sau la nevoie
prin forţa de constrângere a statului.

TEST DE AUTOEVALUARE
Definiţi drepturile şi îndatoririle fundamentale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula
răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
____________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 83-84

14.3.Sfera drepturilor omului şi cetăţeanului


14.3.1.Evoluţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale
Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi reglementarea lor
constituţională este o consecinţă a evoluţiei statului şi funcţiilor sale, iar pe de altă parte este
rezultatul revendicărilor social economice şi politice ale societăţii.
Se remarcă în acelaşi timp preocuparea constantă în plan juridic de consacrare şi
mai ales garantare a drepturilor fundamentale, aspect ce generează şi o varietate de soluţii
juridice cu implicaţii şi în planul dreptului internaţional public.
Astfel, în secolul al XIX-lea, sub influenţa Declaraţiei franceze a drepturilor omului şi
cetăţeanului, s-a pus accentul pe consacrarea drepturilor civile şi politice, respectiv -
egalitatea oamenilor în faţa legii, libertatea de conştiinţă şi exprimare, dreptul de proprietate,

84
libertatea religioasă, dreptul la rezistenţă împotriva opresiunii, dreptul la asociere, dreptul la
vot, etc. Aceste drepturi fundamentale erau de natură să limiteze puterea absolută a statului,
să elimine statutul de neegalitate în faţa legii, să asigure exercitarea suveranităţii de către
titularul său, poporul.
În această etapă, drepturile şi libertăţile fundamentale au fost instituţionalizate iniţial
în Declaraţii de drepturi şi ulterior în Constituţii scrise, fiind astfel garantate de către stat.
Primele documente cu valoare constituţională care consacră drepturi şi libertăţi
fundamentale cu un caracter civil şi politic sunt: Declaraţia franceză a drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789, Constituţia de la Philadelphia din 1787, Declaraţia franceză a
drepturilor fundamentale din 1793.
Drepturile şi libertăţile fundamentale cuprinse în aceste importante documente
internaţionale, au fost considerate de doctrină drepturi din prima generaţie, deoarece vizau
în mod direct fiinţa umană în raporturile sale cu societatea şi urmăreau să limiteze puterea
statului prin afirmarea libertăţii individuale.
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea în Europa se manifestă o mişcare socială
tot mai largă pentru emanciparea economică a unor categorii sociale defavorizate. În
consecinţă, guvernanţii acceptă concesii economice şi sociale clasei muncitoare sub forma
acceptării revendicărilor sindicale ale acestora.
După primul război mondial, sub influenţa progresului economic şi social, dar şi
datorită necesităţii de a se asigura populaţiei o stare materială mai bună, acces la cultură şi
dezvoltarea personalităţii precum şi un control eficient asupra respectării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, în diferite constituţii sunt proclamate drepturi economice şi sociale,
respectiv: dreptul la muncă, dreptul la grevă, libertatea şi asocierea sindicală, egalitatea
socială, dreptul la asigurări sociale, la securitatea muncii, accesul liber la justiţie, garantarea
libertăţii individuale, dreptul la învăţătură, etc.
În doctrina constituţională ele sunt numite drepturi şi libertăţi de generaţia a doua.
Spre deosebire de drepturile civile şi politice ce nu presupun în principiu şi acţiuni
concrete din partea statului, în afara abţinerii în faţa libertăţii personale, drepturile şi
libertăţile sociale, economice şi culturale implică din partea statului acţiuni, măsuri şi garanţii.
Drepturile sociale, economice s-au impus mai ales după adoptarea de către ONU a
Declaraţiei universale a drepturilor omului - 1948 şi a Pactelor adoptate de către ONU în
1966.
Cu toate că în unele documente internaţionale drepturile şi libertăţile fundamentale
politice, pe de o parte şi drepturile sociale şi economice, pe de altă parte, sunt tratate diferit,
doctrina constituţională modernă a afirmat indivizibilitatea şi strânsa legătură dintre drepturi,
indiferent de specificul acestora.
În deceniul al VII-lea al secolului nostru s-au impus noi drepturi ale omului, drepturi
din a treia generaţie, cunoscute şi sub numele de drepturi de solidaritate, respectiv: dreptul
la pace, la dezvoltare, dreptul la mediul înconjurător, drepturi specifice tinerilor, drepturile
minorităţilor conlocuitoare, dreptul naţiunilor sau popoarelor la autodeterminare, dreptul
poporului de a exploata bogăţiile naturale, dreptul la un nivel de viaţă decent, dreptul la
intimitate şi la respectarea vieţii personale.
Aceste drepturi fundamentale noi subliniază ideea promovării personalităţii umane şi
a valorizării raporturilor complexe dintre individ şi colectivitate. În acest context, un interes
teoretic şi practic aparte suscită dreptul popoarelor de a dispune de ele însele sau dreptul
la autodeterminare.
Acest drept fundamental nu apare înscris în Declaraţia universală a drepturilor omului
din 1948, dar este consacrat în cele două Pacte internaţionale din 1966 şi a fost considerat
de către doctrină ca o sinteză a drepturilor şi libertăţilor fundamentale posibile ale omului.
Dreptul la autodeterminare al popoarelor evidenţiază legătura dintre libertatea
naţiunilor şi a celor ce le alcătuiesc. Majoritatea declaraţiilor internaţionale fac referire la
acest drept fundamental.

85
De aceea unii doctrinari au considerat acest drept fundamental ca cel mai important
dintre drepturile şi libertăţile omului. S-a considerat de asemenea că un principiu
fundamental al dreptului internaţional este şi egalitatea în drepturi a popoarelor şi împreună
cu dreptul de a dispune de ele însele constituie o condiţie esenţială pentru exercitarea
tuturor drepturilor şi libertăţilor omului.
Neputându-se exercita decât colectiv, autodeterminarea este pentru popoare ceea
ce este libertatea pentru indivizi.
Cu toate acestea, în doctrina constituţională modernă, s-a afirmat că
autodeterminarea nu poate fi un drept individual al omului, dar este condiţia necesară a
dreptunlor omului, în sensul că acolo unde ea nu există omul nu poate fi liber, pentru că îi
este interzis a se elibera.

14.3.2.Corelaţia dintre reglementările interne şi cele internaţionale privind


drepturile fundamentale ale omului şi cetăţeanului
Includerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale printre problemele majore
internaţionale este rezultatul firesc nu numai al importanţei lor deosebite, ci şi a strânsei lor
interdependenţe cu problemele cardinale ale omenirii.
Evoluţia acestei instituţii este permanentă, implică eforturile comune ale tuturor
statelor din comunitatea internaţională, precum terorismul, legislaţia retroactivă, tendinţa de
a minimaliza opoziţia prin aducerea dezacordului politic sub incidenţa legii penale, utilizarea
formelor de detenţie fără judecată, tortura şi tratamentul umilitor şi degradant,
subdezvoltarea, foametea, pauperizarea populaţiei de către stat etc.
Pe plan mondial preocupările pentru promovarea drepturilor omului s-au concretizat
în câteva documente de reală valoare între care menţionăm : Declaraţia universală a
drepturilor omului - 10 decembrie 1948, Pactul internaţional cu privire la drepturile
economice şi sociale, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptate la
ONU în 1966, Convenţia Europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului - Roma 1950, Actul final al Conferinţei pentru pace, securitate şi cooperare, în
Europa - Helsinki, 1975, Documentul final al Reuniunii de la Viena 1989, Documentul final
al Reuniunii de la Copenhaga, 1984 şi Carta de la Paris din 1990.
De asemenea sunt o serie de documente internaţionale regionale precum: Carta
africană din 1981 sau Convenţia interamericană din anul 1969.
În consecinţă, evoluţia constituţională a drepturilor omului s-a caracterizat prin
existenţa a doua mari categorii de reglementări: interne, ale fiecărui stat şi internaţionale.
În dreptul constituţional s-a pus problema corelării acestora şi s-au afirmat două principii:
Aplicarea convenţiilor relative la drepturile omului trebuie făcută ţinând seama de
necesitatea armonizării cooperării internaţionale cu principiul suveranităţii statelor.
Documentele internaţionale au ca principal mijloc pentru executarea lor asumarea de
către statele părţi ale obligaţiei fundamentale prevăzute în conţinutul lor.
Mecanismul internaţional de control nu intervine decât în cazul eşecului garanţiei
naţionale privind respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale.
În acest sens, articolul 20 din Constituţia României stabileşte că: dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Această reglementare este expresia concretă a corelaţiei dintre reglementările interne şi
cele internaţionale, în sensul că, consacrarea şi garantarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale reprezintă o manifestare a suveranităţii naţionale, o realitate a dreptului intern,
dar aplicarea concretă şi interpretarea lor trebuie să fie făcută în raport cu Declaraţia
Universală, cu Pactele şi tratatele internaţionale ratificate de România, care fac parte din
dreptul intern.

86
Potrivit disp. Art.20 alin.2 din Constituţia României, dacă există neconcordanţă între
pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este
parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
Această stipulaţie nu reprezintă o încălcare a principiului suveranităţii naţionale, deoarece
prioritatea constituţională vizează numai tratatele şi pactele ratificate de România şi care,
prin această procedură, fac parte din dreptul intern.
În sensul respectării celui de-al treilea principiu amintit mai sus sunt şi dispoziţiile art.35 din
Protocolul Nr. 11 la Convenţia Europeană din 1950 care stipulează următoarele: „Curtea
Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs
interne, aşa cum este stabilit, conform principiilor de drept internaţional general recunoscute
şi într-un termen de 6 luni, începând cu data deciziei interne definitive.”
În literatura juridică se precizează că procedurile de control internaţional au caracter
limitat şi derogator. Se remarcă în acelaşi timp forţa morală a reglementărilor internaţionale,
faptul că ele se pot impune şi accepta de dreptul intern, dacă apără valorile umane înţelese
chiar din punct de vedere al teoriei dreptului natural.
Sintetizând, se poate constata că, dominantă în ansamblul preocupărilor teoretice,
legislative şi practice, privitoare la drepturile omului este ideea în sensul căreia, proclamarea
şi garantarea efectivă a acestora revine reglementărilor juridice interne, ca o expresie a
recunoaşterii suveranităţii statelor şi a calităţii lor de membri egali ai comunităţii
internaţionale. Numai din această perspectivă trebuie înţeleasă corelaţia cu reglementările
internaţionale, în materie.

14.3.3.Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale


În literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificări, având ca suport
concepţii şi legislaţii diferite şi condiţionate de evoluţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale,
atât în ceea ce priveşte conţinutul cât şi sfera lor.
Doctrinarul italian Pelegrino Rossi distinge trei categorii de drepturi, respectiv:
private, publice, politice.
Autorul român Paul Negulescu împărţea libertăţile publice în două categorii: libertăţi
primordiale sau primare şi libertăţi secundare sau complementare.
În literatura contemporană se reţine clasificarea prof. Ion Deleanu în: drepturi şi
libertăţi care ocrotesc fiinţa umană, ca entitate biologică, drepturi şi libertăţi care ocrotesc
persoana în consideraţia apartenenţei la stat, drepturi şi libertăţi ale persoanei în raporturile
ei cu statul sau cu societatea exercitate de regulă individual şi drepturi ale colectivităţii de
persoane.
În ultima vreme, unii teoreticieni clasifică drepturile fundamentale în două categorii,
respectiv: drepturi individuale şi drepturi colective.
În categoria drepturilor colective sunt incluse: dreptul popoarelor la autodeterminare,
la eliberare de sub jugul colonial, dreptul la asociere în sindicate, egalitatea naţională, adică
unele drepturi care prin sensul şi posibilitatea de exercitare rezidă în apartenenţa individului
la un grup special.
În grupa drepturilor individuale sunt incluse: dreptul de proprietate, libertatea
persoanei, libertatea conştiinţei, etc.
Din punct de vedere evolutiv se constată că, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului din 1948 pune accentul cu precădere pe drepturile individuale, pe când alte
documente internaţionale, cum ar fi Proclamaţia de la Teheran din 1968 marchează evoluţia
de la concepţia drepturilor omului axată pe individ, la o concepţie care se bazează pe
colectivitate.
Cu toate acestea, literatura de specialitate a subliniat că unicul criteriu al clasificării
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor este cel al conţinutului acestora şi alte criterii precum
exercitarea lor, sau posibilitatea de realizare, nu sunt esenţiale pentru caracterizarea
acestora.

87
În acest sens se poate afirma că:
a) toate drepturile şi libertăţile omului sunt totodată atât individuale
cât şi colective;
b) fiecare drept şi fiecare libertate sunt individuale prin titularul lor.
Folosind criteriul conţinutului pentru clasificarea lor, trebuiesc avute în vedere
următoarele principii:
1) clasificarea nu trebuie să fie interpretată ca o ierarhizare a drepturilor. Toate
drepturile omului şi ale cetăţeanului au aceeaşi importanţă.
2) drepturile şi libertăţile fundamentale sunt inalienabile.
Clasificarea nu urmăreşte divizarea drepturilor, ci dimpotrivă, explicarea structurii
interioare a sistemului unitar al drepturilor. De aceea se impune să se acorde o importanţă
egală drepturilor economice, sociale, culturale, civile şi politice.
După criteriul conţinutului, drepturile şi libertăţile fundamentale se clasifică, în opinia
prof. Ioan Muraru, în:
A) Inviolabilităţii: adică acele drepturi şi libertăţi care, prin conţinutul lor, asigură viaţa,
posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi psihică, precum şi siguranţa domiciliului
persoanei. În această categorie includem: dreptul la viaţă, dreptul la integritate
psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la
ocrotirea vieţii intime, inviolabilităţii domiciliului.
B) Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale, respectiv acele prerogative
care, prin conţinutul lor, asigură condiţiile sociale şi materiale ale existenţei umane: dreptul
la învăţătură, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la muncă şi protecţie socială, dreptul la
grevă, dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul
la căsătorie, dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie socială, dreptul persoanelor handicapate
la protecţie socială.
C) Drepturile exclusiv politice, sunt acele drepturi care prin conţinutul lor pot fi
exercitate de cetăţeni, numai prin participare la guvernare: dreptul la vot şi dreptul de a fi
ales.
D) Drepturi şi libertăţi social-politice, adică acele drepturi care prin conţinutul lor pot
fi exercitate de cetăţeni, la alegerea pentru rezolvarea unor probleme sociale şi spirituale,
sau pentru participarea lor la guvernare, respectiv: libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul de informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul de asociere, secretul
corespondenţei.
E) Drepturile garanţii sunt acele drepturi care prin conţinutul lor au rolul de garanţii
constituţionale, respectiv: dreptul de petiţionare şi dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică de a solicita repararea prejudiciului produs.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţii categoriile de drepturi şi libertăţi aşa cum le prezintă prof. Ioan Muraru. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
___ Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 88

14.4.Principiile constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor


fundamentale
Constituţia României abordează problematica drepturilor şi îndatoririlor fundamentale
într-o viziune sistematică şi integrală. Constituantul are în vedere drepturile şi libertăţile, ca
un ansamblu coerent între care există raporturi de diferenţă şi condiţionare reciprocă.
Caracterul sistemic şi integral rezultă din:
a. drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate în mod deplin;

88
b. aparţin în totalitate tuturor cetăţenilor, iar unele caracterizează fiinţa umană,
indiferent de calitatea de cetăţean;
c. sunt ocrotite în mod egal de către stat
Baza caracterului sistemic îl reprezintă principiile constituţionale aplicabile drepturilor
fundamentale, exprimate normativ în dispoziţiile art.11, 15-21 şi 53 din Constituţia României
(principiul universalităţii, neretroactivităţii, egalităţii în drepturi, ocrotirea cetăţenilor străini în
străinătate, protecţia străinilor şi apatrizilor, cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau
expulzat, corelaţia dintre dreptul intern şi cel internaţional, accesul liber la justiţie,
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi).

14.4.1.Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale


Acest principiu este consacrat în dispoziţiile art.15 alin.l din Constituţia României şi
prevede că cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi
au obligaţiile prevăzute de aceasta.
Acest articol răspunde practic exigenţelor formulate în preambulurile celor două
Pacte referitoare la drepturile omului, care afirmă că recunoaşterea demnităţii inerente
tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile, constituie
fundamentul libertăţii justiţiei şi păcii în lume. Se recunoaşte totodată că aceste drepturi
fundamentale decurg din demnitatea persoanei umane şi se impune statelor obligaţia de a
promova respectul universal şi efectiv al drepturilor şi libertăţilor omului.
Principiul formulat stabileşte poziţia egală a cetăţenilor în faţa legii şi în acelaşi timp
legea este egală pentru toţi cetăţenii.
Principiul universalităţii drepturilor şi îndatoririlor trebuie tratat sub două aspecte:
1. Universalitatea se referă la sfera propriu-zisă a drepturilor şi libertăţilor. Din acest
punct de vedere, va exprima vocaţia omului şi cetăţeanului, pe planul realităţilor interne ale
fiecărei ţării, pentru toate drepturile şi libertăţile.
2. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă şi la titularii acestora. Se exprimă
ideea ca toţi oamenii, sau după caz, toţi cetăţenii statului, se pot bucura de aceste drepturi
şi libertăţi. Aceasta este o posibilitate juridică generală şi abstractă şi care devine concretă
prin exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi, în consecinţă, exercitarea unora dintre
aceste drepturi depinde de fiecare cetăţean, de capacitatea şi eforturile sale, de condiţiile
conferite de ordinea constituţională şi dezvoltarea statului.
Cu toate acestea, există drepturi fundamentale care privesc mijlocit persoana, în
determinaţiunile sale existenţiale, raţionale dar şi biologice, a căror exercitare nu mai poate
fi condiţionată, iar posibilitatea abstractă a universalităţii devine o realitate concretă, cum ar
fi dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică.
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Această regulă este
stipulată în preambulul celor două Pacte internaţionale din anul 1996, individul are îndatoriri
faţă de alţii şi faţă de colectivitatea căreia îi aparţine şi este ţinut de a depune eforturi în
promovarea şi respectarea drepturilor recunoscute în Pacte.
Acest principiu exprimă legătura indisolubilă dintre drepturi, libertăţi şi îndatoriri, şi se
poate spune că îndatoririle devin garanţii ale drepturilor.
Art.15, alin.1 din Constituţia României se referă la universalitatea, nu numai a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, dar şi a celorlalte drepturi şi îndatoriri prevăzute în
celelalte acte normative, în condiţiile arătate mai sus.
De la acest principiu există şi excepţii, dar care vizează mai mult exercitarea unor
drepturi şi libertăţi decât substanţa şi realitatea acestora. Astfel, cetăţenii care au fost
decăzuţi din unele drepturi, fie printr-o sentinţă civilă, fie ca o consecinţă a aplicării unei
pedepse penale sau printr-o pedeapsă complimentară, ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni, nu mai pot exercita unele drepturi, cum ar fi: dreptul de a alege şi a fi ales, dreptul
de a ocupa o funcţie publică, unele drepturi părinteşti, etc. Această decădere este

89
întotdeauna o sancţiune şi se aplică pe o durată determinată de timp, în condiţiile legii şi de
aceea nu vizează însăşi substanţa dreptului, ci numai exercitarea acestuia.

14.4.2.Neretroactivitatea legii
Acest principiu este reglementat în dispoziţiile art.15, alin. 2 din Constituţia României
şi prevede că, legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Principiul neretroactivităţii reprezintă o extindere a sistemului consacrat încă din 1864
de art. l din Codul civil, care prevedea că legea dispune numai pentru viitor.
Art. 11 din Codul penal, prevede că legea penală nu se aplică faptelor care la data
când au fost comise nu erau prevăzute ca infracţiuni, ceea ce înseamnă că la baza legii
penale a stat principiul activităţii acesteia, dispune numai pentru viitor, ceea ce corespunde
principiului constituţional al neretroactivităţii.
Acest principiu, consacrat în toate constituţiile moderne, democratice, are şi o
justificare raţională, în sensul că nu poate unui subiect de drept să răspundă pentru o
conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi, iar comportamentul său este
normal sau firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de drept în vigoare. Principiu
neretroactivităţii reprezintă o garanţie a stabilităţii ordinii de drept şi al constituţionalismului.
De la acest principiu există două excepţii, una fiind prevăzută în Constituţie:
a) aplicarea legii penale mai favorabile. Codul penal se referă în art.12-14 la situaţia
în care până la data condamnării definitive a inculpatului intervin mai multe lagi penale. În
acest caz, se va aplica inculpatului legea penală cea mai blândă, mai favorabilă.
b) cea de-a doua excepţie se referă la legile interpretative. Acest caz nu este prevăzut
de Constituţie, dar este recunoscut atât de doctrină, cât şi de practica judiciară. În esenţă,
nu reprezintă o variabilă excepţie, deoarece legea interpretativă adopta ulterior, face corp
comun cu legea interpretată, iar efectele şi aplicarea ei depind esenţial de această lege.
Prin interpelare, se explicitează conţinutul, pe care norma juridică l-a avut la
data promulgării. Totodată, orice act de aplicare a unei norme de drept presupune
interpretarea ei prealabilă pentru a stabilii dacă este sau nu aplicabilă la situaţia de fapt
avută în vedere.
Dispoziţiile art.15, alin.2 din Constituţia României, marchează transformarea unei
reguli aparţinând legislaţiei speciale, într-un veritabil principiu constituţional.
În consecinţă, neretroactivitatea legii este obligatorie pentru toate ramurile de drept,
fără excepţie, nu numai pentru acela care îl prevăd explicit.
În al doilea rând, în afara excepţiei prevăzute de art.15, alin.2 din Constituţie, nici o
altă excepţie nu mai este posibilă.
În al treilea rând, acest principiu se prezintă ca o garanţie esenţială a drepturilor
constituţionale, în special al libertăţii şi siguranţei personei.

14.4.3.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor


Acest principiu este consacrat de dispoziţiile art.16, alin.1 din Constituţia României,
care prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări.
Acest articol trebuie coroborat cu dispoziţiile art.4 din Constituţie, care se referă la
unitatea poporului român şi egalitatea între cetăţeni, indiferent de rasă, de naţionalitate, de
origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau
de origine socială.
Egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor politice nu poate implica ideea de
standardizare, de uniformizare, de înscriere a tuturor cetăţenilor sub semnul aceluiaş regim
juridic, indiferent de situaţia naturală, sau socio-profesională a acestora. Principiul egalităţii
presupune ca la situaţii egale să se aplice un tratament juridic egal. Acest principiu implică
şi dreptul la diferenţiere în tratamentul juridic, deoarece, dacă egalitatea nu este naturală

90
sau nu este determinată de aceeaşi situaţie sau statut juridic, impunerea unui tratament
juridic egal ar însemna o discriminare.
În consecinţă, conţinutul acestui principiu, subliniat de altfel de mai multe decizii ale
Curţii Constituţionale a României, constă că în situaţii egale să corespundă un tratament
juridic egal, iar în situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.
De altfel, chiar Constituţia României admite o discriminare pozitivă în mai multe
cazuri, astfel: art.41, alin.2 impune măsuri speciale de protecţie socială a muncii, art.49,
alin.1 se referă la regimul special de protecţie a copiilor şi tinerilor, prin art.50, se instituie o
protecţie specială pentru persoanele cu handicap, etc.
Principiul egalităţii cuprinde următoarele aspecte:
1. Art.16, alin.2 din Constituţie, stabileşte că nimeni nu este mai presus de lege. Atât
cetăţenii, cât şi organele statului, persoanele juridice, toţi subiecţii de drept sunt obligaţi să
respecte legea, să-şi desfăşoare activitatea numai în baza legii şi să aplice cu bună
credinţă şi nepreferenţial normele legale, evitând astfel abuzul de drept. În al doilea rând,
regulile juridice privind răspunderea civilă, penală şi administrativă, după caz, se aplică, în
situaţia încălcării legii ferm şi nediferenţiat, fiind excluse privilegiile personale şi alte
discriminări.
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte toate drepturile pe care le au cetăţenii
români, fără deosebire, actul juridic în care sunt înscrise, Constituţie sau alte acte normative.
3. Egalitatea în drepturi se manifestă în toate domeniile de activitate.
4. Nu se pot face discriminări pe criterii de sex, rasă, naţionalitate, origine
etnică, avere sau origine socială.
Această trăsătură trebuie corelată cu dispoziţiile art.6 din Constituţia României, în care sunt
recunoscute şi garantate persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, dreptul la păstrarea,
dezvoltarea şi exprimarea identităţilor etnice, culturale, lingvistice, şi religioase, fără ca
măsurile de protecţie luate de stat în acest sens să încalce principiile de egalitate şi de
nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români.
5. Egalitatea în drepturi, fără deosebire de religie, opinie sau apartenenţă politică.
De la regula potrivit căreia egalitatea se manifestă în toate domeniile de activitate,
art. 16 alin.3 din Constituţie instituie o excepţie, în sensul că, funcţiile şi demnităţile publice
pot fi ocupate numai de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Demnitatea publică este o categorie de drept constituţională şi se referă, în special,
la exercitarea unor atribuţii la vârful organelor puterii statale sau care realizează însăşi
conţinutul autorităţii sau puterii statale, de exemplu, Preşedintele României, miniştrii,
parlamentari, judecători.
Funcţiile publice reprezintă o categorie de drept administrativ, care presupun
exercitarea autorităţii statale, în special în domeniul puterii executive, bazate pe un statut
juridic aparte pentru cei care le îndeplinesc.
Pentru ocuparea demnităţilor şi funcţiilor publice, legea impune o dublă condiţie:
a) persoana respectivă să aibă cetăţenia română.Prin Legea de revizuire din 2003 s-
a introdus un nou alineat la acest articol care dispune că , în condiţiile aderării României la
Uniunea Europeană , cetăţenii Uniunii care îndeplinesc cerinţele legii organice au dreptul
de a alege şi de a fi aleşi în autorităţile administraţiei publice locale.
b) cetăţeanul român să aibă domiciliul în ţară. Credem că legea are în vedere faptul
că cel care exercită o funcţie publică sau o demnitate, să locuiască efectiv în ţară, nefiind
posibil ca o astfel de persoană să aibă domiciliul în ţară, dar reşedinţa în străinătate şi să
locuiască acolo. Pentru ocuparea unor funcţii private nu sunt cerute asemenea condiţii.

14.4.4.Protecţia cetăţenilor români în străinătate


Principiul este exprimat de art.17 din Constituţie care prevede că statul român oferă
protecţie cetăţenilor români aflaţi în străinătate şi aceştia trebuie să-şi îndeplinească toate
obligaţiile, mai puţin cele care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară.

91
Acest principiu are la bază concepţia constituţională asupra cetăţeniei, respectiv,
legătura politică şi juridică dintre cetăţean şi stat, care determină statutul juridic al
cetăţeanului oriunde s-ar afla.
De aceea, cetăţenii români care se află în străinătate, au dreptul să solicite protecţia
autorităţilor române ori de câte ori drepturile şi libertăţile lor fundamentale ar fi încălcate, iar
aceste autorităţi, de regulă, reprezentate diplomatice, au obligaţia constituţională de a le
acorda protecţia necesară.
Protecţia juridică se acordă în funcţie de regulile cuprinse în normele general admise
de dreptul internaţional şi tratatele încheiate de statele respective şi mai ales fără a se
încălca suveranitatea statului pe teritoriul căreia se află cetăţeanul român.
Cetăţenii români aflaţi în străinătate trebuie să-şi îndeplinescă obligaţiile
fundamentale faţă de statul român, cum ar fi plata impozitelor sau obligaţia de îngrijire a
copilului minor.

14.4.5.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi


Art.18 alin.1 din Constituţie prevede că cetăţenii străini şi apatrizi, care locuiesc în
România, se bucură de protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantate de Constituţie
şi de alte legi.
În consecinţă, străinii şi apatrizii au drepturile fundamentale recunoscute oricărui om,
în esenţa lor drepturi naturale, inalienabile şi imprescriptibile, cum sunt: dreptul la viaţă, la
demnitate, la libertate, la conştiinţă.
În afară de drepturile naturale există şi alte drepturi subiective a căror dobândire sau
exercitare se pot realiza şi de cetăţenii străini şi apatrizi, cum ar fi: dreptul la învăţătură,
dreptul la muncă, dreptul la protecţia bunurilor.
Există însă, anumite drepturi care pot aparţine sau se pot exercita numai de către
cetăţenii români, cum ar fi drepturile exclusiv politice.
În consecinţă, străinii şi apatrizii pot avea toate drepturile şi libertăţile, afară de acelea pentru
care Constituţia sau legea impun calitatea de cetăţean român.
Important este faptul că, prin Constituţie, statul garantează drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor străini şi apatrizi.
Art.18 alin.2 din Constituţie prevede dreptul de azil, care se acordă şi se retrage, în
condiţiile legii şi ale convenţiilor internaţionale la care România este parte.
Aziul este, prin excelenţă, un drept care aparţine străinilor şi apatrizilor şi cuprinde
două aspecte: locuirea pe teritoriul României şi protecţia juridică a statului român, deoarece
în statul lor de origine sunt urmăriţi pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii,
poporului şi păcii.
Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice şi nu pentru fapte care
reprezintă infracţiuni de drept comun. Un asemenea drept nu poate fi acordat persoanelor
urmărite pentru crime contra păcii, contra umanităţii, în sensul documentelor internaţionale.
Statul care acordă dreptul la azil apreciază în mod suveran asupra temeiniciei
motivelor invocate de solicitant.
Persoanelor cărora li se acorda dreptul de azil în România se bucură de toate
drepturile şi au toate obligaţiile, cu excepţia celor care aparţin, în exclusivitate, cetăţenilor
români. Persoanele care beneficiază de dreptul de azil nu pot fi extrădate.

14.4.6.Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat


Art.19 din Constituţie se referă la instituţiile extrădării şi expulzării.
Principiile acestor instituţii juridice sunt:
1) cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România.
2) prin derogare de la prevederea de mai sus , cetăţenii români pot fi extrădaţi în
baza convenţiilor internaţionale la care România este parte , în condiţiţiile legii şi pe bază
de reciprocitate.

92
3) cetăţenii străini şi apatrizi pot fi extrădaţi numai pe baza unei convenţii
internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.
4) expulzarea sau extrădarea se hotăreşte de către justiţie.
Aceste reguli sunt prevăzute şi în convenţiile internaţionale, admise de toate statele
civilizate.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat, pe teritoriul
căruia s-a refugiat unul din cetăţenii săi, să îl predea. Se aplică cetăţenilor care au săvârşit
infracţiuni şi se refugiază pe teritoriul altui stat.
În sistemele constituţionale şi penale sunt recunoscute câteva reguli aplicate
extrădării:
a) nu se admite extrădarea pentru raţiuni politice sau atunci când persoana în cauză
ar putea fi condamnată la moarte, ori există riscul să fie supusă unor pedepse degradante,
inumane;
b) extrădarea se admite şi se practică în cazurile de piraterie maritimă sau aeriană,
traficul de femei, traficul de copii, terorismul, traficul de arme, traficul de stupefiante,
infracţiuni grave asupra statului sau contra persoanei, genocid, etc.
Expulzarea este instituţia juridică ce permite autorităţilor publice dintr-un stat să
oblige o persoană, de regulă cetăţean străin sau apatrid, să părăsească ţara.
Codul penal român reglementează expulzarea în cadrul măsurilor de siguranţă care
au ca scop preîntâmpinarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de fapte
penale.
Această măsură se poate aplica numai faţă de străinii sau apatrizii care au săvârşit fapte
penale pe teritoriul României, după executarea pedepsei la care a fost condamnat.
Expulzarea are ca scop ocrotirea ordinii de drept şi este motivată de considerente de
ordin juridic şi politic.
În conformitate cu normele internaţionale, dreptul constituţional recunoaşte
următoarele reguli aplicabile celor două instituţii juridice:
1) extrădarea se poate decide numai în baza unei convenţii internaţionale, sau în
condiţii de reciprocitate;
2) executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil brutală, iar expulzatului să i se
lase dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat;
3) numai justiţia poate hotărî expulzarea. În consecinţă, autorităţile administrative nu
pot decide expulzarea sau extrădarea. Este exclusă aplicarea unei asemenea măsuri pe
considerente de oportunitate de natură administrativă. Cele două măsuri pot fi dispuse
numai motivat, în conformitate strictă cu dispoziţiille normative în vigoare, pentru respectul
ordinii de drept.
4) este interzisă expulzarea individuală sau colectivă a străinilor sau apatrizilor pentru
motive de rasă, religie, cultură, origine naţională, sau etnică - art.7 din Declaraţia universală
a drepturilor omului.

14.4.7.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional


În conformitate cu dispoziţiile art.11 din Constituţie, statul român se obligă să
îndeplinească cu bună credinţă şi întocmai, obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este
parte. Potrivit alin.2 din acelaşi text constituţional, tratatele ratificate de Parlament fac parte
din dreptul intern.
Alin. 3 arată că dacă un tratat la care România urmează să fie parte cuprinde dispoziţii
contrare Constituţiei mai întâi se va revizui Constituţia şi abia apoi se va putea ratifica tratatul
respectiv.
Obligaţiile internaţionale pot fi asumate esenţialmente prin trei modalităţi:
- tratate bilaterale sau multilaterale;
- prin declaraţii unilaterale;
- prin participarea la declaraţii internaţionale.

93
În primul caz, acţionează principiul imperativ: pacta sunt servanta (tratatele trebuie
respectate ). Textul constituţional consacră un principiu, dar şi o obligaţie preexistentă, cu
un caracter general, ce există pentru statul român, în baza dreptului internaţional.
În doctrina dreptului constituţional s-a subliniat că numai tratatele licite, încheiate
conform principiilor dreptului internaţional, trebuie îndeplinite întocmai şi cu bună-credinţă.
Celelalte, care încalcă suveranitatea naţională sau nu protejează interesele părţilor, pot fi
supuse denunţării, rezilierii, suspendării sau anulării.
În consecinţă, statul român se obligă să-şi respecte întocmai angajamentele
internaţionale pe care şi le-a asumat în virtutea propriei sale suveranităţi, cu respectarea
intereselor generale ale naţiunii.
Deşi Constituţia precizează că tratatele internaţionale ratificate fac parte din dreptul
intern, este nevoie de o lege cadru, care să reglementeze raportul dintre legea internă în
vigoare în momentul ratificării unui tratat şi respectivul tratat internaţional, mai ales că, în
practică, pot apărea numeroase probleme, cum ar fi contradictorialitatea dintre legea internă
şi tratatul internaţional.
O soluţie o oferă în acest sens art.20 alin.2 din Constituţie, care prevede că în materia
drepturilor omului, în caz de contradicţie au prioritate tratatele internaţionale la care
România este parte , cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile.

14.4.8.Accesul liber la justiţie


Dispoziţiile art.21 alin.1 din Constituţie prevăd că orice persoană se poate adresa
justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
În acest fel, justiţia a devenit una dintre garanţiile exercitării efective a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
Funcţiile justiţiei sunt de a interpreta şi aplica legile, la cazuri concrete, de a judeca
şi aplica sancţiuni, într-un cuvânt, de a face dreptate. În acest scop, justiţia se înfăptuieşte,
în numele legii, de către judecători independenţi şi inamovibili şi se supun numai legii, aşa
cum prevăd şi dispoziţiile art.124 din Constituţia României.
Aceste dispoziţii constituţionale realizează o delimitare între dreptul la acţiune în
justiţie şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Astfel, Constituţia şi legile nu apără şi nu garantează orice interese, ci numai acelea
care se întemeiază pe drept, pe legile ţării, pe echitate. Caracterul legitim sau nelegitim al
pretenţiilor formulate în acţiunea în justiţie va rezulta numai în urma jedecării cauzei
respective şi se va constata prin hotărâre judecătorească.
Potrivit dispoziţiilor art.21 alin.2 din Constituţie, nici o lege nu poate îngrădi acest
drept, ceea ce înseamnă că parcurgerea etapelor unei jurisdicţii speciale nu poate îngrădi
dreptul persoanei de a se adresa organelor puterii judecătoreşti.Aşa cum arată alin.4
jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.
În conformitate cu art.6 din Declaraţia universală a drepturilor omului , alin.3 arată
că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil.

14.4.9.Restrângerea exerciţiului unor drepturi


Declaraţia universală a drepturilor omului, precum şi cele două Pacte internaţionale
din 1966, admit existenţa unor limitări şi restrângeri în legătură cu exerciţiul unor drepturi şi
libertăţi.
Legitimitatea unei asemenea restrângeri rezidă chiar în conceptul de libertate. Una
dintre cele mai valoroase definiţii în acest sens, o oferă Declaraţia franceză a drepturilor
omului şi cetăţeanului, din 1789, în art.4: libertatea constă în a putea face tot ce nu dăunează
altuia.

94
În Constituţia României acest principiu este reglementat de art.53 care permite
restrângerea unor drepturi şi libertăţi fundamentale, dar numai ca excepţie, temporar,
condiţionat şi fără a se afecta însăşi substanţa dreptului.
Motivele care pot duce la restrângerea exerciţiului unor drepturi sunt de strictă
interpretare şi prevăzute de art.53 din Constituţie, respectiv, pentru apărarea siguranţei
naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale , ale unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav sau pentru desfăşurarea instrucţiei penale.
Din conţinutul acestui text constituţional se desprind 3 condiţii esenţiale, care permit
restrângerea exerciţiului unor drepturi:
1) restrângerea se poate realiza numai prin lege, motivat de existenţa unor situaţii
determinate normativ, care vizează interesul public şi ocrotirea drepturilor fundamentale;
2) restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
3) restrângerea să fie temporară şi să nu aducă atingere substanţei dreptului sau
libertăţii fundamentale.
Sunt unele drepturi şi libertăţi care nu pot fi restrânse în nici o situaţie, respectiv
dreptul la viaţă şi accesul liber la justiţie.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi principiile aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Folosiţi spaţiul de
mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
_______________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 89

14.5. Rezumat
Drepturile si libertăţile sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru
viaţa, libertatea şi demnitatea lor, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii
umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor, considerate esenţiale, la
un moment istoric dat de către popor, ca titular al suveranităţii, pentru realizarea intereselor
generale înscrise în Constituţie şi asigurate, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
Constituţia României din 1991 abordează problematica drepturilor şi libertăţilor
fundamentale într-o viziune sistematică şi integrală. Constituantul are în vedere drepturile şi
libertăţile, ca un ansamblu coerent între care există raporturi de diferenţă şi condiţionare
reciprocă. Caracterul sistematic rezultă din faptul că:
- drepturile şi libertăţile fundamentale sunt consacrate şi garantate în mod deplin;
- aparţin în totalitate tuturor cetăţenilor, iar unele caracterizează fiinţa umană,
indiferent de calitatea de cetăţean;
- sunt ocrotite în mod egal de către stat.
Obligaţiile generale asupra respectării drepturilor omului, după cel de-al doilea război
mondial, au fost încorporate în Carta ONU. Dispoziţiile Cartei cu privire la drepturile omului
vor să impună statelor membre, organizaţiei însăşi, şi datoria de a favoriza respectul
universal şi efectiv al drepturilor omului pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau
religie şi de a acţiona în vederea atingerii acestui scop.
Adoptată de Adunarea Generală a ONU, la 10 decembrie 1948, Declaraţia
Universală a drepturilor omului este primul document internaţional prin care se consacră
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului de către comunitatea organizată a naţiunilor.
Un eveniment de mare însemnătate în consacrarea pe plan mondial a drepturilor
omului, în ansamblul lor, l-a constituit adoptarea, la 16 decembrie 1966, de către ONU, a

95
celor două Pacte internaţionale ale drepturilor omului: Pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale şi Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice.
Consiliul Europei, organizaţie regională europeană din care fac parte state ataşate
aceleiaşi concepţii politice, cu preocuparea de a stabili o protecţie efectivă a drepturilor
omului, a adoptat, la 7 noiembrie 1950, Convenţia pentru protecţia drepturilor omului,
instrumentul juridic cel mai puternic din lume, care garantează drepturile fundamentale ale
individului. Această convenţie reprezintă, în concepţia autorilor săi, un progres considerabil
faţă de Declaraţia universală din 1948 prin 3 laturi esenţiale:
- drepturile sunt garantate în textele convenţionale; semnarea şi ratificarea acestora
de către statele membre le-au conferit deplină valoare juridică;
- s-a căzut de acord asupra unor instituţii internaţionale pentru garantarea aplicării
convenţiei;
- se prevede instituirea unui drept de recurs individual, care permite particularilor să
acţioneze pe plan internaţional, adresându-se cu plângeri instanţelor internaţionale,
împotriva statului vinovat de violarea drepturilor garantate, chiar dacă în cauză este însuşi
statul reclamantului.
Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului se întemeiază pe această Convenţie,
ale cărei dispoziţii le aplică. Aceasta (Curtea) este interpretul suprem al prevederilor
Convenţiei şi, de aceea jurisprudenţa sa are, de asemenea, aplicabilitate directă în dreptul
nostru intern, completează în adevăr substanţa Convenţiei şi îi dau acesteia formă şi viaţă,
depăşind instrumentul însuşi.
Aplicând Constituţia, Curtea Constituţională a României, atunci când soluţionează
probleme din domeniul drepturilor omului, trebuie să aplice, deopotrivă, dispoziţiile
pertinente ale Convenţiei, astfel cum acestea au fost aplicate şi interpretate prin hotărârile
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dar, mutatis mutandis, într-o situaţie similară se află
şi instanţele judecătoreşti, precum şi parchetele din cadrul Ministerului Public, atunci când
soluţionează probleme din materii ce intră în câmpul de reglementare a Convenţiei.
Principale constituţionale aplicabile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale
Sunt exprimate normativ în dispoziţiile art.11, 15-21 şi 53 din Constituţia
României.Acestea sunt următoarele:
I. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale.
II.Neretroactivitatea legii.
III.Egalitatea în drepturi a cetăţenilor.
IV.Protecţia cetăţenilor români în străinătate.
V.Protecţia generală a cetăţenilor străini şi apatrizi.
VI.Corelaţia dintre dreptul intern şi dreptul internaţional.
VII.Accesul liber la justiţie.
VIII.Restrângerea exerciţiului unor drepturi.

14.6.Lucrare de verificare
Analizaţi principiile aplicabile drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

96
14.7. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Ed. Casa şcoalelor, Bucureşti, 1930
MIHAI CONSTANTINESCU, ION DELEANU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU,
FLORIN VASILESCU, IOAN VIDA, „Constituţia României-comentată şi adnotată”, Regia
Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992;
MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, SIMINA ELENA
TĂNĂSESCU, „Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
ION DELEANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat”,
vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996;
ION DELEANU, „Drepturile subiective şi abuzul de drept”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1988;
ION DELEANU, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Arad, vol.I,
IOAN MURARU, MIHAI CONSTANTINESCU, „Studii constituţionale”, Editura Actami,
Bucureşti, 1995, 1998;
IOAN MURARU, GHEORGHE IANCU, „Constituţiile române”, Regia Autonomă „Monitorul
Oficial", 1995;
IOAN MURARU , SIMINA TĂNĂSESCU , „Constituţia României.Comentariu pe articole.” ,
Ed. C.H.Beck , Bucureşti 2008
NISTOR PRISCA, „Drept constituţional”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977;
NISTOR PRISCA, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor în R.S.R.”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Principiul egalităţii în dreptul românesc”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999;

97
Unitatea de învăţare 15
Analiza drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor

15.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 98


15.2.Inviolabilităţile............................................................................................................... 98
15.2.1.Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică, dreptul la integritatea psihică. 98
15.2.2.Libertatea individual............................................................................................ 100
15.2.3.Dreptul la apărare................................................................................................. 102
15.2.4.Dreptul la libera circulaţie................................................................................... 102
15.2.5.Dreptul la ocrotirea vieţii intime familiale şi private......................................... 102
15.2.6.Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi.................................................... 103
15.2.7.Inviolabilitatea domiciliului................................................................................. 103
15.3.Drepturile si libertăţile social-economice şi culturale............................................... 104
15.3.1.Dreptul la învăţătură............................................................................................. 104
15.3.2. Accesul la cultură................................................................................................ 104
15.3.3.Dreptul la ocrotirea sănătăţii............................................................................... 105
15.3.4. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos........................................................ 105
15.3.5.Dreptul la muncă şi protecţie social................................................................... 105
15.3.6.Dreptul la grevă.................................................................................................... 107
15.3.7.Dreptul la proprietate private.............................................................................. 107
15.3.8.Libertatea economică.......................................................................................... 108
15.3.9.Dreptul la moştenire............................................................................................ 109
15.3.10.Dreptul la un nivel de trai decent...................................................................... 109
15.3.11.Dreptul de a avea o familie................................................................................ 109
15.3.12.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă social............................ 109
15.3.13.Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie social...................................... 109
15.4.Drepturile exclusiv politice.......................................................................................... 110
15.5.Drepturile şi libertăţile social-politice......................................................................... 111
15.5.1.Libertatea conştiinţei........................................................................................... 111
15.5.2.Libertatea de exprimare....................................................................................... 112
15.5.3.Dreptul la informaţie............................................................................................ 113
15.5.4.Libertatea întrunirilor........................................................................................... 113
15.5.5.Dreptul la asociere............................................................................................... 114
15.5.6.Secretul corespondenţei..................................................................................... 114
15.6.Drepturile garanţii......................................................................................................... 115
15.6.1.Dreptul de petiţionare.......................................................................................... 115
15.6.2.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică............................... 115
15.7.Îndatoririle fundamentale............................................................................................. 116
15.8. Rezumat........................................................................................................................ 117
15.9.Lucrare de verificare..................................................................................................... 117
15.10. Bibliografie................................................................................................................. 118

15.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu drepturile şi libertăţile fundamentale incluse în fiecare
categorie definită de doctrină;
- familiarizarea cursanţilor cu analiza anumitor drepturi şi libertăţi din fiecare categorie.
- dobândirea capacităţii de identificarea a elementelor fiecărui drept fundamental.
- identificarea şi dobândirea capacităţii de analiză a îndatoririlor fundamentale.

15.2.Inviolabilităţile
15.2.1.Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică, dreptul la integritatea
psihică
Aceste drepturi sunt prevăzute în Constituţia României, în mod unitar, în art.22, dar
nu pot fi confundate din punct de vedere juridic.
Dreptul la viaţă este garantat afirmă Constituţia României. El nu poate fi restrâns în
nici o situaţie, aşa cum prevăd şi dispoziţiile alin.3: pedeapsa cu moartea este interzisă.
98
Dreptul la viaţă este înscris printre drepturile naturale ale fiinţei
umane în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 1948, care stabileşte în art.3:
Orice om are dreptul la viaţă, libertate şi inviolabilitatea persoanei. Şi alte documente
internaţionale se referă la acest drept fundamental, Pactul cu privire la drepturile civile şi
politice stabileşte în art.6 pct.1 că: dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept
trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar. În acelaşi sens,
Convenţia Europeană consacră în art.2 că: Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat
de lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod intenţionat decât în exercitarea unei sentinţe
capitale, pronunţate de un tribunal, în cazul în care infracţiunea este sancţionată de lege cu
această pedeapsă.
Aceeaşi tratare nuanţată o are acest drept şi în constituţiile lumii.
Într-o accepţiune restrânsă, dreptul ia viaţă priveşte viaţa persoanei în sensul
ei fizic. Acesta este şi sensul la care se referă Constituţia României, stabilind că nimeni nu
poate fi privat, în mod arbitrar, de viaţa sa, iar pedeapsa cu moartea este contrară drepturilor
naturale ale omului.
În sens larg, viaţa persoanei este privită ca un ansamblu de fenomene, fapte şi
cerinţe, asigurat prin întregul sistem constituţional.
Corelativ dreptului la viaţă, statului îi revin câteva obligaţii esenţiale: asigurarea
condiţiilor minime de existenţă pentru cetăţenii săi, asigurarea mijloacelor necesare pentru
ocrotirea sănătăţii lui, protecţia mediului şi altele.
Dreptul la viaţă atrage foarte complexe şi importante consecinţe în legislaţia statelor,
respectiv:
1. atitudinea pe care o adoptă faţă de eugenie - ameliorarea
fondului genetic al populaţiei umane;
2. incriminarea genocidului;
3. incriminarea sau, dimpotrivă, liberalizarea avortului;
4. modul de reglementare al transportului de organe;
5. admiterea sau interzicerea eutanasiei;
6. incriminarea orthotanasiei - abţinerea voluntară de a-i administra unui bolnav
îngijiri medicale ale căror singur efect ar fi supavieţuirea prelungită şi dureroasă.

Dreptul la integritate fizică


Este reglementat prin acelaşi articol 22 din Constituţie şi se află în strânsă legătură
cu dreptul la viaţă.
Orice atingeri aduse integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de lege, iar
dacă ea se impune totuşi, din considerente de ordin social, se poate face numai în condiţiile
prevăzute de art.49 din Constituţie, de exemplu: vaccinări, recoltări de sânge pentru
dovedirea alcoolemiei, tratament medical obligatoriu impus de către instanţele de judecată,
ca măsură de siguranţă.

Dreptul la integritatea psihică


Este reglementat de acelaşi text constituţional, este un drept natural, ocrotit şi
considerat ca valoare esenţială. Omul este conceput, sub aspect juridic, ca un complex de
elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite.
Constituţia impune respectarea vieţii, integrităţii fizice şi psihice, arătând prin
dispoziţiile art.22 alin.2 că nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedepse sau
tratament inuman sau degradant.
Această prevedere se regăseşte şi în documentele internaţionale, respectiv art.5 din
Declaraţia universală a drepturilor omului şi art.7 din Pactul internaţional relativ la drepturile
civile şi politice, care în alin.2 precizează că: este interzis ca o persoană să fie supusă, fără
consimţământul său, unor experienţe medicale sau ştiinţifice.

99
Constituţia României vizează, în acest sens, trei activităţi care sunt interzise: tortura,
pedepsele sau tratamentele inumane şi pedepsele sau tratamentele degradante. Practica
Curţii Europene a drepturilor omului se referă la aceste aspecte, subliniind că această
interdicţie este absolută, indiferent de aprecierea unor situaţii concrete.
Garanţiile subsidiare ale celor trei drepturi fundamentale sunt prevăzute în legea
penală, care incriminează faptele prin care sunt lezate atribuţiile existenţei fizice a fiinţei
umane ori ale personalităţii acesteia (viaţa, integritatea corporală, sănătatea).
Drepturile prevăzute în art.22 din Constituţie sunt ocrotite faţă de toate subiectele de
drept. Autorităţile publice trebuie să respecte, în orice împrejurare, dreptul la viaţă, la
integritate fizică şi psihică a persoanelor.

15.2.2.Libertatea individuală
Este reglementată de Constituţia României prin art.23 alin.1-13. Conţinutul complex
al acestui text constituţional, aspectele concrete relevate sunt determinate de necesitatea
garantării acestui drept fundamental, să se evite interpretările speculative şi, mai ales, să
se evite abuzurile şi ilegalităţile autorităţilor statale, pornind de la ideea că autorităţile statului
trebuie să fie în slujba cetăţenilor şi nu invers.
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei au fost consacrate în numeroase
documente constituţionale şi declaraţii sau tratate internaţionale, respectiv: Declaraţia
franceză din 1789, Declaraţia universală din 1948, art.5 din Convenţia europeană şi art.9
din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Art.23 alin.1 din Constituţie stabileşte că libertatea individuală şi siguranţa persoanei
sunt inviolabile.
Noţiunile de libertate individuală şi siguranţa persoanei nu sunt similare din punct de
vedere juridic.
Libertatea individuală, în înţelesul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a
persoanei, dreptul său de a se putea comporta şi mişca liber, de a fi ţinut în sclavie sau în
orice altă servitute, de a nu fi reţinută sau arestată sau deţinută, decât în cazurile şi după
formele expres prevăzute de Constituţie şi de lege.
Libertatea individuală nu poate şi nu trebuie să fie absolută. Ea se realizează în
coordonatele impuse de ordinea constituţională sau ordinea de drept. Încălcarea ordinii de
drept de către individ îndreptăţeşte autorităţile publice să intervină şi să recurgă la
represiune, aplicând măsuri care privesc direct libertatea persoanei, precum percheziţii,
reţineri, arestări. Aceste acţiuni ale autorităţilor publice trebuie să fie condiţionate şi strict
reglementate de lege, pentru a se preveni abuzul şi a se garanta siguranţa persoanei.
În acest sens, siguranţa persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care protejează
persoana în situaţia în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi legilor, iau anumite
măsuri care privesc libertatea individuală. Siguranţa persoanei este o garanţie a libertăţii
individuale şi priveşte legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Art.23 stabileşte, în concret, condiţiile în care se pot dispune percheziţii, reţineri şi
arestări, respectiv numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de legea specială. În
stabilirea cazurilor şi procedurilor va trebui să se ţină seama de dispoziţiile art.1 alin. 3 din
Constituţie, potrivit cărora, Drepturile şi libertăţile cetăţenilor, demnitatea omului, libera
dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea reprezintă valori supreme şi garantate.
Totodată aceste acţiuni ale autorităţilor statului, de restabilire a ordinii de drept,
reprezintă restrângerea exercitării unui drept fundamental - libertatea individuală - şi de
aceea trebuie să fie respectate şi dispoziţiile art.53 din Constituţie.
Aceste situaţii restrictive sunt reglementate, în concret, de art.23 alin.2-13 din
Constituţie, respectiv:
1. Percheziţia (art.23 alin.2). Este prevăzută şi în legea specială, respectiv art. 159 şi
următoarele din Codul de procedură penală şi are ca scop identificarea şi ridicarea unor

100
obiecte aflate în posesia unei persoane. Percheziţia este o activitate procesual penală,
desfăşurată în scopul de a demonstra existenţa unei fapte penale, vinovăţia sau nevinovăţia
unei persoane, recuperarea unor bunuri sustrase ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni. Nu
este posibilă percheziţia în alte situaţii decât cele prevăzute de legea penală. Percheziţia
poate fi domiciliară sau corporală. Ea se poate realiza şi în cazurile strict determinate de
legea penală, aceste condiţii referindu-se la procedura, timpul, persoanele abilitate,
drepturile şi obligaţiile autorităţilor statale ale persoanelor supuse percheziţiei.
2. Reţinerea (art.23 alin.3). Este o măsură procesual penală şi se aplică în situaţia în
care există indicii că o persoană a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În acest caz,
persoana respectivă este privată de libertate, cu scopul de a se efectua cercetări penale, pe
o durată strict limitată, respectându-se următoarele reguli:
- este permisă numai în cazurile şi cu procedura stabilite de lege;
- nu poate depăşi 24 de ore;
- autorităţile au obligaţia de a aduce, de îndată, la cunoştinţa celui reţinut motivele
reţinerii, într-o limbă pe care acesta o înţelege;
- eliberarea obligatorie a persoanei în momentul în care motivele care au determinat
luarea măsurii au încetat;
3. Arestarea preventivă. Este o măsură procesual penală de prevenţie, care are
consecinţe grave asupra libertăţii şi demnităţii persoanei.
Constituţia reglementează în detaliu aplicarea acestei măsuri, ca de altfel, şi Codul
de procedură penală. Principalele reguli constituţionale sunt:
- arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal;
- arestarea se face numai în baza unui mandat de arestare;
- această măsură poate fi dispusă numai de magistrat, în situaţia în care există probe
sau indicii temeinice de vinovăţie cu privire la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală;
- celui arestat i se aduce la cunoştinţă, de îndată, învinuirea, într-o limbă pe care o
cunoaşte, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu;
- asupra legalităţii mandatului de arestare, persoana în cauză se poate plânge
judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată;
- durata arestării este de cel mult 30 de zile pentru inculpat şi poate fi prelungit în
condiţiile legii numai de către judecător, în baza unei hotărâri motivate cu cel mult 30 de zile
, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil şi nu mai mult de 180 de zile;
- în faza de judecată instanţa este obligată , în condiţiile legii , să verifice periodic , şi
nu mai târzui de 60 de zile , legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună , de
îndată, punerea în libertate a inculpatului , dacă temeiurile care au determinat arestarea au
încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea
privării de libertate;
- persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie,
sub control juridic sau pe cauţiune, în condiţiile prevăzute de lege;
- dacă au dispărut motivele care au determinat arestarea sau a expirat durata
mandatului, cel arestat trebuie să fie eliberat în mod obligatoriu.
Art.23, alin.11 din Constituţie, stabileşte prezumţia de nevinovăţie, potrivit căreia,
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată
nevinovată şi în alin.12 se stabileşte principiul legalităţii pedepsei, în sensul că nici o
pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
De asemenea în alin. 13 se instituie principiu conform căruia sancţiunea privativă de
libertate nu poate fi decât de natură penală.
Cele trei principii reprezintă garanţii ale libertăţii individuale.

101
15.2.3.Dreptul la apărare
Este reglementat de Constituţie în art.24 în strânsă legătură cu libertatea individuală.
Este consacrat de majoritatea documentelor internaţionale cu valoare constituţională, cum
ar fi art.11, pct.1 din Declaraţia universală din 1948, art.14 pct.3 lit.d din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice şi, în mod deosebit, art.6 din Convenţia europeană
care garantează dreptul persoanei de a avea acces la o justiţie echitabilă şi, în acest sens,
persoana trebuie să dispună de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării
sale, să solicite administrarea de probe în apărarea sa, să fie asistat în mod gratuit de un
avocat şi să comunice neîngrădit cu acesta, să aibă acces la dosar, să folosească căile de
atac prevăzute de lege, etc.
Dreptul la apărare este fundamental şi, totodată, unui dintre principiile de realizare a
justiţiei. El este garantat de modul cum sunt organizate şi funcţionează instanţele
judecătoreşti, prin dispoziţiile procedurale şi prin asistenţa judiciară.
Dreptul la apărare este reglementat de cele două alineate ale art.24 din Constituţie,
în următoarele accepţiuni:
1. în sens larg, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procesuale care oferă
persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva acuzaţiilor care i se aduc, de a-şi valorifica
pretenţiile sau de a dovedi netemeinicia pretenţiilor adversarului.
2. în sens restrâns, are în vedere dreptul părţilor de a fi asistate de un avocat ale sau
numit din oficiu. Există cazuri în care prezenţa unui avocat este obligatorie, în special în cele
penale. În situaţia în care persoana în cauză nu îşi poate angaja un avocat i se va desemna
unul din oficiu.

15.2.4.Dreptul la libera circulaţie


Este reglementat de dispoziţiile art.25 din Constituţie şi asigură libertatea de mişcare
a cetăţeanului. Constituţia reglementează ambele aspecte care formează conţinutul
dreptului la libera circulaţie, respectiv: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera
circulaţie în afara teritoriului.
Acest drept nu este absolut, legea stabilind condiţiile concrete în care urmează să fie
exercitat.
Eventualele restrângeri ale exerciţiului acestui drept urmăresc ocrotirea unor valori
economice şi sociale, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, desfăşurarea normală a
relaţiilor sociale, repectarea convenţiilor internaţionale. Aceste aspecte juridice sunt
prevăzute şi în documentele internaţionale, respectiv Pactul privitor la drepturile civile şi
politice, art.12.
Potrivit dispoziţiilor art.25 alin.2, cetăţeanul român poate circula nestingherit pe
teritoriul României şi poate să-şi stabilească reşedinţa sau domiciliul în orice localitate, dar
cu respectarea legilor în vigoare, privind reşedinţa, domiciliul, proprietatea.
Se garantează fiecărui cetăţean român posibilitatea părăsirii teritoriului României,
inclusiv sub forma emigrării şi a revenirii în ţară.
În acest sens, nimeni nu poate fi privat în mod arbitrar de libertatea de a circula în
străinătate şi de a se reîntoarce în propria ţară.
Circulaţia în străinătate a cetăţenilor români se realizează în baza reglementărilor
normative interne şi a documentelor internaţionale.

15.2.5.Dreptul la ocrotirea vieţii intime familiale şi private


Este consacrat de dispoziţiile art.26 din Constituţia României şi are un rezultat
complex rezultând din următoarele aspecte:
1. orice persoana are dreptul la propria sa viaţă intimă, viaţa familială şi privată, iar
autorităţile publice au obligaţia de a respecta aceste drepturi;
2. noţiunile de viaţă intimă, viaţă familială şi viaţa privată, sunt interdependente, dar
nu se pot confunda din punct de vedere juridic;

102
3. prin legi speciale se instituie măsuri specifice de protecţie şi totodată sancţiuni
pentru cei care încalcă aceste drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul exclusiv al persoanei
la propria sa imagine.

15.2.6.Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi


Este prevăzut de dispoziţiile art.26, alin.2 din Constituţia României, fiind în esenţa sa
un drept natural, inalienabil şi inprescriptibil, facând parte din punct de vedere a
reglementării juridice, din drepturile fundamentale de a treia generaţie.
În documentele internaţionale mai este cunoscut şi sub denumirea de dreptul
persoanei de a dispune liber de corpul său, fiind o revendicare feministă, care implică
libertatea sexuală, dreptul la avort şi, mai nou, transexualismul şi dreptul de a dona organe
ale propriului corp.
În conformitate cu dispoziţiile constituţionale, acest drept cuprinde două aspecte
juridice:
1. numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea
sa;
2. exercitarea acestui drept nu poate să încalce ordinea publică, drepturile altora şi
bunele moravuri.
Aceste aspecte sunt evidenţiate şi de dispoziţiile art.17 din Pactul internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice.

15.2.7.Inviolabilitatea domiciliului
Este reglementată de dispoziţiile art.27 din Constituţie şi are următoarele aspecte
juridice:
1. inviolabilitatea domiciliului nu se confundă cu aceea de proprietate sau de
proprietar, dar cuprinde noţiunea de reşedinţă;
2. în conformitate cu conţinutul acestui drept fundamental, nimeni nu poate pătrunde
sau rămâne în locuinţa (domiciliul sau reşedinţa) unei persoane, fără consimţământul
acesteia;
3. alin.2 din acelaşi text constituţional se referă la situaţiile când exerciţiul acestui
drept poate fi restrâns, respectiv:
a. pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b. pentru înlăturarea unei primejdii pentru viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c. pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d. pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Ultimele două alineate ale art. 27 din Constituţie se referă la timpul şi procedura
efectuării percheziţiilor. Astfel percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în
condiţiile şi în formele prevăzute de lege. De asemenea percheziţiile pe timpul nopţii sunt
interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.

TEST DE AUTOEVALUARE
1.Enumeraţi drepturile cuprinse în categoria inviolabilităţilor. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formula răspunsul.
_____________________________________________________________________
_____________________________________________________________________
________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 98-103
2.Arătaţi ce presupune dreptul la viaţă. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula
răspunsul.
____________________________________________________________________
____________________________________________________________________
_______________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 98,99

103
15.3.Drepturile si libertăţile social-economice şi culturale
15.3.1.Dreptul la învăţătură
Este reglementat de dispoziţiile art.32 alin.1-7 din Constituţie si are un conţinut juridic
mixt, care îmbina libertatea de a se instrui, cu obligativitatea unor forme de invăţământ.
Implica şanse egale tuturor cetăţenilor de a urma orice formă de invăţământ prevăzută de
lege, inclusiv cele superioare, iar selecţionarea în acest sens se realizează prin folosirea cu
priorotate a criteriului competenţei. Scopul dreptului la învăţătură il constituie dezvoltarea
deplină a personalităţii umane, prin însuşirea valorilor fundamentale ale culturii şi integrarea
în acest fel, în mod activ în cadrul societăţii.
Conţinutul juridic al dreptului la invăţătură constă în:
a. sunt stabilite formele organizatorice prin care se realizează dreptul la învăţătură;
b. instituie supremaţia legii în înfiinţarea şi activitatea tuturor formelor de
învăţământ.Organizarea învăţământului de toate gradele, de stat sau privat, se realizează
numai în baza legii, în sens larg ca acte normative;
c. garantează autonomia universitară. În conformitate cu dispoziţiile cadru ale legii
speciale, fiecare universitate îşi stabileşte în mod autonom regulile de desfăşurare a
procesului de învăţământ, are autonomie în folosirea resurselor financiare şi a bazei
materiale alocate în formarea şi stabilirea structurii corpului profesoral. Autonomia
universitară este un principiu de drept constituţional, care caracterizează
organizarea şi activitatea oricărei universităţi, inclusiv a celor de stat. Autonomia universitară
presupune în condiţiile legii şi posibilitatea înfiinţării unor univeristăţi particulare a căror
finanţare nu se realizează prin bugetul de stat. Acest principiu trebuie să corespundă şi să
realizeze criteriile de performanţă şi de calitate a învăţământului impuse de lege;
d. prevede gratuitatea învăţământului. Potrivit legii speciale învăţământul trebuie să
fie gratuit. În acest sens, învăţământul general obligatoriu este prin excelenţă gratuit, iar
celelalte forme de învăţământ trebuie să-şi desfăşoare activitatea în conformitate tot cu
acest principiu. Prin excepţie în condiţiile legii şi în conformitate cu regulile autonomiei
universitare, anumite activităţi universitare pot fi desfăşurate contra unor taxe, fără însă ca
acestea să schimbe esenţa principiului mai sus arătat. Învăţământul particular de orice
forma care nu este finanţat de stat, nu este gratuit;
e. se asigură libertatea învăţământului religios. Acest aspect juridic este corelat cu
dispoziţiile art.29 din Constituţie care se referă la libertatea de conştiinţa. Libertatea
învăţământului religios priveşte faţa învăţământul religios organizat de stat, cât şi
învăţământul religios organizat de culte. În şcolile de stat învăţământul religios este
facultativ şi în acelaşi timp trebuie să se desfăşoare în raport cu propriile convingeri
religioase ale cursanţilor. Pentru elevii, din ciclul elementar, părinţii sau ocrotitorii legali decid
dacă elevii vor urma cursuri religioase precum şi care cult anume.
Organizarea şi desfăşurarea învătământului trebuie să se realizeze în limba oficială
a statului, în cazul României, limba română. Constituţia garantează dreptul persoanelor
aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa în limba lor maternă şi dreptul de a putea fi
instruite în aceasta limba. Legea specială stabileşte condiţiile în care se exercită aceste
drepturi precum şi modalităţile concrete. Indiferent de forma în care este organizat
învăţământul în limba minorităţilor conlocuitoare, în şcoli sau universităţi trebuie să se
asigure şi predarea, însuşirea limbii române, ca limbă oficială a statului şi în conformitate cu
principiul instituit de art.32 din Constituţia României. În acest sens sunt şi unele dispoziţii
din Pactul internaţional privind drepturile economice, sociale şi politice.
Învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională,
potrivit legii.

15.3.2. Accesul la cultură


Este un drept fundamental nou, introdus în urma revizuirii Constituţiei din 2003,
adevărat complement al dreptului la învăţătură exprimat în legea fundamentală şi, împreună

104
cu acesta, parte integrantă a unui drept la educaţie văzut într-un sens mai larg, de
posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu caracter educativ şi
cultural. Noua reglementare constituţională pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-
şi dezvolta spiritualitatea, care nu poate să fie îngrădită de nimeni, nici de autorităţile publice,
dar nici de alte persoane. Însă şi acest drept are un conţinut normativ complex, el fiind
reglementat ca o obligaşie de abţinere din partea statului de a aduce vreo atingere
posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturii naţionale, inclusiv cea a
minorităţilor naţionale şi la patrimoniul cultural universal, dar şi ca o obligaţie pentru stat de
a desfăşura un amplu efort, la nivel normativ, instituţional şi concret-material, pentru a
asigura păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane.

15.3.3.Dreptul la ocrotirea sănătăţii


Este reglementat de dispoziţiile art.34 alin.1-3 din Constituţie şi în esenţă stabileşte
dreptul persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mentală. Aceste
dispoziţii sunt corelate cu prevederile Pactului intenaţional relativ la drepturile economice,
culturale şi sociale ale omului. Conţinutul juridic al acestui drept fundamental constă în
următoarele aspecte:
a) impune obligaţia statului de a lua măsuri profilactice şi a elabora programe
sanitare, economice şi de ocrotire socială pentru scăderea mortalităţii, igiena, profilaxie şi
tratament precum şi crearea condiţiilor care să asigure servicii medicale şi ajutor medical;
b) dreptul la sănătate este garantat prin lege specială de organizare şi funcţionare a
serviciilor sanitare, precum şi prin exercitarea controlului statal asupra modului în care
funcţionează aceste servicii şi calităţii actului medical. Totodată autorităţile au obligaţia de
a aplica masurile şi programele privind sănătatea stabilite prin Constituţie şi legi.
c) dreptul la ocrotirea sănătăţii este corelat cu drepturile fundamentale la viaţă, la
integritate fizică şi psihică şi dreptul persoanei la un nivel de viaţă decent.

15.3.4. Dreptul la un mediu înconjurător sănătos


Continuare firească a prevederilor constituţionale referitoare la ocrotirea sănătăţii,
dreptul la un mediu înconjurător sănătos îşi dezvăluie pe deplin valenţele de drept de
generaţia a treia prin formularea constituţională. Articolul 35 din Constituţie precizează că
statul recunoaşte oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat
ecologic, astfel arătând că titularii acestui drept nu sunt numai cetăţenii români, ci orice
subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv, statul este ţinut să instituie şi
să asigure cadrul legislativ necesar pentru exercitarea deplină a dreptului. Dincolo de
obligaţiile de ordin legislativ care îi sunt impuse prin chiar textul constituţional însă, statul
trebuie să participe activ la cooperarea internaţională în acest domeniu, ştiu fiind că
problema protecţiei mediului înconjurător face tot mai des în zilele noastre obiectul nu numai
al colaborării în plan ştiinţific, dar mai ales al negocierilor politice şi al documentelor
internaţionale cu caracter jurudic, chiar dacă, de multe ori, acestea nu îmbracă în mod
necesar forma constrângătoare a unor obligaţii însoţite de sancţiuni în caz de nerespectare.
Dreptul la un mediu sănătos are un conţinut normativ complex, el fiind definit ca un drept
subiectiv al orcărei persoane, dar în acelaşi timp şi ca o obligaţie pentru aceasta. Obligaţia
proprietarilor de a respecta sarcinile referitoare la protecţia mediului era menţionată în
Constituţia noastră şi înainte de revizuirea sa, dar ca o obligaţie corelativă a dreptului de
proprietate. Modificarea legii fundamentale face din protecţia şi ameliorarea mediului
înconjurător o veritabilă obligaţie juridică pentru toate persoanele fizice şi juridice.

15.3.5.Dreptul la muncă şi protecţie socială


Este reglementat de dispoziţiile art.41 alin.1-5 din Constituţie şi are un conţinut valoric
complex, deoarece evocă pe lângă libertatea muncii, în mod corelativ existenţa unor
obligaţii, atât din partea persoanei cât şi din partea statului. În acest sens sunt şi

105
reglementările din Pactul internaţional, referitor la drepturile economice sociale şi culturale.
Obligaţia de a muncii poate fi considerată o obligaţie morală, şi nu una în sens juridic. Cu
toate acestea, reglementările constituţionale evocă importanşa vitală a muncii pentru
orice societate organizată de stat. Conţinutul juridic al acestui drept fundamental este
exprimat prin:
a. dreptul la munca nu poate fi îngrădit, deoarece este dreptul fiinţei umane de a trai
procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa fizică sau intelectuală. De aceea este
un drept natural inerent fiinţei umane. Acest aspect are o serie de consecinţe în plan juridic.
În primul rând dreptul la muncă presupune libertatea neîngrădită a omului de a-şi alege
profesia şi locul de muncă, în funcţie de capacităţile sale şi de cadrul legal existent. Nimeni
nu poate să impună cuiva un anumit loc de muncă sau o anumită profesie. Fiecare om are
dreptul la negocieri colective privind condiţiile de desfăşurare a muncii sale precum şi la
retribuţie, în raport de importanţa socială a muncii, criteriile de performanţă stabilite de lege
şi prin contractul colectiv de muncă. În al doilea rând, implică obligaţia statului de a lua
măsuri corespunzătoare pentru exercitarea acestui drept cum ar fi asigurarea de locuri de
muncă, elaborarea de programe de calificare, stabilirea unor politici de dezvoltare a
sectoarelor de activitate care pot asigura noi locuri de muncă, încurajarea iniţiativei private
care este în măsura să ofere noi locuri de muncă, programe de orientare profesionala şi
recalificare.
b. principiul protecţiei sociale a muncii. Constituie o obligaţie în primul rând în sarcina
statului, dar şi a tuturor agenţilor economiei şi care constă în a lua masurile necesare pentru
securitatea şi igiena muncii, stabilirea unui regim derogator de muncă pentru femei şi tineri,
garantarea salariului minim pe economie, garantarea repaosului săptămânal şi a
concediului de odihnă plătit, protecţia muncii în condiţii grele precum şi alte asemenea
situaţii specifice.
c. stabilirea duratei zilei de muncă în medie la 8 ore. Este limita peste care un salariat
nu poate fi obligat sa muncească. Dacă specificul muncii sau situaţii excepţionale impun o
durată mai mare, salariatul are dreptul la compensaţii corespunzătoare, fie materiale, fie în
timp liber.
d. egalitatea salarizării femeilor şi a barbaţilor la munca egală. Constituie o veche
revendicare socială, în prezent acest principiu al dreptului la muncă este recunoscut de
numeroase declaraţii şi convenţii internaţionale şi prevăzut în majoritatea constituţiilor lumii
civilizate. Egalitatea salarizării este expresia egalităţii în drepturi a cetăţenilor, fără nici o
discriminare, aşa cum se prevede în art.16 din Constituţia României.
e. dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi protecţiei sociale cât şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă. Constituie o garanţie pentru fiecare
salariat a respectării drepturilor sale privind stabilirea locului de muncă şi evitarea abuzurilor
din partea patronatului, asigurarea retribuţiei şi a celorlalte drepturi privind protecţia sociala
a muncii. Totodată încheierea contractelor colective de muncă exclude ideea impunerii
unilaterale a voinţei statului sau patronatului la încheierea contractelor individuale de muncă
şi garantează egalitatea părţilor la încheierea unor asemenea contracte.
Dispoziţiile art.42 din Constituţie interzice munca forţată. Această prevedere este
în corelaţie cu Declaraţia universală a drepturilor omului şi cu Pactul internaţional referitor
la drepturile sociale, economice şi culturale.
Dreptul la muncă este expresia libertăţii personalităţii umane. În consecinţă o
persoana nu poate presta o muncă pe care nu şi-a ales-o sau să muncească într-un loc de
muncă pe care nu l-a ales sau nu l-a acceptat liber. Pactul internaţional referitor la drepturile
sociale şi economice exclude sclavia sau constrângerea la o muncă obligatorie.
Constituţia României în corelaţie cu documentele internaţionale prevede unele
excepţii determinate de situaţii speciale respectiv:
- serviciul cu un caracter militar sau activităţile cu un caracter echivalent.
Satisfacerea stagiului militar este dealtfel o datorie fundametală a cetăţenilor români;

106
- munca unei persoane condamnate în perioada de detenţie sau de libertate
condiţionată. În acest caz obligaţia de a muncii este consecinţa unei pedepse, deci a
restrângerii libertăţii individuale. Şi în aceste situaţii, munca condamnaţilor se desfăşoară în
stricta conformitate cu dispoziţiile legilor penale şi în nici un caz activitatea prestată nu
trebuie sa aibă un caracter umilitor sau degradant sau să constituie un pericol pentru viaţa
sau sănătatea condamnatului. Mai mult decât atât, condamnatul poate refuza prestarea
unor activităţi, atunci când se află în perioada de detenţie.
- prestaţiile impuse unor cetăţeni în situaţii excepţionale create de calamităţi naturale
sau de alte pericole pentru colectivitate, care să vizeze viaţa, securitatea sau sănătatea
întregii sau a unei parţi din populaţie. Întotdeauna o asemenea situaţie de excepţie trebuie
sa fie prevăzuta de lege.

15.3.6.Dreptul la grevă
Este reglementat de dispoziţiile art.43 alin.1-2 din Constituţie, reprezentând o
importantă revendicare socială a salariaţilor, fiind prevăzut si de cele mai importante
documente internaţionale.
Are un conţinut social economic, dar şi social politic şi se referă la dreptul salariaţilor
de a înceta munca ca formă de protest sau ca mijloc de a obţine revendicări cu privire la
munca prestată sau cu un caracter social economic.
Acest drept fundamental se află într-o strânsa legătura juridică cu alte drepturi şi
libertăţi cum ar fi, libertatea întrunirilor, libertatea negocierilor colective privind condiţiile de
desfăşurare a muncii şi dreptul la asociere, sub forma asocierii în sindicate. Exercitarea
dreptului la grevă este soluţia ultimă atunci când celelalte mijloace de rezolvare a conflictelor
de muncă nu au dat rezultat. Dreptul la grevă este reglementat de dispoziţii normative
speciale.
Conţinutul juridic al acestui drept fundamental poate fi exprimat prin următoarele
aspecte:
- aparţine numai salariaţilor. În consecinţă persoanele care nu au calitatea de
salariaţi, deci nu desfăşoară munca în condiţii de legalitate nu au dreptul la grevă. Nu
prezintă relevanţă juridică dacă contractul de muncă este încheiat pe durată determinată
sau nedeterminată sau activitatea se desfăşoară în baza unei convenţii civile. În toate
aceste cazuri dreptul la grevă există;
- scopul grevei nu poate fi decât apărarea intereselor profesionale, economice şi
sociale. În nici un caz nu poate viza interese sau revendicări politice.
- legea poate stabili anumite condiţii şi limite în exercitarea dreptului la grevă în scopul
de a evita greava abuzivă. Aceste condiţii se referă în general la obligativitatea concilierilor
prealabile procedura declarării, defăşurării şi încetării grevei, responsabilităţile civile,
administrative sau penale, după caz, în situaţia încălcării prevederilor legii privind greava.
Prin lege unele categorii de salariaţi, datorită naturii profesiei şi activităţii desfăşurate nu pot
recurge la grevă. Este vorba de magistraţi, cadrele militare, poliţişti şi unele categorii de
funcţionari publici.
De asemenea prin lege sunt stabilite şi garanţii necesare asigurării serviciilor publice
esenţiale pentru societate în caz de grevă, cum ar fi transporturile, comunicaţiile, sănătatea,
etc.

15.3.7.Dreptul la proprietate privată


Principiile acestui drept fundamental sunt prevăzute în art.44 alin.1-9 din Constituţie.
Prin legi speciale se reglementează în concret conţinutul juridic, modul de exercitare şi
mijloacele de apărare şi protecţie juridică ale acestui drept fundamental.
Este unul dintre cele mai vechi drepturi ale omului care a făcut obiectul doctrinei şi
reglementărilor normative, fiind considerat un veritabil drept natural, foarte important pentru
statutul juridic al omului în societate.

107
Aspectele juridice, de natură constituţională, cele mai impotante sunt:
a. Constituţia garantează dreptul la proprietate sub toate aspectele sale, posesia
folosinţa şi dispoziţia. Ca urmare, nimeni nu poate fi lipsit de proprietate asupra bunurilor
sale în mod discreţionar şi totodată orice persoană căreia i s-a încălcat acest drept în mod
abuziv, se poate adresa justiţiei pentru restabilirea dreptului său de proprietate şi pentru a
obţine despăgubiri. Dreptul de proprietate particulară este garantat chiar şi de autoritatea
statului. În al doilea rând proprietatea privată şi proprietatea publică sunt egale din punct de
vedere juridic, ele se exercită în condiţiile legii, fără a se stabili vreo ierarhie între aceste
forme de proprietate.
b. Conţinutul dreptului de proprietate se stabileşte prin lege specială. În consecinţă,
legea poate să stabilească limitări în ceea ce priveşte sfera proprietăţii sau pentru
constituirea şi administrarea domeniului public.
c. Obligaţia statului de a garanta şi apara proprietatea obţinută pe cai licite. În acest
sens sunt garantate creanţele statului şi creanţele faţă de stat indiferent de proprietari.
d. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi în România dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
U.E. şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate,
în condiţiile prevăzute de legi organice, precum şi prin moştenire legală (dispoziţie introdusă
prin Legea de revizuire a Constituţiei din 2003).
e. Posibilitatea statului de a stabili prin lege sau alte acte normative, conţinutul şi
limitele dreptului de proprietate. În acest sens, sunt reglementările juridice privind
posibilitatea statului de a folosi subsolul unei proprietăţi imobiliare particulare în vederea
exploatării bogăţiilor naturale care fac parte de drept din proprietatea publică. În al doilea
rând este prevăzută instituţia juridică a exproprierii care poate interveni numai dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei cauze de utilitate publică şi plata unei
prealabile şi drepte despăgubiri.
Despăgubirile se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau în caz de diferend, de către
organele de justiţie. Despăgubiri se cuvin proprietarului şi în situaţia în care statul utilizează
subsolul proprietăţii sale.
f. dreptul la proprietate nu poate fi absolut. Acest drept impune şi obligaţii în vederea
exercitării lui pentru orice proprietar. Astfel, proprietarii sunt obligaţi să îşi exercite
proprietatea cu garantarea protecţiei mediului înconjurător, să prevină poluarea de orice fel.
De asemenea dreptul de proprietate trebuie exercitat cu bună credinţă, în aşa fel încât să
nu se aducă atingere sau tulburări de orice fel a proprietăţii altei persoane sau altor drepturi
subiective ale acestora.
Interesant este faptul că, în acest caz normele constituţionale fac trimitere la
cutumele locale, obiceiul locului pentru a stabili obligaţiile reciproce dintre proprietari cu
privire la exercitarea drepturilor lor.
g. Caracterul licit al dobândirii proprietăţii/averii se prezumă. Această dispoziţie
constituţională este de o reală importanţă în raporturile dintre stat şi proprietari, deoarece
impune ca autorităţile statului să respecte proprietatea privată şi totodată îi revine sarcina
probei pentru a face dovada că proprietatea a fost dobândită ilicit. În consecinţă se
interzice confiscarea averii dobândite licit. Pot fi confiscate în condiţiile legii penale bunurile
care au fost dobândite ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau destinate la săvârşirea
infracţiunii. Este vorba de bunuri concrete individuale şi nu de întrega avere.

15.3.8.Libertatea economică
Corolar firesc al dreptului de proprietate privată, sau, într-o altă viziune, premisă
indispensabilă a acestuia, libertatea ecomonică ţine de esenţa unei economii de piaţă şi
presupune posibilitatea oricărei persoane de a iniţia şi întreprinde o activitate cu scop
lucrativ. În constituţie, libertatea ecomonică a fost introdusă prin revizurea din 2003. Art.45
din Constituţie reglementează acest drept ca pe o libertate din prima generaţie, precizând

108
că dreptul oricărei persoane de a desfăşura o acetivitate economică este liber, statul
garantând doar accesul neîngrădit la libera iniţiativă, precum şi exercitarea acesteia.

15.3.9.Dreptul la moştenire
În coformitate cu dispoziţiile art.46 din Constituţie, acest drept este
garantat şi presupune posibilitatea transmiterii bunurilor şi a proprietăţii pentru cauza de
moarte atât pe calea moştenirii legale, de drept, cât şi pe calea moştenirii testamentare.
Acest drept fundamental este o consecinţă a dreptului de proprietate şi are în vedere
continuarea exercitării dreptului de proprietate asupra bunurilor, chiar şi după dispariţia fizică
a titularului, de către alte persoane. Condiţiile exercitării dreptului la moştenire sunt
reglementate în concret de Codul Civil.

15.3.10.Dreptul la un nivel de trai decent


Este reglementat de dispoziţiile art.47 din Constituţie şi are un caracter complet, al
cărui conţinut juridic este exprimat prin:
- dreptul la condiţii rezonabile de viaţă şi ameliorarea lor continuă;
- dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă. Fiecare persoana trebuie să se bucure
de condiţii decente de viaţă cel puţin prin posibilitatea de a-şi procura elementele esenţiale
necesare traiului, oricare ar fi starea sa socială şi fără nici o discriminare;
- dreptul la protecţie socială, care este concretizat prin dreptul la pensie, la asigurări
sociale, la ajutor de şomaj, la asistenţă medicală gratuită, la concedii medicale şi concedii
de maternitate.
Implică obligaţia statului de a lua măsuri în sensul celor de mai sus prin alocarea de
resurse financiare bugetare şi programe sociale de protecţie şi dezvoltare adecvate.

15.3.11.Dreptul de a avea o familie


Este reglementat de dispoziţiile art.48 alin.1-3 din Constituţie şi instituie principiul
potrivit căruia familia este elementul natural şi fundamentul societăţii.
Conţinutul juridic al acestui drept fundamental este următorul:
a) garantarea libertăţii căsătoriei, bazată pe căsătoria liber consimţită;
b) obligaţia părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi îngrijirea copiilor;
c) copii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.

15.3.12.Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă socială


Este reglementat de dispoziţiile art.49 alin.1-5 din Constituţie şi este un drept de
sinteză, care valorifică potenţialul uman al ţinerilor.
Principalele aspecte juridice ale acestui drept sunt:
a) protecţia specială a tinerilor din partea autorităţilor, concretizată în măsuri
specifice, derogatorii de la dreptul comun, privind facilităţi în pregătirea şcolară, regimul
special de muncă, măsuri profilactice de asigurarea sănătăţii şi dezvoltării fizice şi psihice,
programe financiare care să permită achiziţionarea de locuinţe şi asigurarea unui loc de
muncă, etc.
b) obligaţia statului de a asigura tinerilor dezvoltarea lor armonioasă şi realizarea
aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Pentru a garanta protecţia socială a tinerilor, Constituţia prevede o serie de interdicţii:
- se interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii
sau le-ar pune viaţa în primejdie;
- minorii sub 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi.

15.3.13.Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie socială


Este reglementat de dispoziţiile art.50 din Constituţie şi are în vedere măsuri de
protecţie care să vizeze tratament, învăţământ special adecvat handicapului, măsuri de

109
readaptare la viaţa socială, facilităţi în asigurarea unui loc de muncă specific sau în
asigurarea unei vieţi decente. Implică în acelaşi timp obligaţia statului de a promova la nivel
naţional politica de ajutorare a persoanelor cu handicap, în conformitate cu programe
concrete şi de a lua măsuri adecvate de prevenire a situaţiilor care pot genera handicapuri
fizice sau psihice. Acest drept fundamental este prevăzut în numeroase documente
internaţionale şi este corelat cu alte drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la un trai decent
şi dreptul la asigurarea sănătăţii.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
__________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 104-110

15.4.Drepturile exclusiv politice


Aceste drepturi fundamentale privesc numai cetăţenii români şi au ca obiect
participarea cetăţenilor la conducerea statului şi la guvernare. Aceste drepturi fac parte din
sistemul numit de doctrină – drepturile electorale.
Constituţia României se referă la două dintre acestea (dreptul de vot şi dreptul de a
fi ales) care constituie drepturi fundamentale ale omului, esenţă a constituţionalismului şi
proclamate în primele documente cu valoare constituţională cât şi la un al treilea drept, nou
introdus prin revizuirea din 2003: dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European.
Ele reprezintă modalitatea prin care poporul, în calitate de titular al suveranităţii, poate
participa la exercitarea puterii în stat.
Dreptul de a alege este prevăzut de art.36 din Constituţie, care are în vedere
următoarele aspecte juridice:
- cetăţenii au dreptul de vot de la vârsta de 18 ani;
- nu au dreptul la vot debilii sau alienaţii mintal puşi sub interdicţie, persoanele
condamnate la pierderea drepturilor electorale.
Dreptul de a fi ales este reglementat de dispoziţiile art.37 din Constituţie şi are
următorul conţinut juridic:
- pot fi aleşi în organele reprezentative ale statului cetăţenii care au drept de vot şi
care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art.16 alin.3 din Constituţia României;
- cetăţenilor să nu le fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit dispoziţiilor
art.40 alin.3 din Constituţie, respectiv: poliţişti, magistraţi, militari şi unele categorii de
funcţionari publici;
- vârsta minimă impusă de lege pentru ca o persoană să poată fi aleasă este de 23
de ani pentru organele administrative locale şi Camera deputaţilor şi respectiv 33 de ani
pentru Senat şi cel puţin 35 de ani pentru funcţia de Preşedinte al României.
În condiţiile aderării României la U.E. , prin Legea de revizuire din 2003 s-a introdus
dreptul cetăţenilor români de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European , prevăzut de
art.38 din Constituţie.
TEST DE AUTOEVALUARE
1.Enumeraţi drepturile exclusiv politice. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula
răspunsul.
______________________________________________________________________
_____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 110
2. Arătaţi ce nou drept exclusiv politic s-a introdus prin legea de revizuire din 2003. Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul.
____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 110

110
15.5.Drepturile şi libertăţile social-politice
15.5.1.Libertatea conştiinţei
Este prevăzută de dispoziţiile art.29 din Constituţie şi reprezintă una dintre primele
libertăţi recunoscute ca drept fundamental al omului. În primele documente constituţionale
apare în special sub forma libertăţii religioase. Ulterior s-au purtat discuţii dacă libertatea
religioasă implică şi libertatea conştiinţei, sau cele două libertăţi fundamentele sunt diferite
şi trebuie prevăzute în mod distinct. În dreptul constituţional modern, libertatea religioasă
este un aspect al libertăţii de conştiinţa.
Acest drept fundamental este prevăzut şi recunoscut în majoritatea declaraţiilor şi
tratatelor internaţionale care se referă la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
încapând cu Declaraţia universală din 1948.
Stă la baza altor drepturi fundamentale, cum ar fi libertatea cuvantului, libertatea de
asociere, libertatea presei.
În esenţa sa este un drept natural care prevede posibilitatea persoanei de a-şi putea
exprima în particular sau în public o anumită concepţie despre lumea înconjurătoare, de a
avea sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult religios, sau unei organizaţii
de orice fel, recunoscută de ordinea constituţională existentă la un anumit moment dat.
Exprimă în acelaşi timp şi libertatea de a gândi, de a avea opinii, concepţii teoretice,
sentimente, păreri, exprimate public, particular sau nu, fără ca cineva să poată interveni sau
cenzura, sau cunoaşte, fără voinţa persoanei, aceste gânduri. Este un drept natural, pentru
că omul se diferenţiază de celelalte forme de viaţă tocmai prin existenţa conştiinţei şi a
libertăţii de a gândi, de a avea sentimente.
Conştiinţa omului nu trebuie să fie direcţionată prin mijloace administrative, ci ea
trebuie sa fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi de a-şi exterioriza gândul. Libertatea
conştiinţei implică şi responsabilitatea morală şi de conştiinţă pentru gândurile exprimate.
Responsabilitatea, inclusiv cea juridică, intervine numai în momentul în care gândul, sau
opinia sunt exprimate, situaţie în care pot leza demnitatea, onoarea sau libertatea de
gândire a unui alt subiect de drept sau chiar ordinea socială sau ordinea de drept, de aceea
libertatea conştiinţei este în strânsă legătură cu libertatea de exprimare, aceasta din urmă
reprezentând tocmai posibilitatea recunoscută omului de a-şi exterioriza gândurile.
În consecinţă, libertatea conştiinţei are un conţinut complex, al cărui conţinut juridic
se exprimă în trei dimensiuni: libertatea de gândire, libertatea de conştiinţă şi libertatea de
religie.
Libertatea de religie, ca aspect de conţinut al libertăţii de conştiinţă, înseamnă
exteriorizarea unei credinţe, religii şi în al doilea rând libertatea de a adera la o organizaţie
religioasă şi la ritualul practicat. Este necesar ca religia sau organizaţia religioasă să fie
recunoscute pin lege de stat şi activitatea unui anumit cult religios să nu fie considerată ca
fiind contrară ordinii de drept sau bunelor moravuri.
Organizarea cultelor religioase, recunoscute de stat, este liberă şi se concretizează
în statute proprii.
În decursul timpului, raporturile dintre stat şi autoritatea religioasă pot fi catalogate în
trei variante:
1. statul se confundă cu autoritatea religioasă;
2. Statul sprijină autoritatea religioasă, dar se diferenţiază de aceasta;
3. statul adoptă o poziţie de indiferenţă faţă de autoritatea religioasă.
Constituţia României consacră separarea statului faţă de autoritate, dar obligă
autoritatea statală să sprijine cultele recunoscute de lege, inclusiv prin mijloace financiare.
Se proclamă totodată autonomia religioasă, în sensul că fiecare cult este liber să-şi
organizeze forma de ritual, învăţământul, relaţiile cu adepţii cultului, relaţiile cu statul.
Autonomia religioasă trebuie exercitată numai în condiţiile respectării drepturilor omului, a
moralei publice şi a ordinii de drept.

111
Art. 29 din Constituţie se referă şi la raporturile dintre religii, după următoarele
principii:
- egalitatea dintre credincioşi şi necredincioşi;
- impune cultivarea unui climat de toleranţă şi respect reciproc;
- sunt interzise orice forme, mijloace sau acte de învrăjbire religioasă.

15.5.2.Libertatea de exprimare
Este reglementată de dispoziţiile art.30 alin.1-8 din Constituţie şi are în vedere feptul
că orice creaţie, opinie, idee, concepţie teoretică, etc. intră în circuitul juridic numai dacă
sunt communicate, exprimate. Comunicarea şi exprimarea gândurilor reprezintă nu numai
o posibilitate dar, în acelaşi timp, şi o condiţie necesară a existenţei umane, a societăţii
organizate în conformitate cu criteriile de civilizaţie determinate istoric.
De aceea, libertatea de exprimare este un drept natural, regăsit ca atare încă din primele
documente cu valoare constituţională.
Libertatea de exprimare reprezintă posibilitatea omului de a-şi exterioriza gândurile
prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare.
Pot fi exprimate creaţii spirituale de orice fel, gânduri, opinii, sentimente, credinţe
religioase, etc.
Din perspectiva dreptului constituţional este un drept fundamental cu un conţinut
complex şi unul dintre cele mai mari valori ale libertăţii cetăţeneşti.
Conţinutul constituţional se referă la următoarele aspecte:
a. conţinutul comunicării: gânduri, opinii, credinţe religioase etc., precum şi mijloace
prin care se realizează comunicarea, viu grai, sunete, imagini, scris.
b. dreptul este inviolabil şi nu poate fi îngrădit în mod arbitrar. Autorităţile statului au
obligaţia de a respecta dreptul la exprimare al oricărui subiect de drept, dacă se realizează
în condiţiile prevăzute de lege.
c. libertatea de exprimare este interpretată în sensul conceptului de comunicare şi de
aceea ea trebuie realizată în public. Sensul juridic al acestei noţiuni este cel conferit de
dospoziţiile art.152 din Codul Penal.
d. este interzisă cenzura de orice fel asupra liberei comunicări, în sensul că nici o
publicaţie nu poate fi suprimată, şi în al doilea rând autorităţile statale nu pot exercita un
control prealabil asupra conţinutului comunicării pe considerente politice sau de altă natură.
Constituţia României nu interzice expres posibilitatea suspendării publicaţiilor. Apreciem
că această măsură restrictivă ar putea să fie luată numai în condiţiile existente unei legi
speciale care să prevadă expres această posibilitate şi condiţiile juridice ale exercitării ei.
e. libertatea de exprimare implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii, precum şi
libertatea de a infiinţa structuri organizatorice care să susţină posibilitatea comunicării:
studiouri de radio şi televiziune, edituri, redacţii etc. Legea poate impune unor asemenea
structuri organizatorice să facă publică sursa de finanţare, aceasta fiind o garanţie a libertăţii
de exprimare.
f. libertatea de exprimare nu poate fi absolută, ci este supusă principiilor
responsabilităţii şi răspunderii juridice şi morale. În acest sens Pactul internaţional referitor
la drepturile civile şi politice stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri
speciale şi responsabilităţi speciale şi poate fi supusă unor restricţii.
Constituţia interzice exprimări care urmăresc: prejudicierea demnităţii umane, vieţii
particulare a persoanei şi dreptul sau la propria imagine. De asemenea sunt interzise
defăimarea ţării, îndemnul la război, la agresiune, la ură naţională, socială de clasă sau
religioasă, la discriminare, la separaţiuni teritoriale, la violenţă politică sau manifestări
obscene contra bunelor moravuri.
Răspunderea juridică pentru depăşirea acestor limite poate fi. după caz, civilă sau
penală. Răspunderea civilă, respectiv obligaţia de a plati despăgubiri materiale sau morale
celui prejudiciat revine în ordinea prevăzută de Constituţie: editorului sau realizatorului,

112
autorului, organizatorului manifestării, proprietarului mijlocului de multipolicare al postului de
radio sau televiziune în condiţiile legii. Răspunderea penală este reglementată de codul
penal sau alte legi speciale. Este întotdeauna personală şi poate interveni când se
săvârşesc infracţiunile de insultă, calomnie, ultrajul, ofensă adusă autorităţii, răspândirea de
materiale obscene, etc.

15.5.3.Dreptul la informaţie
Este reglementat de dispoziţiile art.31 alin.1-5 din Constituţie şi vizează direct
dezvoltarea personalităţii umane prin acces la informaţie. Conţinutul dreptului la informaţie
este complex şi vizează aspecte juridice:
a) garantează accesul persoanei la orice informaţie cu un caracter public. Evident,
sunt exceptate informaţiile cu un caracter privat sau personal.
b) impune obligaţia autorităţilor de a asigura informarea corectă a cetăţenilor, prin
intermediul mijloacelor de comunicare în masă. În acest sens, o informaţie cu un caracter
public trebuie să exprime adevărul obiectiv şi să nu fie distorsionată prin interpretări politice
sau din punct de vedere a unor interese de grup.
c) dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor şi
în special al minorilor, precum şi siguranţa naţională. În consecinţă, prin lege sau după caz
decizii administrative motivate, se poate interzice accesul la unele informaţii care prin natura
lor ar putea aduce atingere moralei sau dezvoltării intelectuale şi compornarnentale a
minorilor, sau la informaţiile care sunt considerate secret de stat.
d) garantarea exercitării acestui drept revine serviciilor publice de radio şi televiziune,
care sunt supuse controlului parlamentar.

15.5.4.Libertatea întrunirilor
Este reglementată de dispoziţiile art.39 din Constituţia României.
Exprimă posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice, pentru a-şi
exprima gândurile, opiniile şi credinţele. Acest drept fundamental este corelativ cu libertatea
de conştiinţă şi cu libertatea de exprimare. Întrunirea se deosebeşte de simpla grupare a
unor persoane prin existeţa unui minim de organizare şi a unui scop concret a cărui realizare
presupune o anumită durată. De aceea, întrunirea este o grupare
de persoane, organizată cu un caracter temporar, destinată schimbului de idei, opinii etc.
Principalele aspecte ale conţinutului juridic ale acestui drept sunt:
a) mijloace tipice de realizare a întrunirilor sunt: mitingurile, procesiunile,
demostraţiile. Această enumerare are numai caracter exemplificativ;
b) presupune participanţi care nu au calitatea de membru, aşa
cum se întâmplă în cazul asociaţilor;
c) urmăresc realizarea unui scop concret, politic, social, cultural, religios, etc.;
d) se desfăşoară după reguli elaborate momentan, în locuri publice, dar prin
excepţie întrunirile pot fi private;
e) prin lege, pot fi stabilite condiţii şi reguli privind autorizarea şi
desfăşurarea întrunirilor, condiţii care vizează în special:
- procedura de autorizare a întrunirilor, condiţiile de desfăşurare, precum şi
răspunderile juridice care intervin, dacă se încalcă aceste reguli.
- orice întrunire trebuie să aibă un caracter paşnic, să nu aducă atingere ordinii de
drept, securităţii naţionale sau bunelor moravuri;
- se interzice la întruniri portul şi folosirea oricăror feluri de arme.
- prin lege pot fi impuse restrângeri ale dreptului de întrunire, justificare de menţinerea
ordinii publice şi a ordinii de drept.

113
15.5.5.Dreptul la asociere
Este reglementat de dispoziţiile art.40 din Constituţia României şi este în strânsă
legătură cu libertatea de conştiinţă şi libertatea de exprimare.
Reprezintă posibilitatea catăţeniior de a se asocia în mod liber, în partide, formaţiuni
politice, sindicate, ligi, fundaţii, uniuni etc, cu scopul de a participa la viaţa socială, politică,
ştiinţifică, culturală, religioasă, şi a realiza o serie de interese legitime comune.
Conţinutul juridic al acestui drept fundamental constă în:
a) libertatea de asociere este o instituţie de drept public, în special de drept
constituţional şi în consecinţă nu se referă la formele asociative care au la bază un contract
civil sau comercial, cum ar fi societăţile comerciale de orice fel.
b) asociaţiile, constituie în temeiul dispoziţiilor art.37 din Constituţie nu au un scop
lucrativ, în sensul că nu pot urmări obţinerea unui profit material, aşa cum este cazul
societăţilor comerciale.
c) Constituţia stabileşte exemolificativ, pricncipalele forme asociative: partidele
politice şi sindicatele, dar mai pot exista şi alte forme de asociaţii.
d) la baza constituirii unei asociaţii trebuie să existe un statut care să se refere la
scopurile urmărite de asociaţie, regulile organizării acesteia, organele de conducere,
membrii, patrimoniu, sediu, denumire, atribute, precum şi responsabilităţi specifice calităţii
de membru al societăţii. Spre deosebire de întrunire, asociaţia este de regulă persoană
juridică, vizează un scop al cărei realizare presupune mijloace specifice şi al cărui conţinut
este mult mai complex decât cel al întrunirilor, iar durata de existenţă este mult mai lungă.
e) dreptul la asociere nu este un drept absolut, deoarece exercitarea lui se realizează
în condiţiile unei legi speciale. De asemenea, Constituţia impune unele limite specifice:
scopurile şi activitatea oricărei forme asociative nu trebuie să aducă atingere pluralismului
politic, principiilor statului de drept, ori a suveranităţii sau independenţei României.
Unii cetăţeni, datorită profesiei pe care o exercită sau a calităţii pe care o au, nu pot
fi memebrii ai unor asociaţii, respectiv partide politice sau sindicate. Este vorba de cadrele
militare, poliţişti, magistraţi şi unele categorii de funcţionari publici.
Sunt interzise organizaţiile cu un caracter secret.

15.5.6.Secretul corespondenţei
Este reglementat de dispoziţiile art.28 din Constituţia României şi se referă la
posibilitatea persoanei fizice de a comunica prin scris, telefon sau prin alte mijloace de
comunicare, fără a-i fi cunoscute de alţii sau făcute publice conţinutul comunicărilor.
Principalele aspecte ale conţinutului juridic al acestui drept fundamental sunt:
a) sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei, atât persoanele fizice,
persoanele juridice cât şi autorităţile statale;
b) nimeni nu poate reţine, distruge sau deschide o publicaţie care nu îi este adresată.
c) nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonică;
d) funcţionarii publici sunt obligaţi să respecte secretul corespondenţei pe care o
primesc în orice mod;
e) prin lege pot fi aduse restângeri acestui drept. Aceste restrângeri vizează exclusiv
interesul justiţiei şi pentru a se realiza trebuiesc respectate dispoziţiile art.49 din Constituţie,
precum şi următoarele condiţii:
- poate interveni numai în ipoteza când s-au săvârşit fapte sancţionate de legea
penală ca infracţiuni;
- Codul de procedură penală reglementează în concret această procedură care se
referă la posibilitatea interceptării unei convorbiri telefonice, ridicarea unor înscrisuri cu un
caracter personal, sau interceptarea corespondenţei personale;
- aceste măsuri pot fi dispuse numai de către magistrat, pe baza unei ordonanţe sau
hotărâri judecătoreşti motivate, cu scopul de a servi drept probe în procesul penal.

114
TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi drepturile şi libertăţile din categoria drepturilor şi libertăţilor social-politice.
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 111-114

15.6.Drepturile garanţii
15.6.1.Dreptul de petiţionare
Este reglementat de dispoziţiile art.51 din Constituţia României şi se referă la
posibilitatea unei persoane fizice sau juridice de a se adresa unui organ al autorităţii publice
cu petiţii, care să vizeze: rezolvarea unei cereri personale, semnalarea unei încălcări a legii,
exprimarea unei nemulţumiri, solicitări de ajutor în soluţionarea unor revendicări sau
pretenţii etc. Conţinutul juridic al acestui drept fundamental constă în:
a) petiţiile se fac numai în numele petiţionarului, sau în numele organizaţiilor legal
constituite;
b) orice petiţie trebuie să fie semnată şi să conţină date de identificare a petiţionarului.
c) implică obligaţia autorităţilor publice de a examina şi de a răspunde la petiţii în
termenele şi în condiţiile stabilite de lege. Prin lege specială se reglementează procedura
soluţionării petiţiilor precum şi responsabilităţile în caz de încălcare a acestui drept
fundamental. În acest sens sunt dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind procedura
contenciosului administrativ.
d) petiţiile sunt scutite de orice taxe de timbru.
Nu se identifică petiţiile cu acţiunea în justiţie. Aceasta din urmă reprezintă un mod
specific de sesizare a organelor puterii judecătoreşti, soluţionarea acţiunii se realizează
după regulile procedurii civile sau penale şi se materializează prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti,conform dispoziţiilor art.21 din Constituţie. Dreptul la petiţionare presupune un
mod de sesizare a unei autorităţi publice, inclusiv a instanţelor de judecată care vizează în
special aspecte administrative şi a cărei soluţionare nu presupune de regulă o procedură
jurisdicţională.

15.6.2.Dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică


Este reglementat de dispoziţiile art.52 din Consituţia României şi reprezintă temeiul
constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările produse cetăţenilor prin
încălcarea şi nesocotirea drepturilor acestora.
Constituţia vizează trei situaţii de acest fel:
- emiterea unui act administrativ de către o autoritate publică prin care
se vatămă drepturile subiective ale unei persoane;
- situaţia în care o autoritate publică nu soluţionează sau nu răspunde în tremen la o
cerere adresată de o persoană fizică sau juridică.
Aceste cazuri fac obiectul reglementării juridice concrete a Legii contenciosului
administrativ, Legea nr.554/2004;
- situaţia unei erori judiciare, respectiv situaţia în care o persoană este arestată sau
reţinută abuziv, sau este comdamnată pentru o faptă pe care nu a comis-o, respectiv o faptă
care nu există.
Dispoziţiilor art. 52 din Constituţie vizează în mod exclusiv actele administrative sau
actele asimilate acestora, exclusând legea şi hotărârile judecătoreşti cărora li se aplică o
procedură specială.
Autoritatea competentă să se pronunţe în cazul unei vătămări a drepturilor cetăţenilor
în situaţiile prevăzute de art. 52 din Constituţie sunt instanţele judecătoreşti, în baza

115
reglementărilor procedurale concrete dar şi în temeiul dispoziţiilor art. 21 din Constituţie care
prevede accesul liber la justiţie.
Pretenţiile pe care le pot formula cetăţenii într-o asemenea acţiune pot viza:
- recunoaşterea dreptului subiectiv pretins;
- anularea actului administrativ ilegal;
- repararea prejudiciului produs , inclusiv prin obligarea la reparare a daunelor
morale.
În cazul unor asemenea acţiuni, catăţeanul trebuie să probeze legătura de cauzalitate
dintre actul autorităţii publice şi prejudiciul suferit.
Dispoziţiile art.52 din Constituţie reprezintă şi temeiul constituţional pentru
răspunderea materială a statului faţă de cetăţeni, pentru prejudiciul produs prin actele sale
de autoritate nelegale.

TEST DE AUTOEVALUARE
1.Arătaţi care sunt drepturile garanţii. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul.
_______________________________________________________________________
___________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 115
2.Ce pretenţii pot formula cetăţenii în cazul vătămării drepturilor lor de o autoritate publică?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul.
_______________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
_____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 116

15.7.Îndatoririle fundamentale
Drepturile şi libertăţile fundamentale există şi trebuie interpretate şi exercitate numai
în raport cu obligaţiile fundamentale ce revin catăţenilor. Respectarea acestor îndatoriri
fundamentale reprezintă o cerinţă esenţială a existenţei statului de drept şi consituie o
componentă de bază a ordinii constituţionale şi, în general, a ordinii de drept existentă la un
moment dat. De aceea societatea organizată statal, precum şi libertăţile fundamentale nu
pot exista fără îndatoririle fundamentale corelative.
Îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie sunt:
1. Obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării;
2. Fidelitatea faţă de ţară. Este reglementată de dispoziţiile art.54 din Constituţie şi
vizează numai cetăţenii români, indiferent unde s-ar afla.Cetăţenii cărora le sunt încredinţate
funcţii publice , precum şi militarii , răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţiilor ce le
revin şi , în acest scop , vor depune jurământul cerut de lege;
3. Obligaţia de apărare a patriei, este prevăzută de art.55 din Constituţie şi se referă
de asemenea numai la cetăţenii români.Normele constituţionale arată că legea organică va
stabili condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor militare.De asemenea încorporarea se va
face de la vârsta de 20 de ani şi până la vârsta de 35 de ani , cu excepţia voluntarilor ;
4. Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice, prin achitarea impozitelor şi taxelor
către buget, în condiţiile prevăzute de lege (art.56 din Constituţie) Ca o garanţie împotriva
abuzului în ceea ce priveşte taxele şi impozitele , normele constituţionale instituie regula
conform căreia orice alte prestaţii sunt interzise , în afara celor stabilite prin lege , în situaţii
excepţionale..
5.Obligaţia de a exercita cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile şi de a respecta
drepturile celorlalţi (art.57 din Constituţie). Această obligaţie este atât a cetăţenilor români
cât şi a străinilor şi apatrizilor.

116
TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi îndatoririle fundamentale. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 116

15.8. Rezumat
Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică , la apărare, la libera
circulaţie, inviolabilitatea domiciliului, libertatea individuală, etc.
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale: dreptul la învăţătură, la
ocrotirea sănătăţii, la muncă şi la protecţie socială, la grevă, la căsătorie, la un nivel de trai
decent, dreptul de proprietate, dreptul de moştenire, etc.
Drepturi exclusiv politice: dreptul la vot, dreptul de a fi ales.
Drepturile şi libertăţile social politice: libertatea conştiinţei, libertatea de
exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul
corespondenţei.
Drepturile garanţii: dreptul la petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică de a solicita repararea prejudiciului produs.
Garanţiile constituţionale ale drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti
1.Prima dintre garanţiile respectării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti este însăţi
înscrierea lor în legea fundamentală.
2.Persoana ale cărei drepturi sunt încălcate de o autoritate publică, printr-un act
administrativ poate cere instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului pretins, anularea
actului şi repararea pagubei.
3.Controlul constituţionalităţii legilor - dispoziţia legală, referitoare la un anumit drept
fundamental, apreciată ca fiind neconstituţională de autoritatea competentă, nu se mai
aplică.
4.Controlul parlamentar - exercitat de Parlament prin comisiile sale specializate în
domeniul drepturilor omului (aceste comisii nu se limitează decât la control, ci ele pot
dezbate proiecte de lege propuneri legislative în acest domeniu).
5.Instituţia Avocatului Poporului - autoritate publică ce are drept scop apărarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în raporturile acestora cu autorităţile publice.
Îndatoririle fundamentale prevăzute de Constituţie sunt:
1. Obligaţia de a respecta Constituţia şi legile ţării;
2. Fidelitatea faţă de ţară.
3. Obligaţia de apărare a patriei,
4. Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice, prin achitarea impozitelor şi taxelor
către buget,
5.Obligaţia de a exercita cu bună credinţă drepturile şi obligaţiile şi de a respecta
drepturile celorlalţi.

15.9.Lucrare de verificare
Analizaţi câte un drept din fiecare categorie de drepturi şi libertăţi fundamentale.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
- utilizarea bibliografiei specificate.

117
15.10. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
GEORGE ALEXIANU, „Curs de drept constituţional”, Ed. Casa şcoalelor, Bucureşti, 1930
MIHAI CONSTANTINESCU, ION DELEANU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU,
MIHAI CONSTANTINESCU, ANTONIE IORGOVAN, IOAN MURARU, SIMINA ELENA
TĂNĂSESCU, „Constituţia României revizuită - comentarii şi explicaţii”, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004;
ION DELEANU, „Drepturile subiective şi abuzul de drept”, Ed. Dacia,
Cluj-Napoca, 1988;
ION DELEANU, „Instituţii şi proceduri constituţionale”, Arad, vol.I,
IOAN MURARU, GHEORGHE IANCU, „Constituţiile române”, Regia Autonomă „Monitorul
Oficial", 1995;
IOAN MURARU , SIMINA TĂNĂSESCU , „Constituţia României.Comentariu pe articole.” ,
Ed. C.H.Beck , Bucureşti 2008
NISTOR PRISCA, „Drept constituţional”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977;
NISTOR PRISCA, „Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor în R.S.R.”, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;
SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Principiul egalităţii în dreptul românesc”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999;

118
PARTEA A IV-A
Unitatea de învăţare 16
Cetăţenia, ca instituţie juridică a dreptului constituţional

16.1. Obiectivele unităţii de învăţare................................................................................... 119


16.2. Noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei................................................................................ 119
16.3. Natura juridică a cetăţeniei......................................................................................... 120
16.4. Principiile aplicabile cetăţeniei................................................................................... 121
16.5. Rezumat........................................................................................................................ 122
16.6. Lucrare de verificare.................................................................................................... 124
16.7. Bibliografie................................................................................................................... 124

16.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei;
- familiarizarea cursanţilor cu natura juridică a cetăţeniei;
- introducerea cursanţilor în studiul principiilor aplicabile cetăţeniei române.

16.2. Noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei


Dat fiind faptul că populaţia apare ca element constitutiv al statului, este necesară
analiza raporturilor existente între populaţie şi stat, mai precis între fiecare individ ca
membru component al populaţiei şi statului respectiv.
Este evident că între stat, populaţie, indivizi există o mulţime de raporturi sociale,
economice, politice şi juridice.
În dreptul constiuţional o asemenea legătură este exprimată prin conceptul de
cetăţenie.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât în sens juridic, cât şi în sens politic.
În sens politic, evocă o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană organizată
în stat.
În sens juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează raporturi juridice
constituţionale.
Tot în sens juridic, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia juridică
ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua accepţie,
cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept care presupune procedura dobândirii
şi pierderii cetăţeniei.
În literatura juridică cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o legătură între
indivizi şi stat, fie ca o legătură politică şi juridică, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate
a persoanei.
Instituţia juridică a cetăţeniei are şi o importanţă practică, deoarece, constituţia şi
legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care
nu au această calitate legea nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi
persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai cetăţenii
exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi
totodată au anumite obligaţii constituţionale.
Noţiunea de cetăţenie are o evoluţie istorică care a început în perioada dreptului
roman. Astfel, cetăţeanul roman era singurul care avea toate drepturile şi obligaţiile conform
dreptului roman, în timp ce peregrinilor sau populaţiei romane care nu avea cetăţenie li se
aplicau normele lui jus gentium, care în general prevedeau drepturi mai puţine.
Începând cu doctrinarii din secolul al XIX-lea, cetăţenia este analizată ca o instituţie
juridică specifică dreptului constituţional. În acest sens în literatura juridică s-au exprimat
mai multe opinii privind conceptul de cetăţenie:
Într-o opinie, cetăţenia este privită ca o legătură care uneşte un individ, un grup sau
anumite bunuri cu un stat anumit. Această opinie aparţine unor autori care considerau că

119
raporturile juridice se pot stabili şi între persoane şi bunuri, nu numai între persoane. Teza
este greşită deoarece raporturile juridice se pot forma numai între oameni, iar niciodată între
oameni şi bunuri.
Într-o altă opinie se pleacă la definirea cetăţeniei de la teza conform căreia statul
reprezintă suma a trei elemente: teritoriu, populaţia şi suveranitatea. În acest context
cetăţenia este legătura juridică şi politică sau o calitate a persoanei în virtutea căreia
persoana face parte din populaţie.
Într-o altă opinie cetăţenia este caracterizată ca fiind legătura juridică şi politică
permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean
este, fiind o legătură juridică specială şi permanentă, păstrată oriunde s-ar afla persoana
respectivă, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos.
Pentru a defini cetăţenia română trebuie să pornim de la faptul că cetăţenia are un
conţinut şi o finalitate care se corelează cu realităţile economice, sociale şi culturale
concrete dintr-o societate dată.
Cetăţenii români se bucură de drepturi şi libertăţi democratice,drepturi care nu sunt
numai proclamate ci şi garantate în exercitarea lor efectivă.
Cetăţenia română este expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre
persoanele fizice şi statul român.
Cetăţenia română nu este o simplă legătură juridică sau politică între individ şi
colectivitatea organizată politiceşte, ci este o integrare angajată în cadrul colectivităţii.
Definiţie
Cetăţenia română este considerată ca fiind acea calitate a persoanei fizice ce
exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice, dintre persoana fizică şi
stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a
fi titularul tututror drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de constituţie şi de legile române.
Sub aspect terminologic, iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul de
naţionalitate, termen ce se mai regăseşte în Constituţia Franţei.
Din punct de vedere normativ:
-1877 s-a adoptat legea pentru acordarea cetăţeniei române ofiţerilor de origine
română care au servit în armatele străine;
-1924 legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române;
-1939 legea privitoare la dobândirea şi pierderea naţionalităţii române;
-după 1948: Decretul nr. 125/1948, Decretul nr. 33/1952; Legea nr. 24/1971 şi Legea
nr. 21/1991 s-au referit numai la noţiunea de cetăţenie română.
Naţionalitatea este prin excelenţă o categorie politică indicând apartenenţa la o
naţiune, pe când cetăţenia este în primul rând o instituţie juridică, indicând statutul juridic,
constituţional al persoanei.

TEST DE AUTOEVALUARE
Definiţi noţiunea de cetăţenie română. Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_______________________________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 120

16.3. Natura juridică a cetăţeniei


În literatura de specialitate, natura juridică a cetăţeniei a fost explicată prin diferite
categorii juridice respectiv: un statut personal, un contract tacit sinalagmatic, un act
unilateral de putere publică, o situaţie juridică, o parte a stării civile a persoanei, etc.

120
Nici una dintre aceste opinii nu rezolvă natura juridică a cetăţeniei, fie datorită
împrejurării că este asimilată cu instituţii juridice din alte ramuri de drept sau unele concepte,
cum ar fi acela de situaţie juridică nu este suficient de determinată.
În stabilirea naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se aibă în vedere categoria
subiectelor raporturilor juridice.
În această ordine de idei considerăm că cetăţenia este un element, o parte
componentă a capacităţii juridice.
Este necesară o analiză şi o diferenţiere a acestei noţiuni în planul dreptului
constituţional mai ales datorită faptului că noţiunile de subiect de drept şi de capacitate
juridică sunt analizate de dreptul civil.
Prin subiecte de drept se înţeleg participanţii la raporturi juridice, care au ca atare
calitatea de a fi titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic.
Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice ca cetăţeni, străini sau
apatrizi. În anumite raporturi juridice străinii sau apatrizii nu pot fi subiecte de drept deoarece
ei nu pot fi titulari ai unor drepturi şi obligaţii, deoarece le lipseşte o parte din capacitatea
juridică necesară.
Capacitatea juridică reprezintă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea
drepturi şi obligaţii. Capacitatea juridică diferă de la o ramură de drept la alta. În dreptul
civil, capacitatea juridică este divizată în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul constituţional, capacitatea juridică nu se
poate împărţi în capacitate de exerciţiu şi capacitate de folosinţă, deoarece această
distincţie nu este posibilă având în vedere caracterul raporturilor de drept constituţional.
Capacitatea juridică este o categorie social-istorică. Ea a cunoscut şi cunoaşte
schimbări de conţinut determinate social şi politic.
Conţinutul capacităţii juridice determină sfera subiectelor, a raporturilor juridice. În
acest sens sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea
de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.
În acest sens capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul
cetăţenilor şi restrânsă pentru străini şi apatrizi.
Capacitatea de exerciţiu deplină şi restrânsă nu trebuie confundată cu aceleaşi
noţiuni din dreptul civil.
Persoana fizică - cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi
subiect de drept poate avea aspecte diferite, în funcţie de caracterul raporturilor juridice în
care poate figura ca parte. Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de
drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii în orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi
şi de condiţiile care trebuie întrunite pentru a recunoaşte cetăţeanului capacitatea de a fi
titular de drepturi şi obligaţii într-un anumit domeniu al raporturilor juridice.
În consecinţă, cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al capacităţii
juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.
TEST DE AUTOEVALUARE
Care este natura juridică a cetăţeniei?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
______________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 121

16.4. Principii aplicabile cetăţeniei române


Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei române permite
formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titularii tuturor drepturilor prevăzute de constituţie şi
legi. Drepturile fundamentale, care pot fi exercitate numai de cetăţenii români sunt:
a) dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului;

121
b) dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa nestingherit pe
acest teritoriu;
c) dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d) dreptul de a ocupa o funcţie publică;
e) dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
f) dreptul de a fi protejat diplomatic atunci când se află în străinătate.
2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii specifice sunt:
a) obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b) îndatorirea de apărare a patriei;
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri fără deosebire de rasă, sex,
origine etnică, limbă, religie, apartenenţă politică şi indiferent de modul cum au dobândit
cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. De aceea dobândirea şi
pierderea cetăţeniei nu poate face obiectul unor tranzacţii particulare.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor;
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dinte soţi nu produce nici un efect juridic asupra
cetăţeniei române a celuilalt soţ.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi drepturile fundamentale care pot fi exercitate numai de cetăţenii români.Folosiţi
spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
_________________________Răspunsul îl puteţi consulta la paginile 121-122

16.5. Rezumat
Noţiunea şi natura juridica a cetăţeniei
Este evident că între stat, populaţie, indivizi există o mulţime de raporturi sociale,
economice, politice şi juridice. Dreptul constituţional studiază acele raporturi juridice
fundamentale şi esenţiale între stat şi indivizii care alcătuiesc populaţia şi care determină
statutul juridic al acestora.
În dreptul constituţional o asemenea legătură este exprimată prin conceptul de
cetăţenie.
Noţiunea de cetăţenie este utilizată atât într-un sens juridic cât şi într-un sens politic.
În sens politic evocă o apartenenţă a unui individ la o colectivitate umană (naţiune,
popor) organizată în stat.
Sensul juridic, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie
juridică, adică o grupă de norme juridice, care reglementează raporturi juridice
constituţionale.
Tot în sens juridic, noţiunea de cetăţenie este folosită pentru a caracteriza condiţia
juridică ce se creează acelor persoane care au calitatea de cetăţean. În această a doua
accepţiune, cetăţenia se axează în jurul ideii de subiect de drept care presupune procedura
dobândirii şi pierderii cetăţeniei.
În literatura juridică cetăţenia a fost concepută, de regulă, fie ca o legătură între
indivizi şi stat, fie ca o legătură politică şi juridică, ca o apartenenţă juridică sau ca o calitate
a persoanei.
Instituţia juridică a cetăţeniei are şi o importanţă practică, deoarece, Constituţia şi
legile conferă cetăţenilor toate drepturile (inclusiv cele politice), în timp ce persoanelor care
nu au această calitate legea nu le conferă decât o parte din aceste drepturi. Străinii şi

122
persoanele fără cetăţenie nu se pot bucura de drepturile politice, deoarece numai cetăţenii
exercită puterea şi astfel numai ei pot participa la guvernarea societăţii din care fac parte şi
totodată au anumite obligaţii constituţionale.
Definiţie: cetăţenia română este considerată ca fiind acea calitate a persoanei fizice
ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice, dintre persoana fizică
şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de
a fi titularul tuturor drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de Constituţie şi de legile României.
Sub aspect terminologic, iniţial cetăţenia a fost desemnată prin termenul de
naţionalitate, termen ce se mai regăseşte în Constituţia Franţei.
Naţionalitatea este prin excelenţă o categorie politică indicând apartenenţa la o
naţiune, pe când cetăţenia este în primul rând o instituţie juridică, indicând statutul juridic,
constituţional al persoanei.
Natura juridică a cetăţeniei
În această ordine de idei considerăm că cetăţenia este un element, o parte
componentă a capacităţii juridice.
Spre deosebire de dreptul civil, în dreptul constituţional capacitatea juridică nu se
poate împărţi în capacitate de exerciţiu şi capacitate de folosinţă, deoarece această
distincţie nu este posibilă având în vedere caracterul raporturilor juridice de drept
constituţional.
Conţinutul capacităţii juridice determină sfera subiectelor, a raporturilor juridice. În
acest sens sunt subiecte ale raporturilor juridice cei cărora legea le recunoaşte capacitatea
de a fi subiecte de drepturi şi obligaţii în anumite domenii de raporturi juridice.
În acest sens capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul
cetăţenilor şi restrânsă pentru străini şi apatrizi.
Analiza normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei române permite
formularea unor principii care stau la baza cetăţeniei române:
1. Numai cetăţenii români sunt titutlarii tuturor drepturilor prevăzute de
Constituţie şi legi. Drepturile fundamentale, care pot fi exercitate numai de cetăţenii români
sunt:
a)dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentatative ale statului;
b)dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi de a se deplasa
nestingherit pe acest teritoriu;
c)dreptul de a fi proprietar de terenuri în România;
d)dreptul de a ocupa o funcţie publică;
e)dreptul de a nu fi extrădat sau expulzat din România;
f)dreptul de a fi protejat diplomatic atunci când se află în străinătate.
2. Numai cetăţenii români sunt ţinuţi a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin
Constituţie şi legile ţării. Aceste obligaţii specifice sunt:
a)obligaţia de fidelitate faţă de ţară;
b)obligaţia de satisfacere a serviciului militar;
c)îndatorirea de apărare a patriei.
3. Cetăţenii români sunt egali în drepturi şi îndatoriri fără deosebire de rasa, sex,
origine etnica, limbă, religie, apartenenţa politică şi indiferent de modul cum au dobândit
cetăţenia.
4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. De aceea dobândirea şi
pierderea cetăţeniei nu poate face obiectul unor tranzacţii particulare.
5. Căsătoria nu produce nici un efect juridic asupra cetăţeniei soţilor.
6. Schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce nici un efect asupra cetăţeniei
române a celuilalt soţ.

123
16.6. Lucrare de verificare
Definiţi cetăţenia română şi analizaţi principiile aplicabile acestei instituţii de drept.

Instrucţiuni privind testul de evaluare:


În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

16.7. Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
IOAN MURARU, GHEORGHE IANCU, „Constituţiile române”, Regia Autonomă „Monitorul
Oficial", 1995;
IOAN MURARU , SIMINA TĂNĂSESCU , „Constituţia României.Comentariu pe articole.” ,
Ed. C.H.Beck , Bucureşti 2008
NISTOR PRISCA, „Drept constituţional”, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1977;
GENOVEVA VRABIE, „Drept constituţional şi instituţii politice contemporane”, Editura
Ştefan Procopiu, Iaşi, 1993;
PAUL NEGULESCU, „Drept constituţional”, Editura Al.Th.Doicescu, Bucureşti, 1927;
LEGEA 21/1991 PRIVIND CETĂŢENIA ROMÂNĂ

124
Unitatea de învăţare 17
Dobândirea cetăţeniei române

17.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................. 125


17.2. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere............................................................. 125
17.3. Cetăţenia copilului găsit............................................................................................. 126
17.4. Dobândirea cetăţeniei prin repatriere....................................................................... 126
17.5. Dobândirea cetăţeniei române la cerere................................................................... 127
17.6. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie............................................................. 128
17.7.Cetăţenia de onoare..................................................................................................... 129
17.8.Rezumat........................................................................................................................ 129
17.9.Lucrare de verificare.................................................................................................... 129
17.10.Bibliografie................................................................................................................. 129

17.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu sistemele de dobândire a cetăţeniei;
- familiarizarea cursanţilor cu modurile de dobândire a cetăţeniei;
- introducerea cursanţilor în studiul particularităţilor fiecărui mod de dobândire a cetăţeniei
române.

17.2. Dobândirea cetăţeniei române prin naştere


Dobândirea cetăţeniei în general cunoaşte două sisteme:
Sistemul care are la bază principiul jus sanguinis: copilul devine cetăţeanul unui stat
dacă se naşte din părinţi care amândoi sau numai unul sunt cetăţenii acelui stat;
Sistemul care are la bază principiul jus soli: copilul devine cetăţeanul unui stat dacă
se naşte pe teritoriul statului respectiv.
Ambele sisteme se aplică în lume, dar al doilea prezintă unele neajunsuri.
În dreptul român a fost adoptat sistemul care are la bază principiul jus sanguinis,
acesta fiind din toate punctele de vedere cel mai potrivit sistem, el fiind expresia legăturii
dintre părinţi şi copii, a continuităţii neântrerupte pe teritoriul statului.
Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată, stabileşte în art. 4, 10 şi 11, patru
moduri în care cetăţenia poate fi dobândită, respectiv:
a) naştere;
b) adopţie;
c) acordare la cerere;
d) redobândire.
Dobândirea cetăţeniei române prin naştere reprezintă regula şi se face aplicarea
principiului jus sanguinis:
- este cetăţean român copilul care se naşte din părinţi cetăţeni români;
- este cetăţean român şi copilul născut dintr-un părinte cetăţean român şi un părinte
străin sau fară cetăţenie.
În toate aceste cazuri, teritoriul pe care s-a născut sau domiciliază unul sau ambii
părinţi nu influenţează în nici un fel cetăţenia copilului.

TEST DE AUTOEVALUARE
Ce principiu de dobândire a cetăţeniei române adoptă statul român?Folosiţi spaţiul de mai
jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
____________________________________________________
Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 125

125
17.3. Cetăţenia copilului găsit
Potrivit legii, copilul găsit pe teritoriul României este cetăţean român dacă nici unul
din părinţi nu este cunoscut. În cazul în care filiaţia copilului găsit a fost stabilită înainte ca
acesta să împlinească 18 ani, faţă de ambii părinţi, iar aceştia sunt de cetăţenie străină, el
pierde cetăţenia română.

TEST DE AUTOEVALUARE
Arătaţi care este cetăţenia copilului găsit pe teritoriul României. Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 126

17.4. Redobândirea cetăţeniei române


Textul iniţial al art. 4 din Legea nr. 21/1991 prevedea patru moduri de dobândire a
cetăţeniei române: naştere, înfiere, repatriere sau cerere. Legea nr. 192/1999 a modificat
însă, printre altele, conţinutul art. 4 din Legea cetăţeniei şi a eliminat enumerarea repatrierii
ca şi formă de dobândire a cetăţeniei. Deşi această modalitate de dobândire a cetăţeniei
române nu mai este enumerată în art. 4 al Legii nr. 21/1991, o regăsim la art. 10 şi art. 11,
unde se face vorbire despre ea ca despre o variantă a dobândirii cetăţeniei la cerere. În
cazul redobândirii, este vorba de persoane care sunt legate de poporul român şi care, din
diferite motive, au întrerupt pentru anumite perioade de timp contactul lor cu societatea
românească.
Acest mod de dobândire a cetăţeniei române se referă la două situaţii prevăzute de
art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 21/1991.
O primă situaţie este aceea a persoanelor, cetăţeni străini sau apatrizi, care au
pierdut cetăţenia română şi care cer redobândirea ei. Dobândirea cetăţeniei române poate
fi cerută şi de descendenţii acestor persoane până la gradul II inclusiv.
A doua situaţie este aceea a persoanelor, cetăţeni străini sau apatrizi, care au fost
cetăţeni români şi care au pierdut cetăţenia română sau cărora le-a fost retrasă din motive
neimputabile lor. În această situaţie, atât persoana în cauză, cât şi descendenţii săi până la
gradul III inclusiv pot solicita redobândirea cetăţeniei române.
În ambele situaţii, persoanele solicitante trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de
lege pentru dobândirea cetăţeniei române la cerere [condiţiile prevăzute de art. 8 alin. (1)
lit. b), c) şi e)].
Prin acest mod de dobândire a cetăţeniei române, persoana care a pierdut cetăţenia
română o redobândeşte la cerere. În aceste situaţii, soţul cetăţean străin poate cere
dobândirea cetăţeniei române în condiţiile legii, el nedobândind cetăţenia română ca efect
al redobândirii acesteia de către soţul său.
În legătură cu copilul minor al celui care redobândeşte cetăţenia română, legea
prevede că părinţii hotărăsc pentru acesta.
Cererile de redobândire se depun la Comisia pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie (înfiinţată prin O.U.G. nr. 5/2010), iar aprobarea acestor cereri
revine preşedintelui acestei instituţii.
Cererea de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, formulată potrivit art.
11 din Legea cetăţeniei române, este înregistrată la secretariatul tehnic al Comisiei.
Preşedintele Comisiei pentru cetăţenie, prin rezoluţie, dispune:
a) solicitarea de relaţii de la orice autorităţi cu privire la îndeplinirea condiţiilor privitoare la
loialitatea faţă de statul român, cât şi la buna comportare şi neexistenţa unei condamnări
care-l face pe solicitant nedemn de a redeveni cetăţean român. Autorităţile cărora li s-au
solicitat informaţii trebuie să răspundă într-un termen ce nu va depăşi 60 de zile, iar în situaţii

126
excepţionale, în limitele termenului de 5 luni care curge de la înregistrarea cererii la
secretariatul tehnic al Comisiei;
b) completarea dosarului, în termen de cel mult două luni de la primirea solicitării
Secretariatului tehnic al Comisiei de către petent, în cazul în care se constată lipsa unor
documente necesare soluţionării cererii, sub sancţiunea respingerii cererii ca nesusţinută;
c) fixarea termenului la care Comisia va verifica îndeplinirea condiţiilor necesare acordării
sau redobândirii cetăţeniei române potrivit art. 11, termen care nu va depăşi 5 luni de la data
înregistrării cererii.
În cazul dobândirii cetăţeniei române la cerere sau prin redobândire se cere
depunerea unui jurământ de credinţă faţă de România.
Jurământul de credinţă se depune în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui
Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi ai autorităţii
delegaţi în acest sens şi are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român,
sa apăr drepturile şi interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României”.
Jurământul se depune în termen de 3 luni de la data comunicării ordinului prin care
s-a redobândit cetăţenia română. Acest aspect are ca efect juridic faptul că cetăţenia
română se dobândeşte pe la data depunerii jurământului de credinţă.
Legea reglementează şi situaţia în care solicitantul îşi menţine domiciliul în
străinătate, situaţie în care jurământul se va depune în faţa şefului misiunii diplomatice sau
al oficiului consular al României din ţara în care domiciliază. În acest caz, certificatul de
cetăţenie română va fi eliberat de şeful misiunii diplomatice sau al oficiului consular
respectiv.
TEST DE AUTOEVALUARE
La ce situaţii se referă redobândirea cetăţeniei române? Folosiţi spaţiul de mai jos pentru
a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
_____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 126

17.5. Dobândirea cetăţeniei române la cerere


Acest mod de dobândire a cetăţeniei priveşte pe cetăţenii străini sau persoanele fără
cetăţenie care îşi manifestă dorinţa de a se integra în societatea românească.
Persoana care solicită acordarea cetăţeniei române trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
a) s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României ori, deşi nu s-a născut
pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puţin 8 ani sau în cazul în
care este căsătorit cu un cetăţean român, de cel puţin 5 ani;
b) dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi poporul
român;
c) a împlinit vârsta de 18 ani;
d) are asigurate mijloacele legale de existenţă;
e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în
străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn să fie cetăţean român;
f) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie
românească, în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială.
Copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, născut din părinţi cetăţeni străini sau fără
cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi.
Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia română odată cu părinţii săi.
Dacă numai unul dintre părinţi dobândeşte cetăţenia româna, cetăţenia copilului o
vor hotăra părinţii de comun acord, iar în caz de dezacord, instanţa de tutelă de la domiciliul
minorului.
Consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia
se dobândeşte pe aceeaşi dată cu părintele său.

127
Cererea de acordare a cetăţeniei se face personal sau prin mandatar cu procură
specială şi autentică şi se adresează Comisiei pentru cetăţenie din cadrul Autorităţii
Naţionale pentru Cetăţenie, fiind însoţită de acte care dovedesc îndeplinirea condiţiilor
prevăzute de lege, condiţii enumerate anterior. Cererea se va înregistra la secretariatul
tehnic al Comisiei. Dacă sunt îndeplinite condiţiile, Comisia stabileşte, într-un termen ce nu
va depăşi 6 luni, programarea persoanei la interviul pentru verificarea cunoştinţelor de limba
română. Dacă solicitantul este declarat admis la interviu, Comisia va întocmi un raport în
care va menţiona întrunirea condiţiilor legale pentru acordarea sau, după caz, redobândirea
cetăţeniei. Raportul, însoţit de cererea de acordare ori de redobândire a cetăţeniei, va fi
înaintat preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care va emite, într-un termen ce
nu va depăşi 3 zile, ordinul de acordare sau de redobândire a cetăţeniei române, după caz.
În termen de maxim 3 luni de la data comunicării ordinului de acordare sau
redobândire a cetăţeniei române, solicitantul are obligaţia de a depune jurământul de
credinţă faţă de România.
Jurământul se va depune în faţa ministrului justiţiei şi a preşedintelui Autorităţii Naţionale
pentru Cetăţenie sau a unuia dintre cei 2 vicepreşedinţi ai autorităţii delegaţi în acest sens
şi are următorul conţinut: „Jur să fiu devotat patriei şi poporului român, să apăr drepturile şi
interesele naţionale, să respect Constituţia şi legile României”.
Data depunerii jurământului este şi data obţinerii cetăţeniei române, în acest sens
eliberându-se certificatul de cetăţenie română. În acest certificat vor fi trecuţi şi copiii minori
ai solicitantului, care dobândesc cetăţenia odată cu părinţii lor.
Dacă jurământul nu este depus în termenul stabilit de lege, solicitantul pierde
beneficiul cetăţeniei române dar poate formula o nouă cerere respectând etapele
procedurale şi condiţiile prevăzute de lege.

TEST DE AUTOEVALUARE
Enumeraţi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru acordarea cetăţeniei române la
cerere.Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
________________________________________________________________________
_____________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 127

17.6. Dobândirea cetăţeniei române prin adopţie


Cetăţenia română se dobândeşte de către copilul catăţean străin
sau fără cetăţenie prin adopţie dacă adoptatorii sunt cetăţeni români sau atunci când adopţia
se face de o singură persoană, dacă aceasta este cetăţean român, iar în toate cazurile cel
adoptat nu a împlinit încă vârsta de 18 ani.
Copilului care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul. În cazul în care
dintre cei doi adoptatori numai unul este cetăţean român, cetăţenia va fi hotărâtă de comun
acord de către adoptatori, iar în caz de dezacord va decide instanţa de judecată în funcţie
de interesul adoptatului.

TEST DE AUTOEVALUARE
Care este cetăţenia pe care trebuie să o aibă adoptatorii pentru ca un copil cetăţean străin
să devină cetăţean român?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
__________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 128

128
17.7.Cetăţenia de onoare
Cetăţenia de onoare se poate acorda unor străini care au adus servicii deosebite ţării
sau naţiunii române, de către Parlamentul României, la propunerea Guvernului. Legea
cetăţeniei române nr. 21/1991 prevede că această cetăţenie se va acorda fără nicio
formalitate.
Beneficiarul cetăţeniei de onoare se bucură de toate drepturile civile şi politice
recunoscute cetăţenilor români, cu excepţia drepturilor electorale şi de a ocupa o funcţie
publică.

TEST DE AUTOEVALUARE
Ce condiţie trebuie să îndeplinească străinii pentru a dobândi cetăţenia de
onoare?Folosiţţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________ Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 129

17.8.Rezumat
Legea 21/1991republicată, în art.4, 10 şi 11 stabileşte patru moduri în care cetăţenia poate
fi dobândită, respectiv:
a)naştere
b)adopţie
c)acordare la cerere
d)redobândire

17.9.Lucrare de verificare
Analizaţi modurile de dobândire a cetăţeniei române.
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

17.10.Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
IOAN MURARU , SIMINA TĂNĂSESCU , „Constituţia României.Comentariu pe articole.” ,
Ed. C.H.Beck , Bucureşti 2008
TUDOR DRĂGANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
LEGEA 21/1991 PRIVIND CETĂŢENIA ROMÂNĂ

129
Unitatea de învăţare 18
Pierderea cetăţeniei române

18.1. Obiectivele unităţii de învăţare.................................................................................. 130


18.2. Retragerea cetăţeniei române.................................................................................... 130
18.3. Renunţarea la cetăţenia română................................................................................ 130
18.4. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie................................................................. 131
18.5.Rezumat........................................................................................................................ 131
18.6.Lucrare de verificare.................................................................................................... 132
18.7.Bibliografie................................................................................................................... 132

18.1. Obiectivele unităţii de învăţare


- familiarizarea cursanţilor cu modurile de pierdere a cetăţeniei române;
- introducerea cursanţilor în studiul particularităţilor feicărui mod de pierdere a cetăţeniei
române.

18.2. Retragerea cetăţeniei române


Apare ca o sancţiune de drept constituţional, care nu poate fi aplicată acelora care
au dobândit cetăţenia română prin naştere.
Se poate retrage cetăţenia celui care:
- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave
prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României;
- aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România a
rupt relaţiile diplomatice sau cu care se află în război;
- a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos;
- este cunoscută ca având legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori
a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Nu se poate retrage cetăţenia română decât persoanelor care se află în afara
graniţelor ţării, cu excepţia situaţiei în care a obţinut-o în mod fraudulos.
Pierderea cetăţeniei române prin retragere are loc la data emiterii ordinului
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie de aprobare a retragerii cetăţeniei
române.
TEST DE AUTOEVALUARE
Care sunt situaţiile în care se poate retrage cetăţenia română?Folosiţi spaţiul de mai jos
pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
__________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 130

18.3. Renunţarea la cetăţenia română


Se poate aproba renunţarea la cetăţenia română numai cetăţeanului care a împlinit
18 ani şi numai pentru motive temeinice.
Se poate cere renunţarea la cetăţenia română dacă:
a) nu este învinuit sau inculpat într-o cauză penală ori nu are de executat o pedeapsă
penală;
b) nu este urmărit pentru debite către stat sau faţă de persoane fizice ori juridice.Dacă
solicitantul are astfel de debite le poate achita sau poate prezenta garanţii că le va achita.
c) a dobândit ori a solicitat şi are asigurarea că va dobândi o altă cetăţenie.
Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie dispune, prin ordin, aprobarea
sau, după caz, respingerea cererii de renunţare la cetăţenia română, pe baza raportului
Comisiei, prin care aceasta constată îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiilor necesare
aprobării cererii de renunţare la cetăţenia română.

130
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:
- adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini;
- stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României;
- anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni
români.

TEST DE AUTOEVALUARE
Ce condiţii trebuie să îndeplinească solicitantul pentru a putea renunţa la cetăţenie?
Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
__________________________________Răspunsul îl puteţi consulta la pagina 130

18.4. Pierderea cetăţeniei române prin adopţie


Din moment ce legea română a stabilit că adopţia produce efecte juridice în materie
de cetăţenie, ea fiind un mod de dobândire a cetăţeniei române, era firesc ca aceste efecte
să fie similare şi în cazul pierderii cetăţeniei române. Astfel, legea prevede că, în cazul în
care un copil minor cetăţean român este adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia
română dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat
potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină. Observăm că legea pretinde ca
adoptatorul să solicite în mod expres pierderea cetăţeniei române de către cel adoptat. În
grija sa pentru copilul minor, legea merge mai departe şi mai impune o condiţie, şi anume
ca, potrivit legii străine, copilul să fie considerat că a dobândit cetăţenia străină.
Data pierderii cetăţeniei române este data dobândirii de către minor a cetăţeniei
adoptatorului.
Dar adopţia, din anumite motive, poate fi declarată nulă sau anulată. Aceasta, cum
este şi firesc, nu poate rămâne fără efecte juridice faţă de cetăţenia copilului minor. Astfel,
dacă adopţia a fost declarată nulă sau anulată, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani
este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română.

TEST DE AUTOEVALUARE
Care este data pierderii cetăţeniei române de către copilul adoptat de cetăţeni
străini?Folosiţi spaţiul de mai jos pentru a formula răspunsul.
______________________________________________________________________
____________________________________________________ Răspunsul îl puteţi
consulta la pagina 131

18.5.Rezumat
Modurile de pierdere a cetăţeniei române:
-Retragerea cetăţeniei române
-Renunţarea la cetăţenia română
Alte cazuri de pierdere a cetăţeniei române:
a)Adopţia unui copil minor, cetăţean român, de către cetăţeni străini.
b)Stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României.
c)Anularea, declararea nulităţii sau desfacerea adopţiei unui minor de către cetăţeni
români.

18.6.Lucrare de verificare
Analizaţi modurile de pierdere a cetăţeniei române.

131
Instrucţiuni privind testul de evaluare:
În primul rând se va folosi cursul.Pentru a primi un punctaj mai mare e necesar să se
parcurgă bibliografia indicată.
Criteriile de evaluare sunt:
- identificarea elementelor de conţinut solicitate
- claritatea exprimării
utilizarea bibliografiei specificate.

18.7.Bibliografie
MARIUS ANDREESCU, ANDRA PURAN, ”Drept constituţional. Teoria generală şi instituţii
constituţionale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2016
IOAN MURARU , SIMINA TĂNĂSESCU , „Constituţia României.Comentariu pe articole.” ,
Ed. C.H.Beck , Bucureşti 2008
TUDOR DRĂGANU, „Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat elementar”, vol I, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
VICTOR DUCULESCU, CONSTANŢA CĂLINOIU, GEORGETA DUCULESCU, „Drept
constituţional comparat”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996;
ANTONIE IORGOVAN, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Galeriile
J.L.Calderon, Bucureşti, 1994 ;
CRISTIAN IONESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice - sistemul constituţional
românesc”, vol.II, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, vol. I, Editura Proarcadia,
Bucureşti, 1993;
IOAN MURARU, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Editura Actami, Bucureşti, 1995;
IOAN MURARU, SIMINA ELENA TĂNĂSESCU, „Drept constituţional şi instituţii politice”,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
LEGEA 21/1991 PRIVIND CETĂŢENIA ROMÂNĂ

132

S-ar putea să vă placă și