Sunteți pe pagina 1din 22

DREPT PROCESUAL CIVIL II

APELUL – IN PROCESUL
CIVIL

PROFESOR COORDONATOR: STUDENT:

Lector. univ. dr.Sebastian Aron Ioan - Marius Chioveanu Eduard Gabriel

SIBIU
2019
CUPRINS

Capitolul 1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea căilor


de atac.
Capitolul 2. Importanţa căilor de atac
Capitolul 3. Consideraţii generale privind apelul
3.1 Elementele apelului
3.2 Subiectele apelului
Capitolul 4. Procedura de judecată a apelului
4.1 Procedura prealabilă
4.2 Principalele momente in desfăşurarea
judecăţii
4.1.1 Judecata apelului
4.1.2 Probele în apel
Capitolul 5. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa de
apel
Capitolul 6. Incidente procedurale ce pot să apară în
cursul judecării apelului
6.1 Suspendarea
6.2 Renunţarea la judecată şi renunţarea la
drept
6.3 Achiesarea
6.4 Tranzacţia
6.5 Perimarea
Bibliografie
Capitolul 1. Noţiunea, importanţa şi clasificarea căilor
de atac.

Prin intermediul căilor de atac partea nemulţumită de hotărârea pronunţată poate contesta fie
nerespectarea de către instanţa care a pronunţat hotărârea atacată a condiţiilor legale în care a avut
loc judecata, fie netemeinicia hotărârii, deoarece nu este suficient de bine argumentată, putându-
se îndrepta astfel greşelile săvârşite de judecători1.
Căile de atac sunt mijloace procedurale prin care se cere şi se obţine anularea sau reformarea
parţială sau totală a unei hotărâri judecătoreşti2. Ele reprezintă o formă concretă de manifestare a
acţiunii civile iar în momentul în care partea interesată apelează la o anumită cale de atac,
aceasta devine o componentă a dreptului la acţiunea pusă în mişcare.
Cãile de atac reprezintã acele mijloace prevãzute de lege prin care o hotãrâre
judecãtoreascã este supusã reexaminãrii în scopul îndreptãrii unor erori sãvârşite cu ocazia
soluţionãrii cauzei.
Exercitarea cãilor de atac îndeplineşte un dublu rol:
-asigurã prevenirea şi înlãturarea erorilor din activitatea de justiţie;
-permite realizarea în condiţii cât mai bune a justiţiei şi asigurã aplicarea uniformã a legii de
cãtre instanţele judecãtoreşti.
Astfel, obiectul cãilor de atac îl constituie determinarea unei noi judecãţi, iar finalitatea lor
în repararea erorilor comise de prima instanţã . Judecata în orice cale de atac este întotdeauna o
activitate de control judecãtoresc.
De regulã, acest control se exercitã de cãtre o instanţã superioarã celei care a pronunţat

1
E. HEROVANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi. 1, laşi, 1926, p. 89-90
(citat în continuare „Tratat") şi Principiile procedurei judiciare, voi. 1, Bucureşti, 1932, p. 359
(citat în continuare principiile").
2
I. STOENESCU, S. ZILBERSTEIN, Tratat de procedură civilă, voi. II, Universitatea
Bucureşti, 1981, p. 17 şi urm.; V.M. CIOBANU, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, voi.
II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 315-326; FL. MĂGUREANU, Drept procesual civil român,
voi. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 3 şi urm; G. BOROI, D. RĂDESCU, Codul de
procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 397 şi urm.; V.M. CIOBANU,
Modificările aduse Codului de procedură civilă în materia căilor de atac prin Legea nr.
59/1993 (II), Dreptul nr. 3/1994, p. 15 şi urm.; I. STOENESCU, GR. PORUMB, Drept procesual
civil român, E.D.P., Bucureşti, 1966, p. 285 şi urm.; V. NEGRU, D. RADU, Drept procesual civil,
E.D.P., Bucureşti, 1972, p. 295 şi urm.
hotãrârea atacatã, iar prin excepţie, instanţa care a judecat cauza poate reveni asupra ei,
verificându-şi propria activitate si pronunţând o nouã hotãrâre (de exemplu, în cazul contestaţiei
în anulare şi al revizuirii).
Principalul avantaj al cãilor de atac este acela cã oferã pãrţilor garanţia unei examinãri
repetate a procedurii judiciare şi implicit aflarea adevãrului în cauza respectivã sau aplicarea
legii, atunci când a fost încãlcatã.Prin exercitarea cãilor de atac se trece într-o altã etapã a fazei
de judecatã, ulterioarã judecãţii în primã instanţã, care se va finaliza cu pronunţarea unei noi
hotãrâri de cãtre instanţa de control judecãtoresc.
Hotãrârea supusã verificãrii poate fi infirmatã în tot sau în parte (prin anulare, reformare sau
retractare) ori confirmatã, adicã menţinutã în integralitatea ei. Prin infirmarea hotãrârii este
posibilã rejudecarea cauzei, în condiţiile legii, fie de cãtre instanţa care a pronunţat infirmarea
hotãrârii atacate, fie de cãtre alta instanţã, cu ocazia retrimiterii.
Sistemul procesual român admite o structurã judiciarã întemeiatã pe un dublu sau triplu grad
de jurisdicţie, apelul şi recursul fiind singurele cãi de atac ordinare împotriva hotãrârilor
judecãtoreşti nedefinitive. Acestea sunt facultative si nu pot fi exercitate decât de cãtre cei cãrora
legea le recunoaşte aceastã posibilitate.
Importanţa deosebitã a cãilor de atac în activitatea de înfãptuire a justiţiei se desprinde şi
din consacrarea în diverse documente internaţionale a principiului existenţei si necesitãţii cãilor
de atac. În acest sens, Pactul internaţional referitor la drepturile civile si politice enunţã, în art.
14.5, regula potrivit cãreia “orice persoanã declaratã ca rãspunzând de sãvârşirea unei infractiuni
are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de aceastã lege, sã cearã examinarea de cãtre o
jurisdicţie superioarã a declarãrii vinovãţiei sale şi a pedepsei aplicate. ”
Constituţia României reglementeazã, la art.129, principiul conform cãruia împotriva
hotãrârilor judecãtoreşti pãrţile interesate şi Ministerul Public pot exercita cãile de atac, în
condiţiile legii.
În actuala reglementare, legea procesual penalã românã prevede douã cãi de atac ordinare –
apelul şi recursul – şi trei cãi de atac extraordinare – contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul
în interesul legii.
Capitolul 2. Importanţa căilor de atac

Incă din dreptul roman s-a impus regula „ret iudicata pro veritate accipitur" (lucrul
judecat se consideră adevărat), maximă interpretată în sensul că sentinţa judecătorului nu e
adevăr, ci ţine loc de adevăr.
Sunt însă, din păcate, şi situaţii în care se revine în faţa aceleiaşi instanţe solicitând
examinarea totală sau parţială a pricinii, în considerarea unor împrejurări care nu au fost
avute în vedere la pronunţarea hotărârii atacate3.
Există şi unele păreri care susţin că nu ar fi necesare două grade de jurisdicţie ci numai
unul, deoarece căile de atac conduc Ia prelungirea procesului, Ia cheltuieli mai mari atât în
sarcina justiţiabililor, cât şi a statului, la o scădere a încrederii justiţiabililor în sistemul
justiţiei şi la o slăbire a responsabilităţilor judecătorilor primei instanţe. La acestea se adaugă
şi faptul că, în unele cazuri, în practică s-a constatat că hotărârile pronunţate în căile de atac
nu sunt mai bune decât cele din fond .
Contrar acestei opinii în majoritatea statelor moderne se menţine dublul grad de
jurisdicţie, considerâdu-se că este necesar ca eventualele greşeli să poată fi înlăturate prin
efectuarea unui control judiciar de către instanţele superioare.
Trebuie avut în vedere şi interesul părţilor, în special al părţii care a pierdut procesul,
sau uneori chiar al celei care l-a câştigat, de a cere rejudecarea pricinii şi de a aduce probe
noi care din motive bine întemeiate nu au fost aduse în prima instanţa.
în literatura juridică s-a apreciat că este bine ca ceea ce a judecat un tribunal să fie
rejudecat de o instanţă superioară, care să ofere toate garanţiile unui control oficial5.
O caracteristică specifică căilor de atac este că ele se află în legătură directă cu o
hotărâre deja pronunţată, iar aceasta influenţează modul în care are loc judecata în fiecare
cale de atac.
Dacă prima instanţă a judecat pretenţiile formulate de părţi, în căile de atac se judecă nu
numai pretenţiile, ci chiar hotărârea pronunţată, cu menţiunea că în unele căi de atac
judecata priveşte numai hotărârea atacată.
Existenţa dreptului instanţei superioare de a exercita controlul judiciar şi a dreptului
pentru părţi şi procuror de a se plânge împotriva hotărârilor pe care le socotesc nejuste
constituie o pavăză puternică a legalităţii şi împotriva arbitrariului judecătoresc, obligându-1
pe judecător să manifeste toată atenţia în opera de înfăptuire a justiţiei, în strângerea
materialului probator, în motivarea convingătoare şi completă a soluţiei la care s-a oprit,
preocupare care ar putea fi slabă atunci când ar şti că hotărârea pe care o ia este irevocabilă.

Capitolul 3. Consideraţii generale privind apelul

Calea de atac a apelului este mijlocul procesual prin care partea nemulţumită de hotărârea
primei instanţe sau procurorul, solicită instanţei ierarhic superioare, în condiţiile prevăzute de
lege, reformarea hotărârii atacate ori anularea acesteia.
Apelul constituie o formă de manifestare a acţiunii civile, un mijloc procesual ce intră în
conţinutul acesteia, şi ca urmare, dreptul de apel reprezintă o com¬ponentă a dreptului la acţiune,
cu toate consecinţele care decurg de aici. Acesta înseamnă că pentru exerciţiul dreptului de apel
trebuie îndeplinite condiţiile gene¬rale de exerciţiu a dreptului la acţiune (interesul, calitatea
procesuală, capacitatea procesuală) la care se mai adaugă şi unele condiţii speciale (ex: partea să
nu fi renunţat expres sau tacit la dreptul de apel, să nu fie o hotărâre nesusceptibilă de apel,
satisfacerea cerinţelor privitoare la taxele de timbru etc).

5.1 Elementele apelului

Analizând elementele apelului avem în vedere: subiectele (persoanele sau organele care
pot exercita apelul), obiectul (hotărârile care pot fi atacate cu apel) şi cauza (motivele ce pot fi
invocate de partea nemulţumită de hotărârea atacată).

5.2 Subiectele apelului

Cu privire la subiectele apelului, Codul de procedură civilă face o singură precizare în


sensul că „partea care a renunţat expres la apel cu privire la o hotărâre rtu mai are dreptul de a
face apel" (art. 283 C. proc. civ.). în reglementarea mai veche a Codului, renunţarea tacită era şi
ea un mod de a împiedica exercitarea apelului.
Pentru a putea declara apel împotriva unei hotărâri în primă instanţă, persoana trebuie să
fi fost parte în proces, întrucât, în principiu, hotărârea produce efecte numai faţă de părţile care s-
au judecat în faţa primei instanţe.
Au calitatea de parte şi succesorii în drepturi ai părţilor, precum şi cei cărora legea le
recunoaşte calitate procesuală activâ.3
Schimbările în situaţia juridică a persoanelor nu influenţează calitatea şi rolul acestora în
proces, ci numai modul cum ele pot participa la desfăşurarea procesului.
Prin parte în proces trebuie să înţelegem şi pe cel care a avut calitatea, poziţia procesuală
de intervenient voluntar, cu menţiunea că apelul intervenientului accesoriu va fi respins ca
neavenit dacă partea în favoarea căreia s-a intervenit nu a făcut ea însăşi apel. Dacă terţul a
intervenit în instanţa de apel, are dreptul să exercite recursul împotriva hotărârii pronunţate în
apel.
în mod excepţional, poate exercita apelul cel care nu a fost parte la judecata în fond:
- în materie necontencioasă, orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la
dezlegarea pricinii;
- dobânditorul cu titlu particular al unui drept sau bun ce formează obiectul
litigiului, dacă transmisiunea a avut loc după pronunţarea hotărârii de fond şi înainte de expirarea
termenului pentru apel;
- creditorul chirografar, pe calea acţiunii oblice, cu excepţia acţiunilor cu caracter
personal.
Pentru a putea exercita apelul, cel nemulţumit de hotărâre trebuie să justifice un folos
practic (interes), ceea ce presupune că el a căzut în pretenţii (total sau în parte) ca urmare a
judecării în faţa primei instanţe. Aceasta presupune că apelantul trebuie să arate că este vătămat
în interesele sale prin judecata adusă de prima instanţă. Astfel, el trebuie să sufere efectul
condamnării şi să aibă credinţă că pe calea apelului ar putea obţine o hotărâre nouă în favoarea
sa. Va fi respinsă ca lipsită de interes cererea de apel formulată de partea ce a obţinut câştig de
cauză în prima instanţă. Dar este suficient să nu fi obţinut satisfacere asupra unui capăt de cerere,
oricât de puţin important, pentru a justifica cererea sa de apel.
Cu privire la calitatea procesuală, aceasta se raportează la dreptul substanţial în cazul
judecăţii în apel, la fel ca la judecata în primă instanţă. în apel nu se poate schimba calitatea
părţilor.

3
V.M. CIOBANU, Tratat II, supracit. p. 335; Cas. I, dec. nr. 182/1933, Codul, 1944, p. 142,
nr. 25; T.S., sec. civ, dec. nr. 541/1976, R.R.D. nr. 10/1976, p. 63.
Astfel, într-o speţă s-a apreciat că atunci când la prima instanţă o parte invocă unele
drepturi ce decurg dintr-o anumită calitate, ca şi moştenitoare a tatălui, nu poate în a doua
instanţă să invoce drepturi dintr-o calitate cu totul alta, ca moşte¬nitoare a soacrei.
Datorită faptului că apelul are ca obiect reformarea unei hotărâri judecătoreşti, intervine
un element specific, anume că oricare dintre părţile iniţiale poate fi apelant sau intimat, după caz.
De aceea, frecvent, în practică, se întâlnesc expresii ca „în calitate de apelant", sau „în calitate de
intimat" în care termenul de calitate primeşte o altă accepţiune. Există totuşi cazuri în care şi în
apel poate avea ioc o transmitere a calităţii procesuale, care poate fi legală sau convenţională
Pentru a putea face apel, apelantul trebuie să aibă capacitatea generală (capacitatea de
exerciţiu deplină) de a sta în judecată, ca şi la acţiune, personal sau prin mandatar. Minorul până
Ia împlinirea vârstei de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie, trebuie să stea în judecată prin
reprezentantul lor legal, iar cel cu capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie asistat de ocrotitorul
legal.
în cazul coparticipării procesuale (activă, pasivă sau mixtă) se ridică problema condiţiilor
în care coparticipanţii pot să-şi exercite dreptul de a ataca hotărârea cu apel. în ajutorul
soluţionării, se porneşte de la regula înscrisă în art. 48 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căreia
„actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi, nici
păgubi celorlalţi". Se aplică, deci, principiul independenţei procesuale, oricare dintre
coparticipanţi având posibilita-lea de a declara apel, dar numai pentru apărarea propriilor
interese.
Referitor la coparticipantul care a renunţat la dreptul de apel, nu a declarat apel, şi-a
retras apelul, ori al cărui apel a fost anulat sau s-a perimat, hotărârea primei instanţe devine
definitivă, iar asupra acestuia nu se vor extinde, în principiu, efectele admiterii apelului unuia
dintre ceilalţi coparticipanţi. însă, dacă între aceştia există raporturi de solidaritate sau
indivizibilitate, exercitarea căii de atac a apelului de către unii dintre ei va folosi şi celorlalţi, în
sensul că efectele admiterii
apelului se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care nu au declarat apel sau ale căror cereri de
apel au fost respinse in temeiul unor excepţii procesuale (spre exemplu, respinse ca tardive,
anulate ca neregulat introduse etc).
O altă condiţie pentru a putea exercita apelul este aceea ca partea nemulţu¬mită de
hotăfâre, aşa cum am mai arătat, sâ nu fi renunţat la dreptul de apel. Renunţarea poate să fie
expresă sau tacită, însă aceasta din urmă trebuie să fie dedusă din împrejurări neechivoce. Pentru
a se putea renunţa la dreptul de apel, partea trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină şi mai
este necesar de asemenea ca litigiul să se poarte asupra unor drepturi de care părţile pot dispune.
Deoarece dreptul nostru nu face nici o precizare asupra momentului în care se poate renunţa Ia
apel, se apreciază că renunţarea poate interveni numai după pronunţarea hotărârii, deoarece nu se
poate permite suprimarea unui grad de jurisdicţie prin acordul părţilor care ar renunţa Ia apel.
După pronunţarea hotărârii, partea poate renunţa în instanţă la calea de atac menţionându-
se această împrejurare într-un proces-verbal semnat de preşedinte şi grefier.
Dreptul de apel se exercită de către partea nemulţumită de hotărârea primei instanţe,
împotriva părţii adverse. în cazul raporturilor juridice procesuale simple (când judecata în primă
instanţă a avut Ioc între un reclamant şi un pârât), cel nemulţumit de hotărâre (apelantul)
introduce cererea de apel împotriva adver¬sarului (intimatul). Dacă la prima instanţă a existat o
coparticipare procesuală, pot fi unul sau mai mulţi apelanţi şi unul sau mai mulţi intimaţi, după
cum au declarat apel unul sau mai mulţi coparticipanţi, respectiv s-a formulat apel împotriva
unuia sau mai multor coparticipanţi.
în cazul raporturilor juridice procesuale mai complexe (când la judecata în faţa primei instanţe au
fost atraşi în proces şi terţi), trebuie făcute unele precizări.
în cazul în care s-a formulat o cerere de intervenţie principală, iar prima instanţă a respins atât
cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de intervenţie, pot declara apel fie reclamantul, fie
intervenientul, fie ambii, iar intimat va fi pârâtul.
Dacă instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi a respins cererea de intervenţie
principală, poziţia procesuală de apelant poate fi dobândită de pârât sau de intervenient, iar
reclamantul va deveni intimat. Când ambele cereri au fost ad¬mise în parte (de exemplu într-un
proces de partaj), ori o cerere a fost admisă în parte iar cealaltă a fost respinsă, toate cele trei
părţi pot avea atât poziţia procesuală de apelant, cât şi cea de intimat în acelaşi timp.
în cazul în care s-a formulat o cerere de chemare în judecată a altei persoane care ar putea
pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul, sau o cerere de arătare a titularului dreptului real,
soluţiile sunt asemănătoare deoarece terţul a dobândit poziţia de intervenient principai'.
Dacă pârâtul a introdus o cerere de chemare în garanţie, iar prima instanţă a admis atât
cererea de chemare în judecată, cât şi cererea de chemare în garanţie, pârâtul poate declara apel
împotriva reclamantului (acest apel nu este condiţionat de faptul ca şi chematul în garanţie să
introducă apel împotriva pârâtului, deoarece acesta din urmă are interesul ca eventuala
insolvabilitate a garantului să nu se reflecte în patrimoniul său), iar chematul în garanţie poate
apela contra pârâtului (invocând inexistenţa obligaţiei sale de garanţie sau faptul că pârâtul nu
avea să se îndrepte împotriva sa cu o cerere de despăgubire), dar şi contra reclamantului )
invocând cereri de chemare în judecată şi în consecinţă lipsa de obiect a cererii de garanţie.

Capitolul 4. Procedura de judecată a apelului

4.1 Procedura prealabilă

Acesta etapă a procesului, procedura prealabilă, vizează în primul rând fixarea termenului
de judecată şi asigurarea contradictorialităţii şi a dreptului de apărare în faţa instanţei de apeP.
După ce a primit dosarul de Ia prima instanţă, preşedintele instanţei de apel va fixa
termenul de înfăţişare şi va dispune citarea părţilor. Termenul de înfăţişare se fixează în aşa fel
încât intimatul să aibă la dispoziţie cel puţin 15 zile iar în procesele urgente cel puţin 5 zile. O
dată cu citaţia, intimatului i se comunică şi o copie de pe cererea şi motivele de apel, împreună
cu copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima instanţă,
punându-i-se în vedere să depună la dosar întâmpinarea cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
stabilit pentru judecată. Dacă mai mulţi intimaţi au un reprezentant sau dacă intimatul are mai
multe calităţi juridice (stă în proces în nume propriu, dar şi ca reprezentant al altui intimat), se va
comunica o singură copie de pe cererea de apel, de pe înscrisuri şi o singură citaţie.
Apelurile făcute împotriva aceleiaşi hotărâri vor fi repartizate la o singură secţie a instanţei de
apel. Dacă totuşi ele au fost repartizate Ia secţii diferite, preşedintele ultimei secţii învestite va
dispune trimiterea apelului la secţia cea dintâi învestită.
Prin această dispoziţie se urmăreşte de fapt, ca judecata tuturor apelurilor declarate împotriva
unei hotărâri să se facă împreună, deodată, de acelaşi complet de judecată, astfel încât, dacă la o
secţie funcţionează mai multe complete de judecată, nu este suficient să se urmărească numai
repartizarea la aceeaşi secţie, iar dacă există o singură secţie este necesar ca judecata să se facă în
acelaşi timp.
4.2 Principalele momente in desfăşurarea judecăţii

Dispoziţiile privind judecata în primă instanţă se aplică şi în faţa instanţei de apel, în


măsura în care nu sunt potrivnice dispoziţiilor speciale din materia apelului. 0 primă dispoziţie
[art. 294 alin. (1) C. proc. civ.] prevede că în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza
sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. în principiu,
cererea se poate considera nouă atunci când s-ar deosebi prin obiect şi prin cauză faţă de cererea
de chemare în judecată sau când partea care exercită calea de atac ar invoca o altă calitate sau
dacă ar atribui părţii adverse o altă calitate decât cea avută la prima instanţă1. Sunt interzise în
apel şi orice alte cereri noi, distincte de cele care au fost formulate la instanţa de fond, cum ar fi
chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie sau arătarea titularului dreptului. De
la această regulă, în mod excepţional, legea prevede expres posibilitatea anumitor cereri [art. 50
alin. (3), art. 459, art. 609 C. proc. civ.].
La termenul fixat pentru judecată, pricinile vor fi strigate în ordinea stabilită prin lista
afişată cu cel puţin o oră înainte de începerea şedinţei, trecându-se la judecată numai dacă se
constată că procedura de citare este îndeplinită de toate părţile. în caz contrar, se va amâna
judecata şi se va dispune refacerea procedurii de citare a părţi¬lor care nu au fost legal citate.
Potrivit modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 138/2000, întrucât pentru soluţionarea cererii de apel sunt aplicabile dispoziţiile de la
judecata in primă instanţă, unde depunerea întâmpinării este obligatorie, rezultă că intimatul este
obligat să depună întâmpinarea.
Dacă intimatul nu a primit, în termen, comunicarea motivelor de apel şi a dovezilor
invocate, va putea cere, la prima zi de înfăţişare, un termen înăuntrul căruia să depună la dosar
întâmpinare. Dacă intimatul lipseşte la prima zi de înfăţişare şi instanţa constată că motivele de
apel nu âu fost comunicate, va dispune amânarea cauzei şi efectuarea comunicării, iar dacă
motivele nu au fost communicate în termen (adică până cel mai târziu la prima zi de înfăţişare),
instanţa va dispune amânarea cauzei, astfel încât, de la data primirii citaţiei, intimatul să aibă la
dispoziţie cel puţin 15 zile pentru a-şi pregăti apărarea, iar în procesele urgente, cel puţin 5 zile.
Intimatul nu va putea folosi înaintea instanţei de apel alte motive, mijloace de apărare şi dovezi
decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în întâmpinare. Rezultă că intimatul poate să
invoce motive, mijloace de apărare şi dovezi, altele decât cele de la prima instanţă, numai prin
întâmpinare.
Cu privire la lipsurile cererii de apel, referitoare la indicarea hotărârii care se ape-lează şi
semnătura, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii. Lipsa semnăturii poate fi împlinită. Dacă
intimatul invocă lipsa semnăturii, apelantul poate să semneze cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare următoare, iar când este prezent în instanţă, în chiar şe-dinţa în care a fost invocată
nulitatea.
După ce reclamantul din cererea principală a primit comunicarea cuprinzând soluţia
instanţei motivată în fapt şi în drept, are la dispoziţie un termen de 15 zile pentru a apela această
hotărâre.
In cazul în care apelul nu s-a motivat sau motivarea lui nu cuprinde motive, mijloace de
apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la
prima instanţă cu respectarea condiţiilor prescrise de lege4.

4.1.1 Judecata apelului

Principiul colegialităţii se respectă în ceea ce priveşte compunerea instanţei de apel,


completul de judecată fiind format din doi judecători [art. 17 alin. (2) din Legea nr. 92/1992,
republicată). însă, trebuie amintit faptul că judecătorul care a pronunţat hotărârea în primă
instanţă nu poate lua parte Ia judecarea apelului introdus împotriva hotărârii respective, fiind
incompatibil. Această ipoteză presu¬pune că, în intervalul de timp cuprins între pronunţarea
hotărârii de primă instanţă şi judecarea apelului, judecătorul a fost avansat la instanţa ierahică
superioară.
Judecata apelului1 se va suspenda în cazul în care nici una dintre părţi nu a răs¬puns Ia strigarea
pricinii, procedura de citare fiind legal îndeplinită, şi nici una din¬tre părţi nu a cerut judecarea
în lipsă. în cazul în care nu se va cere redeschiderea judecăţii timp de un an de la data suspendării
(6 luni în materie comercială), apelul se perima.
După strigarea pricinii, când nu este cazul a se amâna judecata, vor fi rezolvate excepţiile
procesuale care fac inutilă, în tot sau în parte, cercetarea fondului. In¬stanţa de apel poate uni
excepţia cu fondul numai dacă pentru soluţionarea excep¬ţiei trebuie să se administreze probe

4
In practică s-a apreciat, spre exemplu, că în situaţia in care la prima instanţă, o parte
invocă anumite drepturi dintr-o anumită calitate, ca moştenitor al surorii, este schimbare de
calitate, dacă o parte s-a înfăţişat la prima instanţă, având calitatea de moştenitor, iar în apel a
invocat renunţarea la succesiune.
comune cu probele fondului.
Judecata apelului se face după regulile de Ia judecata în primă instanţă, având în vedere şi
regulile speciale în materia apelului. Aceste reguli se referă în principal la faptul că nu trebuie
schimbată calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată3 şi nu se pot face
cereri noi.
După administrarea eventualelor probe, se va da cuvântul părţilor pentru pu¬nerea de
concluzii. Apelantul este cel care pune primul concluziile, apoi cuvântul se va da intimatului, iar
dacă la judecată participă şi procurorul, acesta va pune ultimul concluziile, cu excepţia cazului în
care apelul a fost introdus de procuror, când va avea primul cuvântul.
Când instanţa de apel se va considera lămurită, va declara dezbaterile închise şi se va retrage,
pentru deliberare, în camera de consiliu.

4.1.2 Probele în apel

în apel, instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor admi-nistrate la prima
instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea
cauzei în acest sens, în practică s-a apreciat că pretenţii de aceeaşi natură, dar rezultând din alte
raporturi juridice care nu au fost invocate în faţa primei instanţe, nu pot fi formulate în instanţa
de apel, ci pe calea unor cereri separate în apel are loc o nouă judecată a fondului pretenţiei ce a
fost supusă judecăţii. Rezultă că în apel pot fi încuviinţate noi probe de către instanţa de apel, cu
condiţia să le ceară prin motivare sau întâmpinare. Soluţia este logică şi decurge din caracterul
devolutiv al apelului, deoarece numai în prima instanţă şi în apel se judecă fondul litigiului2.
Dacă dovezile propuse sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se va arăta
numele şi domiciliul acestora. Preşedintele instanţei de apel va dispune să se comunice
intimatului şi copiile certificate de pe înscrisurile alăturate şi care nu au fost înfăţişate la prima
instanţă, punându-i-se în vedere obligaţia de a depune la dosar întâmpinare cu cel puţin 5 zile
înainte de termenul stabilit pentru judecată.
Apelul fiind devolutiv de instanţă, reclamantul care a câştigat la prima instanţă
pe unul din motivele invocate în primă cerere, cu toate că n-a făcut apel, este în
drept să-şi dezvolte, în apelul făcut de pârâţi, toate motivele invocate, iar tribunalul
care refuză să intre în cercetarea şi a celorlalte motive, săvârşeşte prin aceasta un
adevărat exces de putere.
Prin efectul devolutiv al apelului, o parte care a câştigat la prima instanţă, poate opune în
apel toate mijloacele de apărare prin care poate tinde la obţinerea dreptului său faţă de partea
adversă, sau prin care poate respinge pretenţia împotriva sa, deoarece având câştig de cauză Ia
prima instanţă, nu are interes să facă apel şi nu poate să-l facă contra motivelor pe care s-au
întemeiat primii judecători la pronunţarea hotărârilor.
Referitor la posibilităţile pe care instanţa le are cu privire le probe, aceasta poate:
- să refacă în totalitate probele administrate în prima instanţă;
- să refacă numai o parte din aceste probe şi să le menţină pe celelalte;
- să administreze alte probe, folosind şi celelalte probe administrate de prima instanţă;
- să pronunţe sentinţa numai în baza dovezilor administrate în prima instanţă, fără a le
reface sau a le mai completa prin administrarea de probe.
Probele administrate la prima instanţă formează un lucru definitiv dobândit, atât cauzei cât şi
părţilor, atât în favoarea cât şi în sarcina acestora, fără ca cel ce voieşte a se prevala de ele în
apel, să mai aibă obligaţia de a le menţiona în cerere6. Probele pot fi refăcute, însă aceasta nu
este o obligaţie pentru instanţa în apel, care poate respinge cererea de readministrare a unor
probe, dacă apreciază că o astfel
Pentru folosirea înscrisurilor în apel,înscrisurile mijloace în practică s-a pus problema
dacă o parte care a fost decăzută în prima instanţă din dreptul de a administra o anumită probă,
mai are dreptul de a solicita administrarea acelei probe în apel. De exemplu, situaţia unei părţi
care a fost decăzută din proba cu martori. deoarece nu a depus în termen lista cu numele şi
locuinţa martorilor, ori din proba cu raportul de expertiză, întrucât nu a depus în termen onorariul
fixat de instanţă. în raport cu sistemul legal, soluţia pare îndoielnică, însă, nu există nici o
interdicţie legală în acest sens, cu atât mai mult cu cât legea permitea administrarea de noi probe
în apel de cerere este inutilă în cauză. De exemplu, instanţa de apel poate respinge cererea de a se
face o nouă expertiză sau de a fi audiaţi noi martori.
Aşadar, libertatea ce se lasă pentru indicarea probelor şi a motivelor de fapt şi de drept în
apel, ne arată că în faţa instanţei de apel părţile sunt libere a reedita mijloacele de apărare şi
eventual de a propune altele noi pentru susţinerea cererii de apel. Aceasta este de altfel
consecinţa faptului că în sistemul procedurii române, apelul este devolutiv de instanţă, cu alte
cuvinte, că procesul poate fi dezbătut în totalitate în faţa instanţei superioare, care are aceeaşi
libertate în administrarea do¬vezilor ca şi în prima instanţă1. Efectul devolutiv al apelului nu
înseamnă însă că partea ar putea să revină asupra unei mărturisiri făcute în prima instanţă, în alte
condiţii decât cele prevăzute în art. 1206 alin. (2) teza a Ii-a C civ. (deci numai probând că a
făcut o mărturisire din eroare de fapt).
Propunerea probelor în apel se va face, de către apelant obligatoriu prin motivarea
apelului, astfel, instanţa se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă
(art. 292 C. proc. civ.). Interesul de a administra probe aparţine şi intimatului, care va propune
probele pe care înţelege să le folosească în combaterea apelului prin întâmpinare, sub aceeaşi
sancţiune. Sancţiunea nerespectării acestor termene constă în decăderea părţii din dreptul de a
mai propune probe în apel. Instanţa de apel va putea să administreze şi probe re-propuse în
termen dacă: nevoia dovezii ar reieşi din dezbateri şi partea nu o putea prevedea; administrarea
dovezii nu pricinuieşte amânarea judecăţii; dovada nu a fost cerută din pricina neştiinţei şi a
lipsei de pregătire a părţii care nu a fost asistată sau reprezentată de avocat.
Probele vor fi administrate potrivit regulilor de la judecata în primă instanţă. Instanţa de
apel, în pronunţarea soluţiei, poate să se folosească de probele administrate numai de prima
instanţă, chiar dacă nu menţine concluziile de fapt ale aceste¬ia, nefiind obligată să-şi întemeieze
hotărârea numai pe probe administrate înaintea sa.
Rezultă din cele prezentate, că în apel există o importantă derogare de la prin¬cipiul nemijlocirii,
care este însă atenuată prin posibilitatea instanţei de apel de a încuviinţa refacerea probelor
administrate înaintea primei instanţe.
Aparent, se poate spune că legea încurajează reaua-credinţă a părţii, deoarece permite să
se administreze direct în apel probe pe care partea să le propună şi să le administreze înaintea
instanţei, ceea ce echivalează, practic, cu suprimarea unui grad de jurisdicţie, cel puţin în privinţa
discutării şi aprecierii probelor respective. Totuşi, daca o parte procedează în acest mod riscă ca
instanţa de apel să nu încuviinţeze ad-ministrarea acestor probe, deoarece nu există o obligaţie
legală a instanţei de apel în acest sens, ci, dimpotrivă o facultate care nu ar trebui să fie supusă
controlului pe calea recursului.
Casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi
administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, ori când hotărâ¬rea se întemeiază pe
o greşeală gravă de fapt ce decurge dintr-o apreciere eronată a probelor administrate, însă ambele
motive de recurs se referă la probele adminis¬trate, iar nu la probe pe care instanţa ar fi putut să
le administreze.
Capitolul 5. Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa
de apel

Ca urmare sunt posibile mai multe soluţii:


a. instanţa de apel să aprecieze că hotărârea atacată este legală şi temeinică
şi să o menţină, ceea ce echivalează cu respingerea cererii de apel şi deci sentinţa
primei instanţe este confirmată şi efectele ei menţinute;
b. instanţa de apel să admită cererea şi hotărârea atacată să fie schimbată în
tot sau în parte, dacă cu ocazia controlului exercitat se constată că hotărârea
atacată este nelegală sau netemeinică. în acest caz este necesar să se arate de
instanţa de apel că s-a admis apelul şi să se reproducă soluţia dată de instanţa de
apel pe fond.
- în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat pricina fără a
intra în cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii, care nu a fost legal citată,
instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe;
- dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru încălcarea normelor referitoare la competenţă,
cauza se va trimite spre rejudecare la instanţa ce se va stabili că este competentă, sau altui organ
cu activitate jurisdicţională competent, în afară de cazul când constată propria sa competenţă;
- dacă exercitând controlul judiciar asupra hotărârii atacate instanţa de apel va stabili că ea
era competentă să judece pricina în fond şi că în mod greşit soluţia a fost dată de o instanţă care
nu era competentă să judece, va casa hotărârea atacata şi va reţine pricina pentru rejudecare în
fond.
Instanţa de apel poate pronunţa şi alte soluţii fără a judeca fondul pricinii, dacă admite o
excepţie procesuală peremptorie, în legătură cu apelul respectiv. Spre exemplu, cererea de apel
poate fi respinsă ca inadmisibilă, ca tardiv introdusă, poate fi anulată ca neregulat introdusă, ca
netimbrată, poate fi respinsă ca lipsită de interes sau ca introdusă de o persoană fără calitate
procesuală activă etc.
Hotărârea instanţei de apel este o hotărâre definitivă, având autoritate de lucru judecat,
care, în principiu, poate fi pusă în executare silită. Hotărârea poate fi atacată pe calea recursului,
în acest scop, hotărârea instanţei de apel comunicându-se părţilor, cuprinzând elementele
prevăzute de art. 261 alin. (1) C. proc. civ. Hotărârea mai poate fi atacată şi pe calea revizuirii şi
a contestaţiei în anulare de drept comun, pentru aceasta din urmă, numai dacă motivele nu au
putut fi invocate pe calea apelului sau recursului.
Partea interesată mai poate introduce şi o contestaţie la titlu, solicitând instanţei de apel
să lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărârii ce a pronunţat-o şi care se
execută.
în reglementarea anterioară, deşi Codul de procedură civilă nu prevedea în mod expres, în
literatura juridică de specialitat2 şi în practică s-a decis că îşi găsea aplicarea principiul non
reformatio in peius, şi ca urmare, partea nu-şi putea înrăutăţi situaţia prin propria cale de atac.
După modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 138/2000, apelantului nu i se poate crea prin propria cale de atac o situaţie mai grea decât
aceea din hotărârea atacată, afară de cazurile în care intimatul a aderat la apel înăuntrul
termenului de apel (când se consideră apel principal), ori în cazul coparticipării sau dacă a fost
admisă intervenţia terţelor persoane şi acestea au aderat la apel în aceleaşi condiţii.

Capitolul 6. Incidente procedurale ce pot să apară în


cursul judecării apelului

Prin incident de procedură se înţelege orice fel de contestaţie care se grefează pe cererea
principală şi care este de natură să suspende, să întrerupă ori să stingă cursul judecăţii sau să
modifice soluţia1.
în sens restrâns, incidentul de procedură este acela care nu aduce modificări fondului dezbaterii
în cursul procesului, neincluzând acele incidente ce vor modi¬fica această dezbatere, lărgind sau
micşorând cadrul procesului.

6.1 Suspendarea

Prin suspendarea judecăţii se înţelege oprirea cursului judecăţii datorită apariţiei unor
împrejurări voite de părţi care nu mai stăruie în soluţionarea pricinii, ori independente de voinţa
lor.
Cazurile de suspendare a judecăţii pot fi clasificate, în funcţie de natura împrejurării care a
determinat suspendarea, în cazuri de suspendare voluntară şi cazuri de suspendare legală. La
rândul ei, suspendarea legală poate fi de drept şi facultativă sau judecătorească.
Suspendarea voluntară intervine datorită manifestării de voinţă a părţilor, expresă sau tacită:
- când amândouă părţile o cer;
- dacă nici una din părţi nu se înfăţişează la strigarea pricinii, deşi au fost legal citate şi nici
nu s-a cerut, de către cel puţin una dintre părţi, judecarea în lipsă.
în cazul suspendării voluntare, judecata reîncepe prin cererea de redeschidere făcută de una din
părţi urmând a se plăti şi 50% din taxa de timbru pentru cererea a cărei judecată s-a suspendat,
instanţa neputând repune din oficiu cauza pe rol şi să rezolve în fond procesul.
Suspendarea legală de drept este aceea pe care instanţa de judecată este obligată s-o pronunţe, ori
de câte ori constată ivirea unui caz anume prevăzut de lege:
- prin moartea uneia dintre părţi, afară de cazul când partea interesată cere termen pentru
introducerea în cauză a moştenitorilor;
- prin punerea sub interdicţie sau punerea sub curatelă a uneia dintre părţi până la numirea
tutorelui sau curatorului;
- prin moartea mandatarului uneia din părţi, dacă a intervenit cu mai puţin de 15 zile
înainte de termenul de judecată;
- prin încetarea funcţiei tutorelui sau a curatorului;
- prin deschiderea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti irevocabile.
Suspendarea judecăţii în aceste cazuri urmăreşte acordarea posibilităţii celor interesaţi de
a lua măsurile necesare în vederea continuării procesului, în funcţie de împrejurarea ivită, prin
introducerea în cauză a moştenitorilor părţii decedate, numirea şi citarea reprezentantului legal,
numirea unui alt mandatar, intervenirea în cauză a părţii care şi-a dobândit capacitatea de
exerciţiu, introducerea în cauză a judecătorului sindic.
Pe lângă cazurile menţionate suspendarea de drept mai intervine în următoa¬rele situaţii:
- instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu orice altă
procedură şi va înainta dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului;
- în cazul apariţiei unei cereri de recuzare;
- art. 19 alin. (2) C. proc. pen., consacrând regula că „penalul ţine în loc civilul" dispune că
judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale;
- art. 32 din Legea nr. 56/1993 potrivit căruia Curtea Supremă de Justiţie sus¬pendă
judecata în cazul în care înaintea sa se ridică excepţia neconstituţionalităţii legii, ce se cere a fi
aplicată;
- când se ivesc indiciile unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare
asupra hotărârii ce urmează să se dea.
Suspendarea judecăţii indiferent de felul ei, se dispune printr-o încheiere, prin care instanţa
constată existenţa împrejurării care a condus la această măsură. în¬cheierea poate fi atacată
separat prin intermediul acelei căi de atac, ce ar putea fi exercitată împotriva hotărârii de fond.
Suspendarea are un efect general, în sensul că operează în bloc, faţă de toate părţile din proces,
indiferent de calitatea acestora. în cazul dispariţiei împrejurării care a produs suspendarea,
procesul îşi reia cursul, deci judecata se redeschide.

6.2 Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept

Renunţarea la judecată constituie un act de dispoziţie ce provine de la reclamant şi poate fi


determinat de ivirea în viitor a unor împrejurări mai favorabile pentru poziţia sa procesuală.
Aşadar, reclamantul poaie să renunţe în apel la judecată, dar numai cu consimţământul pârâtului
de la prima instanţă, indiferent de poziţia procesuală pe care o au aceste părţi în apel. Instanţa de
apel va lua act de renunţarea la judecată printr-o încheiere prin care dispune încheierea dosarului,
încheierea dosarului nu este susceptibilă de apel.
Renunţarea la acţiune are drept urmare stingerea efectului pe care 1-a produs in-troducerea acelei
acţiuni şi anume de a fi întrerupt'curgerea termenului de prescripţie.
în cazul în care, cu ocazia unei prime acţiuni (cereri), reclamantul renunţă la un capăt de cerere,
iar instanţa ia act, el este îndreptat să reitereze acel capăt de cerere în cadrul unei noi acţiuni, fără
a i se opune puterea lucrului judecat3.
Renunţarea la dreptul subiectiv pretins, făcută de reclamant, are ca rezultat pierderea
posibilităţii de a se mai adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată, prin care să
urmărească valorificarea dreptului respectiv. Renunţarea poate să fie făcută fie în faţa instanţelor
de fond, fie în faţa instanţei de recurs. Când renunţarea este făcută în faţa instanţei de apel,
hotărârea primei instanţe va & anulată în tot sau în parte, în măsura renunţării. Partea poate
reveni asupra renunţării, când a făcut-o dintr-o eroare materială.
Renunţarea la drept nu se poate presupune. Ea trebuie să rezulte fie dintr-o declaraţie
expresă din partea titularului dreptului, fie din fapte neechivoce, a căror interpretare duce în mod
necesar la o singură concluzie, aceea a renunţării la drept.

6.3 Achiesarea

Achiesarea este un act de dispoziţie care se prezintă sub două forme; achie¬sarea
pârâtului la pretenţiile reclamantului şi achiesarea părţii care a pierdut pro¬cesul la hotărârea
pronunţată. Achiesarea pârâtului poate fi totală sau parţială.
Achiesarea părţii care a pierdut procesul la hotărâre se caracterizează prin aceea că partea care a
pierdut procesul, în primă instanţă sau în apel, renunţă la dreptul de a exercita calea de atac
împotriva hotărârii respective, ori, dacă a formulat deja calea de atac, renunţă la ea.
Achiesarea expresă la hotărâre poate fi făcută oral în instanţă, imediat după pronunţarea
hotărârii, ori prin înfăţişarea ulterioară a părţii în faţa preşedintelui, precum şi prin înscris
autentic.
Achiesarea tacită rezultă din faptul că partea execută de bună voie hotărârea, prezumându-se că
ea a renunţat la atacarea hotărârii respective.

6.4 Tranzacţia

Este un .contract prin care părţile sting un proces început sau preîntâmpină naşterea unui
proces, prin concesii reciproce, constând în renunţări reciproce la pretenţii, ori în prestaţii noi
săvârşite sau promise de parte în schimbul renunţării de către cealaltă parte la dreptul ce este
litigios sau îndoielnic.
Tranzacţia judiciară poate interveni oricând în cursul judecăţii, inclusiv în apel.

6.5 Perimarea

Dacă apelul a rămas în nelucrare, din culpa părţii timp de un an în materie civilă şi timp
de şase luni în materie comercială, el se perima. Perimarea este, deci, o sancţiune procedurală,
pentru nerespectarea termenului prevăzut de lege, cons¬tând în stingerea procesului în faza în
care se găseşte, dar şi o prezumţie de desis-tare, dedusă din faptul nestăruinţei vreme îndelungată
în judecată.
Constatarea perimării apelului se face prin hotărâre, la cererea intimatului, pe cale de
excepţie, când s-a cerut redeschiderea judecării apelului după expirarea termenului de perimare
sau din oficiu. Perimarea apelului are ca efect definitivarea hotărârii primei instanţe. Data la care
hotărârea primei instanţe devine definitivă este aceea la care se pronunţă hotărârea de constatare
a perimării, iar nu data expirării termenului de perimare.
Apelul nu se perima, dacă nu i se poate imputa nici o vină apelantului.
Perimarea nu curge* după darea hotărârii care trebuie comunicată pentru exercitarea căii
de atac.
Perimarea nu curge dacă un act guvernamental a împiedicat judecata6 şi nici dacă
judecata a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a altei pricini,deoarece se exclude vina
părţii pentru lăsarea acţiunii în neiucrare şi, deci, nu se justifică perimarea acesteia1.
Bibliografie

• Codul de procedura civila,


• Tratat de drept procesual civil. Vol. II, Calina Jugastru, Verginel Lozneanu, Adrian
Circa, Eugen Huruba, Sebastian Spinei, Ed. Universul Juridic, 2015,
• Procedura contencioasa in fata primei instante. Procedura necontencioasa judiciara.
Proceduri special, Mihaela Tabarca , Ed. Universul Juridic, 2013,
• Drept procesual civi, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Ed. Hamangiu, 2015,
• I. Leș, Noul Cod de procedura civila. Comentariu pe articole, Ed. CH. Beck,
București 2013,
• I. Deleanu, Valentin Mitea, S. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura
Universul juridic, București 2013,
• I. Deleanu, Valentin Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedura civila. Comentarii
pe articole, Editura Universul juridic, București 2013, vol. II,