Drept Privat Roman

CUPRINS
INTRODUCERE
Capitolul I
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN 5
§ 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN 5
§ 2. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN 10
§ 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN 20
Capitolul II
ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI 26
PARTEA I. IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
Capitolul I
EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE A DREPTULUI PRIVAT ROMAN 36
§ 1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL 36
§ 2. Obiceiul 37
§ 3. Legea 38
§ 4. Edictele magistraţilor 41
§ 5. Jurisprudenţa 44
§ 6. Senatusconsultele 50
§ 7. Constituţiunile imperiale 50
Capitolul II
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN 51
§ 1. Importanţa operei legislative a lui Justinian 51
§ 2. Codificările realizate în epoca prejustiniană 52
§ 3. Legislaţia lui Justinian 52
§ 4. Alteraţiuni de texte 55
PARTEA A II-A. PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
TITLUL I
Procedura legisacţiunilor 57
Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE 57
§ 1. Obiectul procedurii civile romane 57
§ 2. Evoluţia procedurii civile romane 57
§ 3 Justiţia privată 58
§ 4. Caracterele procedurii legisacţiunilor 60
Capitolul II
Desfăşurarea procesului în sistemul procedurii legisacţiunilor 61
§ 1. Faza in iure 61
§ 2. Faza în indicio 64
Capitolul III
Legisacţiunile de judecată 65
§ 1. Sacramentum 65
§ 2. Iudicis arbitrive postulatio 67
§ 3. Condictio 67
Capitolul IV 68
Legisacţiunile de executare 68
§ 1. Manus iniectio 68
§ 2. Pignoris capio 68
TITLUL II
PROCEDURA FORMULARĂ 70
Capitolul I
Noţiuni introductive 70
§ 1. Apariţia procedurii formulare 70
§ 2. Legea Aebutia ! 70
Capitolul II
Formula 71
§ 1. Rolul formulei 71
§ 2. Structura formulei 71
Capitolul III
Desfăşurarea procesului 73
§ 1. Faza in iure 73
§ 2. Faza in iudicio 75
§ 3. Reprezentarea în justiţie 75
Capitolul IV
Acţiuni 76
§ 1. Generalităţi 76
§ 2. Categorii de acţiuni 77
Capitolul V
§ 1. Forţa executorie a sentinţei 79
§ 2. Forţa juridică a sentinţei 81
TITLULUI
Procedura extraordinară 82
Capitolul I
Caracterele procedurii extraordinare 82
Capitolul II
Desfăşurarea procesului 82
Capitolul III
Hotărârea judecătorească 83
PARTEA A III-A. DREPTUL CIVIL TITLUL I
Persoane 84
Capitolul I
Capacitatea juridică 84
§ 1. Noţiunea de persoană 84
Capitolul II
Sclavii 85
§ 2. Izvoarele sclaviei 86
§ 3. Condiţia juridică a sclavului 86
Capitolul III
Oamenii liberi 88
§ 2. Cetăţenii 88
§ 3. Latinii 90
§ 4. Peregrinii 90
Capitolul IV
Dezrobiţii 91
§ 2. Formele dezrobirii 91
§ 3. Condiţia juridică a dezrobiţilor 92
§ 4. Legile de limitare a dezrobirilor 92
Capitolul V
Oamenii liberi cu o condiţie juridică specială 93
Capitolul VI
Colonii 94
Capitolul VII
Familia romană 95
§ 1. Terminologie 95
§ 2. Persoane sui iuris şi persoane alieni iuris 95
§ 3. Rudenia 96
Capitolul VIII
Puterea părintească 97
§ 1. Caracterele puterii părinteşti 97
§ 2. Transformările puterii părinteşti 98
Capitolul IX
Căsătoria 98
§ 2. Condiţiile de formă ale căsătoriei 99
§ 3. Condiţiile de fond ale căsătoriei 99
§ 4. Efectele căsătoriei 100
Capitolul X
Adopţiunea şi legitimarea 100
§ 1. Adopţiunea 100
§ 2. Legitimarea 101
Capitolul XI
Emanciparea 102
Capitolul XII
Capitis deminutio 103
Capitolul XIII
Persoana juridică 103
Capitolul XIV
Tutela şi curatela 104
§ 1. Tutela 104
§ 2. Categorii de tutelă 105
§ 3. Procedeele de administrare a tutelei 105
§ 4. Curatela 106
TITLUL II
Bunuri 107
Capitolul I
Clasificarea bunurilor 107
§ 1. Terminologie 107
§ 2. Patrimoniul 107
§ 3. Res in patrimonio şi res extra patrimonium 108
§ 4. Res in patrimonio 108
Capitolul II
Posesiunea 109
§ 1. Formarea conceptului de posesiune 109
§ 2. Elementele posesiunii 110
§ 3. Categorii de posesiune 111
§ 4. Efectele posesiunii 111
§ 5. Interdictele posesorii 112
§ 6. Detenţiunea 113
Capitolul III
Noţiunea proprietăţii 118
§1. Dreptul de proprietate 118
Capitolul IV
Formele primitive de proprietate 119
§ 1. Proprietatea colectivă a ginţii 119
§ 2. Proprietatea familială 120
Capitolul V
Proprietatea quiritară 121
§ 1. Formarea proprietăţii quiritare 121
§ 2. Caracterele proprietăţii quiritare 122
Capitolul VI
Forme de proprietate în dreptul clasic 123
§ 1. Proprietatea quiritară în dreptul clasic 123
§ 2. Proprietatea pretoriană 123
§ 3. Proprietatea provincială 127
§ 4. Proprietatea peregrină 127
Capitolul VII
Dobândirea proprietăţii 128
§ 1. Conceptul de dobândire a proprietăţii 128
§ 2. Ocupaţiunea 129
§ 3. Mancipaţiunea 129
§ 4. Uzucapiunea 130
§ 5. In iure cessio 131
§ 6. Tradiţiunea 132
§ 7. Specificaţiunea 133
§ 8. Accesiunea 133
Capitolul VIII
Sancţiunea proprietăţii 138
§ 1. Sancţiunea proprietăţii în epoca veche 138
§ 2. Acţiunea în revendicare 138
§ 3. Acţiunea publiciană 139
Capitolul IX
Drepturi reale asupra lucrului altuia 143
§ 1. Servitude 143
§ 2. Emfiteoza 145
§ 3. Conductio agri vectigalis 146
§ 4. Superficia 146
TITLUL III
Succesiunile 148
Capitolul I
Generalităţi 148
Capitolul II
Succesiunea ab infestat 150
§ 1. Sistemul Legii celor XII Table 150
§ 2. Reformele pretorului 151
§ 3. Dreptul imperial 152
Capitolul III
Succesiunea testamentară 153
§ 2. Forme de testament 154
§ 3. Testamenti factio 156
§ 4. Instituirea de moştenitor 157
§ 5. Substituirea de moştenitor 157
Capitolul IV
Succesiunea deferită contra testamentului 158
§1. Nerespectarea formelor dezmoştenirii 158
§ 2. Testamentul inoficios 158
Capitolul V
Dobândirea moştenirii 159
§ 2. Acceptarea moştenirii 160
§ 3. Condiţiile acceptării moştenirii 161
§ 4. Efectele acceptării moştenirii 162
§ 5. Repudierea moştenirii 163
Capitolul VI
Sancţiunea moştenirii 164
§ 1. Sancţiunea moştenirii civile 164
§ 2. Sancţiunea moştenirii pretoriene 165
Capitolul VII
Legate şi fideicomise ] 65
§ 1. Legate 165
§ 2. Fideicomise 168
TITLUL IV
Obligaţiuni - Partea generală 171
Capitolul I
Originea, definiţia şi elementele obligaţiei 171
§ 1. Originea obligaţiei 171
§ 2. Definiţia şi elementele obligaţiei 174
Capitolul II
Clasificarea obligaţiilor 177
§ 1. Clasificarea obligaţiilor după izvoare 178
§ 2. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune 179
§ 3. Obligaţii cu pluralitate de subiecte 181
Capitolul III
Elementele contractelor 183
§ 1. Elementele esenţiale ale contractelor 183
§ 2. Elementele accidentale ale contractelor 187
Capitolul IV
Efectele obligaţiilor 188
§ 1. Executarea obligaţiilor 188
§ 2. Neexecutarea obligaţiilor 200
Capitolul V
Stingerea obligaţiilor 205
§ 2. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor 207
§ 3. Moduri nevoluntare de stingere a obligaţiilor 221
Capitolul VI
Transferul obligaţiilor 225
§ 1. Cesiunea de creanţă 226
§ 2. Cesiunea de datorie 230
Capitolul VII
Garanţii personale 230
§ 2. Garanţiile personale în epoca veche 231
§ 3. Garanţiile personale în epoca clasică 233
§ 4. Beneficiile acordate lui fideiussor 234
§ 5. Garanţiile personale neformale 237
Capitolul VIII
Garanţii reale 240
§ 2. Fiducia 240
§3. Gajul 242
§ 4. Ipoteca 243
§ 5. Intercesiunea 252
TITLUL V
Izvoarele obligaţiilor 254
Capitolul I
Generalităţi 254
§ 1. Evoluţia conceptului de izvor al obligaţiilor 254
§ 2. Expunerea materiei 255
Capitolul II
Fizionomia contractelor 256
§ 1. Noţiunea contractului 256
Capitolul III
Contractele solemne 259
§ 1. Contractele în formă religioasă 259
§ 2. Contractele în formă verbală 260
§ 3. Nexum 267
§ 4. Contractul litteris 268
Capitolul IV
Contractele reale 271
§ 1. Mutuum 272
§ 2. Fiducia 278
§3. Gajul 280
§ 4. Comodatul 282
§ 5. Depozitul 283
Capitolul V
Contractele consensuale 287
§ 2. Vânzarea 288
§ 3. Locaţiunea 300
§ 4. Societatea 307
$ 5. Mandatul... 311
Capitolul VI
Contractele nenumite 315
§ 1. Apariţia contractelor nenumite 315
§ 2. Sancţiunea contractelor nenumite 316
§ 3. Categorii de contracte nenumite 318
Capitolul VII
Pacte 320
§ 2. Pacte pretoriene 321
§ 3. Pactele alăturate 324
§ 4. Pactele legitime 325
Capitolul VIII
Quasicontracte 331
§ 2. Plata lucrului nedatorat 331
§ 3. Negotiorum gestio 333
§ 4. Gestiunea tutorelui pentru pupil 334
§ 5. Indiviziunea 334
§ 6. Acceptarea succesiunii 335
Capitolul IX
Obligaţiuni delictuale 336
§ 1. Delicte publice şi delicte private 336
§ 2. Formarea noţiunii de obligaţie delictuală 337
Capitolul X
Delicte private vechi 339
§ 1. Furtul : 340
§ 2. Iniuria 344
§ 3. Damnum iniuria datum 347
Capitolul XI
Delicte private noi 350
§1. Metus 350
§2. Dolus 352
§ 3. Rapina 353
§ 4. Fraus creditorum 353
§ 5. Delicte private secundare 355
Capitolul XII
Quasidelicte 356
§ 1. Obligaţia quasidelictuală 356
§ 2. Enumerarea quasidelictelor 357
Terminologie juridică romană 361
Emil MOLCUT
9
DREPT PRIVAT
ROMAN
Terminologie juridică romană
Ediţie revăzută şi adăugită
Universul Juridic
Bucureşti
-2011-
Editat de S.C. Universul Juridic S.R.L.
Copyright © 2005, 2006, 2007, 2010, 2011 S.C. Universul Juridic S.R.L.
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin
S.C. Universul Juridic S.R.L.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată fără acordul scris al
S.C. Universul Juridic S.R.L.
NICI UN EXEMPLAR DIN PREZENTUL TIRAJ NU VA FI COMERCIALIZAT DECAT INSOTIT DE
SEMNĂTURA AUTORULUI $1 STAMPILA EDITORULUI, APLICATE PE INTERIORUL ULTIMEI COPERTE.
www.universuljuridic.ro
COMENZI ON LINE,
CU REDUCERI DE PÂNĂ LA 15%
INTRODUCERE
Capitolul I
OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN
§ 1. OBIECTUL DREPTULUI PRIVAT ROMAN
1. Dreptul roman cuprinde totalitatea normelor juridice instituite sau sancţio-
nate de statul roman şi este un sistem extrem de vast, format din numeroase ramuri
şi instituţii juridice.
Dreptul roman a trăit o viaţă milenară, căci s-a născut în epoca fondării Romei şi
s-a aplicat până la moartea împăratului Justinian.
La origine, şi romanii, ca şi alte popoare ale antichităţii, au confundat dreptul
cu morala şi cu religia, dar, spre deosebire de celelalte popoare ale lumii antice,
romanii au depăşit această confuzie şi au realizat o clară distincţie între normele
dreptului, normele religioase şi normele de morală.
La romani, ideologia juridică şi-a pus o puternică amprentă asupra întregii vieţi
spirituale. Nu întâmplător se spunea că aşa cum grecii sunt un popor de filosofi,
romanii sunt un popor de jurişti; şi cu toate acestea, în textele unor juris-
consulţi clasici, persistă străvechea confuzie dintre drept, religie şi morală,
depăşită demult în practica juridică.
Astfel, printr-un text din opera legislativă a împăratului Justinian ni s-a
transmis definiţia jurisprudenţei sau definiţia ştiinţei dreptului. Potrivit
acestui text „Juris prudentia est divinarum atque humanarum rerum notitia, iusti
atque iniusti scientia” (Jurisprudenfa este cunoaşterea lucnirilor divine şi umane,
ştiinţa a ceea ce este drept şi nedrept). In această definiţie dreptul se confundă
cu religia şi cu morala.
Printr-un text atribuit jurisconsultului clasic Ulpian, ni s-au transmis
principiile fundamentale ale dreptului: „Juris praecepta sunt haec: honeste vivere
alterum non laedere suum cuique tribuere” (Principiile dreptului sunt acestea: a
trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său). In
acest text, dreptul se confundă cu morala, deoarece primul principiu ţine de
domeniul moralei, iar următoarele două ţin de domeniul dreptului.
Printr-un alt text clasic, aparţinând jurisconsultului Celsus, ni s-a transmis de-
finiţia dreptului: „Jus est ars boni et aequi” (Dreptul este arta binelui şi a
echitabilului). Şi aici dreptul se confundă cu morala, deoarece conceptul de
echitate are la romani o dublă accepţiune: una morală şi alta juridică.
Menţinerea confuziei dintre drept, religie şi morală, cu toate că în practică ea
fusese depăşită demult, îşi are explicaţia sa.
In primul rând, romanii au fost un popor profund conservator, un popor care nu a
renunţat niciodată la vechile valori, chiar dacă ele erau depăşite în mod vădit de
noile realităţi.
în al doilea rând, romanii au fost un popor pragmatic, aveau un ascuţit simţ
practic şi, de aceea, ei au cercetat fenomenul juridic în strânsă legătură cu
cerinţele practicii. Jurisconsulţii romani (oamenii de ştiinţă în domeniul
dreptului) nu-şi începeau lecţiile cu incursiuni teoretice, ci cu expunerea unor
speţe, a unor cazuri practice, pe care le analizau împreună cu discipolii lor şi
constatau că între acele cazuri există anumite elemente comune, pe baza cărora
încercau, apoi, să formuleze reguli de drept. Acele reguli de drept erau
recunoscute ca atare de toţi jurisconsulţii, numai dacă erau în măsură să ofere
soluţii optime pentru toate cazurile imaginabile dintr-un anumit domeniu.
în al treilea rând, neavând preocupări de ordin teoretic, jurisconsulţii romani au
formulat puţine definiţii, şi acestea împrumutate de la greci, care erau mari
maeştri ai teoriei. Iar vechii greci n-au făcut niciodată distincţie între drept şi
morală, ci considerau că dreptul este o componentă a moralei.
2. Practica juridică romană a creat acele categorii şi principii care s-au dovedit
instrumente ideale ale gândirii juridice. Ele au fost preluate şi utilizate cu
deplin succes atât în societatea feudală cât şi în societatea modernă. De aceea,
încă din Evul Mediu s-au pus bazele unor şcoli care şi-au propus să reconstituie
tezaurul gândirii juridice romane. Astfel, în secolul VII, la Ravenna, în Italia,
s-a fondat prima şcoală de drept roman, care a funcţionat până în secolul XI. în
secolul X, în oraşul Pavia, tot în Italia, s-a fondat o şcoală similară. Lucrările
elaborate de reprezentanţii acelor şcoli nu s-au păstrat, ele au fost distruse,
încât le cunoaştem numai din izvoare indirecte, adică din alte lucrări care s-au
referit la ele. Cert este însă faptul că acele lucrări nu au putut avea un nivel
ştiinţific remarcabil, întrucât, în mod sigur, reprezentanţii acelor şcoli nu au
cunoscut Digestele lui Justinian. Digestele lui Justinian sunt o culegere de
fragmente din lucrările jurisconsulţilor clasici, lucrări care s-au pierdut, pe
când Digestele s-au păstrat, au ajuns până la noi, astfel încât, prin intermediul
lor, putem cunoaşte, măcar în parte, lucrările jurisconsulţilor clasici.
în secolul XI, în oraşul Bologna s-a format şcoala glosatorilor. Glosatorii s-au
condus în cercetările lor după metoda exegetică, în sensul că ei au explicat de aşa
manieră textele juridice romane, încât acele texte să poată fi înţelese şi de
profani (adică şi de cei ce nu aveau pregătire de specialitate). Acele explicaţii
sau comentarii sunt denumite glose, însă ele nu urmau a fi aplicate în practica
instanţelor judecătoreşti. De aceea, se afirmă că şcoala glosatorilor nu a avut o
finalitate practică. Cel mai valoros reprezentant al acestei şcoli a fost
profesorul Accursius, autorul Marii Glose, care cuprinde peste 96.000 de comentarii
sau de glose.
în secolul XIV tot la Bologna, profesorul Bartolus a fondat şcoala postglosa-
torilor sau şcoala Bartoliană. Această şcoala Bartoliană s-a condus după metoda
dogmatică, deoarece postglosatorii nu au cercetat nemijlocit textele juridice roma-
ne, ci au cercetat glosele sau comentariile glosatorilor, cu scopul de a extrage
din acele glose principii juridice care să fie aplicate în practica instanţelor
judecătoreşti; aşadar, şcoala postglosatorilor a avut o finalitate practică.
Principiile juridice formulate de postglosatori s-au aplicat nu numai în Italia ci
în întreaga Europă de Apus şi mai cu seamă în Germania, pentru că, în secolul XV,
germanii au renunţat la dreptul lor naţional, care era primitiv, şi au preluat
principiile formulate de postglosatori, le-au adaptat şi le-au aplicat la
realităţile din Germania feudală. Pe această cale s-a format în Germania, în
secolul XVI, un nou sistem de drept, denumit „Usus modemus pandectarum” sau
„Dreptul modem al Pandectelor”. Grecii desemnau Digestele lui Justinian prin
termenul de Pandecte, astfel încât dreptul modem al Pandectelor înseamnă dreptul
modern al Digestelor.
în secolul XVI, în Franţa, s-a fondat şcoala istorică a dreptului roman de către
profesorul Andre Alciat. Şcoala istorică a marcat o înflorire a cercetărilor în
domeniul dreptului roman, pentru că reprezentanţii acestei şcoli au valorificat pe
lângă textele juridice romane, şi unele informaţii din domenii ca istoria,
filologia sau filosofia. Cel mai valoros reprezentant al şcolii istorice a
dreptului roman a fost profesorul Jacques Cujas care, pentru prima oară, a încercat
să reconstituie lucrările jurisconsulţilor clasici pe baza fragmentelor din
Digestele lui Justinian.
La începutul secolului XIX, mai exact la 1802, prin prelegerile pe care le-a ţinut
la Universitatea din Marburg, profesorul Savigny a fondat noua şcoală istorică a
dreptului roman, care a marcat o nouă înflorire a cercetărilor în domeniul
dreptului roman. în concepţia profesorului Savigny, statul nu este în măsură să
elaboreze normele juridice, astfel încât normele dreptului nu pot îmbrăca forma
legii, ci numai forma nescrisă a obiceiului juridic sau a tradiţiei juridice, care
exprimă conştiinţa naţiunii sau psihologia poporului; or, tradiţia juridică germană
îşi avea originea în principiile formulate de postglosatori, astfel încât
înţelegerea corectă a tradiţiei juridice germane era condiţionată de cunoaşterea
aprofundată a dreptului roman.
în a doua jumătate a secolului XIX s-a remarcat, în mod deosebit, profesorul
Theodor Mommsen, care a scris cea.mai bună istorie a Romei şi care este considerat
cel mai mare romanist al tuturor timpurilor. El s-a condus după metoda dialectică
şi a cercetat instituţiile juridice romane în evoluţia lor istorică şi în strânsă
relaţie cu viaţa economică, socială şi politică.
La începutul secolului XX, la Sorbona, în Franţa, s-a afirmat profesorul P.F.
Girard, care a elaborat un tratat de drept roman model pentru toţi romaniştii şi
care a alcătuit cea mai bună ediţie a textelor juridice romane.
în perioada interbelică s-a remarcat profesorul P. Bonfante, care a publicat cea
mai bună ediţie a operei legislative a împăratului Justinian.
La români, cercetarea ştiinţifică a instituţiilor juridice romane a început odată
cu Titus Livius Maiorescu. Căci Titu Maiorescu a scris o amplă lucrare de drept
roman intitulată „în contra şcoalei Bămuţiu”, lucrare prin care demonstrează că
instituţiile juridice romane nu pot fi înţelese corect dacă nu sunt cercetate în
strânsă legătură cu formele de organizare pe care le-a cunoscut statul roman în
evoluţia sa istorică.
La începutul secolului XX s-a remarcat, la Universitatea din Bucureşti, profesorul
Ştefan Longinescu, care a elaborat un tratat de drept roman apreciat în ţară şi în
străinătate.
în perioada interbelică s-au remarcat, la Cluj, profesorul Ion Cătuneanu, iar la
Bucureşti profesorii Nicolae Corodeanu, Constantin Stoicescu, Grigore Dimitrescu şi
Gheorghe Dumitriu. După cel de-al doilea război mondial, catedrele de drept roman
au fost ilustrate în mod strălucit, la Bucureşti, de profesorul Constantin
Tomulescu, membru al Academiei Constantiniene de Drept Roman de la Perugia, cea mai
înaltă autoritate în materie, la Cluj, de profesoral VI. Hanga, iar la Iaşi, de
profesoral Mihai Jacotă. Aproape toate lucrările profesorilor menţionaţi se găsesc
la Biblioteca Facultăţii de Drept din Bucureşti.
3. în cursul nostru nu vom cerceta întregul domeniu al dreptului roman, ci doar
dreptul privat roman, deoarece dreptul privat este domeniul în care romanii au dat
întreaga măsură a spiritului lor creator. Dreptul privat este domeniul în care ro-
manii au creat concepte, categorii, principii şi instituţii juridice care se aplică
şi în zilele noastre. Fireşte, vechii romani au avut reprezentarea distincţiei
dintre dreptul public şi dreptul privat0 încă din epoca veche, dar nu au teoretizat
această distincţie, căci romanii nu aveau mania teoretizării. Abia la sfârşitul
secolului al II-lea după Hristos, jurisconsultul Ulpian ne înfăţişează criteriul pe
baza căruia putem distinge între dreptul public şi dreptul privat. Potrivit lui
Ulpian „Publicum ius est quod ad station rei romanae spectat privatum quod ad
singulorum utilitatem " (dreptul public este acela care se referă la organizarea
statului roman, iar dreptul privat este acela care se referă la interesele
fiecăruia). Această definiţie este criticabilă, pentru că în concepţia lui Ulpian
există anumite norme juridice care dau expresie unor interese generale ale
societăţii, alături de alte norme juridice care exprimă interese ale indivizilor.
In realitate, toate normele dreptului, fără excepţie, exprimă interese generale ale
societăţii; nu există norme de drept care să exprime interese individuale.
Şi cu toate acestea, există un criteriu pe baza căruia putem distinge între dreptul
public şi dreptul privat, şi anume criteriul sferei de reglementare juridică,
întrucât normele dreptului public reglementează anumite categorii de relaţii
sociale, iar normele dreptului privat reglementează alte categorii de relaţii
sociale. Astfel, normele dreptului public reglementează relaţiile care iau naştere
în legătură cu organizarea statului, precum şi relaţiile dintre stat şi cetăţeni,
iar normele dreptului privat reglementează statutul juridic al persoanelor,
relaţiile dintre persoane cu un conţinut patrimonial (este patrimonial tot ceea ce
poate fi apreciat în bani), precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu
ocazia soluţionării proceselor private (sunt private acele procese care au un
obiect patrimonial). Faţă de aceste precizări, dreptul privat roman cuprinde
totalitatea normelor juridice instituite sau sancţionate de statul roman, norme
care reglementează statutul juridic al persoanelor, relaţiile dintre persoane cu un
conţinut patrimonial, precum şi relaţiile care iau naştere între persoane cu ocazia
judecării proceselor private.
Cursul de drept privat roman va avea o fizionomie corespunzătoare, căci el trebuie
să analizeze, din punct de vedere ştiinţific, toate categoriile de norme juridice
care intră în sfera dreptului privat roman.
Cursul este format din trei părţi:
1. Izvoarele dreptului privat roman
2. Procedura civilă romană
3. Dreptul civil roman
în unele manuale, procedura civilă este cercetată la sfârşit, după dreptul civil,
întrucât aşa procedau şi jurisconsulţii romani. Noi vom cerceta procedura civilă
înaintea dreptului civil, având în vedere că dreptul civil roman a evoluat pe cale
procedurală, iar înţelegerea instituţiilor dreptului civil depinde de cunoaşterea
procedurii civile.
în partea I a cursului vom analiza izvoarele sau formele de exprimare a normelor
dreptului privat roman, care sunt în număr de şase: obiceiul, legea, edictele
magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiunile imperiale. Vom
pune un accent deosebit asupra edictelor magistraţilor şi asupra jurisprudenţei,
faţă de faptul că dreptul privat roman a evoluat, în principal, sub influenţa
mijloacelor procedurale cuprinse în edictele magistraţilor şi sub influenţa
ştiinţei dreptului, denumită jurisprudenţă.
în partea a Il-a, la procedura civilă, vom cerceta toate normele juridice care
reglementează desfăşurarea proceselor private în cadrul celor trei sisteme proce-
durale (procesuale) pe care le-au creat romanii.
1. Procedura legisacţiunilor - care s-a aplicat în epoca veche;
2. Procedura formulară - care s-a aplicat în epoca clasică;
3. Procedura extraordinară - care s-a aplicat în epoca postclasică.
Partea a IlI-a sau dreptul civil ocupă locul central în economia materiei şi este
formată, la rândul ei, din patru mari subdiviziuni:
1. Persoane;
2. Bunuri;
3. Succesiuni;
4. Obligaţiuni.
La materia persoanelor vom înfăţişa condiţia juridică a diferitelor categorii de
persoane, organizarea familiei romane şi procedeele juridice pe care le-au creat
romanii în vederea protejării incapabililor de fapt.
La materia bunurilor vom cerceta cele trei titluri juridice prin care persoanele
exercită stăpânirea asupra lucrurilor şi anume: posesiunea, detenţiunea şi
proprietatea.
La materia succesiunilor vom analiza normele juridice care reglementează
transmiterea patrimoniului de la defunct către moştenitorii acestuia, în cadrul
celor trei sisteme succesorale: succesiunea legală, deferită pe baza legii,
succesiunea testamentară, deferită pe baza unui testament şi succesiunea deferită
contra testamentului sau exheredarea, care este o variantă a succesiunii
testamentare.
Materia obligaţiunilor prezintă o importanţă cu totul specială, în primul rând
pentru că obligaţiile sunt oglinda juridică a economiei de schimb, iar economia de
schimb romană a cunoscut o dezvoltare fără precedent, şi, în al doilea rând,
deoarece conceptele, categoriile şi principiile pe care romanii le-au creat în
această materie se aplică şi în zilele noastre, cu sensul lor originar.
Materia obligaţiilor cuprinde două pălii:
1. Partea generală sau teoria generală a obligaţiilor;
2. Partea specială sau izvoarele obligaţiilor.
La partea generală vom cerceta acele principii care se aplică tuturor izvoarelor de
obligaţii, sunt comune prin urmare, iar la partea specială vom cerceta fiecare iz-
vor de obligaţiuni în parte, cu elemente şi cu efectele sale specifice.
§ 2. IMPORTANŢA DREPTULUI PRIVAT ROMAN
4. Problema importanţei dreptului privat roman s-a pus încă din epoca renaşterii,
pentru că dreptul privat roman a trăit o viaţă proprie, în sensul că a supravieţuit
societăţii care l-a creat şi s-a aplicat atât în Evul Mediu, cât şi în epoca
modernă, spre deosebire de toate celelalte sisteme de drept ale antichităţii, care
au rămas simple documente arheologice şi prezintă numai o valoare culturală sau de
cunoaştere. Acest fenomen de vitalitate cu totul excepţională a fost explicat, fie
prin factori de natură obiectivă, fie prin factori de natură subiectivă.
Cert este faptul că dreptul privat roman este expresia juridică generală şi ab-
stractă a relaţiilor dintr-o societate care se întemeiază pe proprietatea privată
şi pe economia de schimb. Astfel încât, orice societate, din orice epocă istorică,
dacă se întemeiază pe proprietatea privată şi pe economia de schimb, găseşte gata
elaborate în dreptul privat roman, toate conceptele, categoriile, principiile şi
instituţiile necesare în vederea reglementării juridice a acestor relaţii.
în al doilea rând, dreptul privat roman este un imens teren de verificare a tezelor
teoretice cu privire la apariţia şi la evoluţia fenomenului juridic, căci socie-
tatea nu este o masă amorfa, ea este un ansamblu organizat, este un sistem format
din mai multe componente, între care şi componenta juridică. în acest sistem,
dreptul influenţează componenta economică a societăţii, componenta socială şi
componenta politică, iar apariţia şi evoluţia dreptului privat roman ne oferă
prilejul să urmărim dialectica relaţiei dintre componenta juridică şi toate
celelalte componente ale sistemului social.
în al treilea rând, romanii sunt aceia care, pentru prima oară în istoria omenirii,
au creat un sistem de concepte rezervat exprimării ideilor juridice. Aceste con-
cepte, constituite în sistem, sunt denumite limbajul dreptului, alfabetul dreptului
sau terminologia juridică0. în felul acesta, romanii au creat un criteriu de ordin
formal sau de ordin lingvistic, pe baza căruia putem distinge între ceea ce este
juridic şi ceea ce este nejuridic de vreme ce ideile juridice pot fi exprimate
numai prin utilizarea terminologiei juridice şi nu pe alte căi. în schimb,
celelalte popoare ale lumii antice, inclusiv grecii, nu au fost în măsură să
elaboreze un asemenea limbaj. De aceea, în epoca antichităţii, popoarele din Orient
au exprimat toate normele sociale prin acelaşi limbaj, prin aceeaşi terminologie,
iar consecinţa a fost că Orientul antic n-a putut realiza niciodată distincţia
dintre drept şi morală.
5. Pentru noi, românii, cercetarea dreptului privat roman prezintă o importanţă
aparte, faţă de faptul că dreptul românesc s-a format şi a evoluat sub influenţa
dreptului privat roman.
în cadrul acestei evoluţii distingem trei momente principale:
1. Momentul formării Legii Ţării pe fondul juridic daco-roman;
2. Momentul elaborării legiuirilor feudale româneşti scrise;
3. Momentul elaborării operei legislative a lui Al. I. Cuza.
în legătură cu primul moment este de reţinut faptul că în Dacia Traiană sau Dacia
Romană s-a realizat un proces de împletire, până la contopire, a dreptului geto-dac
şi a dreptului privat roman. Din această contopire a luat naştere un nou sistem
juridic, un nou sistem de drept, un sistem de drept original, în cadrul căruia
instituţiile juridice romane au dobândit noi funcţii şi noi finalităţi. După sute
de ani, în epoca feudalismului timpuriu, pe acest fond juridic, denumit daco-roman,
a luat naştere Legea Ţării.
Cercetătorii moderni au constatat că instituţiile juridice ale Legii Ţării sau ale
dreptului feudal nescris prezintă o serie de elemente comune cu instituţiile
dreptului privat roman. Această asemănare se explică, în principal, prin faptul că
instituţiile juridice ale dreptului privat roman au ajuns în Legea Ţării prin
intermediul dreptului daco-roman, care se află la temelia sa. Cele mai valoroase
cercetări au fost făcute de prof. Andrei Rădulescu, fost preşedinte al Academiei
Române şi de prof. E. Cernea.
Cel de-al doilea moment este marcat de apariţia pravilelor bisericeşti în limba
slavonă şi în limba română şi de apariţia pravilelor laice.
Toate aceste pravile au fost elaborate sub influenţa dreptului bizantin, care nu
este altceva decât adaptarea dreptului roman, din epoca împăratului Justinian, la
realităţile din societatea feudală bizantină; de aceea se afirmă că pravilele
noastre feudale au receptat influenţa juridică romană prin filieră bizantină.
în epoca lui Al. I. Cuza a fost elaborat sistemul de drept român modem. în cadrai
operei legislative a lui Al. I. Cuza, locul central îi revine Codului civil, de-
numit astăzi Codul civil român şi care a fost elaborat prin preluarea într-o formă
pură, a conceptelor şi principiilor din opera legislativă a împăratului Justinian.
Dreptul roman este o componentă integrată organic în sinteza etnică şi
instituţională care s-a realizat în procesul formării poporului român. Avem în
vedere faptul că, în cazul poporului nostru, ca şi în cazul altor popoare de
origine latină, cum ar fi, spre pildă, poporul italian şi poporul francez, dreptul
roman a fost asimilat în procesul etnogenezei şi nu a fost receptat, în sens
formal, după dobândirea identităţii etnice. Dreptul roman este deci o componentă
organică a sistemului nostru de drept, din momentul zămislirii sale. De aceea, în
cazul poporului român evoluţia dreptului s-a împletit cu procesul formării
poporului, astfel încât aspectul etnic propriu-zis şi cel juridic s-au
intercondiţionat şi s-au definit reciproc. Această particularitate prezintă un
interes care depăşeşte sfera propriu-zisă a dreptului, căci formarea poporului
nostru nu poate fi corect înţeleasă fără luarea în considerare a fenomenului
juridic. Altfel spus, aşa cum limba română s-a format pe un fond lingvistic latin,
tot aşa, dreptul românesc s-a format prin sinteza dintre dreptul local geto-dac şi
dreptul roman, iar continuitatea poporului român poate fi dovedită nu numai prin
argumente de ordin lingvistic, ci şi prin argumente de ordin juridic. Asimilarea
valorilor juridice romane a avut loc în Dacia romană, când instituţiile de drept
civil şi de drept al ginţilor s-au împletit până la contopire cu instituţiile
juridice ale geto-dacilor şi au dat naştere unui sistem juridic original. Noul
sistem juridic este daco-roman, căci actele juridice consacrate prin normele sale
nu corespund în întregime nici cerinţelor dreptului local, nici cerinţelor
dreptului roman, iar instituţiile juridice romane au dobândit în acest sistem noi
funcţii şi noi finalităţi.
Sinteza juridică este oglindită în Tripticele sau tăbliţele cerate din
Transilvania, documente de o importanţă inestimabilă care fac parte din categoria
textelor epigrafice, descoperite între 1786 şi 1855 la Alburnus Maior (Roşia
Montană) şi care au fost traduse şi publicate de marele romanist german Theodor
Mommsen în lucrarea intitulată Corpus Inscriptionum Latinarum.
Din numărul total de 25 de tăbliţe care au fost descoperite, numai 14 au putut fi
citite, celelalte 11 rămânând indescifrabile datorită gradului avansat de
deteriorare. Cele 14 tăbliţe lizibile conţin patru contracte de vânzare, trei
contracte de muncă, două contracte de împrumut, un contract de societate, un
contract de depozit, un proces verbal prin care se constată desfiinţarea unei
asociaţii funerare, lista cheltuielilor pentru organizarea unui banchet, precum şi
obligaţia unei persoane de a plăti o datorie.
Astfel, una din tăbliţe menţionează un contract de împrumut în care creditor este o
femeie peregrină (Anduenna lui Bato). Cum se ştie, legislaţia romană, ca şi alte
legislaţii din antichitate, a restrâns în mod radical capacitatea juridică a
femeii, astfel încât aceasta nu putea încheia acte juridice în nume propriu. Faţă
de exigenţele dreptului roman sau grec, actul nu poate fi socotit valabil, aşa
încât trebuie să admitem ca el este încheiat pe baza unei cutume locale, asimilată
de către noul sistem de drept în curs de formare.
Deosebit de relevant, pentru practica juridică din Dacia, este şi textul prin care
ni se înfăţişează mecanismul şi rolul stipulaţiunii, act de drept al ginţilor. în
acest text sunt menţionate trei stipulaţiuni cu obiecte distincte: prima se referă
la capital, cea de-a doua la dobânzi iar cea de-a treia la garanţii. De data
aceasta, constatăm că stipulaţiunea, în virtutea caracterului ei abstract, era
utilizată în scopul realizării unei multitudini de operaţiuni juridice, cu toate
că, în epoca la care ne referim, dreptul roman crease acte speciale, distincte de
stipulaţiune, prin care se realizau operaţiuni juridice ca împrumutul sau
garanţiile.
O altă tăbliţă cerată ne oferă informaţii deosebit de valoroase cu privire la
suportarea riscului în cadrul contractului de locaţiune de servicii (locatio
operarum). Iniţial, riscurile erau pentru locator, aşa încât muncitorul (locator)
nu primea preţul chiar dacă fără vina sa nu îşi executa obligaţia (intervenţia
forţei majore constând, spre exemplu, în inundarea minei). în dreptul clasic, pe
care îl avem în vedere, s-a admis totuşi că preţul trebuie plătit pentru caz de
forţă majoră sau caz fortuit.
Tăbliţa la care ne referim ne arată însă că, cel puţin în Dacia, această regulă
privitoare la riscuri putea fi înlăturată prin convenţia părţilor. Aşadar, în
practică, regula cu privire la riscurile în locaţiune nu se aplica, deoarece
lucrătorul, dependent economic de patron, accepta condiţiile care îi erau impuse
prin contract.
Tripticele din Transilvania ne-au transmis şi patru acte de vânzare, dintre care
trei au ca obiect vânzarea de sclavi, iar unul vânzarea unei părţi dintr-o casă.
Cercetarea acestor acte ne dă prilejul să desprindem o serie de concluzii cu
privire la fizionomia dreptului daco- roman.
Astfel, ca o curiozitate greu de explicat, una dintre operaţiunile juridice ale
vânzării consemnate în triptice se realizează prin două acte juridice distincte:
mancipaţiunea - act de drept civil şi contractul consensual de vânzare - act de
drept al ginţilor.
Această formă a vânzării pare cu atât mai inexplicabilă cu cât părţile aparţin,
după cum le indică numele, categoriei peregrinilor şi nu celei a cetăţenilor. Or,
mancipaţiunea este una din instituţiile fundamentale ale dreptului civil roman şi
pentru valabilitatea sa este necesară întrunirea anumitor condiţii: părţile să aibă
cetăţenie romană, obiectul vânzării să fie un lucru roman, cântarul de aramă şi
cantaragiul, cinci martori cetăţeni romani, rostirea unei formule solemne de către
accipiens. Lipsa unei singure condiţii ducea la nulitatea actului. în cazul de
faţă, însă, nu este întrunită nici una dintre aceste condiţii. Fenomenul a fost
interpretat în cele mai variate chipuri. Tntr-o opinie mai veche, mancipaţiunea la
care se referă declaraţia de vânzare nu ar fi valabilă, deoarece nu sunt întrunite
condiţiile necesare, dar efectele vânzării se produc totuşi, în virtutea celorlalte
declaraţii ale părţilor, care sunt făcute conform dreptului ginţilor şi, ca atare,
sunt valabile.
S-a mai afirmat că declaraţia cu privire la utilizarea mancipaţiunii între părţi a
apărut accidental sau că este vorba despre o substituire de termeni, întrucât, în
realitate, părţile au folosit tradiţiunea, care este un act de drept al ginţilor,
dar au numit-o mancipaţiune. în fine, unii autori au arătat că părţile au utilizat
două acte distincte, în vederea realizării unei singure operaţiuni juridice, pentru
mai multă siguranţă.
Aşa cum s-a văzut, actele de vânzare cuprinse în tripticele din Transilvania au o
serie de elemente conforme cu dreptul roman, pe când altele sunt în vădită
contradicţie cu cerinţele sale. Aceste neconcordanţe ţin însă de domeniul
aparenţelor şi nu trebuie cercetate în mod mecanic, în cadrul unui simplu joc de
tehnică juridică. Numai o interpretare dogmatică poate conduce la concluzia că în
fizionomia acestor acte există contradicţii inexplicabile, interpretare care pleacă
de la ideea greşită că dacii au abandonat cu totul dreptul lor şi că l-au înlocuit,
integral, cu dispoziţiile dreptului roman. într-o asemenea abordare, orice
neconcor- danţă între fizionomia unei instituţii juridice a dreptului daco-roman şi
cea a instituţiei corespunzătoare de drept roman apare ca o anomalie.
Dacă analizăm însă clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar, vom
constata că ne aflăm în faţa unor instituţii juridice noi, în structura cărora
elementele de drept roman au dobândit o funcţionalitate originală. în acest sens,
se poate afirma că mancipaţiunea, unită cu simpla înţelegere a părţilor, constituie
punctul de plecare spre vânzarea consensuală translativă de proprietate.
Aşa cum am arătat, unii autori au fost tentaţi să analizeze tăbliţele cerate din
Transilvania delimitând în mod artificial elementele ce ţin de dreptul civil roman
sau de dreptul ginţilor, faţă de elementele noi, introduse de către părţi. Noi
apreciem că, dimpotrivă, accentul trebuie să cadă pe împletirea elementelor de
drept roman şi de drept autohton, pe faptul că actele cuprinse în tăbliţele cerate
au o fizionomie aparte, originală, că formularea lor este expresia unei sinteze
realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică juridică extrem de variate, în
scopul satisfacerii intereselor specifice ale părţilor. încheind diferite acte
juridice, părţile, care nu aveau aceeaşi condiţie juridică, dar trăiau şi munceau
împreună, au corectat caracterul rigid şi formalist al unor acte de drept roman şi
au creat instituţii juridice noi.
Faptul că cetăţenii şi peregrinii încheiau, între ei, acte care conţineau elemente
atât de drept roman cât şi de drept autohton, arunca o puternică lumină şi asupra
incapacităţilor decurgând din condiţia juridică a persoanelor. Coexistenţa
elementelor mixte în textele acestor tăbliţe atestă tendinţa spre unificarea celor
două sisteme juridice, în cadrul unui proces general de unificare, manifestat atât
pe plan etnic, cât şi pe plan instituţional. în acest cadru, incapacităţile de care
erau loviţi peregrinii tind să se estompeze şi chiar să dispară.
Toate acestea impun, fără putinţă de tăgadă, concluzia că în procesul extrem de
complex al formării poporului daco-roman, fenomenul juridic s-a manifestat ca o
importantă latură componentă, contribuind la accelerarea unificării celor două
civilizaţii, la realizarea unei sinteze atotcuprinzătoare.
Acest sistem juridic a cunoscut o evoluţie istorică milenară, care poate fi
periodizată în trei mari epoci:
a) Epoca formării Legii Ţării sau a dreptului cutumiar românesc, pe fondul
juridic daco- roman;
b) Epoca elaborării dreptului feudal scris, care marchează o nouă receptare a
dreptului roman, de data aceasta prin filieră bizantină;
c) Epoca elaborării codurilor moderne din domeniul privat, când tehnica
juridică romană evoluată a fost preluată în formă pură, fără adaptări sau
modificări semnificative.
După retragerea aureliană, reglementările din domeniul privat, dar nu şi cele din
domeniul public, au continuat să se aplice, pierzându-şi caracterul juridic, de
vreme ce o dată cu dezmembrarea statului, ele nu au mai fost aplicate prin forţa de
constrângere, ci în condiţiile specifice ale dbştii săteşti.
Normele de conduită fără caracter juridic s-au aplicat în obştea sătească până la
apariţia primelor formaţiuni statale de tip feudal. Conţinutul acestor norme de
conduită este preluat din dreptul daco-roman, dar le lipseşte elementul sancţiunii
juridice, acela care conferă caracter obligatoriu normelor sociale. Avem în vedere,
cu deosebire, normele de muncă, normele cu privire la stăpânirea devălmaşă şi
individuală asupra pământului, cele cu privire la transmiterea bunurilor imobile,
la rudenie, familie şi succesiuni, la încheierea convenţiilor dintre părţi, precum
şi la soluţionarea litigiilor dintre persoane.
Odată cu apariţia primelor formaţiuni politice prestatale de tip feudal, aceste
norme de conduită şi-au redobândit caracterul juridic de odinioară, căci ele au
fost aplicate prin constrângere de către organisme statale specializate (apparatus
bellicus al cnezatelor, voievodatelor şi ţărilor).
După formarea statelor feudale de sine stătătoare, pe fondul juridic daco-roman, s-
a format un sistem de drept atotcuprinzător, care a reglementat toate categoriile
de relaţii sociale şi în care, iarăşi numai în sfera dreptului privat, se regăsesc
o serie de idei şi instituţii romane, ca expresie a continuităţii juridice.
Astfel, statutul juridic al ţăranilor aserviţi, denumiţi rumâni sau vecini în Legea
Ţării, este preluat după modelul colonilor servi din dreptul lui Justinian.
în materia proprietăţii, Legea Ţării consacră transmiterea proprietăţii prin
tradiţiune, precum şi dreptul de precumpărare în cazul anumitor bunuri, de
străveche origine romană. Tot aşa, preluând modelul roman cu privire la drepturile
reale asupra lucrului altuia (iura in re aliena), Legea Ţării a consacrat, cu unele
limitări, servitutea predială desemnată în textele romane prin termenul de ius
pascendi.
în materia succesiunilor, unicul fundament al moştenirii este rudenia de sânge,
după modelul dreptului roman evoluat, iar substituţiunea fideicomisară are ca model
fideicomisul de familie din dreptul roman.
în materia obligaţiilor, noţiunile, categoriile principiile şi instituţiile
juridice romane au fost preluate, de regulă, prin adaptarea lor la specificul
feudal românesc. Cu toate acestea, unele valori juridice din Legea Ţării corespund
cerinţelor dreptului clasic roman. Spre exemplu, contractele se formează, de
regulă, prin simpla convenţie a părţilor. Contractul de vânzare însă se formează
prin convenţia părţilor însoţită de remiterea materială a lucrului, ceea ce
semnifică desăvârşirea sintezei dintre simpla convenţie şi mancipaţiune, utilizate
în tripticele din Transilvania pentru realizarea operaţiunii juridice a vânzării.
Viciile de consimţământ sunt, ca şi în dreptul roman clasic, teama şi dolul, după
cum garanţiile reale şi personale (zălogul şi chezăşii) sunt reglementate în
conformitate cu cerinţele dreptului clasic roman.
în secolul al XVII-lea au fost elaborate primele monumente de drept laic românesc:
„Cartea românească de învăţătură” şi „îndreptarea legii”.
Cartea românească de învăţătură este prima codificare legislativă cu caracter laic
din istoria dreptului nostru. Titlul integral al lucrării ne indică izvoarele
pravilei, metoda de lucru, precum şi scopul urmărit prin adoptarea ei: „Cartea
românească de învăţătură de la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa
şi cu toată cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţărei Moldovei, den multe
scripturi tălmăcite den limba Hinească pe limba românească”. Acest titlu ilustrează
şi faptul că lucrările străine au fost codificate într-o viziune proprie, ca urmare
a iniţiativei domneşti, şi constituie o operă de sinteză cu trăsături originale.
îndreptarea legii a fost tipărită în anul 1652 la Târgovişte, din porunca
domnitorului Matei Basarab, sub denumirea de Pravila cea mare. Ea cuprinde, pe
lângă versiunea mun- tenizată a pravilei lui Vasile Lupu de la 1646, traduceri şi
prelucrări ale unor acte din nomo- canoanele bizantine.
Aceste legiuiri au fost realizate, în principal, sub influenţa Bazilicalelor,
aşadar sub influenţa unei legislaţii în care ideile şi instituţiile juridice romane
erau adaptate la realităţile medievale din societatea bizantină
întrucât dreptul bizantin s-a format prin adaptarea dreptului roman la realităţile
de tip feudal din Bizanţ, el se caracterizează prin degradarea conceptelor şi
ideilor juridice romane, în toate domeniile dreptului privat.
Astfel, individualismul juridic roman a fost înlocuit cu sistemul solidarităţii de
castă; noţiunile şi instituţiile caracterizate printr-un înalt grad de
abstractizare, în fizionomia cărora elementul subiectiv al voinţei umane era
definitoriu, au fost înlocuite cu regimul privilegiilor pentru unii şi al
servituţilor pentru alţii; locul reglementărilor sistematice şi simetrice, înte-
meiate pe reguli de maximă generalitate, a fost luat de o reglementare cazuistică.
Cercetarea reglementărilor din aceste legiuiri ne oferă prilejul să constatăm că
principiile şi instituţiile juridice romane nu se mai caracterizează prin
subiectivizare, abstractizare şi generalizare, ci prin caracterul empiric (de
speţă), specific sistemului de drept de tip feudal.
Aşadar, în monumentele juridice româneşti din epoca feudală, redactate sub
influenţa Bazilicalelor, dreptul clasic roman a fost falsificat. Spre pildă, în
materia persoanelor, dreptul roman evoluat a avut un caracter unificator, căci a
pus semnul egalităţii între libertate şi cetăţenie, pe când dreptul feudal românesc
scris a consacrat sistemul castelor închise şi ereditare; în materia bunurilor,
dreptul de proprietate ajuns la maxima subiectivizare şi caracterizat prin faptul
că titularul dreptului putea exercita toate atributele acestuia printr-o simplă
manifestare de voinţă, a fost înlocuit cu proprietatea divizată, caracterizată prin
existenţa lui dominium eminens şi a lui dominium utile şi prin împărţirea
atributelor proprietăţii între persoane diferite; în materia obligaţiilor,
noţiunile, categoriile şi principiile care asigurau o perfectă simetrie formelor,
elementelor şi efectelor contractelor au fost pur şi simplu abandonate, astfel
încât în materia contractelor nu mai dispunem de criterii sigure pentru a distinge
între diferite categorii de contracte.
Ca şi în dreptul bizantin, în dreptul feudal românesc scris se păstrează numai
aspectele formale din fizionomia dreptului clasic roman. Acest sistem juridic se
îndepărtează, în privinţa conţinutului, de cerinţele fundamentale ale dreptului
roman evoluat.
Dacă în epoca de formare a Legii Ţării ideile şi instituţiile juridice romane din
domeniul privat au fost preluate în forma pe care au dobândit-o în sinteza daco-
romană, odată cu adoptarea dreptului feudal scris, aceste idei şi instituţii au
fost preluate în forma pe care au avut-o în dreptul bizantin. Dreptul feudal scris
nu a substituit însă dispoziţiile din Legea Ţării, căci cutuma juridică românească
a continuat să fie dreptul comun până în perioada de tranziţie către epoca modernă,
iar dreptul scris s-a aplicat numai în subsidiar. Elementele de drept roman în
formă bizantină, pe care le regăsim în dreptul nostru feudal scris, nu s-au
suprapus mecanic reglementării juridice tradiţionale, ci au marcat o continuare a
procesului de romanizare a dreptului nostru, în condiţiile specifice feudalismului.
Reglementările juridice din Pravile s-au dovedit inaplicabile odată cu dezvoltarea
economiei de schimb. Conştienţi de faptul că vechea reglementare juridică nu poate
fi adaptată la noile realităţi, autorii de pravile moderne s-au adresat izvoarelor
dreptului roman.
Demersul lor teoretic şi practic s-a desfăşurat în două etape:
1. Elaborarea reglementărilor de drept civil din a doua fază a regimului turco-
fanariot
2. Elaborarea Codului civil Alexandru loan I, actualmente Codul civil român.
Cu toate că legiuirile adoptate în această epocă rămân feudale în esenţa lor, ele
prezintă totuşi o serie de trăsături specifice, atât în privinţa conţinutului, cât
şi a formei. Izvoarele bizantine, depăşite de noile relaţii, nu mai au ponderea de
odinioară în elaborarea noii legislaţii scrise; sunt preluate şi adaptate, în
schimb, o serie de principii şi instituţii proprii codurilor moderne. Totodată, ca
o expresie a continuităţii dreptului nostru, în noile izvoare se realizează şi
codificarea obiceiului pământului. Dacă în legiuirile anterioare obiceiul
pământului era recunoscut ca izvor de drept în starea în care se afla, de data
aceasta obiceiurile sunt menţionate expres şi sistematizate pe instituţii juridice.
Sub aspectul formei, asistăm la un progres real în direcţia sistematizării şi a
tehnicii de reglementare juridică.
Noile legiuiri au fost desemnate prin termenul de condică, codică sau cod, potrivit
tradiţiei romane şi practicii din Europa acelei vremi.
Astfel, Codul Calimach (Condica tivită a Moldovei) a fost elaborat de către mai
multe comisii de jurişti, formate'încă din anul 1813, la iniţiativa domnului
Scarlat Calimach. Şi acest cod a fost publicat în limbile română şi greacă.
Versiunea în limba greacă a fost tipărită şi a intrat în vigoare în anul 1817, pe
când textul în limba română a apărut abia în anul 1833.
Principalele izvoare ale Condicii tivite a Moldovei au fost: obiceiul pământului,
dreptul bizantin, Codul civil francez de la 1804 şi Codul civil austriac de la
1811.
Prin conţinutul şi forma sa, această legiuire s-a apropiat foarte mult de codurile
civile moderne.
Partea întâi este consacrată dritului persoanelor, cea de a doua dritului
lucrurilor, iar cea de a treia înmărginirilor ce privesc dritul persoanelor
dimpreună şi a lucrurilor. în partea finală sunt cuprinse două anexe care
înfăţişează regulile aplicabile concursului creditorilor şi licitaţiei. Codul s-a
aplicat până la 1 decembrie 1865.
Legiuirea Caragea a fost întocmită şi publicată în anul 1818 şi a intrat în vigoare
un an mai târziu.
Prin conţinutul dispoziţiilor sale, Legiuirea Caragea este mai puţin unitară,
deoarece cuprinde norme de drept civil, de drept penal şi de procedură. Prima parte
a codului tratează despre obraze, cea de a doua despre lucruri, partea a treia
despre tocmeli, cea de a patra despre daruri şi moştenire, partea a cincea despre
vini, iar ultima despre ale judecăţilor.
Aşadar, primele patru părţi ale legiuirii formează un adevărat cod civil, partea a
cincea un cod penal, iar partea a şasea un cod de procedură.
Legiuirea Caragea s-a aplicat, ca şi Codul Calimah, până la intrarea în vigoare a
Codului civil român.
Pe lângă cele două coduri menţionate mai sus, care au fost promulgate de către
domni, s-au întocmit şi unele pravile care au rămas fără sancţiune domnească, dar
s-au bucurat de un anumit interes, aplicându-se chiar şi în practica instanţelor
Astfel, paharnicul Toma Carra a proiectat elaborarea unui cod, sub numele de
Pandecte, compus din trei părţi: persoane, lucruri şi acţiuni.
Autorul a redactat însă numai prima parte, privind materia persoanelor (în anul
1806), care a rămas în manuscris şi care avea o structură similară părţii
corespunzătoare din codul civil francez.
în anul 1814, pravilistul moldovean Donici, a elaborat un adevărat cod civil,
cunoscut sub denumirea de Manualul juridic al lui Andronache Donici. Deşi nu a fost
adoptat oficial, Manualul s-a bucurat de un real interes din partea practicienilor,
deoarece era redactat în limba română, avea o structură modernă şi cuprindea
reglementări avansate. Principalele sale izvoare au fost: unele legiuiri bizantine,
obiceiul pământului şi legiuirile româneşti anterioare.
Fiind adoptate în condiţiile dezvoltării relaţiilor marfă-bani şi sub influenţa
unor reglementări juridice europene moderne, codurile din a doua fază a regimului
turco-fanariot se deosebesc de cele anterioare atât în conţinut, cât şi ca formă.
Ele consacră instituţii noi, cu un nou mod de formare şi cu noi elemente şi efecte.
în mod firesc, structura acestor coduri tinde să se adapteze noului conţinut,
astfel încât asistăm la un început de delimitare a ramurilor de drept, fapt de
natură să indice o tendinţă clară spre formarea sistemului de drept modern.
Astfel, dreptul de proprietate evoluează în direcţia degajării proprietăţii feudale
de străvechiul drept de folosinţă al ţăranilor. Acest proces îşi are originea în
reforma lui Constantin Mavrocordat, în urma căreia ţăranii au dobândit accesul la
folosinţa pământului în baza unui contract şi nu în baza unui drept recunoscut de
obiceiul pământului.
Marcând trecerea de la concepţia proprietăţii divizate la cea a proprietăţii
absolute, aceste legiuiri precizează că atributele proprietăţii pot fi împărţite
între două persoane (dritul fiinţei şi dritul folosinţei) potrivit vechiului
sistem, dar că ele se pot întruni şi asupra unei singure persoane şi atunci dreptul
de proprietate este desăvârşit sau absolut.
Aceeaşi tendinţă se degajă şi din textele care prevăd că raporturile dintre boieri
şi ţărani se stabilesc pe baza contractului de emfiteoză (în Codul Caragea)', dacă
în epoca feudalismului dezvoltat dreptul de folosinţă avea o bază legală, în faza
de descompunere a feudalismului el dobândeşte o bază contractuală, aşa încât, pe
această cale, se recunoaşte indirect dreptul absolut de proprietate al boierilor
asupra moşiilor. într-adevăr, transmiterea prin contract a dreptului de folosinţă
nu aduce vreo atingere proprietăţii absolute.
Şi în materia persoanelor s-au afirmat unele elemente noi. Spre exemplu, persoanele
juridice sunt reglementate prin dispoziţii cuprinse în capitole distincte, fapt ce
se explică prin apariţia primelor societăţi comerciale. în Pravilniceasca Condică
şi în Legiuirea Caragea ele sunt desemnate prin termenul de tovărăşii iar în Codul
Calimah sunt denumite persoane moraliceşti. Codul Calimah şi Legiuirea Caragea
reglementează amănunţit regimul juridic al tovărăşiilor neguţătoreşti, în special
cu privire la formarea capitalului, administrare, răspundere, împărţirea
câştigurilor şi stingerea tovărăşiei. în linii generale, aceste dispoziţii sunt
similare cu cele cuprinse în Codul civil francez.
Cu privire la obligaţii, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea dezvoltă o adevărată
teorie a obligaţiilor, prin receptarea celor mai noi reglementări în materie.
Astfel, sunt tratate, într-o formă sistematică, numeroase aspecte privind izvoarele
obligaţiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esenţiale ale
contractelor şi elementele specifice fiecărui contract.
Materia contractelor este amplu reglementată atât în Codul Calimah, cât şi în
Legiuirea Caragea, un accent deosebit fiind pus asupra vânzării, închirierii,
arendării, schimbului, depozitului, comodatului, emfiteozei, mandatului,
sechestrului, chezăşiei, zălogului, anticrezei.
Contractul de vânzare-cumpărare este reglementat deosebit de amănunţit în ambele
coduri, ca o expresie a nivelului relativ ridicat la care ajunseseră relaţiile
marfă-bani.
Transformări mai importante au intervenit în domeniul dreptului procesual,
determinate, în principal, de modernizarea organizării instanţelor înfăptuite de
Alexandru Ipsilanti. Menţionăm, în acest sens, introducerea condicilor de judecată
la toate instanţele, formularea în scris a hotărârilor şi motivarea lor cu arătarea
capului de pravilă, introducerea reprezentării în justiţie prin mandatari (vechili)
sau prin avocaţi (vechili de judecăţi).
Tot aşa, vechile probe cu caracter mistic trec pe un plan secundar, afirmându-se
tot mai mult probele scrise, declaraţiile martorilor oculari sau cercetările
instanţei (dovezi cu meşteşug). Judecătoriile de la judeţe aveau obligaţia de a
ţine condici speciale pentru vânzările de moşii, pentru testamente sau foi de
zestre, ceea ce marchează publicitatea tranzacţiilor imobiliare şi ale
notariatului.
Prin adoptarea codurilor din cea de-a doua fază a regimului turco-fanariot s-a
făcut un prim pas în direcţia sistematizării şi modernizării dreptului nostru, cu
referire specială la domeniul dreptului privat. într-adevăr, codificări ca Manualul
juridic al lui Andronache Donici, Codul Calimah şi Legiuirea Caragea se
caracterizează prin definirea termenilor, prin sistematizarea materiei pe
instituţii juridice şi prin reglementarea-cadru, spre deosebire de reglementarea
cazuistică din legiuirile anterioare. în privinţa conţinutului reglementărilor,
apar o serie de elemente moderne, privitoare la statutul juridic al persoanelor
fizice, organizarea persoanelor juridice, adopţiunea, tutela şi curatela,
fizionomia drepturilor reale, elementele şi clasificarea contractelor. Se menţin,
totodată, şi unele din vechile reglementări, în condiţiile specifice destrămării
relaţiilor sociale de tip feudal. Dacă dispoziţiile normative de tip feudal sunt
preluate mai cu seamă din Bazilicale, cele cu caracter novator sunt receptate în
cea mai mare parte din Codul civil francez, care este expresia juridică clasică a
relaţiilor dintr-o societate întemeiată pe economia de schimb şi care a fost
elaborat prin valorificarea instituţiilor dreptului privat roman din epoca clasică.
Aşadar, codurile pe care le-am menţionat au receptat dreptul roman fie în forma pe
care i-a imprimat-o dreptul bizantin, fie în forma pură, proprie codului civil
francez. în acelaşi timp, s-au aplicat şi dispoziţiile din Legea Ţării, care au
păstrat în conţinutul lor elemente ale străvechiului sistem juridic daco-roman.
lată cum, în acest stadiu de evoluţie, fizionomia dreptului privat românesc se
defineşte prin receptarea unor valori ale dreptului daco-roman, ale dreptului
bizantin şi ale dreptului roman în formă pură, dar nu direct, ci prin filieră
franceză.
Codul civil este o sistematizare a valorilor juridice romane, în sensul că autorii
acestuia au preluat spiritul şi tehnica juridică din Digeste. Componenta formală a
codificării, exprimată în structurarea şi succesiunea dispoziţiilor, a fost
preluată însă, în principal, din Codul Napoleon.
Fiind cele mai strâns legate de realitatea economică, normele dreptului civil aveau
o importanţă aparte în epoca Unirii, când se dezvoltau relaţiile de schimb. Normele
de drept civil existente la acea dată erau, în multe privinţe, depăşite sub
aspectul conţinutului, iar sub aspectul formei erau insuficient sistematizate. în
scopul depăşirii acestor neajunsuri şi pentru crearea unui drept civil modern, atât
în conţinut, cât şi ca formă, Cuza a cerut Comisiei Centrale de la Focşani să
treacă la alcătuirea unui nou cod. Până în anul 1863 comisia a folosit ca principal
izvor proiectul codului italian Pisanelli, iar după această dată a urmat modelul
codului civil francez al lui Napoleon de la 1804. Orientarea iniţială se explică
prin raţiuni de ordin politic, deoarece Italia se găsea într-o situaţie similară cu
cea a Principatelor Române, luptând pentru unificarea sa politică şi legislativă.
în al doilea rând, proiectul italian era de dată recentă şi lua în considerare
toate progresele făcute în materie, pe când codul francez fusese adoptat cu 60 de
ani în urmă.
în trecut s-a afirmat cu insistenţă că acest cod a fost o copie a celui francez.
Este adevărat că multe dispoziţii şi principii ale Codului civil francez au fost
preluate, dar nu în mod mecanic, ci prin adoptarea şi numai în măsura în care
corespundeau realităţilor de la noi. Potrivit metodei de lucru a comisiei, textele
franceze au fost selecţionate, unele din ele fiind păstrate, altele modificate iar
altele eliminate. în acelaşi timp, s-au păstrat o serie de dispoziţii din
legiuirile noastre civile anterioare, s-au preluat unele texte din proiectul
Pisanelli, ca şi din legislaţia civilă a Belgiei.
în codul nostru civil s-au păstrat unele dispoziţii din legiuiri mai vechi, cum ar
fi cele care stabilesc pentru copiii naturali un regim unitar, în timp ce codul
francez făcea numeroase distincţii între diverse categorii de copii naturali. Tot
aşa, codul nostru a păstrat din vechea legislaţie principiul egalităţii soţilor în
evocarea motivelor de divorţ, spre deosebire de codul francez. în materia
contractelor, codul civil francez a desfiinţat contractele de em- fiteoză existente
la apariţia sa şi a interzis încheierea lor pe viitor, pe când Codul civil român
interzice şi el încheierea acestor contracte pe viitor, dar nu le desfiinţează pe
cele existente.
Din proiectul Pisanelli s-au folosit unele dispoziţii privind bunurile şi
obligaţiile, deoarece ele erau mai evoluate sub aspectul tehnicii de redactare, iar
din dreptul belgian s-au preluat unele texte privind privilegiile şi ipotecile.
Pe lângă acestea, la elaborarea Codului civil român a fost avută în vedere şi
doctrina juridică a vremii, deoarece în lucrările elaborate după adoptarea Codului
civil francez s-au constatat unele deficienţe ţinând de tehnica redactării sau de
unele contradicţii între articole.
în tratarea materiei, principalul accent cade asupra proprietăţii, întrucât cartea
a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a treia la modurile prin care
se poate dobândi proprietatea.
La baza reglementării condiţiei juridice a persoanelor fizice este pus principiul
egalităţii tuturor în faţa legilor. Preluând reprezentarea distincţiei romane
dintre capacitatea de drept şi capacitatea de fapt, codul face distincţie între
capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitatea de
folosinţă, codul nostru prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a
născut viu.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a emancipării,
potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite acte şi îşi poate angaja
răspunderea chiar înainte de această dată.
Modelul roman este preluat şi în materia persoanelor juridice, care se împărţeau în
două categorii: cu scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau
a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ, care îşi propuneau
obiective culturale, sportive, de binefacere sau politice, se înfiinţau prin decret
domnesc, deoarece se socotea că persoana juridică nu are o realitate proprie, ci
este o ficţiune a legii.
Cu privire la relaţiile de rudenie multe dispoziţii au fost preluate din legile
anterioare, fiind menţinute, de exemplu, dispoziţiile privind încheierea şi
desfacerea căsătoriei.
Deosebit de sugestiv este modul în care legiuitorul român a preluat tehnica
juridică romană cu privire la regimul dotei şi al donaţiunii între soţi. Astfel, cu
privire la bunurile pe care soţii le aduc în căsătorie, codul prevede principiul
libertăţii de alegere între regimul separaţiei de bunuri, al comunităţii de bunuri
sau al regimului dotai. în acelaşi timp, soţii puteau să creeze pentru bunurile lor
un regim distinct de cele arătate în cod. Dacă în momentul căsătoriei soţii nu
făceau nici o precizare cu privire la regimul bunurilor, se considera că au optat
pentru regimul separaţiei de bunuri, fiecare soţ având dreptul de a-şi administra
bunurile sale, cele dobândite în timpul căsătoriei urmând a aparţine soţului care
făcea dovada dobândirii lor.
Referitor la regimul dotai se prevedea că dota adusă în căsătorie de către soţie
trebuie menţionată în actul dotai, urmând ca bunurile să fie administrate de către
soţ în interesul căsătoriei. Ele puteau fi înstrăinate numai în cazurile arătate de
lege şi cu obligaţia cumpărării unor bunuri similare, care deveneau dotă.
în partea referitoare la bunuri, codul face, după criteriul formal, o clasificare a
acestora în mobile şi imobile, asigurând o protecţie deosebită bunurilor imobile,
pe considerentul că ele prezentau o valoare mai mare, preluând astfel concepţia
romană cu privire la clasificarea bunurilor. Cu timpul însă unele bunuri mobile, ca
mijloacele de navigaţie maritimă sau aeriană, au întrecut în mod vădit valoarea
celor imobile, contrazicând concepţia codului civil.
Celelalte clasificări ale bunurilor sunt făcute, de asemenea, pe baza unor criterii
formale.
Proprietatea, ca cel mai important drept real, este amplu reglementată, cu
precizarea atributelor sale şi cu precizarea distincţiei dintre diferitele forme de
stăpânire a lucrurilor (nuda proprietate, posesia, detenţia). Sunt înfăţişate şi
celelalte drepturi reale, ca de pildă servituţile sau uzufructul, valorificându-se
astfel reglementarea juridică evoluată în această materie.
Una din figurile juridice care ocupă un loc central în cuprinsul codului este cea a
contractului, pe care gândirea juridică romană a ridicat-o la nivelul maximei
abstractizări.
La baza materiei stă teoria generală a obligaţiilor şi noţiunea de răspundere
civilă. Răspunderea civilă este fie contractuală, fie delictuală, oglindind astfel
concepţia lui Gaius cu privire la clasificarea obligaţiilor după izvoare.
Răspunderea contractuală ia naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii născute
din contract, iar partea care nu şi-a îndeplinit obligaţia trebuie să plătească
celeilalte părţi o despăgubire.
Răspunderea delictuală se naşte din faptul ilicit săvârşit de către o persoană,
prin care se aduce un prejudiciu altei persoane. Conform art. 998, oricine produce
un prejudiciu altuia este obligat a-l repara. Acoperirea prejudiciului trebuie să
fie integrală pentru a se respecta echilibrul iniţial dintre părţi.
Unul din principiile fundamentale de origine romană, care şi-a găsit consacrarea în
cod, este cel al răspunderii personale pentru fapta proprie. Răspunderea colectivă
şi răspunderea pentru fapta altuia sunt admise numai în cazuri excepţionale
(răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori, răspunderea proprietarilor
pentru daunele cauzate de animale sau de lucrurile neînsufleţite care le aparţin).
Dar, chiar şi în aceste cazuri, părintele sau proprietarul sunt răspunzători pentru
culpa proprie, aceea de a nu-şi fi îndeplinit obligaţia de supraveghere.
Privitor la formarea contractelor, tot în conformitate cu cerinţele dreptului
roman, este consacrat principiul autonomiei de voinţă a părţilor, aşa încât
consimţământul acestora trebuie să fie liber şi neviciat. Voinţa părţilor
contractante poate fi viciată prin eroare, doi sau violenţă.
Codul prevede diverse clasificări ale contractelor, cum ar fi cele consensuale
(formate prin simplul acord de voinţă) sau cele solemne (pentru a căror formare
este necesară îndeplinirea unei formalităţi). O serie de clasificări ale
contractelor, elaborate de doctrina dreptului civil, se bazează pe anumite texte
romane, dar nu figurează ca atare în cod.
în fine, concepţia Digestelor este receptată şi în domeniul succesoral, dovadă în
acest sens fiind faptul că la baza succesiunii ab intestat se află relaţiile de
rudenie, ordinea succesorală fiind dată de gradele rudeniei: succesori legitimi
(descendenţi, ascendenţi, colaterali), succesori naturali, soţul supravieţuitor
etc. Descendenţii şi părinţii se bucură de protecţia acordată prin instituţia
rezervei succesorale. Codul civil a suprimat dispoziţiile mai vechi cu privire la
soţul Supravieţuitor, reţinând numai un drept de uzufruct în favoarea văduvei
sărace atunci când este în concurs cu descendenţii, şi un drept de proprietate când
ea este în concurs cu alte rude.
Testamentul, pe baza căruia se face moştenirea testamentară, este de mai multe
feluri: olograf, autentic şi mistic. Testamentul olograf este scris, semnat şi
datat de testator. Testamentul autentic este semnat de testator şi este transmis
judecătorului, care îl citeşte în şedinţă publică şi, prin aceasta, îi conferă
autenticitate. Testamentul mistic sau secret este semnat de testator şi prezentat
strâns şi pecetluit judecătorului, care nu ia cunoştinţă de conţinutul său, ci
întocmeşte numai un proces-verbal, pe baza declaraţiei testatorului, în care se
consemnează că actul ce i-â fost prezentat este testamentul acelei persoane.
Din cele înfăţişate mai sus se desprinde concluzia că adoptarea Codului civil român
are semnificaţia negării celor mai importante dispoziţii din dreptul privat
tradiţional şi a întoarcerii la valorile juridice romane, aşa cum au fost ele
consacrate în epoca clasică. Dacă dreptul dacoromân şi dreptul feudal scris din
domeniul privat se caracterizează prin receptarea şi adaptarea valorilor juridice
romane la realităţile proprii sclavagismului şi feudalismului românesc, elaborarea
Codului civil întrerupe această linie de evoluţie şi marchează un moment de
discontinuitate în istoria dreptului nostru, prin receptarea dreptului roman în
forma sa pură.
§ 3. DIVIZIUNILE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
6. Aşa cum dreptul roman, în ansamblul său, se divide în drept public şi drept
privat, la rândul lui dreptul privat roman este format din trei ramuri de drept:
• dreptul civil (ius civile),
• dreptul ginţilor (ius gentium) şi
• dreptul natural (ius naturae).
Conceptul de drept civil roman are trei accepţiuni:
în primul sens, care este cel mai vechi, dreptul civil cuprinde totalitatea nor-
melor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani; el se mai
numeşte şi dreptul quiritar, întrucât cetăţenii romani se numeau quiriţi. Actele
juridice consacrate prin normele dreptului civil, presupun respectarea unor
condiţii de formă extrem de complicate. Formalismul excesiv al actelor de drept
civil se explică, în primul rând, prin faptul că vechii romani nu aveau experienţa
vieţii juridice, astfel încât toate actele juridice au fost înconjurate cu gesturi
rituale, cu jurăminte, pentru ca cetăţenii să-şi doa seama de consecinţa acelor
acte juridice.
în al doilea rând, romanii au onsacrat un sistem juridic formalist, pentru ca
străinii, necetăţenii, să nu aibă acces la viaţa juridică romană. De altminteri, în
epoca foarte veche, nici nu se punea problema existenţei unor relaţii juridice
între cetăţenii romani şi străini, pentru că funcţiona principiul conform căruia
orice străin venit la Roma cădea în sclavie.
Cu timpul, însă, pe fondul dezvoltării comerţului, romanii au început să-i tolereze
pe străini, dacă se puneau sub protecţia unor cetăţeni romani în calitate de
oaspeţi sau clienţi, iar în epoca mijlocie a republicii puteau veni la Roma, fără a
cădea în sclavie, locuitorii cetăţilor care aveau tratate de alianţă cu Roma.
Aşadar, străinii puteau stabili relaţii juridice cu cetăţenii romani şi se numeau
peregrini, cu precizarea că relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini nu erau
reglementate prin normele dreptului civil, ci prin normele dreptului ginţilor.
în al doilea sens, dreptul civil roman se confundă cu jurisprudenţa sau cu ac-
tivitatea de cercetare ştiinţifică a jurisconsulţilor.
în al treilea sens, dreptul civil cuprinde întregul drept privat, cu excepţia
dreptului pretorian, care a fost creat de pretori prin utilizarea unor mijloace
procedurale.
7. Dreptul ginţilor cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
relaţiile dintre cetăţeni şi peregrini. întrucât au luat naştere pe terenul
relaţiilor comerciale, actele de drept al ginţilor nu presupun condiţii de formă,
ci se încheie, de regulă, prin simpla manifestare de voinţă a părţilor; de aceea se
afirmă că dreptul ginţilor marchează momentul maximei abstractizări şi
subiectivizări a procedeelor juridice romane.
Faţă de avantajele pe care le prezintă, cu timpul, dreptul ginţilor a preluat
funcţiile dreptului civil, iar în epoca împăratului Justinian, dreptul ginţilor a
devenit un drept general.
în al doilea sens, pe care-1 întâlnim la Titus Livius, dreptul ginţilor cuprinde
totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţi (în
prezent dreptul internaţional public).
în al treilea sens, dreptul ginţilor se confundă cu dreptul natural, căci în con-
cepţia unor jurisconsulţi clasici, ar exista anumite norme ale dreptului privat
roman cu aplicaţiune universală, care fac parte din ramura dreptului natural. Mai
mult chiar, unii jurisconsulţi clasici afirmau că normele dreptului natural se
aplică nu numai tuturor fiinţelor umane, ci şi tuturor vieţuitoarelor.
Această concepţie a fost preluată şi adaptată de către doctrinarii revoluţiilor
burgheze şi a stat la baza teoriei contractului social.
8. Dreptul natural. Romanii vedeau în dreptul natural un sistem de principii
valabile pentru toate popoarele şi pentru toate timpurile.
Socotim că nu este lipsit de interes ca într-un manual de drept privat roman să
prezentăm în scurte cuvinte şi unele date privitoare la dreptul public roman. în
acest scop, vom proceda la sistematizarea normelor lui ius publicum utilizând
criterii moderne, întrucât criteriile romane de sistematizare nu au supravieţuit în
această materie.
Dreptul administrativ. Atât senatul, cît şi magistraţii (în epoca republicii), iar
mai târziu împăratul, senatul şi magistraţii, aveau importante atribuţii de
domeniul executării dispoziţiilor cuprinse în legi sau în alte izvoare de drept,
care se refereau la organizarea şi realizarea în concret a puterii politice. Pe de
altă parte, în special în epoca republicii, constatăm că există anumite
magistraturi care au atribuţiuni aproape în exclusivitate de domeniul
administraţiei publice, lată de ce se poate afirma că dreptul public roman cunoaşte
o categorie distinctă de norme juridice, norme referitoare la organele
administraţiei statului, la specificul activităţii lor, precum şi la interesele ce
urmează a fi realizate prin această activitate.
Erau învestiţi cu dreptul de a administra (potestas) următorii magistraţi:
cenzorii, questorii şi edilii curuli.
Cenzorii erau aleşi, din cinci în cinci ani, pentru o perioadă de 18 luni şi aveau
atribuţiuni privitoare la exploatarea bunurilor statului. în acest sens, cenzorii
delimitau proprietatea statului de cea a particularilor, închiriau particularilor
anumite bunuri sau activităţi economice şi financiare, după cum organizau vânzarea
unor bunuri ale statului. Precizăm că după expirarea celor 18 luni, atribuţiile
cenzorilor erau preluate de către consuli, iar mai târziu de către pretori, care le
exercitau până la data noilor alegeri.
Questorii încasau creanţele statului, inclusiv amenzile, organizau vânzarea unor
bunuri ale statului de mai mică importanţă (sclavii), plăteau salariile
funcţionarilor publici.
Edilii curuli se îngrijeau de aprovizionarea Romei cu cereale (cura anonnae),
precum şi de administrarea drumurilor, apelor şi pieţelor.
Este de reţinut în activitatea administraţiei romane principiul potrivit căruia, în
cazul unor conflicte între magistraţi şi particulari, procesele erau judecate chiar
de către magistraţii care intraseră în conflict cu particularii în exerciţiul
atribuţiilor lor. Mai mult chiar, aceiaşi magistraţi organizau şi executarea
sentinţelor pe care le pronunţau.
Un alt principiu important în materie este cel al centralizării administrative.
Astfel, cenzorii şi questorii (edilii curuli în mai mică măsură) îşi exercitau
atribuţiile nu numai la Roma, ci şi în întreaga Italie. în provincii, atribuţiile
administrative reveneau guvernatorilor, competenţi, ca şi magistraţii de la Roma,
să judece conflictele dintre ei şi locuitorii provinciilor pe care le administrau.
Principalele ajutoare ale guvernatorilor erau questorii, cu o competenţă similară
celor de la Roma (încasau creanţele statului, plăteau solda trupelor, aprovizionau
armata), precum şi legaţi care îl puteau înlocui pe guvernator, în anumite
situaţii.
Ar fi o greşeală să limităm sfera dreptului administrativ roman la activitatea
acestor magistraţi, deoarece, aşa cum vom vedea la capitolul rezervat unei scurte
priviri asupra istoriei Romei, aproape toate organismele statului îndeplineau şi
atribuţiuni de ordin administrativ, după cum ar fi greşit să încercăm o delimitare
foarte clară între dreptul administrativ şi alte norme ale dreptului public.
Astfel, romanii nu cunoşteau dreptul constituţional căci nu au avut niciodată o
constituţie în sensul modern al cuvântului şi, ca atare, nici reprezentarea unei
ramuri de drept corespunzătoare. De altfel, faţă de nivelul atins de evoluţia
instituţiilor şi ideilor politice la acea epocă, nici nu se putea pune problema
unui act fundamental de genul constituţiilor modeme. Este adevărat că între
izvoarele dreptului roman figurează şi consti- tuţiunile imperiale, dar acestea
erau simple hotărâri ale împăratului, date în diferite domenii de activitate
socială.
lată de ce unele norme juridice privitoare la organizarea statului roman, cuprinse
în tradiţii, legi, în senatusconsulte sau în constituţiuni imperiale, nu pot fi
încadrate într-o ramură de drept care să aibă un corespondent în sistemul modern.
Pentru considerente de şcoală, vom include normele referitoare la activitatea
organelor exclusiv administrative în sfera „dreptului administrativ în sens
strict”, iar pe cele care dirijau activitatea celorlalte organe de stat, organe
care îndeplineau nu numai atribuţiuni administrative, ci şi de altă natură, în
sfera „dreptului administrativ în sens larg”. Cu toate acestea, activitatea
organismelor de stat cu atribuţiuni mixte se desfăşura numai în parte în con-
formitate cu dispoziţiile dreptului administrativ, căci, spre pildă, activitatea
judiciară a acestor organe se desfăşura conform normelor de procedură penală.
Normele juridice care dirijau activitatea legislativă, însă, şi care făceau parte
tot din ius publicum, nu au corespondent într-o ramură a dreptului modern. Aceste
norme sînt eterogene, emană de la diverse organisme politice, uneori se întemeiază
chiar pe tradiţie, astfel încât nu pot fi asimilate cu normele dreptului
constituţional şi au o situaţie sui generis în cadrul dreptului public roman.
Dreptul penal. La romani, încă din cele mai vechi timpuri şi până în ultimul moment
al evoluţiei ideilor şi instituţiilor juridice, unele infracţiuni erau sancţionate
pe tărâmul dreptului privat (furtul, lovirea, paguba cauzată pe nedrept) şi le vom
cerceta la materia delictelor private, iar altele erau sancţionate pe tărâmul
dreptului public, de către normele dreptului penal, şi le vom expune, foarte pe
scurt, la acest capitol.
în textele romane infracţiunile erau desemnate prin termenul generic de delicte,
indiferent dacă erau sancţionate de norme ale dreptului public sau ale dreptului
privat. Cu toate acestea, încă din epoca veche, delictele publice dobândesc o
identitate proprie în raport cu cele private, identitate dată de regimul lor
juridic în materia procedurii de judecată, precum şi de felul pedepselor ce li se
aplicau. Astfel, delictele private erau judecate după normele procedurii civile de
către judecători aleşi dintre persoane particulare, pe când delictele publice erau
judecate după normele procedurii penale de către instanţe speciale (magistraţi,
senat, adunarea centuriată, împărat). Pe de altă parte, delictele private erau
sancţionate prin plata unor sume de bani în scopul despăgubirii victimei, pe când
delictele publice erau pedepsite cu moartea, exilul sau amenda în folosul statului.
în epoca veche a dreptului roman, infracţiunile comise împotriva religiei (a
zeilor) erau aspru sancţionate, iar Cicero consideră că această stare de lucruri
era de natură să contribuie la întărirea republicii. Romanii au ştiut să apere
sistemul de relaţii întemeiat pe proprietatea sclavagistă, pretinzând că-i apără pe
zei. Astfel, cel ce a jurat fals, întrucât jurământul se făcea prin invocarea
zeilor, era pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe stânca Tarpeiană.
Tot din epoca foarte veche sînt cunoscute si infracţiunile îndreptate împotriva
statului, cum ar fi înalta trădare (perduellio) şi violarea zidurilor cetăţii.
Legea celor XII Table menţionează numai două cazuri de înaltă trădare, cu toate că
faptele incluse în sfera acestei infracţiuni erau foarte numeroase. Aşa se face că
au fost învinuiţi de înaltă trădare şi pedepsiţi cu moartea toţi cei care, sub o
formă sau alta, aduceau atingere intereselor generale ale vârfurilor clasei
dominante.
Astfel a fost cazul celebrului consul Spurius Cassius judecat pentru înaltă trădare
şi condamnat la moarte, deoarece a propus ca pământurile statului (ager publicus)
sa fie împărţite plebeilor. După ce Roma şi-a extins dominaţia asupra întregii
Italii, erau judecaţi pentru înaltă trădare şi condamnaţi la moarte locuitorii
cetăţilor aliate, dacă săvârşeau fapte potrivnice Romei.
în epoca principatului, înalta trădare este desemnată prin termenul de crimen
maiesta- tis. în sfera acestei infracţiuni erau cuprinse fapte ca omorul unui
magistrat sau infracţiunea de a avea relaţii cu inamicul, relaţii de natură să
afecteze interesele statului roman. Orice atingere adusă împăratului, chiar şi
insultarea bustului acestuia, era considerată, de asemenea, crimă de înaltă trădare
şi atrăgea pedeapsa cu moartea.
Dreptul penal roman sancţionează şi infracţiunile îndreptate împotriva persoanei.
în această categorie de fapte delictuale menţionăm mai întâi omorul unui om liber.
Asasinatul, desemnat în epoca veche prin termenul de parricidium, era pedepsit cu
moartea într-un mod deosebit de aprig. Infractorul era mai întâi biciuit, după care
capul îi era învelit într-o piele de lup, era introdus într-un sac de piele de vită
împreună cu un câine, un cocoş, o viperă şi o maimuţă, transportat la malul
Tibrului într-un car şi aruncat în apele fluviului. Mai târziu, sensul noţiunii de
parricidium s-a schimbat, desemnând omorul unei rude apropiate.
Dacă uciderea unui om liber atrăgea cele mai grave consecinţe, uciderea unui sclav
nu atrăgea, cel puţin în epoca veche, nici o sancţiune pentru autorul faptei. Este
adevărat că proprietarul celui ucis avea dreptul să primească o despăgubire, dar
pretenţia sa nu era valorificată pe tărâmul dreptului public, ci pe tărâmul
dreptului privat.
în categoria infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor erau cuprinse şi fapte
ca încălcarea obligaţiilor dezrobitului faţă de patronul său, compunerea de formule
magice, ararea hotarelor, lovirea părinţilor de către copii. Şi pentru aceste
infracţiuni, în epoca veche a dreptului roman, se aplica pedeapsa cu moartea.
Procedura penală. Procesele penale erau judecate după reguli aparte, reguli care se
refereau în special la competenţa instanţelor şi la felul pedepsei.
Spre deosebire de procedura civilă, care reglementa în amănunt desfăşurarea proce-
sului, procedura penală nu avea reguli precise cu privire la judecarea cauzelor,
astfel încât anumite instanţe (consulii, pretorii) nu erau ţinute să respecte vreo
formă procedurală.
Privitor la competenţa jurisdicţională în materie penală, menţionăm că în epoca
regalităţii în formă statală, procesele erau judecate de către rege care putea
pronunţa sentinţa de condamnare la moarte şi care nu era supus vreunui control După
fondarea republicii, atribuţiile jurisdicţiei penale trec asupra consulilor. Ei
puteau judeca, la origine, orice cauze şi puteau pronunţa orice pedepse, inclusiv
pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care consulii pronunţau pedeapsa cu
moartea, însă, a fost introdusă procedura apelului (provocatio), conform căreia
condamnatul avea dreptul să ceară rejudecarea procesului de către adunarea
poporului. Deoarece în procesele care se încheiau cu o asemenea sentinţă, cel con-
damnat făcea apel la popor, cu timpul, consulii au renunţat la jurisdicţia în
această materie, trecând-o asupra unor magistraţi inferiori, quaestores parricidii
şi duumvirii perduellionis. Cu ocazia judecării apelului, magistratul care
pronunţase sentinţa de condamnare la moarte devenea un simplu acuzator.
în procesele care nu erau supuse apelului, consulii păstrează o putere absolută.
Astfel ei puteau să le condamne la moarte pe femei, căci ele nu aveau dreptul ia
apel, ca să nu mai vorbim de străini sau de sclavi. Cu timpul, unele din
atribuţiunile jurisdicţionale ale consulilor sunt preluate de către pretor.
Către sfârşitul republicii s-a votat legea Calpurnia, care a dat senatului dreptul
să judece anumite procese, transformându-l într-o instanţă de judecată permanentă.
Pe această cale s-au limitat atribuţiunile jurisdicţionale ale adunării poporului,
întrucât sentinţele pronunţate de către senat nu erau supuse apelului. La început,
senatul judeca numai procesele de concusiune (jefuirea provinciilor de către
guvernatori), pentru ca mai târziu să îşi extindă competenţa şi la alte cauze. în
epoca principatului, senatul, care judeca sub preşedinţia unui consul, dobândeşte o
competenţă generală. Alături de această instanţă mixtă (senat şi consul), în epoca
lui August a fost creat aşa numitul tribunal al împăratului, prezidat de însuşi
împăratul sau de un înalt funcţionar. Hotărârile acestui tribunal nu erau supuse
vreunui control. Către sfârşitul principatului, tribunalul împăratului se va
transforma într-un tribunal al înalţilor funcţionari.
Privitor la desfăşurarea propriu-zisă a procesului, s-au conturat anumite reguli cu
caracter permanent. Astfel, acuzatul era arestat până la începerea judecăţii şi
ţinut într-o detenţiune preventivă. Totuşi, cel care putea depune o garanţie şi
promitea că se va prezenta la data procesului era lăsat în libertate.
Cu toate că, de regulă, procesul nu se putea desfăşura în lipsa părţilor, pentru
anumite cauze s-a admis reprezentarea în justiţie. în faţa instanţei de judecată
erau ascultate pledoariile şi se audiau martorii. în mod obişnuit, acuzatul sau
martorii de condiţie socială umilă erau supuşi torturii. Este interesant de
observat că în faţa anumitor tribunale, pledoariile apărării şi ale acuzării erau
formulate înainte de administrarea probelor.
Executarea pedepselor pronunţate de către instanţele penale nu se făcea potrivit
unui regim unitar. Astfel, cei săraci erau deţinuţi în cele mai grele condiţii, pe
când cei bogaţi se puteau sustrage sentinţei plecând în exil (de obicei la mică
distanţă de Roma) sau executau pedeapsa în închisori particulare.
Dreptul internaţional public. Arătam în altă parte că ius gentium era utilizat şi
cu sensul de drept internaţional public, având ca obiect reglementarea relaţiilor
dintre state. Ius gentium, cu sensul de drept internaţional public, s-a format, se
pare, în cadrul relaţiilor dintre ginţile care au fondat oraşul Roma şi care, în
epoca prestatală, erau structurile de bază ale societăţii romane. în decursul
veacurilor, dreptul internaţional roman a cunoscut o îndelungă şi complexă
evoluţie, marcată în primul rând de politica expansionistă şi de subordonarea, sub
diferite forme, a numeroase state şi popoare. Aşa se face că instituţiile dreptului
internaţional public roman au fost instrumente juridice utilizate în scopul
consolidării şi extinderii dominaţiei romane, mai întâi asupra Italiei şi apoi
asupra întregii lumi a Mediteranei.
înţelegerea fizionomiei şi a funcţionalităţii instituţiilor lui ius gentium este
oarecum dificilă, deoarece statul roman a cunoscut o structură originală, în sânul
căreia raporturile Romei cu anumite cetăţi ţineau de dreptul intern, iar
raporturile cu altele, de domeniul dreptului internaţional. Fapt este că
organizarea statului roman nu poate fi cercetată prin analogie cu statele moderne,
date fiind etapele succesive prin care a trecut forma sa, formă ce reunea un
amalgam de cetăţi şi popoare, pe baze juridice care ţineau când de dreptul intern,
când de dreptul internaţional. în acelaşi timp, statul roman a întreţinut relaţii
şi cu state suverane, relaţii care, până la un punct, îşi găsesc un corespondent în
unele instituţii de drept internaţional public modern. Aşadar, mai întâi vom
menţiona relaţiile de drept internaţional public ale Romei cu cetăţi aflate în
graniţele statului roman şi numai după aceea, relaţiile cu statele suverane (de
multe ori numai formal). Astfel, până la sfârşitul republicii, Roma a recunoscut
unor oraşe din Italia calitatea de state de sine stătătoare. Potrivit organizării
Italiei în epoca republicii, unele teritorii erau pur şi simplu anexate Romei,
altele erau transformate în municipii cu un regim de totală subordonare faţa de
Roma, locuitorii lor neavând drepturi politice, iar altele erau transformate în
colonii. Coloniile erau fondate pe teritoriile statelor învinse, prin trimiterea
unui număr de cetăţeni romani sau de latini.
Coloniile din Italia locuite de cetăţeni erau socotite a face parte din statul
roman propriu-zis, iar coloniile locuite de către latini erau privite (evident
numai formal) ca state de sine stătătoare. în fine, Roma încheia, în anumite
cazuri, tratate de alianţă (foedera) cu unele oraşe din Italia (civitates) pe care,
iarăşi, le recunoştea ca state. Aşadar, relaţiile Romei cu cetăţile aliate şi
coloniile latine făceau parte, potrivit concepţiei romane, din sfera de regle-
mentare a dreptului internaţional public.
Teritoriile din afara Italiei, supuse de către Roma, erau transformate în
provincii, iar relaţiile cu provinciile ţineau de domeniul dreptului intern.
Totuşi, anumite state erau incluse formal în provincii, deşi nu se aflau sub
autoritatea guvernatorilor, ci aveau tratate de alianţă cu Roma. Pe lângă statele
aflătoare pe teritoriul provinciilor, încheiau tratate cu Roma şi unele state
„libere”.
Tratatele internaţionale erau de două categorii: tratate încheiate pe picior de
egalitate (foedera aequa) şi tratate de subordonare (foedera iniqua).
Tratatele din prima categorie erau încheiate de obicei după războaiele în care
rezultatul rămânea nedecis. în mod obişnuit, aceste tratate prevedeau o alianţă
defensivă, fiecare din părţi având dreptul să ceară ajutorul celeilalte în caz de
atac extern.
Tratatele de subordonare se încheiau, de regulă, după războaiele în care Roma era
victorioasă. Prin asemenea tratate, statele învinse puteau fi obligate să plătească
mari sume de bani, să procure soldaţi sau alte ajutoare în caz de război, să aibă
aceiaşi prieteni şi duşmani ca şi romanii. Pe această cale, Roma îşi impunea
dominaţia asupra unor state care îşi păstrau independenţa numai formal. Mai mult
chiar, statul roman dădea o asemenea interpretare tratatelor, încât ele nu mai
valorau nimic atunci când interesele sale se schimbau, ori interveneau elemente noi
în situaţia internaţională. La romani, ca şi la alte popoare din antichitate,
războiul era socotit ca o stare firească, stare care putea fi înlăturată numai prin
încheierea unui tratat. întrucât tratatele erau încheiate pe un anumit termen, la
expirarea acestuia, starea de război reîncepea.
Prin urmare, dacă Roma nu avea tratat de alianţă cu un anumit stat, putea să
pornească război împotriva lui oricând, fără să fie necesară respectarea vreunei
forme prealabile. Dacă însă exista un tratat de alianţă, războiul trebuia declarat
prin forme solemne, sub motivul că cealaltă parte a încălcat tratatul. Declaraţia
de război era precedată de o notificare prin care statul roman arăta care sînt
pretenţiile sale.
Dreptul internaţional public roman a cunoscut şi alte instituţii şi practici, care
au corespondent în dreptul modern, cum ar fi, spre pildă, arbitrajul internaţional.
Izvoarele istorice ne arată că Roma era chemată să soluţioneze anumite litigii
dintre state şi că, de cele mai multe ori, dădea o soluţie în propriul interes.
Amintim de asemenea practica trimiterii unor ambasadori care erau inviolabili,
chiar şi în timp de război. Ambasadorii nu aveau însă dreptul de a se amesteca în
viaţa internă a statelor pe lângă care îşi îndeplineau misiunea, iar în caz contrar
starea lor de inviolabilitate înceta.
Capitolul II
ISTORIA SOCIALĂ ŞI POLITICĂ A ROMEI
Istoria milenară a Romei poate fi periodizată în două mari epoci:
1. Epoca prestatală sau epoca gentilică a durat de la fondarea oraşului Roma până
la fondarea statului roman. Dar, în legătură cu istoria veche a Romei, este de
menţionat faptul că istoriografia romană sau istoria scrisă a Romei a început abia
în secolul III înainte de Hristos. Informaţiile pe care le deţinem în legătură cu
evenimentele anterioare secolului III ne-au parvenit prin izvoare indirecte, fie
prin tradiţie şi prin legendă, încât ele trebuie privite cu o anumită rezervă.
Potrivit acestor surse incerte, oraşul Roma ar fi fost fondat la 753 î. Hr. de
către trei triburi formate din: sabini, latini şi etrusci.
Membrii acestor triburi, precum şi urmaşii lor, erau denumiţi patricieni. Alături
de patricieni, în Roma prestatală trăiau şi plebeii, proveniţi în principal din
rândurile autohtonilor.
Insă, conducerea oraşului era exercitată numai de către patricieni, prin inter-
mediul a trei organisme sociale fără caracter statal; este vorba de comitia
cariata, rege şi senat.
Comitia curiata era adunarea patricienilor, organizată în 30 de curii şi 300 de
ginţi. întrucât fiecare curie se bucura de un vot, adunarea patricienilor a fost
denumită comitia curiata sau adunarea curiilor. Toate hotărârile erau adoptate de
această adunare.
Regele era ales de comitia curiata şi exercita atribuţiuni de ordin religios şi
militar.
Senatul era format din şefii ginţilor şi cuprindea 300 de membrii. El exercita
acele atribuţiuni care revin, de regulă, sfatului bătrânilor în societatea
prestatală sau gentilică.
Societatea prestatală se mai numeşte şi gentilică, pentru că este organizată în
ginţi. Faţă de faptul că plebeii participau la viaţa economică a cetăţii, în
calitate de meşteşugari şi negustori, dar nu aveau acces la conducerea societăţii,
la lucrările comitiei curiata, între patricieni şi plebei s-a declanşat un
conflict, care s-a adâncit tot mai mult şi s-a finalizat cu fondarea statului
roman.
La jumătatea secolului VI î.Hr., regele Servius Tullius a iniţiat două reforme prin
care s-au pus bazele statului roman. Este vorba despre o reformă socială şi o
reformă administrativă.
în virtutea reformei sociale, regele Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie
a Romei, fără a mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei, în cinci
categorii sociale, pe criteriul averii (al stării materiale)0. La rândul lor, cele
cinci categorii sociale au fost împărţite în centurii, care erau în acelaşi tip şi
formaţiuni militare şi unităţi de vot, fiecare centurie dispunând de un vot.
Centuriile nu erau formate dintr-un număr egal de membri. Astfel, centuriile din
prima categorie erau formate din câteva zeci de persoane, iar cele din ultimele
categorii sociale erau formate din sute de persoane. Aşa a fost posibil ca prima
categorie socială, deşi minoritară în cetate, să dispună de majoritatea
centuriilor: 98 din totalul de 193, adică majoritatea voturilor. De aceea,
istoricii şi politologii afirmă că în momentul formării sale, statul roman s-a
întemeiat pe un regim politic de aristocraţie sclavagistă.
Această adunare, la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani, plebei şi
patricieni, a fost denumită comitia centuriata0 sau adunarea centuriilor.
în virtutea reformei administrative, Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei pe
circumscripţii administrative, denumite triburi. în acest sens, tribul este o
unitate administrativ-teritorială - un cartier. El a creat patru triburi (cartiere)
urbane şi 17 triburi rurale. Din acel moment, în cadrul Romei s-au întrunit cele
două ' riterii pe baza cărora putem distinge între societatea prestatală sau
societatea gentilică şi societatea organizată în stat. Avem în vedere criteriul
stratificării sociale, introdus prin reforma socială a lui Servius Tullius, şi
criteriul teritorial, introdus prin reforma administrativă - (apartenenţa la
comunitate nu se mai face în funcţie de rudenia de sânge, aşa cum se întâmpla în
societatea gentilică, ci în funcţie de teritoriul locuit, în sensul că fac parte
din aceiaşi comunitate toţi cei care locuiesc pe acelaşi teritoriu, indiferent dacă
sunt sau nu rude de sânge).
în evoluţia sa istorică, statul roman a cunoscut trei forme distincte de
organizare:
• Regalitatea
• Republica
• Imperiul
Regalitatea în formă statală a durat de la fondarea statului (jumătatea secolului
VI) până la 509 î.Hr. când s-a fondat republica romană.
Republica a durat de la 509 până la 27 î.Hr. când s-a format Imperiul roman.
Imperiul a evoluat în două faze:
• Principatul
• Dominatul
Principatul a durat de la 27 î.Hr. până la 284 d.Hr., iar Dominatul de la 284 până
la moartea împăratului Justinian - 565.
2. în epoca Regalităţii, pe plan social, a continuat să se manifeste conflictul
dintre patricieni şi plebei, datorită unor discriminări care aveau loc pe plan
politic, pe plan juridic şi pe plan economic.
Pe plan politic, discriminarea plebeilor decurgea din faptul că, deşi dobândiseră
accesul la lucrările comitiei centuriata, ei nu aveau acces şi la lucrările comi-
tiei curiata, care a rămas şi pe mai departe rezervată patricienilor.
Pe plan juridic, inegalitatea decurgea din faptul că, la acea epocă, normele
dreptului erau exprimate în forma nescrisă a obiceiurilor juridice, obiceiuri care
nu erau cunoscute de popor (de cetăţenii romani), ci erau ţinute în secret de către
pontifi, care erau aleşi numai dintre patricieni. De aceea, când se declanşa un
conflict între un patrician şi un plebeu, părţile se adresau pontifilor, pentru a
afla care este reglementarea juridică în acea materie, iar pontifii erau suspectaţi
că dau răspunsuri părtinitoare, favorabile patricienilor.
Pe plan economic, inegalitatea consta în faptul că pământurile cucerite de la
duşmani treceau în proprietatea statului, cu titlu de ager publicus, iar statul
repartiza acele terenuri spre folosinţă numai patricienilor, nu şi plebeilor.
Pe plan social, în această epocă, a apărut şi sclavia, într-o fonnă domestică, în
înţelesul că sclavii erau puţini şi erau trataţi ca membri inferiori ai familiei
romane.
Pe plan politic, în perioada regalităţii societatea romană se întemeiază pe trei
factori statali: adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului erau două:
• comitia curiata, moştenită din epoca prestatală, şi
• comitia centuriata.
Cele mai importante atribuţiuni administrative şi judiciare erau exercitate de
către comitia centuriata.
Comitia curiata exercita numai anumite atribuţiuni de ordin religios şi în domeniul
privat0.
Regele s-a transformat într-un veritabil şef de stat şi exercita atribuţiuni de or-
din administrativ, judiciar şi militar.
Senatul a devenit un organism al statului, dar hotărârile sale nu erau obligatorii
pentru rege ci aveau un caracter consultativ.
3. In anul 509 s-a fondat republica. In legătură cu evoluţia statului roman în
perioada republicii este foarte important să avem în vedere faptul că, la începutul
acestei epoci, statul roman era o cetate de 20.000 de locuitori, în partea central-
ves- tică a Italiei, denumită Latium. La sfârşitul republicii, prin politica
expansionistă şi prin vocaţia organizatorică, Roma a devenit central celui mai mare
stat al antichităţii, Marea Mediterană devenise un lac roman, iar organizarea
politică a evoluat în strânsă legătură cu expansiunea statului.
Pe plan social, în epoca republicii, conflictul dintre patricieni şi plebei a con-
tinuat, dar faţă de protestele plebeilor şi faţă de concesiile făcute de
patricieni, în secolul III î.Hr., cele două categorii sociale s-au nivelat.
Intre timp, ginţile în care fuseseră organizaţi patricienii s-au dizolvat, însă pe
fundalul dezvoltării economiei de schimb au apărat noi categorii sociale:
• nobilii şi
• cavalerii
Nobilii erau aceia care deţineau înaltele magistraturi republicane, precum şi
urmaşii lor. Nobilii au apărat cu străşnicie forma de organizare republicană, deoa-
rece pârghiile conducerii statale se aflau în mâinile lor.
Cavalerii erau cei care se îmbogăţiseră de pe urma afacerilor (cămătarii, ban-
cherii, negustorii) şi promovau o formă de stat centralizată, singura în măsură să
asigure ordinea necesară comerţului. Spre sfârşitul republicii, între cele două
categorii sociale s-a declanşat un conflict, care a degenerat în războaie civile,
la sfârşitul cărora, prin victoria cavalerilor, s-a instaurat imperiul sub forma
principatului.
Altă categorie socială era formată din proletari. Cuvântul proletar vine de la
proles, care înseamnă copii în latină. Proletarii erau oamenii săraci, ruinaţi de
pe urma războaielor, care nu aveau altă avere decât copiii. Ei veneau la Roma din
întreaga Italie, pentru a trăi pe seama statului. Statul roman făcea distribuiri
periodice de alimente pentru proletari, care erau cetăţeni romani şi aveau dreptul
de vot. Voturile lor puteau fi cumpărate şi, datorită masei mari a proletarilor,
republica romană devenise o formă goală de conţinut.
Tot pe plan social, în epoca republicii sclavia a devenit clasică, pentru că viaţa
economică se întemeia în mare parte pe munca sclavilor.
Din punct de vedere politic, în perioada republicii menţionăm trei factori con-
stituţionali:
• adunările poporului;
• senatul;
• magistraţii.
în această epocă adunările poporului au fost în număr de patru:
• comitia curiata;
• comitia centuriata;
• concilium plebis;
• comitia tributa.
Primele două adunări au fost moştenite din epoca regalităţii, la care s-au adăugat
următoarele două.
Concilium plebis era adunarea plebeilor şi adopta hotărâri denumite plebiscite.
Comitia tributa era o adunare la lucrările căreia participau toţi cetăţenii romani,
organizaţi pe triburi sau pe cartiere.
Senatul a devenit în epoca republicii principalul factor de echilibru în stat,
pentru că el administra provinciile, administra tezaurul public, coordona politica
externă şi supraveghea respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman.
în epoca republicii senatul nu exercita nemijlocit atribuţiuni legislative, dar
influenţa procesul de legiferare prin faptul că legile votate de popor intrau în
vigoare după ce erau ratificate de senat.
Magistraţii erau înalţi demnitari ai statului, care exercitau atribuţiuni adminis-
trative, judiciare şi militare. Ei erau aleşi de popor, de regulă pe termen de un
an, iar magistraturile erau onorifice, pentru că magistraţii nu erau remuneraţi
pentru activitatea lor. Magistraturile erau colegiale, căci aceleaşi atribuţiuni
erau exercitate de cel puţin doi magistraţi. Magistraturile nu erau organizate
ierarhic, nu se subordonau una faţă de alta, ci dimpotrivă, prin atribuţiile care
le reveneau, magistraţii romani se supravegheau reciproc.
Unii magistraţi se bucurau de imperium, iar alţii de potestas. Cuvântul imperium
înseamnă dreptul de comandă şi desemnează posibilitatea magistratului de a convoca
poporul în adunări şi de a comanda legiunile romane. De imperium se bucurau
consulii, pretorii şi dictatorii.
Potestas desemnează dreptul de a administra; de potestas se bucurau tribunii
plebei, cenzorii, questorii şi edilii curuli.
Magistraturile republicane nu au apărut concomitent, ci într-o anumită ordine.
Astfel, cea mai veche magistratură este consulatul, căci după alungarea ultimului
rege, poporul roman a ales doi consuli, care exercitau funcţiile de conducere ale
statului.
In fapt, după expirarea magistraturii, ei puteau fi judecaţi pentru eventualele
abuzuri şi puteau fi condamnaţi la moarte, dacă faptele erau foarte grave.
în anul 494, la cererea plebeilor, a fost creat tribunatul, iar plebeii au dobândit
dreptul de a alege cinci tribuni care exercitau „dreptul de veto”, în virtutea
căruia puteau anula orice act juridic de natură să afecteze interesele plebeilor.
In anul 443 s-a creat cenzura. Iniţial, cenzorii efectuau recensământul persoanelor
şi bunurilor, în vederea stabilirii impozitelor şi supravegheau, împreună cu
senatul, respectarea tradiţiilor şi moravurilor poporului roman. Mai târziu ei au
preluat de la consuli dreptul de a-i numi pe senatori.
în anul 367 a fost creată pretura.
Pretorii erau acei magistraţi care exercitau cele mai importante atribuţiuni de
ordin judiciar, pentru că ei organizau judecarea proceselor private.
Iniţial, pretorii organizau numai procesele dintre cetăţenii romani şi erau de-
numiţi pretori urbani, iar din 242 au apărut şi pretorii peregrini, care organizau
procesele dintre cetăţeni şi peregrini. Utilizând anumite mijloace procedurale,
pretorii au sancţionat noi drepturi subiective şi astfel au extins sfera de
reglementare juridică.
Questorii erau acei magistraţi care organizau strângerea impozitelor şi administrau
arhivele statului.
Edilii curuli asigurau poliţia şi aprovizionarea Romei şi, de asemenea, organizau
judecarea proceselor în legătură cu actele juridice încheiate în târguri.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional, deoarece în momente de mare
pericol, romanii suspendau toate magistraturile şi alegeau pe termen de 6 luni un
dictator, care exercita întreaga putere în stat. Dacă pericolul nu era îndepărtat,
dictatorul putea fi reales pe încă 6 luni.
în Republica romană, procesul separării puterilor statului a cunoscut o îndelungată
evoluţie, căci a început să prindă contur la sfârşitul secolului VI î. Hr., o dată
cu alungarea ultimului rege, şi a ajuns la apogeu în secolele III şi II î. Hr.
Dacă în epoca regalităţii, funcţiile statului erau exercitate în condiţiile
confuziei de atribuţiuni, către sfârşitul republicii asistăm la o delimitare tot
mai clară între atribuţiunile care sunt proprii vieţii de stat. într-adevăr,
înainte de instaurarea republicii, regele exercita cele mai importante atribuţiuni
laice şi religioase, După instaurarea republicii, însă, asistăm la o tendinţă tot
mai evidentă de delimitare între activitatea legislativă, cea administrativă şi cea
judiciară. Această tendinţă şi-a găsit expresia în faptul că cele trei forme
definitorii pentru viaţa statală, denumite mai târziu puteri ale statului, erau
exercitate de instituţii specializate, în conformitate cu norme şi principii
distincte.
Informaţiile care ne-au parvenit, prin surse directe şi indirecte, atestă faptul că
în secolul IM î. Hr. instituţiile statului roman se aflau într-un echilibru relativ
stabil, pe fondul delimitării dintre domeniul legislativ, domeniul administrativ şi
cel judiciar.
într-adevăr, activitatea legislativă era exercitată de către popor, cea
administrativă de către magistraţi învestiţi cu imperium merum şi cu potestas, pe
când activitatea judiciară era exercitată în domeniul privat de către magistraţii
învestiţi cu imperium mixtum, iar în domeniul penal revenea senatului şi adunării
poporului.
Delimitarea dintre activităţile fundamentale pe care le desfăşurau instituţiile
republicii romane era consacrată prin dispoziţiile exprese şi riguroase ale
legilor, prin hotărâri ale senatului şi prin practica acelor instituţii.
în acest cadru minuţios reglementat, sistemul instituţional al republicii romane nu
a evoluat în direcţia ierarhizării şi birocratizării, ci în direcţia unui echilibru
dinamic, realizat prin cenzura reciprocă. în acest sens este de reţinut că
instituţiile din cele trei domenii ale activităţii statale nu îşi exercitau
competenţele în cadrul unor delimitări mecanice şi rigide, ci într- un sistem
extrem de elastic şi de mobil, care presupunea, nu numai îndeplinirea atribuţiilor
proprii, ci şi supravegherea modului în care celelalte instituţii îşi exercitau
atribuţiile lor.
Astfel, atribuţiile de legiferare reveneau poporului roman, care le exercita, în
epoca republicii, prin cele patru adunări; comitia curiata, comitia centuriata,
concilium plebis şi comitia tributa. în concepţia romanilor din epoca veche,
legea este ceea ce poporul decide şi hotărăşte (quod populus romanus iubeţ atque
constituit). Totodată, legea romană este imuabilă, căci nu poate fi abrogată, nici
modificată. Aşadar, activitatea de legiferare era apanajul adunărilor poporului,
iar celelalte instituţii nu se puteau implica în acest domeniu. 0 asemenea
concepţie şi o asemenea practică, încetăţenite la începutul republicii, pe când
predomina economia naturală, s-au dovedit anacronice către sfârşitul republicii,
când s-a declanşat o adevărată revoluţie economică. Cu toate acestea, romanii nu au
abandonat, în sens formal, vechile concepţii, ci le-au adaptat la noile realităţi,
de aşa manieră, încât procesul reglementării juridice a putut fi influenţat şi de
alţi factori, cum sunt cercetarea ştiinţifică a jurisconsulţilor şi activitatea
judiciară a pretorilor.
Pe această cale, în aparenţă, poporul şi-a păstrat prerogativa de unic legiuitor,
dar în realitate, vechile reglementări cuprinse în legi au fost adaptate la noile
realităţi, prin activitatea creatoare a jurisconsulţilor şi prin mijloacele
procedurale introduse de pretori.
Felul în care a evoluat, în republica romană, activitatea de legiferare atestă
faptul că ea a fost, la origine, atributul exclusiv al poporului, dar ulterior s-a
resimţit şi influenţa altor instituţii, care nu aveau atribuţii în materie, dar
puteau influenţa procesul reglementării juridice prin mijloace indirecte, în cadrul
elastic al sistemului instituţional.
Spre exemplu, fată de faptul că legiferarea era monopolul poporului, comentatorii
spuneau, pe baza unui text roman, că pretorul nu poate crea drept (praetor ius
facere non potest - după Gaius, 3.32). Pe de altă parte, potrivit unui text
autentic roman, dreptul pretorian este vocea vie a dreptului civil (Nam et ipsum
ius honorarium viva vox est iuris civilis - Marcianus, D.1.1.8). Cele două texte se
contrazic numai în aparenţă. în realitate, afirmaţia că pretorul nu poate crea
drept trebuie înţeleasă în sensul că el nu poate crea drept civil, întrucât dreptul
civil este creaţia poporului şi se exprimă numai în forma legii. Totuşi, pretorul
poate influenţa linia de evoluţie a dreptului civil, prin utilizarea unor mijloace
procedurale (adiuvandi, vel supplendi, vel corrigendi iuris civilis gratia - D.
1.1.7.1)
Activitatea administrativă era exercitată de către senat şi de către acei
magistraţi care erau învestiţi cu atribuţiuni administrative. Prin atribuţiunile
sale, care ţineau, în principal, de domeniul administrativ, ca şi prin autoritatea
sa morală, senatul asigura echilibrul întregului sistem instituţional. într-adevăr,
senatul coordona relaţiile externe ale statului, organiza provinciile, administra
finanţele, supraveghea respectarea moravurilor şi a normelor religioase de către
popor. Faţă de faptul că atribuţiile sale erau exercitate la nivelul întregului im-
periu roman, senatul era, în sistemul de atunci, organismul central al
administraţiei statului.
Pe lângă atribuţiunile de ordin administrativ, senatul exercita şi unele
atribuţiuni în domeniul legislativ şi în cel judiciar. Astfel, cu toate că nu putea
hotărî cu putere de lege, senatul influenţa, totuşi, procesul de legiferare, prin
faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai după ce erau ratificate de
senat. De asemenea, prin dispoziţiile legii Calpurnia, senatul a dobândit şi
dreptul de a-i judeca pe guvernatorii care primeau donaţii de la supuşii lor.
Este important de reţinut că nici senatul, în ciuda autorităţii pe care o avea, nu
scăpa controlului altor factori instituţionali. Avem în vedere faptul că, la
origine, senatorii erau numiţi şi revocaţi de către consuli, iar mai târziu aceste
atribuţiuni au trecut asupra cenzorilor. Cenzorii aveau această putere asupra
senatorilor, cu toate că îşi desfăşurau activitatea de supraveghere a respectării
tradiţiilor şi moravurilor poporului roman sub autoritatea senatului.
Magistraţii care îşi desfăşurau activitatea în domeniul administrativ erau
clasificaţi în două categorii: unii se bucurau de imperium mixtum iar alţii de
potestas. De imperium mix- turn se bucurau consulii şi dictatorii, iar de potestas
se bucurau tribunii plebei, cenzorii, questorii şi edilii curuli.
Iniţial, consulii au exercitat toate atribuţiunile laice ale foştilor regi,
bucurându-se de o competenţă generală, dar, cu timpul, cele mai multe dintre
puterile lor, în special cele de ordin judiciar, au fost preluate de alte
magistraturi, pe măsura apariţiei lor. Aşa se face că rolul consulilor, în sistemul
instituţiilor republicii, a evoluat în direcţia delimitării atribuţiilor admi-
nistrative de cele judiciare.
în provincii, atribuţiunile administrative erau exercitate de către guvernatori,
numiţi din rândurile foştilor consuli şi foştilor pretori, iar în colonii şi în
municipii de către magistraţii municipali, căci oraşele din provincii erau mici
efigii ale poporului roman.
Activitatea judiciară din epoca republicii a dobândit o identitate atât de pro-
nunţată, încât nu a avut precedent în antichitate şi nu are corespondent în epoca
modernă. De altfel, jurisdicţia s-a bucurat la romani de un asemenea prestigiu,
încât şi-a pus amprenta asupra întregii vieţi spirituale. Astfel, în domeniul
privat, jurisdicţia era de două feluri: iurisdictio contentiosa şi iurisdictio
voluntaria sau gra- tiosa. Jurisdicţia contencioasă desemna dreptul magistraţilor
judiciari de a organiza procese în care interesele părţilor erau opuse, iar
jurisdicţia graţioasă desemna dreptul de a organiza procese în care interesele
părţilor erau convergente.
La origine, jurisdicţia, sub ambele forme, a revenit consulilor. Ulterior, pe
măsuxa evoluţiei sistemului instituţional, cele mai importante atribuţiuni
jurisdic- ţionale au fost preluate de către pretorii urbani şi peregrini precum şi
de edilii cuinii. In Italia, procesele erau organizate de reprezentanţii pretorilor
urbani şi de magistraţii municipali, iar în provincii, de guvernatori şi de
magistraţii municipali.
Jurisdicţia era distribuită de aşa manieră, încât părţile îşi puteau valorifica, nu
numai drepturile consacrate prin legi, ci şi toate pretenţiile legitime pe care le
formulau. In acest sens, pretorul şi-a îndeplinit rolul creator, deoarece ori de
câte ori constata că pretenţiile reclamantului sunt întemeiate, îi dădea
posibilitatea să-şi valorifice acele pretenţii pe cale judiciară, chiar dacă ele nu
erau prevăzute în legi. Astfel a extins pretorul sfera de reglementare juridică pe
cale procedurală. Avem în vedere faptul că orice pretenţie valorificată pe cale
judiciară devine drept subiectiv de sine stătător. Acest sistem de înfăptuire a
justiţiei se caracterizează prin desăvârşita protecţie a tuturor drepturilor
consacrate prin textele din legi şi, totodată, prin satisfacerea tuturor cerinţelor
echităţii. De aceea, la romani, legea a dat expresie caracterului static al
dreptului, iar activitatea creatoare a pretorului a exprimat caracterul său
dinamic. Tot de aceea se afirmă, cu deplină îndreptăţire, că dreptul privat roman a
evoluat pe cale procedurală. Relaţia dialectică dintre activitatea judiciară şi cea
legislativă exprimă, încă o dată, dinamica sistemului instituţional roman,
caracterizat, în aceeaşi măsură, prin delimitare şi prin interacţiune.
Totodată, în virtutea lui imperium mixtum, pretorul exercita controlul asupra
legalităţii actelor cu caracter individual, inclusiv asupra actelor administrative.
In acest scop, pretorul nu organiza un proces, ci utiliza anumite procedee
administrative, în primul rând restitutio in integrum.
Restitutio in integrum este procedeul administrativ prin care pretorul desfiinţa
actul juridic păgubitor pentru reclamant, astfel încât părţile erau repuse în
situaţia pe care o aveau înainte de încheierea acelui act păgubitor. Aşadar, prin
restitutio in integrum nu puteau fi desfiinţate legi, ci numai acte cu caracter
individual (în aplicarea legii).
în domeniul dreptului penal, la începutul republicii, jurisdicţia a fost exercitată
de către consuli, care puteau judeca orice procese şi puteau pronunţa orice
pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Pentru cazurile în care consulii pronunţau
pedeapsa cu moartea a fost introdusă procedura apelului (provocatio), conform
căreia, cel condamnat avea dreptul să ceară rejudecarea procesului de către popor
(D. 1.2.2.16). în procesele care nu erau supuse apelului, consulii exercitau o
competenţă deplină.
Către sfârşitul republicii, senatul a dobândit dreptul de a judeca anumite procese
penale, iar sentinţele pronunţate de către senat nu erau supuse apelului. Pe
această cale, atribuţiunile jurisdicţionale ale poporului au fost limitate. Prin
urmare, în domeniul penal, activitatea magistraţilor judiciari era controlată de
către popor, iar unele procese erau judecate chiar de către senat. Spre deosebire
de procedura civilă, care a rămas un model pentru sistemele procesuale de mai
târziu, procedura penală nu a avut reguli foarte precise.
9. La sfârşitul republicii s-au declanşat războaiele civile între nobili şi
cavaleri, în acele condiţii, Caius lulius Caesar a încercat să introducă despoţia
de tip oriental, dar a fost asasinat. Nepotul şi fiul său adoptiv Octavian a
încercat să instaureze un sistem politic autoritar, însă a păstrat aparenţa că
vechile magistraturi republicane continuă să funcţioneze. în acest scop el a
determinat senatul să-l aleagă consul şi tribun pe viaţă, astfel încât, în aparenţă
el era un magistrat alături de ceilalţi, dar, în realitate, putea conduce singur.
El a fost proclamat princeps, adică primul dintre egali, precum şi Imperator Caesar
Augustus. Imperator înseamnă comandant al legiunilor romane, Caesar înseamnă urmaş
demn al lui Caius Iuliu Caesar, iar Augustus înseamnă sfânt sau demn de a fi
venerat.
Noua organizare a statului pe care a impus-o Octavian Augustus a fost denumită
principat şi a durat de la 27 î. Hr. până la 284 d. Hr.
în perioada principatului, pe plan social, s-a adâncit şi mai mult prăpastia dintre
cei bogaţi şi cei săraci. în textele vremii cei bogaţi erau desemnaţi prin termenul
de cei mai onorabili, iar cei săraci erau denumiţi cei mai umili.
Se manifestă primele indicii ale decăderii sclaviei şi apare o nouă categorie so-
cială, formată din coloni. Iniţial, colonii luau în arendă anumite suprafeţe de
pământ de la marii proprietari funciari - latifundiarii. Obligaţiile lor erau
stabilite prin contracte de locaţiune, întrucât ei îşi asumau acele obligaţii în
baza unor contracte şi erau denumiţi coloni voluntari.
în a doua jumătate a secolului II d. Hr. au apărut şi colonii siliţi, căci unii
prizonieri de război nu mai erau transformaţi în sclavi, ci în coloni, iar întrucât
deveneau coloni fără voia lor, erau denumiţi coloni siliţi. începând din secolul
III au apărut colonii servi, care era legaţi de pământ şi puteau fi vânduţi odată
cu moşia de care erau legaţi; ei sunt strămoşii iobagilor de mai târziu.
Din punct de vedere politic, în perioada principatului, Roma se întemeiază pe trei
factori constituţionali:
• principele;
• senatul;
• magistraţii.
Principele' era în sens formal un magistrat, dar în fapt exercita întreaga putere.
Atribuţiunile serialului au sporit pentru că hotărârile sale, denumite senatus-
consulte, au dobândit putere de lege. în realitate însă senatul devenise o simplă
anexă a politicii imperiale.
Vechile magistraturi s-au păstrat, însă atribuţiunile magistraţilor au fost re-
strânse tot mai mult în favoarea noilor magistraţi, care erau subordonaţi faţă de
principe. Ex. praefectus praetorio era şeful gărzilor imperiale şi coordona
întreaga activitate a administraţiei de stat.
10. După anul 284 începe epoca dominatului, iar dominatul se caracterizează
prin decăderea generală a societăţii romane. în noile condiţii, marii proprietari
funciari denumiţi potentiores sau cei puternici exercitau pe domeniile lor o parte
din funcţiile statului.
Castele sociale erau categorii sociale închise şi ereditare, organizate pe criterii
religioase, sociale şi profesionale.
Sclavia a ajuns la ultimul stadiu al decăderii, iar colonatul servaj s-a
generalizat.
Pe plan statal, împăratul a fost declarat stăpân şi zeu, el exercita puteri
nelimitate, după modelul despoţilor de tip oriental. în fapt, însă, statul era
condus de un consiliu fomiat din şase-şapte persoane. în subordinea consiliului se
aflau funcţionarii de stat.
Senatul Romei a decăzut la nivelul senatelor municipale, iar magistraturile au
devenit simple funcţii decorative.
Pe planul structurii sale, după anul 395, statul s-a împărţit definitiv în Imperiul
roman de apus şi Imperiul roman de răsărit.
Imperiul roman de apus a supravieţuit până la 476, iar Imperiul roman de răsărit
până la 565, adică până la moartea împăratului Justinian, când s-a bizantinizat,
transformându-se în Imperiul bizantin. Ceea ce înseamnă că pe plan economic, re-
laţiile de tip sclavagist au fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan
cultural, limba latină a fost înlocuită cu limba greacă. Imperiul bizantin a
supravieţuit până la 1453, când Constantinopole a fost ocupat de sultanul Mahomed
al II-lea.
11. în strânsă împletire cu evoluţia statului roman a avut loc şi evoluţia
dreptului roman, evoluţie pe care o putem periodiza în trei mari epoci:
• epoca veche;
• epoca clasică;
P. Grimal, L 'Empire romain, Le Livre de Poche, Editions de Fallois, 1993, p. 69.
- epoca postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până la fondarea principatului şi
îi corespund, pe plan politic, regalitatea şi republica.
Epoca clasică a durat de la 27 î. Hr. până la 284 d. Hr. şi îi corespunde pe plan
politic principatul.
Epoca postclasică a durat de la 284 la 565 şi îi corespunde, din punct de vedere
politic, dominatul.
Această periodizare este oarecum artificială, ea are un caracter didactic, căci în
realitate instituţiile juridice nu pot fi încadrate mecanic în una din cele trei
epoci, pentru că cele mai multe instituţii au apărut în epoca veche, au ajuns la
apogeu în epoca clasică şi au decăzut în epoca postclasică. De aceea se pune
accentul pe fizionomia instituţiilor juridice din epoca clasică.
PARTEA I
IZVOARELE DREPTULUI PRIVAT ROMAN
Capitolul I
EVOLUŢIA FORMELOR DE EXPRIMARE
A DREPTULUI PRIVAT ROMAN
§ 1. IZVOARELE DREPTULUI ÎN SENS FORMAL
1. Noţiunea de izvor al dreptului are mai multe accepţiuni0. Astfel izvorul
dreptului în sens material desemnează totalitatea condiţiilor materiale de
existenţă, care determină o anumită reglementare juridică. Aşadar, întrucât fiecare
soluţie se întemeiază pe relaţii de producţie specifice, calitatea izvoarelor de
drept în sens material se schimbă odată cu trecerea de la un mod de producţie la
altul.
într-o a doua accepţiune, izvoarele dreptului desemnează sursele de cunoaştere a
fizionomiei instituţiilor juridice în cadrai diferitelor sisteme de drept.
în fine, izvoarele dreptului în sens formal desemnează totalitatea formelor ne-
cesare pentru exprimarea normelor juridice. Pentru ca o normă socială să devină
normă de drept sunt necesare anumite procedee de adoptare, procedee care diferă de
la o societate la alta. Prin urmare, totalitatea procedeelor utilizate în scopul
transformării normelor sociale în norme juridice constituie izvoarele formale ale
dreptului.
2. în societatea romană izvoarele dreptului în sens formal au evoluat sub in-
fluenţa nemijlocită a factorilor economici, sociali şi politici0.
în epoca veche, imediat după fondarea statului, principalul izvor de drept a fost
obiceiul, corespunzător cerinţelor economiei naturale închise. începând din secolul
al V-lea până la sfârşitul republicii, dreptul roman a fost exprimat, cu precădere,
în forma legii.
Tot în epoca veche, în ultimele secole, edictul pretorului şi jurispradenţa sunt
recunoscute, alături de obicei şi lege, ca izvoare de drept.
în epoca clasică, la vechile izvoare s-au adăugat altele noi: senatusconsultele şi
constituţiunile imperiale.
în epoca postclasică, odată cu instaurarea monarhiei absolute, normele de drept
îmbracă, în exclusivitate, forma constituţiunilor imperiale şi a obiceiurilor.
§ 2. OBICEIUL
3. Obiceiul juridic s-a format în procesul tranziţiei de la societatea
gentilică la societatea politică. în epoca prestatală, viaţa societăţii romane era
reglementată de obiceiuri nejuridice, formate prin repetarea unor comportări
conform cerinţelor economiei primitive. Obiceiurile nejuridice erau întemeiate pe
vechi tradiţii şi exprimau interesele tuturor membrilor societăţii, aşa încât erau
respectate de bună voie.
O dată cu dezvoltarea vieţii economice, asistăm la un început de stratificare
socială si la apariţia primelor elemente ale organizării politice. în cadrul
acestei evoluţii generale, fizionomia obiceiului se schimbă, în sensul ca
obiceiurile convenabile şi utile minorităţii dominante încep să fie impuse întregii
societăţi0. După apariţia statului această tendinţă se cristalizează definitiv0 0.
Alături de unele obiceiuri, preluate din epoca primitivă, care au devenit
obligatorii prin sancţionarea lor de către stat, au apărut şi obiceiuri juridice
noi, generate de noile realităţi economice, sociale şi politice.
Până în secolul al V-lea, când a fost adoptată Legea celor XII Table, obiceiul a
fost singurul izvor al dreptului roman. Obiceiurile juridice erau ţinute în secret
de către pontifi, iar aceştia pretindeau că le-au fost încredinţate de către zei,
în scopul de a acredita originea divină a dreptului. Mai mult chiar, în epoca
foarte veche nu exista o delimitare clară între normele de drept (ius) şi cele
religioase (fasf. Pontifii, ca exponenţi ai intereselor patricienilor, erau
interesaţi să menţină această confuzie, deoarece ea justifica asocierea influenţei
religioase la constrângerea fizică în procesul de aplicare a dreptului0.
4. La sfârşitul epocii vechi, odată cu dezvoltarea alertă a economiei de
schimb, obiceiul juridic, rigid şi formalist, şi-a pierdut importanţa originară,
locul său fiind luat de acte normative mai bine adaptate la noile împrejurări de
viaţă. Cu toate acestea, chiar şi în epoca clasică, momentul înfloririi maxime a
dreptului roman, obiceiul este menţionat printre izvoarele de drept0. Astfel,
jurisconsultul Salvius lulianus, care a trăit la începutul secolului al II-lea d.
Hr., spune că obiceiul exprimă voinţa comună a poporului şi că are o funcţie
abrogatoare.
în epoca veche şi clasică, obiceiurile popoarelor din provincii erau recunoscute,
numai în măsura în care nu veneau în contradicţie cu principiile şi legile romane0.
5. în epoca postclasică, odată cu decăderea producţiei si cu reînvierea unor
practici ale economiei naturale, importanţa obiceiului creşte0 0. Deşi politica
imperială urmărea să asigure o conducere centralizată, economia şi statul se
descompun, iar marii proprietari îşi asumă întreaga putere pe domeniile lor. în
aceste condiţii, când normele de drept emanate de la puterea centrală nu se mai
aplicau, obiceiurile juridice purtând amprenta realităţilor specifice diferitelor
provincii şi-au recăpătat vechea importanţă.
§ 3. LEGEA
6. Legea, ca izvor de drept, a apărut pe terenul luptei dintre patricieni şi
plebei". întrucât, la origine, obiceiurile juridice erau ţinute în secret, în cazul
unui conflict părţile erau nevoite să se adreseze pontifilor pentru a afla de
partea cui este dreptatea. întrucât pontifii erau aleşi în exclusivitate dintre
patricieni, este de presupus că răspunsurile lor îi favorizau pe patricieni.
Pentru a se pune capăt acestei situaţii inechitabile, plebeii au desfăşurat o luptă
îndelungată, cerând ca obiceiurile juridice să fie codificate şi publicate. După
mai multe decenii de frământări sociale, în anul 451 î.Hr. s-a adoptat Legea celor
XII Table, prima şi cea mai importantă lege romană, care a fost publicată în forum,
pentru ca poporul să poată cunoaşte normele juridice în vigoare.
La romani, cuvântul lex avea înţelesul de convenţie. Când convenţia intervenea
între două persoane fizice, lex însemna contract, iar atunci când intervenea între
magistrat şi popor, căpăta înţelesul de lege ca formă de exprimare a dreptului.
Convenţia dintre magistrat şi popor se încheia după anumite reguli care defineau
procedura de adoptare a legilor0. Magistratul făcea cunoscut proiectul de lege
printr-un edict. Poporul dezbătea propunerea magistratului în adunări neoficiale,
după care era convocat în comiţii spre a se pronunţa. Cetăţenii nu puteau aduce
amendamente proiectului de lege0. Dacă erau de acord cu textul propus de către
magistrat, răspundeau prin da (uti rogas), iar dacă nu erau de acord, prin nu
(antiquo). Faţă de această procedură, Gaius afirma că legea este cea ce poporul de-
cide şi hotărăşte (quodpopulus romanus iubeţ atque constituit)0.
După ce legea era votată de către popor, trebuia să fie supusă ratificării
senatului, pentru a se verifica dacă s-au respectat tradiţiile şi moravurile
poporului roman. în fapt, senatul, chemat să cenzureze activitatea adunărilor
poporului, refuza să ratifice. legile care lezau interesele proprietarilor de
sclavi. în practică, magistratul avea grijă să nu prezinte în faţa poporului
propuneri care ar fi putut întâmpina opoziţia senatului.
Textul legii era depus în tezaurul statului după ce era aprobat de către senat. Un
număr de copii de pe lege erau difuzate pentru ca textul să fie cunoscut de către
cetăţeni. Legea romană purta numele magistratului care prezenta propunerea în faţa
poporului .
în epoca republicii, legea a fost cel mai important izvor de drept. După formarea
imperiului, ca urmare a înlăturării poporului de pe scena vieţii politice, legea
şi-a pierdut importanţa de odinioară. Tirania imperială, incompatibilă cu proce-
deele democratice de adoptare a legilor, a consacrat noi izvoare de drept, cores-
punzătoare noii fizionomii a statului0 0 0
7. Structura legii. Legea cuprinde trei părţi: praescriptio, rogatio şi
sanctio1,.
în praescriptio era trecut numele magistratului care a prezentat propunerea,
numele comitiilor care au votat legea şi data votării, precum şi ordinea votării în
cadrul comitiilor.
Rogatio cuprindea textul legii care, după caz, putea fi împărţit în capitole şi
paragrafe.
în sanctio se arăta ce consecinţe decurg din încălcarea dispoziţiilor cuprinse în
rogatio.
După natura sancţiunii, legile se clasifică în trei categorii: leges perfectae, mi-
nus quam perfectae şi imperfectae0.
în sancţiunea legilor perfecte se prevedea că orice act făcut prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio va fi anulat.
în cazul legilor mai puţin perfecte, actul întocmit cu încălcarea dispoziţiilor din
rogatio nu este anulat, dar autorul său urmează a fi sancţionat, de regulă, cu
plata unei amenzi.
Legile imperfecte au o sancţiune prin care se interzice încălcarea prevederilor
lor, dar nu arată ce consecinţe ar decurge în cazul unei asemenea încălcări.
8. Legea celor XII Table. Deoarece, aşa cum arătam, normele juridice erau
ţinute în secret de către pontifi, plebeii au cerut cu stăruinţă ca dreptul
cutumiar să fie sistematizat şi publicat0. După ce tribunul plebei Terentilius Arsa
a formulat zece ani succesiv această cerere, în anul 451 î. Hr. s-a fonnat o
comisie compusă din 10 persoane (decemvirii legibus scribundis), împuternicită să
codifice obiceiurile juridice. Comisia a sistematizat normele de drept şi le-a
publicat în forum pe 10 table de lemn. Plebeii s-au arătat nemulţumiţi de cuprinsul
legii, aşa că s-a format o nouă comisie, în componenţa căreia intrau şi cinci
plebei, iar în anul 449 noua codificare a fost publicată pe XII table de bronz.
Prin sfera şi natura reglementărilor sale, Legea celor XII Table este un adevărat
cod0. Prevederile legii sunt foarte variate, ele cuprinzând întreaga materie a
dreptului public şi privat. Potrivit opiniei lui Cicero, toate legile romane care
au fost adoptate mai târziu s-au mărginit să dezvolte principiile cuprinse în Legea
celor XII Table0.
Intre dispoziţiile de drept privat, un loc central revine celor privitoare la pro-
prietate, la succesiuni şi la organizarea familiei. In acest cadru, se pune accent
deosebit pe regimul proprietăţii quiritare, forma juridică de organizare a
proprietăţii private în epoca veche a dreptului roman0.
Dispoziţiile privind materia obligaţiilor sunt foarte puţine, fapt explicabil prin
aceea că, în epoca adoptării Legii celor XII Table, romanii erau un popor de
păstori şi agricultori care trăia în condiţiile economiei naturale0. Deoarece
schimbul de mărfuri avea loc numai accidental, formele juridice menite să asigure
asemenea operaţiuni erau puţine la număr; de altfel, Legea celor XII Table
menţionează un singur contract.
Procedura de judecată prevăzută în lege este formalistă, brutală şi primitivă.
Formele sacramentale pe care le reclamă judecarea unui proces erau extrem de
complicate, iar nerespectarea lor ducea la cele mai grave consecinţe0.
Prevederile codului decemviral corespund întrutotul condiţiilor materiale de
existenţă ale societăţii romane din secolul al V-lea î. Hr. Nu putem admite că dis-
poziţiile Legii celor XII Table au fost împrumutate de la greci, aşa cum s-a
susţinut chiar în istoriografia latină, deoarece ele reflectă fidel realităţile
economice şi sociale romane şi prezintă foarte puţine elemente comune cu dreptul
grec0 0. Ideea originalităţii acestei legi este susţinută şi de solemnitatea
actelor pe care le prevedea, de formulări precise şi concentrate care îi- sunt
proprii, de duritatea sancţiunilor şi de abundenţa formulelor arhaice. Textul
original al legii nu ne-a parvenit, deoarece tablele de bronz au fost distruse încă
de la începutul secolului al IV-lea î. Hr., când Roma a fost incendiată de către
gali. Totuşi, graţie numeroaselor reconstituiri care s-au făcut, dispoziţiile sale
ne sunt, în linii generale, cunoscute. în scopul reconstituirii codului decemviral,
cercetătorii au folosit numeroase opere juridice şi literare, elaborate la
sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică.
Cu toate că a fost expusă în public numai câteva decenii, Legea celor XII Table a
intrat pentru totdeauna în conştiinţa poporului roman, care vedea în ea un simbol
al modului său de viaţă, o creaţie care dădea identitate proprie culturii sale. O
probă în acest sens este chiar mărturia lui Cicero, potrivit căreia, la aproape
patru secole după publicarea legii, memorarea ei era o lecţie obligatorie pentru
elevi (carmen necessarium)1.
Cei mai vechi comentatori ai Legii celor XII Table au fost Sextus Aelius Paetus
Catus şi Acilius Sapiens. In vremea lui Cicero, cei mai avizaţi comentatori ai
Legii celor XII Table au fost Quintus Mucius Scaevola şi Servius Sulpicius Rufus0.
în epoca principatului, comentarii deosebit de valoroase au scris Labeo şi Gaius.
Această lege, pe care se sprijină impresionantul edificiu al dreptului roman, nu a
fost abrogată niciodată. Din punct de vedere formal, ea a fost în vigoare vreme de
11 secole. în realitate, către sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, în
contextul evoluţiei generale a societăţii romane, când ideile şi instituţiile
juridice cunosc o radicală abstractizare şi subiectivizare, multe din dispoziţiile
sale au devenit inaplicabile. Astfel în vremea lui Cicero, edictul pretorului luase
locul vechiului drept quiritar.
Pe de altă parte, magistraţii şi jurisconsulţii au invocat adesea texte din lege
pentru a soluţiona noile situaţii de viaţă. Printr-o interpretare subtilă şi
printr-o abilă adaptare, multe din texte au căpătat o nouă finalitate, fiind
aplicate la cazuri pe care nu le-au avut în vedere în momentul adoptării legii0.
§ 4. EDICTELE MAGISTRAŢILOR
9. Magistraţii romani aveau dreptul să publice, la intrarea în funcţie, un edict
(ius edicendi), valabil pe timp de un an, prin care arătau cum vor conduce domeniul
lor de activitate şi ce procedee juridice vor utiliza0.
La origine, edictele erau date în formă orală, ceea ce explică etimologia cu-
vântului edict (ex dicere), pentru ca, începând din secolul al IlI-lea î. Hr., să
fie afişate pe table de lemn vopsite în alb (album). Pe lângă edictele valabile
timp de un an, cât dura şi magistratura, se dădeau şi edicte ocazionale, valabile
pentru un număr de zile (ex., cu ocazia unor sărbători). Edictele valabile pe
durata întregului an se numeau perpetue (edicta perpetua), iar celelalte
neprevăzute (edicta repen- tina ).
între edictele date de către magistraţii romani, edictul pretorului prezintă un
interes deosebit, deoarece pretorul exercită, prin excelenţă, atribuţiuni cu
caracter judiciar. Ceilalţi magistraţi deşi aveau unele atribuţiuni judiciare, îşi
desfăşurau principala activitate în domeniul administrativ, aşa încât edictele lor
nu prezintă un interes special pentru studiul dreptului privat roman.
Prin edictele lor, pretorii, cel urban şi cel peregrin, puneau la dispoziţia
părţilor cele mai potrivite mijloace procedurale pentru ca ele să-şi poată
valorifica pretenţiile legitime. Către sfârşitul epocii vechi, când dreptul
quiritar devine inaplicabil, activitatea pretorului a căpătat o importanţă tot mai
mare, deoarece ori de câte ori dreptul civil nu oferea un procedeu adecvat în
scopul valorificării unor pretenţii legitime, el crea mijloace noi, sancţionând pe
cale procedurală noi drepturi subiective. Pe această cale pretorul a influenţat
evoluţia instituţiilor de drept civil, adap- tându-le la noile realităţi economice
şi sociale0, în acelaşi timp, tot pe cale indirectă, pretorul a creat şi
instituţiile juridice noi care, spre sfârşitul republicii, s-au constituit în
sistemul dreptului pretorian, ca o replică dată dreptului civil.
Instituţiile dreptului pretorian au fost introduse pe cale ocolită deoarece,
potrivit concepţiei romane, exprimată în adagiul praetor ius facere non potest,
magistraţii judiciari nu puteau introduce noi reglementări juridice. Pe de altă
parte, vechile reglementări, pe care clasa dominantă le prezenta ca imuabile, nu
mai puteau fi aplicate în practică, astfel încât pretorul, în virtutea rolului său
creator, a creat aparenţa că dreptul civil continuă să rămână în vigoare, dar, prin
utilizarea unor mijloace procedurale, l-a adaptat la noile realităţi0.
Nu întâmplător romaniştii afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. Aşa cum vom vedea în cea de a doua parte a manualului, procedura
civilă romană a jucat rolul unui filtru care a permis rămânerea în vigoare a
vechiului drept, dar i-a dat o nouă finalitate.
întrucât edictele erau valabile pe un singur an, ele îşi pierdeau caracterul obli-
gatoriu la intrarea în funcţie a noului pretor. în practică însă, pretorul nou ales
prelua din vechiul edict dispoziţiile care se dovediseră utile. Aşa se explică
faptul că, prin preluarea succesivă de la un pretor la altul, anumite dispoziţii s-
au statornicit definitiv în edict0. Datorită acestor practici, partea veche a
edictului, moştenită de la predecesori, se numea edictum vetus sau translaticium,
iar noile dispoziţii purtau numele de pars nova sau edictum novum.
10. Sistematizarea edictului pretorului. Jurisconsultul Salvius Iulianus, dând curs
ordinului împăratului Hadrian, a redactat edictul pretorului urban într-o formă
definitivă0. Noul edict, aşa cum a fost redactat de către Salvius Iulianus, s-a
numit edictum perpetuum, cu sensul de edict permanent, de la ale cărui dispoziţii
pretorii nu se puteau abate.
Pretorii şi-au păstrat ius edicendi şi după sistematizarea lui Salvius Iulianus
dar, în noile condiţii, dreptul lor se mărginea la a propune edictul spre aplicare,
fără a-i mai aduce modificări. Aşadar, sistematizarea edictului pretorului
marchează momentul în care pretorul încetează să mai desfăşoare o activitate
creatoare şi dă expresie voinţei împăratului de a concentra întreaga putere în
mâinile sale.
Termenul de sistematizare a edictului este oarecum nepotrivit deoarece, în fapt,
Salvius Iulianus a introdus puţine modificări. De altfel, o modificare efectivă a
textelor edictului ar fi fost imposibilă deoarece, prin elasticitatea şi
eficacitatea lui, edictul pretorului era principalul instrument de echilibru în
sistemul dreptului roman.
Textul edictului pretorului nu ne-a parvenit pe cale directă, dar el a fost recon-
stituit pe baza comentariilor făcute de către jurisconsulţi. Se pare că cea mai
reuşită econstituire îi aparţine lui Otto Lenei. Edictul perpetuu, aşa cum a fost
reconstituit de către Otto Lenei, cuprinde patru părţi: prima parte priveşte
organizarea proceselor partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea
a treia mijloacele procedurale de drept pretorian, iar partea finală executarea
sentinţei.
11. Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian. Raportul dintre cele
două rânduieli juridice romane este exprimat într-o celebră definiţie cuprinsă în
Digeste: ,,Ius praetorium est quodpraetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi
vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem publicam” (Dreptul pretorian
este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni in ajutorul dreptului
civil, pentru a-1 completa şi îmbunătăţi conform binelui public)0.
Aşa cum rezultă din această definiţie, cel puţin în sens formal, pretorul nu are
posibilitatea de a crea drept, activitatea sa mărginindu-se la influenţa pe care o
exercită asupra dreptului civil0 0. în realitate, edictul pretorului este un
veritabil izvor de drept, dar are o funcţionalitate specifică. Specificul dreptului
pretorian se exprimă prin aceea că îşi găseşte identitatea proprie numai în raport
cu dreptul civil, în acest sens, Marcianus afirmă că dreptul pretorian este vocea
vie a dreptului civil (nam et ipsum ius honorarium viva vox est iuris civilisf.
Această relaţie specifică este reflexul conservatorismului romanilor0.
Pe de altă parte, noua configuraţie a societăţii romane de la sfârşitul republicii
reclama alte soluţii juridice. Contradicţia ivită între caracterul conservator al
dreptului civil şi noua fizionomie a producţiei şi schimbului de mărfuri, a fost
rezolvată prin edictul pretorului. Ori de câte ori pretorul constata ca pretenţiile
părţilor erau întemeiate, dar nu aveau o sancţiune juridică în dreptul civil, le
oferea, totuşi, o acţiune sau o excepţiune, sancţionând astfel noi drepturi
subiective. Această cale indirectă de sancţionare a unor drepturi subiective
echivalează cu extinderea sferei de reglementare juridică.
Iniţial, pretorul s-a mărginit să introducă în edict unele procedee care să
înlesnească aplicarea dispoziţiilor de drept civil. Acest sistem de influenţare a
reglementării juridice s-a numit adiuvandi iuris civilis gratia (pretorul vine în
sprijinul dreptului civil).
Mai târziu, pretorul a adoptat unele măsuri de natură să completeze dreptul civil.
în acest scop, pornind de la dispoziţiile cuprinse în lege, pretorul introducea
principii sau mijloace procedurale noi, ajungând la soluţii pe care legea nu le
putea avea în vedere în momentul adoptării sale. De data aceasta el proceda
supplendi iuris civilis gratia (completarea dispoziţiilor de drept civil).
în unele cazuri, când reglementările de drept civil erau vădit anacronice, pretorul
le modifica direct procedând corrigendi iuris civilis gratia0.
La sfârşitul epocii vechi şi la începutul epocii clasice, distincţia dintre
instituţiile dreptului civil şi cele ale dreptului pretorian era clară, dar, cu
timpul, în cadrul unui proces de unificare, cele două rânduieli juridice s-au
apropiat până la contopire0. Datorită acestei tendinţe, în epoca lui Justinian apar
instituţii care nu mai pot fi încadrate nici în sfera dreptului civil, nici în
sfera dreptului pretorian.
§ 5. JURISPRUDENŢA
12. Jurisprudenţa este ştiinţa dreptului creată de către jurisconsulţi (iuris
consulţi) prin interpretarea dispoziţiilor cuprinse în legi0.
Jurisconsulţii0 erau oameni de ştiinţă în măsură să interpreteze cu ingeniozitate
şi subtilitate normele de drept, pe baza cărora se judecau diferite cazuri
concrete, dar nu aveau un statut de jurişti în sensul tehnic al cuvântului. Cu
toate acestea, activitatea lor avea un rol important în procesul de aplicare şi de
creare a dreptului.
Până către sfârşitul epocii vechi a dreptului roman, activitatea jurisconsulţilor
se mărginea la indicarea normelor care urmau a fi aplicate în practică, a formelor
solemne proprii fiecărui proces şi a cuvintelor solemne care trebuiau pronunţate de
către părţi pentru a se ajunge la rezultatul dorit0.
In epoca clasică, ştiinţa dreptului ocupa locul central în cadrul ideologiei, ceea
ce conferă un profil aparte culturii spirituale a romanilor. înclinaţi în mod vădit
către aspectele practice ale vieţii sociale, cărturarii romani, aproape fără
excepţie, au fost mai mult sau mai puţin, cunoscători ai dreptului. Locul ocupat de
jurisconsulţi în cadrul ideologiei vremii nu poate fi explicat însă numai în lumina
spiritului practic (de ce nu şi procesiv?) al romanilor.
Rolul precumpănitor al jurisprudenţei, în raport cu alte sfere ale gândirii, apare
şi ca un reflex al faptului că situaţiile noi, ivite în condiţiile dezvoltării
producţiei, nu puteau fi soluţionate pe baza unor texte adoptate cu multe secole în
urmă. în această situaţie, jurisconsulţii s-au străduit şi au reuşit să găsească în
textele vechilor legi mijloacele care printr-o fină interpretare să poată fi
utilizate în scopul soluţionării cazurilor noi0. Adeseori, rezultatul interpretării
jurisconsulţilor se îndepărtează vădit de sensul originar al legilor, uneori este
chiar opus. Ducând până la ultimele consecinţe resursele oferite de tehnica
juridică, jurisconsulţii au creat un drept nou, corespunzător noii fizionomii a
societăţii romane, sub aparenţa că, interpretează vechile reglementări0.
13. Jurisprudenţa sacrală. Timp de mai multe secole numai pontifii au cunoscut
zilele faste (în care se judecau procese) şi formulele solemne pe care păr- tile
aflate în litigiu erau obligate să le pronunţe'. Prin urmare, ori de câte ori
doreau să se judece, cetăţenii se adresau pontifilor pentru a afla ce formule
solemne sunt necesare în cazul lor; aşa cum vom vedea la materia procedurii,
fiecărui tip de proces îi corespundeau anumite formule solemne0 0. Fiind singurii
în măsură să ofere lămuriri în legătură cu desfăşurarea proceselor, pontifii
deţineau, fireşte, şi monopolul ştiinţei dreptului.
Câtă vreme jurisprudenţa a avut un caracter religios, aflându-se sub semnul
spiritului conservator şi părtinitor al pontifilor, nu a putut face progrese
notabile. De altfel, pontifii interpretau şi normele religioase fiind direct
interesaţi să menţină confuzia dintre drept şi religie.
14. Jurisprudenţa laică în epoca veche. în anul 301 î. Hr., Gnaeus Flavius,
libertul lui Appius Claudius Caecus, a divulgat formulele solemne şi zilele faste
prin afişarea în forum0.
După aşa-numita „divulgare” a dreptului procesual de către Gnaeus Flavius, orice
persoană a dobândit accesul la formulele solemne în baza cărora se făcea in-
terpretarea dreptului. Drept urmare, aria celor preocupaţi de studierea problemelor
legate de aplicarea dreptului s-a extins tot mai mult0. Pe de altă parte, s-a
schimbat şi optica jurisconsulţilor, în sensul că nu se mai limitau la
interpretarea dispoziţiilor din Legea celor XII Table, ci desfăşurau o activitate
creatoare, adaptând aceste dispoziţii la cerinţele mereu schimbătoare ale vieţii.
Prin subtila interpretare a tehnicii juridice, oamenii de ştiinţă au creat noi
instituţii de drept, schimbând finalitatea vechilor reglementări. Pe de altă parte,
încă de la sfârşitul epocii vechi, jurisprudenţa a devenit un izvor formal de
drept0 0.
în ciuda progreselor realizate, jurisprudenţa veche avea un caracter empiric, de
speţă; jurisconsulţii nu se preocupau de extragerea unor principii generale sau de
elaborarea unor lucrări sistematice. Soluţiile de speţă, la care ajungeau
jurisconsulţii, erau difuzate fie prin scrieri, fie prin prelegeri oferite celor
care doreau să le asculte.
Pe lângă munca de cercetare propriu-zisă, jurisconsulţii desfăşurau o activitate cu
implicaţii practice. Această formă de activitate era desemnată prin termenii:
respondere, cavere şi agere.
în sfera lui respondere intrau consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai
variate domenii. Ele erau atât de apreciate, încât Cicero spunea că locuinţa juris-
consultului este oracolul întregii cetăţi (domus iuris consulţi lotius oraculum
civitatis)b.
Cavere desemnează explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu fonna actelor
juridice, iar agere se referă la îndrumările date judecătorilor cu privire la felul
în care trebuie condus un proces0.
Informaţii despre activitatea jurisconsulţilor din epoca veche (veteres), ca şi a
celor de la începutul epocii clasice, ne-au parvenit printr-un fragment din
lucrarea lui Pomponius, cuprins în Digestele lui Justinian0.
Sextus Aelius Paetus Catus a scris un comentariu asupra Legii celor XII Table,
intitulat Tripertita, pe care jurisconsulţii de mai târziu l-au socotit leagănul
dreptului.
Quintus Mucius Scaevola este considerat cel mai mare jurisconsult al vremii sale
(sfârşitul secolului al Il-lea şi începutul secolului I î. Hr.). Dintre lucrările
sale menţionăm liber singularis şi ins civile, adevărate modele pentru
jurisconsulţii de mai târziu. El face primele cercetări cu caracter ştiinţific
(definiţii, sinteze) în istoria jurisprudenţei romane0.
Aquilius Gallus, contemporan şi prieten cu Cicero, a creat, în spiritul echităţii,
acţiunea de doi (actio de dolo).
Servius Sulpicius Rufus este un remarcabil comentator al edictului pretorului,
apreciat şi pentru spiritul său didactic.
Alfenus Varro a scris o lucrare intitulată Digeste. El s-a remarcat prin iscusinţa
cu care soluţiona cazurile practice.
15. Jurisprudenţa în epoca clasică. In epoca clasică, jurisprudenţa a atins culmea
strălucirii sale0. Spre deosebire de ştiinţa juridică modernă, caracterizată între
altele, prin incursiuni istorice şi consideraţii de ordin teoretic, ştiinţa
dreptului clasic roman are un pronunţat caracter practic. Pornind de la anumite
speţe, jurisconsulţii au constatat existenţa unor elemente comune în baza cărora,
printr-o puternică sinteză, au formulat reguli şi principii juridice.
Pentru a aduce o regulă de drept până la ultimele consecinţe, jurisconsulţii cla-
sici combinau diferite cazuri creând speţe dintre cele mai complicate. Aşadar, o
regulă de drept era recunoscută ca atare numai dacă oferea soluţii pentru toate ca-
zurile imaginabile într-un domeniu. Permanenta raportare a principiilor juridice la
realitatea socială a prilejuit cristalizarea lor în funcţie de cerinţele practicii.
Crearea unor construcţii juridice simetrice, abstracte şi subiectivizate,
efectuarea unor ample sinteze, formularea de reguli şi principii generale,
sistematizarea pe baza lor a întregii materii cercetate, constituie o operă
dinamică şi reflectă preocuparea jurisconsulţilor de a oferi soluţii adecvate celor
mai diverse cazuri.
La începutul epocii clasice s-au format două şcoli de drept, cu sensul de curente
ale gândirii juridice, preocupate de soluţionarea problemelor controversate0.
Şcoala sabiniană a fost fondată de către Caius Ateius Capito, iar cea proculiană de
către Marcus Antistius Labeo0. Şcoala sabiniană şi-a luat numele de la Massurius
Sabinus, succesor al lui Capito la conducerea sa, şi avea o orientare
conservatoare, tradiţionalistă. Dimpotrivă, şcoala proculiană, numită astfel după
Proculus, un celebru reprezentant al ei, avea o orientare progresistă, cu
preocupări pentru introducerea unor inovaţii, pentru generalizare şi sistematizare.
Aceste orientări au numai un caracter de tendinţă şi nu se întemeiază pe concepţii
fundamentale deosebite. în fapt, proculienii apar, uneori, mai conservatori decât
sabinienii. întrucât cele două scoli nu aveau o organizare administrativă, iar
statutul lor era dat numai de unitatea de metodă şi idei, pe la jumătatea secolului
al Il-lea e.n. au dispărut din viaţa juridică romană.
între jurisconsulţii clasici se situează la loc de frunte Capito şi Labeo, fondato-
rii celor două şcoli de drept.
Massurius Sabinus a scris o lucrare foarte apreciată, intitulată libri tres iuris
civilis, asupra căreia jurisconsulţii de mai târziu au făcut comentarii valoroase,
denumite libri ad Sabinum.
Caius Cassius Longinus a fost elevul lui Massurius Sabinus şi s-a bucurat de un
mare prestigiu, dovadă că, la un moment dat, şcoala sabiniana era cunoscută şi sub
numele de şcoala casiană.
Salvius Iulianus a trăit în vremea lui Hadrian şi a codificat, din ordinul aces-
tuia, edictul pretorului0.
Pomponius a trăit în vremea lui Antonin Piui şi a scris liber singularis enchi-
ridii, foarte importantă pentru cunoaşterea jurisprudenţei vechi şi a unei părţi
din jurisprudenţa clasică.
Gaius a trăit, de asemenea, în epoca lui Antonin Piui şi a scris mai multe lucrări,
dintre care una, numită Institutiones, ne-a parvenit pe cale directă. întrucât nu
se ştie nimic precis despre originea şi viaţa sa, au fost emise numeroase ipoteze0.
Astfel, s-a susţinut că Gaius ar fi una şi aceeaşi persoană cu Caius Cassius Longi-
nus. S-a afirmat, de asemenea, că Gaius ar fi originar din Grecia. Trebuia luată în
considerare şi preocuparea că Gaius ar fi de origine dacă0. Cert este că
jurisconsulţii din epoca sa nu l-au menţionat, deşi în secolul al V-lea se bucura
de mare faimă0.
Institutele lui Gaius au fost descoperite în anul 1816 de către romanistul Niebuhr
la biblioteca episcopală din Verona, pe un manuscris palimpsest (textul originar a
fost şters şi în locul său a fost scrisă o altă lucrare)0. Pentru a se descifra
textul originar, au fost aplicaţi anumiţi reactivi chimici, care au deteriorat
manuscrisul. în anul 1933 s-a descoperit în Egipt un fragment din aceeaşi lucrare,
cunoscută sub numele de Noul Gaius sau Gaius din Egipt.
Aemilius Papinianus a trăit la sfârşitul secolului al Il-lea si începutul secolului
al IlI-lea, epocă în care jurisprudenţa a ajuns la apogeu0.
Papinianus a fost considerat de către contemporani drept cel mai mare jurisconsult
(primus omnium), părere însuşită şi de către cercetătorii moderni. Rigurozitatea
gândirii şi precizia metodei sale de cercetare se afirmă cu rezultate strălucite în
lucrările cu caracter cazuistic (Questiones şi Responsa).
lulius Paulus, contemporan cu Papinian, este cel mai productiv dintre juriscon-
sulţi0. Peste 2 000 de fragmente din lucrările sale (libri ad edictum şi libri ad
Sabinum) au fost utilizate în alcătuirea Digestelor lui Justinian.
Ulpius Domitius, contemporanul şi rivalul lui Paul, se remarcă printr-un stil
concis şi accesibil, motiv pentru care lucrările lui sunt utilizate la întocmirea
Digestelor lui Justinian, chiar mai mult decât cele ale lui Paul0.
Ultimul mare jurisconsult clasic a fost Modestinus, care a trăit în secolul al III-
lea.
Jurisconsulţii clasici s-au remarcat printr-o activitate deosebit de laborioasă,
prin calităţi excepţionale, exprimate în capacitatea de analiză şi sinteză, de
generalizare şi sistematizare, prin logica severă cu care rezolvau diferite
controverse, prin raţionalismul juridic limpede şi elegant, ca şi prin precizia cu
care fixau sensul conceptelor juridice.
16. Lucrările jurisconsulţilor clasici. Lucrările jurisconsulţilor clasici ne
sunt cunoscute numai în parte, deoarece, cu unele excepţii, nu ne-au parvenit pe
cale directă, ci numai indirect, prin fragmentele cuprinse în Digestele şi
Institutele lui Justinian.
Deşi foarte numeroase şi foarte variate în conţinutul lor, aceste lucrări pot fi
clasificate pe anumite categorii.
Institutiones sunt manuale elementare de drept în cuprinsul cărora sunt expuse
instituţiile dreptului civil şi pretorian (Gaius, Ulpian).
Colecţiile de questiones sunt scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe
imaginare, create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius
Iulianus, Papinianus).
Sententiae sunt lucrări utilizate atât în învăţământ, cât şi în practică
(Papinianus, Paulus, Ulpianus).
Comentariile ad edictum cercetează edictul pretorilor şi pe cel al edililor curuli.
Digestele sunt lucrări cu caracter enciclopedic, cuprinzând dreptul civil şi
dreptul pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus).
17. Jurisprudenţa în epoca postclasică. în epoca postclasică asistăm la
decăderea jurisprudenţei ca urmare a descompunerii societăţii sclavagiste romane0.
O dată cu introducerea sistemului politic de tip despotic în care voinţa
împăratului constituia singurul izvor de drept, ştiinţa dreptului este împinsă la
periferia vieţii juridice.
Activitatea jurisconsulţilor se rezumă la compilaţii sau la alcătuirea unor extrase
din lucrările jurisconsulţilor clasici.
18. Ius publice respondendi. încă din epoca veche, jurisconsulţii acordau
consultaţii în probleme de drept, atât judecătorilor, cât şi particularilor, dar
aceste consultaţii nu aveau caracter obligatoriu.
în epoca împăratului August, jurisconsulţii ataşaţi politicii imperiale au fost
învestiţi cu dreptul de a da consultaţii oficiale (ius respondendi ex auctoritate
prin- dpis)'. Aceste consultaţii aveau caracter obligatoriu, în sensul că
judecătorii erau ţinuţi să soluţioneze cazurile conform răpunsurilor pe care le
primeau de la jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi. Potrivit
sistemului creat de către August, aceste consultaţii erau obligatorii numai pentru
cazurile în care au fost date, nu şi pentru cazurile similare.
împăratul Hadrian a extins sistemul, hotărând că răspunsurile cu caracter oficial
vor fi obligatorii nu numai pentru speţa în discuţie, ci şi pentru speţele
similare0 0, începând din acest moment se poate afirma că răspunsurile date de
către jurisconsulţii învestiţi cu ius publice respondendi au devenit izvoare de
drept în sens formal0.
19. Legea citaţiunilor.0 Deoarece jurisconsulţii din epoca postclasică nu se
mai preocupau de soluţionarea cazurilor noi, practicienii îşi motivau hotărârile pe
baza textelor clasice. în această situaţie, fie părţile, fie avocaţii, în dorinţa
de a obţine câştig de cauză, citau în faţa judecătorilor texte falsificate.
Asemenea practici erau posibile, deoarece jurisprudenţa clasică era foarte vastă,
iar judecătorii nu o puteau cunoaşte în amănunt.
în dorinţa de a pune capăt falsificărilor de texte, împăratul Valentinian al III-
lea a dat în anul 426 legea citaţiunilor. Legea a confirmat autoritatea lucrărilor
următorilor jurisconsulţi; Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Potrivit
dispoziţiilor legii, părţile sau avocaţii nu puteau invoca în sprijinul
afirmaţiilor lor texte din operele altor jurisconsulţi. S-a considerat că lucrările
celor cinci jurisconsulţi clasici sunt cunoscute în detaliu de către judecători,
iar falsurile vor fi uşor de depistat.
în cazul unor soluţii controversate, judecătorul era obligat să urmeze părerea
majorităţii. Dacă doi jurisconsulţi aveau o părere, doi ofereau o soluţie diferită,
iar cel de al cincilea nu se pronunţa, judecătorul era obligat să urmeze părerea
lui Papinian. Atunci când cel ce nu se pronunţa era chiar Papinian, judecătorul
avea dreptul să opteze pentru una din cele două opinii.
§ 6. SENATUSCONSULTELE
20. Până la împăratul Hadrian, hotărârile adoptate de senat nu erau izvoare de
drept în sens formal. Practic, încă din epoca foarte veche, senatul a influenţat
procesul de legiferare0. Se ştie că în epoca veche legile nu intrau în vigoare fără
aprobarea senatului. Prin urmare, atunci când o lege venea în contradicţie cu
interesele proprietarilor de sclavi, senatul refuza să o ratifice.
Senatul putea influenţa procesul de elaborare a dreptului şi prin intermediul
edictului pretorului0. Adeseori, senatul ordona pretorului să introducă anumite
dispoziţii în edict. Pretorul, care aparţinea aceleiaşi categorii sociale cu
senatorii, şi, prin urmare, avea aceleaşi interese generale, dădea curs
recomandărilor primite, îmbrăcându-le în formă juridică.
21. Prin reforma lui Hadrian, hotărârile senatului (senatusconsulte) au devenit
izvoare de drept şi în sens formal0. Această reformă este oarecum în contradicţie
cu locul pe care senatul îl ocupă în statul roman la acea epocă. Aparent,
competenţa senatului sporea. în fapt, senatul era o simplă anexă a politicii
imperiale, iar împăratul legifera conform bunului său plac, sub aparenţa că
instituţiile tradiţionale continuă să-şi desfăşoare activitatea.
în vederea adoptării unui senatusconsult, împăratul sau un reprezentant al său
prezentau propunerea în faţa senatului, după care senatul vota automat. De cele mai
multe ori, după prezentarea proiectului de senatusconsult, împăratul părăsea
incinta senatului fără să mai aştepte rezultatul votului. Datorită acestei
proceduri de adoptare a lor, senatusconsultele au fost desemnate şi prin termenul
de orationes (simple discursuri).
§ 7. CONSTITUŢIUNILE IMPERIALE
22. ,a începutul epocii principatului, edictele afişate de către împăraţi aveau
un regim oarecum similar cu cel al edictelor altor magistraţi, în sensul că erau
valabile numai pe timpul vieţii autorilor lor. începând cu epoca lui Hadrian,
constituţiile imperiale au căpătat putere de lege0.
Potrivit unui text din Gaius, constitutio principis est quod imperator decreta vel
edicto vel epistula constituit (constituţia imperială este ceea ce împăratul hotă-
răşte prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
23. Constituţiunile imperiale sunt de patru feluri: edicte, mandate, decrete şi
rescripte0.
Edicta. Edictele cuprindeau dispoziţii cu caracter general, pe care împăratul le
dădea fie în domeniul dreptului public, fie în domeniul dreptului privat.
Mandata. Mandatele erau instrucţiuni date înalţilor funcţionari de stat atât în
domeniul administrativ, cât şi în cel penal. în unele cazuri, asemenea instrucţiuni
căpătau un caracter permanent, dobândind valoare de norme sau principii de
drept- „
Decreta. Decretele erau hotărâri judecătoreşti date de către împărat . împăratul
avea şi atribuţia de a judeca procese, iar hotărârile sale se bucurau de o niare
autoritate, datorită poziţiei pe care împăratul0 o deţinea în stat şi, pe de altă
parte, datorită faptului că erau date după consultarea unor jurisconsulţi eminenţi.
De regulă, hotărârile pronunţate de către împărat erau obligatorii numai pentru
părţi. în unele cazuri însă, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o
nouă regulă de drept, care devenea obligatorie. în asemenea cazuri, decretele erau
izvoare de drept.
Rescripta. împăraţii, ca şi jurisconsulţii, puteau da consultaţii în probleme de
drept0. Răspunsurile date magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori (epislula).
Cele adresate particularilor erau scrise chiar sub textul cererii. Anumite
rescripte cuprindeau şi reguli cu caracter general. Aceste rescripte, întrucât
aveau o valoare aparte, erau sistematizate şi publicate (liber rescriptorum).
Capitolul II
OPERA LEGISLATIVĂ A LUI IUSTINIAN
§ 1. IMPORTANŢA OPEREI LEGISLATIVE A LUI JUSTINIAN
24. în dorinţa de a revitaliza societatea romană, aflată în ultimul stadiu al
descompunerii, împăratul Justinian a iniţiat o uriaşă operă de sistematizare a
dreptului clasic şi postclasic, astfel încât să poată fi aplicat la realităţile
secolului al Vl-lea d.Hr.0.
Justinian era încredinţat că prin reintroducerea dreptului clasic va reuşi să
transfigureze viaţa economică şi socială a imperiului roman şi va stăvili procesul
de descompunere a sistemului sclavagist. Desigur, efortul împăratului nu a avut
consecinţele scontate nici pe planul relaţiilor economice, nici pe cel al
structurilor sociale, deoarece procesul de trecere la formaţiunea socială feudală
nu a putut fi frânat.
Pe un plan istoric general însă, legislaţia lui Justinian a avut o importanţă ines-
timabilă pe care nimeni n-o putea bănui la acea epocă. Aşa cum se ştie, documentele
dreptului clasic, împreună cu alte creaţii ale culturii spirituale romane, au
pierit în cea mai mare parte. Din fericire, Digestele lui Justinian, cea mai
importantă lucrare a întregii opere legislative, ne-au parvenit pe cale directă.
Or, aşa cum vom vedea, Digestele cuprind numeroase fragmente din lucrările
jurisconsulţilor clasici, prin intermediul cărora umanitatea a putut cunoaşte şi
valorifica tezaurul gândirii juridice romane.
Tot aşa, constituţiunile imperiale cuprinse în Codul lui Justinian ne dau posi-
bilitatea să cunoaştem evoluţia ideilor şi instituţiilor juridice atât în domeniul
dreptului public, cât şi în cel al dreptului privat.
§ 2. CODIFICĂRILE REALIZATE ÎN EPOCA PREJUST1NIANĂ
25. încă de la sfârşitul secolului al IlI-lea d.Hr. s-au făcut unele încercări
de sistematizare a dreptului roman atât de către stat, cât şi de către persoane
particulare0. Aceste iniţiative a avut la origine conştiinţa decăderii dreptului în
epoca post- clasică, precum şi dorinţa de a reînvia gândirea juridică proprie
epocii clasice0. Menţionăm în acest sens: Codul Gregorian, Codul Hemiogenian şi
Codul Theodosian.
Codul Gregorian a fost elaborat, probabil, între anii 291 şi 294, de către
Gregorius; el cuprinde constituţiunile imperiale date din epoca împăratului Hadrian
până în anul 291.
Codul Hermogenian a fost întocmit în anul 295 de către Hermogenianus şi pare a fi o
continuare a Codului Gregorian. Atât Gregorius, cât şi Hermogenianus au fost
profesori la Facultatea de drept din Beirut.
Codul Theodosian este o culegere oficială de constituţiuni imperiale, alcătuită din
ordinul împăratului Theodosiu al II-lea în anul 4380. Codificarea cuprinde
constituţiunile imperiale date de la Constantin ccl Mare până la Theodosiu al II-
lea. Cele mai multe constituţiuni se referă la dreptul public, dreptul privat
ocupând un loc secundar. Lucrarea este formată din 18 căiţi, cărţile sunt împărţite
în titluri, iar titlurile în constituţiuni aşezate în ordine cronologică,
indiferent dacă erau în vigoare sau erau abrogate.
§ 3. LEGISLAŢIA LUI JUSTINIAN
26. Opera legislativă a lui Justinian cuprinde patru lucrări: Codul, Digestele,
Institutele şi Novelele. Primele trei lucrări au fost alcătuite între anii 528 şi
534, iar ultima, deşi cuprinde o parte di. cgislaţia lui Justinian, a fost
alcătuită după moartea împăratului de către persoan. particulare.
27. Codul (Codex) a fost publicai în două ediţii. Prima ediţie datează din anul
529, iar cea de a doua din anul 5340. Codul a fost redactat de către o comisie for-
mată din 10 membri în frunte cu Tribonian, questor sacri palati, autoritate de
necontestat în domeniul dreptului. Alături de Tribonian au lucrat profesorii Teofil
si Leontius, primul de la Facultatea de drept de la Constantinopole, cel de al
doilea de la Facultatea de drept de la Beirut.
Numai cea de a doua ediţie a Codului (Codex repetitae praelectionis) a ajuns până
la noi0. Lucrarea este împărţită în cărţi, cărţile, la rândul lor, sunt împărţite
în titluri, iar titlurile în constituţiuni; unele constituţiuni sunt împărţite în
paragrafe.
Fiecare constituţiune are o inscripţio în care se arată numele împăratului care a
dat-o, precum şi numele persoanei căreia îi este adresată. La sfârşitul fiecărei
constituţiuni, in subscriptio, se menţionează data şi locul emiterii actului.
Fiind o sistematizare menită să se aplice în practică, Codul cuprinde numai
constituţiunile în vigoare.
Codul lui Justinian este mult mai bogat în conţinut decât cele anterioare, întrucât
cuprinde toate constituţiunile imperiale date din epoca lui Hadrian până în anul
534. Pe de altă parte, el cuprinde atât dreptul public, cât şi dreptul privat0.
Pentru a fi aplicate cu succes, anumite constituţiuni au fost modificate, deoarece
unele dispoziţii adoptate cu secole în urmă veneau în contradicţie cu realităţile
din epoca lui Justinian.
28. Digestele (Digesta). Digestele sunt o culegere de fragmente extrase din lu-
crările jurisconsulţilor clasici, adaptate de aşa manieră încât să poată fi
utilizate în scopul soluţionării diferitelor cazuri ivite în practică.
Textele au fost selecţionate şi sistematizate de către o comisie formată din 15
persoane sub conducerea lui Tribonian0. Membrii comisiei au fost aleşi dintre avo-
caţi şi dintre profesorii de drept de la Constantinopole şi de la Beirut.
Sistemul de lucru al comisiei a fost stabilit de însuşi Justinian prin trei consti-
tuţiuni succesive, care au devenit apoi prefeţe ale Digestelor.
O primă dificultate de care s-a lovit comisia în redactarea materiei a fost
generată de faptul că multe din soluţiile jurisconsulţilor clasici erau controver-
sate'0. Or, textele trebuiau astfel formulate, încât să poată fi aplicate în
practică, în scopul de a face posibilă o reglementare unitară, Justinian a dat 50
de constituţiuni (quinquaginta decisiones) prin care a pus capăt controverselor şi
a desfiinţat instituţiile depăşite.
Comisia a extras fragmente din două mii de lucrări clasice. Fragmentele extrase au
fost sistematizate în 50 de cărţi. Cărţile sunt împărţite în titluri, titlurile în
fragmente, iar fragmentele în paragrafe. La începutul fiecărui fragment se află o
inscripto în care este menţionat numele autorului şi opera din care a fost extras
textul. Pentru a cita un text din Digeste se utilizează patru cifre: se indică, pe
rând, numărul cărţii, al titlului, al fragmentului şi al paragrafului. Textul prin
care Ulpian ne redă sensul cuvântului abusus va fi. citat: D.7.5.5.1. Numerotarea
paragrafelor începe cu paragraful al doilea, deoarece primul, numit principium, nu
este numerotat.
Până în secolul trecut s-a crezut că fragmentele au fost aşezate în cuprinsul
Digestelor la întâmplare. In realitate, Digestele cuprind un lanţ de texte alcătuit
după anumite criterii. Studiul aprofundat al fragmentelor ce formează diverse
titluri a prilejuit constatarea că, în cadrul fiecărui titlu, fragmentele pot fi
grupate după criteriul operei şi al autorilor din care au fost extrase0 0. Această
fizionomie a fiecărui titlu îşi are explicaţia în faptul că lucrările clasice au
fost împărţite în patru categorii, fiecare categorie de lucrări fiind pusă la
dispoziţia unei subcomisii-. Cele trei subcomisii care au lucrat la elaborarea
Digestelor au fost conduse de către Teofil, Constantin şi Doroteu. Prima subcomisie
a extras, în principal, fragmente din libri ad Sabinum şi din Digestele lui Salvius
Iulianus; ele sunt desemnate prin termenul de masa sabiniană. Cea de a doua
subcomisie a selecţionat fragmente din comentariile la adresa edictului pretorului,
fragmente numite masa edictală. Fragmentele extrase de a treia subcomisie au compus
masa pa- piniană. Fragmentele din ultima categorie (apendix) par a fi fost extrase
de către subcomisia a treia.
După ce fiecare subcomisie a extras fragmentele cele mai valoroase din lucrările
care i-au revenit, s-a trecut la aşezarea lor în ordine, în cadrul fiecărui titlu.
Mai întâi, s-au pus unele sub altele fragmentele din masa sabiniană care cores-
pundeau unui titlu anume, apoi fragmentele din masa edictală care se refereau la
materia indicată de titlu respectiv şi, în fine, fragmentele din masa papiniană şi
din apendix. Aceeaşi operaţiune s-a făcut cu ocazia alcătuirii fiecărui titlu,
deşi, în unele cazuri, ordinea aşezării celor patru categorii de fragmente se
schimbă0.
Digestele ocupă un loc central în cadrai operei legislative a lui Justinian, pe de
o parte datorită modelului de gândire juridică pe care ni-1 oferă, pe de altă parte
datorită influenţei pe care au exercitat-o asupra legislaţiei şi asupra doctrinei
juridice de mai târziu0.
Cele mai valoroase ediţii ale Digestelor au fost publicate de către Ţh Mommsen în
anul 1870 si de către P. Bonfante (şi colectiv) în anul 19310 0.
29. Institutiones. Institutele lui Justinian au fost publicate, ca şi
Digestele, în anul 533. Lucrarea cuprinde extrase din Institutele clasice şi se
adresează
studenţilor".
Spre deosebire de Institutele elaborate în epoca clasică, Institutele lui Justinian
au forţă obligatorie. Ele cuprind patru cărţi, cărţile sunt împărţite în titluri,
iar titlurile în paragrafe0. Titlurile cuprind fragmente care se continuă unele pe
altele, după criteriul materiei, fără a se menţiona autorul şi lucrarea din care au
fost extrase. La alcătuirea Institutelor şi-au dat concursul Tribonian, Teofil şi
Doroteu.
30. Novelae. După anul 534, când a fost publicată cea de a doua ediţie a
Codului, Justinian a mai dat un număr de constituţiuni, care au fost sistematizate
într-o lucrare de sine stătătoare, numită Novelae0. Lucrarea se intitulează
^Novelae” nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că
dispoziţiile sale sunt „noi” din punct de vedere cronologic faţă de cele cuprinse
în Cod. De altfel, Novelele nu au fost alcătuite de însuşi Justinian, ci de
persoane particulare după moartea împăratului. Aşa se explică faptul ca în Novele
sunt cuprinse şi constituţiunile abrogate, ceea ce a dus la unele repetări şi la
unele contradicţii0.
31. Opera legislativă a lui Justinian, publicată pentru întâia oară în anul
1489, a fost denumită în secolul al XVI-lea Corpus iuris civilis (Culegere a drep-
tului civil, denumire folosită şi în zilele noastre).
§ 4. ALTERAŢIUNI DE TEXTE
32. Interpolaţiuni. Interpolaţiunile sunt modificări pe care juriştii lui
Justinian le-au adus, cu bună ştiinţă, lucrărilor jurisconsulţilor clasici şi
constituţiuni lor imperiale cu ocazia înfăptuirii operei de sistematizare a
legislaţiei.
Se ştie că sistematizarea legislativă a lui Justinian a fost elaborată în scopul de
a fi aplicată în practică0. Cele mai multe dispoziţii însă, au fost adoptate cu
mult în urmă, aşa că, în unele cazuri, nu mai corespundeau realităţilor din secolul
al Vl-lea. Pentru a facilita aplicarea dispoziţiilor din compilaţie, Justinian a
decis ca toate textele devenite anacronice să fie adaptate la noua situaţie.
Interpolaţiunile sunt foarte greu de identificat, întrucât compilatorii nu au făcut
vreo menţiune în legătură cu modificările aduse lucrărilor clasice, astfel
încât cititorul rămâne cu impresia că redactarea pe care textul o are în opera
legislativă a lui Justinian aparţine chiar autorului clasic.
33. Cercetătorii au depus mari eforturi în vederea depistării interpolaţiunilor
încă din epoca renaşterii0. începutul cercetărilor în această direcţie a fost făcut
de către romanistul Cujas în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
între metodele care au dat rezultate în munca de depistare a interpolaţiunilor se
numără cea a comparării textelor0. Această metodă se poate aplica numai în textele
care ne-au parvenit fragmentar prin intermediul Digestelor, dar ne-au parvenit şi
integral, pe cale directă, cum este cazul Institutelor lui Gaius. în asemenea
cazuri se compară fragmentul aflat în Digeste cu partea corespunzătoare din
lucrarea care ne-a parvenit pe cale directă. Dacă între cele două fragmente există
deosebiri, deducem că fragmentul din Digeste a fost interpolat.
Anumite texte care prezintă interes pentru materii diferite sunt reproduse de două
ori în aceeaşi lucrare (leges geminatae). Dacă între cele două texte apar con-
tradicţii, deducem, iarăşi, că unul dintre ele a fost modificat.
Interpolările mai pot fi depistate şi prin constatarea unor substituiri de termeni.
Astfel, dacă o instituţie clasică este denumită prin termenul folosit în epoca
post- clasică pentru indicarea instituţiei care i-a preluat funcţia, rezultă că
textul clasic a fost modificat.
Romaniştii au depistat unele interpolaţiuni şi prin utilizarea criteriului
filologic; dacă într-un text clasic apare o expresie neclasică, avem un indiciu
sigur că textul a fost modificat.
Prin depistarea interpolaţiunilor, cercetătorii au atins un dublu scop; în primul
rând au reuşit să reconstituie jurisprudenţa clasică, în al doilea rând, au
stabilit în ce măsură au fost modificate textele de către juriştii lui Justinian0.
34. Glose. Glosele sunt alteraţiuni de texte făcute din eroare, cu ocazia
copierii manuscriselor clasice. De-a lungul timpului, manuscrisele au fost
consultate de către practicieni sau de către alte persoane interesate, care au
făcut însemnări pe marginea textului sau chiar printre rânduri0. Cu ocazia
transcrierii acestor manuscrise, copiştii au introdus însemnările marginale în
text, căci nu aveau pregătire de specialitate şi nu înţelegeau sensul lor.
Glosele, ca alteraţiuni de texte, nu trebuie confundate cu notiţele prin care
juriştii de la începuturile evului mediu explicau textele din opera legislativă a
lui Justinian.
Romaniştii au depus mari eforturi pentru a stabili care din alteraţiunile de texte
sunt interpolaţiuni şi care sunt glose, deoarece semnificaţia lor pentru
cunoaşterea şi interpretarea dreptului roman este total diferită.
PARTEA A II-A
PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ
TITLUL I
PROCEDURA LEGISACTIUNILOR
9
Capitolul I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
§ 1. OBIECTUL PROCEDURII CIVILE ROMANE
1. Procedura civilă romană cuprinde totalitatea normelor care reglementează
desfăşurarea proceselor cu privire la libertate, la proprietate, la moştenire şi la
valorificarea drepturilor de creanţă.
Normele dreptului procesual au cunoscut o evoluţie extrem de complexă, evoluţie
care şi-a pus amprenta asupra întregului drept material. Datorită acestui fapt,
procedura civilă trebuie studiată înaintea dreptului civil şi nu la sfârşitul
manualului, aşa cum s-a procedat multă vreme0 0. Pentru a înţelege linia de evo-
luţie a instituţiilor de drept civil este necesar să cunoaştem mai întâi care sunt
formele cerute pentru valorificarea drepturilor subiective proprii acestei materii.
Vom constata, în special la titlul rezervat obligaţiunilor, că romanii au schimbat
finalitatea unor instituţii juridice ori au creat instituţii noi prin extinderea
sferei de aplicare a unor proceduri sau prin crearea de noi mijloace procedurale.
Evoluţia dreptului civil pe cale procedurală nu este întâmplătoare, ci reflectă
anumite realităţi proprii societăţii romane. Transformările suferite de sistemul
economic roman s-au reflectat în fizionomia dreptului, care trebuia să urmeze un
anumit curs şi să răspundă anumitor finalităţi".
Pentru a da satisfacţie imperativelor vieţii social-economice, păstrând aparenţa că
dreptul a rămas neschimbat, statul roman a valorificat în cel mai înalt grad
mijloacele procedurii civile, ca instrumente de realizare a normelor dreptului
privat0.
§ 2. EVOLUŢIA PROCEDURII CIVILE ROMANE
2. în evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei sisteme procedu-
rale: procedura legisacţiunilor, corespunzătoare epocii vechi, procedura formulară,
corespunzătoare, în mare, epocii clasice şi procedura extraordinară, corespunză-
toare epocii postclasice.
Primele două sisteme procedurale, procedura legisacţiunilor şi procedura formulară,
se caracterizează prin diviziunea procesului în două faze: in hire (în faţa
magistratului) şi faza in iudicio (în faţa judecătorului)'. în ambele sisteme,
magistratul avea rolul de a organiza instanţa de judecată, stabilind despre ce este
vorba în proces (de quo re agitur). Faza a doua a procesului se desfăşoară în faţa
judecătorului. Judecătorul este o persoană particulară, aleasă de către părţi, care
conducea dezbaterea contradictorie, asculta pledoaria avocaţilor, aprecia probele
şi pronunţa sentinţa. După pronunţarea sentinţei, redevenea un simplu particular.
Pe de altă parte, între cele două proceduri există şi importante deosebiri. Astfel,
în procedura legisacţiunilor, rolul magistraturii era limitat de un formalism
rigid; el se mărginea să observe dacă părţile au respectat formele necesare tipului
de proces pe care îl organiza, după care pronunţa anumite cuvinte solemne0 0. După
introducerea procedurii formulare, rolul magistratului în organizarea instanţei de
judecată a crescut în mod sensibil. în funcţie de cazul concret, magistratul
redacta o formulă prin care dădea judecătorului instrucţiuni cu privire la felul în
care trebuie să judece procesul0. Formulele create de către pretor conţineau
germenii unor noi principii de drept, căci făceau posibilă soluţionarea litigiilor
pe care legile în vigoare nu le aveau în vedere.
în epoca potsclasică a fost introdusă procedura extraordinară, caracterizată prin
dispariţia diviziunii procesului în două faze, dezbaterile fiind conduse de o
singură persoană, de la început până la sfârşit.
§ 3 JUSTIŢIA PRIVATĂ
3. în epoca prestatală, conflictele dintre persoane erau soluţionate conform
obiceiului nejuridic, prin sistemul răzbunării sângelui, prin aplicarea legii
talionului sau prin invocarea divinităţii pe calea anumitor procedee rituale.
O dată cu organizarea politică a societăţii, apare şi justiţia, ca formă de
realizare a dreptului de către organe specializate ale statului. în procesul
complex de trecere de la comunitatea gentilică la societatea organizată în stat,
rolul instanţelor de judecată a fost deosebit de important. în dorinţa de a impune
cât mai grabnic şi cât mai efectiv noul sistem de soluţionare a litigiilor dintre
persoane, statul roman a introdus o procedură de judecată caracterizată printr-un
formalism excesiv, în cadrul căreia reprezentanţii cultului religios îndeplineau un
rol foarte important. Pentru ca rolul statului sclavagist în soluţionarea
litigiilor să apară cât mai limpede cetăţenilor, procesele se judecau într-un cadru
solemn şi numai în anumite zile, cu schiţarea unor gesturi rituale şi pronunţarea
unor cuvinte solemne, pe care le cunoşteau numai pontifii0.
Evoluţia organizării instanţelor de judecată la romani ne arată că rolul statului
în înfăptuirea justiţiei a crescut necontenit0. Cu toate acestea, în întreaga
istorie a statului roman, alături de justiţia „publică”, înfăptuită de organe
specializate ale statului, s-a practicat şi justiţia „privată”, caracterizată prin
valorificarea drepturilor subiective prin mijloace proprii0.
4. Justiţia privată poate îmbrăca o formă agresivă sau defensivă. Atunci când o
persoană ia iniţiativa în vederea realizării pretenţiilor sale prin mijloace
proprii, justiţia privată este agresivă, iar atunci când se apără împotriva
pretenţiilor cuiva, prin aceleaşi mijloace, justiţia privată este defensivă.
Justiţia privată deAnsivă a fost întotdeauna permisă în statul roman, potrivit
principiului vim vi repellere licet (violenţa poate fi îndepărtată prin violenţă)0.
Justiţia privată agresivă a fost şi ea tolerată multă vreme, în anumite cazuri, de
vreme ce s-au luat măsuri de reprimare a ei pană în secolul al IV-lea d. Hr.0.
Atitudinea de tolerare a justiţiei private nu trebuie să ne surprindă, deoarece ea
venea în întâmpinarea intereselor celor bogaţi şi puternici care, în anumite
împrejurări, preferau să-şi valorifice pretenţiile fără a mai recurge la organele
judecătoreşti.
5. Legile de reprimare a justiţiei private. Măsurile de reprimare a justiţiei
private au fost luate, deoarece, în anumite situaţii, realizarea pretenţiilor unei
persoane prin mijloacele proprii era de natură să aducă atingere intereselor
generale ale clasei dominante. în acest sens, menţionăm trei acte normative: Lex
Iulia de vi publica et privata, Decretam Mărci şi o constituţie a lui Valentinian
al II-lea din anul 3890.
Prin Legea Iulia cu privire la violenţa publică şi privată, dată în epoca lui
August, se pedepseşte cu o pedeapsă publică fapta creditorului care, prin violenţă
ia un bun din patrimoniul debitorului său. Decretum Mărci, dat de către Marc
Aureliu, pedepseşte cu pierderea creanţei pe creditorul care, chiar fără folosirea
violenţei, ia un bun de la debitoail său.
Constituţiunea din anul 389 d. Hr. pedepseşte cu pierderea dreptului de proprietate
pe proprietarul care intră în stăpânirea lucrului său prin mijloace violente.
§ 4. CARACTERELE PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR
6. Termenul de legisacţiitne, prin care este desemnat primul sistem procedural
roman, ne arată că orice acţiune, ca mijloc de valorificare a unui drept subiectiv,
se întemeiază pe lege0 0. Potrivit procedurii acţiunilor legii (legisacţiuni),
drepturile subiective pot fi valorificate prin utilizarea unuia din cele cinci
procedee recunoscute de lege: sacramentum, indicts postulatio, condictio, manus
iniectio şi p ignor is cap io
Primele trei legisacţiuni erau de judecată şi serveau la recunoaşterea unui drept,
iar ultimele două erau de executare şi se utilizau în scopul executării unei
sentinţe de condamnare sau al valorificării unui drept recunoscut prin lege.
Cu alte cuvinte, legisacţiunile sunt anumite tipuri de procese, utilizate în scopul
recunoaşterii sau executării unor tipuri corespunzătoare de drepturi subiective.
7. Caracterele legisacţiunilor reflectă în mod fidel condiţiile care le-au ge-
nerat, precum şi rolul pe care l-au îndeplinit în înfăptuirea politicii clasei
dominante.
Caracterul judiciar al legisacţiunilor constă în faptul că părţile erau obligate să
se prezinte în faţa magistratului şi să pronunţe anumiţi termeni. Termenii solemni
pe care părţile îi pronunţau în faţa magistratului se numeau formulele
legisacţiunilor0.
Caracterul legal decurge din faptul că legisacţiunile erau prevăzute în legi, iar
părţile care doreau să-şi valorifice anumite drepturi subiective foloseau termenii
luaţi din legea pe care se întemeia legisacţiunea corespunzătoare0 0. în acest
sens, Gaius, afirmă că acţiunile utilizate în vechiul drept roman se numeau acţiuni
ale legii (legis actiones), întrucât se bazau pe legi şi erau redactate după
termenii legilor.
Caracterul formalist al legisacţiunilor este dat de faptul că atât părţile, cât şi
magistratul, pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare
stricteţe3. Termenii solemni erau formulaţi de către pontifi, în conformitate cu
cerinţele legii. Orice abatere de la formula solemnă corespunzătoare unui tip de
proces era sancţionată cu pierderea dreptului subiectiv0. Dacă limba vorbită nu mai
corespundea cu cea utilizată în vechile legi, părţile erau obligate să se exprime
în limba arhaică; nu era permis să se schimbe nici genul substantivului.
Capitolul II
DESFĂŞURAREA PROCESULUI
ÎN SISTEMUL PROCEDURII LEGISACŢIUNILOR
§ 1. FAZA IN IURE
8. Procedura legisacţiunilor, ca şi procedura formulară, se caracterizează prin
diviziunea procesului în două faze. Judecarea procesului în două faze era desemnată
prin expresia de ordo iudiciorum privatomm (complexul de reguli care guvernează
desfăşurarea procesului civil roman în două faze)0. Una din principalele
caracteristici ale procesului cu ordo este că ambele părţi se prezentau în faţa
magistratului; nu era admisă organizarea instanţei de judecată în lipsa unei părţi,
fvfai mult chiar, citarea trebuia făcută de către reclamant, statul neavând vreo
atribuţie în această direcţie0.
9. Procedee de citare. Citarea pârâtului se făcea prin utilizarea unuia din
cele trei procedee recunoscute: in ins vocatio, vadimonium extrajudiciar şi
condictio.
In ius vocatio consta în somarea pârâtului, care este chemat să vină în faţa
magistratului prin pronunţarea unor cuvinte solemne: in ius te voco (te chem în
faţa magistratului). Citarea nu putea fi făcută la domiciliul pârâtului, deoarece
domiciliul cetăţeanului roman era inviolabil. Dacă pârâtul refuza să se prezinte în
faţa magistratului, reclamantul putea să-l ducă prin utilizarea forţei, imediat ce
refuzul pârâtului era constatat cu martori0.
Pârâtul putea constitui un vindex, un garant, care promitea ca îl va determina să
se prezinte în faţa magistratului la un alt termen0. Dacă pârâtul se ascundea cu
scopul de a evita procesul, magistratul putea recurge la măsuri de constrângere,
acordând reclamantului o missio in possessionem (trimiterea în posesiunea bunurilor
pârâtului).
Vadimonium extrajudiciar era o convenţie prin care părţile stabileau data la care
urmau să se prezinte în faţa magistratului0.
Condictio era somaţia prin care reclamantul chema in hire pe pârâtul peregrin.
10. Activitatea părţilor în faţa magistratului. In faţa magistratului, folosind
anumiţi termeni solemni, reclamantul arăta care sunt pretenţiile sale. Faţă de pre-
tenţiile formulate de către reclamant, pârâtul putea să adopte trei atitudini: să
recunoască acele pretenţii, să le nege sau să nu se apere în mod corespunzător.
X Recunoaşterea în faţa magistratului, confessio in hire, ducea la asimilarea . , j
j cu ce] condamnat. Potrivit Legii celor XII Table, recunoaşterea în faţa
magistratului constituia titlu executoriu, fapt menţionat chiar înaintea sentinţei
de condamnare, semn ca era considerată superioară unei asemenea sentinţe0. Cel ce
recunoştea era asimilat cu cel condamnat, potrivit principiului confessuspro
iudicato est.
b) Pârâtul putea să adopte şi o altă atitudine, dându-şi concursul la desfăşu-
rarea procesului, dar negând pretenţiile reclamantului (infitiatio). în acest caz,
procesul trecea în faza a doua şi se încheia cu pronunţarea unei sentinţe.
c) Dacă pârâtul nu se apăra cum trebuie (non defensio uti oportet), în sensul
că nu îşi dădea concursul la realizarea formelor proprii legisacţiunii în cauză,
era, iarăşi, asimilat cu cel condamnat. Şi în acest caz, ca şi în cel al
recunoaşterii, procesul nu mai trecea în faza a doua 0.
11. Magistraţii judiciari. Dacă în epoca regalităţii organizarea proceselor ţinea
de competenţa regelui, la începutul republicii această atribuţie a trecut asupra
consulilor. începând din anul 367 î.Hr., consulii au cedat pretorului urban
jurisdicţia contencioasă, dar au păstrat jurisdicţia graţioasă. în anul 242 î.Hr.,
organizarea proceselor dintre cetăţeni şi peregrini a fost acordată pretorului
peregrin.
Jurisdicţia asupra tranzacţiilor din târguri aparţinea edililor cuinii.
în Italia, organizarea proceselor revenea reprezentanţilor pretorului urban şi
magistraţilor municipali, pe când în provincii aceste atribuţii reveneau guver-
natorilor0 0 0.
Competenţa magistraţilor judiciari era desemnată prin termenii de iurisdictio şi
imperium.
Iurisdictio era dreptul magistratului de a supraveghea îndeplinirea formelor
proprii legisacţiunilor prin care părţile urmăreau să-şi valorifice pretenţiile.
După rolul pe care magistratul îl avea în organizarea proceselor, iurisdictio era
de două feluri: contentiosa şi voluntaries . în cazul jurisdicţiei contencioase,
interesele părţilor erau opuse, iar procesul se încheia cu pronunţarea unei
sentinţe. Jurisdicţia voluntară sau graţioasă consta în participarea magistratului
la formarea unui act juridic în cadrul unui proces simulat. în acest caz,
interesele părţilor nu erau opuse, iar magistratul coopera cu ele pentru a îmbrăca
înţelegerea lor în forma juridică necesară pentru obţinerea rezultatelor pe care le
doreau.
Jurisdicţia contencioasă aparţinea pretorului urban şi celui peregrin, precum şi
edililor curuli. Guvernatorii aveau ambele forme de jurisdicţie, iar consulii, după
anul 367, numai jurisdicţia graţioasă.
Imperium este puterea de comandă a magistratului. în sens larg, imperium cuprinde
şi iurisdictio\ Uneori, textele desemnează dreptul de a organiza instanţa
rin imperium mixtum, iar dreptul de a comanda o armată prin imperium menim'.
Pretorul exercita numai imperium mixtum.
12. Activitatea pretorului. în procedura legisacţiunilor activitatea
pretorului, principalul magistrat judiciar, se rezumă la a observa dacă părţile
pronunţau corect formulele proprii legisacţiunii la care s-a recurs, după care
pronunţa, în funcţie de datele cazului, unul din următoarele cuvinte solemne: do,
dico, addico~.
Prin cuvântul do magistratul numea pe judecătorul ales de părţile în litigiu.
Cuvântul dico era pronunţat atunci când magistratul atribuia obiectul litigios, cu
titlu provizoriu, uneia din părţi. Prin cuvântul addico magistratul ratifica
declaraţia unei părţi, recunoscând dreptul acesteia3.
Pretorul organiza instanţa numai în zilele faste. Jurisdicţia nu era permisă în
zilele când se adunau comiţiile (dies comitiales) sau se sărbătoreau anumite
datini. Jurisdicţia contencioasă se exercita în comitium sau în forum, pe când cea
voluntară putea fi exercitată oriunde.
13. Procedee de soluţionare a unor litigii pe cale administrativă. în virtutea
puterilor cu care era învestit (iurisdictio şi imperium), pretoail putea soluţiona
anumite litigii fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului (in iudicio).
Mijloacele procedurale utilizate în acest scop sunt: stipulaţiunile pretoriene,
interdictele, trimiterea în detenţiunea sau în posesiunea lucrurilor şi repunerea
în situaţia anterioară.
a) Stipulatlones praetoriae (stipulaţiunile pretoriene) sunt contractele
verbale încheiate din ordinul pretorului, spre deosebire de stipulaţiunile
obişnuite, care se încheiau din iniţiativa părţilor.
în anumite situaţii, după ce avea loc dezbaterea contradictorie, pretorul ordona
pârtilor să încheie o stipulaţiune prin care pârâtul promitea să plătească o sumă
de bani dacă, în viitor, din vina sa, ar avea loc un fapt de natură să-l păgubească
pe reclamant4.
b) Missio in possessionem este trimiterea reclamantului în detenţiunea sau în
posesiunea bunurilor pârâtului5. Prin acest procedeu, pretorul exercita o presiune
asupra persoanelor care încercau să zădărnicească recunoaşterea sau realizarea unor
drepturi de către titularii lor. O asemenea măsură era luată împotriva pârâtului
care refuza să se prezinte în faţa magistratului.
c) Interdicta (interdictele) sunt dispoziţii prin care pretorul ordona pârtilor
să încheie un act juridic sau, dimpotrivă, să nu încheie un anumit act6.
Interdictele erau simple, atunci când se adresau unei singure părţi, si duble, când
erau adresate 0 0 0 0 0 0
-
ambelor părţi. Acest procedeu juridic a apărut în procedura legisacţiunilor, dar
constituie modelul după care a fost creată procedura formulară. In cazul
interdictelor, părţile vorbeau în termeni obişnuiţi (nu pronunţau cuvinte solemne),
înfăţişând starea de fapt, după care pretorul dădea un ordin (interdict).
d) Restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) este ordinul prin
care pretorul desfiinţa actul juridic păgubitor pentru reclamant, repunând părţile
în situaţia pe care o aveau înainte de formarea acelui act0. Aşadar, reclamantul
redobândea dreptul subiectiv pe care îl pierduse prin efectul actului păgubitor,
urmând să intenteze o acţiune pentru valorificarea dreptului renăscut. Din
fizionomia acestui procedeu juridic rezultă că pretorul nu îl repunea pe reclamant
în situaţia anterioară în fapt, ci numai în drept, prin aceea că îi punea la
dispoziţie o acţiune. Numai după judecarea procesului şi după executarea sentinţei,
reclamantul era repus în situaţia anterioară şi în fapt.
Cel mai vechi caz este restitutio in integrum ob absentiam0. Dacă un cetăţean
lipsea vreme îndelungată din Roma, în interesul serviciului, şi în acest timp
cineva îi uzucapa un bun, pretorul putea acorda o restitutio in integrum prin care
desfiinţa uzucapiunea. Ca urmare, reclamantul redobândea dreptul de proprietate,
iar apoi intenta acţiunea de revendicare, redobândind posesiunea (stăpânirea de
fapt) bunului. Cu timpul, restitutio in integrum s-a aplicat şi la alte cazuri:
restitutio in integrum ob errorem (din cauza erorii), ob metum (din cauza
violenţei), ob dolum (din cauza înşelăciunii), ob capitis deminutionem (din cauza
desfiinţării personalităţii)0.
§ 2. FAZA ÎN 1NDICIO
14. Activitatea părţilor. Ultimul act in hire era litis contestatio (luarea de
martori), după care procesul trecea în faza a doua (in iudicio).
Martorii aveau rolul de a constata că părţile doresc să ajungă în faţa judecăto-
rului în scopul obţinerii unei sentinţe0.
în faţa judecătorului, părţile se exprimau în limbajul comun. Sarcina probei
revenea reclamantului, care aducea în sprijinul afirmaţiilor sale fie martori, fie
înscrisuri. întrucât romanii nu cunoşteau ierarhia probelor, un înscris putea fi
combătut cu martori. Părţile puteau recurge la serviciile unui avocat, numit
patronus causanun . Avocaţii nu aveau calitatea de reprezentanţi în justiţie, ci
veneau în sprijinul uneia din părţi, prin pledoariile lor.
După ce lua cunoştinţă de afirmaţiile părţilor, de pledoariile avocaţilor şi de
probele administrate judecătorul se pronunţa potrivit liberei sale convingeri.
Dacă prima fază a procesului avea un caracter consensual, în sensul că presupunea
prezenţa ambelor părţi, faza in iudicio se putea desfăşură şi în lipsă. Potrivit
Legii celor XII Table, judecătorul aşteaptă până la amiază, după care, în lipsa
adversarului, dă dreptate părţii care s-a prezentat la proces (post meridiem prae-
senti litem addicito)0.
15. Judecătorii. în vechiul drept roman, ca şi în dreptul clasic, judecătorul
era o persoană particulară, aleasă de către părţi şi confirmată de către magistrat0
0. Judecătorul era o persoană particulară, în sensul că nu existau judecători de
profesie şi nu în sensul că oricine putea fi judecător. La început aveau dreptul de
a fi aleşi judecători numai senatorii, dar mai târziu s-a acordat acest drept şi
cavalerilor. Judecătorul unic (index units) judeca procesele în care avea de
constatat dacă pretenţiile reclamantului erau sau nu întemeiate. In funcţie de
convingerea pe care şi-o forma, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau
de absolvire. Atunci când judecătorul unic nu se pronunţa asupra existenţei
dreptului, ci numai asupra întinderii sale, cum este cazul acţiunilor în partaj,
purta numele de arbitru (arbiter)2.
în afară de judecătorul unic, la romani funcţionau şi anumite tribunale: unele erau
nepermanente, iar altele permanente. Tribunalele nepermanente se compuneau dintr-un
număr impar de judecători (recuperatores) şi judecau procesele dintre cetăţeni şi
peregrini0. Tribunalele permanente erau în număr de două: decemviri litibus
iudicandis (cei zece bărbaţi care să judece procesele) judecau procesele cu privire
la libertate şi centumviri (cei o sută de bărbaţi) judecau procesele cu privire la
proprietate şi la moştenire0.
Capitolul III
LEGISACŢIUNILE DE JUDECATĂ
§1. SACRAMENTUM
16. Sacramentum este acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire
la proprietate şi la creanţele având ca obiect anumite sume de bani sau anumite lu-
cruri. Atunci când avea ca obiect dreptul de proprietate, legisacţiunea îmbrăca
forma lui sacramentum in rem, iar când era folosită în scopul valorificării unei
creanţe, îmbrăca forma lui sacramentum in personam0.
17. Sacramentum in rem presupunea utilizarea unor forme solemne, transmise prin
Institutele lui Gaius. Gaius are în vedere un litigiu cu privire la dreptul
de proprietate asupra unui sclav. în acest caz, părţile se prezentau împreună cu
obiectul litigios (sclavul) în faţa magistratului. Partea care avea iniţiativa pro-
cesului pronunţa formula solemnă corespunzătoare cazului: „afirm că acest sclav
este al meu în baza dreptului quiriţilor, conform cu condiţia sa juridică; după cum
am spus, iată, am pus nuiaua pe tine” (Hune ego hominem ex hire quiritium meunj
esse aio secundum suam causam. Sicut dixi ecce tibi vindictam imposui)'. Declaraţia
solemnă era însoţită de anumite gesturi rituale. Adversarul făcea aceeaşi
declaraţie, însoţită de aceleaşi gesturi. Urma un simulacru de încăierare a
părţilor, care simboliza situaţia din epoca prestatală, când pretenţiile erau
valorificate prin mijloace proprii. Faţă de această atitudine a părţilor,
magistratul intervenea prin cuvintele: „lăsaţi amândoi sclavul” (mittite ambo
hominem f. Intervenţia magistratului simboliza noua situaţie în care statul a luat
asupra sa distribuirea justiţiei. în continuare, partea care a avut iniţiativa
procesului se adresa adversarului cu formula: „îţi cer să spui în ce scop ai
revendicat”. Faţă de această întrebare, adversarul răspundea: „mi-am exercitat
dreptul meu când am pus nuiaua”0 0 0.
După îndeplinirea acestor forme, avea loc provocarea la un sacramentum (pariu)0.
Cel care revendicase primul îl provoca pe adversar la un sacramentum de 50 sau 500
de aşi, după cum valoarea obiectului litigios era mai mică sau mai mare de 1 000 de
aşi. Partea adversă pronunţa o formulă similară0. La origine, suma de bani era
efectiv depusă, pentru ca mai târziu să fie numai promisă. în finalul primei faze a
procesului, magistratul proceda la atribuirea provizorie a lucrului revendicat.
Obiectul litigios era atribuit acelei părţi care promitea cu garanţi numiţi praedes
litis et vindiciarum că, în cazul pierderii procesului, va atribui lucrul părţii
adverse0.
în faza a doua a procesului, judecătorul pronunţa sentinţa, dar nu în mod direct,
în sensul că se mărginea să arate care dintre cele două sume de bani a fost depusă
sau promisă în mod just7. Procesul era câştigat de către cel indicat a fi depus
suma de bani în mod just. Drept urmare, cel ce câştiga procesul intra în stăpânirea
lucrului şi redobândea suma de bani, pe când adversarul pierdea suma de bani depusă
cu titlu de sacramentum.
Este de remarcat faptul că în cazul lui sacramentum in rem nu utilizăm termenii de
reclamant şi pârât, deoarece ambele părţi revendicau lucrul.
18. Sacramentum in personam este legisacţiunea utilizată în scopul valorifi-
cării drepturilor de creanţă asupra unor sume de bani sau asupra unor lucruri0.
Deşi formele acestui tip de proces nu sunt cunoscute în amănunt, presupunem că în
faţa magistratului avea loc o dezbatere contradictorie, după care procesul trecea
în faza a doua. Ca şi la sacramentum in rem, sentinţa era pronunţată în mod in-
direct.
§ 2. IUDIC1S ARBITRIVE POSTULATIO
19. Iudicis arbitrive postulatio (cererea de judecător sau arbitru) îmbracă
fonna unei dezbateri contradictorii în faţa magistratului, urmată de cererea de a
se numi un judecător sau arbitru0.
Această procedură de judecată era folosită în scopul valorificării creanţelor iz-
vorâte din sponsio (contract solemn), în scopul ieşirii din indiviziune, precum şi
în scopul valorificării drepturilor al căror obiect trebuia să fie evaluat de către
judecător printr-o litis aestimatio. Iudicis arbitrive postulatio este o
legisacţiune mai evoluată, deoarece nu se porneşte de la pretextul unui pariu, iar
partea care pierde procesul nu este sancţionată cu pierderea unei sume de bani0. Pe
de altă parte, iudicis arbitrive postulatio avea o sferă mai largă de aplicare
decât sacramentum in personam care, aşa cum spuneam, viza numai creanţele cu un
obiect bine determinat0.
§ 3. CONDICTIO
20. Condictio este o simplificare a lui sacramentum in personam şi se aplică în
două cazuri: în materie de certa pecunia (o sumă de bani determinată) şi în materie
de alia certa res (un alt lucru determinat).
Condictio a fost introdusă ceva mai târziu prin legile Sillia şi Calpumia (secolul
al Il-lea î.Hr.)0. Activitatea pârtilor consta dintr-o dezbatere contradictorie în
faţa magistratului, după care, faţă de răspunsul negativ al pârâtului, reclamantul
îl soma să se prezinte din nou in hire, peste 30 de zile, în scopul alegerii unui
judecător0. Partea care pierdea procesul trebuia să plătească o sumă de bani cu
titlu de pedeapsă, dar nu o sumă fixă ca la sacramentum in personam, ci o sumă
variabilă, în funcţie de valoarea obiectului litigios.
Capitolul IV
LEGISACŢIUNILE DE EXECUTARE
§ 1. MANUS INIECTIO
21. Manus iniectio0 0 era utilizată în scopul executării acelei sentinţe de
condamnare care avea ca obiect o sumă de bani. în dreptul roman vechi si clasic
sentinţa de condamnare era pronunţată de un simplu particular, aşa încât era nece-
sar un nou proces pentru ca magistratul să dispună executarea sentinţei. Dacă după
30 de zile de la pronunţarea sentinţei debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în
faţa magistratului, arătând că sentinţa de condamnare nu a fost executată". După
îndeplinirea formelor cerute, magistratul aproba cererea creditorului de a-1 duce
pe debitor în închisoarea sa personală, prin pronunţarea cuvântul addico0.
Debitorul era ţinut în închisoarea creditorului timp de 60 de zile, în condiţii
prevăzute de Legea celor XII Table0. în acest interval de timp, debitorul era scos
la trei târguri succesive, unde se făcea o anumită publicitate, în speranţa că va
apărea o persoană dispusă să-i plătească datoria. Dacă după expirarea termenului
debitorul totuşi nu plătea, putea fi vândut ca sclav în străinătate (trans Tiberim)
sau putea fi ucis0.
Aceste consecinţe grave pentru debitor puteau fi evitate numai prin intervenţia
unui vindex sau prin încheierea unei convenţii cu creditorul. Vindex era o persoană
care, în nume propriu, contesta dreptul creditorului. Dacă după verificarea
contestaţiei se constata că vindex nu avea dreptate, urma să plătească dublu
valorii contestate0. Debitorul putea, de asemenea, să încheie o convenţie cu
creditorul, în baza căreia se obliga să muncească un număr de zile în contul
datoriei, în calitate de addictus.
Manus iniectio îmbracă trei forme0: manus iniectio indicaţi care presupunea o
sentinţă prealabilă, manus iniectio pro iudicato, care putea avea loc chiar şi în
lipsa unei sentinţe de condamnare (ca şi când ar fi avut loc un proces) şi manus
iniectio pura, care dădea debitorului posibilitatea să conteste singur temeinicia
drepturilor creditorului, devenind vindex pentru el însuşi.
§ 2. P1GNORIS CAPIO
22. Pignoris capio (luarea de gaj) era considerată o legisacţiune de executare,
cu toate că îi lipsea caracterul judiciar. Pignoris capio nu era subsecventă unui
proces, nu presupunea prezenţa magistratului şi nici măcar prezenţa debitorului6.
în câteva cazuri, după ce pronunţa anumite cuvinte solemne în prezenţa martorilor,
23. creditorul putea lua un bun din patrimoniul debitorului. Creditorul nu
putea să-şi însuşească acel bun sau să-l înstrăineze, dar, dacă debitorul nu
plătea, putea să-l distrugă0.
în fizionomia acestei proceduri de executare, elementele specifice justiţiei pri-
vate sunt atât de evidente, încât unii jurisconsulţi au refuzat să o considere o
adevărată legisacţiune. Precizăm totuşi că, în măsura în care este o legisacţiune,
pignoris capio nu poartă asupra bunurilor, ci tot asupra persoanei, întrucât
bunurile nu sunt luate în scopul valorificării dreptului, ci în scopul exercitării
unor presiuni asupra debitorului.
TITLUL II
PROCEDURA FORMULARĂ
Capitolul i
NOŢIUNI INTRODUCTIVE
§ 1. APARIŢIA PROCEDURII FORMULARE
24. Introducerea procedurii formulare a fost dictată de necesitatea adaptării
vechilor dispoziţii ale dreptului roman la exigenţele vieţii sociale şi economice
de la sfârşitul republicii0. Aşa cum arătam şi în altă parte, romanii au modificat
reglementarea juridică pe căi ocolite, sub aparenţa că vechile dispoziţii au rămas
în vigoare şi că s-au schimbat numai mijloacele de procedură utilizate în scopul
valorificării drepturilor subiective.
Potrivit noului sistem procedural, părţile şi pretorul cooperau de aşa manieră,
încât se putea ajunge la soluţii opuse vechiului drept civil. Prin creşterea
rolului pretorului, ca şi prin abandonarea formalismului care îngrădea activitatea
părţilor, s-a ajuns, la capătul unei îndelungate evoluţii, la schimbarea funcţiei
originare a dreptului civil şi, în acelaşi timp, la protejarea pretenţiilor
legitime deduse în justiţie.
Gaius afirma că procedura formulară a fost introdusă, deoarece legisacţiunile, prin
formalismul lor excesiv, deveniseră odioase romanilor0. Realitatea este că
legisacţiunile au devenit o frână în calea dezvoltării producţiei şi a circulaţiei
mărfurilor şi o piedică în realizarea intereselor clasei dominante. Avem în vedere,
în special, situaţia cavalerilor care, îmbogăţiţi de pe urma operaţiilor comerciale
şi cămătăreşti, erau interesaţi în schimbarea formelor de valorificare a
drepturilor pe cale judiciară, pentru ca ritmul afacerilor să poată fi accelerat.
Aşadar, numită „aversiune” a romanilor faţă de legisacţiuni este, în realitate,
expresia intereselor economice ale cavalerilor care ocupau, la sfârşitul
republicii, un loc central în sânul clasei dominante.
§ 2. LEGEA AEBUTIA
25. Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia, dată între anii
149 şi 126 î.Hr. Introducând procedura formulară, legea Aebutia nu a suprimat
legisac- lunile, ci a dat părţilor posibilitatea de a opta pentru una din cele două
proceduri. Mai bine de un secol s-au aplicat ambele sisteme procedurale, dar în
practică era preferată procedura formulară. Deoarece, în cadrul confruntării dintre
cele două sisteme, noua procedură s-a dovedit net superioară, împăratul August a
dat legile luliae Judiciarae prin care, cu unele excepţii, legisacţiunile au fost
abrogate.
Capitolul II
FORMULA
§ 1. ROLUL FORMULEI
26. în procedura formulară, pentru valorificarea fiecărui drept subiectiv
există o acţiune distinctă şi fiecare acţiune avea o formulă proprie0 0. Formula
era un mic program de judecată prin care pretorul arăta judecătorului cum să
soluţioneze litigiul. Prin urmare, pentru fiecare tip de drept subiectiv exista un
model de formulă care trebuia completată de către pretor cu toate elementele
specifice cazului (pretenţiile reclamantului, numele părţilor etc.), cu ocazia
organizării instanţei. Dacă pretorul socotea că pretenţiile reclamantului sunt
întemeiate, dar nu exista un model corespunzător de formulă, avea dreptul de a crea
o formulă nouă, expunând situaţia de fapt şi arătând judecătorului, în termeni
imperativi, cum să procedeze în vederea soluţionării litigiului". Prin utilizarea
acestui eficient mijloc procedural, pretorul putea sancţiona pretenţiile
reclamantului. în procedura formulară nu există drept fără acţiune, iar acţiunea
avea ca efect extinderea sferei de reglementare juridică.
Tot aşa de bine, pretorul putea să refuze eliberarea formulei, ceea ce echivala cu
imposibilitatea pentru reclamant de a-şi valorifica pretenţiile. în procedura for-
mulară nu exista drept fără acţiune, iar acţiunea nu era altceva decât cererea
reclamantului către magistrat de a i se elibera o formulă.
§ 2. STRUCTURA FORMULEI
27. Formula cuprinde patru părţi principale: intentio, demonstratio,
adiudicatio şi condemnatio. Cu excepţia lui intentio, care figura în orice formulă,
celelalte părţi principale erau introduse numai dacă era necesar. Aşadar, părţile
principale nu figurau toate în fiecare formulă, dar formula, în funcţie de
specificul cauzei, trebuie să cuprindă unele sau altele din aceste părţi. în
cuprinsul formulei puteau intra şi două părţi accesorii: excepţiunile şi
prescripţiunile; ele erau introduse numai la cererea părţilor0.
Redactarea oricărei formule începea cu numirea judecătorului: Caius Iulius index
esto.
28. Părţile principale. Intentio cuprindea afirmarea pretenţiilor
reclamantului0. Astfel, în formula acţiunii empti, care sancţiona vânzarea,
pretorul arăta în intentio că reclamantul pretinde să i se predea lucrul. Atunci
când obiectul pretenţiilor reclamantului era precis determinat, intentio se numea
certa, iar când dreptul reclamantului urma să fie apreciat de judecător, intentio
era incerta.
Demonstratio cuprindea cauza juridică (izvorul) a pretenţiilor reclamantului (un
contract, un testament, etc.)0.
Adiudicatio figura numai în formula acţiunilor în partaj. Prin adiudicatio,
judecătorul era împuternicit să atribuie celor aflaţi în proces dreptul de
proprietate asupra părţii de lucru ce le revenea ca urmare a ieşirii din
indiviziune0.
Prin codemnatio judecătorul, simplu particular, era învestit de către pretor cu
dreptul de a pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire0 0.
Iată formula acţiunii empti: Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a
cumpărat de la Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio),
orice din această cauză Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus
Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta judecătoriile să condamni pe
Numerius Negidius faţă de Aulus Agerius; dacă nu se va dovedi să-l absolvi
(condemnatio).
29. Părţile accesorii. Prescripţiunile erau introduse în formulă pentru a se
veni în ajutorul unei părţi. Dacă acele precizări veneau în sprijinul
reclamantului, se numeau prescripţiuni pro actore, iar dacă veneau în sprijinul
pârâtului se numeau prescripţiuni pro reo'.
Excepţiunile erau mijloace de apărare prin care pârâtul nu nega în mod direct
pretenţiile reclamantului, dar invoca anumite fapte de natură să paralizeze acele
pretenţii0. Aşa, de pildă, pârâtul nu nega faptul că a primit o sumă de bani, dar
afirma că ulterior a fost iertat de datorie, în total sau în parte, de către
reclamant.
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, trebuia să figureze în
formulă. In dreptul clasic excepţiunile au avut un caracter absolutoriu, în sensul
că, ori de câte ori erau găsite întemeiate, judecătorul trebuia să pronunţe o
sentinţă de absolvire; condamnarea la mai puţin nu era posibilă0. Astfel, dacă
reclamantul pretindea 100 de aşi, iar pârâtul dovedea, pe cale de excepţie, că
datorează numai 50, judecătorul pronunţa o sentinţă de absolvire. Această practică
îşi are originea în faptul că judecătorul era „sclavul formulei”. El era chemat să
se pronunţe exclusiv
n legătură cu suma de bani arătată în intentio. Prin urmare, dacă pârâtul dovedea
datorează o sumă mai mică de bani, întrucât nu era învestit cu dreptul de a se unta
asupra acelei sume, judecătorul dădea o sentinţă de absolvire.
Excepţiunile au fost introduse în edict după adoptarea legii Aebutia, când etorul a
fost învestit cu puterea de a modifica dreptul civil prin măsuri procedurale. Până
la adoptarea acestei legi, opera principiul unităţii de chestiune, trivit căiuia
judecătorul se pronunţa numai asupra pretenţiilor formulate de către reclamant.
Prin introducerea excepţiunilor, acest principiu a fost înlăturat, judecătorul
fiind obligat să verifice, în acelaşi proces, atât afirmaţiile reclamantului, cât
şi afirmaţiile pârâtului. Faţă de excepţiunea opusă de către pârât, reclamantul
putea cere inserarea în formulă a unei replici căreia, la rândul său, pârâtul îi
putea opune o duplică'.
Capitolul III
§ 1. FAZA IN 1URE
30. în sistemul procedurii formulare procesul continuă să se desfăşoare în două
faze, dar au fost introduse unele inovaţii cu privire la citare, precum şi cu
privire la activitatea părţilor si a pretorului0 0.
31. în materia citării s-au menţinut vechile procedee, pe lângă care au fost
introduse altele noi. Astfel, pretorul a dat o acţiune specială împotriva pârâtului
care, la somaţia reclamantului, refuză să vină la proces. De asemenea, s-a dat
împotriva celui care se ascundea pentru a nu putea fi citat o missio in
possessionem, în baza căreia reclamantul putea vinde bunurile pârâtului.
32. Activitatea părţilor. în virtutea caracterului consensual al procesului,
era necesar ca ambele părţi să fie prezente în faţa magistratului. Dezbaterile se
desfăşurau în cuvinte obişnuite, fără utilizarea unor formule solemne şi a unor
gesturi rituale, cum se întâmpla în procedura legisacţiunilor. Faţă de pretenţiile
reclamantului, ca şi în vechea procedură, pârâtul putea adopta trei atitudini: să
recunoască, să nege sau să nu se apere cum trebuie0. în plus, s-a admis ca în
procesele având ca obiect o sumă de bani determinată, litigiul să fie soluţionat
prin pronunţarea unui jurământ: fie că reclamantul jura că are un drept de creanţă,
fie că pârâtul jura că nu datorează nimic (iusiurandum necessarium). După ce
dezbaterile se încheiau, în funcţie de natura cazului litigios şi de afirmaţiile
părţilor, pretorul acorda reclamantului acţiunea sau i-o refuza. Dacă pretenţiile
reclamantului erau găsite întemeiate, pretorul îi elibera o acţiune civilă, când
exista o acţiune corespunzătoare. Atunci când edictul nu cuprindea o acţiune
potrivită, pretorul crea o nouă acţiune (in factum), redactată potrivit cu
elementele litigiului, dând astfel reclamantului posibilitatea de a-şi valorifica
pretenţiile. Practic, acordarea acţiunii echivala cu redactarea formulei. După ce
formula era redactată, avea loc ultimul act în faţa magistratului, numit litis
contestatio.
33. Litis contestatio consta din remiterea unei copii de pe formulă sau din
dictarea ei de către reclamant pârâtului0. Litis contestatio producea trei efecte:
efectul extinctiv, efectul creator si efectul fixator.
Cunoaşterea semnificaţiei acestor efecte prezintă importanţă deosebită pentru
înţelegerea dreptului civil roman, întrucât invocarea lor de către una din părţi
are consecinţe dintre cele mai grave.
Efectul extinctiv. După ce avea loc litis contestatio, dreptul dedus de către
reclamant injustiţie se stingea0. în anumite procese, dreptul primitiv al
reclamantului se stingea de drept (ipso hire), pe când în altele, prin introducerea
unei excepţi- uni în formulă (exceptionis ope).
Efectul creator0. în virtutea efectului creator, în locul dreptului iniţial, se
năştea un nou drept care purta în mod invariabil asupra unei sume de bani la care
judecătorul îl condamna pe pârât. Aşadar, indiferent de obiectul pretenţiilor
reclamantului, în cazul în care acesta câştiga procesul, urma să primească o sumă
de bani, de unde decurge principiul condamnării pecuniare.
între dreptul iniţial şi dreptul nou creat vor apărea anumite deosebiri, în funcţie
de natura juridică şi de obiectul dreptului iniţial. în ipoteza că dreptul iniţial
este un drept real, el se va transforma după litis contestatio într-un drept de
creanţă asupra unei sume de bani. Comparând dreptul dedus în justiţie cu dreptul
nou creat, vom constata că aceasta din urmă se deosebeşte şi în privinţa naturii
juridice şi în privinţa obiectului şi în privinţa cauzei sale juridice. Pe când
dreptul iniţial era un drept real, dreptul nou creat este un drept de creanţă;
obiectul dreptului iniţial era un lucru (drepturile reale poartă asupra
lucrurilor), pe când obiectul celui nou creat este o sumă de bani; cauza juridică a
dreptului iniţial era un act oarecare, pe când cauza juridică a noului drept este
chiar litis contestatio. Dacă dreptul primitiv era un drept de creanţă care purta
asupra unui lucru, după litis contestatio se schimbă numai obiectul şi cauza
juridică, iar dacă era un drept de creanţă ce purta asupra unei sume de bani, se
schimbă numai cauza juridică.
Efectul fixator0. în momentul lui litis contestatio se stabileau definitiv atât
elementele reale (afirmaţiile părţilor), precum şi elementele personale
(identitatea părţilor şi a judecătorului). Prin aceasta trebuie să înţelegem că
reclamantul nu putea pretinde în faţa judecătorului altceva decât a pretins în faţa
magistratului şi că procesul nu putea fi judecat decât între părţile menţionate în
formulă. Dacă una dintre părţi murea după litis contestatio, moştenitorii acesteia
nu se puteau prezenta în faţa judecătorului, aşa încât trebuia operată o modificare
a formulei (translatio iudicii)-
§ 2. FAZA IN IUDICIO
34. Activitatea părţilor. Activitatea părţilor în faţa judecătorului se
desfăşura, în linii mari, după regulile cunoscute de la procedura legisacţiunilor.
Probele administrate erau apreciate în funcţie de poziţia socială a părţilor0. în
acest sens, Aulu Gelliu ne relatează că fiind ales judecător a cerut o consultaţie
unui jurisconsult, iar acesta 1 -a sfătuit să dea dreptate reclamantului, deoarece
are o situaţie socială mai bună decât cea a pârâtului. Regula post meridiem
praesenti litem addicito s-a menţinut, dar a primit unele atenuări, admiţându-se
anumite motive de amânare a procesului.
35. Judecătorii. în vechiul sistem procedural lista judecătorilor se confunda
cu lista senatorilor. Spre sfârşitul secolului al II-lea î.e.n., faţă de influenţa
pe care cavalerii au dobândit-o în viaţa politică şi economică, s-a dat legea
Sempronia iudiciaria, prin care au dobândit dreptul de a fi aleşi judecători şi
membrii ordinului ecvestru. împăratul August a împărţit judecătorii în patru
categorii, pe criteriul averii0.
Lista judecătorilor s-a păstrat până către mijlocul secolului al IlI-lea d.Hr.,
când a dispărut, în condiţiile modificării radicale a procedurii civile.
§ 3. REPREZENTAREA ÎN JUSTIŢIE
36. Reprezentarea în justiţie este sistemul juridic în virtutea căruia o per-
soană, numită reprezentant, participă la proces în numele altei persoane, numită
reprezentat. Multă vreme romanii nu au admis reprezentarea în justiţie conform
principiului nemo alieno nomine lege agere potest (nimeni nu poate intenta în nu-
mele altuia o acţiune a legii)0. Cu timpul, ritmul schimbului de mărfuri a crescut,
aşa încât interesele unei persoane trebuiau apărate în acelaşi timp în locuri
diferite, în noua situaţie, romanii au admis sistemul reprezentaţiunii, mai întâi
pe căi ocolite, apoi chiar făţiş0.
Potrivit reformei pretorului, reprezentatul putea să-şi apere interesele în
justiţie prin intermediul reprezentantului, dar efectele sentinţei se produceau
asupra reprezentantului. Datorită acestui fapt era necesar ca, prin acte ulterioare
şi distincte, reprezentantul să treacă asupra reprezentatului drepturile şi
datoriile izvorâte din sentinţa pronunţată de către judecător. Această formă de
reprezentare
este imperfectă şi se realizează pe cale ocolită, prin utilizarea formulei cu
transpoziţiune0. In intentio se trecea numele reprezentatului, căci el era
titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, iar în condemnatio numele
reprezentantului, întrucât el participa la dezbaterile procesului şi urma să
suporte efectele sentinţei.
Cel mai vechi reprezentant în justiţie a fost cognitor, care trebuia constituit cu
pronunţarea unor cuvinte solemne şi în prezenţa adversarului. Mai târziu a apărut
şi procurator, constituit fără utilizarea termenilor solemni si chiar în absenţa
adversarului0.
Jurisprudenţa a perfecţionat sistemul reprezentării imperfecte, introdusă de către
pretor, astfel încât în cazul lui cognitor, acţiunea prin care se obţinea
executarea sentinţei de condamnare se dădea direct reprezentatului. Astfel,
efectele sentinţei nu se produceau asupra lui cognitor care participa la proces, ci
asupra celui reprezentat.
Reprezentanţii în justiţie nu trebuie confundaţi cu cei ce pledează pentru alţii
(postulare pro alio), întrucât aceştia aveau menirea de a asigura asistenţa
juridică unor persoane care stăteau injustiţie în nume propriu0.
Capitolul IV
ACŢIUNI
§ 1. GENERALITĂŢI
36. In cadrul sistemului procedurii formulare, sensul originar al noţiunii de
„acţiune” s-a schimbat. Aşa cum s-a văzut, în cadrai procedurii legisacţiunilor,
acţiunile erau câteva la număr şi se aplicau la cazurile pentru care fuseseră
create. în procedura fonnulară, acţiunea este cererea adresată de către reclamant
magistratului de a i se elibera o formulă0. în noul sistem, acţiunea îndeplineşte
rolul unui mijloc procedural pus la îndemâna persoanelor în scopul valorificării
drepturilor subiective. Pentru a asigura o protecţie juridică eficientă unor
interese extrem de variate, statul roman a dat acţiunii o vocaţie universală, în
sensul că orice pretenţie legitimă putea, în principiu, să capete o sancţiune
juridică. Acest sistem a fost introdus cu greu, deoarece, spre deosebire de dreptul
modem, în care acolo unde există drept subiectiv exista şi acţiune, în dreptul
roman nu exista drept fără acţiune specială. Drept urmare, un drept subiectiv era
recunoscut ca atare numai dacă exista o acţiune distinctă care să-l sancţioneze.
Această regulă care păstrează urme ale procedurii legisacţiunilor a fost atenuată
prin intervenţia pretorului. în virtutea prerogativelor care i-au fost acordate
prin legea Aebutia, pretorul putea crea o formulă specială şi deci, acorda acţiune,
ori de câte ori considera că un anumit interes trebuie protejat.
în dreptul clasic, acţiunea era desemnată prin termenii de vindicatio, petitio $aU
judicium0 0. Termenul de actio s-a generalizat în epoca postclasică.
§ 2. CATEGORII DE ACŢIUNI
37. Acţiuni in rem şi acţiuni in personam. Divizarea acţiunilor în reale şi
personale este cea mai veche, fiind cunoscută încă din epoca Legii celor XII Table;
potrivit Institutelor lui Justinian, această diviziune a acţiunilor este şi cea mai
importantă (summa divisiof.
Acţiunile reale sancţionează drepturile reale, drepturi care, prin excelenţă,
poartă asupra unor lucruri (in rem).
Acţiunile personale (in personam) sancţionează drepturi personale (de creanţă), cum
sunt, spre exemplu, cele izvorâte din contracte sau din delicte.
întrucât drepturile reale se deosebesc, prin natura lor, de drepturile personale,
formulele celor două tipuri de acţiuni au o redactare diferită. Dreptul real
izvorăşte din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai
societăţii şi este opozabil faţă de toţi (erga omnes), pe când dreptul personal
izvorăşte, din raportul juridic stabilit între două persoane detenninate şi este
opozabil numai debitorului. De aceea, în intentio a formulei acţiunii va figura
numai numele reclamantului0. Numele pârâtului nu va fi trecut, deoarece calitatea
de pârât o poate avea orice persoană care aduce atingere dreptului real în cauză.
Dimpotrivă, în intentio a formulei acţiunii personale va figura atât numele
reclamantului, cât şi numele pârâtului, căci acţiunea personală poate fi intentată
numai împotriva debitorului, care este o persoană determinată.
38. Acţiuni civile şi acţiuni honorarii0. Această diviziune se întemeiază pe
originea acţiunilor. Acţiunile civile (actiones civiles) îşi au originea în
legisacţiuni, deşi, fireşte, formula lor era redactată tot de către magistrat, pe
când acţiunile honorarii (actiones honorariae) nu aveau un model în vechea
procedură, ci erau creaţii originale ale magistraţilor (pretorii şi edilii cumli).
Astfel, acţiunea în revendicare are ca model sacramentuln in rem, iar pretorul
trecea în formulă, aproximativ, cuvintele pe care părţile le rosteau în cazul
acestei legisacţiuni. Acţiunile honorarii sau pretoriene au fost create în vederea
sancţionării noilor situaţii ivite în practica socială şi se împart în trei
categorii: acţiuni in factum, acţiuni ficticii şi acţiuni cu formula cu
transpoziliune.
Acţiunile in factum3. Noile raporturi sociale care nu puteau fi soluţionate prin
acţiunile existente erau sancţionate de către pretor prin acţiuni in factum.
Deoarece, în aceste cazuri, nu exista un model în vechiul drept civil, pretorul
redacta formula in factum (cu privire la un fapt), arătând în intentio faptele
săvârşite de o anumită persoană. Luând în considerare faptele expuse în formulă,
judecătorul urma să pronunţe sentinţa.
Acţiuni ficticii0. în cazul acţiunilor cu ficţiune, pretorul utiliza un tip de for.
mula creat pentru o anumită cauză, în scopul soluţionării unei cauze diferite.
Pentru a obţine acest rezultat, pretorul introducea în formulă o ficţiune,
considerând un fapt existent ca inexistent sau, dimpotrivă, considerând că s-a
petrecut un anumit fapt, cu toate că, în realitate, el nu s-a petrecut. Cu alte
cuvinte, acţiunile ficticii au formula redactată in ius (după modelul dreptului
civil), dar ea cuprinde o ficţiune. Aşa este cazul acţiunii publiciene care, aşa
cum vom vedea, sancţionează proprietatea pretoriană. în formula acestei acţiuni
pretorul introduce ficţiunea că termenul necesar uzucapiunii s-a scurs, dând
posibilitatea reclamantului să urmărească bunul în mâinile oricui.
Formula cu transpoziţiune0. Acţiunile cu formula cu transpoziţiune au fost create
în scopul de a se obţine efectul unor acte care nu puteau fi întocmite făţiş. Prin
intermediul formulei cu transpoziţiune s-au creat o serie de operaţiuni juridice,
cum ar fi reprezentarea imperfectă, despre care am vorbit, sau obligarea lui pater
familias de către fiul său. în anumite cazuri, dacă fiul de familie încheia un con-
tract, creditorul îl putea urmări fie pe fiu prin acţiunea directă, fie pe pater
familias prin acţiunea cu caracter alăturat. Dacă era urmărit pater familias, se
trecea în intentio numele fiului, întrucât el încheia actul, iar în condemnatio
numele şefului de familie, întrucât el suporta efectele sentinţei.
39. Acţiuni directe şi acţiuni utile0. Acţiunile directe au fost create în
vederea sancţionării anumitor cazuri, iar acţiunile utile au fost extinse la cazuri
similare. Orice acţiune directă poate deveni utilă prin introducerea unei ficţiuni
în formulă. Astfel, pentru a se da unui moştenitor pretorian posibilitatea de a
dobândi o succesiune civilă, se introduce în formulă ficţiunea că este moştenitor
civil.
40. Acţiuni populare şi acţiuni private. Acţiunile populare (actiones
populares) puteau fi intentate de oricine, deoarece aveau rolul de a apăra
interesele generale, pe când acţiunile private (actiones privatae) erau utilizate
în scopul protejării intereselor reclamantului.
41. Acţiuni penale şi acţiuni persecutorii0. Acţiunile penale (actiones
poenales) aveau de obiect condamnarea pârâtului la o amendă bănească,, pe când
acţiunile persecutorii (rei persecutoriae) vizau condamnarea la restituirea
lucrului sau la repararea pagubei cauzate.
42. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună-credinţă0. în cazul acţiunilor
de drept strict (actiones stricti iuris), actul pe care se întemeiau pretenţiile
reclamantului era interpretat conform literei sale (literal), pe când la acţiunile
de bună- redinţă (actiones bonae fidei) judecătorul căuta să stabilească voinţa
reală a ■'ulilor trecând dincolo de litera actului. Pentru ca judecătorul să poată
aprecia ac- P, cU bună-credinţă, în intentio a formulei trebuia să figureze
cuvintele ex fide bona (potrivit cu buna-credinţă).
43. Acţiuni arbitrarii1. Acţiunile arbitrarii (iudicia arbitraria) au fost
create in scopul atenuării inconvenientelor ce decurg din caracterul pecuniar al
sentinţei de condamnare. în cazul acestor acţiuni, judecătorul apare într-o dublă
calitate: arbitru şi judecător propriu-zis. După ce se convingea de justeţea
pretenţiilor reclamantului, judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului
să satisfacă acele pretenţii. Dacă pârâtul executa ordinul, litigiul se încheia,
iar dacă nu, arbitrul sc transforma în judecător propriu-zis şi pronunţa sentinţa
de condamnare la o sumă de bani. Suma de bani care făcea obiectul condamnării era
fixată de către reclamant, sub prestare de jurământ, şi nu de către judecător.
întrucât, presupunem, reclamantul era tentat să supraevalueze obiectul litigios,
pârâtul prefera să execute ordinul dat de către judecătorul arbitra. Prin
intermediul acestui mecanism se ocolea principiul condamnării pecuniare, iar
pretenţiile reclamantului erau satisfăcute în natură. Astfel, în cazul acţiunii în
revendicare, datorită dublului rol jucat de către judecător, «./•lainantul nrimea.
de regulă, chiar lucrul revendicat şi nu o sumă de bani.
Capitolul V
Efectele sentinţei
§ 1. FORŢA EXECUTORIE A SENTINŢEI
44. Potrivit rolului care îi revine în sistemul procedurii formulare,
judecătorul pronunţă o sentinţă de condamnare sau de absolvire. Sentinţa de
absolvire produce un singur efect, şi anume forţa juridică (autoritatea lucrului
judecat). Sentinţa de condamnare însă are un dublu efect: forţa juridică şi forţa
executorie.
45. Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin actio indicaţi, pe care
reclamantul o intenta împotriva pârâtului pentru a-1 constrânge să execute
sentinţa. Potrivit mecanismului acestei acţiuni, reclamantul îl aducea pe pârât în
faţa magistratului, arătând că pârâtul refuză să plătească suma de bani stabilită
prin sentinţa de condamnare". întrucât, în procedura formulară, sentinţa purta
invariabil asupra unei sume de bani, reclamantul avea calitatea de creditor, iar
pârâtul pe aceea de debitor. Dacă, în faţa magistratului, debitorul recunoaşte că
are de plătit o sumă de bani, procesul se încheia prin eliberarea unui decret de
executare. Prin acest decret magistratul ordona fie ducerea debitorului în
închisoarea personală a creditoailui, fie trimiterea creditorului în detenţiunea
bunurilor debitorului.
1 Inst. 4.6.31; D.6.1.68; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 82.
' F. de Visscher, Revue historique de droit franţais et etranger, Paris, 1928, p.
160.
Aşadar, actio iudicati ducea fie la executarea asupra persoanei, sistem preluat,
din procedura Iegisacţiunilor, fie la executarea asupra bunurilor, sistem introdus
de către pretor în procedura formulară.
Atunci când debitorul nu recunoaşte justeţea cererii creditorului contestând
sentinţa sau afirmând că a plătit, actio iudicati dădea naştere unui nou proces.
Dacă debitorul pierdea şi acest proces, urma să fie condamnat la dublu.
46. Executarea asupra bunurilor. în epoca clasică, alături de executarea asupra
persoanei, apare cu caracter excepţional şi executarea asupra bunurilor0 0.
Executarea asupra bunurilor a fost introdusă în dreptul privat din domeniul drep-
tului public". Statul roman aplica un sistem prin care bunurile debitorilor săi
erau sechestrate şi lichidate prin vânzarea la licitaţie. Apoi sistemul a fost
adaptat şi utilizat în raporturile dintre persoane particulare. Executarea asupra
bunurilor cunoştea două forme: venditio bonorum şi distractio bonorum.
47. Venditio bonorum cunoştea două faze: missio in possessionem şi venditio
bonorum propriu-zisă. în prima fază, dacă debitorul recunoştea justeţea
afirmaţiilor făcute de către creditor, magistratul îl trimitea pe acesta din urmă
în detenţiunea bunurilor debitorului (missio in possessionem)0. Creditorul, fără a-
1 deposeda pe debitor, supraveghea bunurile acestuia cu scopul de a-1 împiedica să-
şi mărească insolvabilitatea pe cale artificială. Precizăm că procedura de
executare asupra bunurilor presupune existenţa mai multor creditori, aşa încât
fiecare dintre ei trebuia să îndeplinească formele arătate mai sus. Dacă după
trecerea unui termen de 30 de zile debitorul nu-şi plătea datoria, se trecea la
faza a doua0.
în scopul vânzării bunurilor, creditorii numeau, cu autorizaţia magistratului, pe
unul dintre ei ca magister bonorum (stăpân al bunurilor). Magister bonorum afişa
condiţiile în care urma să se facă lichidarea bunurilor debitorului insolvabil,
după care trecea la vânzarea lor în bloc. Magister bonorum vindea bunurile celui
care oferea un preţ mai mare. Cumpărătorul bunurilor se numea emptor bonorum. După
ce oferta lui emptor bonorum era acceptată, el se substituia debitorului insolvabil
şi începea un nou şir de procese cu creditorii în scopul verificării creanţelor;
Emptor bonorum, ca succesor cu titlu universal al debitorului, voia să se convingă
dacă acesta a datorat cu adevărat sumele pretinse de către creditori.
în funcţie de rezultatul proceselor cu privire la verificarea creanţelor, emptor
bonorum urma să plătească fie suma promisă, fie o sumă mai mică. Astfel, dacă
valoarea creanţelor găsite bune era mai mare decât suma promisă, emptor bonorum
plătea numai suma promisă. Dacă însă valoarea creanţelor găsite bune era mai mică
decât suma promisă, emptor bonorum plătea numai valoarea creanţelor. în acest fel,
emptor bonorum, un speculant, nu risca să plătească mai mult decât suma promisă,
dar avea şansa de a plăti mai puţin.
Debitorul executat silit prin procedura lui venditio bonorum devenea infam, ceea ce
aducea o gravă atingere personalităţii0.
48. Distractio bonorum0. în scopul de a se ocoli unele din inconvenientele de-
curgând din venditio bonorum, a fost creată distractio bonorum ca formă de
executare mai evoluată. Astfel, în cazul lui distractio bonorum, bunurile debitoru-
lui insolvabil nu se mai vindeau in bloc, ci cu amănuntul, până la satisfacerea
tuturor cerinţelor. Pe de altă parte, executarea sentinţei prin distractio bonorum
nu atrăgea infamia pentru debitor.
§ 2. FORŢA JURIDICĂ A SENTINŢEI
49. Orice sentinţă, fie de condamnare, fie de absolvire, se bucura de forţă ju-
ridică0. Forţa juridică a sentinţei făcea imposibilă redeschiderea procesului între
aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect, ceea ce astăzi ar corespunde
autorităţii luciului judecat.
în dreptul roman, forţa juridică a sentinţei s-a impus cu greu, astfel încât, la
origine, se puteau pronunţa mai multe sentinţe cu privire la aceeaşi cauză. Această
stare de lucruri se explică prin faptul că judecătorul era un simplu particular cu
atribuţii limitate la un singur proces. Totuşi, însă, din epoca veche s-a introdus
principiul bis de eadem re ne sit actio (o legisacţiune nu poate fi utilizată de
două ori pentru valorificarea aceluiaşi drept). în virtutea acestui principiu s-a
asigurat autoritatea lucrului judecat, dar numai faţă de reclamant, deoarece
pârâtul care nu dedusese nimic injustiţie putea redeschide procesul.
în procedura formulară, autoritatea lucrului judecat faţă de reclamant era
asigurată prin efectul extinctiv al lui litis contestatio0. Reclamantul nu putea
redeschide procesul, deoarece, în momentul lui litis contestatio, dreptul său se
stingea. Nimic nu-1 împiedica, însă, pe pârât să declanşeze un nou proces în
aceeaşi cauză. Pentru a face opozabilă forţa juridică a sentinţei şi faţă de pârât,
jurisprudenţa a creat principiul res indicata pro veritate accipitur (lucrul
judecat se consideră adevărat), principiu sancţionat prin exceptio rei iudicatae.
în virtutea acestui principiu, oricare din părţi, pârâtul sau reclamantul, putea
opune adversarului excepţia lucrului judecat, dacă încerca redeschiderea procesului
în aceeaşi cauză. Această excepţiune, opozabilă ambelor părţi, constituie un mijloc
procedural perfect adecvat în vederea sancţionării autorităţii lucrului judecat.
TITLUL III
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
Capitolul I
CARACTERELE PROCEDURII EXTRAORDINARE
50. In sistemul procedurii extraordinare procesul era condus de la început până
la sfârşit de către magistratul judecător. Diviziunea procesului în două faze
dispare, de unde şi denumirea noii proceduri (extra ordinem) care se desfăşoară în
afara lui ordo . Procedura extraordinară a fost generalizată abia în epoca
postclasică, dar ea a funcţionat, în anumite cazuri, chiar şi în epoca clasică.
Din punct de vedere strict formal, procedura extraordinară îşi are originea în
activitatea magistraţilor care soluţionează anumite litigii în virtutea lui
imperium, fără a mai trimite părţile în faţa judecătorului.
Pe de altă parte, procedura extraordinară a apărut ca o consecinţă a politicii de
centralizare promovată de către împărat, politică ce şi-a pus amprenta asupra
întregului mecanism al statului. în dorinţa de a controla întreaga viaţă publică,
inclusiv activitatea jurisdicţională, împăratul a interzis ca persoanele
particulare, aflate în afara birocraţiei imperiale, să conducă procese şi să
pronunţe sentinţe Judecarea proceselor a fost încredinţată unor magistraţi
judecători aflaţi la dispoziţia împăratului. Aceşti magistraţi nu mai aveau poziţia
şi competenţa de odinioară, ci erau simpli funcţionari, învestiţi cu anumite
atribuţii administrative şi jurisdicţionale în cadrul unor subdiviziuni
teritoriale.
Desfiinţarea procesului cu ordo şi învestirea judecătorului cu autoritate publică
sunt, pe de altă parte, reforme fireşti în condiţiile dezordinilor generate de
anarhia militară şi de abuzurile celor bogaţi. Potentiores, proprietari ai unor
întinse domenii, dispuneau de adevărate armate personale, şi refuzau, adesea, să se
supună autorităţilor. în asemenea împrejurări, instituţia judecătorului privat
devine un anacronism.
Capitolul II
acter oficial sau, cel puţin, semioficial. Astfel, în cadrul procedurii din
untiatio, pârâtul era citat de către un funcţionar inferior, iar în cadrul
procedurii c e- /fig/ citarea era făcută de către reclamant pe baza autorizaţiei
magistratului0 0.
'irl părţile se prezentau în faţa magistratului personal sau îşi constituiau
reprezentanţi Procesul se desfăşura într-o clădire, în prezenţa magistratului, a
părţilor, a avocaţilor şi a unor funcţionari judecătoreşti. După ce avea loc
expunerea contradictorie a părţilor, judecătorul le putea adresa anumite întrebări
sau le cerea să
depună un jurământ.
în cadrul procedurii extraordinare începe să se contureze o anumită ierarhie a
probelor. înscrisurile, în special cele înregistrate la autorităţi, aveau o putere
probantă mai mare decât probele orale. Recunoaşterea pârâtului, ca şi în sistemele
pro- .pburale anterioare, era considerată probă suficientă.
Capitolul III
HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCA
52. în sistemul procedurii extraordinare s-a generalizat condamnarea în natură
(adipsam rem)0. Sentinţa de condamnare nu mai purta asupra unei sume de bani, ci
chiar asupra obiectului cererii reclamantului. Generalizarea condamnării ad ipsam
rem constituie un pas important în direcţia perfecţionării mecanismului sancţiunii
drepturilor subiective. Avem în vedere, mai ales, cazul drepturilor reale care
poartă, prin excelenţă, asupra unor lucruri.
Dispariţia formulei s-a răsfrânt şi asupra caracterului excepţiunilor. Dacă în
procedura formulară judecătorul nu putea pronunţa o sentinţă de condamnare la mai
puţin, în procedura extraordinară, eliberat de rigorile formulei, el are posibili-
tatea să-l condamne pe pârât la o sumă de bani mai mică decât cea pretinsă de către
reclamant. Dacă reclamantul pretindea 100, iar pârâtul dovedea, pe cale de excep-
ţie, că datorează numai 50, judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare la 50.
Aşadar, în procedura extraordinară, excepţiunile au devenit minutorii.
Forţa executorie a sentinţei era asigurată prin intervenţia organelor de spe-
cialitate ale statului (mânu militari), ceea ce a contribuit la perfecţionarea
sistemului de valorificare a drepturilor subiective pe calea justiţiei. Spre
deosebire de procedura legisacţiunilor şi de procedura formulară, în procedura
extraordinară atât recunoaşterea drepturilor, cât şi executarea sentinţei se
realizau cu participarea nemijlocită şi exclusivă a organelor de stat.
' C- 3.36.7: C. 3.3.2, pr.; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 138; G. Cornil, op.
cit., p. 463. 2 J. Gaudemet, op. cit., p. 794.
PARTEA A III-A
DREPTUL CIVIL
TITLUL I
PERSOANE
Capitolul I
CAPACITATEA JURIDICĂ
§ 1. NOŢIUNEA DE PERSOANĂ
1. în dreptul actual persoanele sunt subiectele raporturilor juridice (subiecte
de drept)0 0. Oamenii apar ca subiecte ale raporturilor juridice fie individual, în
calitate de persoane fizice, fie organizaţi în anumite colective, în calitate de
persoane juridice. Ca şi dreptul actual, dreptul roman a cunoscut conceptele de
persoană fizică şi de persoană juridică, deşi utiliza o altă terminologie.
Dacă pe planul formal al conceptelor cele două sisteme de drept prezintă elemente
comune, pe planul conţinutului ele se deosebesc calitativ. într-adevăr, potrivit
dreptului actual, orice fiinţă umană este o persoană şi, drept urmare, poate
participa la viaţa juridică, pe când dreptul roman nu a recunoscut niciodată
calitatea de persoană tuturor membrilor societăţii. Potrivit dreptului roman,
pentru ca fiinţa umană să poată participa la viaţa juridică, trebuia să aibă ca-
pacitate sau personalitate (caput)\ Dar capacitatea nu era considerată ca o ca-
litate inerentă fiinţei umane. Astfel, sclavii nu aveau caput şi, drept urmare, nu
puteau încheia acte juridice în nume propriu. Numai oamenii liberi aveau capacitate
juridică, dar capacitatea lor nu era unitară, ci extrem de diferenţiată în funcţie
de apartenenţa la o anumită categorie socială, de originea etnică sau de atitudinea
adoptată faţă de expansionismul statului roman. Cu toate că în dreptul clasic şi
postclasic s-a manifestat o tendinţă de lărgire a sferei persoanelor, nici în
ultimul moment al evoluţiei sale, dreptul roman nu a admis generalizarea capa-
cităţii juridice.
2. Conţinutul personalităţii. Numai cei ce aveau personalitate (caput) puteau
să dobândească drepturi şi să-şi asume obligaţii0. Personalitatea însă era completă
sau limitată. Se bucurau de o personalitate completă numai cei care întruneau
următoarele elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis)
şi calitatea de şefi ai unor familii civile (status familiae/. Prin urmare, se
bucurau de personalitate completă numai cetăţenii romani şefi de familie. Celelalte
categorii de oameni liberi aveau capacitatea mai restrânsă, în funcţie de o serie
de factori, aşa cum vom vedea în rândurile ce urmează.
Deşi romanii nu au creat o terminologie specială pentru a desemna capacitatea de
folosinţă şi capacitatea de exerciţiu, aveau totuşi reprezentarea clară a acestor
concepte, aşa cum rezultă din numeroase texte.
3. începutul şi sfârşitul personalităţii. Personalitatea începe chiar înainte
de naştere, potrivit principiului formulat pe baza unui text din Paul; „ infam
conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur” (copilul conceput se
consideră născut atunci când e vorba de interesele sale)'. Graţie acestui
principiu, copilul născut după moartea tatălui său venea totuşi la succesiune.
Personalitatea încetează în momentul morţii, cu excepţia cazului moştenirii
neacceptate, când personalitatea defunctului se prelungea. întrucât în dreptul
roman nu se admitea existenţa unui patrimoniu fără titular, s-a considerat că în
intervalul de timp cuprins între moartea unei persoane şi acceptarea moştenirii
sale, titularul patrimoniului este chiar defunctul a cărui personalitate se
prelungeşte: hereditas iacens sus tine t personam defuncţi (succesiunea jacentă
susţine persoana defunctului)3. Acest principiu se întemeiază pe un text din
Ulpian.
4. Potrivit textelor din opera legislativă a lui Justinian, oamenii se împart
în două mari categorii: liberi şi sclavi4. în vreme ce condiţia sclavilor era, în
linii generale, unitară, oamenii liberi aveau un regim juridic neomogen, fiind
împărţiţi în numeroase categorii în funcţie de factori extrem de diverşi5.
Capitolul II
SCLAVII
5. Cunoaşterea situaţiei sociale şi juridice a sclavilor prezintă o importanţă
deosebită pentru înţelegerea fizionomiei societăţii romane, a edificiului său eco-
0 0 0 0
I
nomic şi suprastructural. în primele secole după fondarea Romei, sclavia era încă
patriarhală, dar, spre sfârşitul republicii, ea a devenit baza întregii producţii.
| începând din secolul al II-lea î.Hr., munca liberă este împinsă la periferia
vieţii economice, locul său fiind luat de munca robită. Cele mai importante sfere
ale pro- [ ducţiei materiale erau întemeiate pe munca sclavilor.
§ 2. IZVOARELE SCLAVIEI
6. Naşterea0 0. în dreptul roman opera principiul potrivit căruia copilul
născut în afara căsătoriei dobândea condiţia juridică a mamei. Deoarece sclava
năştea întotdeauna în afara căsătoriei, copilul sclavei era şi el sclav, chiar dacă
tatăl natural fusese om liber.
7. Războiul. Şi la romani, ca şi la alte popoare, după ce uneltele au ajuns
destul de perfecţionate pentru a asigura un plus produs, prizonierii de război n-au
mai fost ucişi, ci au fost siliţi să muncească pentru învingători, în calitate de
sclavi. I De altfel, în epoca foarte veche orice străin venit la Roma cădea în
sclavie". Cu timpul, acest principiu a fost atenuat, în sensul că străinii puteau
veni la Roma fără
a cădea în sclavie, cu condiţia să se pună sub protecţia unor cetăţeni0. Până către
jumătatea epocii clasice, cât a durat politica de expansiune a Romei, războiul a
constituit principala sursă a sclaviei. Prizonierii intrau în proprietatea statului
roman, apoi erau vânduţi persoanelor particulare0.
8. Fapte pedepsite cu pierderea libertăţii. Cetăţenii care sufereau anumite
pedepse puteau fi vânduţi ca sclavi, dar nu la Roma, ci trans Tiberim (peste ho-
tare), potrivit principiului că un cetăţean roman nu poate fi sclav în cetatea sa0.
în - această situaţie se aflau: debitorul insolvabil executat asupra persoanei,
hoţul prins I în flagrant delict, dezertoad, nesupusul la încorporare etc.
Prin senatusconsultul Claudian s-a hotărât că femeia care întreţine relaţii cu
sclavul altuia şi nu le întrerupe după somaţiile stăpânului acelui sclav, cade în
sclavie0. Tot în vremea lui Claudiu s-a hotărât că omul liber care se dă drept
sclav I pentru a fi vândut, ca apoi să împartă câştigul cu vânzătorul, să nu mai
poată face dovada statutului său de om liber şi să rămână sclav0.
§ 3. CONDIŢIA JURIDICĂ A SCLAVULUI
9. Neavând personalitate, sclavul nu putea participa la viaţa juridică în nume
propriu, nu putea deveni titular de drepturi şi nu-şi putea asuma obligaţii. Din
punct
C]c vedere juridic, sclavul era considerat un simplu lucru (res), facea parte din
trinioniul stăpânului său, care îl putea vinde sau dona. Sclavul putea fi pedepsit
ub orice formă sau putea fi ucis în virtutea dreptului de dispoziţie pe care
stăpânul îl exercita asupra obiectelor din patrimoniul său. Sclavii nu puteau
contracta o căsătorie valabilă şi, drept urmare, nu puteau întemeia o familie în
sensul dreptului roman. Ei trăiau în simple uniuni de fapt, fără consecinţe
juridice (contubernium)', Sclavul nu avea dreptul să se plângă în justiţie dacă era
lovit sau suferea o vătămare corporală din partea unui terţ. Acţiunea aparţinea
stăpânului, care o intenta împotriva delincventului spre a obţine o sumă de bani ca
amendă pentru vătămarea unui lucru din patrimoniul său.
10. Dreptul roman a dat o asemenea reglementare condiţiei juridice a sclavilor,
încât să facă posibilă exploatarea nelimitată a acestora. Cu toate că nu aveau
personalitate, sclavii puteau încheia acte juridice dacă, prin efectul lor, făceau
mai bună situaţia lui dominus". Aşadar, sclavul putea să-l facă pe stăpân
proprietar sau creditor, dar nu putea să-l oblige.
Din punct de vedere formal, juridic, sclavul nu acţiona ca un reprezentant al
stăpânului, deoarece nu avea capacitate. Drept urmare, romanii au recurs la
ficţiunea că sclavul încheia acte juridice împrumutând personalitatea stăpânului.
în fapt, deşi nu avea caput, sclavul putea încheia acte juridice în folosul
stăpânului său. Acest mecanism a putut funcţiona numai atât timp cât contractele au
fost unilaterale.
La sfârşitul republicii, în condiţiile dezvoltării operaţiunilor comerciale, au
apărut contractele bilaterale, prin care părţile nu puteau dobândi un drept dacă
nu-şi asumau o obligaţie. în noua situaţie s-a admis ca, în anumite cazuri, sclavul
să se oblige în nume propriu, obligându-1 în acelaşi timp şi pe stăpân3. Cu toate
acestea, s-a considerat că datoria sclavului nu prezintă caracterele unei
veritabile obligaţii. Noul sistem a permis extinderea sferei de activitate a
sclavului, fără să-i recunoască însă personalitatea. El rămâne în continuare un
simplu instrument de achiziţie pentru dominus.
11. Peculiul sclavului. Sclavul nu dobândea nimic pentru sine, căci nu avea
patrimoniu, dar, în fapt, cu aprobarea stăpânului putea stăpâni anumite bunuri cu
titlu de pecidium4.
Peculiul sclavului consta din bani, mobile şi imobile sau chiar din alţi sclavi.
Obiectele din peculiu se aflau în proprietatea stăpânului, care putea dispune în
mod liber de ele, aşa cum dispunea de însuşi sclavul. Stăpânul era interesat să
pună la dispoziţia sclavului anumite bunuri, pentru ca el să le folosească în
operaţiuni comerciale şi astfel să îşi aporească peculiul. Cu cât sclavul era mai
econom şi mai întreprinzător, cu atât sporea bogăţia lui dominus. în practică,
stăpânul îl exploata pe sclav până la bătrâneţe, încurajându-1 să strângă cât mai
multe bunuri, după care, eventual, îl dezrobea în schimbul peculiului agonisit prin
munca de o viaţă. 0 0 0 0
Capitolul III
OAMENII LIBERI
12. Potrivit reglementărilor vechiului drept civil, numai cetăţenii romani se
bucurau de libertate0.
Prin urmare, la origine, libertatea se confunda cu cetăţenia. Mai târziu, dar tot
în epoca veche, ca urmare a cerinţelor economiei de schimb, străinii veniţi la Roma
au dobândit un statut juridic propriu, în sensul că se bucurau de libertate dacă se
puneau sub protecţia unor cetăţeni în calitate de oaspeţi sau de clienţi0. Tot aşa,
străinii care locuiau într-o cetate cu care romanii încheiaseră tratate de alianţă,
puteau veni la Roma fără a cădea în sclavie.
Spre sfârşitul epocii vechi şi în epoca clasică, situaţia .juridică a oamenilor
liberi era extrem de diversificată0. Ei se împărţeau în două mari categorii:
cetăţeni şi necetăţeni. La rândul lor, necetăţenii se împărţeau în latini şi
peregrini. Atât cetăţenii, cât şi necetăţenii puteau fi ingenui sau dezrobiţi. Erau
ingenui cei născuţi din părinţi care au fost întotdeauna liberi, precum şi cei
născuţi din părinţi care au fost cândva sclavi, iar apoi au fost dezrobiţi. La zona
de interferenţă dintre oamenii liberi şi sclavi se aflau colonii şi oamenii liberi
cu o condiţie juridică specială.
§ 2. CETĂŢENII
13. Drepturile cetăţenilor romani. Cetăţenii se bucurau de plenitudinea
drepturilor politice şi civile, pe când necetăţenii aveau o condiţie juridică infe-
rioară. Potrivit statului lor juridic, cetăţenii aveau o serie de avantaje faţă de
alte categorii de oameni liberi, pe care le-au aparat cu străşnicie vreme de mai
multe secole0.
Drepturile cetăţenilor romani erau următoarele0: ius commercii, ius connubii, ius
militiae, ius suffragii, ius honorum.
Ius commercii sau commercium era dreptul de a încheia acte juridice potrivit
dreptului civil roman.
Ius connubii sau connubium consta în dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
conform dreptului civil.
Ius militiae era dreptul de a fi soldat în legiunile romane.
Ius suffragii era dreptul de a alege, iar ius honorum dreptul de a candida la o
magistratură.
14 Numele cetăţeanului. Numele cetăţeanului era compus din cinci elemente: nornina
(praenomen, nomen gentilicium şi cognomen), indicaţiunea filiaţiunii /
( jndicaţiunea tribală. Praenomen era determinativul prin care cetăţeanul se
Individualiza în cadrul societăţii, cognomen sau porecla servea la individualizarea
•ctâţeanului în sânul familiei, iar nomen gentilicium indica ginta căreia îi
aparţinea •ctâţeanul. Indicaţiunea filiaţiunii preciza care este prenumele tatălui,
iar ndicaţiunea tribală - tribul (cartierul) în care cetăţeanul îşi exercita
dreptul de vot. Qcero se numea Marcus Tullius Mărci filius Cornelia tribu Cicero.
15. Dobândirea cetăţeniei. Modul originar de dobândire a cetăţeniei romane este
naşterea. Copilul născut în sânul căsătoriei dobândea condiţia juridică a tatălui
dm momentul în care 1 -a conceput, iar cel născut în afara căsătoriei condiţia ju-
ridică a mamei din momentul în care 1 -a născut0 0.
Cetăţenia mai putea fi dobândită şi prin beneficiul legii. Străinul care întrunea
condiţiile cerute de lege pentru dobândirea cetăţeniei devenea cetăţean roman".
Străinii mai puteau dobândi cetăţenia şi prin naturalizare, când se vota o lege
specială pentru persoane bine individualizate.
în fine, sclavul dezrobit de un cetăţean dobândea şi el cetăţenia0.
16. Pierderea cetăţeniei. întrucât libertatea era cea dintâi premisă a
cetăţeniei, pierderea libertăţii ducea la pierderea cetăţeniei0.
Cetăţenia se putea pierde şi prin efectul principiului inadmisibilităţii dublei
cetăţenii0. Cetăţeanul roman care devenea cetăţean al altui stat pierdea automat
cetăţenia romană.
Pierdeau cetăţenia şi cei care erau exilaţi din Roma.
Cei care comiteau un delict faţă de un anumit stat şi erau predaţi în vederea
exercitării dreptului de răzbunare, dar nu erau primiţi de către acel stat,
pierdeau, de asemenea, cetăţenia romană0.
17. Legile de acordare a cetăţeniei. în secolul I î.Hr. s-au votat legile lulia
şi Plautia Papiria, prin care aproape toţi locuitorii liberi din Italia au primit
cetăţenia romană0. Aceste legi au fost date ca urmare a răscoalei cetăţilor din
Italia, cu care Roma avea tratate de alianţă, dar care, de fapt, erau subordonate.
în anul 212 d.Hr., printr-un edict, împăratul Caracalla a acordat cetăţenia aproape
tuturor locuitorilor liberi ai imperiului. La originea acestui edict au stat
raţiuni de ordin financiar şi nu dorinţa imperială de a pune principiul echităţii
la baza organizării sociale, aşa cum s-a afirmat. într-adevăr, prin această
constituţiune au fost supuşi la plata impozitului de 5 la sută pe succesiune toţi
locuitorii liberi ai
statului roman; până atunci, acest impozit era plătit numai de către cetăţeni. Hstj
totuşi de reţinut faptul că prin această măsură s-a încheiat o evoluţie de peste
şapţ secole, la capătul căreia cetăţenia romană s-a generalizat; dacă la origine
nurnj cetăţenii erau oameni liberi, după reforma lui Caracalla principiul s-a
inversat, L sensul că aproape toţi oamenii liberi au primit cetăţenia romană0.
§ 3. LATINII
18. Cuvântul „latin” desemna atât condiţia juridică a unei persoane, cât şi
origj. nea sa etnică. Cei mai vechi latini se numeau veteres~. Ei erau locuitorii
Latiumulu erau rude de sânge cu romanii şi se bucurau de următoarele drepturi: ins
commerk ius connubii şi ins suffragii.
La început, latinii veteres trăiau în cadrul unei confederaţii cu romanii, dar nia:
târziu au fost supuşi de către aceştia. O condiţie juridică similară aveau şi
locuitori; coloniilor fondate în Italia înainte de anul 268 î.Hr.
Cei ce locuiau în coloniile fondate în Italia după anul 268 se numeau latin
coloniari0. Ei se bucurau de ins commercii.
Locuitorii din provincii care primeau condiţia juridică a latinilor coloniari se
numeau latini fictivi.
O categorie aparte o formau latinii iuniani. Aceştia erau sclavii dezrobiţi fan
respectarea formelor solemne. Ei trăiau liberi, dar mureau sclavi, în sensul că ni
puteau dispune de bunurile lor prin testament.
Dacă la început condiţia juridică de latini au avut-o numai radele de sânge alt
romanilor, mai târziu ea a fost acordată şi altor grupuri etnice, în special din
raţiuni de ordin politic0.
§ 4. PEREGRINII
19. Arătam că în vechea Romă regimul străinilor a cunoscut o anumită evoluţie.
Dacă la început străinii cădeau automat în sclavie, cu timpul oaspeţii, clienţii
sau locuitorii cetăţilor aliate puteau veni la Roma Iară a-şi pierde libertatea0.
în dreptul clasic, oamenii liberi care nu erau nici cetăţeni nici latini intrau în
categorii peregrinilor.
20. Peregrinii obişnuiţi puteau uza de dreptul cetăţii în care locuiau,
deoarece Roma tolera dreptul din provincii în măsura în care acesta nu venea în
contradicţii cu principiile dreptului roman0. Peregrinii nu aveau acces la actele
de drept civil dar puteau folosi în raporturile cu cetăţenii dispoziţiile dreptului
ginţilor. Aceasti
nuiră a dreptului roman a apărat şi s-a dezvoltat ca un reflex al cerinţelor schim-
^ ului de mărfuri, extrem de amplu, care se practica între cetăţeni şi peregrini.
71. Peregrinii dediticii erau locuitorii cetăţilor care s-au opus pretenţiilor de
ţoininaţie ale romanilor1. Ca măsură de pedeapsă, romanii le distrugeau aşezările,
încât ei nu mai aparţineau vreunei cetăţi. In aceeaşi categorie intrau şi
dezrobiţii - ire suferiseră o pedeapsă gravă în timpul sclaviei.
Dediticii erau o categorie inferioară de peregrini, căci nu puteau dobândi cetă-
icnia romană şi nu avea dreptul de a veni la Roma.
Capitolul IV DEZROBIŢII
b Dezrobiţii erau sclavii eliberaţi de către stăpânii lor prin utilizarea anumitor
forme. Spre sfârşitul republicii frecvenţa dezrobirilor a crescut, dar acest
fenomen nu trebuie pus pe seama „generozităţii” proprietarilor de sclavi, căci
dezrobirea a fost o formă deghizată de exploatare, mai bine adaptată la cerinţele
unei societăţi în care economia de schimb ajunsese la o dezvoltare Iară precedent.
In realitate, dezrobitul apărea ca un om liber numai faţă de terţi, căci faţă de
stăpân rămânea dependent şi pe mai departe cu persoana şi cu bunurile sale0. După
dezrobire, fostul stăpân se transforma în patron, iar fostul sclav devenea libert.
în epoca veche dezrobitul cetăţeanului devenea şi el cetăţean, deoarece libertul
dobândea condiţia juridică a patronului său3.
§ 2. FORMELE DEZROBIRII
23. în vechiul drept roman dezrobirea se facea în trei forme solemne: vindicta,
censu şi testamento.
Dezrobirea vindicta consta dintr-o declaraţie solemnă făcută de către stăpân în
faţa magistratului: hune hominem liberum esse volo (vreau ca acest sclav să fie
liber), declaraţie însoţită de anumite gesturi rituale. Magistratul ratifica
această declaraţie prin cuvântul addico.
Dezrobirea censu se făcea prin trecerea sclavului între oamenii liberi cu ocazia
efectuării recensământului0.
1 Gaius, 1.26; Ulpian, Reg., 20.14; E. Volterra, Studia et documenta historiae

et iuris, Roma, 15, 1949, p. 426; J. Ellul, op. cit., p. 343.
2 Gaius, 3.58; M. Bartosek, Jura, Napoli, 1,1950, p. 461; J. Gaudemet, op cit.,
p. 561.
3 Levy-Bruhl, Quelques problemes du tries ancien droit romain, Paris, 1934, p.
56.
4 Cicero, Pro Caec., 34.99; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 451.
Dezrobirea testamento se putea face fie direct, fie indirect0. în cazul dezrobiri,
testamento directă, testatorul îşi exprima voinţa de a elibera un anumit sclav
Această dispoziţie din testament îşi producea efectul în momentul acceptării mod
tenirii. La dezrobirea indirectă, testatorul lăsa moştenitorului sarcina de a
dezrobi un sclav printr-un act ulterior şi distinct de testament. Dezrobirea
indirectă este nij puţin avantajoasă, întrucât dezrobitul urma să aibă un patron în
persoana moşte. nitorului. în dreptul clasic şi postclasic apar şi alte forme de
dezrobire, fie solemne5 fie nesolemne0.
§ 3. CONDIŢIA JURIDICĂ A DEZROB1ŢILOR
24. Caracterul instituţiei patronatului era învederat de obligaţiile pe care
dezrobitul le avea faţă de patron. Aceste obligaţii erau desemnate prin termenii:
bona, obsequium şi operae.
Bona desemna dreptul patronului de a dispune de bunurile dezrobitului0. La origine,
patronul putea exercita acest drept chiar în timpul vieţii dezrobitului, iar mai
târziu numai la moartea sa şi numai dacă nu avea moştenitori direcţi.
Obsequium este respectul pe care dezrobitul îl datora patronului său0. Dezrobitul
nu putea să-l cheme în justiţie pe patron, chiar dacă acesta i-ar fi încălcat
drepturile, căci şi-ar fi încălcat obligaţia de respect. Conform vechiului drept,
încălcarea obligaţiei de respect era foarte grav sancţionată, patronul având asupra
libertului ius vitae necisque (dreptul de viaţă şi de moarte).
Operae sunt serviciile datorate de către dezrobit0. Serviciile pe care dezrobiţii
le aduceau patronilor puteau fi de două feluri: operae fabriles şi operae
officiates. Operae officiates erau servicii obişnuite, pe care le putea presta
orice persoană, pe când operae fabriles necesitau o anumită calificare, cum ar fi
cunoaşterea unei meserii.
§ 4. LEGILE DE LIMITARE A DEZROBIRILOR
25. La începutul epocii clasice, datorită avantajelor pe care le prezenta
pentru patroni, frecvenţa dezrobirilor a crescut atât de mult, încât ameninţa
stabilitatea structurilor tradiţionale ale societăţii sclavagiste romane. Ca o
reacţie la această tendinţă, împăratul August a iniţiat două legi prin care s-a
limitat dreptul stăpânilor de a-şi elibera sclavii.
Astfel, prin legea Aelia Sentia dezrobirile au fost supuse unor condiţii0. Se cere
ca stăpânul să aibă cel puţin 20 de ani, iar sclavul cel puţin 30. Dezrobiţii care
sufe-
•n o pedeapsă gravă cât timp au fost sclavi, nu intrau în rândurile cetăţenilor, ci
^veneau peregrini dediticii. în fine, dezrobirile făcute în frauda creditorilor
urmau
a fi anulate.
‘ Cea de-a doua lege, Fufia Caninia, are în vedere dezrobirile făcute prin testa-
i'iit0 Ea prevede că testatorul are dreptul să dezrobească un număr de sclavi
nortional cu numărul sclavilor de care dispune şi că, în nici un caz, nu poate f-
icc mai mult de 100 de dezrobiri.
Capitolul V
OAMENII LIBERI CU O CONDIŢIE JURIDICĂ SPECIALĂ
26. Anumite categorii de persoane îşi păstrau în sens formal libertatea dar, în
fapt. se aflau într-o stare de servitute. Acest regim juridic special a fost creat
în lecâtură cu interesul vârfurilor clasei dominante de a exploata munca acelora
care, din punct de vedere formal, nu putea fi aduşi în stare de sclavie.
27. Persoane in mancipio. Erau persoane in mancipio fiii de familie vânduţi de
către părinţii lor în scopul realizării unui câştig, precum şi fiii de familie de-
lincvenţi, abandonaţi în mâinile victimei delictului, pentru ca aceasta să-şi
exercite dreptul de răzbunare0.
Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea unui fiu de familie era valabilă pe termen
de cinci ani. în acest timp, fiul de familie se afla sub puterea cumpărătorului,
putere desemnată prin termenul de mancipium. Cumpărătorul, în virtutea lui man-
cipium, îl trata pe fiul de familie ca pe un lucru al său. După trecerea termenului
de cinci ani, fiul de familie reintra sub puterea tatălui său.
28. Addicti erau debitorii insolvabili atribuiţi creditorilor lor0. Cei
atribuiţi în baza unei sentinţe de condamnare se numeau indicaţi şi erau ţinuţi
timp de 60 de zile în închisoarea personală a creditorului. Dacă după expirarea
acestui termen nu- şi plăteau datoriile, urmau să fie vânduţi ca sclavi tram
Tiberim. Cea de a doua categorie de debitori insolvabili atribuiţi creditorilor era
foimată din nexi. Ştiindu- se insolvabili, ei nu mai aşteptau să fie chemaţi în
judecată şi condamnaţi ci, din proprie iniţiativă, încheiau un contract cu
creditorul şi se obligau să muncească un număr de zile în contul datoriei0 0.
29. Auctorati erau oameni liberi care se angajau ca gladiatori3. Deoarece, în
mod obişnuit, gladiatorii erau recrutaţi dintre sclavi, oamenii liberi care
îmbrăţişau această îndeletnicire erau asimilaţi cu sclavii.
30. Redempti ad hostibus se numeau cei răscumpăraţi de la duşmani0. Ei r£, mâneau
sub puterea persoanelor care îi răscumpăraseră până când le remiteau su®a de bani
plătită cu ocazia răscumpărării.
Capitolul VI
COLONII
31. Colonatul a apărut în sânul societăţii sclavagiste romane ca un sistem ce
prefigurează relaţiile economice de tip feudal. Apariţia colonatului este una din
consecinţele extinderii latifundiilor pe seama loturilor micilor proprietari.
împovăraţi de datorii, micii agricultori renunţau la pământurile lor în folosul
marilor proprietari. în lipsa mijloacelor de subzistenţă, ţăranii ruinaţi erau
nevoiţi să arendeze anumite terenuri în schimbul unei sume de bani sau a unei părţi
din recoltă.
Situaţia juridică născută prin efectul contractului de arendare, valabil pe cinci
ani, care putea fi prelungit prin acordul tacit al părţilor, a fost desemnată prin
termenul de colonat. Colonatul a apărut sporadic încă din secolul I î.Hr., dar în
procesul descompunerii relaţiilor de tip sclavagist, importanţa sa a crescut tot
mai mult.
32. Categorii de coloni0. La origine oamenii liberi care, de bunăvoie, arendau
o suprafaţă de pământ, se numeau coloni voluntari. Condiţia juridică a colonilor
voluntari decurgea din contractul de arendare, la care colonii puteau renunţa după
expirarea termenului sau îl puteau reînnoi. Acei coloni voluntari, care plăteau în
schimbul pământului primit în folosinţă o parte din recoltă, erau numiţi parţiari.
Libertatea colonilor voluntari nu cunoştea îngrădiri.
La sfârşitul secolului al II-lea d.Hr., alături de colonii voluntari au apărut şi
colonii siliţi. începând din epoca lui Marc Aureliu, unii prizonieri de război nu
mai cădeau în sclavie, ci erau repartizaţi marilor proprietari spre a munci pe
latifundiile acestora, în calitate de coloni.
Către sfârşitul principatului, prin lex a maioribus constituia (lege moştenită din
bătrâni) a fost introdus colonatul servaj, în sensul că toţi colonii au fost
alipiţi solului0.
33. Condiţia juridică a colonului serv0. Colonul serv era legat de pământul pe
care îl lucra, neputând să-l părăsească niciodată. Colonii nu puteau fi înstrăinaţi
separat de moşie, dar, în cazul transmiterii moşiei erau înstrăinaţi şi colonii. în
fine, proprietarul exercita asupra colonului o putere exprimată în dreptul de
corecţie.
Ca om formal liber (în sensul că nu era sclav), colonul avea şi unele drepturi.
Astfel, el putea contracta o căsătorie valabilă, putea stăpâni anumite bunuri,
chiar o suprafaţă de pământ distinctă de cea pe care se afla alipit, după cum putea
să-şi lase bunurile moştenire.
Capitolul VII
FAMILIA ROMANĂ
§ 1. terminologie
34. în epoca foarte veche, romanii cunoşteau familia patriarhală ca formă de
comunitate umană proprie societăţii genţi lice aflată în ultimul stadiu de descom-
-miiere. Familia patriarhală îşi avea temeiul în puterea exercitată de către pater
familia (şeful familiei) asupra bunurilor, precum şi asupra unui grup de persoane
in care intrau: soţia, copiii şi nepoţii din fii. Cuvântul fam ilia a fost utilizat
de către romani cu trei sensuri distincte. Familia desemna fie totalitatea
sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi
putere, fie totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea unui pater
familias. Odată cu fondarea statului, puterea lui pater familias asupra persoanelor
şi bunurilor care formau familia sa a fost consacrată juridiceşte, consolidându-se
şi mai mult. Familia romană, privită ca o comunitate de persoane şi bunuri s-a
aflat, neîndoielnic, sub influenţa factorilor sociali şi economici în cadrul
interdependenţei laturilor componente ale societăţii romane. Cu toate acestea, faţă
de alte structuri sociale, familia romană s-a particularizat prin constanţa modului
său de organizare, prin faptul că şi-a păstrat multe din caracterele originare până
către sfârşitul epocii vechi.
35. în epoca fondării statului, puterea exercitată de către pater familias
asupra persoanelor şi bunurilor era desemnată prin cuvântul manus. Sensul originar
al acestui termen ne arată că romanii nu făceau distincţia între familia ca formă
de proprietate şi familie, ca formă de comunitate umană. Cuvântul manus (mancipi-
um) desemna în limba veche ideea de proprietate, putere care se exercita, în
aceeaşi măsură, asupra bunurilor şi persoanelor'. Cu timpul, în procesul
diversificării relaţiilor sociale şi al evoluţiei ideilor juridice, puterea lui
pater familias s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte, desemnate prin anumiţi
termeni tehnici. Astfel, cuvântul manus îşi pierde vechiul înţeles, desemnând numai
puterea bărbatului asupra soţiei. Puterea asupra descendenţilor era numită patria
potestas, puterea asupra sclavilor dominica potestas, puterea asupra altor bunuri
dominium, iar puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl său
mancipium. în cadrai acestei evoluţii s-a realizat o delimitare tot mai clară între
ideea de proprietate şi cea de familie, concepută ca o formă de comunitate umană cu
un sens apropiat de cel modern.
§ 2. PERSOANE SUI IURIS ŞI PERSOANE ALIENIIUR1S
36. Cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria persoanelor sui
iuris. în epoca veche, numai pater familias era persoană sui iuris, deoarece copiii
se aflau sub puterea tatălui, iar femeia căsătorită cădea sub puterea bărbatului. 0
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea [ pater
familias un bărbat necăsătorit sau chiar un copil, deoarece vechii ronflj
înţelegeau prin termenul de familia atât un grup de persoane, cât şi un grup ^
bunuri; copilul fără părinţi era şef de familie, în sensul că exercita dreptul de
pjO prietate asupra unor bunuri.
Toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanele
alierii iuris. Erau alieni iuris soţia, copiii şi nepoţii din fii. La origine,
puterea k pater familias asupra persoanelor alieni iuris, ca şi asupra bunurilor,
era nelimitată La moartea lui pater familias soţia şi copiii deveneau sui iuris.
§ 3. RUDENIA
37. Potrivit dreptului vechi, numai tudenia civilă, numită agnaţiune, produc^
efecte juridice. Rudenia de sânge sau cognaţiunea a fost multă vreme lipsită dt
efecte juridice.
Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub aceeaşi
putere, dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau dintre per.
soanele care s-ar fi aflat sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar mai fi trăit
îj momentul naşterii lor. Dreptul civil cunoştea, aşadar, trei categorii de agnaţi.
E prima categorie intrau toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias la un
moment dat: soţia, copiii, nepoţii din fii. Din categoria a doua tăceau parte cei
care au fost îj trecut sub aceeaşi putere, dar care apoi au devenit sui iuris:
fraţii după moartea tatălui lor. Cea de-a treia categorie de agnaţi era formată din
persoane care nu s-au aflat vreodată sub aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla
dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor: verii primari născuţi
după moartea bunicului. Cele trei cercuri ale agnaţiunii nu sunt fixe, ci mobile,
aşa încât rudele de sânge de un anumit grad, în funcţie de împrejurări, se pot afla
în oricare categorie de agnaţi. Astfel, doi veri primari sunt în primul cerc al
agnaţiunii dacă bunicul lor trăieşte, trec în al doilea cerc, după ce devin
persoane sui iuris şi fac parte din al treilea cerc dacă se nasc după moartea
bunicului. Era foarte important să se ştie în ce categorie de agnaţi intră anumite
persoane, deoarece, în epoca veche, fundamentul moştenirii era agnaţiunea.
38. La limita exterioară a celei de-a treia categorii de agnaţi se aflau
gentilii. Erau gentili cei care nu puteau dovedi cu certitudine că se trag din
acelaşi pater familias, deşi existau anumite indicii în acest sens. Gentilitatea,
ca formă de rudenie civilă, îi unea pe membrii aceleiaşi ginţi. Gentilii se
moşteneau între ei, dar numai în lipsa agnaţilor.
39. Cognaţiunea sau rudenia de sânge era legătura dintre cei care aveau un
autor comun, indiferent dacă se găseau sau nu sub aceeaşi putere0.
Cognaţii nu sunt întotdeauna şi agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub
puterea bărbatului şi încetează să mai fie agnată cu fratele ei rămas sub puterea
tatălui, dar continuă să fie cognată cu el.
Pe lângă cognaţiunea reală, care îşi are izvorul în natură, romanii cunoşteau şi
cognaţiunea fictivă. Izvorul cognaţiunii fictive se afla în regula că toţi agnaţii
sunt
ti Prin urmare, indiferent dacă erau sau nu rude de sânge, agnaţii deveneau în d
automat şi cognaţi. Astfel, adoptatul devine agnat cu membrii familiei adop- 1110
lui întrucât se află sub aceeaşi putere. Fiind agnat, adoptatul devine şi cognat 0
neinbrii familiei adoptive, cu toate că nu este şi rudă de sânge. Aşadar, dacă toţi
Capitolul VIII
PUTEREA PĂRINTEASCĂ
§ 1. CARACTERELE PUTERII PĂRINTEŞTI
40. Puterea părintească (patria potestas) era exercitată de către pater
familias ■isupra descendenţilor săi: fii, fiice şi nepoţi din fu (nepoţii din fiice
se aflau sub puterea tatălui lor)0.
Pater familias putea fi tatăl, bunicul sau străbunicul: câtă vreme bunicul trăia,
nepoţii din fii, împreună cu părinţii lor, se găseau sub aceeaşi putere, ca
persoane alieni iuris0 0.
41. Puterea părintească era perpetuă, astfel încât fiul de familie rămânea per-
soană alieni iuris până la moartea lui pater familias, indiferent de vârsta pe care
o avea. Fiul de familie devenea persoană sui iuris numai la moartea tatălui său.
Dacă nepotul se găsea sub puterea bunicului nu devenea persoana sui iuris în
momentul decesului acestuia din urma, deoarece rămânea sub puterea tatălui. Totuşi,
dacă tatăl predeceda bunicului, nepotul devenea persoană sui iuris la decesul
bunicului său.
Puterea părintească avea şi un caracter nelimitat, în virtutea căruia şeful de fa-
milie dispunea în mod liber atât de persoana fiului, cât şi de bunurile pe care
acesta le dobândea. Caracterul nelimitat al puterii părinteşti se exprima în
dreptul de viaţă şi de moarte (ins vitae necisquef, dreptul de abandon şi dreptul
de a-1 vinde pe fiu0. Potrivit Legii celor XII Table, vânzarea fiului de familie
era valabilă pe termen de cinci ani, după care fiul revenea sub puterea lui pater
familias. Odată cu cea de-a treia vânzare, fiul de familie ieşea definitiv de sub
puterea părintească (si pater filium ter venum duuit filius a patre liber esto).
Puterea părintească era nelimitată şi cu privire la bunurile dobândite de către
fiul de familie. Ca şi sclavul, fiul de familie putea încheia acte juridice numai
dacă, prin efectul lor, făcea mai bună situaţia lui pater familias, însă nu le
încheia în nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie.
Acest mod de organizare a familiei, caracterizat prin puterea nelimitată a lui
pater familias faţă de persoanele alieni iuris, învederează caracterul extrem de
individualist al dreptului roman.
§ 2. TRANSFORMĂRILE PUTERII PĂRINTEŞTI
42. în dreptul clasic au fost adoptate măsuri de limitare a puterii părinteşti
atât asupra persoanei, cât şi asupra bunurilor fiului de familie0. Astfel, tatăl
care îşj ucidea fiul era pedepsit. Vânzarea fiului de familie dispăruse din
practică, întrucât apăruseră procedee juridice mai evoluate de exploatare a
persoanelor alierii iurist cum ar fi închirierea de servicii. Numai dreptul de
abandon (de expoziţiune) s-a menţinut şi în dreptul clasic.
Au fost luate şi unele măsuri de limitare a puterii părinteşti asupra bunurilor
dobândite de către filius familiae. Ca şi în dreptul vechi, fiul de familie putea
încheia acte juridice împrumutând personalitatea şefului de familie. în plus, s-a
admis ca, în anumite cazuri, fiul de familie să se oblige în nume propriu, obli-
gându-1 în acelaşi timp şi pe pater familias. Printr-o refomiă a împăratului
August, adoptată în scopul consolidării armatei, s-a dat soldaţilor dreptul de a
avea bunuri proprii, de care puteau dispune şi prin testament (peculium castrense).
Cu toate acestea, situaţia juridică a fiului de familie în domeniul dreptului
privat a continuat să fie definită şi în epoca clasică de existenţa puterii
părinteşti.
în epoca postclasică însă, ceea ce constituia o excepţie în dreptul clasic a de-
venit regulă, astfel încât fiul de familie dobândeşte o capacitate aproape deplină.
La capătul unei îndelungate evoluţii, sub influenţa cerinţelor vieţii sociale în
continuă schimbare, vechile caractere ale puterii părinteşti au dispărut, iar fiul
de familie a dobândit o situaţie juridică similară cu cea a şefului de familie.
43. Puterea părintească putea fi creată pe cale naturală, prin căsătorie. Pe
lângă acest mod firesc, romanii cunoşteau şi două moduri artificiale de dobândire a
puterii părinteşti: adopţiunea şi legitimarea.
Puterea părintească se putea stinge prin moartea lui pater familias, prin moartea
lui filius familiae, prin trecerea copilului sub altă putere, prin pierderea unui
element al personalităţii şi prin emancipare.
Capitolul IX
CĂSĂTORIA
44. Căsătoria romană se realiza, la origine, prin trecerea femeii sub puterea
bărbatului. Ca şi alte creaţii ale dreptului roman, căsătoria a apărut ca un reflex
al spiritului individualist, generat de proprietatea privată.
în epoca veche se practica, în exclusivitate, căsătoria cu manus, caracterizată
prin căderea femeii în puterea bărbatului. La sfârşitul republicii, în condiţiile
dezvoltării economiei de schimb, structurile sociale, inclusiv familia romană, şi-
au transformat fizionomia. Astfel, căsătoria cu manus, apărută în condiţiile Romei
mitive a căzut treptat în desuetudine, locul său fiind luat de căsătoria fără P în
cadrul căsătoriei fără manus, femeia nu mai cădea sub puterea bărbatu-
rămânea sub puterea lui pater familias din familia de origine.
§ 2. CONDIŢIILE DE FORMĂ ALE CĂSĂTORIEI
45. Căsătoria cu manus se realiza în trei forme: confarreatio, usus şi coemptio
Confarreatio0 0 era o formă de căsătorie rezervată patricienilor şi presupune
rczenţa viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Jupiter, precum
şi a zcce martori. în acest cadru se oferea lui Jupiter o pâine specială (farreus
panis) cu scopul de a atrage favoarea zeului suprem asupra viitorilor soţi. Plebeii
nu aveau acces la confarreatio, aşa că trăiau în uniuni nelegitime.
în scopul de a permite şi plebeilor să dobândească puterea asupra femeii s-a creat
căsătoria numită usus. Usus consta din coabitarea vreme de un an a viitorilor soţi,
după care femeia cădea sub puterea bărbatului0 0. Cea de-a treia formă, coemptio? a
apărut mai târziu, pentru ocolirea inconvenienţelor decurgând din confarreatio şi
usus. Coemptio4 se realiza printr-o autovânzare fictivă viitoarei soţii către
viitorul soţ. Această formă de căsătorie este o aplicaţiune a mancipaţiunii fi-
duciare, ca procedeu de creare a puterii asupra unei persoane.
Căsătoria fără manus se forma prin instalarea femeii în casa bărbatului (deducţia
mulieris in domum măriţi). Cu aceasta ocazie se organiza o petrecere.
§ 3. CONDIŢIILE DE FOND ALE CĂSĂTORIEI
46. Condiţiile de fond ale căsătoriei sunt: connubium, consimţământul şi
vârsta. Ele sunt comune pentru ambele forme ale căsătoriei.
Connubium, în sens obiectiv, desemna aptitudinea unei persoane de a se căsători
conform lui ius civile0. în sens subiectiv, connubium desemna aptitudinea a două
persoane determinate de a se căsători între ele. Existau anumite împrejurări care
împiedicau două persoane să se căsătorească, deşi aveau connubium în sens obiectiv.
Cele mai importante piedici la căsătorie erau: rudenia, alianţa şi condiţia
socială.
Rudenia în linie directă era piedică la căsătorie la infinit, pe când rudenia în
linie colaterală numai până la un anumit grad0. în epoca principatului s-a admis,
în mod excepţional, chiar şi căsătoria între colateralii de gradul trei (unchi şi
nepoată de frate).
Alianţa sau legătura dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ a devenit piedică la
căsătorie în epoca principatului, dar numai cea în linie directă, nu şi cea în
linie
colaterală. Astfel, soţul supravieţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei ;
(rezultată din altă căsătorie).
Condiţia socială a constituit şi ea o piedică la căsătorie, deoarece până la î^.
păratul August, căsătoriile dintre ingenui şi dezrobiţi nu erau permise.
Consimţământul (affectio maritalisf. în epoca veche se cerea consimţămâJ tul
viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie se cerea con.
simţământul tutorelui. Dacă viitorii soţi se aflau sub puterea părintească, era
suficient consimţământul celor doi şefi de familie. în epoca clasică se cerea con-
simţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alierii iuris.
Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi la 14 ani
pentru băieţi0 0.
§ 4. EFECTELE CĂSĂTORIEI
47. La căsătoria cu manus soţia cădea sub puterea bărbatului, fiind considerată
o fiică a acestuia0. Bunurile dotale intrau în proprietatea bărbatului, căci femeia
măritată nu avea bunuri proprii. Faţă de copiii ei, femeia era socotită ca o soră
(loco sororis). Ea devenea agnată cu agnaţii bărbatului şi, drept urmare, venea la
moştenire în această familie, dar înceta să fie agnată cu familia de origine, faţă
de care pierdea drepturile succesorale. Femeia rămânea cognată cu membrii familiei
de origine, dar, în epoca veche, cognaţiunea nu producea efecte juridice.
48. La căsătoria fără manus femeia rămânea sub puterea tatălui ei, aşa încât,
din punct de vedere civil, era considerată străină atât faţă de bărbat, cât şi faţă
de copii. Ea nu avea drepturi succesorale în noua familie, dar venea la moştenire
în familia de origine. Cu timpul, prin reforme pretoriene şi imperiale, mama şi
copiii au fost chemaţi reciproc la succesiune în calitate de cognaţi.
Capitolul X
ADOPŢIUNEA ŞI LEGITIMAREA
§ 1. ADOPŢIUNEA
49. Adopţiunea era un mod artificial de creare a puterii părinteşti şi consta
în trecerea unui fiu de familie de sub puterea unui pater familias sub puterea
altui pater familias0. Adopţiunea a fost creată de către jurisconsulţi prin
interpretarea dispoziţiilor Legii celor XII Table privitoare la vânzarea fiului de
familie.
50. Actul adopţiunii se realiza în două faze. în prima fază aveau loc trei
vânzări şi două dezrobiri succesive. Conform legii, vânzarea fiului era valabilă pe
de cinci ani, aşa încât, pentru scoaterea fiului de familie de sub puterea părin- -
în conformitate cu textele Legii celor XII Table, ar fi fost necesar să treacă 0
ani în sistemul creat de jurisprudenţă însă, cele cinci operaţiuni juridice (trei
'nzări şi două dezrobiri) aveau loc în aceeaşi zi. După cea de a treia vânzare,
fiul j - familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias şi rămânea sub
puterea (lancipium) cumpărătorului.
A doua fază consta într-un proces fictiv (in hire cessio). Adoptantul, care apare
kja ţn a doua fază, se prezintă în faţa magistratului însoţit de cumpărător şi de
fiul de familie în calitate de reclamant fictiv, adoptantul afirmă că fiul de
familie este al său. Cumpărătorul, în calitate de pârât, tace (cedit in iure). Faţă
de această situaţie, magistratul ratifică declaraţia reclamantului pronunţând
cuvântul addico'.
51. Actul adopţiunii presupunea şi întrunirea unor condiţii de fond. Se cerea
ca adoptantul să fie pater familias. Era necesar consimţământul adoptantului, ca şi
cel al lui pater familias al adoptatului. între adoptant şi adoptat trebuia să fie
o diferenţă de vârstă de cel puţin 18 ani, deoarece romanii considerau că
adopţiunea imită natura.
52. Efectele adopţiunii. Adoptatul devine agnat cu agnaţii adoptantului şi,
totodată, cognat fictiv. Rudenia civilă cu familia de origine încetează, dar se
menţine rudenia de sânge. Adoptatul dobândeşte dreptul la moştenire în noua
familie, dar nu mai poate veni la moştenire în familia originară0 0.
53. în sens larg, actul adopţiunii cuprinde şi adrogaţiunea0. Adrogaţiunea este
actul prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris. Ca
şi adopţiunea, adrogaţiunea se făcea şi în scopuri politice. Astfel, un patrician
putea deveni tribun al plebei dacă era adrogat de către un plebeu. Amintim în acest
sens cazul lui Clodius, care a fost adrogat de către plebeul Fonteius. Adrogaţiunea
se făcea printr-o lege votată de com ilia curiata.
§ 2. LEGITIMAREA
54. Legitimarea este, de asemenea, un procedeu de creare a puterii părinteşti
pe cale artificială. Prin legitimare, copiii naturali erau asimilaţi copiilor
legitimi0. Legitimarea se putea face prin oblaţiune la curie0. în acest caz, tatăl
natural trebuie să-l ridice pe fiul său la rangul de decurion (membru al senatului
municipal) şi să-i atribuie o suprafaţă de pământ. Acest procedeu îşi are originea
în faptul că decurionii erau însărcinaţi cu strângerea impozitelor statului într-
o epocă în care această operaţiune era tot mai greu de realizat, datorită decăderii
economiei şi lipsei de
’
monedă. întrucât decurionii răspundeau cu bunurile proprii dacă nu reuşeau sj adune
suma stabilită, romanii evitau să intre în rândurile senatului municipal.
împăratul Constantin a introdus legitimarea prin căsătoria subsecventă; dacă
părinţii naturali se căsătoreau, copilul devenea automat legitim.
Pentru cazul în care părinţii naturali nu se puteau căsători, a fost creată legitj.
marea prin rescript imperial0.
Capitolul XI
EMANCIPAREA
55. în epoca veche, indiferent de vârsta pe care o avea şi de poziţia pe care o
ocupa în viaţa publică, fiul de familie nu putea încheia acte juridice de drept
privat în nume propriu0. Acest regim era viabil în condiţiile unei economii
închise, dar, odată cu dezvoltarea economiei de schimb, el a devenit anacronic. Cei
bogaţi, în special bancherii şi negustorii, erau interesaţi să încheie acte
juridice prin intennediul fiilor de familie, deoarece ritmul crescând al afacerilor
reclama prezenţa unei persoane, în acelaşi timp, în locuri diferite. în scopul
soluţionării acestei contradicţii, juris- prudenţa a creat actul emancipării, prin
intermediul căruia o persoană alieni ium devenea sui iuris. Şi în cazul
emancipării, ca şi în cazul adopţiunii, jurisconsulţii au plecat de la textul din
Legea celor XII Table cu privire la vânzarea fiului de familie.
Emanciparea se făcea în două faze0. Prima fază consta din trei vânzări şi două
dezrobiri, ca şi la adopţiune. Cea de-a doua fază consta dintr-o dezrobire
vindicta. Aşadar, cea de-a treia dezrobire, prin efectul căreia fiul de familie
devenea persoană sui iuris, era concepută ca o fază distinctă.
56. După emancipare, fiul de familie devenea persoană sui iuris şi putea
încheia acte juridice în nume propriu. Legăturile agnatice dintre emancipat şi fa-
milia sa încetau, dar se păstra rudenia de sânge. Drept urmare, faţă de regimul
dreptului civil, fiul de familie emancipat pierdea dreptul la moştenire faţă de fa-
milia sa. Pentru a veni în sprijinul emancipatului, pretorul a înfăptuit anumite
reforme, prin care îl chema la moştenire, alături de fraţii săi rămaşi sub puterea
părintească, în calitate de cognat.
Capitolul XII
CAPITIS DEMINUTIO
57. Capitis deminutio înseamnă desfiinţarea lui caput, cu alte cuvinte desfi-
inţarea capacităţii juridice sau a personalităţii0.
Capitis deminutio era de trei feluri: maxima, media şi minima. Capitis deminutio
maxima desenuia pierderea tuturor elementelor personalităţii. Este cazul
cetăţeanului care îşi pierde libertatea. Capitis deminutio media însemna nierderea
cetăţeniei romane. în această situaţie se afla cetăţeanul care devenea latin sau
peregrin. Capitis deminutio minima desemna pierderea drepturilor de familie, jn
acest caz, se pierdeau anumite drepturi de familie, dar se dobândeau altele0.
Capitis deminutio nu presupune, neapărat, o micşorare a personalităţii, aşa cum
rezultă din sensul literar al termenului, căci, uneori, poate duce chiar la mărirea
personalităţii. Astfel, emancipatul suferă o capitis deminutio în sensul că
legăturile agnatice cu familia sa de origine se rup, dar capacitatea sa juridică se
măreşte, în sensul că din persoană alieni iuris devine persoană sui iuris.
Adoptatul suferă şi el o capitis deminutio, întrucât iese din familia de origine şi
trece sub puterea adoptantului, dar capacitatea sa juridică rămâne aceeaşi.
Adrogatul însă, devine persoană alieni iuris, aşa încât îşi micşorează capacitatea.
Faţă de aceste variante posibile, trebuie să admitem că numai termenul de
desfiinţare a personalităţii corespunde lui capitis deminutio, exprimând în mod
fidel conţinutul său juridic.
Capitolul XIII
PERSOANA JURIDICĂ
58. în dreptul roman, persoana juridică sau morală era o colectivitate
înzestrată cu o anumită capacitate juridică, având un patrimoniu propriu, dobândind
drepturi şi asumându-şi obligaţii independent de membrii săi. în texte, persoana
juridică este desemnată prin termenii de corpora sau universitas. Cea mai veche
persoană juridică a fost însuşi statul roman0, care avea patrimoniul său (ager
publicus, aerarium), primea moşteniri şi avea debitori. După modelul Romei au fost
organizate apoi coloniile şi municipiile. Erau persoane juridice şi asociaţiile de
publicani (societates publicanorum) care aveau ca obiect strângerea impozitelor
statului0. După adoptarea creştinismului ca religie de stat, biserica a devenit şi
ea
persoană juridică, şi a foat dotată cu o serie de privilegii şi aşezăminte0. între
persoanele juridice de drept privat se numărau corporaţiile, numite collegia, so-
cietăţile de meseriaşi (collegia fabrorum) sau asociaţiile de oameni săraci
(collegia temiiorum). La început, aceste asociaţii se formau prin simpla
manifestare de voinţă a membrilor componenţi, fără vreun amestec din partea
statului. Către sfârşitul republicii, constatându-se că unele asociaţii urmăreau
scopuri politice, s-au luat măsuri de îngrădire a activităţii lor. Astfel, Caesar a
desfiinţat toate persoanele juridice de drept privat, cu excepţia celor care datau
din epoca foarte veche. La rândul său, August a dispus ca nici o asociaţie să nu se
constituie fără aprobarea senatului.
Capitolul XIV
TUTELA ŞI CURATELA
§ 1. TUTELA
59. Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării
incapabililor de fapt. în dreptul roman erau socotiţi incapabili de fapt cei ce
aveau personalitate, aveau capacitate de drept, dar nu aveau reprezentarea
urmărilor faptelor lor. Astfel, sunt cazurile risipitorilor, nevârstnicilor sau
nebunilor.
La origine, tutela şi curatela au fost procedee juridice destinate să apere intere-
sele rudelor civile0. Rudele civile erau interesate să-i protejeze pe incapabilii
de fapt, întrucât ele veneau la succesiunea incapabililor şi orice risipă se
răsfrângea în mod indirect şi asupra lor. Această funcţie a tutelei este confirmată
de numeroase dovezi. Astfel, dintr-un text rezultă că tutorii erau moştenitori
prezumtivi. Mai mult chiar, tutela legitimă era acordată agnaţilor în ordinea în
care veneau la moştenire. Până în secolul al Il-lea î.Hr., incapabilul care nu avea
agnaţi nu avea nici tutore, semn că tutela se instituia numai atunci când
interesele agnaţilor erau ameninţate, în fine, chiar dacă agnaţii erau incapabili,
păstrau dreptul de a veni la tutelă. Nu întâmplător, în epoca veche, tutela era
cuprinsă în sfera lui manus, ca şi celelalte puteri0.
Spre sfârşitul epocii vechi, odată cu manifestarea unor tendinţe tot mai pronunţate
de destrămare a familiei agnatice, se impune principiul apărării patrimoniului
individului, iar tutela se constituie în interesul incapabililor. Această linie de
evoluţie a funcţiei tutelei rezultă din definiţia lui Servius Sulpicius: vis ac
potestas in căpiţe libero ad tuendum enm qui propter aetatem sua sporite se
defenders nequit (o forţă sau o putere asupra unei persoane libere pentru a proteja
pe acela care din cauza vârstei nu se poate apăra singur)0. în prima parte a
definiţiei este înfăţişată vechea concepţie, conform căreia tutela este o foiţă şi
o putere, pentru ca
n partea a doua, aflată în opoziţie cu prima, tutela să apară ca o instituţie de
props a incapabilului. Noul caracter al tutelei a apărut într-un singur caz, dar,
în dreptul clasic, s-a generalizat.
§ 2. CATEGORII DE TUTELĂ
60. După persoanele puse sub protecţie, tutela este de două feluri0: tutela
impuberului sui iuris şi tutela femeii sui iuris. Impuberul care nu se afla sub
puterea părintească era pus sub tutelă până la împlinirea vârstei de 14 ani.
în epoca veche, femeia sui iuris cădea sub tutela perpetuă a agnaţilor, sub pre-
textul aşa-zisei incapacităţi intelectuale a femeilor. Treptat, pe măsură ce tutela
îşi pierde vechile caracteristici, tutela femeii cunoaşte unele transformări.
Astfel, împăratul August a desfiinţat tutela pentru ingenua cu trei copii şi
dezrobită cu patru dus liberorum). Printr-o constituţie dată în anul 410, ius
liberorum a fost generalizat, ceea ce echivalează cu desfiinţarea tutelei pentru
toate femeile0.
61. După modul de deferire, tutela este de trei feluri: legitimă, testamentară
şi dativă0. Tutela legitimă era reglementată prin Legea celor XII Table şi era
acordată agnaţilor incapabilului. Tutela testamentară era instituită prin testament
de către pater familias pentru eventualitatea că ar deceda înainte ca fiul de
familie să fi ajuns la vârsta pubertăţii. Tot aşa putea fi instituită tutela şi
pentru femeia căsătorită fără manus. Tutela dativă a fost introdusă în secolul al
II-lea prin dispoziţiile legii Atilia. Potrivit acestei legi, magistratul putea
numi un tutore impuberului care nu avea rade civile. Tutela dativă, creată pentru
cazurile în care nu exista nici tutelă legitimă, nici tutelă testamentară, prezintă
caracterul unei instituţii de protecţie a incapabilului, în opoziţie cu funcţia
originară a tutelei.
§ 3. PROCEDEELE DE ADMINISTRARE A TUTELEI
62. Negotiorum gestio este procedeul de administrare utilizat pentru perioada
de timp în care pupilul (copilul pus sub tutelă) era infans (mai mic de şapte
ani)0. Conform acestui procedeu, tutorele putea încheia orice acte cu privire la
bunurile pupilului, inclusiv acte de înstrăinare. Actele erau încheiate în numele
tutorelui, deoarece copilul nu avea capacitatea de fapt şi nu putea fi reprezentat,
aşa că tutorele devenea proprietar, creditor sau debitor. Fireşte, la sfârşitul
tutelei, între tutore şi copil avea loc o reglementare de conturi.
63. Auctoritatis interpositio este procedeul folosit pentru administrarea
bunurilor copilului mai mare de şapte ani, care, presupunem, se putea exprima
corect0. în acest caz, tutorele avea numai rolul de a-1 asista pe copil pentru a
com-
pleta personalitatea acestuia. Prezenţa sa nu trebuie interpretată nici ca o
autoritate nici ca o confirmare a actelor încheiate de copil. Efectele actelor se
produceau a$a. pra copilului.
§ 4. CURATELA
64. Ca şi tutela, curatela asigură protecţia incapabililor de fapt. Spre
deosebire de tutelă însă, care îi protejează pe cei loviţi de incapacităţi fireşti,
curatela asigură protecţia celor loviţi de incapacităţi accidentale0. Este firesc
ca un copil să nu-şj dea seama de urmările faptelor sale, dar nu este firesc ca un
om să fie nebun sau risipitor. Datorită faptului că vizează incapacităţi
accidentale, numărul curăţelelor este foarte mare. Curatela alienaţilor mintali era
cunoscută încă din epoca legii celor XII Table.
După persoanele puse sub protecţie, cele mai importante categorii de curatela sunt
curatela nebunului (furiosus), curatela prodigului (risipitorul)0 şi curatela mi-
norului de 25 de ani. Curatela minorului de 25 de ani a fost introdusă în secolul
al II-lea î.Hr. prin legea Plaetoria pentru două cazuri, dar mai târziu a fost
generalizată. După modul de definire, curatela era legitimă şi dativă. Singurul
procedeu de administrare a curatelei era negotiorum gestio.
Spre deosebire de tutelă, care năştea obligaţii sancţionate prin acţiuni speciale,
curatela dădea naştere unor obligaţii sancţionate prin acţiunea care se aplică în
mod obişnuit gestiunii de afaceri. Curatela nu poate fi instituită prin testament
(curator testamento non datur).
TITLUL II
BUNURI
Capitolul I
CLASIFICAREA BUNURILOR
§ 1. TERMINOLOGIE
65. în accepţiunea generală, bunurile sunt lucrurile susceptibile de apropriere
sub fonna dreptului de proprietate. în terminologia juridică romană bunurile erau
desemnate prin cuvântul res care, însă, era utilizat şi pentru desemnarea
lucrurilor în general. Drept urmare, romanii nu au făcut o clasificare a bunurilor
distinctă de clasificarea lucrurilor. Utilizarea unui singur termen pentru două
noţiuni distincte a dat naştere sistemului de clasificare a bunurilor ca diferite
categorii de lucruri. Sistemul acesta, în care clasificarea lucrurilor o cuprinde
şi pe cea a bunurilor, se justifica nu numai prin raţiuni ce ţin de terminologie,
ci şi prin faptul că, practic, orice lucru, în anumite condiţii, poate deveni un
bun0.
§ 2. PATRIMONIUL
66. în dreptul modem, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, da-
toriilor şi sarcinilor susceptibile de o valoare pecuniară. Romanii nu ne-aU lăsat
o definiţie a patrimoniului, deşi aveau noţiunea acestuia. Conceptul roman de
patrimoniu a cunoscut o anumită evoluţie. La origine, ei includeau în patrimoniu
numai lucrurile corporale, desemnate prin temieni precum familia sau pecunia0.
Pecunia avea înţelesul de vite, iar familia însemna sclavi.
în epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel
modem. în epoca lui Justinian patrimoniul era desemnat prin cuvântul substantia.
Elementele patrimoniului, în accepţiunea pe care romanii i-o dădeau în dreptul
clasic, sunt drepturile reale şi drepturile personale. Este adevărat că termenii de
drepturi reale şi drepturi personale au apărut abia în evul mediu, dar ei se
bazează pe două expresii romane: actio in rem (acţiune relativă la un lucru) şi
actio in personam (acţiune relativă la o persoană)0. Cele două acţiuni sancţionau
ceea ce în evul mediu s-a numit drept real şi drept personal. Dreptul real
izvorăşte din raportul juridic stabilit între o persoană şi toţi ceilalţi membri ai
societăţii, cum este cazul dreptului de proprietate. Drepturile reale sunt
opozabile faţă de toţi (erga omnes).
Dreptul personal izvorăşte din raportul juridic stabilit între două persoane deter
nate, aşa încât este opozabil faţă de o singură persoană.
Drepturile reale vor fi studiate la materia bunurilor, iar cele personale la
mat( ria obligaţiunilor.
§ 3. RES IN PATRIMONIO ŞI RES EXTRA PATR1MON1UM
67. Res in patrimonio şi res extra patrimonium (lucruri patrimoniale şi ]
„ cruri în afara patrimoniului) este diviziunea fundamentală a lucrurilor care
apare numai întâmplător, în Institutele lui Gaius0, dar ocupă un loc important în
Institu- tele lui Justinian.
Lucrurile in patrimonio pot face obiect de proprietate privată, pe când lucrurile
extra patrimonium nu sunt susceptibile de apropriere sub această formă (vel
j( nostro patrimonio sunt vel extra patrimonium nostrum ha ben tur)0 0. Erau
considerate în afara patrimoniului lucrurile care prin natura lor nu făceau
obiect de proprie, tate. în aceeaşi categorie intrau şi lucrurile care, prin
destinaţia lor, nu puteau intri în proprietatea unei persoane, cum este cazul
templelor sau al zidurilor cetăţii.
§ 4. RES IN PATRIMONIO
68. Lucrurile susceptibile de a face parte din patrimoniul unei persoane erau
clasificate după mai multe criterii. O primă clasificare, cunoscută din epoca Legii
celor XII Table, cuprinde lucrurile mancipi şi lucrurile nec mancipi2. Potrivit uni
text din Gaius, împărţirea lucrurilor în mancipi şi nec mancipi se întemeiază pe un
criteriu de natură economică. Res mancipi erau considerate mai preţioase (preţios
lores) în raport cu cele nec mancipi. Deoarece în epoca Legii celor XII Table
romanii erau un popor de agricultori, erau considerate mai preţioase lucruri ca
pământul Romei, sclavii sau vitele de muncă. Banii sau drepturile de creanţă intrau
în categoria lucrurilor nec mancipi.
69. Res corporales şi res incorporales (lucruri corporale şi incorporate)0 Erau
incluse în categoria lucrurilor corporale cele ce puteau fi atinse cu mâna, în-
trucât aveau o fonnă materială, pe când în categoria lucrurilor incorporale intrau
lucrurile fără o formă materială. Ca o curiozitate, dreptul de proprietate era
trecut în categoria lucrurilor corporale. Această situaţie se explică prin faptul
că romanii confundau dreptul de proprietate cu obiectul său. Confuzia se reflecta
şi pe plănui
inologiei juridice, căci romanii nu spuneau: “am un drept de proprietate asupra
cestui lucru”, ci “acest lucru este al meu” (haec res mea est)'.
70. Res mobiles şi res soli (lucruri mobile şi lucruri imobile). Această clasi-
. are a lucrurilor nu este expresă, dar rezultă din mecanismul unor figuri juridice
are funcţionează diferit, după cum este vorba despre lucruri mobile sau imobile.
Lucrurile mobile se pot mişca prin putere proprie sau pot fi mişcate printr-o forţă
■xterioară lor, fără a-şi pierde identitatea, pe când lucrurile imobile îşi schimbă
forma dacă sunt mutate.
71. Genera şi species (lucruri de gen şi lucruri individual determinate)0 0.
Lucrurile de gen sunt identificate prin trăsături ce aparţin categoriei din care
fac parte, ca de pildă un sclav sau o vită oarecare. Species sunt lucrurile care se
individualizează prin trăsături proprii numai lor (sclavul Filip). Bunurile nu sunt
de gen sau individual determinate prin natura lor, ci în funcţie de convenţia
părţilor.
Distincţia în genera şi species prezintă o mare importanţă în materia riscurilor.
Astfel, dacă bunul datorat dispare prin caz fortuit, debitorul continuă să fie
obligat potrivit principiului genera non pereunt (lucrurile de gen nu pier).
Dimpotrivă, dacă lucrul este individual determinat, debitorul este exonerat de
răspundere0.
72. Produse şi fructe. Fructele sunt create de un alt lucru, în mod periodic,
în confonnitate cu destinaţia lui economică şi fără a-i consuma substanţa. Fructele
care necesitau munca omului se numeau fructe industriale. Produsele sunt lucrurile
cărora le lipseşte caracterul periodicităţii0.
73. Res que pondere numero mensurave constant sunt lucrurile care, prin natura
lor, pot fi înlocuite unele prin altele.
Capitolul II POSESIUNEA
§ 1. FORMAREA CONCEPTULUI DE POSESIUNE
74. Posesiunea este o stare de fapt constând în stăpânirea materială a unui lucru,
stăpânire ce se bucură de protecţie juridică0.
Intr-un stadiu evoluat, romanii au conceput noţiunea de posesiune în strânsă
legătură cu dreptul de proprietate, văzând în ea exerciţiul actelor materiale prin
care se realizează dreptul de proprietate.
Conceptul de posesiune s-a format în cadrul unui proces de evoluţie, ;n legătură cu
exploatarea pământurilor statului. încă din epoca regalităţii exista un întins
domeniu public (ager publicus), pe care statul roman îl împărţea spre fol0. sinţă
patricienilor, fie în mod gratuit, fie în schimbul unei sume de bani. Vechii autori
desemnau terenurile publice stăpânite de către particulari prin termenul de
possessiones. La început aceste possessiones erau atribuite particularilor numai în
măsura în care le cultivau cu propria familie. Cu timpul, posesiunile s-au extins
tot mai mult, astfel încât patricienii subconcedau o parte din terenurile primite
de la stat clienţilor lor0 0. Statul roman rămânea proprietar deplin asupra acestor
terenuri, aşa că putea revoca oricând folosinţa acordată patricienilor. La rândul
lor, patricienii puteau revoca subconcedările făcute clienţilor, deoarece în
epoca foarte veche dependenţa clienţilor faţă de patroni era totală. Cu timpul,
dependenţa clienţilor faţă de patroni a început să slăbească. în noua situaţie s-a
constatat că, adesea,, clienţii refuzau să părăsească terenurile la cererea
patronilor. Datorită acestui fapt, s-a simţit necesitatea creării unui mijloc
juridic prin care clienţii să fie constrânşi să restituie terenurile subconcedate
de către patroni. în acest scop a fost creat interdictul de precario'. Prin acest
interdict, în caz de refuz, patronul putea reintra în stăpânirea terenului
subconcedat cu concursul magistratului.
După crearea interdictului de precario, stăpânirea exercitată de către patricieni
asupra pământurilor statului încetează să mai fie o simplă stare de fapt, fără con-
secinţe juridice0. Ea capătă un conţinut abstract, dobândindu-şi individualitatea
ca figură juridică. Posesorul dispune de mijloace juridice necesare (interdictul de
precario) pentru a exercita nestingherit stăpânirea asupra terenurilor primite de
la stat. După cum s-a văzut, la origine, posesiunea a constat în stăpânirea
ocrotită ju- ridiceşte asupra pământurilor statului. Mai târziu, interdictele s-au
aplicat şi în materia proprietăţii private. Tot aşa, conceptul de posesiune, apărut
în legătură cu exploatarea acestor possessiones, şi-a găsit o aplicaţie generală.
§ 2. ELEMENTELE POSESIUNII
75. Elementele posesiunii sunt: animus şi corpus.
Prin animus se înţelege intenţia de a păstra un lucru pentru sine4. Posesorul se
comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Cel ce ia cu împrumut un lucru în
vederea folosinţei şi intenţionează să-l restituie proprietarului nu este posesor,
deoarece nu stăpâneşte lucrul pentru sine, ci pentru altul.
Corpus constă în totalitatea actelor materiale prin care se realizează stăpânirea
asupra unui lucru (instalarea într-o casă, cultivarea unui teren)5.
Toţi proprietarii sunt în acelaşi timp şi posesori, dar nu toţi posesorii sunt pro-
prietari.
in expunerea materiei, posesiunea este înfăţişată ca o figură juridică de sine -
'toare distinctă de proprietate, deşi în practică ea produce aceleaşi efecte
juridice, S diferent dacă este exercitată de un simplu posesor sau de un adevărat
proprietar.
76 Posesiunea se dobândeşte prin întrunirea celor două elemente asupra celeiaşi
persoane. De regulă, posesiunea se dobândeşte prin sine însăşi, dar, în d
excepţional, se poate dobândi şi prin altul. Dobândirea posesiunii prin altul s-a t
reaţiza numai după ce s-a admis reprezentarea şi în această materie (un lucru
cumpărat de o anumită persoană este păstrat de către altă persoană în virtutea îm-
puternicirii primite).
* Posesiunea se pierde fie prin pierderea lui animus, fie prin pierderea lui
corpus, fie prin pierderea ambelor elemente0. Astfel, cel ce vinde casa, dar
continuă să locuiască în ea în calitate de chiriaş, pierde posesiunea prin
pierderea lui animus.
§ 3. CATEGORII DE POSESIUNE
77. Posesiunea este de mai multe feluri, în funcţie de protecţia juridică de
care se bucură, de efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia
poartă.
Possessio ad interdicta este posesiunea care se bucură de protecţie juridică prin
intermediul interdictelor.
78. Possessio ad usucapionem are ca efect dobândirea proprietăţii prin uzu-
capiune dacă, în afara posesiunii, sunt întrunite şi celelalte condiţii ale
uzucapiunii.
79. Possessio iniusta este vicioasă în raport cu o anumită persoană, ceea ce
are ca efect ridicarea protecţiei posesiunii faţă de persoana în cauză. Viciile
posesiunii sunt: violenţa, clandestinitatea şi precaritatea.
80. Possessio iuris (posesiunea unui drept)0. Plecând de la faptul că posesi-
unea presupune exercitarea unei stăpâniri materiale, romanii au considerat, la
origine, că numai lucrurile corporale pot fi posedate. Mai târziu, văzând că
dreptul de servitute se exercită prin actele materiale necesare posesiunii, au
admis că dreptul de servitute poate fi posedat. Plecându-se de la cazul dreptului
de servitute, ideea posesiunii de drept (iuris possessio, quasi possessio) s-a
generalizat apoi.
§ 4. EFECTELE POSESIUNII
81. Posesorul se bucură de protecţie juridică prin intermediul interdictelor.
Un alt efect al posesiunii constă în faptul că, în eventualitatea unui proces în
revendicare, pârâtul are calitatea de posesor0. El se apără spunând: posed pentru
că posed. Sarcina probei revine reclamantului, care trebuie să facă dovada că este
proprietar, dacă vrea să intre în posesiunea lucrului. In fine, dacă sunt întrunite
anumite condiţii, posesorul poate deveni proprietar prin uzucapiune0.
§ 5. INTERDICTELE POSESORII
82. Protecţia juridică a posesiunii prezintă utilitatea că asigură, în acelaşi
timp, şi protecţia proprietăţii, căci, de cele mai multe ori, posesorul este şi
proprietar. Pe de altă parte, prin apărarea posesiunii, distinct de proprietate,
romanii au ocrotit anumite drepturi, cum a fost cazul protecţiei juridice care s-a
acordat stăpânirii de fapt asupra pământurilor statului. în fine, prin ocrotirea
posesiunii s-a asigurat respectarea stării de fapt existentă la un moment dat în
societate. în cazul că cineva dorea să schimbe o anumită stare de fapt, trebuia să
recurgă la mijloacele juridice corespunzătoare şi numai dacă organele specializate
ale statului constatau că pretenţia este întemeiată, adoptau măsuri în consecinţă.
Interdictele posesorii, ca mijloace juridice de ocrotire a posesiunii, sunt de două
feluri: interdicte recuperandae possessionis causa şi interdicte retinendae
possessionis causa.
83. între interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea
posesiunii pierdute) se numără interdictele unde vi (deoarece prin violenţă), care
pot fi de două feluri: unde vi cottidiana şi unde vi armata'0.
Interdictele unde vi armata erau acordate în cazul deposedării prin violenţă
armată, iar interdictele unde vi cottidiana în cazul deposedării prin violenţă
obişnuită.
Interdictul de precario a fost creat în legătură cu exploatarea lui ager publicus
dar, apoi, a fost aplicat şi la alte cazuri0. Prin acest interdict cel ce
transmitea un lucru cu titlu precar, putea reintra oricând în stăpânirea lui,
deoarece detentoml era obligat să restituie lucrul la cerere.
Interdictul de clandestina possessione (cu privire la posesiunea clandestină) se
dădea împotriva celui care intra în stăpânirea unui lucru fără ştirea
proprietarului0.
84. Interdictele retinendae possessionis causa erau date în scopul păstrării
unei posesiuni existente.
Interdictul utrubi (care din doi) se aplica la lucrurile mobile şi se acorda părţii
care a posedat lucrul mai multă vreme în anul anterior eliberării interdictului.
Astfel, dacă Primus a posedat obiectul litigios primele 8 luni, iar Secundus
următoarele 7 luni din anul anterior eliberării interdictului, obiectul va fi
atribuit lui Secundus.
Interdictul uti possidetis (după cum posedaţi) se aplica în cazul imobilelor şi se
acorda părţii care poseda lucrul în momentul eliberării interdictului. Acest inter-
dict a fost creat în epoca de înflorire a economiei de schimb, când ritmul
afacerilor, inclusiv vânzarea de imobile, a crescut foarte mult. Deoarece romanii
nu aveau
registre
Crearea acestui titlu juridic, distinct de posesiune, a făcut posibilă efectuarea
unor operaţiuni juridice ca împrumutul de folosinţă, arendarea sau depozitul.
Timp de mai multe secole, în dreptul roman, posesiunea a fost lipsită de protecţie
juridică, fiind socotită o simplă stare de fapt.
Prin secolul V al Romei, posesiunea a început să fie apărată prin intermediul
interdictelor, desemnând puterea de fapt ocrotită juridiceşte asupra lui ager
publicus. Treptat noţiunea s-a extins şi la alte bunuri, căpătând un conţinut tot
mai bogat. în acelaşi timp asistăm la apariţia mai multor feluri de posesiune,
având efecte juridice specifice.
Apărută ca o noţiune juridică în interesul uzurpatorilor pământurilor statului,
posesiunea se desprinde ca o categorie juridică de sine stătătoare, evoluând în
strânsă legătură cu alte instituţii ale dreptului roman şi, în special, în legătură
cu drepturile şi garanţiile reale.
Possessiones şi possessio agri ocupatorii sunt termeni care se referă la terenurile
despre care Festus spune că nu sunt deţinute prin mancipaţiune, ci prin uz.
Unele porţiuni din ager publicus erau atribuite de către stat particularilor care
plăteau o sumă de bani numită vectigal. Statul nu transmitea proprietatea asupra
pământurilor ci numai possessio. Concesia era făcută fără dată fixă, şi putea fi
revocată oricând.
La un moment dat, posesorii acestor pământuri au încetat să mai plătească
redevenţa.
Cu timpul, sensul cuvântului possessio s-a schimbat, sfârşind prin a desemna
stăpânirea de fapt a unui fond privat.
La origine, termenul de possessio presupunea existenţa unui teren agricol,
stăpânirea de fapt a acestuia fără existenţa vreunui drept şi lipsa oricărui raport
contractual cu statul.
Ocrotirea juridică a posesiunii a început să se realizeze către sfârşitul secolului
V de la fondarea Romei, datorită contradicţiilor ivite între cei care ocupau
pământurile statului.
întrucât neînţelegerile dintre uzurpatori erau de natură să provoace dezordini
profunde, se impunea intervenţia statului. Uzurpatorii nu puteau rezolva
neînţelegerile dintre ei prin intentarea acţiunii în revendicare, căci nu aveau
titlul de proprietari. Din acest motiv au fost create interdictele, ca instrumente
juridice de ocrotire a uzurpatorilor lui ager publicus.
în ciuda faptului că unii romanişti adoptă o atitudine negativă, se admite în
general că interdictele au apărut ca prim instrument juridic de apărare a
posesiunii.
A admite opinia lui Ihering, potrivit căreia interdictele au apărut abia după
dispariţia acţiunilor legii, ar însemna să admitem că posesiunea a rămas fără
sancţiune până către sfârşitul republicii. în realitate, interdictele au fost
create în scopul apărării posesiunii şi doar mai târziu s-au aplicat şi
proprietăţii private o dată cu dispariţia acţiunilor legii.
Faptul că procedura interdictelor este inspirată din procedura acţiunilor legii
dovedeşte că interdictele existau încă din epoca legisacţiunilor. Cum ele nu puteau
fi aplicate pro-
I
prietăţii, întrucât aceasta era sancţionată prin legisacţiuni, decurge în mod
firesc că inter, dietele serveau la sancţionarea posesiunii.
La început possessio desemnează folosinţa unui teren făcând parte din ager public^
Mai târziu, principiile posesiunii au început să se aplice şi fondurilor private.
Chiar şi mu»] mai târziu, când dispare ager publicus, noţiunea de posesiune nu
dispare, dar desemnează deţinerea în fapt a unui fond privat.
Aceste posesiuni au sfârşit prin a fi transmisibile prin vânzare, donaţiune,
succesiune Datorită acestui fapt, unii romanişti au mers până acolo, încât au
manifestat tendinţa de a identifica posesiunea cu proprietatea.
Astfel, Ihering afirmă chiar că, în realitate, posesiunea nu este altceva decât
pro. prietatea privată introdusă sub alt nume. în realitate, între dominium ex iure
quiritium şjl possessiones există deosebiri foarte însemnate, atât pe planul
formalismului, cât şi pe planul conţinutului noţiunilor.
a) Poziţia posesorului se deosebeşte de a proprietarului atât în raporturile
sale cy statul, cât şi în raporturile cu terţii.
b) Terenurile asupra cărora exista dominium ex iure quiritium erau limitate,
posesiunile! erau nelimitate.
c) O altă deosebire între posesiune şi proprietate se manifestă pe planul
transmiterii Iu-1 crurilor, precum şi pe planul reclamării lor în justiţie.
d) Fondurile susceptibile de dominium ex iure quiritium nu erau supuse vreunei
dări, I spre deosebire de posesiuni, pentru care măcar teoretic, stăpânitorii erau
obligaţi să plătea- ’ scă o redevenţă.
Către sfârşitul republicii, când vechii posesori vor dobândi, aşa cum vom vedea,
proprietatea quiritară asupra posesiunilor, va înceta şi plata acestei sume de
bani.
După cel de-al doilea război punic, la Roma începe procesul de formare a
latifundiilor, j O serie întreagă de pământuri sunt abandonate sau confiscate. Apoi
aceste terenuri sunt [ concedate particularilor.
Noua formă de posesiune nu trebuie confundată cu vechile posesiuni, a căror
stăpânire se [ consolidează tot mai mult şi pentru care, în practică, încetase să
se mai plătească o redevenţă.
Extinderea latifundiilor pe o scară tot mai mare a dat naştere, în istoria Romei,
problemei agrare. Concentrarea marilor domenii exploatate prin munca sclavilor a
dus la ruinarea micilor proprietăţi şi la crearea unui climat de mare tensiune în
rândurile cetăţenilor săraci şi ale proletariatului.
Tiberius Gracchus propune să se limiteze suprafeţele de pământ pe care marii
posesori le deţineau din ager publicus, iar restul să se împartă celor fără pământ.
Se stabileşte că fiecare pater familias nu poate deţine mai mult de 500 iugăre de
pământ din ager publicus. Suprafeţele de pământ care depăşeau această limită, urmau
să fie luate de la posesori şi I distribuite proletarilor din Italia sub formă de
loturi inalienabile.
în anul 123 Gaius Gracchus reia opera fratelui său, reînnoieşte legea agrară din
133, I acordând şi latinilor dreptul la asignaţiuni.
Ulterior au fost luate o serie de măsuri care au dus la lichidarea reformei agrare
iniţiată j de fraţii Gracchi. între acestea, consemnăm suprimarea inalienabilităţii
loturilor nou concedate, precum şi suprimarea asignaţiunilor viitoare.
în fine, dispoziţiile legii agrare din anul 111 suprimă în mod expres plata
vectigalului, I transformând vechea possessio în privata possessio.
Se pune întrebarea dacă privata possessio despre care vorbeşte Lex agraria din anul
111 se confundă cu dominium ex iure quiritium sau este o formă de stăpânire privată
de un I fel deosebit. O serie de autori admit că privata possessio se confundă cu
dominium ex iure I quiritium.
Există şi o părere contrară, potrivit căreia privata possessio reprezintă o
categorie de sine stătătoare, care nu este proprietate quiritară. Se ştie însă că
prin legea Thoria întreg I
italic devine res mancipi, ceea ce înseamnă că poate fi obiect al proprietăţii
quiritare. s0tu ' g|tă parte, legea agrară din anul 111 suprimă plata vectigalului,
ceea ce este un alt Pe că posesorii s-au transformat în proprietari quiritari. lată
de ce nu vedem raţiunea 'n care s-ar putea admite că privata possessio ar fi o
formă de stăpânire privată distinctă de dominium ex iure quiritium.
' pământurile cucerite în timpul imperiului erau organizate în privinţa regimului
lor juridic in mai multe forme.
O parte din terenuri aveau regimul proprietăţii quiritare prin introducerea
ficţiunii lui ius tldlILUI".
O altă parte a solului era deţinut cu titlu de folosinţă de către locuitorii
provinciilor.
Alte pământuri erau stăpânite fie de către senat, fie de către împărat. în acelaşi
timp se menţine şi possessio agri vectigalis. Este vorba despre terenurile
concedate în schimbul unui vectigal. Ager vectigalis nu se confundă nici cu
dominium, nici cu vechea possessio, cu toate că terminologia este asemănătoare.
Pe baza unor texte din Digeste s-a susţinut că ager vectigalis reprezintă o formă
de
possessio.
Dacă ager vectigalis include şi ideea de posesiune, aceasta nu înseamnă că se limi-
tează la a fi un caz de posesiune. La sfârşitul dreptului clasic ager vectigalis
sfârşeşte prin a deveni un drept real.
în dreptul clasic, suma plătită de către titular joacă rolul unui impozit
financiar.
în acelaşi timp observăm că, în anumite privinţe, ager vectigalis se apropie de
dreptul de proprietate. Asemenea apropieri se manifestă şi pe planul dobândirii
fructelor.
Utilizarea interdictelor atestă iarăşi existenţa unor asemănări între ager
vectigalis şi drepturile reale. La un moment dat, titularului lui ager vectigalis
se bucură de o actio in rem, ceea ce duce la transformarea lui ager vectigalis
într-un drept real.
Din momentul în care noţiunea de posesiune a trecut în dreptul privat, a început să
se confunde cu proprietatea, căci de cele mai multe ori posesorul era şi
proprietar.
în raport cu proprietatea, posesiunea înseamnă exercitarea actelor materiale prin
care se exteriorizează dreptul de proprietate.
în legătură cu consecinţele juridice pe care le produce această stăpânire de fapt,
romanii au folosit pe lângă termenul de possessio şi termenii de possessio civilis
şi possessio naturalis.
Expresia de civilis possessio poate fi interpretată în mai multe feluri. în primul
rând, din punct de vedere tehnic, cuvântul civilis are două sensuri mai importante,
exprimă mai întâi opoziţia dintre dreptul privat şi cel public.
în al doilea rând, în cadrul dreptului privat, acest cuvânt desemnează toate
instituţiile create de lege, drept cutumiar sau senatusconsulte, cu excepţia acelor
instituţii ce ţin de ius gentium sau de dreptul pretorian. Acest al doilea sens al
termenului a suferit o serie întreagă de modificări. în acest sens trebuie înţelese
noţiunile de civilis actio sau de civilis obligatio.
în ceea ce priveşte interdictele, care se află în strânsă legătură cu posesiunea,
fiind primele instrumente de sancţionare a acesteia, nu pot ţine de dreptul civil,
căci, după cum se ştie, ele sunt create prin intermediul edictului pretorului.
Tradiţiunea nu transmite proprietatea quiritară decât atunci când este vorba de res
nec mancipi.
Ocupaţiunea şi acţiunea publiciană nu au aparţinut dreptului civil. Se vede deci că
principalele consecinţe ale posesiunii nu ţin de domeniul dreptului civil.
în ce categorii vor fi introduse atunci cazurile de posesiune, care, deşi nu duc la
uzucaparea lucrurilor, dau totuşi dreptul la apărarea prin intermediul
interdictelor ?
Savigny cerea ca în cazurile de possessio ad interdicta să nu se folosească
termenul de civilis possessio, ci pur şi simplu acela de possessio. în concepţia
sa, posesiunea ad interdicta presupune existenţa posesiunii şi nimic mai mult.
Astfel chiar şi cel ce intră prin violenţă în posesiunea unui lucru se poate apăra
prin intermediul interdictelor.
Dimpotrivă, uzucapiunea presupune, pe lângă posedarea lucrului, şi alte condiţii,
ar fi buna credinţă şi justa cauză. în acest sens, autorul propune, pentru a
exprima în moijl clar raportul dintre cele două feluri de posesiune, să se
folosească termenul de possessio pentru posesiunea care dă dreptul la interdicte şi
să se adauge epitetul de civilis pentru de. semnarea posesiunii care duce la
uzucapiune.
Realitatea este că nu trebuie confundată noţiunea de civilis possessio nici cu
possessio ad usucapionem, nici cu possessio ad interdicta şi nici nu trebuie
limitată la unul din cele două cazuri.
Atât posesiunea care duce la uzucapiune, cât şi aceea care dă naştere la dreptul |a
interdicte aparţin de posesiunea civilă înţeleasă ca acea stăpânire de fapt asupra
lucrului ' care este apărată prin mijloace de drept.
Ar fi anormal să nu admitem că possessio ad interdicta ţine de domeniul posesiunii
civile, de vreme ce apariţia interdictelor este strâns legată de posesiune, ba mai
mult, constituie instrumentul prin intermediul căruia simpla stăpânire a bunului
a căpătat o semnifica- ţie juridică.
Posesia naturală trebuie văzută ca acea formă de stăpânire a lucrurilor care nu
duce la dobândirea proprietăţii prin uzucapiune. în acelaşi timp trebuie să
distingem între stăpânirea pură şi simplă fără consecinţe juridice şi acea
stăpânire care, deşi produce consecinţe juridice nu duce totuşi la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune.
Posesiunea civilă reprezintă, deci, acea stăpânire de fapt care dă naştere la
protecţie juridică. Nu are importanţă dacă aceste consecinţe sunt dobândirea
proprietăţii prin intermediul uzucapiunii sau dreptul la apărare prin interdicte.
în ce priveşte posesiunea naturală, aceasta este o stăpânire de fapt şi corespunde
sensului de astăzi al noţiunii de detenţiune.
Cuvântul iustum este întrebuinţat de către jurisconsulţii romani în două sensuri.
Când se raportează la ius civile, iustum are acelaşi sens cu noţiunea de legitimum.
Ca de exemplu ! în expresia matrimonium iustum.
In alt sens, termenul de iustum desemnează ceea ce este în conformitate cu dreptul,
ca de exemplu în expresia absentia justa.
în ce priveşte iusta possessio aceasta se încadrează în cel de-al doilea înţeles al
termenului de „iustum”.
Iusta possessio este deci acea posesiune la care cineva are dreptul şi care este o
adevărată posesiune din punct de vedere juridic. în cazul gajului, de exemplu,
creditorul gajist are o iusta possessio.
Această posesie nefiind civilă, termenul de iustum trebuie luat în cea de-a doua
accepţiune a sa. Tot astfel, missio in possessionem reprezintă un caz care conferă
iusta possessio.
Dar sensul pe care îl putem da noţiunii de iusta possessio este încă destul de vag,
aşa cum reiese din expresiile de mai sus. Noţiunea va căpăta însă un plus de
claritate dacă vom \ raporta la termenul de vitia possessionis.
în acest fel, prin iusta possessio, vom înţelege orice posesiune, care nu a fost
achiziţionată vi, dam, precaria. Această categorie de posesiune prezintă o
importanţă deosebită în materia interdictelor posesorii.
In cazul posesiunii vicioase se ridică protecţia juridică dar numai pentru acea
persoană faţă de care este viciată. Din această cauză, în unele interdicte va
figura expresia „nec vi j nec clam nec precario a te possideret".
Cazurile de posesiune vicioasă sunt numeroase, cum este de pildă situaţia în care
cineva intră prin violenţă în posesiunea unui lucru.
Bonae fidei possessio.
Aceasta expresie se defineşte prin raportare la motivele care justifică stăpânirea
unui lucru. Cel care este convins că stăpânirea sa asupra lucrului are o bază
legală se consideră a fi un posesor de bună credinţă.
possessionis.
Iuris possessio.
Romanii nu au acceptat iniţial că un drept poate fi posedat. Această stare de
lucruri se explică prin faptul că ei au văzut posesiunea ca pe o stăpânire
materială a lucrului, or drep- (urjie fiind lucruri incorporate, nu puteau fi
stăpânite în acest fel.
S-a admis însă, în mod excepţional, posesiunea dreptului de proprietate şi aceasta
deoarece, în cazul proprietăţii, romanii confundau dreptul cu obiectul său.
în cazul în care un proprietar era tulburat în exerciţiul dreptului, avea
posibilitatea să recurgă la interdicte pentru a se apăra.
Se putea întâmpla însă ca şi exerciţiul altor drepturi să fie tulburat, dar, în
acest caz, titularul dreptului nu putea recurge la interdicte.
în aceeaşi situaţie se găseau şi drepturile care reprezintă dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate.
Aceste drepturi, numite de către romani iura in re, existau distinct, independent
de proprietate. Aşa este, de exemplu, cazul uzufructului. Şi în cazul uzufructului,
ca şi în cazul proprietăţii, se poate concepe o tulburare a exerciţiului dreptului,
ca şi în cazul celorlalte servituţi.
Plecând de la acest punct, prin analogie, romanii au admis că posesiunea poate fi
extinsă de la proprietate şi la servituţi, numai că au numit-o quasi possessio sau
possessio iuris.
Expresia de „possessio iuris” se datoreşte faptului că, în cazul proprietăţii, nu
se avea în vedere posedarea dreptului, ci posedarea lucrului. Această situaţie este
posibilă în cazul proprietăţii, şi nu în alte cazuri, întrucât numai dreptul de
proprietate se confundă cu obiectul său.
în cazul proprietăţii deci, romanii au văzut o possessio corporis.
în cazul servituţilor însă, întrucât este vorba de posedarea unui drept, s-a
utilizat termenul de iuris possessio.
Astfel spus, termenul de Juris possessio” desemnează exerciţiul unui ius in re.
Acest exerciţiu în raport cu ius in re ar corespunde raportului existent între
posesiune şi proprietate.
Cum şi celelalte drepturi se exercită prin acte materiale necesare posesiunii, s-a
ajuns la concepţia mai evoluată a posesiunii unui drept, desemnată prin termenul de
iuris possessio.
Unii autori au văzut în proprietatea pretoriană o instituţie decurgând din vechiul
drept de possessio.
Potrivit acestei concepţii, existenţa proprietăţii quiritare şi a cetei pretoriene
corespunde unei situaţii anterioare, când în legătură cu exploatarea lui ager
publicus, la romani a existat un îndoit drept de proprietate.
Se ştie însă că Gaius leagă apariţia proprietăţii pretoriene de distincţia între
lucrurile mancipi şi nec mancipi. Jurisconsultul arată în mod limpede că un lucru
este in bonis, atunci când, deşi este o res mancipi, a fost transmisă nu prin
mancipaţiune, ci prin tradiţiune.
Aşa stând lucrurile, este mai degrabă de crezut că în crearea noii forme de
proprietate pretorul s-a inspirat din felul de organizare al proprietăţii
quiritare.
Plecând de la principiul că dominium ex iure quiritium asupra lucrurilor nec
mancipi poate fi transmis prin intermediul tradiţiunii, pretorul extinde acest mod
de dobândire a proprietăţii şi la lucrurile mancipi.
Pentru possessionis, tradiţiunea nu putea transmite proprietatea ci numai acel

drepţ special de care ele erau susceptibile.
De asemenea, aşa cum am arătat, la început nu a existat nici o acţiune pentrg I
apărarea dreptului de possessio. Abia mai târziu, după apariţia acţiunii publiciene
aceasta a fost extinsă şi la possessiones.
De multe ori tradiţiunea este văzută exclusiv ca un mijloc de transmitere a
proprietăţii. I în realitate, rolul tradiţiunii nu s-a limitat la transmiterea
proprietăţii. Ea a fost utilizată foarte frecvent atât pentru remiterea posesiunii,
cât şi în vederea remiterii detenţiunii lucrului.
în cazul contractului de gaj, de exemplu, lucrul era transmis de către debitor
creditorului cu titlu de posesiune, iar acesta din urmă se obliga să-l restituie
dacă debitorul plătea la scadenţă.
Aşa cum am văzut, posesiunea a apărut ca noţiune juridică în scopul apărării
intereselor uzurpatorilor pământurilor statului. Din momentul în care posesiunea a
căpătat un sens abstract, s-a extins şi asupra pământurilor private.
într-o fază mai avansată, protecţia posesorie capătă o arie largă de aplicare,
cuprinzând cazurile proprietarului, creditorului gajist, depozitarului sechestru.
în alte cazuri însă, cu toate că bunurile erau stăpânite în baza unui titlu
juridic,, protecţia posesorie nu a fost aplicată. Ne referim la situaţia
chiriaşului sau a comodatarului.
Capitolul III
NOŢIUNEA PROPRIETĂŢII
§1. DREPTUL DE PROPRIETATE
86. In literatura juridică, proprietatea apare fie ca drept subiectiv fie ca
instituţie a dreptului obiectiv0.
Dreptul de proprietate în sens obiectiv cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează modul de repartiţie a mijloacelor de producţie, precum şi a pro-
duselor.
Dreptul subiectiv de proprietate, acea posibilitate de a stăpâni un lucru prin
putere proprie şi în interes propriu, este definit de normele dreptului de
proprietate. Aceste atribute se manifestă pe un plan mai larg sau mai restrâns, în
funcţie de condiţiile istorice concrete.
87. Utilizarea unor termeni romani ca: ius utendi et abutendi, ius fruendi, ius
possidendi, ius disponendi, atât în evul mediu, cât şi în societatea modernă, a dat
naştere unor întrebări în legătură cu aplicarea instituţiei romane a proprietăţii
în alte formaţiuni sociale.
Câtă vreme noţiunea dreptului de proprietate s-a limitat la enumerarea atributelor
acestui drept: ius utendi, ius fruendi, ius abutendi (dreptul de a folosi, de a
culege faictele şi de a dispune de lucru), nu s-a putut explica nici fenomenul re-
cepţionării dreptului roman în feudalism, nici preluarea unor formulări romane în
codurile moderne. Explicaţia ştiinţifică a „recepţionării” dreptului roman de pro-
prietate se poate da numai dacă plecăm de Ia noţiunea proprietăţii ca act de apro-
priere. Numai aşa putem înţelege că instituţia proprietăţii a suferit schimbări
calita-
- trecerea de la o formaţiune socială la alta şi că terminologia care s-a păstrat
fructus şi abusus) nu epuizează conţinutul dreptului de proprietate, ci ^rezintă
doar unele elemente ce ţin de tehnica valorificării sale.
Capitolul IV
FORMELE PRIMITIVE DE PROPRIETATE
§ 1. proprietatea colectivă a ginţii
88. Mărturii ale autorilor latini şi greci. In epoca prestatală a Romei
pământul, ca principal mijloc de producţie, se afla în proprietatea colectivă a
ginţii. Existenţa proprietăţii colective a ginţii este menţionată, deşi nu foarte
clar, în numeroase texte ale autorilor latini şi greci, iar, pe de altă parte,
numeroase instituţii juridice romane mai recente păstrează urme care, în mod cert,
au fost lăsate de vechea proprietate colectivă. Potrivit acestor texte, în epoca
prestatală proprietatea era colectivă, cu excepţia a două iugăre de pământ care se
aflau în proprietatea familială0 0 0. Printr-o interpretare literală s-ar putea
ajunge la concluzia că cele două iugăre de pământ au fost atribuite de către
Romulus, cu titlu de proprietate privată. în realitate, prin reforma atribuită lui
Romulus pământurile au fost repartizate numai cu titlu de proprietate familială, ca
formă mai evoluată a proprietăţii primitive. Fapt este că, în concepţia vechilor
autori, refonna lui Romulus a avut o importanţă minoră.
în De re rustica, Varro vorbeşte despre atribuirea celor două iugăre de pământ,
tară să precizeze ce regim s-a aplicat celorlalte fonduri. în altă lucrare însă,
Vann se referă expres la împărţirea întregului teritoriu al Romei între cele trei
triburi fondatoare".
La rândul său, Dionis din Halicarnas afirmă că Romulus ar fi împărţit teritoriul
Romei în 30 de loturi, atribuind fiecărei curii o suprafaţă de pământ’.
Constatăm că Varro ne vorbeşte despre o împărţire făcută între triburi, iar Dionis
din Halicarnas despre o împărţire pe curii. Deşi, în aparenţă, cele două texte se
contrazic, în realitate ele se susţin şi se completează reciproc. Este posibil ca
grupurile etnice care au fondat Roma să fi cunoscut, iniţial, proprietatea
colectivă la nivelul tribului. Cu timpul, regimul de comunitate s-a putut restrânge
de la nivelul tribului la nivelul curiei. Sunt posibile şi alte interpretări, dar
esenţialul este că vechii autori vorbesc despre existenţa proprietăţii colective
asupra solului.
89. Urme lăsate de proprietatea colectivă asupra unor instituţii juridice.
In literatura juridică s-a afirmat că proprietatea privată a fost o permanenţă a
civilizaţiei romanilor, că ei au cunoscut-o încă din momentul fondării cetăţii.
Aceste teorii care văd rădăcinile unor instituţii juridice în factori psihologici
şi nu în condiţiile materiale de existenţă sunt contrazise de numeroasele urme pe
care proprietatea colectivă, dominantă în epoca prestatală, le-a lăsat atât în
domeniul public, cât şi ţn domeniul privat. Menţionăm numai urmele lăsate de
proprietatea colectivă asupra mancipaţiunii, asupra formelor cerute pentru
revendicarea unui lucru şi asupra sistemului succesiunii legale.
a) Mancipaţiunea, modul originar de transmitere a proprietăţii la romani, pre-
supunea ţinerea cu mâna de către dobânditor a lucrului transmis0. Fireşte această
formă nu se putea aplica la lucrurile imobile0 0. Prin urmare, în epoca apariţiei
mancipaţiunii nu se cunoştea proprietatea privată asupra pământului şi caselor, ci
numai asupra lucrurilor mobile, ca sclavii şi vitele, deoarece numai asemenea Iu-
cruri puteau fi aduse în faţa martorilor şi ţinute cu mâna de către dobânditor.
b) Acţiunea în revendicare a îmbrăcat, în epoca veche, forma lui sacramentum in
renr'. Sacramentum in rem, între alte forme, presupunea şi prezenţa lucrului în
faţa magistratului. Această formă nu putea fi îndeplinită în cazul lucrurilor
imobile, aşa încât, iarăşi trebuie să admitem că aceste lucruri nu erau obiect de
proprietate privată; dacă bunurile imobile ar fi fost obiect de proprietate
privată, forma originară a revendicării ar fi fost astfel elaborată încât să fie
aplicabilă şi în cazul lor.
c) Succesiunea legală era atribuită sui heredes-ilor, în lipsa acestora
agnaţilor, iar dacă lipseau şi agnaţii, gentililor0. Gentilii (membrii ginţii)
veneau cu toţii la moştenirea celui ce nu avea sui heredes sau agnaţi. Acest drept
de moştenire, consacrat în Legea celor XII Table, este o amintire a epocii în care
ginta exercita în colectiv dreptul de proprietate asupra pământului.
§ 2. PROPRIETATEA FAMILIALĂ
90. Textele vechilor autori, precum şi urmele lăsate asupra unor instituţii ju-
ridice, ne arată că, în paralel cu proprietatea colectivă a ginţii, a existat şi
proprietatea familială. Vechii autori au pus la originea acestei forme de
proprietate reforma prin care Romulus a atribuit fiecărui cetăţean două iugăre de
pământ (bina jugera ). Este greu de spus când a fost făcută reforma, presupunem,
mai degrabă, că cele două iugăre de pământ au fost împărţite în decursul unei
întregi epoci. Existenţa acestei forme de proprietate este în afara oricărei
îndoieli, căci ea a lăsat urme adânci asupra altor instituţii şi a fost menţionată
în numeroase texte.
Referindu-se la terenurile aflate în proprietatea familială, Varro le desemnează
prin cuvântul herediwn. La rândul său, Pliniu afirmă că heredium era destinat lo-
cului de casă şi grădinii.
91. Caracterele proprietăţii familiale. Proprietatea familială are un caracter
inalienabil. Acest caracter este confirmat de mecanismul mancipaţiunii, modul
originar de transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi.
Proprietatea asupra lui heredium are şi un caracter indivizibil. în virtutea
acestui caracter, după moartea lui pater familias, sui heredes trăiau într-o stare
de indiviziune, situaţie desemnată, mai târziu, prin termenul de antiquum
consortium. Datorită acestui fapt, heredium nu desemna numai o formă de
proprietate, ci şi o formă de moştenire0. La moartea lui pater familias fiii de
familie nu puteau să-şi împartă locul de casă şi grădină. Această stare de lucruri
a durat până la Legea celor XII Table, când a fost creată actio familiae
herciscundae (acţiunea de ieşire din indiviziune)0.
în fine, proprietatea familială are un caracter de coproprietate. Sui heredes, aşa
cum arată şi sensul cuvintelor, se moştenesc pe ei înşişi, în sensul că vin la
moştenirea unui lucru pe care îl stăpâneau şi înainte de moartea lui pater
familias. Referindu-se la sui heredes, jurisconsultul Paul arăta că este vorba, mai
degrabă, de continuarea unei proprietăţi decât de o succesiune propriu-zisă0. Paul
a făcut această precizare cu intenţia de a sublinia regimul special al proprietăţii
familiale, în raport cu cel al proprietăţii individuale.
Capitolul V
PROPRIETATEA QUIRITARĂ
§ 1. FORMAREA PROPRIETĂŢII QUIRITARE
92. Romanii au cunoscut proprietatea privată încă din epoca regalităţii. Acu-
mulările realizate pe plan social şi economic au dus la destrămarea treptată a pro-
prietăţii colective a ginţii şi la apariţia proprietăţii private. Alături de
proprietatea privată a apărut şi proprietatea colectivă a statului care purta, în
principal, asupra lui agerpublicus şi asupra sclavilor publici.
în epoca veche, proprietatea quiritară (a cetăţenilor romani)0, numită dominium ex
iure quiritium era reglementată cu o mare precizie, individualitatea sa, în raport
cu alte figuri juridice, fiind foarte clar conturată. Dominium ex iure quitium se
crea în mod solemn, se transmitea prin forme solemne şi tot cu forme solemne se
reclama în justiţie0. Reglementarea exclusivistă şi formalistă a proprietăţii,
abundenţa de fonnule şi simboluri, au făcut din proprietatea quiritară o instituţie
accesibilă numai cetăţenilor romani; de altfel, proprietatea quiritară, în sens
literal, înseamnă proprietatea cetăţenilor.
93. Pământurile statului (agerpublicus) nu erau susceptibile de proprietate
privată. Cu toate acestea, domeniul public era exploatat de către anumite persoane
particulare.
1
Sub pretextul că ager publicus aparţine poporului, patricienii care deţineau
puterea în stat şi-au însuşit întinse suprafeţe de pământ, pe care le exploatau ca
adevăraţi proprietari. De altfel, spre sfârşitul republicii întregul ager publicus
din Italia s-a transformat în veritabilă proprietate quiritară. Astfel au luat
naştere latifundiile, care au dus la adâncirea prăpăstiei dintre bogaţi şi săraci,
la ruinarea micilor producători şi la creşterea numărului proletarilor, situaţie
care s-a răsfrânt şi asupra vieţii politice şi juridice a Romei sclavagiste. Intr-
un cuvânt, generalizarea proprietăţii quiritare sub forma latifundiilor a stat la
originea prăbuşirii republicii şi a determinat instaurarea imperiului.
§ 2. CARACTERELE PROPRIETĂŢII QUIRITARE
94. Reglementarea proprietăţii quiritare se deosebea sub multiple aspecte de
cea a proprietăţii private evoluate, care era accesibilă tuturor persoanelor, se
aplica tuturor lucrurilor şi se transmitea, în principiu, prin simplul acord de
voinţă.
Ca şi alte instituţii ale dreptului roman, proprietatea quiritară ţinea de domeniul
dreptului civil şi avea un caracter exclusiv. De asemenea, proprietatea avea un
caracter absolut şi perpetuu.
95. Caracterul exclusiv. Trăsătura definitorie a proprietăţii quiritare era
dată de caracterul ei exclusiv. în virtutea acestui caracter, proprietatea
quiritară aparţinea numai cetăţenilor, putea fi dobândită numai prin anumite acte
de drept civil şi purta numai asupra lucrurilor mancipi\
96. Caracterul absolut. Dreptul de proprietate quiritară nu cunoştea vreo în-
grădire0 0. Astfel sclavul putea fi vândut sau ucis. Tot ce se afla deasupra sau
dedesubtul unui teren aparţinea proprietarului; plantele sau clădirile nu puteau fi
concepute separat de teren. Orice obiect de proprietate quiritară putea fi
exploatat Iară limite. Totuşi, Legea celor XII Table prevede obligaţia de a se lăsa
o limită în lăţime de cinci picioare între proprietăţi. Această limită pare a avea
natura unei ser- vituţi publice care apăsa asupra proprietăţii private.
97. Caracterul perpetuu. Proprietatea quiritară nu se pierdea prin trecerea
timpului şi nici nu putea fi revocată0. De altfel, dreptul de proprietate
quiritară, ca principal drept real, nu se poate stinge prin trecerea timpului, ci
se consolidează, spre deosebire de drepturile de creanţă, drepturi care în momentul
valorificării se sting.
Acest caracter al proprietăţii quiritare este exprimat în adagiul ,,proprietas ad
■j'j 4 Ii . ,,
tempus constitui non potest .
Capitolul VI
forme de proprietate în dreptul clasic
§ î. proprietatea quiritară în dreptul clasic
98. Proprietatea quiritară s-a exercitat şi în epoca clasică, păstrându-şi
unele Llin vechile caractere şi dobândind altele noi. în epoca veche, proprietatea
quiritară, ca instituţie civilă, era supusă unor forme atât de rigide, încât Gaius
spunea că existau numai două posibilităţi: fie să ai proprietate romană, fie să nu
ai proprietate deloc0. în epoca clasică însă, odată cu extinderea imperiului şi
statornicirea unor intense relaţii cu peregrinii, raţiuni de ordin economic i-au
determinat pe romani să recunoască şi străinilor un drept de proprietate. întrucât
peregrinii nu puteau utiliza modurile civile de transmitere a proprietăţii, s-au
servit de tradiţiune0. Cu timpul, acest mod de dobândire a proprietăţii, mult mai
convenabil decât cel de drept civil, a început să fie utilizat şi în raporturile
dintre cetăţeni. Iniţial, cetăţenii foloseau tradiţiunea numai în scopul
transmiterii lucrurilor nec mancipi. Mai târziu, după ce luciurile mancipi şi-au
pierdut vechea importanţă, cetăţenii utilizau tradiţiunea şi în vederea
transmiterii unor astfel de lucruri0. Cu toate că, în asemenea cazuri, se puteau
ivi unele complicaţii, constatăm că, în epoca clasică, proprietatea quiritară tinde
să devină mai flexibilă şi să piardă unele din caracterele prin care se delimita
atât de clar în raport cu alte forme de stăpânire individuală.
§ 2. PROPRIETATEA PRETORIANĂ
99. Originea proprietăţii pretoriene. Proprietatea pretoriană ale cărei prin-
cipii se vor generaliza în dreptul postclasic, s-a aplicat, la origine, într-un
singur caz. Este cazul transmiterii proprietăţii asupra unei res mancipi prin
tradiţiune0. în conformitate cu exigenţele dreptului civil, proprietatea nu trecea
asupra lui accipiens, deoarece formele privind transmiterea proprietăţii asupra
lucrurilor mancipi nu fuseseră respectate. în această situaţie, tradens, care
rămânea în continuare proprietar, putea să intenteze împotriva lui accipiens
acţiunea în revendicare pentru a reintra în posesiunea lucrului.
Această practică venea însă în conflict cu principiul bunei-credinţe, care s-a
impus tot mai mult către sfârşitul republicii. Faţă de stadiul evoluţiei ideilor
juridice se considera că este inevitabil ca accipiens să nu dobândească
proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună-credinţă şi plătise preţul. Pe de
altă parte, tradiţiunea era un mod de transmitere a proprietăţii extrem de practic,
într-o epocă de înflorire a tranzacţiilor comerciale. în aceste condiţii, pretorul
a admis, pe cale procedurală, că tradiţiunea poate fi utilizată în scopul
transmiterii proprietăţii asupra
’
lucrurilor mancipi. Potrivit reformei pretorului, dobânditorul unui res mancipi
prjn tradiţiune avea un drept de proprietate aparte; lucml se considera a fi in
bonis adică în patrimoniul dobânditorului0 0.
100. După recunoaşterea acestei forme noi de proprietate, tradens nu mai putj
redobândi lucml din mâinile lui accipiens. Din punct de vedere formal, coexistau
două drepturi de proprietate asupra aceluiaşi lucm: dreptul lui tradens, nudum ius
ex iure quiritium (o proprietate goală de conţinut) şi dreptul lui accipiens,
recunoscut de către pretor. în cazul unui conflict între cei doi proprietari,
proprietatea pretoriană paraliza efectele proprietăţii quiritare. Astfel, dacă
nudus dominus ex iure quiritium (tradens) intenta împotriva lui accipiens acţiunea
în revendicare, acesta se apăra cu succes prin exceptio rei venditae et traditae".
Pe de altă parte, pretorul a acordat lui accipiens acţiunea publiciană pe care o
putea intenta atât împotriva lui tradens, cât şi împotriva terţilor în scopul
redobândirii posesiunii0.
Reglementarea atât de exclusivistă şi formalistă a proprietăţii, caracteristică
pentru epoca Legii celor XII Table, a fost aproape în întregime înlocuită în
dreptul clasic. Transformările sunt determinate de importantele schimbări ce au
intervenit în viata societăţii romane. Războaiele de cucerire ale Romei, extinderea
imperiului, relaţiile din ce în ce mai intense cu peregrinii au făcut inaplicabil
vechiul mod de organizare a proprietăţii, format în perioada în care Roma era un
stat agrar.
întrucât modurile de drept civil de dobândire a proprietăţii nu erau accesibile
peregrinilor, a fost creată tradiţiunea. Tradiţiunea, ca mod mult mai simplu de a
transmite proprietatea, a fost în curând folosită şi de către cetăţeni, dar numai
pentru lucrurile nec mancipi, proprietatea asupra lucrurilor mancipi dobândindu-se
numai prin anumite moduri. întrucât însă aceste forme sunt dificile, a început să
se folosească tradiţiunea şi pentru transmiterea lucrurilor mancipi, tradiţiunea
nefiind supusă vreunor forme. Cum tradiţiunea nu are ca efect transmiterea
proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, trebuie ca uzucapiunea să completeze
efectele tradiţiunii, uzucapiunea fiind un mod civil de dobândire a proprietăţii şi
având, deci, ca efect dobândirea lui dominium ex iure quiritium.
Cu toate acestea, cel ce primea prin tradiţiune un lucru mancipi, nu devenea
proprietar al lucrului. Dobânditorul trebuia să aştepte până la îndeplinirea
termenului de uzucapiune. în acest interval de timp, dobânditorul putea fi oricând
evins, deoarece tradens, nerespectând formele solemne prin care se transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipi, nu transmitea, în realitate, nici un drept
dobânditorului.
Neajunsul a fost înlăturat prin intervenţia pretorului, care a admis că cel ce
primeşte un lucru mancipi prin tradiţiune va avea respectivul lucru in bonis,
stăpânire pe care comentatorii au numit-o apoi proprietate pretoriană.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, această formă de proprietate tinde din ce
în ce mai mult să o înlăture pe cea quiritară. întrucât această proprietate
(pretoriană) este tot atât de bine apărată ca şi cea civilă, nu mai există nici un
motiv să nu fie folosită pe o scară tot mai largă în raporturile dintre cetăţenii
romani.
Proprietatea quitară a continuat, totuşi, să coexiste cu proprietatea pretoriană în
întreaga epocă clasică. Această situaţie trebuie pusă în legătură cu faptul că
mancipaţiunea nu dispare decât în dreptul postclasic, când dispare distincţia între
res mancipi şi res nec
Ip! uzucapiunea, la rândul ei, a fost completată prin praescriptio longi temporis,
care 11)3 accesibilă şi peregrinilor şi care coexistă cu uzucapiunea.
eS proprietatea pretoriană avea aplicaţiune într-un singur caz, şi anume, când se
transla cuiva un lucru mancipi prin intermediul tradiţiunii. Deşi conform dreptului
civil accipiens H111 dot>§ndea în acest caz nici o putere asupra lucrului, pretorul
recunoaşte totuşi acestuia nU drept de proprietate, atât faţă de tradens, cât şi
faţă de terţele persoane. In această ul? giie, coexistă doi proprietari,
proprietatea quiritară rămânând asupra lui tradens, care S' ea nudum jus ex jure
quiritium, dobânditorul având lucrurile in bonis.
3 practic, în conflictul ce se iveşte între cele două forme de proprietate,
proprietatea
toriană înlătură proprietatea quititară, atunci când se exercită asupra aceluiaşi
obiect.
P Pretorul a creat în vederea sancţiunii acestei forme de proprietate, o excepţiune
- rei venditae et traditae - pe care proprietarul pretorian o putea invoca în
cadrul unui proces în care avea calitatea procesuală de pârât, precum şi acţiunea
publiciană, prin intermediul căreia urmărea lucrul în mâinile oricui s-ar fi aflat.
Originea proprietăţii pretoriene, aşa cum a fost arătată mai sus, a fost acceptată
de numeroşi autori, toţi invocând în sprijinul acestei opinii texte din Gaius, şi,
în special, textul în care se arată că un lucru este in bonis atunci când, fiind un
lucru mancipi, a fost transferat prin tradiţiune şi nu prin mancipaţiune.
Au fost totuşi şi alte opinii, ca de pildă aceea potrivit căreia apariţia
proprietăţii pretoriene trebuie pusă în legătură cu ocrotirea posesiunii. în
realitate, la început nu a existat vreo acţiune specială care să ocrotească
posesiunea, aşa cum acţiunea în revendicare proteja dreptul de proprietate, pe când
proprietatea pretoriană, încă de la crearea ei, a fost apărată prin acţiunea
publiciană.
După alte opinii, proprietatea pretoriană a apărut ca urmare a protecţiei acordate
lucrurilor nec mancipi. Se prezintă în acest sens cazul în care un dobânditor de
bună-credinţă, a primit lucruri nec mancipi a non domino. în acest caz dobânditorul
devine proprietar, chiar înainte de uzucaparea lucrurilor. Ca atare, dobânditorul
putea reclama posesiunea pierdută prin intentarea acţiunii publiciene. Dacă la
început modul de protecţie mai sus arătat a fost acordat numai aceluia care
dobândise a non domino un lucru nec mancipi, apoi el a fost extins şi la cazul în
care cineva dobândise prin tradiţiune un lucru mancipi, ca în final să se admită
existenţa unui drept de proprietate asupra lucrurilor mancipi, dobândite prin
tradiţiune, chiar înainte de îndeplinirea uzucapiunii.
în legătură cu apariţia proprietăţii pretoriene trebuie să ţinem cont de legătura
ce există între proprietatea pretoriană şi acţiunea publiciană. Se poate vorbi
despre proprietatea pretoriană ca despre o instituţie bine conturată abia în
momentul apariţiei acţiunii publiciene prin care este sancţionată, altfel, ea nu
poate fi luată în considerare. Este inutil să mai adăugăm că ar fi absurd să
admitem că proprietatea pretoriană a apărut încă înainte de crearea mijlocului prin
care să se asigure sancţiunea ei, iar acţiunea publiciană nu a putut apărea înainte
de secolul VI de la fondarea Romei.
în afară de cazul originar de dobândire a proprietăţii pretoriene există şi altele.
a) în cazul unei acţiuni în partaj, când judicium nu era legitimum;
b) când construcţia unui proprietar ameninţă construcţia altui proprietar,
pretorul obligă pe proprietarul primei construcţii a repara pagubele pe care
această construcţie ar pricinui-o celei de a doua. Proprietarul construcţiei ce
ameninţă să se dărâme îşi asumă această obligaţiune printr-o stipulaţiune
pretoriană.
c) cumpărătorul bunurilor debitorului insolvabil dobândeşte bunurile in bonis.
Dacă aceste cazuri de proprietate pretoriană sunt în general acceptate, se pune
problema dacă există o asemenea formă de proprietate şi în cazul lucrurilor
dobândite a non domino, care se găsesc in causa usucapiendii. Cei ce admit
existenţa proprietăţii pretoriene în acest caz se sprijină printre altele, pe un
text din Modestin. Modestin arată că sunt in bonis orice lucruri care au fost
posedate şi apoi au fost pierdute de către posesor. între aceste bunuri se află şi
acelea care au fost posedate cu bună-credinţă. Nu se face nici o deosebire între
bunurile dobândite de la proprietar sau de la neproprietar, şi, prin urmare,
trebuie să admitem că şi posesorul de bună-credinţă, care a dobândit bunul de la
nepro- Prietar, dobândeşte proprietatea pretoriană.
Soluţia arătată mai sus nu a fost acceptată, datorită faptului că posesorul de
bun§, credinţă achizitor a non domino are o altă situaţie faţă de aceea a
posesorului care a primit de la proprietar un lucru mancipi prin intermediul
tradiţiunii. într-adevăr dobânditorul lucrului mancipi prin tradiţiune se poate
apăra împotriva oricui, inclusiv faţă de adevăratul proprietar în timp ce posesorul
de bună-credinţă nu are nici o posibilitate de a se apăra împotriva acestuia. Cu
alte cuvinte, dreptul posesorului de bună-credinţă nu este opozabil erge omnes.
Astfel, cel ce a primit un lucru mancipi prin tradiţiune se poate apăra împotriva
adevăratului proprietar prin excepţiunea rei venditae et traditae, care paralizează
acţiunea în revendicare. Cât priveşte situaţia posesorului de bună-credinţă, până
la realizarea uzucapi. unii, acţiunea în revendicare va reuşi întotdeauna împotriva
lui. în orice caz, posesorul bună-credinţă nu are nici un mijloc de a redobândi
posesiunea în cazul în care a pierdut-o.
Cu totul alta este situaţia dobânditorului a domino a lucrului mancipi prin
tradiţiune. Acesta dobândeşte bunurile chiar din mâinile adevăratului proprietar,
căci acţiunii publiciene intentată de dobânditor, adevăratul proprietar va opune
excepţia justi dominii, căreia, la rândul lui, dobânditorul îi va opune replica
venditae et traditae.
întrucât, după cum am arătat, acţiunea publiciană nu o avea numai proprietarul
pretorian, dar şi posesorul de bună-credinţă, în practică au apărut numeroase
conflicte. Astfel au ! apărut conflicte între proprietarul pretorian şi
proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian [ şi posesorul de bună-credinţă
achizitor a non domino, între posesorul de bună-credinţă şj I proprietarul
quiritar, precum şi între posesorii de bună-credinţă a non domino între ei.
a) în cazul conflictului între proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar,
dacă proprieta-i rul pretorian pierde posesiunea şi aceasta se întoarce la
proprietarul quiritar, proprietarul I pretorian va intenta împotriva proprietarului
quiritar acţiunea publiciană. în această situaţie, proprietarul quiritar va cere
inserarea în formulă a excepţiei justi dominii. Pretorul fie că refu-l ză să acorde
această excepţie, fie că mai târziu o acordă proprietarului quiritar, dar în ace-
laşi timp acordă proprietarului pretorian o replicatio rei venditae et traditae
prin care exceptio justi dominii este respinsă.
b) în cazul conflictului între proprietarul pretorian şi posesorul de bună-
credinţă achizi-1 tor a non domino, dacă posesorul de bună-credinţă a pierdut
posesiunea lucrului şi aceasta aparţine proprietarului pretorian, posesorul de
bună-credinţă va intenta acţiunea publiciană,! căreia proprietarul pretorian îi va
opune excepţiunea publiciană, prin care va paraliza acţiunea publiciană. Dacă
lucrul se găseşte la posesorul de bună-credinţă, atunci proprietarul pretorian va
intenta acţiunea publiciană, la care posesorul de bună-credinţă va răspunde prin
excepţiunea publiciană, căreia proprietarul pretorian îi va opune replica
achiziţiei a domino.
Pentru existenţa proprietăţii pretoriene este nevoie de faptul material al
tradiţiunii şi de luarea în posesie a lucrului de către dobânditor. Tot aşa
proprietatea pretoriană este condiţionată de existenţa justului titlu şi a bunei-
credinţe. Se vede deci că proprietatea pretoriană se întemeiază pe elemente comune
şi uzucapiunii, singura deosebire constând în aceea că existenţa proprietăţii
pretoriene nu cere şi împlinirea termenului, deoarece pretorul a creai ficţiunea că
termenul s-a împlinit, creându-se în felul acesta aparenţa că uzucapiunea a fosl
îndeplinită.
Deşi, în general, se admite că pentru existenţa proprietăţii pretoriene trebuie
îndeplinite toate condiţiile uzucapiunii în afară de termen, au fost discuţii şi în
legătură cu necesitatea luării în posesiune a lucrului. S-a avut în vedere situaţia
în care un sclav fugit cumpără un lucru a non domino şi s-a arătat că în acest caz
stăpânul sclavului fugit are acţiunea publiciană, deşi nu a posedat lucrul, căci
tradiţiunea lucrului a fost primită de către sclav. în realitate, acest caz nu
reprezintă mai mult decât o excepţie, regula fiind că poate intenta acţiunea
publiciană numai acela care a posedat lucrul, iar apoi a pierdut posesiunea lui.
Excepţia de la regula generală a fost, desigur, impusă de situaţia complicată ce se
creează în cazul în care un sclav fugit dobândeşte un lucru. în răstimpul în care
este fugit, sclavul nu poate poseda pentru stăpânul său. Or, dacă nu poate poseda,
înseamnă, în conformitate cu regula generală, că nici nu poate dobândi. Cât îl
priveşte pe sclav, datorită condiţiei sale juridice, acesta nu poate poseda nici
pentru sine. Dacă nu s-ar fi admis excepţia mai sus
tă ar fi însemnat să se admită că, în situaţia dată, nimeni nu poate intenta
acţiunea
arataw, _
pub''un alt caz invocat în sprijinul tezei că existenţa proprietăţii pretoriene nu
necesită şi ditia posedării lucrului, este acela în care un sclav care face parte
dintr-o moştenire C°mDără un lucru înaintea acceptării succesiunii de către
moştenitor, şi apoi pierde posesi- cU |Uj După acceptarea succesiunii, moştenitorul
se poate servi de acţiunea publiciană.
realitate, în acest caz nu este vorba de a nu se cere condiţia posedării lucrului,
ci, dimpotrivă se consideră că moştenitorul a posedat.
Cazurile de mai sus ar putea pune unele probleme şi în legătură cu necesitatea
tradiţiei lucrului. Desigur nu se poate pretinde că tradiţiunea lucrului nu este
necesară pentru existenţa proprietăţii pretoriene. Aşa cum din cazurile pe care le-
am înfăţişat nu se poate înţelege că proprietatea pretoriană poate exista fără
posesiunea lucrului, nu se poate spune că această formă de proprietate poate exista
fără tradiţiunea lui.
§ 3. PROPRIETATEA PROVINCIALĂ
101. Către sfârşitul republicii, tendinţa de cuprindere a lui ager publiciis în
sfera lui dominium (proprietatea quiritară) s-a accentuat, aşa încât stăpânirea
asupra solului italic a devenit sinonimă cu dominium ex hire quiritium. Cu toate
acestea, agerpublicus nu a dispărut, ci s-a extins în procesul cuceririi de noi
teritorii.
Solul cucerit era lăsat, în cea mai mare parte, locuitorilor din provincii. Aceştia
nu se bucurau formal de dreptul de proprietate, ci stăpâneau pământul cu titlu de
folosinţă pentru care plăteau impozit (tributum, stipendium). în fapt, stăpânirea
locuitorilor asupra solului avea unele din trăsăturile drepturilor reale0. Astfel,
la moartea proprietarului provincial, dreptul trecea asupra urmaşilor. Pe de altă
parte, pământul putea fi transmis între vii printr-o simplă tradiţiune. în fine,
proprietarul provincial dispunea de o acţiune in rem specială, pe care o putea
intenta în vederea redobândirii posesiunii asupra lucrului.
Cu timpul, modul de organizare a proprietăţii provinciale a cunoscut modificări
importante care, în condiţiile decăderii formalismului şi a exclusivismului, au
tăcut-o să se apropie, încă din vremea lui Diocleţian, de natura proprietăţii
civile în noua sa înfăţişare.
§ 4. PROPRIETATEA PEREGRINĂ
102. O dată cu dezvoltarea comerţului, unii peregrini au acumulat mari averi.
In climatul de expansiune a schimbului de mărfuri, romanii au fost nevoiţi să recu-
noască peregrinilor, partenerii lor de afaceri, un drept de proprietate distinct.
Proprietatea peregrină nu a putut fi protejată prin mijloace de drept civil, deoa-
rece ele erau accesibile numai cetăţenilor romani. Datorită acestui fapt au fost
create procedee juridice aparte, după modelul celor aplicabile proprietăţii civile.
Astfel, acţiunea în revendicare a fost acordată peregrinilor fie prin suprimarea
cuvintelor hire quiritium, fie pe calea unei ficţiuni. Tot aşa, acţiunile furti (cu
privire la furt) şi damni iniuria daţi (cu privire la paguba cauzată pe nedrept) au
fost acordate peregrinilor cu ficţiunea calităţii de cetăţeni.
După anul 212, când prin edictul lui Caracalla s-a acordat cetăţenia aproape
tuturor străinilor, proprietatea peregrină a dispărut.
103. în dreptul postclasic a dispărut şi proprietatea provincială, ca urmare a
faptului că solul italic a fost supus şi el impozitelor.
în epoca lui Justinian, prin unificarea proprietăţii quiritare cu proprietatea
pretoriană a luat naştere o proprietate unică, numită dominium'. Noua formă de
proprietate, rezultat al unificării şi coordonării unor instituţii create în
decursul secolelor, se caracteriză printr-un înalt grad de abstractizare, în
virtutea căruia proprietarul putea dispune de lucru printr-o simplă manifestare
de voinţă.
Capitolul VII
DOBÂNDIREA PROPRIETĂŢII
§ 1. CONCEPTUL DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII
104. Textele romane ne înfăţişează mai multe clasificări ale modurilor de
dobândire a proprietăţii. în Institutele lui Gaius se arată că proprietatea poate
fi dobândită potrivit dreptului natural (hire naturali) sau potrivit dreptului
civil (iure civili)2. Conform dreptului natural, proprietatea putea fi dobândită
prin ocupaţiune, tradiţiune, accesiune şi specificaţiune, iar conform dreptului
civil prin mancipa- ţiune, in iure cessio, uzucapiune, adiudicatio şi lege. Această
clasificare a dispărut în epoca postclasică, odată cu dispariţia distincţiei dintre
lucrurile mancipi şi nec mancipi.
Proprietatea mai putea fi dobândită prin moduri universale şi prin moduri par-
ticulare3. Unele moduri de dobândire a proprietăţii erau considerate originare, iar
altele derivate4.
105. în vocabularul juridic modern conceptul de dobândire a proprietăţii este
perfect elaborat. în dreptul roman însă, în special în epoca veche, dreptul
subiectiv de proprietate nu se desprinsese ca o noţiune abstractă, întreaga
structură a instituţiei proprietăţii purtând amprenta confuziei dintre drept şi
obiectul său. Chiar şi mai târziu, în epoca lui Gaius, materia proprietăţii era
studiată numai din punct de vedere practic5. Jurisconsultul clasic face o enumerare
a categoriilor de lucruri şi a modurilor în care devin „ale noastre”, dar nu
cunoaşte conceptul de „mod de dobândire a proprietăţii”. Când are în vedere faptul
dobândirii proprietăţii, Gaius se referă la lucru şi nu la dreptul subiectiv ce
poartă asupra lui.
1 C. 7.25.1; C.St. Tomulescu, Index, Napoli, 3, 1972, p. 108; M. Bretone,
Labeo, Napoli, 11, 1965, p. 193.
2 Gaius, 2.65; In.it. 2. 1.11.
3 Gaius, 2.97.
4 Uliman, Reg., 19.
5 Gaius, 2.28, 2.80, 2.62.
,
Conceptul de dobândire a proprietăţii a început să se contureze spre sfârşitul ii
clasice. Astfel, Ulpian a intitulat o rubrică „De dominiis et adquisitionibus eriim
” unde aPare ideea de dobândire a proprietăţii1.
§ 2. OCUPAŢIUNEA
106. Unul din modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-a
menţinut şi în epoca lui Justinian este ocupaţiunea0. Ea consta în luarea în
stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res nullius)0. în concepţia romanilor,
proprietatea cea mai legitimă era cea dobândită prin violenţă de la cei învinşi.
Potrivit acestei concepţii, duşmanii Romei nu aveau nici un drept, aşa încât
lucrurile lor erau considerate fără stăpân şi, ca urmare, puteau fi dobândite în
proprietate prin ocupaţiune. Lucrurile duşmanilor (res hostiles), atât cele mobile,
cât şi cele imobile intrau în proprietatea statului roman şi nu în proprietatea
soldaţilor care participau la război.
în categoria lucrurilor fără stăpân mai intrau şi cele apărute ca urmare a unor
fenomene naturale (o insula apărută în mare), fără a fi cazuri de accesiune, precum
şi lucrurile părăsite (res derelictae).
§ 3. MANCIPAŢIUNEA
107. în epoca foarte veche a dreptului roman, când nu era admisă ideea trans-
miterii dreptului de proprietate, mancipaţiunea era un mod de creare a
proprietăţii- putere0. Mai târziu ea a îndeplinit funcţia de a transmite dreptul de
proprietate asupra lucrurilor mancipi. în fapt, mancipaţiunea a fost forma
originară prin care s-a realizat operaţiunea juridică a vânzării. Către sfârşitul
republicii ea a fost utilizată şi în alte scopuri0. Cel ce transmitea lucrul sc
numea mancipanl, iar dobânditorul se numea accipiens.
108. Mancipaţiunea presupunea îndeplinirea unor forme solemne. Acestea constau
în prezenţa a cel puţin 5 martori cetăţeni romani, prezenţa lui libripens (cel ce
cântărea metalul preţ cu o balanţă de aramă), prezenţa mancipantului, a lui
accipiens, precum şi a lucrului care urma să fie transmis. Prezenţa lui libripens
era necesară, deoarece multă vreme moneda romană consta din bare de aramă care tre-
buiau cântărite cu o balanţă, spre a putea calcula numărul de aşi (asul cântăreşte
327 grame de aramă). în secolul al IlI-lea î.Hr. a apărut moneda în sens modem, aşa
încât s-a renunţat la cântărirea preţului (el se număra), dar condiţia prezenţei
lui libripens şi a balanţei de aramă nu a fost suprimată. în acest stadiu,
libripens avea rolul de a lovi, în mod simbolic, balanţa cu o bară de aramă.
In faţa martorilor, accipiens pronunţa o formulă solemnă: „Hune ego hominem, ex
iure quiritium meum esse aio isque mihi emptus esto pretio ... hoc aere
aeneaque libra (afirm că acest sclav este al meu potrivit dreptului quiriţilor şi
să-^ fie cumpărat cu preţul de ... cu această aramă şi cu această balanţă de
aramă)0 Această formulă este compusă din două părţi contradictorii. In prima parte
a formulei, până la isque, se afirmă ideea de creare a puterii, tară a se face vreo
aluZjc I la transmiterea lucrului. în partea a doua însă, apare foarte clar ideea
transmiteri, I lucrului de la mancipant la dobânditor în cadrul operaţiunii
juridice a vânzării0.
Contradicţia dintre cele două părţi ale formulei este o consecinţă a evoluţiei pc I
care a cunoscut-o noţiunea de transmitere a proprietăţii. Prima parte a formulei
este mai veche şi corespunde epocii în care romanii nu admiteau ideea transmiterii
pjj0. | prietăţii. Mai târziu, odată cu evoluţia conceptelor juridice, a apărut şi
cea de-a doua parte a formulei, în care se exprimă ideea de transmitere a
proprietăţii între doi şefi de familie.
Mancipaţiunea mai presupunea şi fonna ţinerii cu mâna a lucrului de către i
accipiens, în timp ce pronunţa formula solemnă. Această formă ne arată că, la
început, mancipaţiunea a fost utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra
lu. crurilor mobile.
109. Multă vreme mancipaţiunea a îndeplinit numai funcţia de a realiza opera-
ţiunea juridică a vânzării. Mai târziu, după apariţia monedei în sens modem,
mancipaţiunea a fost utilizată şi în alte scopuri. Astfel părţile recurgeau la
manei- paţiune în scopul transmiterii proprietăţii asupra unui lucru, deşi
dobânditorul nu plătea un preţ real, ci unul simulat (numo uno - un singur
sestert)0.
Mancipatio numo uno sau mancipaţiunea fiduciară a avut şi alte aplicaţiuni:
dobândirea puterii asupra femeii prin coemptio, întocmirea testamentului, realiza-
rea operaţiunii juridice a donaţiunii, etc. In toate aceste cazuri mancipantul nu
unnărea să primească un echivalent, ci coopera cu accipiens pentru ca acesta din
urmă să dobândească puterea (mancipium) asupra unei persoane sau asupra unui
lucru0. Mancipaţiunea fiduciară este un act abstract cu utilizare generală, prin
care s-au realizat cele mai diverse operaţiuni juridice, înainte de sancţionarea
unor acte cum ar fi contractele nesolemne, pactele sau formele nesolemne de
testament, Mancipaţiunea fiduciară nu a putut funcţiona înainte de apariţia monedei
în sens modern, deoarece, în acea epocă, plata preţului (cântărirea metalului)
constituia o condiţie de formă a actului.
§ 4. UZUCAPIUNEA
110. Uzucapiunea era un mod de dobândire a proprietăţii asupra lucrurilor
mancipi prin îndelungata folosinţă0. Ea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii:
seSiunea lucrului, termenul, justa cauză, buna-credinţă şi un lucru susceptibil de
l f, uzucapat.
La origine, simpla posesiune nu era suficientă, fiind necesară folosirea efectivă a
lucrului potrivit destinaţiei sale economice1. Termenul era de un an pentai
lucrurile mobile şi de doi ani pentru cele imobile. Termenul de un an şi cel de doi
ani erau cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table, deşi legea nu cunoştea
uzucapiunea caselor, care a apărut mai târziu2. Nu toate lucrurile erau
susceptibile de a fi uzucapate. Astfel, nu puteau fi uzucapate res furtive
(lucrurile furate)3, res subrepte (lucrurile furate şi ascunse), res vi possessae
(lucrurile posedate cu violenţă) şi res rCligiosae4. Justa cauză (iusta causa
possessions) este actul sau faptul juridic prin care se justifică luarea în
posesiune a lucrului. Buna-credinţă este convingerea uzncapantului că a dobândit
lucrul de la proprietar sau că a intrat în stăpânirea unui lucru părăsit.
111. Rolul iniţial al uzucapiunii era să asigure exploatarea lucrurilor
mancipi, conform destinaţiei lor economice. Acest rol este confirmat şi de sensul
cuvântului usucapio, care înseamnă luarea în folosinţă5.
O altă funcţie a uzucapiunii este legată de dovada dreptului de proprietate. în
dreptul roman, reclamantul trebuia să facă dovada dreptului de proprietate al tutu-
ror autorilor săi. O asemenea probă era deosebit de dificilă (probatio diabolica),
deoarece, pentru ca reclamantul să dovedească dreptul său de proprietate, trebuia
să facă dovada că toţi cei care l-au stăpânit anterior au fost, la rândul lor,
proprietari. Odată cu apariţia uzucapiunii situaţia s-a schimbat radical, în sensul
că cel ce se afla într-un proces în revendicare nu mai trebuia să facă dovada
dreptului de proprietate al autorilor săi, ci numai dovada că a îndeplinit
condiţiile necesare uzucapiunii. Iată de ce Cicero afirma că uzucapiunea este finis
solicitudinis ac periaţii litium (sfârşitul neliniştii şi fricii de procese)6.
§ 5. IN IURE CESSIO
112. In iure cessio7 (renunţarea în faţa magistratului) era un mod de dobândire
a proprietăţii care presupunea organizarea unui proces fictiv. Potrivit unei
înţelegeri prealabile, părţile se prezentau în faţa magistratului, unde reclamantul
| Mayer-Maly, Studia et documenta historiae et iuris, Roma, 26, 1960, p. 176.
Ch. Appleton, Revue historique de droit frangais el etranger, Paris, 1929, p. 197;
F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1957, p.
445.
L. F. Correa, Revue internaţionale des droits de iantiquite, 3C seric, tome LV,
2008, p. 171- L2; P. Belovsky, Revue Internationale des Droits de I'Antiquite, 3C
serie, tome XLIX, 2002, p. 60; M. J. G. Garrido, op. cit., p. 203; Al. Watson, op.
cit., p. 64.
F. DE VlSSCHER, Revue historique de droit frangais et etranger, Paris, 1937, p.
573.
5 XII. T„ 6.3; Cicero, Pro Caec., 19.54.
6 Cicero, Pro Caec., 26; Gaius, 2.44; D.41.3.1.
J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 237; J-F. Bregi, op. cit., p. 158; Br.
Schmidlin, op. c'f P- 223; R. Robaye, Le droit romain, 3C edition, Braylant,
Bruxelles, 2005, p. 148; M. J. G Garrido, op. cit., p. 203-204.
afirma că este proprietarul obiectului litigios. Pârâtul, care era în realitate

alienatorul, nu-1 contrazicea pe reclamant. Faţă de tăcerea pârâtului
(alienatorul lucrului) magistratul pronunţa cuvântul addico, ratificând pretenţiile
reclamantului. în acest caz, magistratul exercita jurisdicţia graţioasă.
§ 6. TRADIŢIUNEA
113. Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor prin care, la origine se
realiza transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor nec. mancipi . Ea putea fi
utilizată şi în scopul transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.
Tradiţiunea presupunea întrunirea a două condiţii: remiterea materială a Iu- crului
şi iusta causa. în cazul lucrurilor mobile, remiterea materială a lucrului trebuia
să se facă de la mână la mână, iar în cazul lucrurilor imobile trebuia să se facă,
după caz, fie prin parcurgerea fondului de pământ, fie prin vizitarea tuturor încă-
perilor clădirii".
114. în dreptul clasic au fost admise patra cazuri, în care nu s-a mai cerut
remiterea materială a luciului. Este vorba despre traditio longa mânu (tradiţiunea
de mână lungă), când nu mai era necesar să se parcurgă terenul care ruina a fi
transmis, ci era suficient să se indice de către iradens limitele sale3. Traditio
simbolica se aplica în cazul transmiterii unei case. Condiţia vizitării tuturor
încăperilor era înlocuită cu remiterea cheilor de către tradens achizitorului.
Traditio brevi mânu desemnează situaţia în care chiriaşul cumpăra casa în care
locuieşte. Din detentor, chiriaşul se transformă în posesor şi proprietar dar,
fireşte nu mai este necesară remiterea materială a luciului. în fine, constilutum
possessorium este cazul proprietarului care îşi vinde casa, urmând să locuiască şi
pe mai departe în ea în calitate de chiriaş. Nici de data aceasta nu s-a cerat
remiterea materială a lucrului, deoarece, corpus rămâne al vânzătorului, deşi nu-1
mai exercită în calitate de posesor, ci în calitate de detentor.
115. Iusta causa consta dintr-un act juridic care preceda şi explica sensul re-
miterii materiale a luciului4. Iusta causa era necesară, deoarece tradiţiunea se
utiliza nu numai pentru transmiterea proprietăţii, ci şi pentru transmiterea
posesiunii şi a detenţiunii, iar faptul exterior al remiterii lucrului nu spunea
nimic în legătură cu titlul juridic transmis. într-adevăr, remiterea lucrului se
putea face fie în scopul vânzării unui lucru, fie în scopul închirierii sau
păstrării sale. Iusta causa preciza scopul urmărit de către părţi, precum şi titlul
juridic dobândit de către achizitor. în dreptul lui Justinian, pentru existenţa
justei cauze era suficientă intenţia lui tradens de a înstrăina si intenţia
achizitorului de a dobândi, chiar dacă nu exista act juridic (error in negolio ) .
0 0 0 0 0
ş 7. SPECIFICAŢIUNEA
116. Dacă o persoană confecţiona un lucru dintr-un material care aparţinea ltci
persoane, se punea întrebarea cui aparţinea lucrul nou creat0 0. Soluţiile date de
• îtrc proculieni şi sabinieni au fost diferite, aşa încât împăratul Justinian a
dat o oluţie de compromis. Astfel, dacă lucrul nou creat putea fi readus în starea
iniţială,
cl aparţinea proprietarului materiei, iar dacă nu, intra în proprietatea
specificatorului Această soluţie dădea naştere unor complicaţii, deoarece fie
specificatorul pierdea munca sa, fie proprietarul materiei îşi pierdea lucrul.
Pentru a se preveni îmbogăţirea unei pălii în paguba celeilalte, s-au creat anumite
mijloace juridice în scopul obţinerii unor despăgubiri.
§ 8. ACCESIUNEA
117. Accesiunea era un mod de dobândire a proprietăţii prin absorbirea juridică
a lucrului accesor de către cel principal0. Era considerat principal acel lucru
care îşi păstra individualitatea după unirea cu un alt lucru.
Astfel, romanii au recunoscut un mod de dobândire a proprietăţii în unirea a două
luciani imobile. De pildă, depunerile care se formau pe malul unui râu (alluvio)
aparţineau proprietarului fondului riveran0. Insula care apărea în mijlocul râului
aparţinea celor doi proprietari riverani, iar dacă era plasată în întregime dincolo
de linia imaginară care trecea prin mijlocul râului, aparţinea unui singur
proprietar.
Era recunoscut ca mod de dobândire a proprietăţii şi cazul unirii unui lucru imobil
cu unul mobil.
Dacă o persoană ridica pe terenul său o clădire folosind materialul altei persoane,
proprietatea asupra clădirii revenea proprietarului terenului0. în acest caz,
proprietarul materialului de construcţie nu putea intenta acţiunea în revendicare
împotriva proprietarului terenului, deoarece acel material îşi pierduse
individualitatea prin încorporare în clădire. Totuşi proprietarul materialelor
dispune de o acţiune la dublu pe care o putea intenta împotriva constructorului.
Noţiunea juridică a proprietăţii a cunoscut în dreptul roman o evoluţie îndelungată
şi complexă. Pe parcursul celor 13 secole de existenţă a societăţii romane,
instituţia proprietăţii, şi dreptul subiectiv de proprietate au parcurs mai multe
faze, începând cu formele primitive de apropriere a lucrurilor şi sfârşind în
dreptul lui Justinian cu stadiul în care proprietatea este concepută ca un raport
juridic abstract. Fiecărei faze îi corespunde o anumită formă, care nu este altceva
decât expresia pe plan juridic a transformărilor de ordin economic, social şi
statal petrecute în societatea romană.
Terminologia care desemnează diferite forme de stăpânire asupra lucrurilor se
carac- terizează printr-o mare diversitate, izvorând, pe de o parte, din
transformările de ordin social-economic şi, pe de altă parte, din acea lipsă se
sistematizare a conceptelor caracte. ristică pentru dreptul roman în general şi în
special pentru materia proprietăţii. In ciuda acestor diversităţi, procesului de
evoluţie a proprietăţii la romani îi corespunde o terminolo. gie care înfăţişează
pentru fiecare fază de dezvoltare a proprietăţii un conţinut juridic specific. I
în momentul fondării Romei, populaţia devenind de acum sedentară, pământurile ara-
bile şi păşunile se aflau în proprietatea colectivă a ginţii, iar o mică suprafaţă
de pământ de două iugăre, numită heredium, se află într-o altă formă de
proprietate, şi anume, pro. prietatea familială. în vremurile primitive ale Romei
nu era cunoscută proprietatea individu-1 ală asupra pământului, stare de lucruri pe
care ne-o înfăţişează formele mancipaţiunii şi a|e acţiunii legii sacramentum in
rem. Inexistenţa unor forme specifice de transmitere şi de revendicare atestă
inexistenţa proprietăţii individuale asupra pământului.
Pecunia şi familia. Este cunoscut faptul că în perioada la care ne referim, averea
consta din pecunia şi familia. Pecunia şi familia evocă ideea de bunuri mobile,
şi, prin urmare, numai asemenea bunuri pot fi la început obiectul proprietăţii
individuale.
Aceste cuvinte sunt de natură să ne arate neîndoios că în perioada primitivă a
Romei pământul nu făcea parte din avere.
Pecunia derivă din cuvântul pecus (turma), care, evident, nu se putea referi în
acea epocă decât la animale. Cuvântul pecunia mai înseamnă şi bani, ceea ce
desemnează că, în timpurile primitive, primul mijloc de schimb au fost animalele
din turmă. Mai târziu, când mijlocul de schimb a devenit altul, cuvântul totuşi s-a
păstrat.
Familia înseamnă sclavi, deci se referă, de asemenea, la lucruri mobile. Cuvântul
familia este alteori înţeles ca referindu-se la lucruri domestice, casnice, cu alte
cuvinte tot la lucruri mobile. Mai există şi o altă teorie, combătută de mai toţi
autorii, potrivit căreia cuvintele pecunia şi familia ar corespunde împărţirii în
lucruri mancipi şi nec mancipi.
Mancipium. Un lung şir de secole, la romani, nu a existat un cuvânt special care să
desemneze noţiunea de proprietate, ci se întrebuinţa expresia dominium ex iure
quiritium. Dar nici dominium nu a fost cel mai vechi cuvânt care să desemneze
noţiunea de proprietate. în vechea limbă, proprietatea era desemnată prin cuvântul
mancipium. Etimologia acestui cuvânt ne arată în mod clar că proprietatea primitivă
nu se aplica decât la lucruri mobile. într- adevăr, cuvântul mancipium vine de la
mânu capere, adică a lua cu mâna. Aceste cuvinte ne înfăţişează o proprietate care
putea să fie ţinută în mână, adică o proprietate asupra lucrurilor mobile. Faptul
că romanii, aşa cum am arătat, desemnau averea prin cuvintele familia şi pecunia
vine să întărească şi mai mult această idee.
Heredium. Această formă de proprietate ar fi luat naştere prin atribuiri de pământ
făcute fiecărui pater familias într-o vreme legendară. Atribuirile de pământ nu s-
au întins asupra întregului teritoriu, ci s-au limitat la două iugăre (bina jugera)
pe care cetăţeanul îşi construia casa rămânând loc şi pentru grădină.
Spunem că acest heredium prezintă trăsăturile proprietăţii familiale. într-adevăr,
dacă admitem că la origine mancipaţiunea se aplica numai la mobile, nu putem să nu
admitem că heredium este inalienabil.
Alienabilitatea proprietăţii familiale ar putea fi eventual admisă, numai dacă s-ar
dovedi că heredium a apărut după ce mancipaţiunea a fost extinsă şi la transmiterea
fondurilor de pământ.
Tradiţia ne arată însă că heredium a luat naştere prin împărţirea de pământuri,
făcuta de către Romulus la fondarea cetăţii. Pe de altă parte, din structura
instituţiei putem deduce că proprietatea familială apare într-o perioadă în care
pater familias îşi constituie în sânul comunităţii gentilice un patrimoniu
independent. Desigur această formă de proprietate nu a putut apărea în mod brusc.
Probabil că heredium s-a constituit într-un timp mai îndelungat în care se
înregistrează un proces de slăbire a coeziunii ginţilor, paralel cu întărirea
poziţiei şefilor de familii.
Oupă moartea lui pater familias, sui heredes trăiau în indiviziune, situaţie care a
fost semnată mai târziu prin cuvintele antiquum consortium. Aceasta ne arată că
noţiunea de h redium nu desemnează numai o formă de proprietate, ci şi o formă de
moştenire. Prin are, fiii de familie nu puteau împărţi casa şi grădina, întrucât
patrimoniul acesta nu era numai inalienabil, ci şi indivizibil.
Prima categorie de moştenitori arătată de legea celor XII table îi cuprinde pe sui
heredes. Sui heredes, aşa cum arată şi înţelesul cuvintelor, nu sunt altceva decât
moştenitorii lor înşişi- Prin urmare, noţiunea de sui heredes desemnează o situaţie
mai veche, anterioară legii celor XII table, când la moartea lui pater familias,
fiii de familie dobândeau un lucru care, de fapt, le aparţinuse şi mai înainte.
Această idee este cuprinsă într-un text al jurisconsultului Paul, din care se vede
că, de fapt, în cazul sui heredes-ilor nu este vorba atât rie o succesiune, cât de
o continuare a proprietăţii.
Heredium constituie o proprietate colectivă a familiei, indivizibilă şi
inalienabilă. Am văzut de ce heredium nu putea fi alienat în mod direct. Dar în mod
indirect se putea oare ajunge la alienarea acestui patrimoniu? Răspunsul este
negativ. Aşa cum nu putea fi micşorată prin alienaţiuni, proprietatea familială nu
putea fi micşorată nici prin datorii, deoarece, aşa cum se ştie, vechiul drept
roman nu cunoştea executarea asupra bunurilor ci numai asupra persoanelor.
Hortus. în strânsă legătură cu heredium trebuie înţeles şi termenul de hortus, care
este pomenit în mai multe rânduri în texte. Dintr-un text al lui Plinius, în care
se analizează evoluţia înţelesului cuvântului hortus, rezultă că hortus putea să
desemneze un heredium, respectiv o proprietate clădită numai în parte.
Ulpian ne arată că există hortus neclădit şi hortus clădit, care aparţine
imobilelor urbane.
0 serie de texte se referă şi la cuvântul villa, care se pare că desemnează şi el o
anumită formă de stăpânire asupra lucrurilor imobile în vremurile primitive ale
Romei.
După cum s-a putut observa, nici unul din termenii amintiţi până în prezent nu
înfăţişează noţiunea abstractă a dreptului de proprietate, conceput ca izvorând
dintr-un raport juridic.
Aşadar, temenii de pecunia, familia, hortus, heredium desemnează forme primitive de
stăpânire a lucrurilor, teren pe care se vor dezvolta mai târziu, conceptele de
dominium şi de proprietas.
O dată cu fondarea statului roman, în epoca dreptului vechi, proprietatea colectivă
a ginţii şi proprietatea familială au dispărut. Dispariţia lor nu s-a petrecut
dintr-o dată, ci treptat. Cauzele dispariţiei formelor primitive de proprietate se
află în transformarea de către unii membri ai ginţii a unei situaţii de fapt într-
un drept.
Pe planul evoluţiei dreptului de proprietate, vechiul drept roman reprezintă epoca
în care stăpânirea fizică asupra lucrului capătă o nouă configuraţie în cadrul unui
proces de abstractizare şi subiectivizare.
Legea celor XII Table ne vorbeşte despre existenţa în vechiul drept roman a
proprietăţii quiritare, care purta atât asupra lucrurilor mobile, cât şi asupra
lucrurilor imobile. Vechea proprietate colectivă a ginţii a dispărut, în locul ei
apărând proprietatea colectivă a statului. Proprietatea colectivă a statului se
exercită atât asupra sclavilor, cât şi asupra pământului. Stăpânirea colectivă a
statului asupra pământului şi trasformările suferite de aceasta reprezintă unul din
cadrele principale în care s-a petrecut evoluţia conceptului juridic de
proprietate.
Ager publicus. Ager publicus reprezintă pământul cucerit prin război. Pământul
cucerit aparţinea statului, care acorda particularilor anumite porţiuni pentru a le
cultiva.
Cea mai mare parte a lui ager publicus a rămas însă neîmpărţită, fiind luată în
folosinţă de către cetăţenii romani.
Pământurile vândute sau împărţite particularilor (agri limitaţi) erau dobândite cu
titlu de proprietate, pe când concesiunile făcute particularilor nu transmiteau
proprietatea, ci numai 'Olosinţa. Beneficiarul concesiei dobândeşte o aşa-numită
„possessio”. în realitate, el nu este decât un detentor. Cu timpul, patricienii au
cotropit cea mai mare parte din ager Publicus, astfel încât a fost nevoie să se
edicteze o serie de legi, prin care le-au fost smulse temporar pământurile
uzurpate. Iniţial, cuvintele „possessores” şi „possessiones” au servit
L
pentru a denumi persoanele care stăpâneau porţiuni din ager publicus, precum şi
porţiunile stăpânite în acest fel. Aşadar, pe lângă proprietatea individuală,
există şi o possessio a pământurilor ce compun ager publicus. Autorii care se ocupă
de stăpânirea acestor pământuri, întrebuinţează cuvântul „possess/o”şi nu cuvântul
„dominium”.
Possessio. Dacă la început cuvântul „possessio” era folosit pentru a desemna o su-
prafaţă de pământ care făcea parte din ager publicus, mai târziu sensul cuvântului
s-a schimbat cu desăvârşire. Astfel, la sfârşitul republicii, când ager publicus a
dispărut, noţiunea de „possessio” nu a dispărut şi ea, ci s-a păstrat, servind de
data aceasta la a denumi stăpânirea de fapt a unui fond privat. Deşi a sfârşit prin
a se apropia de dreptul de pro. prietate, între possessiones şi dominium ex iure
quiritium există numeroase deosebiri.
Latifundia. Noţiunea de „latifundia” nu poate fi abordată separat de cea de posse-
ssionis. Cu adevărat, în special în perioada care a urmat celui de-al doilea război
punic, se consolidează tot mai mult posesiunile nobilimii romane asupra terenurilor
abandonate sau asupra celor confiscate de la cetăţile trădătoare. Aceste exploatări
agricole se caracterizează prin predominarea muncii sclavului asupra celei libere.
Dezvoltarea latifundiilor va avea drept consecinţă sărăcirea şi apoi treptata
dispariţie a exploatărilor mici şi mijlocii, ceea ce va avea drept rezultat în
istoria Romei grava problemă agrară.
în procesul luptelor prilejuite de problema agrară, stăpânirea de fapt a pământului
italic se transformă în proprietate quiritară. Reformele introduse de fraţii
Gracchi, de Marius sau de Caesar nu au fost de natură să distrugă latifundiile.
La începutul principatului, problema agrară dispare din viaţa socială a Romei.
Precizăm că problema agrară a fost rezolvată nu prin distrugerea latifundiilor, ci
prin consolidarea lor. Astfel, legea Thoria din anul 118 î.Hr., transformă
folosinţa în proprietate quiritară, consolidând definitiv uzurpările lui ager
publicus.
Dominium ex iure quiritium. în dreptul vechi roman nu se cunoaşte un termen special
care să desemneze noţiunea de „proprietate’’. Din această cauză vom întâlni
expresii multiple, care desemnează acelaşi conţinut şi anume noţiunea proprietăţii
quiritare.
Cele mai cunoscute expresii sunt: „res mea est” sau „meum esse aio ex iure
quiritium". Deşi expresiile de mai sus par a înfăţişa o simplă stăpânire de fapt,
în realitate, în epoca la care ne referim, stăpânirea asupra lucrului nu mai este o
simplă posesiune, ci o legătură juridică mai evoluată, pe baza căreia voinţa
titularului dispune de situaţia lucrului. S-a ajuns la stadiul în care legătura
fizică se juridicizează, diferenţiindu-se de simpla posesiune.
în acest stadiu al evoluţiei, poţi fi proprietar chiar dacă lucrul nu se găseşte în
propria-ţi putere fizică.
Treptat, dreptul de proprietate capătă caracterele a ceea ce mai târziu s-a numit
ius utendi, ius fruendi et abutendi.
Pornind de la textele cuprinse în Legea celor XII Table, referitor la succesiunea
testamentară şi la succesiunea ab intestat, precum şi la mancipaţiune, se poate
deduce că apariţia dreptului de proprietate individuală poate fi plasată în
perioada dintre fondarea statului şi apariţia Legii celor XII Table. După cum se
ştie, dispoziţiile legii celor XII Table referitoare la succesiune şi mancipaţiune
ne arată că între titularul proprietăţii şi alte persoane apar raporturi care
permit o circulaţie juridică a bunurilor. Pe de altă parte, voinţa titularului
dreptului de proprietate produce efecte şi după moartea sa. în aceste reglementări
vedem primele manifestări ale dreptului abstract de proprietate.
Transformările ivite în mecanismul mancipaţiunii atestă şi ele consolidarea
dreptului de proprietate individuală. Aşa cum se poate vedea din formula
mancipaţiunii, la început aceasta nu era un mod de transmitere a proprietăţii, ci
un mod de creare a proprietăţii-putere Ideea transmiterii dreptului de proprietate
nu apăruse încă în prima perioadă a vechiului drept roman. Datorită acestui fapt,
până la realizarea uzucapiunii, singurul mijloc prin care dobânditorul îşi apără
stăpânirea asupra lucrului era actio auctoritatis. La îndeplinirea termenului
uzucapiunii, ne aflăm în faţa unui drept opozabil erga omnes.
O dată cu apariţia ideii de transmitere a proprietăţii, exprimată în a doua parte a
formulei mancipaţiunii, se impune concepţia că stăpânirea lucrului reprezintă un
drept abstract izvorât chiar din formele mancipaţiunii.
Expresia de „dominium ex iure quiritium”, desemnează o formă abstractizată de
stăpânire lucrurilor, distinctă de simpla posesiune. Din acest moment, dreptul de
proprietate începe 5ă se manifeste ca un drept subiectiv, independent de stăpânirea
materială a lucrului.
5 Textele romane nu conţin nici o definiţie a dreptului de proprietate. Starea
aceasta de lucruri nu trebuie explicată în totul prin lipsa preocupărilor
jurisconsulţilor pentru sistematizare. Lipsa unei definiţii trebuie explicată prin
dificultatea pe care o asemenea încercare o presura în cazul unei instituţii atât
de complexe.
v în dreptul modern sunt cunoscute mai multe definiţii, considerate a avea o
origine romană. în definiţia cea mai cunoscută, prin proprietate trebuie să
înţelegem ius utendi, ius fruendi et abutendi. Precizăm însă că cei trei termeni
prin care s-a definit în evul mediu proprietatea aveau în dreptul roman un alt
înţeles.
De exemplu: temenii „usus"şi „abusus"au în dreptul roman acelaşi sens.
La Cicero întâlnim expresiile „de proprium mancipio et nexo” şi „incertus
dominates”. pe |a cuvântul „proprius” va apărea mai târziu termenul de
„proprietas”. Cuvântul „domina- tus” evocă şi el noţiunea de „proprietate”.
La începutul epocii clasice se foloseşte termenul „dominium”, iar dominus
desemnează persoana proprietarului. în sensul celor spuse mai sus, rubrica
corespunzătoare din Digeste
se va intitula: de adquirendo domino.
Gaius întrebuinţează expresia de „dominus proprietatis” cu înţelesul de subiect al
dreptului de proprietate.
în epoca clasică apare termenul de „proprietas” derivând de la termenul „proprius”
cu sensul de raport juridic în baza căruia titularul dreptului de proprietate
exercită o stăpânire asupra lucrului. în acest stadiu, proprietarul este desemnat
prin termenul de „proprietaries”.
Datorită confuziei existente în dreptul clasic între dreptul proprietate şi
obiectul său, se vorbeşte despre translatio rei şi nu despre traslatio dominii.
Printre lucrurile corporale, romanii aşează şi dominium, deşi celelalte drepturi
erau considerate ca res incorporales.
Dreptul roman desemnează aşadar proprietatea prin expresiile: „meum esse aio ex
iure quiritium”, „dominium ex iure quiritium” sau pur şi simplu prin cuvintele
„dominium” sau „proprietas”. Conţinutul exprimat prin termenii de mai sus a fost
desemnat de comentatori prin noţiunea de proprietate quritară.
Alături de proprietatea quiritară, dreptul clasic mai cunoaşte proprietatea
peregrină, proprietatea pretoriană şi proprietatea provincială. Dominium ex iure
quiritium, spre deosebire de celelalte forme de proprietate, nu aparţine, la
origine, decât cetăţenilor romani, nu putea fi exercitat decât asupra unui lucru
roman, iar acesta nu putea fi dobândit decât printr- un modus adquirendi conform
dreptului civil.
La un moment dat, tradiţiunea a început să fie utilizată şi cu ocazia transmiterii
lucrurilor mancipi. Cum tradiţiunea nu are darul să transmită proprietatea asupra
lucrurilor mancipi, trebuia ca dobânditorul să aştepte până când uzucapiunea
completa efectele tradiţiunii. Până la îndeplinirea termenului de uzucapiune
dobânditorul putea să fie oricând evins.
în dreptul clasic această stare de lucruri a început să se schimbe. Reglementarea
exclusivistă şi formalistă din dreptul vechi a fost în mare parte înlăturată.
Stadiul reglementării rigide a fost depăşit pe calea reformelor pretorului, care a
admis ca în cazul lucrului mancipi dobândit prin tradiţiune, dobânditorul va avea
lucrul in bonis. Această formă de stăpânire a lucrului a fost denumită de
comentatori proprietate pretoriană.
Datorită lipsei formelor solemne, proprietatea pretoriană tinde către sfârşitul
dreptului clasic să înlăture proprietatea quiritară.
Dreptul clasic a sancţionat şi proprietatea peregrină. Peregrinii lipsiţi de ius
commercii erau apăraţi printr-o acţiune asemănătoare cu rei vindicatio. în
provincii se făceau anumite concesiuni de pământ particularilor. Către sfârşitul
epocii clasice, termenii de „dominium”, „dominus” ş\ de „proprietas” se aplică şi
în cazul proprietăţii provinciale.
în vremea lui Justinian s-a realizat unificarea dintre proprietatea quiritară şi
proprietatea pretoriană. Contopirea celor două forme de proprietate a dat naştere
unei proprietăţi unice purtând numele dominium.
Vechea terminologie a fost sintetizată într-o singură noţiune care desemnează drew
de proprietate, ajuns la un grad de unificare şi abstractizare fără precedent.
Cele de mai sus ne îndreptăţesc să conchidem că evoluţia terminologiei romane J
materia proprietăţii reflectă fondul transformărilor de natură economică şi
socială.
Capitolul VIII
SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII
§ 1. SANCŢIUNEA PROPRIETĂŢII ÎN EPOCA VECHE
118. în epoca veche, proprietatea quiritară era sancţionată prin sacramentului
rem (forma originară a acţiunii în revendicare)0. Aşa cum s-a văzut, sacramentu» in
rem prezintă inconvenientul că sentinţa nu poartă asupra lucrului revendicat0, ^
faza in hire părţile promiteau să plătească o sumă de bani (sacramentum) dacă v0r
fi pierdut procesul, după care se trecea la atribuirea provizorie a obiectului
litigios Partea care primea obiectul procesului cu titlu provizoriu trebuia să
constituie aim. miţi garanţi -praedes litis et vindiciarum - care răspundeau de
acel obiect0.
în faza a doua, judecătorul pronunţa sentinţa, arătând care din cele două sac.
ramenta este iustum. Dacă obiectul litigiului se află la partea al cărei
sacramentvk s-a dovedit a fi iustum, stăpânirea provizorie se transforma într-o
stăpânire defini- tivă. Dacă însă stăpânirea provizorie fusese atribuită de către
magistrat părţii care nu a depus suma de bani în mod just (iniustum) şi, prin
urmare, a pierdut procesul lucrul trebuia remis adversarului. în acest stadiu al
procesului apar o serie de complicaţii, deoarece judecătorul era un simplu
particular, iar sentinţa pe care o pro- nunţa nu putea fi executată prin forţa
publică. Aşadar, partea care pierdea procesul şi, prin ipoteză, se afla în posesia
lucrului, nu putea fi constrânsă să-l remită adversarului. Cel mult, adversarul
putea cere garanţilor să exercite presiuni morale asupra posesorului, pentru a-1
determina să-i remită lucrul. Dacă garanţii nu-1 puteau determina pe posesor să
transmită lucrul, erau supuşi unor consecinţe grave0. Fapt este că în sistemul
legisacţiunilor sancţiunea proprietăţii nu era eficientă, deoarece sentinţa nu
purta asupra obiectului revendicat, iar executarea nu era îndreptată împotriva
părţii care pierdea procesul.
§ 2. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
119. în epoca clasică, acţiunea în revendicare a îmbrăcat forma unui proces cu
formulă. Pentru intentarea acţiunii în revendicare erau necesare anumite condiţii:
a) Reclamantul să fie proprietar quiritar şi să nu posede lucrul revendicat0.
pârâtul să fie posesor. In epoca postclasică, în două cazuri, acţiunea . pUtea fi
intentată chiar şi împotriva celui ce nu posedă. Avem în vedere VCn tia posesorilor
fictivi (ficti possessores)0 0. Astfel cel ce se oferea procesului
situaţi0 esor ûj ntl se obtulit), pentru ca între timp adevăratul posesor să do-
fSră a u F . a ^ . : c. ; r„
ba
** j'o jesntpossidere), tocmai pentru că a urmărit să evite procesul prin
distrugerea lucrului-
c) Obiectul acţiunii în revendicare trebuia să fie roman şi individual determi-
ir’ prin acţiunea în revendicare nu se putea urmări o universalitate, spre deose-
bire de hereditatispetitio, acţiunea prin care era sancţionată moştenirea civilă'.
120. Deşi în procedura formulară judecătorul arăta în mod direct cine a câşti-
gat procesul, iar sentinţa de condamnare urma să fie executată chiar de către pose-
ur totuşi aceasta prezintă inconvenientul că executarea nu purta asupra lucrului
însuşi- în scopul atenuării consecinţelor care decurgeau din principiul condamnării
pecuniare, pretorul a pus în valoare mecanismul acţiunilor arbitrarii0.
în baza lui arbitrium după ce se convingea de justeţea pretenţiilor reclamantului,
judecătorul, în calitate de arbitru, ordona pârâtului să satisfacă acele pretenţii.
Dacă pârâtul refuza să execute ordinul intervenea, condamnarea la o sumă de bani,
stabilită chiar de către reclamant. Faţă de acest mecanism al acţiunilor
arbitrarii, este de presupus că pârâtul prefera să satisfacă pretenţiile
reclamantului şi să restituie lucrul decât să plătească o sumă de bani mai mare
decât valoarea comercială a acelui lucru. Pe această cale, e drept indirectă, se
ajungea, de cele mai multe ori, la executarea în natură. Totuşi, şi în dreptul
clasic, ca şi în vechiul drept, proprietatea nu este suficient de bine protejată
juridiceşte, situaţia reclamantului în acţiunea în revendicare fiind asemănătoare
cu cea a simplului creditor. Abia în epoca postclasică, o dată cu înlocuirea
procedurii formulare cu procedura extraordinară, se va introduce condamnarea ad
ipsam rem, iar executarea sentinţei se va face prin intermediul forţei publice.
§ 3. ACŢIUNEA PUBLICIANĂ
121. Proprietatea pretoriană era sancţionată prin acţiunea publiciană, creată
de către pretorul Publicius, pentru cazul transmiterii unei res mancipi prin
tradiţiune0. Acţiunea publiciană a fost creată, probabil, la sfârşitul secolului al
VI-lea de la fondarea Romei, epoca înfăptuirii „revoluţiei economice” în societatea
romană.
Mutaţiile intervenite în domeniul producţiei şi circulaţiei mărfurilor şi-au pus
am. prenta şi asupra regimului juridic al bunurilor. Vechea diviziune a lucrurilor,
î„ mancipi şi nec mancipi şi-a pierdut importanţa datorită uriaşei afluenţe de
bunun smulse popoarelor învinse. în noua situaţie, părea anormal ca operele de artă
sau metalele preţioase să fie dobândite prin tradiţiune, iar un animal să fie
dobândii prin formele complicate ale manicipaţiunii. Pe de altă parte, războaiele
de cucerire au dus la înflorirea fără precedent a comerţului cu sclavi, iar
transferarea propriety ţii asupra lor prin mancipaţiune, unul câte unul, în
condiţiile în care se ofereau spre vânzare, zilnic, zeci de mii de sclavi, devenise
imposibilă.
122. Pentru intentarea acţiunii publiciene erau necesare toate condiţiile uzu-
capiunii, cu excepţia termenului. Pentru ca acţiunea să fie intentată cu succes,
pre- toml trebuia să introducă în formulă ficţiunea că termenul necesar uzucapiunii
s-a îndeplinit0 0. în faza a doua a procesului, constatând că sunt întrunite şi
celelalte condiţii ale uzucapiunii, judecătorul considera că este îndeplinită şi
condiţia termenului, aşa încât dădea câştig de cauză reclamantului".
Deoarece acţiunea publiciană aparţinea nu numai proprietarului pretorian, ci şi
posesorului de bună-credinţă, în practică au apărat numeroase conflicte: între pro-
prietarul pretorian şi proprietarul quiritar, între proprietarul pretorian şi
posesorii] de bună-credinţă achizitor a non domino, între proprietarul quiritar şi
posesorul de bună-credinţă, precum şi între posesorii de bună-credinţă0. Astfel, în
cazul conflictului dintre proprietarul pretorian şi proprietarul quiritar, faţă de
acţiunea publiciană intentată de proprietarul pretorian, proprietarul quiritar va
cere inserarea în formulă a excepţiei ins ti dominii. La început, pretorul refuza
să acorde această excepţie, aşa încât proprietarul pretorian câştiga procesul. Mai
târziu, pretorul acorda proprietarului quiritar exceptio iusti dominii, dar acorda
şi proprietarului pretorian o replicatio rei venditae et trciditae prin care
excepţia era respinsă, iar sentinţa era dată tot în favoarea proprietarului
pretorian.
în materia proprietăţii, ca de altfel şi în alte domenii, legislaţia lui Justinian
a avut un caracter unificator. Dar importanţa reglementării dată de Justinian nu
constă pur şi simplu în aceea că a creat o singură formă de proprietate, ci mai
ales în faptul că această formă de proprietate a fost apoi preluată în societatea
modernă, ca instituţie tipică acelei societăţi în care „domneşte proprietatea
particulară pură". Desigur, crearea acestei forme de proprietate, atât de
asemănătoare cu proprietatea modernă, nu poate fi pusă exclusiv pe seama lui
Justinian sau a jurisconsulţilor săi. Până a ajunge la această reglementare, insti-
tuţia juridică a proprietăţii a trebuit să parcurgă un drum lung. Acest drum a
început cu regimul strict şi exclusivist al proprietăţii în dreptul vechi, a
continuat cu formele mult mai elastice şi mai accesibile ale dreptului clasic,
pentru ca în dreptul postclasic să se ajungă din nou, pe baza unei evoluţii lente,
la o singură formă de proprietate, care însă este supusă unor reguli mult mai
evoluate. Schimbările au intervenit pe nesimţite, vechilor instituţii li s-au
adăugat altele noi, au coexistat cu ele, pentru ca în final să le înlăture cu
totul.
Evoluţia dreptului de proprietate la romani trebuie cercetată în strânsă legătură
cu himbările intervenite în general în viaţa socială a Romei. sC Reglementarea
rigidă a proprietăţii din epoca veche nu a mai putut rezista în dreptul . jC căci o
serie de cauze, între care extinderea imperiului şi relaţiile cu peregrinii, au ‘
° inaplicabilă. Tot aşa, formele multiple ale proprietăţii cunoscute în
dreptul clasic au
Apărut treptat, datorită unor transformări în structura societăţii romane.
Distincţia între formele de proprietate corespunzătoare dreptului clasic, respectiv
proptea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea peregrină şi proprietatea
provincială a pierdut orice importanţă în dreptul postclasic. Dispariţia acestei
distincţii este în strânsă legătură cu transformările suferite de alte instituţii
ale dreptului roman. Astfel, incapacităţile fondate pe calitatea de peregrin au
fost înlăturate prin constituţia lui Caracalla. Distincţia în- tre fondul italic şi
cel provincial a pierdut orice importanţă, de vreme ce ambele au căpătat acelaşi
regim, prin faptul că fondul italic a pierdut privilegiul de a nu plăti impozite.
Pe de altă parte, formele solemne, caracteristice pentru dreptul roman vechi, cad
cu totul în desuetudine în dreptul clasic şi postclasic, fapt care se reflectă şi
în structura instituţiei proprietăţii.
încă în dreptul clasic, dobândirea proprietăţii chiar asupra lucrurilor mancipi se
făcea prin intermediul tradiţiunii. Cu toate acestea, mancipaţiunea şi in iure
cessio au continuat să servească la transmiterea proprietăţii. Dar întrucât aceste
moduri de transmitere a proprietăţii presupuneau forme complicate şi greu de
îndeplinit, au început să fie tot mai puţin utilizate. Tradiţiunea însă, lipsită
fiind de orice forme solemne, a căpătat o utilizare tot mai mare, ajungând în final
să fie singurul mijloc de transmitere a proprietăţii. Persistenţa alături de
tradiţiune, a mancipaţiunii pare inexplicabilă, de vreme ce tradiţiunea servea la
transmiterea proprietăţii pretoriene asupra lucrurilor mancipi, proprietate care
producea aceleaşi efecte ca şi proprietatea civilă.
Această stare de lucruri oarecum bizară capătă un răspuns, dacă avem în vedere
caracterul conservator al dreptului roman. întrucât distincţia între lucrurile
mancipi şi nec mancipi a continuat să existe, cu toate că nu mai prezenta nici o
utilitate, şi întrucât în trecut mancipaţiunea şi in iure cessio au fost folosite
la transmiterea proprietăţii asupra lucrurilor mancipi, vechea practică a continuat
(în parte) să se aplice, cu toate că tradiţiunea duce la acelaşi rezultat. In iure
cessio era întrebuinţată în vremea lui Diocleţian, iar mancipaţiunea este
menţionată pentru ultima oară într-o constituţie a împăraţilor Constanţiu şi
Constantin în anul 355. Cu toată căderea lor în desuetudine, aceste moduri de a
dobândi proprietatea nu au fost desfiinţate în mod formal.
Un alt fapt de mare importanţă pentru explicarea evoluţiei instituţiei proprietăţii
la romani este dispariţia lui ager publicus. încă din dreptul clasic, o mare parte
din ager publicus se transformă în proprietate privată, iar domeniile imperiale
sunt supuse unui regim de drept privat. Astfel drepturile împăratului asupra
domeniilor imperiale capătă o fizionomie asemănătoare cu drepturile particularilor
asupra proprietăţilor lor. Toate acestea au fost de natură să diminueze radical
ponderea elementului de drept public din structura proprietăţii, ceea ce a
contribuit, de asemenea, la crearea terenului pe care s-a realizat unificarea
proprietăţii.
Prima formă de proprietate corespunzătoare dreptului clasic care şi-a pierdut
aproape în întregime importanţa a fost proprietatea peregrină. De vreme ce prin
constituţia lui Caracalla aproape toţi peregrinii au primit cetăţenia romană,
proprietatea peregrină şi-a pierdut raţiunea de a mai exista.
Din momentul în care solul italic a fost supus impozitelor, proprietatea
provincială a dispărut şi ea. Deoarece atât solul italic, cât şi cel provincial
erau supuse aceluiaşi regim, nu exista nici un motiv să se menţină două forme
distincte de proprietate.
In sfârşit, în vremea lui Justinian a fost realizată unificarea dintre proprietatea
quiritară Şi proprietatea pretoriană. Din unirea celor două forme de proprietate a
rezultat o proprietate unică, purtând numele de dominium. Cu adevărat, existenţa
paralelă a celor două forme de proprietate nu se justifică, de vreme ce tocmai
terenul pe care apăruse proprietatea pretoriană, şi anume distincţia dintre
lucrurile mancipi şi nec mancipi a încetat să mai existe. Toate acestea ne arată
că, de fapt, reforma pe care Justinian a adus-o proprietăţii nu este atât de
radicală pe cît s-ar părea. în realitate, nu este vorba atât despre creaţii noi,
cât despre o operă de coordonare şi unificare a unor instituţii ce s-au format în
decursul secolelor.
în dreptul lui Justinian, unele moduri mai vechi de dobândire a proprietăţii, cum
ara mancipaţiunea sau in iure cessio au încetat cu desăvârşire să mai fie
utilizate, pe când a|, tele au continuat să se menţină şi să capete o
aplicabilitate tot mai mare, cum este căzu tradiţiunii, care a devenit modul
general de transmitere a proprietăţii.
între modurile cele mai vechi de dobândire a proprietăţii care s-au menţinut şi în
dreptul |Uj Justinian se numără şi ocupaţiunea. Faptul este lesne de înţeles, căci
romanii nu au părăsit niciodată ideea că proprietatea cea mai legitimă este cea
dobândită prin violenţă, cel mai important caz de ocupaţiune fiind acela al luării
în stăpânire a bunurilor duşmanilor învinşi.
Sunt menţionate şi alte cazuri de ocupaţiune: a) imobilul ce se naşte ca efect al
unui fenomen natural, fără însă să constituie un caz de accesiune; b) animalele
sălbatice fără stăpân devin proprietatea celor care le prind.
La specificaţiune, un alt mod de dobândire a proprietăţii cu aplicaţiune în vremea
lui Justinian, se pune problema cui aparţine un obiect confecţionat de către cineva
cu materi- aiul altuia. Cum soluţiile date de către sabinieni şi proculieni erau
contradictorii, împăratul Justinian a intervenit şi în acest caz, dând o soluţie de
compromis corespunzătoare spiritului unificator al legislaţiei sale. Dacă obiectul
putea fi readus în stare iniţială rezultă numai din intenţia părţilor, iar intenţia
părţilor nu este cuprinsă într-un act juridic, se poate ajunge ia situaţii confuze.
Pe de altă parte, pe această cale, proprietatea s-a transformat într-o instituţie
în structura căreia voinţa are prioritate faţă de formă. Vechea concepţie
exclusivistă şi formalistă a fost definitiv depăşită. Noua fizionomie a
proprietăţii, concepută ca un rezultat al voinţei omului, i-a conferit acesteia
durabilitate în timp, astfel că a putut fi preluată fără modificări importante de
către dreptul modern.
în sfârşit, uzucapiunea se menţine şi ea în dreptul lui Justinian, dar primeşte
importante modificări începând chiar din epoca clasică. Prima instituţie prin
intermediul căreia s-a căutat a se umple lacunele uzucapiunii, aşa cum era ea
reglementată în vechiul drept şi în dreptul clasic, a fost praescriptio longi
temporis. în dreptul postclasic, sub împăratul Constantin, a fost creată o
prescripţie de 40 de ani, iar sub împăraţii Teodosiu şi Honoriu o prescripţie de 30
de ani.
Reforma lui Justinian în această materie a fost generală. Ea a cuprins atât vechea
uzucapiune, praescriptio longi temporis, precum şi praescriptio longissimi
temporis. în primul rând, Justinian a contopit vechea uzucapiune cu praescriptio
longi temporis, creând o instituţie nouă. El a menţinut, de asemenea, denumirea de
„uzucapiune” numai pentru mobile dar a prelungit termenul de la un an la trei ani.
Cât priveşte imobilele, denumirea de „uzucapiune” a fost înlocuită cu cea de
„praescriptio", păstrându-se şi termenul prescripţiunii, respectiv 10-20 de ani.
Justinian a păstrat praescriptio longissimi temporis, dar a creat şi o nouă
prescripţie de 30 de ani, ale cărei efecte sunt diferite.
Toate acestea vin să sublinieze încă o dată caracterul unificator şi simplificator
al legislaţiei lui Justinian
în dreptul postclasic fizionomia tradiţiunii s-a schimbat. Ea păstrează, pe de o
parte, avantajul lipsei de forme solemne, dar, pe de altă parte, se înlătură
condiţia remiterii materiale a lucrului, şi, deci, a prezenţei acesteia în momentul
întocmirii actului. în această nouă înfăţişare a sa, tradiţiunea a putut servi la
transmiterea proprietăţii asupra oricărui lucru, chiar a aceluia ce nu se află în
posesiunea transmiţătorului.
în legătură cu condiţiile de existenţă a tradiţiunii, s-a pus întrebarea ce se
înţelege prin justa causa?
Este ea un act juridic sau pur şi simplu intenţia de a înstrăina şi respectiv de a
dobândi a părţilor? Dacă se admite ca justa causa este doar voinţa de a dobândi şi
de a înstrăina a părţilor, înseamnă că ea se poate deduce din însuşi faptul
remiterii. Cu alte cuvinte justa causa nu ar fi un act juridic care să justifice
remiterea materială a lucrului.
în realitate, justa causa a avut înţelesuri deosebite în decursul timpului şi nu
poate fi înţeleasă într-un singur fel. în vechiul drept şi în dreptul clasic prin
justa causa se înţelegea un act juridic, dar în dreptul lui Justinian concepţia se
schimbă. Chiar dacă s-ar fi produs o error in negotio, se consideră că justa causa
există, întrucât părţile şi-au manifestat intenţia de a transmite şi, respectiv, de
a dobândi lucrul. Tradiţiunea care, aşa cum am arătat, pre-
• tă avantajul rapidităţii şi al lipsei de forme în transmiterea proprietăţii,
prezintă totuşi şi ZlP ie neajunsuri. Faţă de certitudinea pe care o conferă pentru
părţi şi pentru terţi acte ca U cipatiunea sau in iure cessio, tradiţiunea, în
special în vremea lui Justinian, este echi- m ă în cazul specificaţiunii, dacă
lucrul nou creat putea fi readus la starea iniţială, proprietatea revenea
stăpânului materialului, dacă nu, proprietatea revenea specificatorului, n nă cum
se vede, în cazul specificaţiunii există întotdeauna o persoană care pierde. Fie
rietarul materiei pierde lucrul, fie specificatorul pierde munca sa. Cum nimeni nu
trebuie să se îmbogăţească în paguba altuia, părţilor li s-au dat anumite mijloace
prin care să se poată despăgubi.
Accesiunea, deşi nu corespunde noţiunii de accesiune din dreptul modern, în vremea
iuj Justinian, reprezintă totuşi un mod distinct de dobândire a proprietăţii cu
aplicaţii în mai multe cazuri: a) avem cazuri de accesiune între două imobile, când
unirea dintre ele se face exclusiv prin intermediul factorului natural, aluviunea
este un asemenea caz; b) se cunosc şi alte cazuri de accesiune, anume atunci când
se unesc un lucru mobil şi unul imobil. în acest caz imobilul este lucrul
principal, iar lucrul mobil va urma situaţia juridică a celui dintâi; c) în sfârşit
avem cazul accesiunii unui lucru mobil la un alt lucru mobil.
Am arătat mai sus că, în vremea lui Justinian, tradiţiunea devenise modul general
de transmitere a proprietăţii. Până a deveni unicul mod de transfer al
proprietăţii, tradiţiunea a parcurs o îndelungată evoluţie. în dreptul vechi,
utilizarea ei a fost restrânsă, limitându-se la transmiterea proprietăţii quiritare
asupra lucurilor nec mancipi şi transmiterea posesiunii sau detenţiunii lucrurilor.
Utilizarea ei s-a extins însă în dreptul clasic, ea putând servi acum şi la
dobândirea proprietăţii peregrine şi a proprietăţii pretoriene. Cu toate acestea a
trebuit să treacă o lungă perioadă de timp până când tradiţiunea a înlăturat cu
totul mancipaţiunea. Deşi tradiţiunea prezintă, faţă de mancipaţiune, avantajul că
este lipsită de forme solemne, prezintă totuşi şi unele dezavantaje. Astfel în
special în dreptul clasic, în cazul transmiterii imobilelor, tradiţiunea presupune
prezenţa lucrului.
Sancţiunea proprietăţii. Este cunoscut faptul că sub imperiul procedurii formulare
a existat sistemul condamnării pecuniare, astfel încât reclamantul nu obţinea
însuşi lucrul, ci valoarea lui. Desigur au existat şi în această perioadă unele
mijloace prin care regula condamnării pecuniare a fost ocolită. Astfel în cadrul
acţiunilor arbitrarii, pârâtul prefera să restituie însuşi lucrul, de teamă să nu
fie condamnat la o valoare mult mai mare decât a lucrului, de vreme ce judecătorul
nu putea să stabilească nici un maximum.
Cu toate acestea trebuie să admitem că în dreptul clasic proprietatea nu a fost
perfect asigurată, ea nu avea o sancţiune sigură. în dreptul postclasic însă,
condamnarea şi executarea sunt astfel reglementate, încât cel ce reclamă în
justiţie lucrul său are certitudinea că-l recapătă în cazul în care câştigă
procesul. Din momentul înlocuirii procedurii formulare cu procedura extraordinară,
magistratul judecă singur, iar sentinţa pe care o dă poate fi executată prin forţa
publică. De la această reformă, condamnarea ad ipsam rem, care în dreptul clasic
avea loc numai în mod excepţional, a devenit regulă. Magistratul condamnă pe pârât
să restituie lucrul, iar dacă pârâtul nu execută de bunăvoie, se trece la
executarea fortată.
Capitolul IX
DREPTURI REALE ASUPRA LUCRULUI ALTUIA
§ 1. SERVITUTILE
123. Servituţile sunt sarcini impuse unui lucru în folosul unei anumite per-
soane sau în folosul unei persoane oarecare ce stăpâneşte un imobil cu titlu de
pro-
m i
prietate0 0 0. Atunci când sarcina apasă asupra lucrului altuia în folosul unei
anumit I persoane, servitutea se numeşte personală, iar atunci când se constituie
în folosul I proprietamlui unui imobil, indiferent cine ar fi acesta, servitutea se
numeşte predială]
124. La romani servitutile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane.
Djs. tincţia între cele două categorii de servituti prediale se facea în funcţie de
latura imobilului dominant’. Dacă imobilul dominant era o clădire, indiferent unde
se afla servitutea se numea urbană, iar dacă imobilul dominant era un teren,
servitutea se numea rustică. Imobilul în folosul căruia se constituia servitutea
purta numele de imobil dominant, iar cel grevat cu servitute se numea imobil
aservit. Astfel, în cazul a două terenuri alăturate, dintre care numai unul avea
acces la drumul public, era socotit imobil dominant cel tară acces la drum,
deoarece proprietarul său avea dreptul să treacă prin terenul vecinului, care
reprezenta imobilul aservit.
In funcţie de perspectiva din care este privită, servitutea poate apare fie ca un
drept fie ca o sarcină. într-adevăr, din perspectiva proprietarului imobilului
donn. nant servitutea este un drept, pe când din perspectiva proprietamlui
imobilului aservit ea este o sarcină.
Romanii, ca popor de agricultori şi păstori, cunoşteau numeroase servituti pre-
diale, dintre care enumerăm câteva0: iter (dreptul de a trece prin fondul aservit
călare sau pe jos), via (dreptul de a trece cu carul prin terenul altuia), actus
(dreptul de a mâna turmele prin terenul altuia), ins pascendi (dreptul de a paşte
turmele pe pământul altei persoane), aquaeductiis (dreptul de a aduce apă prin
terenul vecinului), servitus oneris ferendi (servitutea de a purta o greutate sau
de sprijin, care apăsa asupra unei construcţii în folosul proprietamlui
construcţiei vecine).
If
125. Servitutile personale nu presupun existenţa a două lucruri mobile, ci
existenţa unui singur lucru, mobil sau imobil, asupra căruia două persoane deter-
minate exercitau drepturi reale distincte. Romanii au cunoscut următoarele
servituti | personale: uzufructul, usus, habitatio şi operae.
Uzufructul, potrivit definiţiei lui Paul, este dreptul de a te folosi de lucrul
altuia şi de a-i culege fructele păstrând substanţa lui (usus fruclus est ins
alienis rebus utendi fruendi salva renan substantia)0. Aşa cum rezultă din
definiţie, atributele proprietăţii se împart între titularul dreptului de
servitute, uzufmctuaml, şi cel grevat cu servitutea, nudul proprietar.
Uzufmctuan.il are dreptul de a folosi lucrul şi de a-i culege fructele, pe când
nudul proprietar rămâne titularul unui drept gol de conţinut.
lai rezultă din definiţie că dreptul de uzufruct poartă asupra unor lucruri, mobile
sau bile care nu se consumă prin întrebuinţare. Dreptul de uzufruct, spre deosebire
'proprietate, are caracter temporar, în mod obişnuit viager0. Exercitarea dreptului
uzufruct nu presupune existenţa unor obligaţii pentru nudul proprietar sau pentru
gyctuar, deoarece ambele părţi sunt titulare de drepturi reale.
Dreptul de uzufruct a apărut pe terenul relaţiilor dintre bărbat şi femeia căsă- ţ
irită fără inarms. Deoarece, potrivit dreptului civil, femeia căsătorită fără manus
nu venea la moştenirea soţului, acesta îi lăsa prin testament anumite bunuri pentru
a ■ ■ folosi şi a le culege fructele. La moartea femeii dreptul se stingea, iar
bunurile rămâneau în familie, deoarece nuda proprietate asupra lor aparţinea
copiilor, în •alitate de moştenitori civili. Pe această cale s-a realizat un dublu
scop: asigurarea materială a femeii după moartea bărbatului şi păstrarea bunurilor
în sânul familiei aenatice. Cu timpul, această figură juridică, aplicată la origine
numai între bărbatul "femeia căsătorită fără manus, s-a generalizat.
Usus0 0 0 0 este dreptul de a folosi lucrul altuia fără a-i culege fructele,
habitatio’ este dreptul de a locui în casa altuia, iar operae servorum dreptul de a
folosi serviciile sclavilor altuia.
126. Servituţile, atât cele prediale, cât şi cele personale, prezintă unele
caractere comune:
a) Toate servituţile, prediale sau personale, sunt drepturi reale;
b) Proprietarul lucrului aservit nu are vreo obligaţie faţă de titularul
dreptului de servitute: servitus in faciendo consistere nequif;
c) Nimeni nu poate să-şi aservească propriul lucru, deoarece servituţile sunt
drepturi reale care poartă asupra lucrului altuia: nemini ressua servit,
d) Servitutea se constituie fie în folosul unei anumite persoane (servitutea
personală), fie în folosul proprietarului unui imobil (servitutea predială) şi nu
poate fi transmisă unor terţi: servitus servitutis esse non potest.
§ 2. EMF1TEOZA
127. Emfîteoza este un drept real născut din contractul de emfiteoză, contract
special sancţionat de către împăratul Zeno. în baza acestui contract, împăratul
arenda unei persoane, numită emfiteot, o suprafaţă de pământ pentru a o cultiva şi
a-i culege fructele, în schimbul unei sume de bani numită canon0. Iniţial,
emfiteoză s-a constituit ca o arendă perpetuă, aplicabilă domeniilor imperiale,
dar, mai târziu,
s-a extins şi asupra latifundiilor particulare, fenomen explicabil prin decăderea
generală a economiei agrare.
Deşi prezintă unele asemănări cu regimul vechilorpossessionis, emfiteoza este o
instituţie de sine stătătoare, particularizându-se atât în privinţa modului de
forma. re, cât şi în privinţa modului de sancţionare. Emfiteoza se deosebeşte şi de
uzj fruct, în ciuda faptului că prezintă unele puncte comune. Astfel, emfiteoza
este un drept alienabil şi transmisibil urmaşilor, spre deosebire de uzufruct, care
este un drept viager. Pe de altă parte, emfîteotul este posesor civil şi se bucură
de protecţie juridică prin interdicte, câtă vreme uzufmctuarul este un simplu
detentor. Emfiteo- tul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin separaţie, pe
când uzufructuaru] numai prin percepţie (luarea în stăpânire fizică). în fine,
emfîteotul dispune de toate acţiunile utile acordate proprietarului.
Dreptul de emfiteoză poate fi dat în uzufruct, ipotecat sau lăsat ca legat. Faţă de
posibilităţile atât de largi ale emfiteotului, proprietarului îi rămâne doar un
nudum ins, pe care emfîteotul îl recunoaşte prin plata acelui canon. Totuşi, dacă
emfîteotul nu plăteşte redevenţa la timpul stabilit, proprietarul poate desfiinţa
dreptul de emfiteoză exercitând ius privandi.
§ 3. CONDUCTIO AGRI VECTIGAL1S
128. Ius in agro vectigali îşi are originea în practica cetăţilor de a acorda
unor particulari anumite suprafeţe de pământ în schimbul unei redevenţe numită
vecti- gal0. Terenurile concedate în această formă s-au numit agri vectigalis.
Conductio agri vectigalis este o figură distinctă de simpla arendă, deoarece
titularului acestui drept, conductor agri vectigalis, i s-a recunoscut de către
pretor un drept real şi i s-a oferit o acţiune reală. Conductor agri vectigalis
este posesor şi se bucură de protecţie juridică prin interdicte, dreptul său poate
fi transmis fie prin acte între vii, fie prin acte pentru cauză de moarte,
dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin simpla separaţie, ca orice posesor de
bună-credinţă0.
§ 4. SUPERFICIA
129. Superfîcia este dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită de
ea pe terenul închiriat de la altă persoană0. Dreptul de superficie a fost
sancţionat pe la sfârşitul secolului al 11-lea î.Hr., în condiţiile crizei de
locuinţe, când statul a permis particularilor să construiască pe terenurile virane.
Conform dreptului civil însă, superficies solo cedit (suprafaţa aparţine
terenului)0, aşa încât construcţiile zidite pe terenurile virane ar fi urmat să
intre în proprietatea statului, ceea ce nu era de
natură să-i încurajeze pe particulari. Faţă de această situaţie, statul s-a
îndepărtat de ja vechiul principiu recunoscând constructorului un drept foarte
întins, în virtutea căruia putea folosi clădirea pe termen nelimitat, cu condiţia
să plătească o sumă de ţiaiii anuală, numită solarium. Superficialul, titular al
dreptului de superficie, putea sâ transmită clădirea moştenitorilor, o putea vinde
sau dona, o putea greva cu ser- utuţi. Dreptul de superficie era protejat printr-un
interdict (de superficiebus) şi printr-o acţiune reală (ut ii is in rem actio).
s-a extins şi asupra latifundiilor particulare, fenomen explicabil prin decădere,'
generală a economiei agrare.
Deşi prezintă unele asemănări cu regimul vechilorpossessionis, emfiteoza est, o
instituţie de sine stătătoare, particularizându-se atât în privinţa modului de
form, re, cât şi în privinţa modului de sancţionare. Emfiteoza se deosebeşte şi de
uJ fruct, în ciuda faptului că prezintă unele puncte comune. Astfel, emfiteoza este
J drept alienabil şi transmisibil urmaşilor, spre deosebire de uzufruct, care este
J drept viager. Pe de altă parte, emfiteotul este posesor civil şi se bucură de
proteqjt juridică prin interdicte, câtă vreme uzufructuarul este un simplu
detentor. Emfiteo. tul dobândeşte proprietatea asupra fructelor prin separaţie, pe
când uzufructuam numai prin percepţie (luarea în stăpânire fizică). în fine,
emfiteotul dispune de toate acţiunile utile acordate proprietarului.
Dreptul de emfiteoză poate fi dat în uzufruct, ipotecat sau lăsat ca legat. Fat* de
posibilităţile atât de largi ale emfiteotului, proprietarului îi rămâne doar ut|
nudum ius, pe care emfiteotul îl recunoaşte prin plata acelui canon. Totuşi, dacă
emfiteotul nu plăteşte redevenţa la timpul stabilit, proprietarul poate desfiinţa
dreptul de emfiteoză exercitând iusprivandi.
§ 3. CONDUCTIO AGRI VECTIGALIS
128. Ius in agro vectigali îşi are originea în practica cetăţilor de a acorda unor
particulari anumite suprafeţe de pământ în schimbul unei redevenţe numită vecti-
gal0. Terenurile concedate în această formă s-au numit agri vecligalis.
Conductio agri vectigalis este o figură distinctă de simpla arendă, deoarece
titularului acestui drept, conductor agri vectigalis, i s-a recunoscut de către
pretor un drept real şi i s-a oferit o acţiune reală. Conductor agri vectigalis
este posesor ş. se bucură de protecţie juridică prin interdicte, dreptul său poate
fi transmis fie prin acte între vii, fie prin acte pentru cauză de moarte,
dobândeşte proprietatea asupri fructelor prin simpla separaţie, ca orice posesor de
bună-credinţă0.
§ 4. SUPERFICIA
129. Superflcia este dreptul unei persoane de a folosi o construcţie zidită de ea
sfârşitul secolului al II-lea î.Hr., în condiţiile crizei de locuinţe, când statul
a permis particularilor să construiască pe terenurile virane. Conform dreptului
civil însă.
terenurile virane ar fi urmat să intre în proprietatea statului, ceea ce nu era de
' să i încurajeze pe particulari. Faţă de această situaţie, statul s-a îndepărtat

de natUIchiul principiu recunoscând constructorului un drept foarte întins, în
virtutea ■ nutca folosi clădirea pe termen nelimitat, cu condiţia să plătească o
sumă de 'anuală numită solarium. Superficialul, titular al dreptului de superficie,
putea transmită clădirea moştenitorilor, o putea vinde sau dona, o putea greva cu
ser- . . Drcptui de superficie era protejat printr-un interdict (de
superficiebus) şi
printr-o acţiune reală (utilis in rein actio).
TITLUL III
SUCCESIUNILE
Capitolul I
GENERALITĂŢI
130. Instituţia succesiunilor este intim legată de cea a proprietăţii private
căci a apărut şi s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producţie şjs
produselor de către minoritatea dominantă, constituind principalul instrument juri-
dic prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Privită în lumina semnificaţiei sale istorice, moştenirea ne apare ca un sistem
juridic prin care se înlocuieşte o persoană printr-o altă persoană aparţinând
aceleiaşi clase, iar cel mai adesea chiar aceleiaşi familii.
131. Materia succesiunii cuprinde totalitatea normelor ce reglementează tran-
smiterea patrimoniului defunctului către moştenitorii săi.
Romanii au ajuns la această concepţie abia mai târziu, în procesul evoluţiei ge.
nerale a ideilor privind transmiterea patrimoniului. La origine, ei nu admiteau
ideea! transmiterii patrimoniului de la defunct către moştenitorii săi, aşa cum nu
au admis nici ideea transmiterii proprietăţii între vii'.
Pornind de la principiul că nu există patrimoniu fără titular, vecini romani con-
siderau că patrimoniul unei persoane dispare odată cu moartea sa0 0. în acea epocă,
raportul dintre o persoană şi patrimoniul său apărea ca o legătură materială înte-
meiată pe ideea de putere, care se stinge o dată cu moartea titularului patrimoniu-
lui1. Ca atare, dobândirea bunurilor defunctului de către moştenitori nu implicai
ideea de transmitere a unui patrimoniu.
întrucât dreptul defunctului se stingea odată cu personalitatea sa, romanii con-
siderau că moştenitorii dobândesc un drept nou, un drept de proprietate-putere.
Aşadar, succesiunea se întemeiază, la origine, nu pe transmiterea unui patrimoniu,
[ ci pe stăpânirea dobândită de către moştenitori asupra bunurilor defunctului0.
Numai astfel se explică faptul că cel mai vechi termen care desemnează pc succesor
este heres, termen care vine de la herus (stăpân). Termenii de succesiune” şi de
„succesor" apar mai târziu, abia după ce romanii au admis principiul continuităţii
personalităţii defunctului.
132. Romanii au cunoscut trei sisteme de transmitere a bunurilor pentru cauză
dc moarte: moştenirea ab infestat (conform legii), moştenirea testamentară şi
moştenirea
P.C. Timbal, Droit romain et ancien droit franţais (Regime matrimoniala.
Successions. Liberality). Paris, 1975, p. 117.
2 P. COLLINET, Les successions, Paris, 1930, p. 187.
3 U. BRASSIELLO, Corso di dirito romano, Milano, 1952, p. 87.
4 v. C. Fadda, Concetti fondamentali del diritto ereditario romano, Napoli,
1900.
148
deferită contra testamentului. Cea din urmă formă de moştenire este strâns legată
de moştenirea testamentară.
S-a dovedit, atât pe baza unor texte, cât şi pe baza cercetării modului de orga-
nizate a familiei romane, că moştenirea ab intestat este cea mai veche1.
Moştenirea ab intestat a apărut odată cu stăpânirea individuală asupra unor vinuri,
încă înainte de constituirea familiei patriarhale2. Moştenirea asupra acestor
bunuri revenea gentililor (membrilor ginţilor). Desigur că avem în vedere un sistem
succesoral în germene, întemeiat pe obiceiurile gentilice aflate în plin proces de
ju- ridicizaie.
Odată cu apariţia familiei patriarhale, când bărbatul dobândeşte o poziţie
dominantă în familie, exercitând o putere nelimitată asupra persoanelor şi
bunurilor dc sub puterea sa, a apărut şi moştenirea testamentară0. Testamentul
apare ca un act juridic menit să asigure transmiterea puterii lui pater familias
urmaşilor săi4. Pe această cale, romanii au creat modalitatea prin care pater
familias dispune de bunurile sale chiar şi după moarte, ducând principiul
proprietăţii-putere până la ultimele sale consecinţe.
133. în cadrul evoluţiei generale a dreptului succesoral roman se pot
identifica două tendinţe principale: decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei
de sânge, rudenie care tinde să ia locul agnaţiunii ca fundament al moştenirii0.
Dacă la origine actele juridice reclamate de transmiterea patrimoniului defunctului
către urmaşii săi erau îmbrăcate în forme solemne extrem de rigide, cu timpul, faţă
de cerinţele economiei în continuă expansiune, formele se simplifică tot mai mult,
astfel încât, în final, constatăm că simpla manifestare de voinţă este suficientă
pentru declanşarea unor consecinţe juridice0. Menţionăm, în acest sens, numai
faptul că în foarte vechiul drept roman, testamentul reclama forme extrem de
greoaie, ca de pildă în cazul testamentului calalis comitiis. Acest testament pre-
supunea condiţii de formă similare cu cele cerate de adoptarea unei legi'. în epoca
clasică însă, vechiul principiu este răsturnat, astfel încât testamentul se poate
face printr-o simplă declaraţie verbală sau chiar prin scrisoare.
Cât priveşte cea de a doua tendinţă ce se desprinde din evoluţia dreptului suc-
cesoral roman, precizăm că nici ea nu este străină de transformările intervenite în
viaţa economică şi socială a Romei şi, în special, de cele petrecute în modul de
or-
}
ganizare a familiei. Astfel, în cazul căsătoriei fără manus, femeia este străină
atât faţă de bărbat, cât şi faţă de copiii ei, aşa încât nu venea la moştenirea
lor. Tot astfel, fiul de familie emancipat nu-şi putea moşteni tatăl, întrucât
înceta să mai fle rudă civilă cu el.
Pentru a atenua contradicţia ivită între principiile dreptului succesoral şi modjji
de organizare a familiei, dreptul pretorian, ca şi dreptul imperial, au introdus
unele reguli noi, de natură să ocrotească rudele de sânge0 0. La capătul unei
îndelungate evoluţii, în dreptul lui Justinian, rudenia de sânge va înlocui cu
totul agnaţiunea. devenind unicul temei al succesiunii.
Capitolul II
SUCCESIUNEA AB INTESTAT
§ 1. SISTEMUL LEGII CELOR XII TABLE
Succesiunea ab intestat (fără testament) se deschide atunci când nu există
moştenitori testamentari, fie pentru că defunctul nu a lăsat un testament, fie
pentru că testamentul nu a fost valabil întocmit.
Moştenirea ab intestat este desemnată şi prin termenul de moştenire legală.
întrucât normele care o reglementează sunt cuprinse în Legea celor XII Table'. r
134. Categoriile de moştenitori legali. Conform Legii celor XII Table, există trei
categorii de moştenitori: heredes sui0 0, adgnatusproximus 4 şi gentiles0.
Sui heredes sunt persoanele care prin moartea lui pater familias devin sui iuris0.
Aceste persoane vin la moştenire cu prioritate faţă de toate celelalte iude civile
ale defunctului şi formează prima categorie de moştenitori legali. în categoria sui
heredes intră fiii, fiicele, soţia căsătorită cu manus (în calitate de fiică),
precum şi nepoţii din fii, dacă tatăl lor a predecedat bunicului. Adoptatul şi
adrogatul fac şi ei parte din prima categorie de moştenitori, deşi nu sunt rude
de sânge cu defunctul. Dimpotrivă, soţia căsătorită fără manus, ca şi fiul
emancipat, nu sunt sui heredes, deoarece între ei şi pater familias nu existau
legături civile în momentul morţii acestuia.
Nepoţii din fii vin la moştenire prin reprezentare. Astfel dacă în momentul morţii
lui pater familias au calitatea de sui heredes doi fii şi doi nepoţi de fiu, fiii
or primi fiecare câte o treime din moştenire, iar cei doi nepoţi vor primi împreună
1 ircime, atât cât s-ar cuveni tatălui lor, dacă ar mai fi trăit în momentul morţii
lui paterfamilias'-
\dgnatus proximus vin la moştenire în lipsa sui heredes-ilor". Expresia jonatus
proximus, deşi este formulată la singular, desemnează fie o singură persoană fm ma*
mu'te persoane aflate în cel mai apropiat grad de rudenie cu defunctul3- Această
categorie de moştenitori este formată din fraţi, din veri, precum • tjin nepoţii de
frate sau de văr. In lipsa unor agnaţi apropiaţi, cei mai îndepărtaţi * aţi vor
veni la moştenire în calitate de adgnatus proximus. Aşadar, această categoric de
moştenitori nu este fixă, ci mobilă. Astfel, dacă există fraţi, aceştia vor veni la
moştenire ca cele mai apropiate rude civile, în lipsa lor însă, verii vor fi
consideraţi adgnatus proximus.
Dacă cel mai apropiat agnat refuză moştenirea, nu va veni la moştenire agnatul
următor, deoarece, în sistemul Legii celor XII Table, colateralii nu vin la
moştenire prin reprezentare4.
Gentiles formează cea de-a treia categorie de moştenitori legali5. Ei vin la
moştenire în lipsa celor din categoriile sui heredes şi adgnatus proximus. Gentilii
vin la moştenire în părţi egale.
§ 2. REFORMELE PRETORULUI
135. Pornind de la faptul că reglementarea moştenirii conform Legii celor XII
Table nu mai corespundea în multe privinţe noilor tendinţe ce se manifestau în
privinţa organizării familiei, pretorul a intervenit şi de această dată, ocrotind
acele categorii de persoane care, potrivit moştenirii legale, nu aveau drepturi
succesorale6.
Reformele pretorului au operat în direcţia ocrotirii rudelor de sânge, precum şi în
direcţia consolidării raporturilor dintre soţi în cadrul căsătoriei fără manus.
Intr-o epocă în care se afirmau tot mai mult ideile cu privire la independenţa
femeii în raport cu bărbatul şi a fiilor de familie în raport cu pater familias,
vechiul sistem succesoral, întemeiat în ultimă instanţă pe puterea exercitată de
către pater funiiias, nu putea supravieţui fără unele adaptări.
136. Categoriile de moştenitori pretorieni. Moştenirea pretoriană este desem-
nată prin termenul de „bonorttmpossessio ” (posesiunea bunurilor succesorale).
Spre sfârşitul republicii erau cunoscute patru categorii de moştenitori preto-
rieni: bononim possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum
possessio unde cognati, bononim possessio unde vir et uxor.
Prima categorie de moştenitori (unde liberi) este formată din sui hereM precum şi
din alte rude de sânge, care, suferind o capitis deminutio, au pierdu, drepturile
succesorale după dreptul civil, cum este cazul fiului emancipat şj aţ
descendenţilor săi0. Prin urmare, conform sistemului pretorului, descendenţii VJ la
moştenire, indiferent dacă se află sau nu sub puterea lui pater familias ^ I
momentul decesului acestuia. De data aceasta, pretorul a procedat corrigendi iuJ
civilis gratia.
în a doua categorie de moştenitori pretorieni intră agnaţii şi gentilii0, [p
această dată, s-ar părea că pretorul nu a introdus nici o modificare, limitându-se
consacre o dispoziţie a dreptului civil (confirmandi iuris civilis gratia). In
realitate prin introducerea în sistemul succesiunii pretoriene a acestor
moştenitori, pretorul a modificat, deşi numai indirect, sistemul moştenirii legale.
Astfel, dacă cel ®ai l apropiat agnat repudiază moştenirea, aceasta nu devine
vacantă, ci trece la urmii, toarea categorie de moştenitori pretorieni, adică la
cognaţi.
A treia categorie de moştenitori este formată din rudele de sânge (untie cognaţi)0.
Este vorba despre acei cognaţi care nu sunt în acelaşi timp şi agnaţi, curaj este
cazul copiilor faţă de mama lor în cadrul căsătoriei fără manus sau a altor rude de
sânge după mamă. Aceşti moştenitori vor veni la succesiune numai în lipsa, rudelor
civile. Un agnat, oricât de îndepărtat ar fi, îi exclude de la moştenire pe
cognaţi. Introducând această categorie de moştenitori, pretorul a procedat supplen-
di iuris civilis gratia.
în fine, în categoria vir et uxor intră soţul şi soţia0. Este, fireşte, vorba de
soţii căsătoriţi fără manus, deoarece, în cazul căsătoriei cu manus, soţul şi soţia
se moştenesc potrivit Legii celor XII Table, în calitate de rade civile. Dreptul de
moştenire al soţilor unul faţă de altul operează numai în lipsa rudelor civile sau
a celor de sânge.
§ 3. DREPTUL IMPERIAL
137. în dreptul clasic s-au adoptat, din iniţiativa împăraţilor, două senatuscon-
sulte prin care s-a extins şi mai mult cercul rudelor de sânge chemate la
succesiune2.
Astfel, prin senatusconsultul Tertullian, votat în vremea lui Hadrian, s-a acordat
un drept de succesiune mamei faţă de copiii rezultaţi din căsătoria fără manus\
Spre deosebire de sistemul pretorului, în care mama venea la succesiunea copiilor
săi în calitate de cognată, în sistemul dreptului imperial mama îşi moştenea copiii
în calitate de rudă legitimă alături de ceilalţi agnaţi. Senatusconsultul
Tertullian acordă acest drept numai mamelor care au ins liberorum (femeia liberă cu
trei copii şi cea dezrobită cu patru).
prin senatusconsultul Orfitian, dat în vremea lui Marc Aureliu, au fost chemaţi
-accesiunea mamei copiii rezultaţi din căsătoria fără manus'. Conform acestui *a
ratusconsult, copiii vin la succesiunea maniei înaintea agnaţilor, în cadnil primei
categor
pc
b) ascendenţii, fraţii şi surorile bune şi copiii lor;
c) fraţii şi surorile consangvini sau uterini şi copiii lor;
d) ceilalţi colaterali.
în felul acesta, distincţia dintre agnaţiune şi cognaţiune şi-a pierdut orice sem-
nificaţie în privinţa vocaţiei succesorale. în acelaşi timp, a dispărut şi
distincţia dintre moştenirea civilă şi cea pretoriană.
Constatăm că şi în această materie, ca şi în multe altele, legislaţia lui Justinian
si-a afirmat caracterul său unificator3. Rezultat al unei evoluţii seculare,
sistemul succesoral cristalizat în epoca lui Justinian şi-a dovedit cu prisosinţă
viabilitatea, căci a fost preluat, cu unele modificări neesenţiale, în sistemele
juridice de mai
târziu.
Capitolul III
SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ
139. Testamentul este un act solemn prin care o persoană, numită testator,
instituie ţinui sau mai mulţi moştenitori pentru ca aceştia să execute ultima sa
voinţă. "
în definiţiile testamentului ce ne-au parvenit de la jurisconsulţii clasici, se
subliniază în special caracterul solemn şi de ultimă voinţă al actului. Potrivit
lui Ulpian, testamentul este manifestarea, în conformitate cu legea, a voinţei
noastre, pentru a avea tărie după moarte4 (testameiitum est mentis nostrae iusta
contestatio, in id solemniter facta, ut post mortem nostrom valeal).
' Imt., 3.40.3.
' Novelele 118 din anul 543 şi 127 din anul 547; Br. Schmidlin, op. cit., p. 285;
M. J. G. Garrido, op. cit., p. 522; A.E. GlFFARD, op, cit., p. 461; P.F. GiRARD,
Manuel etementaire de droit remain. Paris, 1924, p. 879; G. May, Elements de droit
romain, Paris, 1927, p. 566; C. Fadda, Concetti fondamentali de! diritto romano. I,
Napoli, 1900, p. 101; V. Arangio-Ruiz, op. cit., p. 544; U Noailles, op. cit., p.
214.
3 Ed. Cuq., op. cit., p. 535.
' Ulpian, Reg., 20.1; Vl. Hanga, Tratat de drept privat roman, Bucureşti, 1978, p.
320.
L
în realitate, trăsătura ce dă în primul rând identitate proprie testamentului cstj
instituirea de moştenitori, trăsătură ce nu este amintită în definiţia de mai sus,
pe care, totuşi, jurisconsulţii romani o menţionează în mai multe rânduri1.
La origine, testatorul instituia ca moştenitori numai pe herezii săi, dar mj târziu
a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine de famijj sa2.
în principal, moştenitorul sau moştenitorii instituiţi, în calitatea lor de
execuioij testamentari, asigurau distribuirea bunurilor defunctului conform
dispoziţiilor Cll prinse în testament3. Testatorul putea favoriza pe unii din
herezi, spre deosebire dl moştenirea legală, unde herezii veneau la succesiune în
mod egal, după cum pud greva pe cei instituiţi cu executarea unor legate în
profitul anumitor persoane străine de familie4.
Testamentul îndeplinea şi alte funcţii, cum ar fi numirea unui tutore sau dezro.
birea unui sclav5. în nici un caz, testamentul roman nu a avut niciodată ca funcţie
unică îngrijirea cultului privat, aşa cum afirmă unii autori.
§ 2. FORME DE TESTAMENT
140. Vechiul drept roman a cunoscut trei forme de testament: calalis coinltiii
in procinctu şi per aes et libram.
Testamentul calatis comitiis îmbrăca forma unei legi votate de către comm curtata,
de unde se poate deduce că, la început, romanii priveau cu o anumiţi reticenţă
testamentul, act prin care succesiunea prevăzută de lege putea fi modificată6.
Cert este că în epoca Legii celor XII Table, principiul libertăţii de a testa s-a
impus definitiv în dreptul roman7. Din acest moment, poporal s-a transformai dintr-
un adevărat legiuitor în martor colectiv, chemat să ia act de ultima voinţa a
testatorului5.
Testamentul calatis comitiis prezenta două inconveniente importante: în primul
rând, el era accesibil numai patricienilor, căci numai ei participau la lucrările
comitiei curiate, iar în al doilea rând, se putea face numai de două or pe an
probabil la 24 martie şi 24 mai, date la care era convocată adunarea patri-
cienilor4.
1 Gaius, 2.29.
2 C.St. Tomulescu, Contribuţhini la studiuI dreptului roman, Buzău, 1937, p.
34.
3 D. 34.4.4; D. 21.1.1.
4 Ulpian, Reg., 24.1; C. Ferrini, Opere di Contardo Ferrini, IV, Milano, 1929,
p. 207.
5 XII. T., 5.3; Gaius, 1.146; Inst., 1.13; Levy-Bruhl, Revue historique de
droit franţaiWt etranger, Paris, 1951, p. 308.
6 Gaius, 2.102; Aulu Gelliu, 15.27; Ulpian, Reg., 20.2; Levy-Bruhl, Revue
historique de droii franţais et etranger, Paris, 1921, p. 634; P. Bonfante, Storia
del diritto romano, I, Milano, 1923, M 186; R. Robaye, op. cit., p. 80; M. J. G.
Garrido, op. cit., p. 524.
7 Ulpian, Reg., 11.14 (uti legassit superpecunia tutelave suae rei, ita ins
esto).
8 D. 50.16.120; J. Gaudemet, E. Chevreau, op. cit., p. 98-99.
7 J. M. B. Nougues, Revue internaţionale des droits de I 'antiquite, 3C serie, tome
XLVII, 2000, p. 1*1 A.E. Giffard, op. cit., p. 439.
.
Testamentul in procinctu a apărat probabil mai târziu decât testamentul cala-
niilii'' în scopul de a înlătura unele din inconvenientele pe care acesta din I
L. . nrezenta1. Testamentul in procinctu se făcea în faţa armatei gata de luptă, ,
aCCesibil şi plebeilor. Intracât membrii unităţii militare în faţa căreia se făcea
anicntul aveau rolul de martori, se pare că testamentul in procinctu a fost creat °
- modelul testamentului calatis comitiis, într-o epocă în care poporul pierduse
Etatea de adevărat legiuitor în această materie. Testamentul in procinctu prezenta
dezavantajul că era accesibil numai soldaţilor, cu alte cuvinte numai cetăţenilor
având între 17 şi 46 de ani2.
Testamentul per aes et libram reprezintă una din aplicaţiunile mancipaţiunii
fiduciare3. Testatorul transmitea prin mancipatio patrimoniul său unei persoane ce
purta numele de emptor familiae, după care încheia cu aceasta din urm" anumite
pacte fiduciare, pacte în care se arăta numele moştenitorului, precum şi felul în
care , fjc împărţite bunurile4. Deşi acest testament, spre deosebire de cele mai
sus arătate, era accesibil oricărui cetăţean roman, prezenta totuşi un serios
inconvenient Emptor familae, care era un executor testamentar sui-generis, devenea
proprietar al bunurilor succesorale, iar pactele de fiducie prin care urma să
transmită bunurile, conform înţelegerii cu testatorul, nu erau sancţionate în
dreptul vechi5, lată. dar, că la origine executarea testamentului per aes et libram
depindea de buna-crcdinţă a lui emptor familiae.
Datorită acestor inconveniente, testamentul per aes et libram a fost astfel adaptat
încât emptor familiae să nu mai dobândească nici un drept asupra bunurilor
succesorale, rolul său limitându-se la a păstra aceste bunuri şi a le transmite la
moartea testatorului adevăratului moştenitor6.
141. în dreptul clasic, alături de testamentul per aes et libram, care continua
să fie utilizat, apar noi forme de testament: testamentul nuncupativ,
testamentulpreto- rian si testamentul militar.
' Cicero, De orat, 1.55; Gaius, 2.101; M. J. G. Garrido, op. cil., p. 524; B.
Biondi, Studi in nnoredi Vincenzo Arangio-Ruiz, II, 1953, p. 92.
‘ P.C. Timbal, op. cit., p. 122.
C.St. Tomulescu, Revue internaţionale des droit de l’anlic/uite, Bruxelles, 16,
1969, p. 345; Br. Scumidlin, op. cit., p. 288-289; M. J. G. Garrido, op. cit.,p.
524-526.
Gaius, 4.105; v. Wlassak, Studi suU'antico diritto romano dell'credita e dei
legali, I, Rendiconti Accad., Viena, 1933.
A. Magelan, Jus imperium auctoritas. Etudes de droii romain, Ecole franţais de
Rome, Roma, 1990, p. 661-662; Arangio-Ruiz, op. cit., p. 523.
V. Scialoja, Bultetino dcll'Istituto di diritto romano, Milano, 1984, p. 1; XII.T.,
5.3; Cicero, De leSrt 2.21; Aulu Gelliu, 4.12.18; Gaius, 3.43; Inst., 2.22; G. May,
op. cit, p. 524; Arangio-Ruiz, Studiu et documenta historiae et iuris, Roma, 15,
1949, p. 392; Ch. Appleton, Melanges Girard, 1, |l02. p, 1-20; v. G. CASTELLI,
Studi di scuola papirologica di Milano, 2, 1916; P.F. GlRARD, op. cil., P 852-857.
Testamentul nuncupativ se făcea în formă orală, în prezenţa a şapte tuartorji
Testamentul pretorian era întocmit în formă scrisă şi purta sigiliile a şa^
martori. în prezenţa celor şapte martori trebuie să vedem unele reminiscenţe*
testamentului per aes el Vibram2 (cei cinci martori de la mancipaţiune, Vbripen$.
emptor familiae ).
Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi oricum, cu
condiţia ca voinţa testatorului să fie clar exprimată0 0 0.
§ 3. TESTAMENTI FACTIO
142. Testamenti factio desemnează capacitatea unei persoane de a-şi face tes-
tamentul său, de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea
dj a veni la succesiune în calitate de moştenitor sau de legatar0 0 0.
Au testamenti factio activa (capacitatea de a-şi face testamentul) cetăţenii:(.
mani sui iuris, care sunt capabili să-şi exprime singuri voinţa (capabili de fapt)
Peregrinii care se bucură de ins comercii au, de asemenea, testamenti factio activi
Nu-şi pot face testament sclavii (cu excepţia sclavilor publici), precum şi f„ de
familie care nu aveau un peculium castrense (incapabili de drept). Tot aşa, nu. şi
puteau face testamentul alienaţii, impubcrii şi femeia (incapabilă de fapt)0. Daci!
la început femeia nu a avut dreptul de a testa, începând cu împăratul Hadrian a
poate exercita acest drept, dar numai cu auctoritatis tutoris. Femeile care st
bucurau de ins liberonim aveau capacitatea deplină de a testa0.
143. Nu aveau testamenti factio pasiva (capacitatea de a veni la succesiune)
incapabilii de drept şi de fapt, precum şi persoanele incerte. Prin legea Voconii
adoptată în anul 169 î.Hr., s-a interzis femeii să vină la moştenirea unei persoane
cu o avere mai mare de 100.000 de aşi0. Persoanele alieni iuris puteau venit
moştenire, dar bunurile dobândite de ele intrau în patrimoniul lui pater familial
Pentru realizarea pe căi ocolite a unor interese, s-a admis instituirea ca
moştenite fie a sclavului propriu fie a sclavului altuia0.
4 INSTITUIREA DE MOŞTENITOR
144 Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius numeşte instituirea de rnoşte- Capul
et fundamentam totius testamenti, de unde rezultă că în lipsa acestei îrsooziţii’
testamentul nu este valabil0.
1 instituirea moştenitorului trebuie făcută în termeni imperativi şi solemni0
0: us jK,res esto sau Tilinm heredem esse iubeo. Dacă în dreptul clasic formele so-
,ie instituirii erau încă respectate, începând din epoca împăratului Constan-
ciunt di ^ a
clc au încetat să mai fie obligatorii . întrucât numirea moştenitorului reprezenta
i’iiiciul existenţei juridice a actului, ea se facea în fruntea testamentului0 0.
145. Condiţiile de fond ale instituirii de moştenitor sunt exprimate în cele douî
principii ce guvernează materia succesiunii testamentare: nemo pro parte lestatus
pro parte intestatus decedere potest1 (nimeni nu poate muri în parte cu testament
şi în parte fără testament) şi semel heres semper heres0 (o dată herede icntru
totdeauna herede). Ca o consecinţă a celui dintâi principiu, nu era permisă
instituirea de moştenitor numai pentru o parte din succesiune. Dacă totuşi
testatorul tăcea o asemenea instituire (ex certa re), heredele dobândea şi partea
pentru care mi a fost instituit, de unde rezultă că nu se poate deschide
succesiunea ah intestat alături de succesiunea testamentară. In virtutea celui de
al doilea principiu, nu era admisă instituirea până la un anumit termen0.
§ 5. SUBSTITUIREA DE MOŞTENITOR
146. Dacă cel instituit moştenitor nu vrea sau nu poate accepta moştenirea, se
deschide succesiunea legală.
Testatorul poate evita această perspectivă introducând în testament o clauză prin
care dispune ca o altă persoană, numită substituit, să ia locul celui instituit
moştenitor, în cazul în care acesta din urmă nu dobândeşte moştenirea. Aşadar,
substituirea de moştenitor ne apare ca o instituire de gradul doi sau ca o
instituire condiţională. Romanii au cunoscut trei forme de substituire:
substituirea vulgară isubstitutio vulgaris), substituirea pupilară (suhstitutio
pupillaris) şi substituirea quasi-pupilară (quasi pupillaris).
Substituirea vulgară este cea obişnuită şi constă din substituirea unuia «*1 mai
multor moştenitori în locul moştenitorului instituit0.
Substituirea pupilară constă în numirea unei persoane care să vină la sucCe I siune
în locul moştenitorului instituit, dacă acesta din urmă ar muri înaintea
pubertăţii0 0 I
Substituirea quasi-pupilară se face prin instituirea de către testator a un|(|
moştenitor, pentru descendentul său lipsit de minte (mente captusf.
Capitolul IV
SUCCESIUNEA DEFERITĂ CONTRA TESTAMENTULUI
§1. NERESPECTAREA FORMELOR DEZMOŞTENIR1I0
147. în vechiul drept roman, potrivit principiului libertăţii de a testa,
testatoriif putea institui sau dezmoşteni pe descendenţii săi după cum credea de
cuviinţă, J condiţia să respecte formele solemne0. Aşa cum instituirea de
moştenitor pres^ punea anumite condiţii de formă, tot aşa şi dezmoştenirea unui
descendent se face;! cu respectarea formelor solemne. Astfel, dacă pater familias
voia să dezmoşteneaj că un fiu, trebuia să o facă nominal (Titius filius mens
exheres esto). Fiicele ş nepoţii puteau fi dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei:
ceteri onmes exheredt sunto0 (toţi ceilalţi să fie dezmoşteniţi). Dacă unul din
descendenţi era omis (nic instituit, nici dezmoştenit) sau era dezmoştenit tară
respectarea formelor solemni mai sus menţionate, testamentul era fie nul, fie
rectificat.
în cazul în care cel omis sau dezmoştenit fără forme era un fiu, testamentul en nul
(i-upturn)1. în cazul fiicelor sau nepoţilor, testamentul era rectificat de aşi
manieră încât aceştia să dobândească o parte din moştenire0 0.
§ 2. TESTAMENTUL INOF1CIOS
148. Spre sfârşitul republicii, în condiţiile în care legăturile de familie,
întemeiate cândva pe puterea nelimitată a lui pater familias, tind să slăbească,
libertate de a testa cunoaşte unele limitări0.
eXpresie a tendinţei de limitare a libertăţii testatorului de a-şi dezmoşteni
constituie testamentul inoficios, creaţie a practicii tribunalului centum- n'0 0'i
L; [n noile condiţii, tribunalul centumvirilor acordă unor categorii de rude n
bilitatea a ataca testamentul chiar şi în cazurile în care aceste rude au fost oS
oştcnite cu respectarea condiţiilor de formă cerute de dreptul civil. Centum- L aU
pornit de la ideea că cel ce-şi dezmoşteneşte iudele apropiate încalcă în , ..a/ţit
datoria de iubire (officiam) pe care o are fată de ele (descendenţii, iscendcnţn,
fraţii şi surorile) .
Astfel, s-a pus la dispoziţia celor dezmoşteniţi pe nedrept o acţiune, querela ■
vfliciosi testamenti, prin care aceştia puteau ataca testamentul pornindu-se de la
rctcxtul că testatorul nu a fost în deplinătatea facultăţilor mintale în momentul
în- toemirii testamentului0. Până în epoca lui Justinian nu s-au arătat în mod
expres cauzei0 care justifică dezmoştenirea, astfel încât multă vreme acordarea
querelei a l0si Lăsată la aprecierea judecătorilor0.
Capitolul V
DOBÂNDIREA MOŞTENIRII
ss 1. GENERALITĂŢI
149. Clasificarea moştenitorilor din punctul de vedere al dobândirii moş-
tenirii. Dobândirea moştenirii (adquisitio heredilatis) presupune o anumită
atitudine subiectivă din partea moştenitorilor, în funcţie de statutul lor juridic,
precum şi în funcţie de felul moştenirii care se deschide. Astfel, sui heredes
veneau la moştenire în mod necesar-, ca moştenitori de plin drept, şi nu puteau
repudia succesiunea. Nu întâmplător ei erau numiţi heredes sui et necesarii0. în
cazul acestor moştenitori nu se putea pune problema repudierii, întrucât, conform
vechii mentalităţi a romanilor, mentalitate ce se manifestă ca o urmă lăsată de
proprietatea familială, sui heredes dobândeau o proprietate pe care o stăpâniseră
încă din timpul vieţii lui pater familias în calitate de coproprietari de fapt0.
Sui heredes dobândeau succesiunea fie în calitate de moştenitori legitimi (în
virtutea legii) fie în calitate de instituiţi, dacă erau menţionaţi ca atare în
testament.
Aşa cum spuneam, în scopul promovării unor interese ale clasei dominante, romanii
au acordat sclavilor testamenti factio pasiva, astfel încât ei puteau figura ca
moştenitori în testament. Avem în vedere instituirea sclavului propriu, instituţie
in. soţită de o clauză de eliberare a acestuia. Nici sclavii nu puteau repudia
moştenirea căci altminteri instituirea lor n-ar mai fi avut vreun sens. Sclavii
instituiţi veneau conform statutului lor juridic, numai la succesiunea testamentară
şi purtau numele de moştenitori necesari (heredes necesarii)0 0.
Constatăm că atât heredes sui et necesarii, cât şi heredes necesarii nu puteau
repudia moştenirea, dar nici nu era nevoie să-şi manifeste în vreo formă oarecare
voinţa de a o accepta, întrucât le revenea de drept.
A treia categorie de succesori, din punct de vedere al dobândirii moştenirii, o
formau heredes extranei sau voluntarii'. Aceşti moştenitori erau străini de
persoana defunctului, în sensul că până în momentul decesului nu s-au aflat sub
puterea sa. Rudele civile din a doua sau a treia categorie de agnaţi erau
considerate, numai în această materie desigur, ca străine de persoana defunctului.
Heredes extranei se numeau şi heredes voluntarii, în sensul că pentru a dobândi
moştenirea trebuia să-şi manifeste într-o anumită formă voinţa de a o accepta. Ei
nu erau moştenitori de drept, spre deosebire de primele două categorii menţionate
mai sus, astfel încât erau liberi fie să accepte fie să repudieze succesiunea0.
§ 2. ACCEPTAREA MOŞTENIRII
150. Acceptarea moştenirii sau aditio hereditatis se realizează potrivit dreptului
civil în trei moduri: credo, pro herede gestio şi nuda voluntas0 0.
Credo este un mod solemn de acceptare a moştenirii şi se realizează printr-o
declaraţie făcută în faţa martorilor: Quod me Octavius testamento suo hereckm
instituit earn hereditatem adeo cernoque\ (Pentru că Octavius m-a instituit moş-
tenitor în testamentul său, accept această moştenire). '
Testatorul poate impune moştenitorului să accepte moştenirea în această formă.
Atunci când testatorul dispune ca succesorul să fie dezmoştenit dacă nu se pronunţă
intr-un anumit interval de timp, cretio se numeşte perfecta.
Pro herede gestio este actul din care rezultă că heredele acceptă moştenirea, deşi
nu se pronunţă expres în acest sens. Astfel este cazul moştenitorului care în-
străinează un bun aparţinând succesiunii. Actul de înstrăinare ne arată că heredele
a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit0.
Nuda voluntas este o declaraţie de acceptare expresă, dar nesolemnă.
Faţă de avantajele pe care le prezintă, acest mod de acceptare a moştenirii s-a
generalizat0-
§ 3. CONDIŢIILE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII0
151. întrucât acceptarea moştenirii poate aduce heredelui nu numai foloase ma-
teriale, ci şi datorii, s-a dispus că numai cel ce are capacitatea de a se obliga
poate f e o declaraţie de acceptare. Astfel, fii de familie sau sclavii instituiţi
nu puteau accepta moştenirea fără autorizaţia şefului familiei (iitssu patris sive
domini), căci aşa cum spuneam în altă parte, fiii de familie şi sclavii nu puteau
încheia acte generatoare de obligaţii pentru pater familias. Ori în cazul de faţă,
prin acceptarea moştenirii de către fiu sau de către sclav, paipr fami/ias devenea
debitor faţă de creditorii defunctului.
152. Pentru ca cel instituit să poată accepta moştenirea, mai era necesar să
aibă ius capiendi sau dreptul de a culege o moştenire. Ins capiendi a fost creat de
către August prin legile Iul ia şi Papia Poppa ea0. Prin dispoziţiile cunoscute sub
numele de pars nuptiaria s-a dispus că femeile între 20 şi 50 de ani şi bărbaţii
între 25 şi 60 de ani trebuie să trăiască în regimul căsătoriei.
Prin alte dispoziţii, numite pars caducaria, s-a introdus incapacitatea totală sau
parţială de a dobândi o moştenire, după cum cei instituiţi erau necăsătoriţi
(celibes) sau erau căsătoriţi, dar nu aveau copii (orbi). Aşadar, celibatarii nu
puteau primi nimic, iar cei fără copii primeau jumătate din partea care le-ar fi
revenit. Partea nedobândită revenea celor instituiţi în acelaşi testament şi care
aveau copii, iar dacă nu existau asemenea moştenitori, partea caducă, sau după caz,
întreaga moştenire, revenea statului.
Dispoziţiile celor două legi, cunoscute şi sub numele de legi caducare, au fost
adoptate în scopul de a-i determina pe cetăţeni să trăiască în regimul căsătoriei,
precum şi în scopul de a stimula natalitatea. Dispoziţiile lor sunt un simptom al
decadenţei societăţii romane, a cărei vitalitate s-a întemeiat secole de-a rândul
pe regimul extrem de sever al vieţii de familie. Factorii multipli, greu de
identificat în condiţiile extinderii hotarelor statului, precum şi a relaţiilor cu
nenumărate popoare, ale îndepărtării romanilor de practica sănătoasă a muncii
fizice o dată cu
IFF 1
sporirea numărului sclavilor, au condus la decăderea modului de viaţă propriu ve I
chilor romani, în cadrul căruia locul central a revenit familiei.
§ 4. EFECTELE ACCEPTĂRII MOŞTENIRII
153. Prin acceptarea moştenirii se produce confuziunea dintre patrimoniul ţjc.
tunetului şi cel al heredelui, întrucât este vorba de o dobândire per
universitateni0
O primă consecinţă a confuziunii patrimoniilor este aceea că moştenitori răspunde
de toate datoriile defunctului, chiar dacă aceste datorii depăşesc activul
succesoral (ultra vires hereditatis)0 0 0 0. In scopul de a-i proteja pe
moştenitori (esJ vorba despre moştenitorii necesari, întrucât moştenitorii
voluntari nu puteau fi obligaţi să primească o moştenire încărcată de datorii),
pretorul a creat abstinend'i (dreptul de a se abţine), în virtutea căruia herezii
nu mai puteau fi silii, să-i plătească pe creditorii defunctului dincolo de
limitele activului succesoral.
Justinian a creat beneficium inventării4 (beneficiul de inventar), în baza căruia
moştenitorul care face un inventar al bunurilor succesorale va răspunde faţă de
creditorii defunctului numai în limita activului succesoral (intra vires
hereditatis).
Pe de altă parte, confuziunea patrimoniilor poate afecta şi interesele creditorilor
defunctului. Astfel, în cazul heredelui insolvabil, după contopirea celor doua
patrimonii, creditorii defunctului se văd în situaţia de a veni în concurs cu
creditorii moştenitorului şi de a nu mai putea să-şi valorifice în întregime
drepturile de creanţă. De data aceasta, venind în sprijinul creditorilor
defunctului, pretorul le-a dat posibilitatea să ceară o separatio bonorum5
(separarea bunurilor defunctului de cele ale moştenitorilor), aşa încât nu mai
riscă să vină în concurs cu creditorii moştenitorului şi îşi valorifică drepturile
de creanţă din activul succesoral, înaintea altor creditori.
Un alt efect al acceptării este dobândirea dreptului de proprietate asupra bunu-
rilor succesorale de către moştenitor. Dacă sunt mai mulţi moştenitori (comoştenj
tori) se pune problema raporturilor juridice dintre ci. Cât priveşte creanţele şi
datoriile provenite de la defunct, acestea se divid de drept între moştenitori0. In
privinţa bunurilor corporale însă, comoştenitorii se află într-o stare de
indiviziune. Cu alte
inte fiecare moştenitor ştie care este partea ideală ce îi revine din moştenire,
dar această parte nu este determinată în mod concret. Părţile puteau pune capăt
-ii de indiviziune fie în baza unei înţelegeri, fie prin intentarea acţiunii
familiae stsu0 0
hercisundoe.
Collado honorum (raportul bunurilor) este un alt efect al acceptării. Moştenitorii
sunt obligaţi, în virtutea acestui efect al acceptării, să aducă la masa succeso-
12 toate bunurile pe care le-au primit, fiecare în parte, în timpul vieţii lui
pater fonulios- Avem în vedere bunurile dotale sau bunurile donate de către pater
famiHas unui descendent. Pretorul a introdus şi eollatio emancipaţi, silindu-1 pe
emancipat să aducă la masa succesorală toate bunurile dobândite în calitate de per-
soană sui iuris. Această măsură se întemeiază pe faptul că cel emancipat a dobândit
pentru sine, iar fiii rămaşi sub puterea părintească au dobândit pentru pater fami-
Has. Pretorul a apreciat că ar fi inechitabil ca fiul emancipat să dobândească o
parte egală cu cea a fraţilor săi rămaşi sub patria potestas, păstrând în acelaşi
timp, pen- tnt sine, achiziţiile pe care le-a făcut, astfel încât a introdus
raportul bunurilor şi în cazul celui emancipat, deşi în acest caz se aduc la masa
succesorală bunuri proprii si bunuri care au aparţinut în trecut lui paterfamilias.
§ 5. REPUDIEREA MOŞTENIRII
154. Succesorii voluntari puteau accepta moştenirea după cum puteau şi să
renunţe la ea: is potest repudiare qui adquirere potest.
Repudierea moştenirii se putea face printr-o simplă manifestare de voinţă.
în dreptul clasic, dacă moştenitorul nu se pronunţa într-un anumit termen (avem în
vedere situaţia în care se fixa un termen în vederea acceptării), tăcerea sa era
interpretată ca o manifestare tacită de a repudia moştenirea.
Atunci când în acelaşi testament erau instituiţi mai mulţi moştenitori de acelaşi
rang şi nu existau substituiţi, repudierea succesiunii de către unul din ei avea ca
efect acrescământul (ius adcrescendi). Acelaşi efect se producea şi în cazul
repudierii succesiunii de către unul din moştenitorii ab in testat'. în virtutea
acrescământu- lui, partea persoanei care a renunţat la moştenire revenea celor care
au acceptat-o. Acrescământul se producea de drept, în sensul că dreptul celor care
au acceptat moştenirea se extinde automat asupra părţii neacceptate.
Dacă testatorul instituia un singur moştenitor şi acesta renunţa la moştenire,
venea la succesiune substituitul, iar în lipsa substituitului se deschidea
succesiunea legală”. Dacă nu existau nici succesori legali, moştenirea revenea
statului, în conformitate cu dispoziţiile legilor caducare0.
Capitolul VI
SANCŢIUNEA MOŞTENIRII
§ 1. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII CIVILE
155. Moştenitorul civil îşi valorifică dreptul de succesiune prin intermediul
pe. tiţiunii de hereditate (hereditatispetitio)'. Acţiunea va fi intentată de către
moşteni tor împotriva celui ce exercită o stăpânire de fapt asupra succesiunii.
Hereditatis petitio este o acţiune generală, având ca obiect întreaga moştenire,
compusă atât dm res corporates, cât şi din res incorporates. Spre deosebire de ac-
ţiunea în revendicare, ce poartă asupra unui luciu determinat, petiţiunea de
hereditate are un caracter universal0 0. Ea mai prezintă şi alte avantaje faţă de
acţiunea în revendicare: astfel, reclamantul trebuie să facă numai dovada calităţii
sale de moştenitor civil, nefiind obligat să dovedească şi faptul că defunctul a
fost proprietarul bunurilor lăsate moştenire, iar, pe de altă parte, întrucât,
datorită caracterului universal al acţiunii, soarta tuturor bunurilor era decisă
printr-o singură sentinţă, pârâtul nu era nevoit să facă faţă mai multor procese.
Pentru intentarea petiţiunii de hereditate erau necesare anumite condiţii0 0:
reclamantul să dovedească titlul său de moştenitor civil şi să nu posede, iar
pârâtul să posede bunurile succesorale fie pro herede, situaţie în care cu bună-
credinţă se consideră moştenitor, fie pro possessore, situaţia în care ştie că nu
este moştenitor, dar opune reclamantului calitatea sa de posesor. Ca şi la acţiunea
în revendicare, posesorii fictivi (ejui doto desiit possidere şi qui liti se
obtulit) pot fi urmăriţi în justiţie de către moştenitor, acţiunea împotriva lor
fiind dată cu titlu de pedeapsă. Potrivit senatuscon- sultului Juventian, reaua-
credinţă ţine loc de posesiune (dolus pro possessione estf. Acelaşi senatusconsult
precizează condiţiile în care urmează a fi restituită moştenirea de către posesorul
(pârâtul) de bună-credinţă, precum şi de către cel de rea-credinţă. Astfel,
posesorul de bună-credinţă răspunde numai în măsura în care s-a îmbogăţit pe seama
succesiunii, câtă vreme cel de rea-credinţă răspunde pentru tot ce lipseşte din
succesiune, indiferent de cauzele ce au dus la diminuarea valorii sale.
ss 2. SANCŢIUNEA MOŞTENIRII PRETORIENE
156. Moştenirea pretoriană (bononun possessio) era sancţionată prin interului
quorum bononim0. La cererea reclamantului, pretorul îi acorda bononun pos- eSSj0
(calitatea de moştenitor pretorian) fără a verifica dacă întruneşte condiţiile n,te
pentru recunoaşterea acestei calităţi. Pe de altă parte, recunoaşterea calităţii jc
moştenitor pretorian nu are ca efect punerea reclamantului în posesia bunurilor
succesorale. Moştenitorul pretorian va intra în posesia bunurilor moştenirii numai
în momentul în care pretorul va fi eliberat interdictul quorum bononun (interdict
cu privire la bunurile succesorale). Cu ocazia eliberării acestui interdict,
pretorul va verifica dacă reclamantul întruneşte cu adevărat condiţiile cerute
pentru a fi moştenitor pretorian.
Sancţiunea moştenirii pretoriene este inferioară celei civile, întrucât, pe de o
parte, interdictul quorum bononim duce numai la dobândirea lucrurilor corporale, nu
şi U dobândirea drepturilor de creanţă (res incorporaies), iar, pe de altă parte,
nu este eficace împotriva oricărui adversar.
Mai târziu, în vederea înlăturării acestor neajunsuri, pretorul a dat moştenito-
rului pretorian acţiunile pe care defunctul le avusese împotriva debitorilor săi,
acţiuni în formula cărora figura ficţiunea că reclamantul este moştenitor civil0.
Capitolul VII
LEGATE ŞI FIDEICOMISE
§ 1. LEGATE
157. Definiţie. Legatul este o dispoziţie formulată în termeni imperativi şi
solemni, grevând pe cel instituit moştenitor, prin care testatorul dispune de
anumite bunuri individual determinate în profitul unei persoane numită legatar0.
Rezultă din această definiţie că legatul trebuie să fie cuprins într-un testament,
că trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni, că apasă asupra heredelui
testamentar, că are ca obiect, în principiu, bunuri individual determinate şi că
este făcut cu scopul de a-1 gratifica pe legatar0.
158. Condiţiile de formă ale legatului. Aşa cum spuneam, legatul trebuie să
figureze într-un testament imediat după instituirea de moştenitor
De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni. Faţă ^

cuvintele solemne utilizate, dreptul civil roman cunoaşte patru forme de legate:
prin1C|e I două, legatul per vindicationem şi legatul per damnationem sunt
cunoscute încă din drJ tul vechi, iar legatele per praeceptionem şi sinendi modo au
apărut în epoca clasică.
Legatul per vindicationem’. Prin această formă de legat, testatorul transmite
direct legatarului proprietatea asupra unui bun determinat: dau şi leg lui Titius
pe sclavul Stichus (Titio hominem Stichum do lego).
în acest caz, numele moştenitorului nu figura în legat, întrucât între moşteniţ0r
şi legatar nu se stabilea un raport juridic.
Testatorul putea dispune prin legatul per vindicationem numai de acele bunuri pe
care le stăpânea cu titlu de proprietar quiritar.
Legatul per damnationem0 0 0 este dispoziţia prin care testatorul îl obligă pel
heredele testamentar să transmită legatarului proprietatea asupra unui lucru:
heredele I meu să fie obligat să dea lui Titius pe sclavul Stichus (heres mens
Stichum servm I Titio dare damnas esto). în virtutea acestui act, legatarul nu mai
dobândeşte direct ( dreptul de proprietate, ca în cazul precedent, el are numai
dreptul de a cere heredelui să-i transmită proprietatea asupra bunului legat. între
herede şi legatar se stabileşte un raport juridic, în temeiul căruia heredele poate
fi silit să execute legatul.
în epoca clasică, prin senatusconsultul neronian, s-a prevăzut că legatul pel
vindicationem nul datorită încălcării unor condiţii de formă sau de fond, să fie
socotit valabil ca legat per damnationem2. Jurisprudenţa a făcut un pas mai departe
şi a decis că un legat per vindicationem valabil poate fi considerat valabil şi ca
legat per damnationem. Pe această cale, beneficiarul unui legat per vindicationem I
dobândea posibilitatea de a se socoti, după cum dorea, fie ca legatar per vindicta
I tionem, fie ca legatar per damnationem. Această interpretare a jurisconsulţilor
a; produs anumite consecinţe pe planul sancţiunii legatelor0.
Legatul per praeceptionem0 sau prin luare mai înainte îmbracă următoarea formă:
Titius să ia mai înainte pe sclavul Stichus (Titius hominem Stichum praecipito).
în virtutea acestui legat, unul dintre herezii testamentari, care era în acelaşi
timp şi legatar, avea dreptul de a intra în stăpânirea bunului legat înainte de
împărţirea moştenirii. Prin asemenea legate, testatorul putea favoriza pe unul
dintre moştenitori.
lată deci una ^’n funcţ"le originare ale testamentului a fost aceea de a
distribuirea bunurilor testatorului conform voinţei acestuia, încălcându-se ~
egalităţii între moştenitori, proprie succesiunii ab intestat. xe~ , eaatul sinendi
modo0 0 creează heredelui testamentar obligaţia de a nu-1 îm- edica pe legatar să
intre în stăpânirea unui lucru, potrivit formulei: heredele meu fjc obligat să
permită lui Titius să ia cu el pe sclavul Stichus şi să-i aparţină /ercs meus
dainnas esto sinere Titium hominem Stichum sumere sibique habere).
Spre deosebire de legatul per damnationem, unde heredele avea obligaţia de a
«deplini o anumită prestaţiune, în cazul legatului sinendi modo legatarul are numai
Îraţia de a nu împiedica executarea legatului.
1S9. Condiţiile de fond ale legatului. în primul rând, legatarul trebuia să aibă
icstcunenti factiopasiva0. Cel lipsit de capacitatea necesară nu putea dobândi un
legat.
Legatul apăsa asupra moştenitorului. Drept urmare, cu excepţia legatului per
praeceptionem, unde legatarul era el însuşi moştenitor, în cazul celorlalte legate,
heredele testamentar pierdea anumite bunuri din moştenire în profitul legatarilor.
Potrivit Legii celor XII Table, libertatea de a dispune prin legat a testatorului
era nelimitată0. Nimic nu-1 împiedica pe testator să favorizeze pe unul din
moştenitori prin intermediul legatelor0. Mai târziu, îndepărtându-se de la funcţia
originară a Leatului (favorizarea unuia dintre moştenitori), testatorul începe să
dispună prin legat chiar şi în favoarea unor străini. Datorită acestui fapt, spre
sfârşitul epocii vechi. moştenitorii sunt tentaţi tot mai mult să repudieze
moştenirile grevate de legate mari, ceea ce nu era în interesul creditorilor (avem
în vedere creditorii defunctului).0
Faţă de asemenea practici, contrare intereselor creditorilor, spre sfârşitul epocii
vechi au fost adoptate trei legi succesive prin care s-a limitat libertatea de a
dispune prin legat.
Prin legea Furia testamentaria s-a interzis ca legatul să aibă ca obiect un lucru
în valoare mai mare de 1 000 aşi0.
Legea Voconia, între alte dispoziţii, prevede că legatarul nu poate primi mai mult
decât heredele0.
Dispoziţiile acestor două legi nu s-au dovedit a fi eficiente, întrucât testatorul
putea lăsa mai multe legate de câte 1 000 aşi, după cum putea să lase un număr de
legate mai mici decât partea heredelui, astfel încât, practic, situaţia acestuia
urma nu se îmbunătăţea cu nimic.
în scopul de a se preveni asemenea practici, în anul 40 î.Hr. a fost adoptat.-
legea Falcidia, prin care s-a prevăzut că heredele are dreptul la un sfert (ja
moştenirea ce i s-ar fi cuvenit potrivit succesiunii legale0.
Cea de-a treia condiţie de fond a legatului este exprimată în regula catonlană0 0 0
Potrivit acesteia, legatul este valabil numai dacă poate fi executat în momentul în
tocmirii testamentului. Chiar dacă în intervalul de timp cuprins între facerea
testa mentului şi moartea testatorului intervin anumite împrejurări de natură să
ducă ]-, posibilitatea executării legatului care era nul în momentul facerii
testamentului acesta, potrivit regulii catoniene, rămâne totuşi nul.
160. Sancţiunea legatului. Aşa cum arătam, în cazul legatului per vindicatio■
nem legatarul devine proprietar în momentul morţii testatorului, astfel încât poate
intenta acţiunea în revendicare (rei vindicatio), de unde şi numele legatului (per
vindicationem)0.
Legatul per damnationem şi legatul sinendi modo erau sancţionate prin actm ex
testamente*. Precizăm că însă, în virtutea inovaţiei jurisprudenţei, legatarul per
vindicationem putea alege între acţiunea în revendicare şi acţiunea ex testamente.
întrucât, aşa cum ne amintim, un legat per vindicationem valabil poate fi
considerat valabil şi ca legat per damnationem5.
In fine, legatul per praeceptionem era sancţionat prin actio familiae
herciscundae0, căci, aşa cum s-a văzut, în acest caz legatarul este în acelaşi timp
şi herede testamentar şi, în această calitate, are dreptul de a cere împărţirea
patrimoniului moştenit.
§ 2. FIDEICOMISE
161. Fideicomisul este actul de ultimă voinţă prin care o anumită persoană
(disponent) roagă pe o altă persoană (fiduciar) să transmită cuiva (fideicomisar)
un anumit lucru sau chiar o parte din moştenire0.
Executarea fideicomisului cădea fie în sarcina moştenitorului, fie în sarcina
tarului-
.jtia acestei instituţii juridice trebuie văzută ca o reacţie împotriva for-
. i—» t /-»*-i /t i 111 I g-i 1 * A» n I
Im r*- .. .. î , Pi M m
162. Sancţiunea fideicomisului3. Până în epoca lui August, fideicomisul nu a
fost sancţionat juridiceşte, astfel încât îndeplinirea lui depindea de buna-
credinţă (fideicomisum) a fiduciarului. Este adevărat că, la origine, fiduciarul
jura să execute fideicomisul, dar acest jurământ nu produce consecinţe pe plan
juridic, ci numai pe plan religios. Neexecutarea fideicomisului, înainte de
împăratul August, putea duce ţ;j la anumite consecinţe pe plan moral, întrucât
cenzorul avea dreptul să-l declare infam pe cel vinovat.
O dată cu sancţionarea fideicomisului de către August, în contextul dezvoltării
relaţiilor de schimb, precum şi a ideilor juridice, formalismul propriu dreptului
succesoral a căpătat o nouă lovitură, întrucât, prin utilizarea acestui nou
instrument juridic, toate condiţiile de formă ale testamentului sau ale legatului
puteau fi eludate4.
163. Fideicomisul de familie5. Prin intermediul fideicomisului de familie,
disponentul lăsa un bun fiduciarului, cu condiţia ca acesta din urmă să-l transmită
unnaşilor săi. Astfel, romanii au găsit soluţia juridică pentru păstrarea bunurilor
în sânul familiei. Reţinem că, potrivit mecanismului fideicomisului de familie,
beneficiarul (fideicomisarul), se transformă la rândul său în fiduciar.
în dreptul feudal, principiul ce stă la baza fideicomisului de familie a fost
generalizat, îmbrăcând haina privilegiului primogeniturii. Totuşi el nu a dispărut
din practica juridică feudală, deoarece prin privilegiul primogeniturii nu se putea
asigura păstrarea bunurilor în familie dacă moştenitorul era risipitor. Aşa se
explică faptul că, în vechiul drept francez, substituţiunea fideicomisară s-a
bucurat de o largă aplicaţie.
164. Fideicomisul de ereditate. Spre deosebire de fideicomisul particular, ce
avea ca obiect bunuri individuale, fideicomisul de ereditate purta asupra unei
părţi
Gaius, 2.286; Gaius spune că fideicomisul a fost creat ca o favoare pentru
peregrini, întrucât peregrinii care nu aveau ins coimnercii nu aveau nici
testamenti factio pasiva, instituiau un cetăţean roman cu sarcina de a transmite
anumite bunuri unui peregrin.
2 Gaius, 2.271.
3 Inst., 2.23.1; Lemercier, Revtte historique de droit frangais et etranger,
Paris, 1935, p. 44.
4 Gaius, 2.285; Gaius, 2.275 şi 286.
5D. 31.69.3.
din moştenire sau chiar asupra întregii moşteniri. Fideicomisul de ereditate a
naştere unor complicaţii, întrucât moştenitorul în sarcina căruia stătea executai-,
fideicomisului trebuia să plătească datoriile succesorale, deşi nu primea decât
parte din moştenire sau chiar nimic. In scopul reglementării raporturilor dinţi
moştenitor şi fideicomisar s-au introdus prin senatusconsultele Trebelian şi p3g.
sian unele reguli noi'.
în epoca lui Justinian, cele mai importante dispoziţii privind materia legatei şi a
fideicomiselor au fost unificate. Aceasta reformă a fost precedată de măsi
succesive prin care s-au modificat condiţiile de fond şi de formă ale legatelor.
1 Gaius, 2.253 şi 259; Ulpian, Reg., 24.16; Inst., 2.23.7; M. J. G. Garrido,
op. cil., p. 569-571 A.E. Giffard, op. cit., p. 522; I. Cătuneanu, op. cit., p.
580.
2 D .4.4.16.4; G. GROSSO, Studia et documenta historiae et iiiris, Roma, 1,
1935, p. 83.
TITLUL IV
OBLIGAŢIUNI - PARTEA GENERALĂ
Capitolul I
originea, definiţia şi elementele obligaţiei
ş 1. ORIGINEA OBLIGAŢIEI
Noţiunea de obligaţie s-a format, pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul ic
tranziţie de la societatea gentilică la societatea politică.
Cercetarea originii şi evoluţiei noţiunii de obligaţie prezintă un mare interes,
datorită, în primul rând, urmelor pe care etapele succesive prin care a trecut
noţiunea de obligaţie în procesul elaborării sale le-a lăsat asupra unor instituţii
de mai târziu, precum şi asupra terminologiei juridice romane.
Formarea noţiunii de obligaţie prezintă, de asemenea, un mare interes pentru
determinarea corespunzătoare a caracterului primelor obligaţiuni.
165. Conceptul de obligaţie, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un
raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă,
obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a
spiritualizat şi s-a juridicizat într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie,
a cănii reconstituire, în mod firesc, a dat naştere unor controverse0.
Anumiţi cercetători au afirmat că originile obligaţiei trebuie căutate în obiceiu-
rile unor popoare primitive'. Conform acestei teorii, raportul obligaţional şi-ar
avea punctul de plecare în sentimentul de nedreptate, născut din faptul că o
persoană a primit un lucru fără a da ceva în schimb.
într-adevăr, s-a observat la unele triburi, cu ocazia anumitor ceremonii, că un
grup (clan, familie) face daruri altui grup. Acest din urmă grup are, la rândul
său, obligaţia de a face daruri similare. Credem că această explicaţie este
superficială, întrucât nu ştim ca romanii primitivi să fi practicat asemenea
obiceiuri. Pe de altă parte, practica acestor daruri este lipsită de un acord
prealabil şi, ca atare, nu se apropie de conceptul de obligaţie elaborat de către
romani. în fine, acceptarea unei
asemenea explicaţii echivalează cu minimalizarea rolului condiţiilor material ^
existenţă în care s-a format noţiunea de obligaţie.
166. Alţi autori caută originea obligaţiei în raporturile dintre ginţi din ep,
fie în colectiv, fie numai prin una din membrii săi, între cele două ginţi izbucnJ
stare de război. Leziunea suferită de către gintă o legitima să se răzbune. Aşaik
potrivit concepţiei de mai sus, dreptul de răzbunare a dus la crearea unei stări
aservire între ginţi, drept pe care romanii l-ar fi numit obligatio0. Deşi, în UlL
privinţe, această teorie înfăţişează în mod corespunzător cadrul în care a apăJ
obligaţiunea, pe fond ea întâmpină serioase obiecţii. Fără să făgăduim că delict
comis de un membru al ginţii angrena răspunderea întregului colectiv, nu putem to:u
expbca originea obligaţiei, rămânând la nivelul raporturilor colective dintre
ginţi.
167. S-a mai susţinut că originea obligaţiei trebuie văzută în anumite practj
religioase sau magice0. în sprijinul acestei teorii este invocat argumentul unui
ane' mit paralelism ce există la romani între terminologia juridică şi cea
religioasă. A;< de pildă, cuvântul obligare era folosit uneori şi în sens religios
(a se lega pnil volum)0. Tot aşa Gaius ne vorbeşte despre întrebuinţarea
jurământului în raporturi de patronat, când libertul promite serviciile sale
patronului0. Gaius mai precizeaj că acesta este singurul caz de obligaţie
contractată prin jurământ. Pe de altă parte indiciile de care dispunem ne
îndreptăţesc să admitem că primul acord de voinţi generator de obligaţii a fost
îmbrăcat într-o fonnă religioasă0 0. Se presupune că, bl origine, mai întâi
garantul, apoi şi debitorul foloseau verbul spondeob, însoţit de ut jurământ,
probabil pentru ca acest cuvânt era socotit a avea o virtute specială in, atrage
favoarea zeilor.
Nu contestăm faptul că religia a jucat un rol important în viaţa popoarelor dir
lumea antică şi că acest rol s-a manifestat şi pe plan juridic0. Recunoaştem şi
faptul că în anumite domenii, dreptul şi religia au avut organisme comune. Amintim
îi acest sens numai faptul că primii jurisconsulţi ai Romei au fost chiar pontifii.
Toai; acestea însă nu îndreptăţesc susţinerea ideii că dreptul este un produs al
religiei. S, ştie că proprietarii de sclavi au recurs, în vederea atingerii
scopurilor lor economic; şi politice, atât la instrumentul dreptului, cât şi la cel
al religiei0. Dar normei; dreptului, ca şi normele rebgioase, sunt elemente ale
suprastructurii generate d; condiţiile materiale de existenţă. Aşadar, determinarea
instituţiilor juridice de către
168. Noi considerăm că noţiunea de obligaţie, ca şi alte instituţii sau idei
ju- ... are originea în obiceiurile nejuridice ale romanilor, generate de
condiţiile
• riale proprii epocii de descompunere a orânduirii gentilice1.
a) Spuneam că în societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict,
i iu membrii colectivităţii îi luau apărarea. Nu suntem în măsură să cunoaştem cum
funcţiona în mod concret obligaţia membrilor ginţii de a se apăra reciproc. Dar
,,stc obiceiuri erau cunoscute de toate popoarele vechi, precum şi de unele ,poare
ce se află încă la nivelul organizării gentilice.
b) Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt
sistem, niai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajunge la o
înţelegere0. Despăgubirea lua locul răzbunării.
în acest stadiu de evoluţie al ideii de obligaţie, păgubaşul îl ţine totuşi pe
delincvent în lanţuri până la plata efectivă a despăgubirii. Numai în felul acesta
victima delictului avea siguranţă că paguba va fi reparată.
c) într-un stadiu mai avansat, păgubaşul consimte să-l elibereze pe delincvent
dm lanţuri, încă înainte de procurarea valorii ce constituie obiectul despăgubirii,
cu condiţia ca delincventul să lase în locul său un gaj0. Este vorba de un gaj viu,
un ostatic, care devine obiectul răzbunării victimei dacă delincventul nu-şi
respectă promisiunea de a plăti despăgubirea.
Eliberarea din lanţuri a delincventului şi înlocuirea sa cu un gaj viu dă naştere
unei situaţii noi, în care cel ce face promisiunea încetează să mai fie obiectul
răzbunării victimei, întrucât ostaticul dobândeşte această calitate, cu toate că nu
a promis nimic. In această etapă primitivă, obligaţia este formată din două
elemente: datoria, care reprezintă situaţia delincventului, şi răspunderea, care
înfăţişează situaţia garantului0.
Distincţia dintre datorie şi răspundere a lăsat urme puternice în dreptul roman.
Astfel, spre exemplu, intervenţia garanţilor îl liberează pe cel ce a făcut o
promisiune sau este considerat debitor. Tot aşa, cel chemat în judecată poate fi
eliberat prin intervenţia unui vindex, care, la început, era ostatic5.
buie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală. Potrivit acestei înţelegeri, gara
'
Sti
juridică (obligaţia)
e) Cu timpul, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiJL sa.
Din moment ce garantul nu mai era ţinut în lanţuri, nimic nu se opunea ca ^
lincventul să devină propriul său garant, asumându-şi răspunderea pentru ui '
datoriei. O dată cu acest pas, constatăm că cele două elemente ale obligaţiei (da^
ria şi răspunderea) se întrunesc asupra persoanei delincventului2.
f) La un moment dat, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară 5
propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel încât cele două elemente
at obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct,
procesă de formare a noţiuni de obligaţie s-a încheiat. Ca efect al înţelegerii
intervenit] păgubaşul apare în calitate de creditor, iar delincventul în calitate
de debitor.
Revăzând întreaga evoluţie a procesului de elaborare a obligaţiei, constatau că, în
toate fazele, elementul dominant a fost cel al răspunderii, întemeiat, ţ origine,
pe constrângerea materială. Societatea gentilică a recurs la asemenea form de
constrângere, întrucât numai ele erau de natură să constituie o garanţie autentici
în acel stadiu de dezvoltare al ideilor şi instituţiilor.
La capătul acestei evoluţii, concepţia primitivă potrivit căreia obligaţia eravj.
zută ca o stare dc aservire fizică se transformă3. în stadiul final, obligaţia ne
apar ca un raport juridic în temeiul căruia creditorul are dreptul de a pretinde o
prestaţii de la debitor. în vederea valorificării acestui drept, creditorul are
posibilitatea de£ urmări patrimoniul debitorului.
§ 2. DEFINIŢIA ŞI ELEMENTELE OBLIGAŢIEI
169. Cunoaştem două definiţii celebre ale obligaţiei, prima atribuită lui Paul:
Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut. sen
tutem nostrom faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum
vel praestandwn . (Natura obligaţiei nu constă în faptul că un lucru devine a
nostru sau ne este constituită o servitute, ci în faptul că cineva e constrâns a ne
transmite proprietatea unui lucru, a face ceva sau a îndeplini o prestaţiune).
încă de la prima citire a textului, constatăm că Paul nu dă propriu-zis o definiţie
a obligaţiei, ci mai degrabă opune conceptul de „obligaţie” dreptului real sau
actelor ce sunt utilizate în scopul dobândirii unor drepturi reale. 0 1 2 * 4
Cercetând ordinea în care au fost enunţaţi termenii în textul lui Paul în raport *
jejnnificaţia lor juridică, ajungem să constatăm unele nepotriviri. Astfel, Paul se
•feră mai întâi la facere şi apoi la praestare, deşi praestare este inclus în
sensul tjunjj de facere. De altfel, în dreptul roman, chiar si obligaţiunea de dare
este tot obligaţiune de a face, întrucât obligă pe debitor să recurgă la un anumit
act juridic în vederea transmiterii proprietăţii4. Precizăm cu această ocazie că în
dreptul roman contractele nu sunt translative de proprietate, ci numai generatoare
de obli- mi. Astfel, dacă debitorul se obligă prin contract să transmită
proprietatea asupra unei res mancipi, în executarea obligaţiei va trebui să recurgă
la mancipaţiune. Numai prin utilizarea acestui act, ulterior contractului şi
distinct de el, se va ajunge |a executarea obligaţiei de dare.
170. Cea de-a doua definiţie, datorată Institutelor lui Justinian, se apropie mai
mult de accepţiunea modernă a obligaţiei. Potrivit acestui text: Obligatio est
iuris vinculum quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae
civitatis iurcr (Obligaţia este o legătură de drept prin care suntem siliţi a plăti
ceva conform dreptului cetăţii noastre).
Deşi definiţia lui Justinian ne prezintă obligaţia ca pe un raport de drept
ivinculum iuris), ea prezintă şi unele imperfecţiuni, în special în privinţa
precizării clementelor obligaţiei6. Astfel, definiţia ne înfăţişează numai un
aspect al obligaţiei şi anume situaţia debitorului. Se vorbeşte numai despre
constrângerea la care debitorul era supus (quo necessitate adstringimur), fără să
se amintească des- 0 0
pre dreptul creditorului de a pretinde o plată'. Pe de altă parte, în definiţie
şi nu numai constrângerea de a plăti (quo necessitate adstringimur alicJ solvendae
rei).
în acest text, termenul plată0 0 0 nu desemnează pur şi simplu obligaţia de a pţa
sumă de bani, ci obligaţia de dare, facere sau praestare, cu înţelesul pe care I »
precizat mai sus.
Cuvintele vinculum iuris prin care se desemnează o legătură de drept, aluzie la
cele două persoane între care se stabileşte raportul juridic3. Situaţia debita
rului este arătată în mod expres0, cea a creditorului este numai sugerată; cealakl
parte a legăturii juridice către care suntem constrânşi a face o plată nu poate f
decât creditorul.
Termenii de creditor şi debitor nu au fost cunoscuţi de romani de la începi Multă
vreme, atât debitorul, cât şi creditorul au fost desemnaţi prin termenul rem (parte
în proces). în sens etimologic, cuvântul creditor vine de la credo (a da ban cu
împrumut), de unde deducem că primul creditor a fost cel căruia i se datora sumă de
bani. Cu timpul, termenul a fost extins la situaţia tuturor persoanei# cărora li se
datora ceva.
Am putut constata că în definiţia lui Justinian există numeroase urme care #• arată
cât de mult este legată noţiunea de obligaţie de ideea de constrângere0 0. Chie
cuvântul obligatio este format din ob şi legare, adică a lega. în sens origini
solvere înseamnă a dezlega şi numai cu timpul a căpătat înţelesul de a plăti. M.
târziu, vechiul sens al cuvântului a dispărut din conştiinţa socială, dar
etimologia s
6
171. Elementele obligaţiei. Din cele arătate mai sus rezultă că raportul jurid:.
obligaţional presupune următoarele elemente: o persoană numită creditor, o persoană
numită debitor (subiectele raportului juridic), obiectul şi sancţiunea.
Creditorul este subiectul activ, căci are dreptul să pretindă o plată. Debitorii
este subiectul pasiv, întrucât el urmează să facă o plată, la nevoie, chiar prin
cor strângere0.
Obiectul obligaţiei, desemnat în definiţia lui Justinian prin cuvântul plată
- }n dare, facere sau praestare, cu alte cuvinte în prestaţiuuea la care
S a d s-a obligat. Obiectul obligaţiei presupune anumite condiţii: să fie licit1
îndcplineŞte această condiţie promisiunea de a comite un delict), să fie
' •bit2 (imposibilitate este fizică atunci când se promite ceea ce nu există în
râ şi juridică, atunci când se promite un lucru extra patrimonium), să fie
,tU ninat3 (nu este valabilă promisiunea de a se remite sclavi fără a se preciza
irul lor), să constea dintr-o prestaţie pe care debitorul o face pentru creditor4
^dreptul roman, efectele actelor juridice se produc numai între părţi şi nu faţă
fc1 ierţi şi ca atare nimeni nu poate promite fapta altuia, după cum nu poate
mite în folosul altuia), să prezinte interes (de regulă pecuniar) pentru creditor5
ţte valabilă promisiunea de a remite creditorului un lucru ce se află în (nu
trinioniul acestuia). Dreptul de creanţă este sancţionat printr-o acţiune per- milă
în intentio a formulei acţiunii personale vor figura cuvintele dare sau dare facere
oportere, prin care se exprimă ideea că debitorul trebuie să îndepli
Capitolul II
CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
173. Există numeroase criterii de clasificare a obligaţiilor, dar noi ne vom
opri numai asupra celor pe care le considerăm mai importante.
Astfel, după izvoarele lor (faptele juridice ce le generează), obligaţiile cunosc o
clasificare cvadripartită: obligaţii contractuale, obligaţii delictuale, obligaţii
quasicontractuale şi obligaţii quasidelicluale6.
Potrivit mecanismului sancţiunii, obligaţiile se clasifică în civile şi naturale1,
iar potrivit numărului persoanelor care participă la raportul juridic, în obligaţii
cu
I
un singur creditor şi un singur debitor şi obligaţii cu pluralitate de subiecte
(ill3] mulţi creditori sau debitori)0 0 0.
§ 1. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ IZVOARE
174. în Institutele sale, Gaius afirmă că obligaţiile izvorăsc fie din
contracte (ex contractu), fie din delicte (ex delicto)". Potrivit lui Gaius,
aceasta este cea maj importantă clasificare a obligaţiilor (summa divisio): omnis
enim obligatio vel eţ contractu nascitur vel ex delicto. Această clasificare
bipartită dovedindu-se incoin. pletă, a fost apoi înlocuită cu una tripartită:
contracte, delicte şi alte tipuri de izvoare de obligaţiuni (variae causarum
ftguraef.
în epoca lui Justinian, a fost introdusă clasificarea cvadripartită, la care ne-am
referit mai sus. Faţă de clasificarea tripartită, această din urmă clasificare este
criticabilă, întrucât lasă în afară unele izvoare ale obligaţiunilor (ele nu sunt
încadra® în nici una din cele patru categorii de izvoare). Cu toate acestea, în
tratarea părţii speciale a obligaţiilor, unde ne vom ocupa în exclusivitate de
izvoare, vom urnia clasificarea lui Justinian, deoarece ea ne asigură cadrul
necesar pentru o tratare sistematică a materiei.
175. a) Obligaţiile contractuale se numesc aşa întrucât izvorăsc din contracte.
Noţiunea de „contract” a cunoscut în dreptul roman (aşa cum vom vedea la locul
potrivit) un îndelungat proces de evoluţie. Dacă la origine simpla convenţie a păr-
ţilor nu dădea naştere la vreo consecinţă juridică, în dreptul clasic apar
contractele consensuale, care se formează prin simpla manifestare de voinţă0.
Contractele se clasifică în baza a trei criterii: după sancţiune, după efecte ţi
după modul de formare.
Potrivit sancţiunii lor, contractele sunt de drept strict, cele sancţionate prin
acţiuni de drept strict, şi de buna credinţă, cele sancţionate prin acţiuni de
bună-credinţă0.
în funcţie de efectele lor, contractele sunt unilaterale si bilaterale sau
sinalagmatice. Contractele unilaterale creează obligaţii în sarcina unei singure
părţi (împrumut), pe când contractele bilaterale dau naştere unor obligaţii în
sarcina arabelor părti (vânzare)0.
Potrivit modului de formare, contractele sunt solemne şi nesolemne. Pentru naşterea
contractelor solemne este nevoie de întrebuinţarea unor forme0. Romanii au cunoscut
următoarele contracte solemne: sponsio religiosa, insiurandum liberii
. sj-nâjitul dezrobitului), sponsio laică, slipulaţiunea, dotis dictio (promisiunea
de dotă)- nextan 5* contractul litter is.
Contractele nesolenme0 nu necesită o formă specială şi se subdivid în trei tegorib
contracte reale, contracte consensuale şi contracte nenumite. Pentru formarea
contractelor reale este nevoie de consimţământul părţilor, însoţit de remiterea
materială a lucrului0. Contractele reale sunt: mutuum (împrumutul de consumaţiune),
fiducia, gajul, comodatul şi depozitul.
Contractele consensuale se formează prin simplul acord de voinţă al pârtilor. £lc
sunt în număr de patru: vânzarea, locaţiunea, societatea şi mandatul.
Contractele nenumite se formează printr-o convenţie însoţită de executarea
obligaţiei de către una din pălii0.
b) Obligaţiile delictuale0 izvorăsc din delicte. Romanii înţelegeau prin delict
o faptă ilicită, cauzatoare de prejudicii, care dădea naştere obligaţiei
delincventului de a repara prejudiciul cauzat.
c) Obligaţiile quasicontractuale0 izvorăsc din quasicontracte. Noţiunea de
quasicontract a fost creată din expresia quasi ex contractu (ca şi din contract).
Qua- sicontractul este un fapt licit ce generează efecte juridice similare celor
ale contractului.
d) Obligaţiile quasidelictuale0 izvorăsc din. quasidelicte. Quasidelictele sunt
fapte ilicite, pe care totuşi romanii nu le-au încadrat, datorită mentalităţii lor
conservatoare, în categoria delictelor. Construcţia celor două figuri juridice
fiind identică, nu dispunem de criterii de conţinut pentru clasificarea lor
distinctă. Urmăm totuşi clasificarea, deoarece textele o spun ca atare.
§ 2. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR DUPĂ SANCŢIUNE
176. Obligaţiile civile. Obligaţiile civile sunt sancţionate printr-o acţiune0.
După cum obligaţia este de drept strict sau de bună-credinţă, va fi sancţionată
prin acţiune de drept strict sau prin una de bună-credinţă. In cazul obligaţiilor
de drept strict, interpretarea se face urmând litera actului ce a generat raportul
juridic0. Intenţia părţilor sau alte circumstanţe nu prezintă nici o semnificaţie.
Obligaţiile de bună-credinţă însă, sunt interpretate ţinându-se seama de voinţa
reală a părţilor, precum şi de alte împrejurări0. Astfel, debitorul care a fost
determinat să încheie un
contract prin înşelăciune, poate opune creditorului o excepţiune (exceptio doli)t

re fuzând în felul acesta să-şi execute obligaţia0 0.
Atunci când în temeiul acţiunii intentate, creditorul obţine o sentinţă de con.
damnare, aceasta va fi executată conform regulilor procedurii civile. Aşa cum am
văzut, procedura civilă romană a pus la îndemâna creditorului mijloace juridice
puternice pentru a obţine executarea sentinţei, executare ce purta fie asupra
persoanei, fie asupra bunurilor.
177. Obligaţiile naturale. Spre deosebire de obligaţiile civile, obligaţiile
naturale nu sunt sancţionate printr-o acţiune". Astfel, dacă debitorul nu plăteşte,
credito. rul nu dispune de o acţiune pentru a-1 urmări în justiţie. Ele au totuşi o
sancţiune căci în lipsa acesteia nu ar avea valoare juridică şi nu şi-ar justifica
locul în materia noastră. Această sancţiune este excepţiunea. Aşadar „obligaţiile
naturale nu pot fj valorificate prin acţiune, dar sunt totuşi sancţionate prin
intermediul excepţiunii”0. Rezultă din cele arătate că debitorul nu poate fi silit
să-şi plătească datoria. Dacă însă debitorul plăteşte de bunăvoie, nu mai poate să
repete, cu alte cuvinte nu poate cere restituirea prestaţiei. In ipoteza în care,
după executarea de bunăvoie a obliga- ţiei, debitorul va intenta acţiunea în
repetire, creditorul va paraliza cererea sa prin intermediul unei excepţiuni.
Această excepţiune, de natură să facă zadarnice strădaniile debitorului, dă valoare
juridică obligaţiei naturale, conturând-o ca pe o figură juridică distinctă. Cu
toate acestea, datorită caracterelor sale anormale, obligaţia naturală a fost
văzută de unii jurisconsulţi ca o simplă legătură de echitate, fără vreo valoare
juridică0.
Primele cazuri de obligaţii naturale au apărut în dreptul clasic, pentru ca în
dreptul postclasic numărul lor să sporească tot mai mult. Apariţia obligaţiei natu-
rale trebuie pusă în legătură cu situaţia juridică a sclavului0. Aşa cum se ştie,
sclavul nu avea capacitate juridică şi, ca atare, nu putea încheia acte juridice în
nume propriu. El putea cel mult să încheie acele acte prin care făcea mai bună
situaţia stăpânului, împrumutând capacitatea juridică a acestuia0. în dreptul
clasic însă, odată cu apariţia şi apoi cu extinderea actelor comutative, sclavul nu
mai putea dobândi un drept fără să-şi asume o obligaţie. în noua situaţie, faţă de
reglementarea juridică existentă, vârfurile clasei dominante au constatat că nu mai
pot valorifica aptitudinile sclavilor, adesea iniţiaţi în materia comerţului şi
finanţelor0.
{n scopul de a valorifica la maximum calităţile sclavilor, care s-au dovedit a fi
ctl0ase instrumente de achiziţie, romanii au recurs la o soluţie ocolită, care şi-a
îiâsit expresia în obligaţia naturală0. în practică, ori de câte ori sclavul
încheia un contract, întrucât actul se făcea în interesul stăpânului, pretorul îi
recunoştea valabilitatea, considerând că în sarcina sclavului s-a născut o
obligaţie naturală, care funcţiona potrivit mecanismului arătat mai sus. Este de
prisos să amintim că toate chiziţiile sclavului, realizate prin participarea sa la
viaţa juridică reveneau stăpâniri ni, fie ca preţ al libertăţii, fie ca efect al
morţii0 0. Substratul material al acestei creaţii juridice este atât de evident,
încât nu putem admite că obligaţiile naturale au apărut ca o reacţie a echităţii
împotriva dreptului, aşa cum se susţine uneori în doctrina juridică ’.
§ 3. OBLIGAŢII CU PLURALITATE DE SUBIECTE
178. Aşa cum s-a văzut, obligaţia se configurează ca un raport juridic stabilit
între două persoane: creditorul şi debitorul. Definiţia pe care ne-a lăsat-o
Justinian are şi ea în vedere o obligaţie cu un singur creditor şi cu un singur
debitor0. Dacă la origine obligaţia se înfăţişa ca o relaţie simplă, cu timpul, sub
presiunea cerinţelor practicii, fizionomia ei s-a complicat, aşa încât apar
obligaţii la care participă mai multe persoane, fie în calitate de creditori, fie
în calitate de debitori0.
în cazul pluralităţii de subiecte, trebuie să distingem între situaţia în care
debitorii sau creditorii se găsesc pe picior de egalitate şi situaţia în care
aceştia nu sunt pe picior de egalitate0. în prima situaţie, obligaţiile pot fi
conjuncte sau coreale. în cea de-a doua situaţie, în care părţile nu sunt pe picior
de egalitate, alături de creditorul principal poate apărea un creditor accesor,
după cum alături de debitorul principal pot apare debitori accesori sau garanţi.
179. Obligaţii conjuncte. în cazul obligaţiilor conjuncte funcţionează
principiul divizibilităţii creanţelor şi datoriilor0. Astfel, dacă sunt mai mulţi
creditori, fiecare dintre ei va putea pretinde numai partea sa din creanţă, iar
dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut numai pentru
partea sa din datorie.
Spuneam că în materia pluralităţii de subiecte, regula este că datoriile şi cre-
anţele se divid între părti0. Această regulă poate fi însă ocolită, dacă subiectele
raportului juridic o doresc0. Aşadar, în mod excepţional, ca expresie a voinţei
păn,. lor obligaţiile cu pluralitate de subiecte pot apărea ca obligaţii coreale.
180. Obligaţii coreale0 0. Obligaţiile coreale (de la correus) sau solidare, Se
definesc prin aceea că oricare dintre creditori poate pretinde întreaga creanţă,
dimj cum, simetric, oricare dintre debitori poate fi ţinut pentru întreaga datorie.
Atunc, când sunt mai mulţi creditori, corealitatea este activă, iar când sunt mai
nrultj debitori, corealitatea este pasivă.
Aşa cum se vede, în cazul corealităţii, creanţele şi datoriile sunt indivizibile.
Drept urmare, obligaţiile coreale au o fizionomie proprie, ce se exprimă în uni-
citatea de obiect şi în pluralitatea de raporturi juridice. Spre deosebire de obli-
gaţiile conjuncte unde sunt mai multe obiecte, în funcţie de numărul subiectelor,
la obligaţiile coreale obiectul este unic. Aşa se face că în cazul corealităţii
pasive, dacă unul din debitori face plata, celelalte raporturi juridice se sting
din lipsă de obiect, pe când la obligaţiile conjuncte, unde avem un singur raport
juridic şi mai multe obiecte, obligaţia se va stinge numai atunci şi ultimul dintre
debitori va fi făcut plata.
Pe de altă parte, corealitatea presupune atâtea raporturi juridice distincte, câte
subiecte sunt. Ca atare, dacă intervin anumite cauze ce atrag nulitatea unui raport
juridic, aceasta nu va afecta cu nimic celelalte raporturi juridice.
în concluzie, în cazul obligaţiilor conjuncte avem mai multe obiecte şi un singur
raport juridic, pe când în cazul obligaţiilor coreale vom avea un singur obiect şi
mai multe raporturi juridice.
181. Adstipulatio şi adpromissio. Atunci când în cadrul pluralităţii de
subiecte părţile nu sunt pe picior de egalitate, întâlnim, după caz, două
instituţii: adstipulatio şi adpromissio1.
Ailstipulstio este actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului
principal0 0. în mod obişnuit, se încheie un contract (stipulatio), prin care
debitorul promite creditorului accesor ceea ce i-a promis şi creditorului
principal. Creditorul accesor se numeşte adstipulator . Apariţia acestei instituţii
trebuie pusă în legătură cu exigenţele practicilor comerciale, într-o epocă în care
contractul de mandat nu apăruse încă. într-adevăr, adstipulator putea să-l
urmărească pe debitor0 atunci când, din anumite motive, creditorul principal nu
putea face acest lucru.
Adpromissio este actul în baza căruia un debitor accesor se alătură debitorului
principal0. Debitorul accesor, numit adpromissor, promite printr-o stipulaţiune
ceea
ELEMENTELE CONTRACTELOR
§ 1. ELEMENTELE ESENŢIALE ALE CONTRACTELOR
182. Materia privind elementele contractelor îşi justifică locul în cadrul
părţii aenerale a obligaţiilor, întrucât ne înfăţişează caractere pe care le
întrunesc toate contractele, ca acte generatoare de obligaţii. Tot aşa, în cadrul
teoriei generale a obligaţiilor, la un alt capitol vom cerceta şi regulile generale
ce se aplică obligaţiilor izvorâte din delicte. Pe de altă parte, din punct de
vedere strict tehnic, înţelegerea instituţiilor din materia obligaţiilor depinde în
bună măsură de cunoaşterea elementelor contractelor.
Elementele contractelor sunt de două feluri: esenţiale şi accidentale. Elementele
esenţiale sunt cele ce dau identitate proprie contractului, configurându-1 ca pe o
instituţie juridică distinctă, şi sunt în număr de trei: obiectul, consimţământul
şi capacitatea. In lipsa unuia din aceste trei elemente nu există contract. Spre
deosebire de dreptul modern, în dreptul roman cauza nu a figurat între elementele
contractului, deşi romanii au avut reprezentarea conceptului şi l-au utilizat, dar
cu altă valoare juridică.
183. Obiectul. In sens strict, obiectul contractului (id quod debetur ) constă
în crearea unei obligaţii. In acest prim sens, obiectul contractului se confundă cu
efectele sale. In sens larg, obiectul contractului se confundă cu obiectul
obligaţiei, care, aşa cum am văzut, consistă în prestaţiunea pe care debitorul
trebuie să o facă faţă de creditorul său (dare, facere, praestare).
In legătură cu obiectul contractului, amintim că în dreptul roman, spre deosebire
de cel modern, contractul are funcţie exclusivă de a crea obligaţii0 0. Aceste
obligaţii care în sens restrâns constituie chiar obiectul contractului, se execută
prin acte ulterioare şi distincte de contractul care le-a dat naştere. Astfel,
contractul de vânzare poate genera între părţi obligaţia de transmitere a
proprietăţii asupra unui lucru0, obligaţie care urmează să se execute prin
intermediul unor acte ca mancipatio sau in hire cessio. Acest caz ne învederează
că la romani contractul nu este translativ de proprietate, ci numai generator de
obligaţii.
b) Consimţământul. în dreptul roman, pentru existenţa contractului era ne.
cesar acordul de voinţă al celor două părţi, în scopul creării unor drepturi şi
datorii0. Oferta0 unei părţi nu era de natură să creeze vreo obligaţie, ea putând
fi retrasă până la acceptarea de către cealaltă parte. Prin consimţământ înţelegem
manifes. tarea de voinţă a unei părţi în sensul dorit de cealaltă parte. Termenul
de consinp ţământ (consensu) vine de la cum sentire, adică a avea o părere comună
cu cealaltă parte. Deşi orice contract presupune existenţa acordului de voinţă, în
vechiul drept guvernat de principiul formalismul, consimţământul părţilor nu ducea
automat la formarea contractului, el trebuind să fie îmbrăcat în forme solemne0.
Abia ma] târziu, odată cu apariţia contractelor consensuale, consimţământul este
suficient pentru formarea contractului, bineînţeles numai dacă erau întrunite şi
celelalte elemente (obiectul şi capacitatea)0.
Dreptul roman cunoaşte anumite cauze care duc fie la inexistenţa consimţământului,
fie la vicierea sa. Cauzele care duc la inexistenţa consimţământului supt:
neseriozitatea şi eroarea. Viciile consimţământului sunt: teama (metus ) şi dolul
(dolus).
1. a) Neseriozitatea duce la inexistenţa consimţământului, întrucât acesta a
fost dat în glumă sau în împrejurări care, în mod evident, exclud intenţia părţii
dea
se obliga (jocandi causa)0.
b) Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări0. Uneori, când nu poartă
asupra unor aspecte ce prezintă interes pentru părţi, eroarea nu produce nici un
efect asupra contractului, alteori însă ea duce la inexistenţa acestuia.
Următoarele cazuri de eroare atrag nulitatea contractului0: error in negoţ io,
error in persona, error in corpore şi error in substantia.
Error in negotio0 (eroarea asupra naturii actului juridic) apare atunci când o
parte intenţionează să încheie un anumit contract, iar cealaltă parte crede că este
vorba de o altă operaţiune juridică.
O asemenea situaţie întâlnim atunci când Primus intenţionează să vândă un lucru,
iar Secundus crede că este vorba de un împrumut.
Erorr in persona' (eroare asupra identităţii persoanei) se produce atunci când
nartc crede că a încheiat contracted cu o anumită persoană şi, în realitate, l-a ,
c|lCjat cu altcineva: Primus crede că se asociază cu Secundus, şi în realitate, s-a
asociat cu Tertius.
Error in corpora (eroare asupra identităţii lucrului) se produce când o parte -rcdc
că obiectul material al contractului este un anumit lucru, iar cealaltă parte credc
că este vorba de alt lucru: Primus intenţionează să vândă un fond, iar Secundus
crede că dobândeşte o casă.
Error in substantia3 (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale lucrului) apare
tunci când o parte crede că a dobândit un lucra făcut dintr-o anumită materie şi în
realitate dobândeşte un lucra făcut din altă materie (aramă în loc de aur). Eroarea
asupra sexului sclavului este un alt caz de eroare asupra substanţei lucrului.
2. a) Teama (metus)4. Prin teamă în sens juridic înţelegem violenţa ce se exercită
asupra unei persoane în scopul de a o determina să încheie contractul. Teama nu
duce la inexistenţa consimţământului, ci numai la vicierea sa, ceea ce înseamnă că
victima violenţei dispune de anumite mijloace juridice prin care poate obţine, e
drept, pe cale indirectă, anularea contractului.
în vechiul drept roman, potrivit dreptului civil, violenţa fizică (vis phisica era
o cauză de inexistenţă a consimţământului. De pildă, cineva semnează actul sub
imperiul constrângerii fizice. Violenţa psihică însă (ameninţarea unei părţi cu un
rău pentru a o determina să încheie contractul), nu afecta în vreun fel consim-
ţământul, aşa încât contractul nu putea fi atacat. Este adevărat însă că în epoca
veche, în condiţiile formalismului ce caracteriza regimul actelor juridice,
prezenţa martorilor, gesturile şi cuvintele rituale erau factori ce în practică
făceau ca şi imposibilă exercitarea violenţei, sub o formă sau alta, asupra
vreuneia din părţi.
Spre sfârşitul republicii însă, în condiţiile dezvoltării explozive a schimbului dc
mărfuri, a contactului cu persoane din toate colţurile imperiului, paralel cu
decăderea formalismului, se resimte necesitatea sancţionării violenţei psihice în
actele juridice, în scopul protejării pârtilor contractante.
Pretorul a pus la îndemâna victimei violenţei un mijloc procedural, exceptio metus,
prin care se paraliza acţiunea reclamantului. In acelaşi timp, s-a acordat victimei
o acţiune (actio metus) prin care se ajunge la anularea contractului5.
b) Dolul (dolus)6. Cuvântul doi desemnează mijloacele viclene (manopere dolosive)
utilizate de o parte, în scopul de a determina pe cealaltă parte să încheie
' P. Pichonaz, op. cit., p. 474; A. E. Giffard, R. Villers, op. cit., p. 185.
' G. Cornil, op. cit., p. 279.
3D. 18.1.9.2.
4 D.4.2.21.5.
D.4.2.14.3; C. Longo, Bulletino deU'Istituto di diritto romano „Vittorio Scialoja”,
Milano, 43,1934, p. 63; A. E. Giffard, R. Villers, op. cit., p. 263; R. Monihr, op.
cit., II, p.82.
D.4.3.1.1. (cjiiae dolo mato facta esse dicentur, si de his rebus alia actio non
erit et justa causa esse videbitur intra annum [...] judicium dabo - când se
produce un doi, dacă nu există altă acţiune şi dacă motivul pare întemeiat, voi da
într-un an util o acţiune); Cicero, De off., 3.14.58. Cicero ne relatează
împrejurările în care Aquilius Gallus a creat acţiunea dc doi. Potrivit lui Cicero,
Cum esset aliud simulatum, aliud actum; Dolul constă în a simula ceva şi a face
altceva, F. Burdeau, Revue mstorique de droit franţa is et etranger. Paris, 1970,
p. 446.
L
contractul. Potrivit dreptului civil, dolul nu este sancţionat. în secolul I însă

condiţiile pe care le-am evocat mai sus, pretorul a intervenit, creând o actio ^
dolo, prin care victima dolului obţinea pe cale indirectă anularea contractului.
Aceste momentul să precizăm ca actio de dolo, ca şi actio metus, nu sunt acţiuni ît
anulare, ci numai procedee în anulare. Ambele acţiuni sunt arbitrarii, aşa înC;s
judecătorul pronunţă sentinţa de condamnare, numai dacă autorul delictului de d0'
sau violenţă nu satisface pretenţiile reclamantului0. Or pârâtul va satisface
acest- pretenţii, căci altfel ar risca să fie condamnat şi să suporte consecinţe
deosebit de grave. Iată cum aceste două acţiuni, prin clauza arbitrală pe care o
conţin în f0r. mulă, vor duce, de regulă, la anularea pe cale indirectă a
contractului, în sensul ca autorul delictului va renunţa la prestaţia ce i s-a
promis, sau, după caz, va restitui lucrul ori valoarea prestaţiei, motiv ce ne-a
determinat să afirmăm că ele nu sunt acţiuni în anulare, ci procedee în anulare.
Mai precizăm că teama şi dolul, deşi afectau consimţământul, erau considerate de
către romani delicte sancţionate pe tărâm pretorian şi nu vicii ale consimţămân-
tului. Cu toate acestea, noi tratăm cele două delicte şi la materia viciilor de
consimţământ şi le considerăm ca atare. în acest caz, utilizăm o categorie juridică
modernă pentru a defini o realitate juridică romană, care era altfel încadrată din
punct de vedere terminologic, dar, care din punct de vedere al efectelor, se adap-
tează perfect actualei terminologii.
185. Capacitatea0. Capacitatea este aptitudinea unei persoane de a încheia acte
juridice. în dreptul roman capacitatea se definea în raport cu condiţia juridică a
persoanelor. între cetăţeanul roman0 sui iuris, care avea plenitudinea drepturilor,
şi sclavul care nu avea nici un drept, fiind asimilat cu lucrurile, se aflau
numeroase categorii de persoane cu o capacitate limitată.
Este necesar să distingem între capacitatea de drept şi capacitatea de fapt.
Limitele capacităţii de drept sunt fixate de către lege, pe când capacitatea de
fapt este determinată de factori subiectivi şi constă în posibilitatea cuiva de a-
şi da seama de consecinţele actelor sale. Incapacitatea de drept decurgea din lipsa
unuia sau a tuturor elementelor personalităţii.
Potrivit dreptului civil, sclavul nu are capacitatea de a contracta în nume pro-
priu0. Totuşi, în dreptul clasic s-a admis că sclavul se poate obliga natural.
Peregrinii nu puteau încheia acte de drept civil, acestea fiind rezervate
cetăţenilor romani, dar puteau încheia acte de drept al ginţilor. în dreptul vechi,
fiul de familie nu putea încheia contracte în nume propriu, dar în dreptul clasic a
dobândit dreptul de a se obliga atât natural, cât şi civil0.
Incapabilii de fapt sunt0 0: nebunii, infantes, prodigii, minorii dc 25 de ani,
pre-
femeia sui iuris. Am văzut la materia persoanelor cum a evoluat condiţia rllfl* v1
.. .
uridică a acestor categorii de persoane.
§ 2. ELEMENTELE ACCIDENTALE ALE CONTRACTELOR
186. Spre deosebire de elementele esenţiale, care ţin de natura contractului şi
a atare figurează în mod necesar în contract, elementele accidentale pot figura sau
u potrivit voinţei părţilor. Cele mai importante elemente accidentale ale contrac-
|or sunt termenul (dies) şi condiţia (condiciof.
187. Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde
exigibilitatea ,ui stingerea unui drept0. Atunci când afectează exigibilitatea unui
drept, termenul e numeşte suspensiv (dies a quo), iar când afectează stingerea
dreptulr’ se numeşte extinctiv (dies ad quem). Dacă debitorul promite să plătească
la calendele lui aprilie, termenul este suspensiv0 0. Până la acea dată, dreptul,
deşi există, nu este to- tusi exigibil, adică nu poate fi valorificat. Aşadar,
termenul suspensiv nu suspendă existenţa dreptului, ci numai exigibilitatea sa.
Dacă creditorul intentează acţiune în justiţie în scopul valorificării unui drept,
inainte de împlinirea termenului, acţiunea va fi respinsă şi totodată va pierde şi
dreptul material, ca umrare a mecanismelor procedurale pe care le-am cercetat la
locul potrivit. Dacă însă debitorul va plăti înainte de termen, el nu va avea
acţiunea înrepetire, întrucât nu sunt întrunite condiţiile pe care le reclamă plata
lucrului nedatorat3. In acest caz, debitorul a plătit ceea ce a datorat. Momentul
în care dreptul ia naştere se numeşte dies cedens, iar momentul în care devine
exigibil este numit dies veniens0.
Termenul extinctiv este evenimentul viitor şi sigur de care depinde stingerea unui
drept0. De exemplu, Primus se obligă să plătească o sumă de bani anuală până la
moartea creditorului său. Acest termen este incert, în sensul eă nu se ştie când va
avea loc evenimentul, deşi el se va produce cu certitudine. Spre deosebire de
condiţie, termenul cuprinde întotdeauna o certitudine. Din acest punct de vedere,
termenele pot fi grupate în mai multe categorii: dies certus an, certus qimndo
(calendele lui aprilie ale anului în curs), dies certus an, incertus quando
(moartea unei persoane), dies incertus an, certus quando (ziua când cineva va
împlini o anumită vârstă), dies incertus an, incertus quando (ziua în care o
anumită persoană se va căsători). După cum se vede, anumite termene se apropo de
natura condiţiei0.
188. Condiţia0 este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau
stingerea unui drept. Condiţia suspensivă (condicio a qua) afectează naşterea unui
drept, iar condiţia rezolutorie (condicio ad quam) afectează stingerea dreptului
Condiţie suspensivă: mă oblig să-ţi plătesc 100 de sesterţi dacă corabia ta se va
în. toarce din Grecia. După cum se poate constata, în cazul condiţiei suspensive,
dcş, contractul s-a încheiat, raportul juridic obligaţional este suspendat, el
urmând să se nască numai dacă se va îndeplini condiţia0. Drept urmare, acţiunea
intentată de creditor înainte de îndeplinirea condiţiei, nu va avea nici un efect,
întrucât dreptul nu există şi ca atare nu s-a dedus nimic în justiţie.
Condiţie rezolutorie: vând un lucru cu condiţia de a rezilia vânzarea dacă în
termen de 30 de zile voi primi un preţ mai mare0. După trecerea acestui termen,
dacă nu s-a oferit un preţ mai mare, vânzarea rămâne definitivă. In concepţia
juris- consulţilor romani, în asemenea cazuri nu suntem în prezenţa unui contract
încheiat sub condiţie, ci avem două convenţii distincte: prima este pură şi simplă,
iar cea de- a doua are ca obiect desfiinţarea primei convenţii, dacă condiţia se va
fi îndeplinit0 0, Aşadar, contractul apare încheiat fără condiţie, dar este supus
unei eventuale desfiinţări condiţionale: negotium purum quod sub condicione
resolvitur. Negotium punim este actul care nu conţine termene sau condiţie. Când
este încheiat cu termen sau sub condiţie, actul încetează să mai fie purum: omnis
stipulatio aut pure aut in diem aut sub condicione fii'.
Capitolul IV
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
§ 1. EXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
I. Generalităţi
189. Efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor, pentru ca astfel
creditorul să-şi valorifice dreptul. în legătură cu executarea obligaţiilor, se
impun anumite distincţii şi precizări privind izvorul obligaţiilor, părţile între
care se
inL'heie actul juridic, precum şi capacitatea juridică a acestora. Astfel, problema
•xccutării obligaţiilor se pune altfel la obligaţiile contractuale faţă de cele
delictuale, după cum altele sunt implicaţiile atunci când obligaţia este dobândită
prin • pteffliediul altui pater familias sau actul a fost încheiat de un alierii
iuris sau de In sclav.
190. Principiul relativităţii efectelor contractului. La romani, actul producea
efecte numai între părţile contractante0 0 0. în categoria părţilor contractante
jntră: 1) persoanele care au încheiat actul; 2) moştenitorii acestora şi 3)
creditorii lor Ihirografari. Aici trebuie să avem în vedere faptul că, la origine,
în condiţiile formalismului rigid contractul se năştea numai dacă formele erau
îndeplinite, iar efectele sale se răsfrângeau numai asupra celor ce participaseră
la solemnitate.
Principiul relativităţii efectelor contractului s-a menţinut nealterat în întreaga
tstorie a dreptului roman, găsindu-şi la comentatori următoarea formulare: res
inter glios acta aliis neque nocere neque prodesse potest (contractul încheiat
între unii nici nu vatărnă, nici nu profită altora)".
Această regulă a dat cadrul general în care a evoluat materia contractelor şi şj-a
găsit aplicaţia în trei principii mai importante: nulitatea stipulaţiunii pentru
altul, nulitatea promisiunii pentru altul şi nereprezentarea în contracte. Cel din
unnă principiu, însă, aşa cum vom vedea, a fost cu timpul înlăturat (măcar în
parte).
II. Nulitatea stipulaţiunii pentru altul
191. Stipulaţiunea pentru altul are drept scop să dea naştere unei creanţe în
profitul unei persoane care nu a participat la încheierea actului. Mecanismul
formării acestei stipulaţiuni este următorul. Primus îl întrebă pe Secundus:
Promiţi să-i dai 100 de aşi lui Tertius? La care Secundus răspunde: promit. Această
stipulaţiune este nulă potrivit principiului alteri stipulari nemo potesf. Deşi
principiul a fost formulat în legătură cu stipulaţiunea, el se aplică tuturor
contractelor şi trebuie înţeles în sensul că nimeni nu poate contracta pentru
altul0.
Stipulaţiunea pentru altul este nulă atât faţă de Primus, cât şi faţă de Tertius.
Faţă de Primus, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu are nici un interes,
ori se ştie că, potrivit dreptului roman, acolo unde nu există interes, nu există
nici acţiune. Faţă de Tertius, stipulaţiunea este nulă, întrucât acesta nu a
participat la încheierea actului.
Din punct de vedere practic însă, acest principiu, atât de justificat din punct de
vedere al tehnicii juridice formale, apărea ca o piedică în calea operaţiunilor
comerciale. Datorită acestui fapt, romanii au creat un mecanism de natură să facă
executorie stipulaţiunea pentru altul, cu toate că în sens formal ea continua să
rămână nulă . Acest mecanism este stipulatio poencte (stipulaţia unei despăgubiri)
După încheierea stipulaţiunii pentru altul, intervine stipulatio poenae, în cadrul
căreia Primus îl întreabă pe Secundus: dacă nu-i vei da lui Tertius 100 de aşi,
pr#> miţi să-mi dai mie 500 de aşi? Promit. Cea de-a doua stipulaţiune este
valabil- întrucât urmează să-şi producă efectele între părţi, aşa încât Secundus va
prefera^ execute stipulaţiunea nevalabilă, căci altminteri va fi nevoit s-o execute
pe cea de.- doua care este valabilă şi care are un obiect în valoare mult mai mare
decât prima
Precizăm totuşi că, în ciuda mentalităţii lor conservatoare, romanii au admi, unele
excepţii de la principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul. Astfel, este căzui
mandantului care face o stipulaţiune în favoarea mandatarului său, din raţiuni
lesne de sesizat sau cazul celor care încheie o stipulaţiune pentru cotutore, în
scopul asigurării unei bune administrări a tutelei'.
III. Nulitatea promisiunii pentru altul
192. Nulitatea promisiunii pentru altul sau mai exact nulitatea promisiunii
pentm fapta altuia, se exprimă în principiul nemo alienum factum promitere potest
(nimeni nu poate promite fapta altuia)0 0 0. în acest caz, Primus promite lui
Secundus că Terthu îi va da 100 de aşi. Această promisiune este nulă faţă de
Primus, întrucât acesta M promis fapta sa, după cum este nulă şi faţă de Tertius,
deoarece neparticipând la încheierea actului, Tertius nu a promis nimic0. în cazul
unei astfel de promisiuni Secundus nu va avea acţiune nici împotriva lui Primus,
nici împotriva lui Tertius.
Romanii au ajuns totuşi la executarea promisiunii pentru altul prin modificarea
unor termeni. Astfel, Primus spune că va face în aşa fel ca Tertius să-i dea lui
Secundus 100 de aşi0. De data aceasta, Primus promite propria-i faptă, aşa încât
contractul e valabil, iar dacă la scadenţă Tertius nu plăteşte, Secundus va avea
acţiune împotriva lui Primus.
în raport cu principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul, principiul nulităţii
promisiunii pentru altul are o sferă de aplicare mai restrânsă. Textele, fără nici
o excepţie, limitează aplicarea sa la categoria contractelor verbale. La
contractele de bună-credinţă apărute în epoca dezvoltării economiei de schimb,
acest principiu nu s-a mai aplicat, căci ar fi constituit o piedică pentru sporirea
ritmului afacerilor0.
IV. Reprezentarea în contracte
193. Reprezentarea este acel sistem juridic prin care un pater families se
obligă prin contractul încheiat de un alt paterfamilias0.
Pater familias în numele căruia se încheie contractul se numeşte reprezentat
„„I ce încheie contractul din însărcinarea altuia se numeşte reprezentant.
,3f CC*
Instituţia reprezentării în contracte poate fi privită din punct de vedere al efec-
’lor sale,precum şi din punct de vedere al calităţii reprezentantului. Din punct de
cdere al efectelor pe care le generează, reprezentarea este perfectă sau
imperfectă, jn cazul reprezentării perfecte, raportul juridic se stabileşte între
reprezentat şi terţ0. O! toaţe că a participat la încheierea actului,
reprezentantul nu dobândeşte drepturi u obligaţii, cu alte cuvinte, persoana sa
dispare din acea operaţiune juridică (în ce priveŞte efectele). La reprezentarea
imperfectă, reprezentatul se obligă alături de reprezentant. Cât priveşte calitatea
sa, reprezentantul poate apărea în contract fie ca jebitor, fie ca titular al
creanţei. Atunci când reprezentantul apare în contract în calitate de creditor,
reprezentarea se numeşte activă, iar când apare în calitate de debitor,
reprezentarea este numită pasivă.
Aşa cum spuneam, la origine, romanii nu au admis ideea reprezentării, căci aceasta
ar fi contrazis principiul relativităţii efectelor contractului0. Drept urmare,
dacă un pater familias (reprezentatul) împuterniceşte pe un alt pater familias să
încheie un contract, reprezentantul (cel împuternicit) devenea titularul
drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din acel contract. Era nevoie să se recurgă
apoi la anumite operaţiuni juridice distincte de contractul încheiat de
reprezentant, prin care acesta să transmită asupra reprezentatului ceea ce a
dobândit.
Principiul nereprezentării în contracte a corespuns epocii foarte vechi, când
economia era puţin dezvoltată şi, ca urmare, actele juridice se încheiau relativ
rar. Cu timpul, însă, în contextul extinderii imperiului şi a relaţiilor cu
peregrinii, romanii îşi manifestă tot mai mult tendinţa de a-şi administra bunurile
prin alţii. Negustorii, datorită volumului sporit al afacerilor, erau nevoiţi să
încheie numeroase acte în acelaşi timp, în locuri diferite, dezrobiţii se ocupă tot
mai mult de interesele patronilor. în noua situaţie, principiul nereprezentării în
contracte a primit unele îngrădiri’. La început romanii au admis reprezentarea
imperfectă, pentm ca mai târziu să admită, în unele cazuri, chiar şi reprezentarea
perfectă0.
Cu toate acestea, reprezentarea în contracte nu a devenit o regulă generală, nici
în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman. Primul pas către instituţia
reprezentării îl constituie crearea acţiunilor cu caracter alăturat0.
1 S. RlCCOBONO, Anuali del seminario puridico dell 'imiversita di Palermo, 1930, p.
389.
9
‘ v. Ch. Chahata, Revue historiqiie de âroit franţa is et etranger, Paris, 1966 (Le
concept de representation en droit romain et en droit musulman compares).
3D.17.1.9.10; C.4.27.1.
D.41.2.49.2 (Mandantul poate intenta acţiunea împotriva terţului. în acest scop,
magistratul acordă mandantului o acţiune utilă, cognita causa); S. SOLAZZl,
Buletino deU'Isliluto di diritto romano „ Vittorio Scialoja", Milano, 1910, 22, p.
5.
In unele texte se menţionează o actio quasi institoria, pe care creditorul o poate
intenta direct ’"'potriva mandantului (D. 19.1.13.25).
„
V. Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae quaUtatis)

194. Această categorie de acţiuni a apărut în legătură cu marele avânt pe Carc
l-a cunoscut viaţa comercială în epoca clasică. Prin intermediul lor, pretorul a
dj, posibilitatea fiului de familie sau sclavului să se oblige în nume propriu şi
în ace laşi timp să-l oblige pe paterfamilias'.
Ne amintim că în epoca veche, fiul de familie sau sclavul putea încheia numa! acele
acte prin care se facea mai bună situaţia lui pater /amilias, acte pe care nu |e
încheiau în nume propriu, ci împrumutând personalitatea şefului de familie: „vocca
fiului se consideră a ta cu privire la acele lucruri care pot fi dobândite ţie”'.
Aşadar pater familias nu putea fi lăcut debitor prin actele celor aflaţi sub
puterea sa! Această practică a fost posibilă în condiţiile specifice epocii vechi,
când operaţiile juridice erau puţin numeroase, iar contractele aveau un caracter
unilateral. „Revo- luţia economică” de la sfârşitul republicii însă şi-a pus cu
putere amprenta asupra întregii fizionomii economice şi sociale a Romei
sclavagiste, inclusiv asupra fenomenului juridic. Una din consecinţele acestei
„revoluţii” a fost apariţia actelor cu caracter bilateral, în care nu poţi deveni
creditor dacă nu te obligi la rândul tău Faţă de noua fizionomie a contractelor,
urma ca pater familias să nu mai poată recurge la fiii de familie sau la sclavi în
vederea încheierii unor operaţii juridice. Şi jn acest caz, ca şi în numeroase
altele, pretorul a găsit soluţia procedurală prin care să împace consecinţele
decurgând din caracterul comutativ al contractelor, cu situaţia juridică a fiului
de familie sau a sclavului. Această soluţie a constat în crearea acţiunilor cu
caracter alăturat4.
Potrivit reformei pretorului, în anumite cazuri, fiul de familie sau sclavul se pot
obliga în nume propriu, primul pe tărâmul dreptului civil, cel de al doilea pe
tărâmul dreptului natural, dar în acelaşi timp, îl obligă cu caracter alăturai,
potrivii dreptului pretorian, şi pe pater familias5. Conform acestui sistem, din
momentul încheierii contractului de către fiul de familie, creditorul are doi
debitori1’; fiul de familie, obligat potrivit dreptului civil, şi pater familias,
obligat potrivit dreptului pretorian. Remarcăm în cadrul acestui sistem că, deşi
pater familias nu a participa! la încheierea actului, devine totuşi obligat şi
poate fi chemat în justiţie prin acţiunea cu caracter alăturat.
Creditorul avea doi debitori, dar potrivit principiilor procedurii civile nu putea
urmări decât pe unul din ei. El avea de ales între acţiunea directă îndreptată îm-
potriva fiului de familie, şi acţiunea cu caracter alăturat, îndreptată împotriva
lui pater familias. Aici trebuie să avem în vedere că cele două acţiuni care stau
la 1 2 0 4 5
- Aemâna creditorului sancţionează un singur drept şi că, prin intentarea uneia din
11 ca uniiare a efectului extinctiv al lui litis contestatio, dreptul se
stinge, aşa
f „ c]c.a doua actiiuie rămâne fără obiect0, incai ecu
195. Acţiunile cu caracter alăturat, creaţie a pretorului, sunt date în cinci ca- •
(oaţc legătură cu interese ale oamenilor de afaceri0 0.
a) Actio quod iussu3 (acţiune în baza unei declaraţii speciale) se intentează
îm- triva acelui pater familias care l-a autorizat expres pe fiul de familie sau pe
xlav, se încheie un anumit contract;
b) Actio exercitoria0 a fost creată în legătură cu interese privind comerţul
maritim. Uneori, pater familias numea pe un alieni iuris în calitate de comandant
al unei nave pe care o stăpânea cu titlu de proprietate şi pe care o utiliza în
scopuri comerciale. Contractele încheiate de către fiul de familie în calitate de
căpitan de corabie îl obligau pe pater familias faţă de creditori, care puteau
intenta împotriva sa adio exercitoria (exercitor sau armator este cel ce echipează
un vapor în vederea realizării unui comerţ maritim).
c) Actio institoria0 se dă împotriva lui pater familias, atunci când acesta
încredinţează fiului de familie sau sclavului exercitarea unui comerţ pe uscat, ca
de pildă conducerea unei prăvălii.
în cele trei cazuri pe care le-am evocat, pater familias răspunde cu toate bunurile
sale (in solidum).
în ultimele două cazuri, sancţionate prin actio de peculio et de in rem verso şi
prin actio tributoria, când fiul de familie sau sclavul deţin un peculiu, pater
familias vă răspunde numai pro parte.
d) Actio de peculio et de in rem verso0 (acţiune cu privire la peculiu şi la
îmbogăţire). Dacă fiul de familie sau sclavul îşi utilizează peculiul în scopul
realizării unui comerţ, fără ştirea lui pater familias, acesta va răspunde numai în
limitele peculiului. Dacă pater familias se îmbogăţeşte prin acele acte, va
răspunde în limitele îmbogăţirii sale.
e) Actio tributoria (acţiune în repartizare) se intentează împotriva lui pater
familias atunci când, deşi nu a autorizat pe cei aflaţi sub puterea sa pentru a
face comerţ cu peculiul lor, a cunoscut şi a tolerat aceste acte. El va răspunde în
limitele
peculiului, iar creditorii vor fi satisfăcuţi proporţional cu valoarea creanţelor
care le deţin (de unde şi numele acţiunii).
196. Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor cu caracter alăturat,
sub anumite aspecte, fiul de familie şi sclavul au o situaţie asemănătoare cu cea a
reprezentantului. în acest sens ne referim, la faptul că, deşi pater familias nu
participă la încheierea contractului, devine totuşi parte într-un raport juridic
obliga. ţional0. Această creaţie tehnică trebuie pusă în legătură cu faptul că, pe
de o parte ideile juridice nu erau suficient de evoluate pentai a admite sistemul
reprezentării în contracte, iar pe de altă parte, se simţea puternic necesitatea de
a se încheia acte prin intermediul altora. Pentru moment, sistemul acţiunilor cu
caracter alăturat, care nu se aplică în raporturile dintre sui iuris, ci numai în
raporturile dintre un sui iuris şi un alieni iuris, par a se încadra în rigorile
principiului nereprezentării, deşi practic ele constituie primul pas către negarea
acestui principiu, căci, în fapt, fiul de familie ne apare, din multe puncte de
vedere, în postura unui reprezentant0. De la acţiunile cu caracter alăturat până la
sistemul reprezentării imperfecte mai rămăsese de tăcut un singur pas.
Mai precizăm că acţiunile cu caracter alăturat nu sunt independente, în sensul că
nu sunt acţiuni directe0. Acţiunea directă se dă împotriva fiului de familie, pe
când împotriva lui paterfamilias se acordă o acţiune utilă. Cu alte cuvinte,
acţiunea cu caracter alăturat nu este altceva decât acţiunea directă cu formula
uşor modificată. Aşa de pildă, când fiul de familie încheie o vânzare, iar
creditorul preferă să-l cheme în justiţie pe pater familias, intentează în acest
scop acţiunea care sancţionează în mod obişnuit vânzarea, dar va aduce unele
modificări formulei. Aşa se face că în formula acţiunii cu caracter alăturat, în
intentio va figura numele fiului de familie, întrucât el a încheiat actul, iar în
condemnatio numele lui pater familias, deoarece el este chemat în justiţie. Aşadar,
acţiunile cu caracter alăturat fac parte din categoria acţiunilor pretoriene cu
formula cu transpoziţiune.
VI. Reprezentarea imperfectă
197. Potrivit sistemului acţiunilor cu caracter alăturat, pater familias putea
încredinţa unei persoane aflate sub puterea sa încheierea unor acte juridice0.
Acest sistem nu putea funcţiona însă între două persoane sui iuris, între doi
patres familiae.
La un moment dat, sub presiunea factorilor economici, pretorul a mai făcut un pas
către sistemul reprezentării în contracte şi a decis ca mecanismul acţiunilor cu
caracter alăturat să poată fi adaptat la raporturile dintre doi patres familiae. în
acest sens, el a admis ca acţiunile institoria şi exercitoria să fie date
creditorului, chiar şi
atunci când un pater familias a încredinţat unui alt pater familias exercitarea
unui c0merţ pe marc sau pe uscat.
Noul sistem0 0 prezenta mari avantaje, dar prezenta totuşi inconvenientul că nu sc
aplica tuturor operaţiunilor juridice, ci numai celor încheiate în legătură cu
exersarea unui comerţ pe mare sau pe uscat. Acest inconvenient a fost înlăturat
printr- 0 inovaţie a jurispradenţei. In dorinţa de a perfecţiona sistemul
reprezentării în contracte, jurisconsulţii au dat creditorului posibilitatea de a
intenta o acţiune împotriva reprezentatului, chiar şi atunci când era vorba de altă
operaţie juridică decât de un comerţ pe mare sau pe uscat (actio quasi
institoria~).
Din momentul creării acţiunii quasi institoria, mecanismul reprezentării în
contracte este constituit, dar el prezintă încă unele limite0.
Astfel, reprezentarea nu era admisă decât pentru cazurile în care reprezentantul
era debitor0. Pentru situaţiile în care reprezentantul urma să devină creditor,
mecanismul reprezentării nu funcţiona, aşa încât dreptul de creanţă era dobândit de
către reprezentant0 0.
Pe de altă parte, constatăm că, alături de reprezentant, se obliga şi reprezen-
tatul, astfel încât terţul (creditorul) avea doi debitori şi prin urmare două
acţiuni. O acţiune directă pe care o poate intenta împotriva reprezentantului şi o
acţiune utilă pe care o poate îndrepta împotriva reprezentatului. Ca şi în cazul
acţiunilor cu caracter alăturat, creditorul nu va putea intenta ambele acţiuni, ci
va trebui să opteze pentru una din eleb.
VII. Reprezentarea perfectă
198. Sub influenţa dreptului egiptean, dreptul roman a evoluat către reprezen-
taţiunea perfectă pe care a admis-o în anumite cazuri, deşi nu a ajuns niciodată să
o consacre pe scară generală.
a) In materia tutelei0, pretorul a admis că toate acţiunile pe care le avea
tutorele, precum şi toate acţiunile date împotriva tutorelui, trec asupra
pupilului. în acest caz, se aplică, aşadar, principiul reprezentării perfecte, dar
numai după sfârşitul tutelei, întrucât până atunci pupilului îi lipseşte
capacitatea juridică de fapt.
b) Cazul reprezentantului insolvabil. Atunci când în executarea mandatului pe
care l-a primit de la reprezentat, reprezentantul devine insolvabil, se aplică de
ase
menea principiul reprezentării perfecte. Acesta este singurul caz de reprezentare
perfectă activă admis de către romani. Raţiunea acestei soluţii stă în anumite imp|
j. caţii de ordin practic, ce apar în cazul reprezentantului insolvabil. ConforJ
regulilor generale, creanţa este dobândită de către reprezentant (am precizat că
reprezentarea, în forma ei imperfectă, funcţionează numai atunci când reprezen.
tantul se obligă). Ca atare, prin acte ulterioare şi distincte, reprezentantul
unneazj să transmită asupra reprezentatului tot ce a dobândit. Dacă însă
reprezentanta] devine insolvabil, el va fi supus executării silite asupra bunurilor
de către creditorii săi, între care şi reprezentatul. Venind în concurs cu ceilalţi
creditori ai reprezentantului, prin forţa lucrurilor, reprezentatul nu-şi va
putea valorifica întreaga creanţă. Pentru a se evita o asemenea eventualitate, s-a
admis că în cazul reprezentantului insolvabil, creanţa să treacă direct asupra
reprezentatului. Pe această cale creanţa dobândită de către reprezentant nu va mai
intra în patrimoniul său şi nu va mai putea fi urmărită de către ceilalţi
creditori.
c) în cazul împrumutului în vederea consumaţiunii (mutuum), romanii au admis
reprezentarea perfectă activă şi pasivă. împrumutul în vederea consumaţiunii se
realiza prin intermediul contractului real numit mutuum, care presupunea încheierea
unei convenţii, însoţită de remiterea materială a lucrului prin tradiţiune0 0. Din
momentul în care romanii au admis că tradiţiunea poate fi făcută prin altul, a
apărut în această materie posibilitatea realizării reprezentării perfecte. Astfel,
dacă reprezentatul dă mandat reprezentantului să remită o sumă de bani cu titlu de
împrumut unei persoane, reprezentatul va deveni creditor (reprezentare perfectă ac-
tivă). Dacă reprezentatul îl însărcinează pe reprezentant să ia cu împrumut o sumă
de bani, datoria va apăsa asupra reprezentatului (reprezentarea perfectă pasivă).
Constatăm că şi într-un caz şi în celălalt, persoana reprezentantului dispare.
VIII. Sistemul noxalităţii
199. în cele de mai sus, am văzut ce probleme se pun în legătură cu executarea
obligaţiilor contractuale. în ce priveşte executarea obligaţiilor delictuale, apar
unele aspecte legate, în special, de capacitatea celui ce se obligă". Dacă, în
materie contractuală, capacitatea fiului de familie sau a sclavului de a se obliga
este mai restrânsă decât cea a lui paterfamilias, în materie delictuală, fiul şi
sclavul, potrivit dreptului civil, au capacitate deplină şi drept unitare răspund
în nume propriu. Nu este însă mai puţin adevărat că, atât fiul de familie, cât şi
sclavul, se află în puterea lui pater familias şi nu au bunuri proprii. Datorită
acestui fapt, răspunderea lor pe tărâm delictual ia naştere în condiţii speciale.
Potrivit sistemului noxalităţii, întrucât fiii de familie şi sclavii nu au bunuri,
răspund cu persoana lor0. Dacă fiul de familie sau sclavul comitea un delict, pater
ttilias avea dreptul să-i abandoneze pentru ca victima delictului să-şi poată exer-
cita asupra lor dreptul de răzbunare0. Acest abandon este desemnat prin termenul je
nosae deditio (abandonarea delincventului). Nimic nu-1 împiedica însă pe pater
ilias să ajungă la o înţelegere cu victima şi să plătească o sumă de bani, ca
echivalent al dreptului de răzbunare0. Cu toate acestea, ceea ce caracterizează
sistemul noxalităţii este părăsirea delincventului de către pater familias.
IX. Sistemul acţiunilor noxale
200. în sistemul noxalităţii, pater familias are două posibilităţi: fie să-l
abandoneze pe delincvent, fie să plătească o sumă de bani. Cu timpul s-a observat,
însă, câ pater familias nu dispune de vreun mijloc juridic prin intermediul căruia
să dovedească nevinovăţia persoanei alierii iuris. în scopul înlăturării acestui
inconvenient, au fost create acţiunile noxale0. Potrivit acestui sistem, victima
era obligată să intenteze acţiunea noxală, pentru a vedea dacă pater familias
intenţionează să-l apere pe presupusul delincvent0. Dacă pater familias accepta să
se judece şi câştiga procesul, persoana alieni iuris rămânea sub puterea sa0. în
felul aceasta, pater familias care dovedea nevinovăţia presupusului delincvent nu
mai poate fi obligat să procedeze la abandonul noxal sau la plata unei sume de
bani. Este lesne de observat că la originea sistemului acţiunilor noxale au stat
raţiuni de ordin economic. în condiţiile dezvoltării economiei sclavagiste, pater
familias era interesat să păstreze sub puterea sa forţa de muncă a delincventului,
fără să plătească o sumă de bani0 0.
201. Condiţii de intentare a acţiunilor noxale
a) Acţiunea noxală poate fi intentată numai atunci când o persoană alieni iuris
comite un delict privat, deoarece numai în materia delictelor private dreptul de
răzbunare poate fi răscumpărat prin plata unei sume de bani. Prin urmare, acţiunea
nu poate fi acordată cu titlu noxal (noxaliter), când persoana alieni iuris a comis
un delict public sau când nu se purcede la plata unei penalităţi pentru fapta
comisă (acţiune dată cu titlu de pedeapsă);
b) Acţiunea noxală poate fi intentată cu succes numai împotriva acelui pater
familias care îl are pe delincvent sub puterea sa în momentul lui litis
contestaţia1.
Dacă după comiterea delictului, delincventul trece sub o altă putere, acţiunea va
fj intentată împotriva noului pater familias. Această soluţie se explică prin aceea
că delincventul răspunde cu persoana sa, iar pater familias este chemat în justitje
deoarece delincventul fiind o persoană alierii iuris, nu arc bunuri proprii. Aşadar
dreptul victimei delictului îl urmează pe delincvent, care, aşa cum spuneam'
răspunde personal, deşi în condiţii speciale, decurgând din situaţia sa juridică. }
n această materie, în dorinţa de a sublinia că delincventul este cel ce se obligă,
roma. nii au formulat adagiul noxa caput sequitur (delictul îl urmează pe
delincvent)0.
c) în opinia sabinienilor, care s-a impus, se cere ca victima delictului să
nu-| fi avut pe delincvent sub puterea sa0. Potrivit acestei opinii se
interpretează că de vreme ce victima delictului l-a avut pe delincvent sub puterea
sa, fie şi-a exercitat dreptul de răzbunare, fie a renunţat să-şi exercite acest
drept. Nu trebuie să uitam că acţiunea noxală este dată cu titlu de pedeapsă şi că
prin intermediul ei se urmăreşte dobândirea unei sume de bani, ca echivalent al
dreptului de răzbunare al victimei. Avem în vedere ipoteza în care Primus, sclavul
lui Secimdus, comite un delict împotriva lui Tertius, iar după comiterea
delictului, Tertius îl cumpără pc Primus. Dacă ulterior Tertius îl vinde pe Primus
lui Quatrus, nu va putea intenta împotriva acestuia din urmă acţiunea noxală.
202. Efectele acţiunilor noxale. Spunem că delincventul răspunde personal
pentru faptele sale şi că pater familias (în cazul sclavului, dominus ) nu este
obligat prin fapta celui aflat sub puterea sa0. în consecinţă, pater familias nu
poate fi obligat să se judece cu victima delictului. Dacă pater familias nu doreşte
să-l apere pc delincvent, se aplică abandonul noxal0. în acest caz, pârâtul nu este
supus consecinţelor pe care le-am înfăţişat în materia procedurii civile.
Dacă pater familias acceptă să se judece şi câştigă procesul, reclamantul nu mai
poate formula vreo pretenţie, iar delincventul rămâne la situaţia de mai înainte,
în eventualitatea pierderii procesului, pater familias are două alternative: fie să
plătească o sumă de bani, fie să-l abandoneze pe delincvent în mâinile victimei0.
Rezultă din cele arătate că în sistemul acţiunilor noxale, pe primul plan se află
plata unei sume de bani, abandonul delincventului intervenind numai în ultimă
instanţă, spre deosebire de sistemul noxalităţii unde abandonul noxal se află pe
primul plan.
203. Acţiunile noxale sunt cunoscute încă din epoca Legii celor XII Table. Ast-
fel, codul decemviral menţionează că actio fiirti nec manifesti, prin care este
sanc- j0nat fiirtum nec manifestum (furtul neflagrant) este dată ca noxală0. De
asemenea, acţiunea legii Aquilia, creată în secolul al III-lea î.Hr., prin care se
sancţionează nijniite fapte ale sclavilor sau ale patrupedelor, a fost dată cu
titlul noxal0. Spre sfârâitul republicii, pretorul a creat o serie de acţiuni
penale, care puteau fi intentate şi ele cU titlu noxal.
Cât priveşte mecanismul lor sau, în alţi termeni, cuprinsul formulei, acţiunile
noxale sunt de două feluri: acţiuni obişnuite, care pot fi intentate cu titlu
noxal0 şi icţiuni autonome, create de la început ca noxale0 0 0. In prima categorie
intră acţiunile care sancţionează în mod obişnuit un delict şi care sunt adaptate
pentru a fi utilizate pc tărâm noxal. în acest scop, formula acţiunii va suferi
unele modificări. Astfel, dacă delictul de furt neflagrant este comis de către
pater familias, acesta va fi chemat în justiţie prin actio furii nec manifesli.
In cazul furtului neflagrant comis de către un fiu de familie, se va intenta
aceeaşi acţiune, dar cu formula modificată. Aşadar, când actio furti nec manifesti
este dată cu titlu noxal, în intentio va figura numele delincventului, deoarece el
a comis delictul, iar în condemnatio numele lui paler familias, deoarece el stă
injustiţie.
în cea de-a doua categorie intră acţiunile create de la început ca noxale. Din
această categorie face parte acţiunea dată împotriva proprietarului pentru paguba
creată de un patruped (actio de pauperief. Precizăm cu această ocazie că în vechiul
drept roman, pentru pagubele produse de către patrupede se aplicau aceleaşi reguli
juridice ca şi pentru delictele comise de către alieni iurisb.
204. Sistemul acţiunilor noxale păstrează urme vizibile ale concepţiei primi-
tive, conform căreia victima delictului poate să-şi exercite dreptul de răzbunare
fizică asupra delincventului0. Este posibil ca la origine, în cazul comiterii unui
delict, să nu fi existat altă soluţie decât abandonul delincventului. Mai târziu,
odată cu evoluţia concepţiilor juridice, când s-a admis ideea de reparare a
pagubei, s-a introdus sistemul noxalităţii, dar şi în acest sistem primează încă
ideea de răzbunare7. în fine, sistemul acţiunilor noxale pune pe primul plan plata
unei sume de bani, deşi nici în acest stadiu, ideea de abandonare a delincventului
în vederea exercitării dreptului de răzbunare nu este cu totul înlăturată.
§ 2. NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR
I. Generalităţi
205. Arătam că efectul normal al obligaţiilor constă în executarea lor. In
cazul neexecutării obligaţiei de către debitor, se pun anumite probleme în legătură
cu răspunderea sa. în acest sens, este necesar să fie cercetate împrejurările care
au dus la neexecutarea obligaţiei şi în primul rând atitudinea subiectivă a
debitorului. Dacă neexecutarea obligaţiei se datorează vinei debitorului, acesta
trebuie să plătească anumite daune, care se stabilesc, fie de către judecător0 cu
ocazia soluţionării litigiului (daune-interese convenţionale), fie de către părţi.
Pentru a şti în ce cazuri şi în ce condiţii debitorul răspunde pentru neexecutarea
obligaţiei, vom înfăţişa pe rând conceptele juridice pe care romanii le-au creat în
această materie0. Cazul for. tint şi forţa majoră, culpa şi dolul, întârzierea
debitorului (mora) şi, în fine, răspunderea obiectivă (custodia) sunt cele şase
situaţii care pot apărea în legătură cu neexecutarea obligaţiei0. Orice debitor
care nu şi-a executat obligaţia se află în una din situaţiile mai sus enumerate.
Vom vedea că în unele din aceste situaţii debitorul răspunde pentru neexecutare,
iar în altele este exonerat de răspundere.
II. Cazul fortuit şi forţa majoră (casus)0
206. Cazul fortuit (casus minor). Prin termenul de casus romanii înţelegeau un
fapt neprevăzut care a intervenit fără voinţa debitorului0. Faptele de acest gen,
enumerate pe larg în Institutele lui Justinian, se împart în două categorii: cele
ce constituie cazul fortuit (casus minores) şi cele ce constituie forţa majoră
(casus maiores).
Cazul fortuit0 intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului, ast-
fel încât debitorul nu-şi mai poate executa obligaţia, deşi a luat măsurile
obişnuite de pază0. Furtul sclavului datorat este un exemplu de caz fortuit.
207. Forţa majoră (casus maior). Forţa majoră (casus maior damnum fatale, vis
maior) este un eveniment căruia nimic nu i se poate opune (cui resisti non potest).
Textele ne indică numeroase cazuri de forţă majoră: inundaţii, cutremur, atacul
inamicului, atacul unei bande etc. Aşadar, cazul fortuit poate fi prevenit de
regulă prin măsuri excepţionale de pază, dar forţa majoră nu poate fi prevenită in-
diferent ce măsuri s-ar lua.
In ambele cazuri, obiectul obligaţiei dispare fără vina debitorului. Această
situaţie este desemnată prin termenul de imposibilitate de executare şi are ca
efect
rea obligaţiei debitorului0. Această regulă se aplică însă numai atunci când s .
ctl,i obligaţiei îl constituie un luciu individual determinat (debitor rei certe
in- 0 -lu rei Hberatur ). Obligaţia nu se va stinge dacă are ca obiect lucmri de
gen0, j-o'irccc în acest caz se aplică regula genera non pereunt (lucrurile de gen
nu pier).
III. Culpa şi dolul
208. Culpa. Culpa în materia noastră este neglijenţa sau neîndemânarea manifestată
printr-o acţiune sau o abstenţiune0. încă din epoca veche, romanii au făcut
distincţie între culpa delictuală şi culpa contractuală0.
Potrivit legii Aquilia, culpa delictuală presupune o acţiune, un fapt comis fie din
greşeală, fie cu intenţia de a produce o pagubă. Aşadar, ceea ce ţine de esenţa
culpei delictuale este provocarea unei pagube printr-o acţiune a delincventului. în
aprecierea comportării delincventului, se ţine seama de cea mai mică greşeală
(culpa levissima)0. în materie delictuală, nu se pune deci problema răspunderii
pentru omisiuni. Obligaţia delictuală se naşte abia după comiterea faptei
delictuale, iar delictul nu poate consta dintr-o abţinere, ci numai dintr-o faptă.
Până la comiterea faptei păgubitoare, între părţi nu există nici o legătură
juridică şi prin urmare nici o obligaţie.
Dimpotrivă, culpa contractuală constă în neglijenţa sau neîndemânarea celui ce s-a
obligat prin contract0. în acest caz, se apreciază comportarea debitorului faţă de
lucrul datorat, în intervalul de timp cuprins între încheierea contractului şi
momentul în care obligaţia trebuia să fie executată. Dacă în acest interval de
timp, prin acţiunea sau abţinerea sa neglijentă sau neîndemânatică, debitorul a
provocat dispariţia lucrului datorat, va fi găsit în culpă şi va plăti daune-
interese. Iată dar că în materie contractuală, debitorul răspunde şi pentru
abţinerile sale. Precizăm însă că această regulă s-a impus mai târziu, aşa încât la
origine, chiar şi în materia contractuală, culpa s-a manifestat numai sub forma
unei acţiuni. Aşa se face că în vechiul drept roman, debitorul era ţinut să
plătească daune-interese, numai atunci când lucrul datorat pierea ca rezultat al
acţiunii sale neglijente0. Potrivit comentatorilor dreptului roman, în contractele
de drept strict, debitorul este ţinut numai pentru culpa in faciendo, dar nu
răspunde pentru culpa in omitendo sau in nonfaciendo.
în dreptul clasic, pe baza unor soluţii de speţă, s-a impus treptat principiul
potrivit căruia debitorul răspunde şi pentru omisiunile sale0. Iniţial s-a admis că
debitorul răspunde pentru omisiunile sale, numai în cazul contractelor
sinalagmatice perfecte (vânzare, societate)0. Cât priveşte alte contracte, potrivit
unui text din
Modestin, romanii au făcut anumite distincţii0 0. Astfel, în cazul mandatului
depozitului, debitorul nu răspunde pentru omisiunile sale, întrucât în aceste c '
tracte nu are vreun interes. în alte contracte, însă, unde debitorul are un interes
culpa in non faciendo'. Pe această cale, s-a conturat regula potrivit căreia ■ '
contractele de bună-credinţă debitorul răspunde atât pentru fapte pozitive, cât"1
pentru omisiuni, iar în contractele de drept strict, răspunde numai pentru faptele
sale
209. Culpa în dreptul lui Justinian.0 0 Dreptul lui Justinian cunoaşte o nouă
distincţie în această materie, exprimată în termenii de culpa lata şi culpa levis.
j Culpa lata0 0 este vina grosolană pe care n-ar comite-o nici cel mai ncjn
demânatic administrator. Culpa levis1 este vina uşoară, care poate îmbrăca, u
rândul ei, două forme: culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto.
Criteriu] de distincţie între aceste două forme ale culpei stă în aprecierea
vinovăţiei debitorului. La culpa levis in abstracto, comportarea debitorului faţă
de bunul datorat se compară cu comportarea unui bun pater familias (bonus vir). în
cazul culpei levr in concreto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se
compară cu modul în care acesta îşi administrează propriile bunuri0. Rezultă de
aici că aprecierea cu]pC] in abstracto are consecinţe mai grave pentru debitor,
căci este ţinut pentru orice neglijenţă0. în al doilea caz, situaţia debitorului
este mai bună, căci nu va fi găsit în culpă dacă şi în administrarea bunurilor
proprii manifestă o uşoară neglijenţă.
210. Dolul. Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură
să provoace pieirea lucrului datorat. Criteriul de distincţie dintre doi şi culpă
stă prin unnare, în aspectul intenţional0. în cazul dolului, vinovăţia îmbracă
forma, intenţiei, pe când la culpă, lipseşte elementul intenţional. Debitorul
răspunde pentru doi chiar şi în contractele unde nu are interes, ca de pildă în
cazul depozitului sau al mandatului. Dacă debitorul are un interes în contract, cum
este cazul la fiducie sau la comodat, va răspunde atât pentru culpă cât şi pentru
doi0. Rezultă că răspunderea debitorului este stabilită în baza criteriului
utilităţii; în contractele unde nu are vreun interes, răspunde numai pentru doi,
iar în cele unde are interes, răspunde atât pentru doi cât şi pentru culpă0.
|V. Mora
2ii Mora debitoris (întârzierea debitorului). Pentru ca debitorul să se afle în ■
rc este necesar ca datoria să fie exigibilă, iar neexecutarea să se datoreze vinei
'torului în epoca lui Justinian, pe lângă condiţia întârzierii vinovate a
debitorului, dC mai cerut şi o somaţie din partea creditorului, numită
interpellatio0 0. în dreptul jal poniindu-se de la un text al lui Papiman, s-a
formulat principiul potrivit căruia mierpellat pro homine (termenul somează pe
debitor)'. Potrivit acestui principiu, ' . jL'bitoml nu plăteşte la scadenţă, este
considerat în întârziere de drept (automat). Mai târziu, această soluţie a fost
adoptată şi de unele coduri burgheze.
La romani, debitorul este considerat de drept în întârziere numai în două ca- •.
atunci când datoria izvorăşte dintr-un delict, conform principiului fur semper
l0ra,n facere videtur0 0 (hoţul se consideră întotdeauna pus în întârziere), precum
şi atunci când curatorul are o datorie faţă de minor.
Principalul efect al morei este perpetuarea obligaţiei (perpetuatio obliga- tiomsf
■ Aceasta înseamnă că pieirea lucrului, chiar dacă se datorează cazului fortuit, nu
stinge obligaţia debitorului. Astfel, dacă sclavul datorat este furat după punerea
în întârziere, debitorul rămâne şi pe mai departe obligat. Altfel spus, după
punerea în întârziere, răspunderea debitorului este obiectivă. în epoca lui
Justinian, pentru cazul fortuit s-a admis că debitorul pus în întârziere se
liberează de obligaţie, dacă dovedeşte că lucrul ar fi pierit şi în mâinile
creditorului0.
Din momentul executării obligaţiei, efectele morei se sting.
212. Mora creditoris (întârzierea creditorului). Creditorul este pus în întârziere,
atunci când, fără motiv, refuză să primească plata la termenul şi la locul
stabilit. întrucât refuzul de a primi plata poate cauza anumite prejudicii
debitorului, s-a admis, încă din vechiul drept, că debitorul poate formula anumite
pretenţii faţă de creditor0. Astfel, debitorul are dreptul de a pretinde
creditorului anumite despăgubiri pentru întreţinerea sclavului datorat, pe care
creditorul refuză să-l primească.
Principalul efect al morei creditoailui constă în aceea că din momentul punerii în
întârziere, debitorul nu mai răspunde pentru culpa sa. El continuă, însă, să
răspundă pentru doi. De asemenea, debitorul nu mai este obligat să păstreze lucrul,
astfel încât îl poate abandona0. Totodată, întârzierea creditorului are drept con-
secinţă stingerea efectelor întârzierii debitorului0.
V. Custodia
213. Custodia este o formă specială de răspundere1. Debitorul ţinut de trebuie să
plătească daune-interese, chiar dacă lucrul piere fără vina sa2. El pentru cazul
fortuit, dar nu şi pentru forţa majoră3. în dreptul clasic, debitonil crat pentru
custodia în numeroase cazuri. Astfel, anumiţi meseriaşi răspundeau ngnJ custodia
întrucât primeau un salariu4. Comodatarul răspundea şi el în mod obiect* (fără
vină), întrucât se folosea de lucrul luat cu împrumut şi prin aceasta, realiza
profit5. Răspunderea pentru custodia putea fi prevăzută şi prin convenţia părţilor
| dreptul lui Justinian, răspunderea obiectivă a fost menţinută într-un singur caz.
VI. Sancţiunea neexecutării obligaţiei
214. Daune-interese judecătoreşti. în cazul în care debitorul nu-şi execuţi
obligaţia şi nu intervine una din situaţiile care să-l scutească de răspundere
creditoml intentează o acţiune personală (in personam) prin care cere debitorului y
facă plata (remiterea unei sume de bani sau a unui lucru). Aşa cum am văzut h
materia procedurii civile, în dreptul clasic, sentinţa de condamnare avea un
caracter pecuniar. Datorită acestui fapt, ori de câte ori dreptul creditorului avea
alt obicc decât o sumă de bani sau izvora dintr-un delict, judecătorul trebuia să
procedeze la o evaluare a creanţei6. Suma de bani la care judecătorul îl condamnă
pe debitorul care nu-şi execută obligaţia, este desenmată prin termenul de daune-
interese judecătoreşti7. în anumite cazuri, judecătorul îl condamnă pe pârât la o
sumă de bani ce reprezintă valoarea reală a lucrului datorat (ex condictio
triticaria). Judecătorul apreciază valoarea acelui lucru situându-se fie în
momentul lui litis conteslatio, fie în momentul pronunţării sentinţei*. La această
estimaţie se adaugă valoarea accesoriilor care au sporit valoarea lucrului.
Valoarea accesoriilor (ex.: fructele) se calculează fie din momentul naşterii
obligaţiei (condictio sine causa), fie din momentul lui litis contestatio (actio ex
stipulaţii). Constatăm că, potrivit acestui sistem, sentinţa de condamnare poartă
asupra valorii obiective a lucrului9.
în alte situaţii, ca de pildă la acţiunile ce sancţionează o obligaţie de facere,
funcţionează sistemul condamnării subiective a debitorului. în baza acestui sistem,
judecătorul va avea în vedere atât paguba reală suferită de către creditor
(damnum),
' D.4.9.3.1.
" G. I. Luzzatto, Novissimo digesto italiano, Torino, 5, 1960, p. 93.
3 D. 19-5.17.1. Inst., 3.21.3; v. C. ALZON, Prohtemes relatifs a ta location
des entrepots en limit romain, Paris, 1905; C. A. CANNATA, Recherche sulta
responsibility contrattuale nel diritto romano. I, Milano, 1966; A. METRO, L
’obbligazione di custodire nel diritto romano, Milano, 1966.
4 Gaius, 3.205.
5 Paul, Sent., 2.4.3.
6 D.21.2.31; F. DE Robertis, Studia et documenta historiae et iuris, Roma,
1966, p. 114.
7 v. C. Bontems, Essai sur la theorie des dommages-interets en droit romain et
dans ks droits savants, Paris, 1968.
s Gaius, 4.47; D. 13.6.3.2.
9 D.22.1.2; D. 12.1.31. pr.
.
..(jt,uj <5c care acesta a fost privat prin neexecutare (lucrum )'. Plecându-se cât
Şi ci jqj temreni, au fost create mai târziu expresiile de damnum emergens ^ 0 0 0
il rare se arată) şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte)2.
(pagii t>a c
Daune-interese convenţionale. Uneori părţile încheiau o stipulatio \ (Stipulaţiune
de pedeapsă), prin care fixau valoarea despăgubirii pe care ru| trebuia să o
plătească, în cazul neexccutării obligaţiei izvorâte din jla!iunca princ'Paâ-
Sistemul evaluării convenţionale a despăgubirilor presu- deci existenţa a două
stipulaţiuni0. Prima stipulaţiune are ca efect naşterea . 0t,|j(Iaţii de dare sau
de facere, iar cea de-a doua, fixează despăgubirea pe care gbitorul trebuie să o
plătească în cazul neexecutării primei stipulaţiuni: Pampldlum dări spondes? Si non
dederis centum dări spondes? (Promiţi să mi-1 ii pc sclavul Pamphil? Dacă nu mi-1
vei da, promiţi să-mi dai 100?). în felul acesta în ipoteza neexecutării
obligaţiei, creditorul este scutit de a face proba prejudiciului pe care l-a
suferit0.
Un alt avantaj pe care îl prezintă pentru creditor sistemul evaluării convenţionale
a daunelor, este acela că obligaţia nu se stinge în cazul pieirii fortuite a lucru
Capitolul V
STINGEREA OBLIGAŢIILOR
§1. GENERALITĂŢI
216. Deosebirile de fizionomie existente între drepturile personale şi drepturile
reale, se răsfrâng şi pe planul valorificării lor. Astfel, drepturile reale se
valorifică prin exercitarea anumitor atribute ale titularilor acelor drepturi, pe
c-| drepturile personale prin executarea obligaţiei de către debitor. Rezultă de
aicj ^ drepturile reale sunt, în principiu, perpetue0 0, pe când drepturile
personale su prin excelenţă temporare'. De exemplu, dreptul de proprietate, ca
formă juridy! de apropriere a lucrurilor, nu se stinge prin trecerea timpului, pe
când dreptul cre ditorului, izvorât dintr-un contract sau dintr-un delict, se
stinge în momenu valorificării sale.
Apărute ca forme juridice a raporturilor patrimoniale dintre două persoane dj
terminate, obligaţiile dispar în momentul valorificării intereselor pe care aceU
raporturi le presupun. Mecanismele juridice prin care s-a reglementat stingere,
obligaţiilor au avut o evoluţie în care se reflectă, din plin, transformările ce
ş.d petrecut în fizionomia instituţiilor şi ideilor juridice ale romanilor, de-a
lungul % pului. La origine, în condiţiile unui nivel scăzut al producţiei şi
circulaţiei mărfii, iilor, actele juridice, inclusiv cele ţinând de materia
obligaţiilor, erau supuse unui formalism rigid0. în acele condiţii, simpla
convenţie a părţilor nu era suficienţi pentru naşterea unei obligaţii0 0 0.
Convenţia trebuia îmbrăcată în forme solemne observate cu o deosebită rigurozitate.
Tot aşa, raportul juridic obligaţional nu se putea stinge prin simplul acord de
voinţă al părţilor. în acea epocă, opera principiul simetriei sau al corespondenţei
formelor. Potrivit acestui principiu, obligaţia se stingea numai prin intermediul
unui act solemn, identic celui ce a dat naştere obligaţiei, dar întrebuinţat în
sens invers.
Principiul corespondenţei formelor se aplică şi în alte materii decât la obligaţii.
Astfel, căsătoria contractată prin confarreatio se putea desface printr-o ceremonie
religioasă de acelaşi fel, dar în sens contrar (diffareatio).
Cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, se încheia printr-o întrebare şi un
răspuns: Spondesne mihi centum dare? Spondeo?3 (Promiţi să-mi dai 100? Promit!).
Obligaţia născută din stipulaţiune se stingea tot prin întrebare şi răspuns: Quod
ego tibi promisi, habesne acceptum? Habeob. (Oare ceea ce ţi-am promis ai primit?
Am primit). Observam că de data aceasta rolurile pârtilor s-au inversat.
Cu timpul, începând din epoca dezvoltării economiei de schimb, pretorul a admis că
o obligaţie se poate naşte şi din simpla convenţie a părţilor0. Din acest moment,
prin aplicarea simetriei, s-a admis că obligaţia se poate stinge printr-o simplă
convenţie. Aşadar, pe lângă modurile de stingere a obligaţiunilor de drept
jure)}, s-au adăugat şi unele moduri pretoriene de stingere a datoriei Cl'" '‘donis
ope)2- Potrivit altui criteriu, modurile de stingere a obligaţiilor se mai U XLL §
în voluntare şi nevoluntare. Modurile voluntare de stingere a obligaţiilor o
manifestare de voinţă din partea creditorului şi a debitorului, pe când '’durilc
nevoluntare nu presupun o asemenea manifestare de voinţă.
ş i MODURILE VOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
I. Plata (Solutio)
-717. Plata este modul obişnuit de stingere a obligaţiilor şi se realizează prin
îndeplinirea prestaţiunii care face obiectul legăturii juridice3. Conform
etimologiei je cuvântul plată (solvere) ne evocă dezlegarea debitorului de raportul
juridic prin executarea oricărei prestaţiuni4.
Aşadar, plata poate avea ca obiect fie remiterea unei sume de bani, fie trans-
miterea proprietăţii, fie executarea unei lucrări3.
218. Plata poate fi făcută de către debitor sau chiar de altă persoană,
deoarece pc creditor nu îl interesează cine execută obligaţia6. Când obligaţia
constă în transmiterea proprietăţii, plata se face numai de către proprietar.
Obligaţiile contractate în considerarea calităţilor speciale ale unei persoane,
trebuie să fie executate chiar de către debitor. Cel ce plăteşte trebuie să fie
capabil. Pupilul nu poate plăti fără auctoritas tutoris.
219. Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său
leeal (tutore, curator) sau convenţional (mandatar)7. Cel ce primeşte plata trebuie
să lie capabil. Dacă se plăteşte unui pupil tară auctoritas tutoris, obligaţia nu
se stinge8. O asemenea plată este valabilă dar nu este liberatorie, astfel încât
debitorul poate fi constrâns să mai plătească o dată.
220. Plata trebuie să fie integrală. Creditorul nu poate fi silit să primească
plata in rate. De asemenea, plata trebuie să poarte chiar asupra lucrului care face
obiectul obligaţiei. Debitorul nu se poate libera plătind altceva decât lucrul
datorat9. Totuşi, in vremea lui Justinian, s-a admis, în mod excepţional, că plata
poate purta chiar asupra altui lucru decât cel datorat (datio in solutum
necessaria)10. 0
221. Locul executării este, îu mod obişnuit, stabilit prin contracte sau din
natura obligaţiei. Dacă nu există elementele necesare pentru deter: locului
executării
nepotrivit .
faţişeze la domiciliul debitorului pentru a pretinde executarea obligaţiei. Ace
practică a fost preluată mai târziu şi în alte sisteme de drept şi a fost
consacrată expresia de datorie querabilă.
In ipoteza că plata nu se efectuează la scadenţă, creditorul intentează acţiunc. la
domiciliul debitorului (actor sequitur forum rei). Pe această cale, locul exccutân,
este fixat tot la domiciliul datornicului. Dacă, însă, s-a fixat în contract loq]
executării, creditoiul trebuie să intenteze acţiunea în acel loc. Creditorul care
pre tinde să i se plătească în alt loc decât cel fixat prin contract, comite,
potrivit drcp tului civil, o pluris pelitio Ioco~. Drept urmare, acţiunea sa va fi
respinsă. Pe de alţi parte, creditorul nu mai poate intenta o a doua acţiune,
întrucât dreptul său s-a ştim cu ocazia intentării primei acţiuni, când a comis
pluris pelitio loco.
Mergând în întâmpinarea exigenţelor comerţului, pietonii a admis, totuşi, c; plata
să poată fi cerută şi în alt loc decât cel fixat prin contract0 0 0. în asemenea
cazuri, judecătorul trebuia să ia în considerare diferenţa existentă între valoarea
bunurilor la locul unde s-a stabilit să se facă plata şi locul unde creditorul a
intentai acţiunea0 0. Astfel, dacă părţile s-au înţeles ca debitorul se remită
anumite bunuri la Atena, iar creditorul intentează acţiunea la Roma, judecătorul va
lua în considerare valoarea pe care acele bunuri o au la Atena, întrucât acolo s-a
fixat locul executării obligaţiei.
222. Când între creditor şi debitor există mai multe datorii succesive, se pune
problema imputaţiei plătit. întrucât sunt mai multe datorii şi se face o singura
plată, apar anumite complicaţii în legătură cu stabilirea datoriei care se stinge
prin efectuarea acelei plăţi. Dacă debitorul indică datoria pe care o plăteşte,
ştim, în mod automat, că acea datorie se stinge. Dacă, însă, debitorul nu face
această precizare se presupune că el a vrut să se libereze mai întâi de datoria cea
mai oneroasă0. Aşa de pildă, se prezumă că debitorul a vrut să stingă prin plata
efectuată, datoria care producea cele mai mari dobânzi.
223. Proba plăţii se făcea fie prin martori, fie prin jurământ, fie prin alte
mijloace0. Astfel, în epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării unui
înscris
‘torului» pentru ca acesta să poată face mai lesne proba plăţii0 0. Aceste
înscrisuri, d*®1 , n0| le numim chitanţe, sunt de două feluri. Criteriul de
distincţie dintre ele Liîntffcdu! de redactare.
3 Chitanţele din prima categorie sunt redactate într-o formă obiectivă: a spus că
(habere se dixit). Ele sunt scrise de către debitor şi poartă sigiliile a şapte
mar- ■: cste de remarcat faptul că în fizionomia acestor chitanţe se mai păstrează
(|in vechea mentalitate a romanilor, potrivit căreia orice act trebuie probat cu
artori. înscrisul nu emană de la creditor, cu toate că lui urmează să îi fie opus.
forţa sa probantă rezidă numai în sigiliile celor şapte martori, pe care le-am
întâlnit in materia testamentului şi care ne aduc aminte de formele mancipaţiunii,
actul •arc exprimă, prin excelenţă, vechea concepţie a romanilor cu privire la
probaţi- unca actelor juridice.
Chitanţele din cea de-a doua categorie, redactate în formă subiectivă, emană chiar
de la creditor. Datorită acestui fapt, chitanţele de al doilea tip nu poartă, în
mod necesar, sigiliile unor martori. Dacă primele chitanţe sunt de origine romană,
celelalte sunt de origine greacă şi ne înfăţişează prin redactarea lor subiectivă,
practica mai veche a grecilor de a face proba actelor juridice cu ajutorul înscri-
surilor0. Ambele tipuri de chitanţe au fost descoperite la Pompei.
224. Forma plăţii. La origine, pentru ca plata să aibă efect liberatoriu, pe
lângă executarea efectivă a obligaţiei, era necesar să fie îndeplinite anumite
forme solemne. Cerinţa îndeplinirii formelor solemne decurge din principiul
simetriei sau al corespondenţei formelor0.
Astfel, obligaţia născută per aes et Vibram se stingea prin utilizarea aceleiaşi
forme, dar întrebuinţată în sens invers. Obligaţia născută prin întrebare şi
răspuns (stipulatio) se stingea tot prin întrebare şi răspuns, cu precizarea că, la
efectuarea plăţii, rolurile pârtilor se inversau (acceptilatio verbis)0 0. în fine,
obligaţiile izvorâte dintr-un contact în formă scrisă (litteris), se stingeau tot
prin utilizarea formei scrise (acceptilatio litteris/'. Este de remarcat faptul că
în epoca veche chiar dacă plata efectivă nu avea loc, dar se îndepliniseră formele
solemne arătate mai sus, obligaţia se stingea0. Dacă, însă, plata era făcută dar nu
erau întrunite formele solemne, debitorul rămânea şi pe mai departe obligat.
în epoca clasică, o dată cu decăderea formalismului, plata efectivă devine
liberatorie prin ea însăşi. Negustorii şi bancherii, principalii beneficiari ai
economiei de schimb, vedeau în menţinerea formelor solemne o piedică în calea
realizării intereselor lor de clasă. Plecându-se de la unele contracte formate prin
convenţie şi remiterea materială a lucrului, s-a observat că plata efectivă cons«

tot în remiterea lucrului0. De vreme ce plata efectivă era, în cazul acest
contracte, identică cu forma necesară naşterii contractului, romanii au admis plata
este liberatorie prin ea însăşi. Cu timpul, această soluţie s-a extins şj ţf
materia contractelor de bună-credinţă, iar mai târziu şi în materia contractelor d
drept strict.
II. Darea în plată (clatio in solution)
225. Creditorul nu poate fi silit să primească alt lucru decât cel datorat.
Daca însă, creditorul este de acord, debitorul se poate libera printr-o altă
prestaţie transferând, de pildă, proprietatea asupra unui sclav, în locul sumei de
ban, datorate0 0.
Stingerea obligaţiei prin plata altui lucru decât cel datorat, cu acordul credito-
rului, constituie o operaţie juridică distinctă de plată şi este desemnată prin
termenul de datio in solution (darea în plată)’. La origine, când debitorul nu se
putea libera plătind altceva fără consimţământul creditorului, darea în plată era
voluntară (datio in solution voluntaria). Darea în plată voluntară a fost creată şi
utilizată în scopul deposedării micilor proprietari de pământurile lor. In acest
mod, cei bogaţi dădeau ţăranilor împrumuturi băneşti cu dobânzi mari, iar la
scadenţă, întrucât ţăranii nu puteau plăti, creditorii acceptau să primească în
locul sumei de bani, o suprafaţă de pământ. Constatăm şi cu această ocazie, cum
fizionomia unor instituţii juridice este adaptată intereselor vârfurilor clasei
dominante, în cazul de faţă, intereselor marilor proprietari funciari.
în dreptul clasic, s-a discutat dacă darea în plată stinge obligaţia de plin drept
(ipso hire) sau pe cale de excepţie (exceptiones ope). Proculienii au susţinut că
obligaţia se stinge pe cale de excepţie, întrucât nu s-au respectat toate
condiţiile pc care le reclamă plata ca mod de stingere a obligaţiilor0. Sabinienii,
dimpotrivă, au susţinut că obligaţia se stinge ipso hire, soluţie adoptată şi de
către Justinian0.
III. Novaţiunea
226. Novaţiunea este înlocuirea unei vechi obligaţii cu o obligaţie nouă, prin
intermediul stipulaţiunii sau a contractului litteris0. Această operaţiune juridică
presupune stingerea unor obligaţii, dar, în acelaşi timp, presupune apariţia unei
- jn transferul obiectului vechii obligaţii în noua obligaţie .
C°nSNovaţiunea nu îmbracă, aşadar, forma unui act juridic de sine stătător, ci este
fcctul unui act, şi anume, efectul stipulaţiunii sau al contractului în formă
literală-
Stipulaţiunea, ca şi contractul litteris, nu au fost create în scopul realizării
vaţjunii, ci au fost numai adaptate în vederea realizării acestei operaţiuni
juridi-
servesc la realizarea novaţiunii .
există novaţiune consensuală, în sensul că un contract de vânzare nu poate în|ocuit
prin alt contract de vânzare. Din punct de vedere strict formal, imposibilitatea
realizării novaţiunii consensuale, decurge din faptul că novaţiunea nu este cfcctul
oricărui contract, ci numai efectul stipulaţiunii sau al contractului literal0 0 0.
Dacă părţile vor să înlocuiască un contract de vânzare prin altul, trebuie mai
întâi să recurgă la un act prin care să desfiinţeze primul contract şi numai după
aceea să încheie noul contract.
Novaţiunea realizată prin contract este numită şi novaţiune voluntară, pentru a sc
deosebi de novaţiunea necesară, care se realizează ca efect al lui litis
contestatio.
227. Pentru realizarea novaţiunii este necesar să fie întrunite următoarele
condiţii0:
• o obligaţie veche;
• o obligaţie nouă;
-aceeaşi datorie (idem debitum);
• ceva nou (aliquid novi);
• intenţia de a nova (animus novandi).
O obligaţie veche. Nu există nici o cerinţă specială cât priveşte obligaţia veche.
Ea poate fi naturală, civilă sau pretoriană, poate fi de drept strict sau de bună
credinţă0.
O obligaţie nouă. Noua obligaţie, întrucât rezultă din stipulatio sau din con-
tractul litteris, este în mod necesar obligaţie de drept strict0. Indiferent de
natura obligaţiei vechi, întrucât obligaţia nouă este de drept strict, situaţia
debitorului se va Înrăutăţi. Aşa cum se ştie, în sistemul obligaţiilor de drept
strict, răspunderea debitorului este mai gravă0. Astfel, în cazul obligaţiei
naturale, debitorul nu poate fi urmărit printr-o acţiune şi prin urmare nu poate fi
silit să plătească0. Prin novarea
obligaţiei naturale, debitorul se va vedea ţinut potrivit regimului obligaţiilor de
drept strict şi va putea fi urmărit, în condiţii deosebit de grele pentru el. în
cazU| novării unei obligaţii de bună credinţă, situaţia debitorului se va agrava,
de asemc. nea, întrucât la obligaţiile de bună credinţă se ţine cont de voinţa
reală a părţilor, de scopul pe care l-au urmărit, pe când la obligaţiile de drept
strict se au în vedere numai termenii actului. Chiar şi în cazul novării unei
obligaţii de drept strici situaţia debitorului se poate agrava, prin introducerea
unei condiţii sau prin suprj. marea unui termen favorabil debitorului.
Toate acestea ne îndreptăţesc să credem că, sub aspectul utilităţii sociale
novaţiunea este o operaţie juridică introdusă în scopul agravării vechii obligaţii.
în interesul celor bogaţi, în special în interesul negustorilor şi al bancherilor0
0.
în acelaşi timp, sub aspect tehnic, novaţiunea este un procedeu juridic evoluat de
natură să simplifice anumite operaţiuni juridice. Astfel, prin încheierea unui sin-
gur act, se realizează mai multe scopuri: stingerea unei obligaţii, crearea unei
obligaţii noi şi, totodată, agravarea situaţiei debitorului.
Aceeaşi datorie (idem debitam). în vechiul drept roman, se cerea ca obiectul vechii
obligaţii să fie identic cu cel al obligaţiei noi". în caz contrar, n-ar mai fi
vorba de o novaţiune (transmiterea obiectului primei obligaţii în cea de-a doua),
ci de crearea unei obligaţii noi, de sine stătătoare, alături de vechea obligaţie.
Aşadar, potrivit dreptului civil, dacă prima obligaţie avea ca obiect transferul
proprietăţii asupra unui sclav, cea de-a doua obligaţie nu putea avea ca obiect o
sumă de bani.
Dreptul pretorian a creat, totuşi, un mijloc procedural prin care s-a permis rea-
lizarea novaţiunii, chiar cu schimbarea obiectului obligaţiei0. Potrivit acestui
sistem, dacă debitorul era urmărit de către creditor, pentru executarea primei
obligaţii, avea la îndemână o excepţie (exceptio păcii) pe care o putea opune cu
succes creditorului.
în dreptul lui Justinian, s-a admis novaţiunea cu schimbarea obiectului, dar s-a
cerut ca părţile să-şi manifeste expres intenţia în acest sens0.
Ceva nou (aliquid novi)0. Obligaţia nouă trebuie să prezinte un element nou faţă de
vechea obligaţie0 0. în legătură cu introducerea elementului nou trebuie să
distingem între cazul în care novaţiunea are loc între aceleaşi persoane (inter |
easdem personas1 şi cazul în care se realizează între persoane noi (inter novas |
personas)*.
în primul caz (novatio inter easdem personas), elementul nou poate consta în
.producerea sau suprimarea unor modalităţi (termen sau condiţie)1. Precizăm cu
-■'istă ocazie că toate accesoriile vechii obligaţii nu mai apar în noua obligaţie.
Astfel garanţiile primei obligaţii dispar din obligaţia nouă. In acest sens trebuie
să tofelegem afirmaţia că se stinge vechea obligaţie, deşi obiectul său trece în
obligaţie nouă. în cazul când prima obligaţie nu era garantată, elementul nou poate
consta în suprimarea unui termen, astfel încât obligaţia devine exigibilă imediat.
Tot aşa de ^ne Poate fi introdus un termen, o condiţie sau o garanţie care nu
figurează în obligaţia anterioară. Aceste modificări sunt absolut necesare,
deoarece, jn |ipSa lor, nu se poate distinge între obligaţia veche şi obligaţia
nouă.
în cazul novaţiunii inter novas personas, elementul nou constă în schimbarea
debitorului sau a creditorului". Pentru realizarea novaţiunii cu schimbare de
debitor este necesar atât consimţământul vechiului creditor cât şi al debitorului.
Dimpotrivă, la novaţiunea cu schimbare de debitor nu este necesar consimţământul
vechiului debitor. Aceasta, întrucât, pe de o parte, pe creditor nu îl interesează
cine execută obligaţia, iar, pe de altă parte, oricine poate plăti în locul
vechiului debitor.
Când novaţiunea prin schimbare de debitor se realizează cu consimţământul vechiului
debitor, poartă numele de delegaţie4 înlocuirea vechiului debitor cu un altul,
dekgatio debiti, are, aşa cum se vede, o funcţie novatorie, dar poate îndeplini şi
alte funcţii0 0 0 0. Astfel, prin intermediul delegaţiei se poate crea o obligaţie
nouă, Iară ca prin aceasta să se stingă o obligaţie anterioară. Vechiul debitor se
numeşte ddegant, noul debitor este delegat, iar creditul delegatar.
Intenţia de a nova (animus novandi). Un alt element necesar pentru realizarea
novaţiunii este intenţia de a nova0. în lipsa acestui element ar exista două
obligaţii alăturate. Intenţia de a nova trebuie să rezulte din actul prin care se
realizează novaţiunea (stipulatio sau contractul litteris).
în dreptul vechi, precum şi în dreptul clasic, intenţia de a nova rezultă din în-
trebuinţarea anumitor termeni. Când stipulaţiunea era întrebuinţată în scopul
realizării unei novaţiuni îmbrăca o formă specială, din care rezulta intenţia
părţilor de a nova. întrucât stipulaţiunea era un act de drept strict,
întrebuinţarea formelor proprii stipulaţiunii ducea la novarea obligaţiei chiar
dacă părţile n-ar fi dorit acest lucru. Ne amintim că la contractele de drept
strict, interpretarea se face potrivit literei actului, iar voinţa reală a părţilor
nu este luată în considerare.
în dreptul postclasic, o dată cu decăderea formalismului, când termenii solemni ai
stipulaţiunii au fost suprimaţi, criteriul formei n-a mai putut, prin foiţa
lucrurilor,
să constituie un indiciu privind intenţia părţilor de a nova . In noua situaţie,

intenţ de a nova rezulta din anumite prezumţii0 0. Astfel, dacă erau întrunite
toate condiţij|l necesare novaţiunii, dar nu rezulta intenţia de a nova, se
presupunea, totuşi, că această condiţie este îndeplinită. în practică, novaţiunea
era recunoscută nmlla, pentru cazurile admise de către dreptul clasic. Printr-o
constituţiune dată în anul 53q Justinian a cerut părţilor să-şi manifeste expres
intenţia de a nova0.
228. Efectele novaţiunii. Prin realizarea novaţiunii, accesoriile vechii
obligatl, se sting. în acest mod, garanţiile personale sau reale ale vechii
obligaţii dispar0 Părţile puteau încheia, însă, o convenţie specială în vederea
menţinerii acelor ranţii. Tot aşa, dobânzile datorate de către debitor se sting.
Dacă debitorul era pus jr întârziere înainte de novaţiune, prin novarea obligaţiei
efectele rnorei se stingeau' Aşadar, o serie de avantaje ale creditorilor dispar
prin realizarea novaţiunii. Cu toate acestea, prin natura sa, novaţiunea rămâne o
operaţie juridică favorabilă creditorilor.
Mai precizăm că, prin realizarea novaţiunii, viciile vechii obligaţii dispar. Du
punct de vedere tehnic, acest efect al novaţiunii decurge din faptul că excepţiile
care se puteau opune vechii creanţe dispăreau odată cu acea creanţă. Prin stingerea
creanţei, se sting toate accesoriile sale0 0.
229. Novaţiunea necesară. Spre deosebire de novaţiunea voluntară, care se
realizează prin voinţa părţilor, novaţiunea necesară decurge din efectele lui litis
contestatio*. Aşa cum s-a văzut la materia procedurii, prin litis contestat io
vechiul drept se stinge0 (efectul extinctiv) şi apare un drept nou (efectul
creator)0 0. în felul acesta, pe baza unui simplu mecanism procedural, se
realizează novarea unei obligaţii. Obligaţia se stinge deplin drept la indicium
legitimum şi pe cale de cv cepţie (exceptionis ope) la indicium imperio continens.
Prin litis contestatio vechea obligaţie este înlocuită cu o obligaţie nouă".
Totuşi, anumite distincţii sunt necesare. Astfel, novaţiunea voluntară presupune
intenţia părţilor de a nova, pe când novaţiunea necesară se realizează automat. Pe
de altă parte, la novaţiunea voluntară excepţiile dispar o dată cu vechiul drept,
pe când la novaţiunea necesară ele se menţin. De asemenea, la novaţiunea voluntară
obiectul noii obligaţii trebuie să fie
proce rentei
loiiî creanţe reciproce. In loc să se facă două plăţi distincte, se face o
cumpănire a ;|0r două datorii şi se plăteşte numai diferenţa. Pe această cale, două
operaţiuni , n idice se reduc la una singură. Presupunând că Primus îi datorează
lui Secundus J-00 de aşi, iar Secundus îi datorează, la rândul său, 1000 de aşi lui
Primus, în loc să e facă două plăţi distincte, Secundus îi va plăti 500 de aşi lui
Primus (creanţa de 500 de aşi se stinge prin scădere, iar din creanţa de 1000 de
aşi se valorifică numai restul de 500).
Potrivit unui text din Modestin. compensatio est debiti et crediti inter se con-
tribuţia (compensaţia este scăderea unor datorii şi a unor creanţe unele din
altele)2.
■Compensaţiunea se poate realiza prin acordul părţilor şi în acest caz ea este
convenţională. Dacă, însă, părţile nu ajung la o învoială, compensaţiunea se poate
face pe cale judiciară3. Compensaţiunea judiciară a cunoscut o îndelungată evo-
luţie, întrucât procedeele juridice prin care s-a realizat au fost modificate de la
o epocă la alta, în funcţie de evoluţia generală a ideilor şi instituţiilor
juridice4.
231. în epoca veche a dreptului roman, compensaţiunea judiciară nu s-a putut
realiza datorită principiului unităţii de chestiune0 0. Conform acestui sistem,
judecătorul nu se putea pronunţa decât asupra pretenţiilor formulate de către
reclamant5. Dacă pârâtul avea la rândul său anumite pretenţii faţă de reclamant,
judecătorul nu le putea lua în considerare. Faţă de acest sistem, dacă părţile
aveau creanţe şi datorii reciproce, era necesar să se organizeze două procese şi să
se pronunţe două sentinţe distincte. Acest procedeu este, însă, inechitabil pentru
partea care plăteşte, întrucât ea riscă să suporte consecinţele insolvabilităţii
celeilalte părţi.
Cu toate acestea, chiar şi în epoca veche s-a admis în două cazuri, cu titlu de
excepţie, realizarea compensaţiilor judiciare7:
a) în procesele pe care le intenta clienţilor săi, bancherul (argentarius) trebuia
să opereze compensaţiunea, scăzând din creanţele sale sumele pe care la rândul său
D. 16.2.1; C.8.42; v; B. BlONDl, La compensazione, 1928; S. SOLAZZI, La
compensazione ne! diritto romano, Napoli, 1950; H. K.RELLER, Rivista inlernazionale
di diritto romano e antica, Napoli 2,1951; C. Palomino, La compensacian y su
efecto, Barcelona, 1949; Ch. Appleton, Histoire de la compensation, 1895; J.
Gaudemet,E. CHEVREAU, op. cit., p. 290; J-F. BREGI, op. cit., p. 280.
2 D.16.2.1.
3 D.23.4.5.2.
4 Gaius, 4.63; Inst. 4.66.30; D.50.17.173.3.
5 Seneca, De benef, 6.5.5.
6 R von Ihering, Esprit du droit romain (trad. Meulenaere), IV, p. 18.
7 Arias Ramos, op. cit., p. 704.
le datora clienţilor0 0 0 0 0 0 0 0. Drept urmare, în intentio a formulei trebuie

să figureze nUlJ suma rezultată din compensaţiune.
Dacă bancherul nu scădea din valoarea creanţei sale suma pe care la râncjU| său o
datora clientului, se considera că făcea o plus petitio şi risca să pjar(j.
întreaga sumă".
b) Emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor) substituindu-se debitorului jn solvabil,
are dreptul de a-i urmări injustiţie pe debitorii acestuia’. Presupunând Cj emptor
bonorum îl urmăreşte în justiţie pe unul din debitorii falitului, debitor care la
rândul său are un drept de creanţă faţă de acesta din urmă, magistratul va trece în
condemnatio numai diferenţa rezultând din cumpănirea acestor datorii şi creanţe
reciproce. Formula redactată astfel de către magistrat se numeşte cum deduction/
Este de remarcat faptul că, în primul caz, compensaţiunea este făcută chiar de
către bancher, pe când în cazul al doilea, ea este făcută de către judecător,
potrivit indicaţiilor date de către magistrat prin formulă. Iată de ce precizăm că
empt0r bonorum nu poate comite o plus petitio.
232. In dreptul clasic, când echitatea îşi pune tot mai mult amprenta asupra
fizionomiei unor instituţii juridice, compensaţiunea judiciară tinde să se
generali- zeze'\ Iniţial, instituţia nu funcţionează potrivit unor reguli generale,
iar terminologia utilizată în materie nu este unitară.
La începutul epocii clasice, compensaţiunea a fost admisă în cazul acţiunilor de
bună-credinţă, atunci când drepturile de creanţă reciproce izvorau din acelaşi
contract (ex eadem causa/'. S-a considerat că ar fi contrar principiilor echităţii
ca judecătorul să nu ia in considerare şi afirmaţiile pârâtului. Aşadar, dacă în
faţa judecătorului chemat să judece ex aequo et bono1 pârâtul pretindea ca are, la
rândul său, un drept de creanţă izvorât din acelaşi contract, judecătorul avea
libertatea de a face compensaţiunea, condamnându-1 pe pârât să plătească numai
diferenţa, sau, după caz, pronunţând o sentinţă de absolvire (dacă cele două
creanţe reciproce erau egale),s. Judecătorul lua în considerare creanţa pe care
pârâtul o opunea în compensaţie, întrucât altminteri ar fi însemnat să-i dea
creditorului ceea ce el trebuia să restituie, soluţie contrară principiului: Doi o
facit qui petit quod staiim redditurus (comite un doi cel ce pretinde ceea ce
trebuie să restituie imediat)0. Totuşi, în acest caz, compensaţiunea judiciară nu
este impusă prin formulă şi, ca atare, rămâne facultativă pentru judecător0.
: caZul acţiunilor de drept strict, însă, judecătorul nu putea face compensaţi-
datorită faptului că trebuia să facă o interpretare literală a actului şi să
urineze riguros indicaţiile primite prin formulă0 0. Pe de altă parte acţiunile de
drept in ict sancţionează contracte unilaterale, în care, in mod necesar, o singură
parte are * litatca de creditor14. în acest stadiu, nu s-a admis încă efectuarea
compensaţiunii ■ntrc creanţe izvorâte din cauze juridice diferite. Aşadar, în cazul
acţiunilor de drept "trict în epoca anterioară lui Marc Aureliu, judecătorul lua în
considerare numai r -icntnlc reclamantului, pronunţând o sentinţă de condamnare sau
de absolvire".
233. Reforma lui Marc Aureliu. Prin reforma sa, Marc Aureliu a extins apli- •area
compensaţiunii şi în domeniul acţiunilor de drept strict0. Aplicând principiul
otrivit căruia face un doi cel ce pretinde ceea ce trebuie să restituie. Marc
Aureliu 3 pus la dispoziţia pârâtului o excepţiune0 0. în noul sistem,
compensaţiunea .supune existenţa unor creanţe izvorâte din contracte diferite (ex
dispari causa)'. Intr-adevăr, contractele de drept strict sunt unilaterale şi dau
naştere unor obligaţii jn caie numai o parte are calitatea de creditor. Deşi în
cazul acţiunilor de drept strict excepţia opusă de către pârât nu are nici o
legătură cu cererea reclamantului, potrivit inovaţiei lui Marc Aureliu, judecătorul
este obligat să o examineze0. Astfel, dacă reclamantul intentează o acţiune în
scopul valorificării unei creanţe de 1 000 dc aşi împotriva pârâtului, care la
rândul său are asupra reclamantului o creanţa de 500 de aşi, la cererea pârâtului,
magistratul va introduce în formulă o excepţie de doi. în faza a doua a procesului,
judecătorul va analiza atât pretenţiile reclamantului, cât şi afirmaţiile făcute de
către pârât pe cale de excepţie0 0. Constatând că excepţiunea dc doi opusă de către
pârât este întemeiată (reclamantul datora la rândul său 500 de aşi), judecătorul va
pronunţa o sentinţă de absolvire. Această soluţie decurge din caracterul
absolutoriu al excepţiunilor în sistemul procedurii formulare*’. Aşa cum se ştie,
fiind sclav al formulei, judecătorul nu poate pronunţa o sentinţă de condamnare la
mai puţin. Faţă de mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul care
nu face compensaţiunea din proprie iniţiativă riscă să piardă întreaga creanţă0.
Fiind interesat să evite această perspectivă0, reclamantul va face singur
compensaţiunea (în exemplul nostru va pretinde numai 500 de aşi).
Pentru ca excepţia de doi să fie opusă cu succes de către pârât, este necesar ca
cele două creanţe să fie valabile atât după dreptul civil, cât şi după dreptul pre-
torian0 0 (astfel, conform dreptului pretorian, nu poate fi opusă în compensaţie
creanţă care a fost dobândită prin întrebuinţarea violenţei morale). De asemenea
cele două creanţe trebuie să fie exigibile (obligaţia naturală poate fi opusa in
compensaţie)".
234. Compensaţiunea în acţiunile de bună-credinţă. Prin reforma lui Mar, Aurelii!
s-a admis aplicarea compensaţiilor la creanţele izvorâte din contracte diferite,
numai în materia acţiunilor de drept strict0. Cu timpul, s-a admis aplica,-^
compensaţiunii şi la acţiunile de bună-credinţă izvorâte din contracte diferite0
Astfel, vânzătorul poate opune în compensaţie cumpărătorului o creanţă izvorâta
dintr-un contract de locaţiune încheiat anterior.
Datorită faptului că în acţiunile de bună-credinţă excepţiunea de doi este
subînţeleasă, compensaţia poate fi cerută în faţa judecătorului, cu toate că în
f0r. mulă nu se face vreo menţiune în acest sens.0 0
235. în epoca lui Justinian s-au introdus anumite reforme de natură să gene.
ralizeze si să unifice procedeele pentru realizarea compensaţiunii5. Creanţele
puteau fi compensate în toate acţiunile0, fie de drept strict, fie de bună-
credinţă. dacă erau întrunite anumite condiţii.
Astfel , creanţa adusă în compensaţie trebuia să fie exigibilă0. Putea fi opusă în
compensaţie şi creanţa izvorâtă dintr-o obligaţie naturală.
Creanţa trebuia să fie lichidă0 (să poarte asupra unei sume de bani sau asupra unor
obiecte omogene, a căror valoare putea fi lesne apreciată de către judecător).
Se mai cerea ca dreptul de creanţă adus în compensaţie sa fie reciproc0 0 (să
aparţină celui care îl opune şi nu unui terţ). Cu toate acestea, s-a permis
garantului să invoce în compensaţie creanţa debitorului principal. Tot aşa,
debitorul cedai putea opune cesionarului creanţa pe care a avut-o faţă de cedant,
în momentul realizării transferului de creanţă.
Potrivit sistemului introdus în epoca lui Justinian, compensaţiunea opera ipso iun
în toate acţiunile". Dacă în dreptul clasic pârâtul trebuia să ceară introducerea
excepţiunii de doi în formulă, de data aceasta compensaţia se putea realiza printr-
o simplă declaraţie a pârâtului, care, în apărarea pe care şi-o făcea, arăta că la
rândul său
, o creanţă faţă de reclamant. Pârâtul putea face această declaraţie în orice
moment
ocesului. Judecătorul verifica dacă declaraţia pârâtului este întemeiată şi
pronunţa sentinţă de condamnare la diferenţă. Aceasta în cazul în care creanţa
pârâtului era ° felioară celei a reclamantului. Dacă, dimpotrivă, creanţa pârâtului
era mai mare jccât cea a reclamantului, acesta din urmă era condamnat să plătească
diferenţa0.
IVlai precizăm că deşi compensaţia opera ipso iure, nu era totuşi un mod forţat
executare a obligaţiilor0.
până în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman, compensaţia a rămas udiciară.
în acest sens, Justinian recomanda judecătorilor să nu admită compen- satiunea cu
uşurinţă.
236. în legătură cu momentul efectuării compensaţiunii au existat unele
controverse între comentatorii dreptului roman.
intr-o opinie, s-a susţinut că cele două creanţe se compensează, îi. virtutea
legii, ca o consecinţă a faptului că ele coexistă. Conform acestei păreri,
compensa- nunea se realizează automat, în momentul naşterii creanţelor care pot fi
opuse una alteia.
Potrivit celei de a doua opinii, compensaţiunea se realizează numai în momentul
declaraţiei prin care pârâtul opune o creanţă reclamantului, cu efect retroactiv.
Constatăm că deosebirile de păreri privind momentul efectuării compensaţiunii nu
vizează aspecte practice, de vreme ce în ambele opinii s-a admis efectul retro-
activ. O dată efectuată, compensaţiunea, creanţa reclamantului se stinge
retroactiv, din momentul în care pârâtul i-a putut opune creanţa sa. De aici decurg
o serie de consecinţe cu privire la curgerea dobânzilor sau la situaţia garanţilor.
Am amintit această controversă întrucât ea a fost reluată în epoca elaborării
codurilor civile. Codul nostru civil se face ecoul primei opinii, prevăzând că cele
două creanţe se compensează de drept0.
V. Remiterea de datorie
Remiterea sau iertarea de datorie este un mod de stingere a obligaţiilor, constând
din renunţarea creditorului la dreptul său0. Iertarea de datorie se face prin
moduri civile sau prin moduri pretoriene.
237. Modurile civile de renunţare la creanţă se confundă cu formele plăţii: per
aes et libram (prin aramă şi balanţă), accepti/atio verbis şi acceptilatio
litteris.
Modurile civile prin care se face remiterea de datorie0 0 sunt, prin excelenţă 0
aplicaţiune a principiului simetriei sau al corespondenţei formelor. Ne amintim c|
în vechiul drept roman plata efectivă nu producea nici un efect, dacă nu era
însoţii de anumite forme, identice cu cele întrebuinţate la naşterea obligaţiei,
dar utili2ate în sens contrar. Mai mult chiar, dacă părţile recurgeau la anumite
forme (forme|c actului contrar celui care a dat naştere obligaţiei) cu toate că
plata efectivă nu avusese loc, obligaţia se stingea totuşi".
Ducând până la ultima consecinţă principiul formalismului, romanii au reuşit să-i
dea o finalitate nouă, creând prin subtila sa aplicare noi instrumente juridice de
stingere a obligaţiilor. Pe aceeaşi cale, ei au reuşit să realizeze si alte
operaţiuni ju. ridice pentru care nu erau create încă forme proprii (ex.
donaţiunea).
Solutio per aes et libram presupunea prezenţa creditorului şi a debitorului
balanţa, cinci martori şi libripens0. în faţa acestora, debitorul face o declaraţie
simulând că efectuează plata prin aramă şi balanţă, deşi în realitate nu plăteşte
nimic0 0. Această aplicaţiune a mancipaţiunii a fost utilizată şi în dreptul
clasic, supravieţuind celorlalte utilizări ale plăţii per aes et libram.
Acceptilatio verbis era actul contrar stipulaţiunii (contrarius actus) şi se rea-
liza printr-o întrebare şi un răspuns: Quod ego tibi promisi, habesne acceptunf
Habeo. (Oare ai primit ceea ce ţi-am promis? Am primit)3. Părţile puteau recurge la
această formă chiar dacă plata efectivă nu avusese loc. în felul acesta, accepţi-
laţiunea verbală a putut fi utilizată în dreptul civil, în scopul realizării
operaţiunii juridice a donaţiunii. Nu întâmplător Gaius socoteşte că
acceptilaţiunea este o imaginaria solutio0 0.
Acceptilatio litteris este actul simetric contractului litteris. Deşi nu cunoaştem
formele acestui act, bănuim că se făcea printr-o anumită menţiune a creditorului in
registrul său. Vom vedea la locul potrivit că în practica bancherilor a apănit un
contract în formă scrisă, numit contractul litteris1. El se forma printr-o
înscriere pe care creditorul o făcea la coloana plăţilor (expensa), confirmată de
către debitor Aplicând şi la acest caz principiul corespondenţei formelor, suntem
îndreptăţiţi sa credem că obligaţia debitorului se stingea printr-o menţiune
scrisă, făcută de către creditor la coloana încasărilor (accepta), menţiune din
care rezulta că datoria a fosi plătită0.
238. Se cunosc două moduri pretoriene de remitere a datoriei: pactul de non

J(jo şi contrarius consensus (acord în sens contrar).
pactum de non petendo0 este convenţia prin care creditorul renunţă la dreptul .(1
c0nsimţind să nu mai ceară debitorului efectuarea prestaţiei la care s-a obligat.
jn cazul acestui pact, obligaţia nu se stinge ipso hire, aşa cum se întâmplă la
„iodurile civile de iertare a datoriei. Se ştie că potrivit dreptului civil, pactul
nu te stinge o obligaţie. Aşadar, creditorul poate să-l urmărească pe debitor în
tjtie, dar acesta din urmă are la dispoziţie o excepţie creată de către pretor
(exceptio PactL de non petendo), pe care o opune cu succes creditorului0 0 0.
Pe de altă parte, pactul de non petendo nu stinge obligaţia faţă de toţi. Din acest
punct de vedere, efectele pactului sunt fixate prin înţelegerea pârtilor. Trebuie
să distingem între pactul care liberează numai persoana cu care s-a închegi /pactum
de non petendo in personam) şi cel prin care sc liberează codebitorii şi garanţii
{pactum de non petendo in retnf.
Contrarius consensus (mutuus dissensus4 este convenţia prin care părţile renunţă la
un contract născut solo consensu (prin consimţământ)0. Şi în acest caz se poate
vorbi de aplicarea principiului simetriei, căci obligaţiile născute dintr-o simplă
convenţie, se sting tot printr-o convenţie0.
Contrarius consensus duce la stingerea obligaţiilor ipso hire, cu condiţia ca nici
una din obligaţii să nu fie stinsă prin executare (vânzătorul a predat lucrul)0 0.
Se cerc, de asemenea, ca înţelegerea pârtilor să privească desfiinţarea întregului
contract.
§ 3. MODURI NEVOLUNTARE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
239. Spre deosebire de modurile voluntare de stingere a obligaţiilor, care pre-
supun acordul de voinţă al pârtilor, modurile nevoluntare nu reclamă vreo
manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului juridic obligaţional.
Datorită acestui fapt, modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor sunt uneori
desemnate şi prin termenii de moduri forţate sau necesarei Acestea sunt:
imposibilitatea de executare, confuziunea, moartea, capitis deminutio şi
prescripţia extinctivă.
240. Imposibilitatea de executare. Dacă obiectul obligaţiei este un lucru in-
dividual determinat şi acesta piere0 fără vina debitorului, obligaţia se stinge0
conform regulei: debitor rei certae inleritu rei liberatin' (debitorul unui luciu
inc]j vidual determinat este liberat prin pieirea lucrului). Aşadar, pentru ca
datoria să Se stingă prin imposibilitate de executare, este necesar, în primul
rând, ca obiectul obligaţiei să fie un lucru cert (species ). Nu se pune problema
imposibilităţii ,je executare la obligaţiile ce au ca obiect lucruri de gen
întrucât genera non pereinil (lucrurile de gen nu pier).
De asemenea, pentru ca pieirea luciului să ducă la stingerea datoriei se mai cere
ca debitorul să nu fie pus în întârziere0 0, să nu fie în culpă", să nu fi comis uq
doi0 şi să nu răspundă pentru custodia0. Aşa cum am văzut la locul potrivit, în
cele patru cazuri obligaţia nu se stinge, cu toate că lucrul a pierit, urmând ca
debitorul să plătească daune-interese.
241. Confuziunea (confnsio) este reunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii
de debitor şi de creditor. Cel mai frecvent caz de confuziune îl constituie
moşteni- rea creditorului de către debitor sau a debitorului de către creditor.
Intr-o atare situaţie, creditorul care l-a moştenit pe debitor nu se poate îndrepta
împotriva lui însuşi, după cum nici debitorul care l-a moştenit pe creditor, nu-şi
poate plăti lui însuşi.
Se impun anumite precizări pentru cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
Dacă creditorul îl moşteneşte pe debitor, se stinge şi obligaţia garantului, pe
când în ipoteza moştenirii garantului de către creditor, obligaţia debitorului
principal nu se stinge0.
Dacă sunt mai mulţi codebitori şi unul dintre ei este moştenit de către creditor,
trebuie să distingem între obligaţiile divizibile şi cele indivizibile. La
obligaţiile divizibile, prin moştenirea unui debitor de către creditor, se stinge
numai datoria celui decedat, ceilalţi debitori rămânând obligaţi în continuare
pentru partea lor0 0 în cazul obligaţiilor indivizibile, unde avem unicitate de
obiect, prin venirea creditorului la moştenirea unui debitor, datoria nu se stinge,
ceilalţi debitori rămânând obligaţi pentru tot.
242. în vechiul drept roman, prin moartea debitorului sau a creditorului obli-
gaţia se stinge în virtutea principiului intransmisibilităţii datoriilor şi
creanţelor. Acest principiu foarte vechi trebuie pus în legătură cu originea primei
obligaţii, care s-a format cu ocazia comiterii unui delict, prin transformarea
legăturii materiale într-o legătură juridică (vinculum iuris). întrucât dreptul de
răzbunare, pe terenul căruia s-a născut ideea de obligaţie, era intransmisibil,
nici obligaţia, ca reflex al acestui drept, n-a putut fi transmisă la origine către
moştenitori.
Qi timpul, rigorile acestui principiu s-au atenuat1, astfel încât, în dreptul I sjC
regula este transmiterea obligaţiilor, iar intransmisibilitatea lor, excepţia.
C Dacă la origine datoriile născute din sponsio, cel mai vechi contract roman,
stingea11 prin moartea debitorului, cu timpul, în procesul apariţiei unor noi cate-
'L,rii de obligaţii, romanii au creat anumite procedee juridice în vederea
transmite1^ lor, procedee a căror fizionomie diferă, în funcţie de izvorul
obliga- .jlor ce urmau a fi transmise. Este posibil ca, la origine, moştenitorii să
se fi ■iblteat şi ci în forma unor stipulaţiuni, pentru ca după moartea debitorului
să poată fi urmăriţi- Sistemul acesta a fost apoi dezvoltat de către jurisprudenţa
sacrală, fie rin valorificarea unor norme religioase, fie prin aplicarea noilor
principii juridice.
în dreptul clasic, procedeele juridice utilizate în epoca veche au fost perfec-
tionate si unificate. Fapt este că sistemul intransmisibilităţii datoriilor şi
creanţelor a lăsat numeroase urme în materia obligaţiilor. Astfel, creanţele
născute din anumite delicte si care au un caracter foarte pronunţat personal, se
sting prin decesul creditorului2. Aceste obligaţii sunt sancţionate prin acţiuni
vindictam spirantes (care respiră răzbunare), cum este de pildă acţiunea de injurii
(actio iniuriannnf. jn cazul acestor acţiuni, romanii au considerat că fapta
delictuală atinge îndeaproape persoana victimei, şi că, prin urmare, numai ei îi
poate reveni suma de bani ce constituie echivalentul dreptului de răzbunare.
întrucât dreptul de răzbunare este, prin natura lui, intransmisibil, creanţa care
ia locul acestui drept se stinge prin moartea victimei. Tot astfel, creanţa lui
adslipulator (creditorul accesor) se stinge prin moartea sa0 0.
Sistemul intransmisibilităţii obligaţiilor a lăsat unele urme şi sub aspect pasiv.
Aşa de pildă, datoriile născute din delicte nu trec asupra moştenitorilor, întrucât
dreptul de răzbunare al victimei este intim legat de persoana delincventului. Odată
cu moartea acestuia, dreptul de răzbunare se stinge, fapt ce antrenează automat şi
stingerea datoriei.
Potrivit lui Gaius, obligaţiile unor garanţi (sponsor şi fidepromissor) se sting de
asemenea prin moarte0.
Mai amintim că obligaţia dezrobitului de a presta pentru patronul său operas
fabriles, obligaţie născută din iusiurandum liberti (jurământul dezrobitului), a
fost întotdeauna intransmisibilă.
243. Capitis deminutio (pierderea personalităţii) constituie, de asemenea, o
cauză de stingere involuntară a obligaţiilor0. Aici avem în vedere numai capitis
deminutio minima, deoarece la capitis deminutio maxima şi media, apar şi alte im-
plicaţii, ce depăşesc limitele materiei privind stingerea obligaţiilor.
în cazul adrogaţiunii spre pildă, adrogatul suferă o capitis deminutio minim
devenind persoană aliem iuris', iar bunurile sale trec în proprietatea adrogantulU|
Potrivit dreptului civil, actul adrogaţiunii are ca efect stingerea datoriilor
adrogatulUj întrucât acesta, în calitate de persoană aliem iuris, nu poate avea
bunuri proprii.
Cu toate acestea, creanţele adrogatului trec asupra adrogantului. Dispoziţii],,
dreptului civil în această materie puteau duce la consecinţe inechitabile, întrucât
adrogantul dobândea creanţele adrogatului dar nu îi prelua şi datoriile, acestea
stingându-se prin capitis deminutio. Pe de altă parte, creditorii adrogatului se
aflau în imposibilitatea de a-şi valorifica drepturile de creanţă.
în scopul de a proteja interesele creditorilor, dreptul pretorian dispune că adro-
gantul nu poate dobândi bunurile adrogatului dacă nu-i plăteşte datoriile. Pretorul
acorda creditorilor adrogatului o restitutio in integrum ob capitis deminutionen
prin efectul căreia actul adrogaţiunii era desfiinţat, dar numai cât priveşte
raporturile dintre adrogat şi creditorii săi. O dată acordată restitutio in
integrum0 0, se introducea în formulă ficţiunea că adrogaţiunea n-a avut loc,
astfel încât creditorii îşi puteau valorifica drepturile asupra adrogatului.
244. Prescripţia extinctivă0. Fizionomia unor instituţii juridice ne arată că
romanii au recunoscut, încă din epoca foarte veche, că trecerea timpului exercită o
anumită influenţă asupra raporturilor de drept4.
Scurgerea timpului poate influenţa raporturile juridice în două direcţii: fie să
consolideze o stare de fapt transformând-o într-un drept, fie să ducă la stingerea
unui drept. înrâurirea pe care timpul o are asupra unor drepturi subiective se nu-
meşte prescripţie. Când prin trecerea timpului o stare de fapt se consolidează
într- un drept, ca de exemplu în cazul uzucapiunii, prescripţia are un caracter
achizitiv. Dar, trecerea timpului poate duce şi la pierderea unui drept, şi, în
acest caz, prescripţia are un caracter extinctiv.
Dacă prescripţia achizitivă a fost admisă de către romani încă din cele mai vechi
timpuri, prescripţia extinctivă s-a admis mai greu, întrucât, aşa cum am văzut,
obligaţiile se sting prin utilizarea formelor cerute de principiul simetriei şi nu
prin ajungerea la termen, conform regulei ad tempus deberi non potest5. Aşadar, în
epoca veche, potrivit dreptului civil, obligaţiile erau perpetue. Odată cu apariţia
acţiunilor honorare, obligaţiile sancţionate pe tărâm pretorian se stingeau prin
trecerea termenului de un an. Prescripţia de un an a acestor obligaţii decurgea din
faptul că şi puterile magistraţilor durau numai un an. Acţiunile care se stingeau
prin trecerea acestui termen se numeau temporales. Celelalte obligaţii, însă, au
continuat să rămână perpetue şi în epoca clasică.
în anul 424, împăraţii Honoriu şi Teodosiu II au introdus prescripţia de 30 de n
pentru acţiunile care la acea dată erau încă perpetue0 0.
111 în legătură cu efectele prescripţiei extinctive s-au exprimat două opinii.
Unii tori susţin că prin trecerea termenului de prescripţie dreptul se stinge în
întregi- i Alţii afirmă că dreptul se stinge numai în sensul că debitorul poate
opune în narare faptul prescripţiei, de natură să paralizeze pretenţiile
reclamantului. Debitori rămâne totuşi obligat natural, aşa încât dacă face plata de
bună voie, nu poate intenta acţiunea în repetire, căci nu este, conform opiniei de
mai sus, în situaţia celui ce a făcut plata lucrului nedatorat0.
Capitolul VI
TRANSFERUL OBLIGAŢIILOR
245. Aşa cum nu au admis, la origine, transmiterea obligaţiilor pentru cauză de
moarte, tot aşa, romanii nu au admis, multă vreme, nici transmiterea obligaţiilor
intre vii0. Intransmisibilitatea obligaţiilor între vii corespunde concepţiei
primitive, conform căreia obligaţia este o legătură cu totul specială atât de
strânsă încât nu poate fi modificată în vreun fel0. Nu trebuie să uitam că în epoca
veche, în memoria romanilor era încă vie fizionomia originară a obligaţiunii,
văzută ca o legătură fizică, materială, care treptat s-a juridicizat.
De altfel, în epoca veche, în condiţiile unei economii agrare puţin dezvoltate,
rigiditatea obligaţiei apare ca o consecinţă firească. Spre sfârşitul republicii,
odată cu dezvoltarea amplă a comerţului mediteranean, concepţia primitivă devine
anacronică. Datorită creşterii ritmului afacerilor, creanţele tind să ocupe un loc
tot mai important în patrimoniul celor bogaţi. în noile condiţii, vârfurile clasei
dominante au interesul ca obligaţiunea să devină mai mobilă, pentru ca şi
drepturile de creanţă, ca şi lucrurile corporale, să poată fi vândute, donate sau
date în plată0. în acest scop, romanii au recurs la anumite procedee juridice
indirecte, prin care s-a realizat transmiterea creanţelor şi a datoriilor. Faptul
că nici în ultimul moment al evoluţiei
dreptului lor, romanii nu au creat procedee speciale în vederea transnritgJ'
obligaţiilor, se explică prin persistenţa concepţiei primitive asupra fizionoipy
obligaţiei0.
Pentru realizarea transmiterii creanţelor şi a datoriilor ei au recurs la două pro,
cedee juridice, pe care le-au deturnat de la scopurile lor iniţiale: novaţiunea0 ■
mandatul judiciar0.
§ 1. CESIUNEA DE CREANŢĂ
246. Cesiunea de creanţă este procedeul juridic prin care creditorul cedează
unui terţ dreptul său de creanţă. Creditorul care transmite creanţa (vechiul
creditor) se numeşte cedant (cedent), cel ce dobândeşte creanţa (noul creditor) se
numeşte cesionar, iar debitorul se numeşte debitor cedat.
247. In epoca veche, operaţiunea juridică a cesiunii de creanţă s-a realizat
prin intermediul novaţiunii cu schimbare de creditor. Conform acestui procedeu,
debitorul se obliga faţă de o altă persoană care dobândea creanţa în locul
vechiului creditor (novatio inter novas personas ). Rezultă de aici că, la origine,
transmiterea creanţei presupunea stingerea vechii obligaţii şi înlocuirea sa cu o
obligaţie nonă. având acelaşi obiect, în interesul noului creditor. Deşi prin
această utilizare a novaţiunii scopurile părţilor se realizează, în sensul că
dreptul de creanţă trece asupra noului creditor, nu suntem totuşi în faţa unui act
de transmitere a creanţei, întrucât vechiul drept se stinge şi ia fiinţă un drept
nou, în temeiul noului raport juridic stabilit între cesionar şi debitorul cedat0.
Novaţiunea prin schimbare de creditor prezintă şi anumite inconveniente0 Astfel,
prin stingerea vechii creanţe se sting şi accesoriile sale (garanţii, excepţi-
uni), iar cesionarul dobândeşte o creanţă mai puţin sigură decât a cedantului. Pe
de altă parte, aşa cum s-a văzut, novaţiunea cu schimbare de creditor presupune
consimţământul debitorului, care urmează să se oblige prin intermediul unei noi
stipu- laţiuni0. Iată dar că în acest sistem, voinţa părţilor de a transmite o
creanţă nu se poate înfăptui, dacă debitorul refuză să se oblige faţă de noul
creditor.
248. Mandatul în rem suam. O dată cu introducerea procedurii formulare,
cesiunea de creanţă s-a realizat printr-un instrument juridic mai simplu şi mai
eficient, numit mandatul in rem suam (în propriu interes). De data aceasta, părţile
eaii la mandatul judiciar, deturnându-1 de la scopurile pentru care a fost ât
Aşadar, nici mandatul in rem suam nu este un act destinat realizării transit de
creanţă, ci un procedeu juridic indirect, creat prin utilizarea mandatului
judicial-
Potrivit acestui sistem, cedantul dădea mandat cesionarului să-l urmărească în
tjtie pe debitor, în scopul valorificării unei creanţe Mandatul in rem suam îrn-
tiruc'U f°rma l11* cognitiox sau procuratio in rem suam0 0, după cum cesionarul era
numit cu sau fără forme solemne. Mandatul in rem suam se dădea în interesul
mandatarului (cesionarului), în sensul că acesta din urmă nu era obligat să remită
valoarea creanţei mandantului (cedantului), ci o păstra pentru sine0, spre
deosebire je mandatul obişnuit, unde mandatarul era obligat să dea socoteală
mandantului0 /S2_j remită printr-un act ulterior şi distinct valoarea creanţei).
în evoluţia sa, mandatul in rem suam a parcurs trei faze: sistemul cesiunii de
acţiune, sistemul acţiunilor utile şi sistemul introdus de către Justinian, prin
perfecţionarea acţiunilor utile.
în prima fază (sistemul cesiunii de acţiune), cesionarul nu dobândeşte propriu-
zis dreptul de creanţă, ci numai dreptul de a intenta acţiunea în locul cedantului.
în acest scop, pretorul va utiliza formula cu transpoziţiune0, trecând in intentio
numele cedantului, deoarece el este titularul dreptului, iar în condemnatio numele
cesionarului, deoarece el stă injustiţie.
Dar nici măcar acţiunea intentată de către cesionar nu este o acţiune proprie, ci
numai o acţiune izvorâtă din mandat. Prin urmare, în prima fază, prin intermediul
mandatului in rem suam, cesionarului i se transmite numai dreptul de a intenta ac-
ţiunea. De aceea spuneam că în acest stadiu, obiectul mandatului in rem suam îl
constituie cesiunea acţiunii.
Faţă de novaţiunea prin schimbare de debitor, mandatul in rem suam, în această
fază, prezintă avantajul că nu presupune consimţământul debitorului. Totodată,
cesionarul beneficiază de toate accesoriile creanţei (garanţii sau excepţiuni)0.
In acelaşi timp, sistemul cesiunii de acţiune prezintă serioase inconveniente,
întrucât nu deţine acţiuni proprii, cesionarul se bucură numai de exerciţiul acţiu-
nilor izvorâte din mandat, având soarta unui mandatar obişnuit. Drept urmare,
legătura juridică născută din mandat poate dispare prin moartea mandantului sau
prin revocarea mandatului0. Pe de altă parte, cedantul rămâne în continuare
titularul dreptului, precum şi al unor acţiuni proprii, pe care le poate intenta
oricând împotriva debitorului. Mai mult chiar, cedantul de rea-credinţă poate face
o novaţiune
cu debitorul sau îl poate ierta de datorie. în ambele cazuri strădaniile
cesionaruij rămân zadarnice.
Aşadar, situaţia cesionarului se consolidează abia în momentul lui litis
testatio, când în baza efectelor extinctiv şi creator, devine titularul unui drept
pro> priu0. Dacă dreptul de creanţă nu era exigibil, situaţia cesionarului era şi
mai rea întrucât până la termen (care putea fi îndepărtat) era supus regulilor
proprii man datului (având regimul unui mandatar obişnuit).
Faţă de neajunsurile sistemului cesiunii de acţiune, romanii au creat un pro. cedeu
mai bine adaptat intereselor cesionarului.
în faza a doua (sistemul acţiunilor utile), cesionarul dobândeşte acţiuni propm
numite acţiuni utile0. în această materie, prin termenul de acţiuni utile înţelegem
acţiunile izvorâte din mandat, acţiuni care nu mai depind de soarta mandatului, ca
în sistemul precedent. Din momentul în care a avut loc mandatul, cesionarul
dobândeşte acţiuni în nume propriu, pe care cedantul nu le mai poate revoca0. Chiar
dacă mandatul dispare, cesionarul va continua să-şi păstreze acţiunile.
Cu toate avantajele pe care le prezintă faţă de forma iniţială a mandatului in reni
suam, sistemul acţiunilor utile prezintă, totuşi, anumite inconveniente. Astfel
cedantul continuă să-şi păstreze acţiunile directe, pe care le poate intenta
oricând, valorificând creanţa în paguba cesionarului0. în acest stadiu, debitorul
are în realitate doi creditori: cedantul, care deţine acţiunile directe0 şi
cesionarul, care deţine acţiunile utile. Pe de altă parte, debitorul se liberează
nu numai prin plata făcută cesionarului, ci şi prin plata făcută cedantului. Dacă
debitorul prefera să plătească cedantului, acţiunile cesionarului rămâneau fără
obiect, deoarece datoria se stingea. Abia în momentul lui litis contestatio dreptul
cesionarului se consolida definitiv, fapt ce i-a determinat pe romani să
perfecţioneze sistemul acţiunilor utile prin crearea de noi mijloace juridice.
Faza a treia a mandatului in rem suam (perfecţionarea acţiunilor utile) s-a re-
alizat prin interpolarea de către Justinian a unei constituţii a lui Gordian0.
Potrivit acestei reforme0, după somaţia făcută de către cesionar (denuntiatio),
debitorul nu se putea libera decât prin plata făcută cesionarului. Dacă plătea
cedantului, debitorul continua să fie obligat, întrucât această plată nu stingea
datoria. în cazul în care cesionarul nu l-a somat pe debitor să plătească, dar a
acceptat o plată parţială din partea acestuia, se apreciază că debitorul 1 -a
recunoscut pe noul creditor. în ambele cazuri cedantul nu mai putea intenta
acţiunile directe.
?49 Efectele mandatului in rem suam0. Cesiunea de creanţă realizată prin j-itul în
propriu interes, se deosebeşte profund de cea realizată prin novaţiunea 11,3-
ehunbare de creditor. Dacă în cazul novaţiunii cesionarul dobândeşte un drept C în
cazul acţiunilor utile cesionarul valorifică dreptul originar0. Drept urmare, n°U-
sonile dreptului transmis (garanţii, excepţiuni) nu se sting, cesionarul având 3i
jbilitatea să le valorifice. Astfel, cesionarul poate opune debitorului cedat
P°e0lcaŞ1 excepţiuni ca şi cedantul. Pe această cale, cu toate că nu s-a creat nu
act j3l în vederea transmiterii creanţelor, mandatul in rem suam, în forma perfec-
ţionată pnn reforma lui Justinian, s-a dovedit a fi un instrument perfect adecvat
cerinţelor acestei operaţii juridice.
250. Reacţiunea împotriva cesiunii creanţelor. în epoca postclasică, cei puternici
(potentiores) obişnuiau să cumpere anumite creanţe litigioase (creanţe care pot
face obiectul unui proces) la un preţ mai mic decât valoarea creanţei, în credinţa
că datorită situaţiei lor sociale vor putea să valorifice acele drepturi fără mari
greutăţi0. în felul acesta, cei bogaţi şi puternici se îmbogăţesc pe seama ce-
dantului, care în mod obişnuit era un om lipsit de mijloace. Pe de altă parte,
cesionarul recurgea la presiuni dintre cele mai grave împotriva debitorului, pentru
a-1 sili sâ plătească o datorie îndoielnică.
în scopul de a pune capăt acestor abuzuri, împăraţii au adoptat o serie de măsuri,
sub forma unor constituţiuni imperiale. Amintim în acest sens o constituţi- une
dată în anul 380 de către Graţian, Valentinian şi Teodosiu, potrivit căreia dacă o
creanţă litigioasă este obiectul unei cesiuni de creanţă, debitorul nu poate fi
urmărit de către cesionar (fiscul nostru sau oricare persoană să nu poată începe un
proces, nici să fie chemat în judecată)0. Diocleţian şi Maximin au interzis celor
puternici să intenteze o acţiune în justiţie, în calitate de cesionari ai unor
creanţe litigioase5. în anul 422 Honoriu şi Teodosiu au interzis, sub sancţiunea
decăderii, transmiterea creanţelor litigioase către cei puternici0.
Printr-o constituţiune dată de către împăratul Anastase în anul 506, s-a dispus că
în cazul înstrăinării unei creanţe — litigioase sau nelitigioase — la un preţ infe-
rior valorii sale nominale, debitorul se poate libera plătind cesionarului suma cu
care acesta din urmă a cumpărat creanţa0. în felul acesta, nimeni nu mai era inte-
resat să achiziţioneze creanţe la un preţ inferior valorii lor nominale.
Toate aceste măsuri au fost adoptate cu scopul de a preveni ruinarea defmjţj^ a
celor săraci, într-o epocă în care societatea romană se afla în ultimul stadiu a|
decăderii economice.
§ 2. CESIUNEA DE DATORIE
251. Cesiunea de datorie0, ca şi cesiunea de creanţă, se realiza prin mijloafc.
juridice indirecte. în acest scop au fost utilizate novaţiunea prin schimbarea de
debitor şi mandatul judiciar (procuratio in rem suam ).
în cazul novaţiunii prin schimbare de debitor, o altă persoană se obligă să
plătească datoria. Schimbarea debitorului necesită consimţământul creditorului dar
nu necesita consimţământul vechiului debitor, deoarece, în principiu, oricine poate
plăti în locul său. Ne amintim că novaţiunea prin schimbarea de debitor realizată
cu consimţământul vechiului debitor, poartă numele de delegaţie (exproinissio)0.
Potrivit celui de al doilea procedeu, procuratio in rem suam, mandatarul (noul
debitor) îşi asuma sarcina de a sta în justiţie, în calitate de pârât, şi de a
plăti suma de bani prevăzută în sentinţa de condamnare0.
Capitolul VII
GARANŢII PERSONALE
252. Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului principal
i se alătură unul sau mai mulţi debitori accesori, numiţi garanţi.
Garanţiile personale au fost create cu scopul de a-1 pune pe creditor la adăpost,
faţă de consecinţele eventualei insolvabilităţi a debitorului.
Spre deosebire de sistemul corealităţii pasive, în care avem mai mulţi debitori
aflaţi pe picior de egalitate, în cazul garanţiilor personale debitorului principal
i se alătură un debitor accesor0.
Mijloacele juridice utilizate în scopul realizării garanţiilor personale au fost
aplicaţiuni ale contractului verbal0. în dreptul vechi şi clasic, romanii au
utilizat stipulaţiunea sub trei forme: sponsio0, fidepromissio1, şi fideiussio.
întrucât aceste
cdee juridice prezentau anumite inconveniente, decurgând din caracterul lor
,râljstţ dreptul pretorian şi jurispmdcnţa au perfecţionat sistemul garanţiilor
onale, creând noi forme de realizare a garanţiilor. Acestea sunt: pactul de con-
jtuit: receptum argentarii şi mandatumpecuniae credendae'. în epoca postclasică,
sistemul garanţiilor personale a fost prefecţionat şi mai anin prin introducerea
unor reglementări unitare, ca expresie a tendinţei generale ûnificare a
instituţiilor juridice, proprie legislaţiei lui Justinian.
ss 2. GARANŢIILE PERSONALE ÎN EPOCA VECHE
253. Sponsio este forma originară de creare a garanţiilor personale4. Ea era
rezervată cetăţenilor romani, întrucât verbul spondeo pe care trebuia să-l pronunţe
garantul avea vocaţia specială de a trage favoarea zeilor. După ce se încheia
stipu- Cjunea principală, între creditor şi debitorul principal, intervenea o a
doua stipu- latiune, încheiată între creditor şi garant5. Creditorul îl întreba pe
garant: Idem dări spondes (promiţi acelaşi lucru), la care garantul răspundea:
Spondeo (promit). Garantul6 care se obliga prin pronunţarea cuvântului spondeo
purta numele de sponsor.
254. Fidepromissio1 a apărat mai târziu, ca urmare a extinderii relaţiilor
economice cu peregrinii. întrucât peregrinii nu se bucurau de ins commercii, nu
aveau acces la instituţiile de drept civil, şi, ca atare, nu puteau pronunţa verbul
spondeo. Pe de altă parte, vârfurile clasei dominante erau interesate ca şi
peregrinii, cu care întreţineau intense relaţii comerciale, să poată garanta o
datorie. în acest scop, s-a creat o nouă garanţie personală, formată tot prin
întrebare şi răspuns, numai că de data aceasta debitorul nu mai pronunţa verbul
spondeo, ci verbul fidepromitto (promit cu lealitate). Creditorul întreabă: Idem
fide promittisne ? (Promiţi acelaşi lucru?) - Fidepromitto*.
255. Situaţia garanţilor care se obligau sub forma lui sponsio sau
fidepromissio era deosebit de grea9. Astfel, creditorul se adresa mai întâi
garantului pentru a-i pretinde executarea obligaţiei. Creditorul prefera să-l
urmărească pe garant, deoarece în cazul insolvabilităţii debitorului principal,
garantul nu mai putea fi urmărit. Pe de altă parte, garantul care plătea nu
dispunea de vreun mijloc juridic pentru a se întoarce împotriva debitorului
principal. 0 0 0 0 0 0 0
Dacă erau mai mulţi garanţi, oricare dintre ei putea fi ţinut pentru întrea torie,
iar dacă plătea, nu se putea îndrepta împotriva cogaranţilor, pentn pretinde partea
corespunzătoare din datorie.
luptă sistematică, la capătul căreia situaţia garanţilor a cunoscut importante
trans formări . Noile reglementări au fost introduse prin patru legi succesive:
Publilia, legea Appuleia, legea Cicereia şi legea Furia de sponsn.
256. Potrivit legii Publilia0 0, garantul care s-a obligat în forma lui sponsio
arc dreptul de a se întoarce împotriva debitorului principal, dacă, într-un anumit
termen acesta din urmă nu-i remite ceea ce a plătit creditorului pentru el.
Garantul (sponsor) Va utiliza în acest scop manus iniectiopro iudicato (ca şi când
ar fi avut loc un proces).
Legea Appuleia0, care se aplica atât garanţilor obligaţi prin sponsio, cât şi celor
obligaţi prin fidepromissio (sponsores şi fidepromissores), a introdus noi
raporturi între cogaranţi. întrucât cogaranţii erau obligaţi solidar, oricare
dintre ei putea fi urmărit pentru întreaga datorie. Dacă până la adoptarea legii
Appuleia, garantul care plătea nu se putea întoarce împotriva cogaranţilor, de data
aceasta el dispunea de o acţiune prin care le cerea partea lor contributivă.
Prin legea Cicereia0, creditorul a fost obligat să facă o declaraţie privitoare la
numărul garanţilor şi la valoarea datoriei. Se pare că aceste dispoziţii au fost
introduse în scopul de a facilita aplicarea legilor anterioare, date în această
materie. Legea Cicereia se aplică şi ea atât la sponsores cât şi la
fidepromissores.
Legea Furia de sponsu0 cuprinde două dispoziţii, prin care raporturile dintre
garanţi, precum şi cele dintre garanţi, pe de o parte, şi creditor, pe de altă
parte, suferă transformări importante.
Prima dispoziţie a legii prevede că datoria se va împărţi în momentul scadenţei,
între toţi garanţii, fără a se ţine seama dacă sunt sau nu solvabili0. Astfel, dacă
sunt trei garanţi, dintre care doi sunt solvabili iar unul insolvabil, datoria se
va împărţi la trei, fiecare garant fiind ţinut numai pentru partea sa. în ipoteza
noastră, garanţii solvabili vor plăti câte o treime din datorie. Potrivit
sistemului introdus de legea Furia de sponsu, consecinţele insolvabilităţii unor
garanţi sunt suportate de către creditor şi nu de către garanţii solvabili. Această
dispoziţie, prin care s-a înlăturat principiul solidarităţii în materie de garanţii
personale, şi care trece asupra credito-
ciscul insolvabilităţii garanţilor, era contrară intereselor celor bogaţi, fapt ce

a ^111 jntroducerea unor forme juridice noi, de natură s-o golească de conţinut, jr
^ca a doua dispoziţie prevede că obligaţia lui sponsor şi ftdepromissor, tractată
în Italia, se stinge prin trecerea a doi ani de la scadenţă0 0. Noua regle- 60
n(arc ţjnde să aducă unele îngrădiri principiului imprescriptibilităţii
obligaţiilor.
aceaStd prevedere vine în sprijinul debitorilor. De teamă că dreptul lor să nu se v
0 . creditorii îi urmăreau pe garanţi cât mai repede cu putinţă, astfel încât dato-
nu se mărea prin acumularea de dobânzi". Amintim cu această ocazie, că dobânzile
percepute sub cele mai variate forme au fost un adevărat flagel pentru societatea
romană.
ss 3. GARANŢIILE PERSONALE ÎN EPOCA CLASICĂ
257. Fideiussio0 0 este o formă nouă de garanţie, creată în scopul ocolirii
dispoziţiilor legilor pe care le-am evocat mai sus. Sponsio şi fidepromissio nu mai
corespundeau intereselor creditorilor, aşa încât în practica juridică apare
fideiussio, căreia dispoziţiile celor patru legi nu îi erau aplicabile (ele aveau
în vedere numai situaţia lui sponsor şi a lui ftdepromissor).
Forma lui fideiussio este asemănătoare cu cea a garanţiilor personale din epoca
veche, numai că la întrebarea creditorului dacă promite acelaşi lucru, garantul în-
trebuinţa verbul fideiubeo (consimt pe cuvântul meu)3. Deşi originea acestei forme
de garanţie este controversată, se pare că era cunoscută încă înainte de epoca
războaielor civile. Prin introducerea sa, garanţii au fost readuşi în situaţia pe
care au avut-o înainte de adoptarea celor patru legi.
258. între vechile forme de realizare a garanţiilor personale şi fideiussio
există numeroase deosebiri:
a) Pe când sponsio şi fidepromissio garantează numai obligaţii născute verbis
(contract în formă verbală), fideiussio poate garanta obligaţii născute din orice
contract0. Mai mult chiar, fideiussio poate garanta şi o obligaţie delictuală0 0,
lată dar că sfera sa de aplicare este mult mai largă decât cea a formelor originare
de garanţie.
b) întrucât fideiussio nu este supusă dispoziţiilor legii Furia de sponsu,
garanţii sunt ţinuţi în mod solidar, ceea ce înseamnă că oricare dintre ei poate fi
urmărit pentru întreaga datoriex.
c) Obligaţiile lui sponsor şi fidepromissor nu treceau asupra urmaşilor, ^
chiar într-o epocă la care romanii au ajuns să admită ideea transmiterii obligaţi^'
spre deosebire de obligaţiile lui fideiussor, care erau transmisibile0 0.
259. Efectele fideiusiunii. Prin efectele sale, fideiussio a reintrodus un
siste^ deosebit de aspru pentru cei ce garantau o datorie. Ca şi la garanţiile
originare j„ epoca anterioară legilor favorabile debitorilor accesori, creditorul
avea dreptul $â.| urmărească fie pe debitorul principal, fie pe fideiussor. Este de
presupus că debita rul prefera să intenteze acţiunea împotriva garantului din cel
puţin două motive: în primul rând, creditorul putea avea mai multă încredere în
solvabilitatea garantul^ decât în solvabilitatea debitorului principal. în al
doilea rând, dacă ar fi intentat ac. ţiunea împotriva debitorului principal,
creditoail s-ar fi găsit în imposibilitatea de a-1 mai urmări pe garant, datorită
efectului extinctiv al lui litis contestatio prin care dreptul său se stingea în
întregime*".
O altă consecinţă a fideiussiunii este că garantul care a plătit datoria, nu are
posibilitatea de a se întoarce împotriva debitorului principal.
în fine, ca si sponsor sau fidepromissor, înainte de adoptarea legii Furia de
sponsu, confideiussorii erau ţinuţi solidar, iar garantul care plătea nu se putea
fi. drepta împotriva celorlalţi pentru a le pretinde partea contributivă0.
§ 4. BENEFICIILE ACORDATE LUI FIDEIUSSOR
260. în dreptul clasic şi postclasic s-au luat anumite măsuri, cunoscute sub
numele de cele trei beneficii0 prin care situaţia lui fideiussor s-a îmbunătăţit.
Aceste beneficii (drepturi acordate în mod excepţional) s-au constituit într-un
sistem bine definit abia în epoca lui Justinian. Ele au apărut la mari intervale de
timp, iar valorificarea lor s-a realizat prin mijloace procedurale dintre cele mai
complicate.
Beneficiul de cesiune de acţiuni şi beneficiul de diviziune0 au apărut în dreptul
clasic, graţie unor inovaţii ale jurisprudenţei şi ale dreptului imperial, iar
beneficiul de discuţiune a putut fi valorificat pe deplin abia în dreptul
postclasic, după desfiinţarea de către Justinian a efectului extinctiv al lui litis
contestatio0.
261. Beneficiul de cesiune de acţiuni0 constă în dreptul garantului care a plă-
tit datoria de a cere creditorului să-i cedeze toate acţiunile pe care le arc
împotriva debitorului principal, pentru a se putea întoarce împotriva acestuia din
urmă.
Beneficiul de cesiune de acţiuni, numit astfel de către comentatori, este o creaţie
a jurisconsulţilor, care au dus până la ultimele consecinţe anumite reguli din
materia procedurii civile0.
să cedeze acţiunile pe care le avea împotriva debitorului principal, cu toate că
,uza fie plătit. Excepţiunea trebuia cerută în faţa magistratului, întrucât la con-
lc (je drept strict, cum este cazul fideiusiunii, judecătorul nu putea lua în con-
1 j,rarc o excepţiune dacă nu figura în formulă. O dată excepţiunea ceaită de către
arant creditorul era nevoit să transmită fideiussorului acţiunile pe care le avea f
trjva debitorului principal, căci altfel, în faţa judecătorului, garantul invoca
cepţiunea de doi, iar judecătorul, în virtutea caracterului absolutoriu al excepţi-
uiiilor trebuia să pronunţe o sentinţă de absolvire-.
Din punct de vedere practic, cererea garantului de a se introduce excepţiunea I,
tj0] în formulă, acţiona ca o ameninţare la adresa creditorului care refuza să
-edcze acţiunile0 0 0. Faţă de această ameninţare, înainte de litis conlestatio,
creditorul transmite garantului care urmează să-l plătească, toate acţiunile pe
care le are împotriva debitorului, fie prin novaţiune, fie prin mandatul in rem
sucim. Constatând că cesiunea de acţiuni s-a realizat, magistratul nu mai introduce
în formulă excepţiunea de doi, căci din acel moment fideiussorul nu mai avea nici
un motiv să ceară inserarea excepţiunii.
Uneori puteau apare complicaţii. în ipoteza în care creditorul îşi asigura creanţa
printr-o garanţie personală şi printr-o garanţie reală, nimic nu-1 împiedica să-şi
valorifice garanţia personală0. în faţa magistratului, în virtutea dreptului la
cesiunea de acţiuni, fideiussor cerea creditorului să-i transmită garanţia reală.
Admiţând că titularul creanţei îi transmite această garanţie (ex. ipotecă), se pune
problema cum va mai putea garantul să-şi valorifice dreptul după efectuarea plăţii,
deoarece ipoteca este un drept accesoriu şi se stinge odată cu stingerea dreptului
principal (în cazul nostru, dreptul principal s-a stins prin plată).
Pentru a se evita o asemenea perspectivă, romanii transmiteau dreptul de garanţie
reală în forma unei vânzări, considerându-se că plata nu reprezintă altceva decât
preţul dreptului real cumpărat de către garant0.
262. Printr-o constituţiune a împăratului Hadrian, s-a acordat fideiussorilor un
drept pe care mai târziu comentatorii l-au numit beneficiul de diviziune0. Prin
acest beneficiu s-a introdus şi în cazul fideiusiunii diviziunea datoriei între
cogaranţi, dar
Pe de altă parte, constitution debili alieni, care se încheie printr-o simplul
venţie, nu prezintă nici unul din inconvenientele decurgând din caracterul for^
fideiusiunii0.
265. Mandatum pecuniae credendae este garanţia personală prin care o» soană
(mandantul)4 însărcinează o altă persoană (mandatarul) să acorde ung unui terţ'.
Prin această operaţiune juridică, mandatarul devine creditor, iar n dantul
garantează datoria contractată de către terţ6. Dacă terţul nu plăteşte la» denţă
mandatarul se poate îndrepta împotriva mandantului prin actio mandatm traria.
întrucât creanţa faţă de garant izvorăşte din contractul de mandat, iar creat faţă
de debitorul principal din contractul de împrumut, cele două obligaţii nu
identitate de obiect, aşa încât efectul extinctiv al lui litis contestatio va
afectau mai creanţa dedusă în justiţie7. Aşadar, nimic nu-1 împiedica pe mandatar
si urmărească mai întâi pe debitorul principal şi numai după aceea pe mandant.
266. Receptum argentarii este cel de al treilea procedeu neformal de garanţi
constând din convenţia prin care bancherul se obligă să plătească datoriile event
ale ale clientului său faţa de un terf.
La origine, dacă bancherul nu plătea terţului suma datorată de către client, cl
entul, şi nu terţul, avea acţiune împotriva bancherului9. Cu timpul, s-a admise
raportul juridic se stabileşte direct între bancher şi terţ. De atunci, receptum $
gentarii a devenit o veritabilă formă de garanţie personală10.
Ceea ce particularizează această formă de garanţie este faptul că obligaţia gi
rantului se naşte înaintea obligaţiei debitorului principal.
Cercetarea originii şi evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes, datorită în
primul rar: urmelor pe care modul de formare a noţiunii de obligaţie le-a lăsat
asupra terminologie juridice romane. Formarea noţiunii de obligaţie prezintă, de
asemenea, un interes deoset pentru determinarea caracterului primelor obligaţiuni.
Capitolul VIII
GARANŢII REALE
267. Garanţia reală este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un
luCru creditorului său, fie sub forma transmiterii proprietăţii sau a posesiunii,
fie ^ forma constituirii unui drept de ipotecă, cu efectul că la scadenţă, dacă
debitorul nu plăteşte, creditorul se poate despăgubi valorificând lucrul atribuit,
cu preferinţă fată de creditorii chirografari1.
Aşadar, spre deosebire de garanţia personală, unde un debitor accesor se alătură
debitorului principal, la garanţia reală creditorul afectează, sub una din formele
mai sus arătate, un bun al debitorului, pentru a se pune la adăpost faţă de con-
secinţele eventualei insolvabilităţi a acestuia din urmă.
Deşi garanţiile reale, prin natura lor, dau creditorului o mai mare siguranţă
romanii au continuat să utilizeze în paralel şi garanţiile personale. Acest fenomen
se explică, în primul rând, prin aceea că nu întotdeauna debitorii dispuneau de
bunuri pentru a le afecta cu titlul de garanţii reale. In anumite cazuri, părţile
recurgeau la garanţiile personale.
întrucât, în cazul garanţiilor reale, cu excepţia gajului la origine, lucrai este
afectat cu titlu de drept real, creditorul are situaţia unui veritabil titular de
drept real, iar dacă la scadenţă debitorul nu plăteşte, exercita dreptul de
urmărire şi dreptul de preferinţă. De aceea, în eventualitatea că debitorul
insolvabil are ntai mulţi creditori, titularul garanţiei reale îşi va satisface
creanţa înaintea creditorilor obişnuiţi" (la ipotecă). La fiducia, creditorul îşi
valorifică dreptul de creanţă în calitate de proprietar, iar la gaj în calitate de
posesor al lucrului.
Fiducia cum creditore şi gajul (pignus), ca forme originare ale garanţiilor reale,
au apărat încă din epoca veche.
Ipoteca, formă evoluată de garanţie, apare abia în dreptul clasic.
§ 2. FIDUCIA
268. Fiducia cum creditore' se realiza prin transmiterea lucrului de către
debitor creditorului său, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iute
cessio, 0 3
însoţită de o convenţie prin care creditorul promitea ca la scadenţă să nsmită
debitorului lucrul, dacă acesta din urmă îşi va fi plătit datoria. Conven-
*fff8grtilor se numea la origine pactum f'iduciae .
■'a la scadenţă debitorul plătea, dobândea calitatea de creditor şi dispunea de
ctiune pe care o intenta împotriva fostului creditor, pentru a-1 sili să-i retrans-
mits pr°Prietatea asupra lucrului.
Aşadar, în cazul fiduciei, creditorul devine proprietarul lucrului dat în garanţie
■ în acelaşi timp, debitorul sub condiţie al acelui lucru (din momentul efectuării
*!’,[jj debitorul devine creditor al lucrului transmis).
f Cu privire la modul de formare a fiduciei, trebuie să reţinem că ea presupune, ne
de o parte, o convenţie din care se naşte acţiunea debitorului care şi-a plătit
datoria, iar pe de altă parte, o mancipatio sau in iure cessio, prin care se
realizează transmiterea provizorie a proprietăţii, în scopul garantării datoriei.
Cu alte cuvinte, fiducia este o convenţie grefată pe mancipatio sau pe in iure
cessiof Cele două operaţiuni nu trebuie privite separat, ci împreună, convenţia
fiind inseparabilă de modurile de transmitere a proprietăţii ce se utilizau.
în epoca clasică, după apariţia contractelor reale, fiducia cum creditore se naşte
din contractul real de fiducie0 0 0 0, contract sancţionat printr-o acţiune de bună
'credinţă (actio fiduciae f.
269. Deşi este foarte avantajoasă pentru creditor, căci devine proprietar al
lucrului dat în garanţie, cu toate consecinţele ce decurg de aici, fiducia prezintă
o seamă de inconveniente pentru debitor0.
în primul rând, ca o consecinţă a transmiterii dreptului de proprietate, dacă la
scadenţă plăteşte, debitorul nu dispune decât de o acţiune personală pentru a cere
restituirea lucrului0. De aici decurg două consecinţe.
Dacă la scadenţă, după efectuarea plăţii, creditorul devine insolvabil, debitorul,
în calitate de titular al unei acţiuni personale, se vede în situaţia de a veni în
concurs cu creditorii creditorului său şi de a nu primi decât o cotă parte din
valoarea lucrului transmis cu titlu de garanţie. Apoi, dacă lucrul dat în garanţie
ajunge în mâinile unor terţi, debitorul nu va putea să-l urmărească în mâinile
acestora, întrucât, nefiind proprietar, nu are dreptul de urmărire0.
în al doilea rând, valoarea lucrului dat în garanţie putea fi (şi de regulă era)
mai mare decât valoarea datoriei. Cu toate acestea, debitorul nu mai avea posibili-
tatea de a garanta o nouă datorie cu acelaşi lucru, câtă vreme el se afla în mâinji
creditorului.
în sfârşit, fiducia presupune utilizarea unor acte ca mcmcipatio sau in in,-e Cg
sio, acte la care peregrinii nu aveau acces'.
Datorită acestor inconveniente ale fiduciei, romanii au creat încă din epoca va che
o nouă garanţie reală, mai bine adaptată cerinţelor economiei de schimb jn continuă
dezvoltare.
§3. GAJUL
270. Gajul0 0, ca formă perfecţionată de garanţie, se naşte din contractul real
d» gaj: debitorul remite creditorului său posesiunea unui lucru, prin intermediul
tradi- ţiunii, transmitere însoţită de o convenţie prin care creditorul se obligă
să retrăi», mită posesiunea asupra lucrului, dacă debitorul îşi va fi plătit
datoria la scadenţă0 Prin efectul contractului de gaj, creditorul dobândeşte
posesiunea asupra lucrului dat în garanţie, şi, în acelaşi timp, devine debitor
condiţional al lucrului.
Aşa cum s-a văzut, luciul dat în gaj face obiectul unei simple tradiţiuni (nuda
traditio pignoris), prin care creditorul dobândeşte posesiunea provizorie asupra
lucrului (până la plata datoriei)0. Posesiunea exercitată de către creditor a fost
sancţionată de către pretor prin intermediul interdictelor0.
271. Faţă dQ fiducia cum creditore, gajul prezintă anumite avantaje pentru
debitor.
Astfel, dacă la scadenţă debitorul plăteşte, poate intenta acţiunea în revendicare
în calitate de proprietar al lucrului0. Dacă după efectuarea plăţii creditorul se
dovedeşte insolvabil, debitorul nu riscă să vină în concurs cu creditorii
creditorului său. în acelaşi timp, debitorul poate urmări lucrul în mâinile oricui,
în virtutea dreptului de urmărire pe care i-1 conferă calitatea de proprietar. Cu
toate acestea, gajul prezintă şi unele inconveniente.
Cât îl priveşte pe debitor, gajul are dezavantajul că nu-i dă posibilitatea de a
garanta mai multe datorii cu acelaşi lucru (el nu poate transmite posesiunea
lucrului mai multor persoane în acelaşi timp)0.
Pe de altă parte, creditorul nu poate înstrăina lucrul dat în gaj, dacă la scadenţă
debitorul nu plăteşte0. Funcţia lui se limitează la a exercita o anumită presiune
asu-
iLicrul până la plata datoriei).
De asemenea, creditorul nu se poate folosi de lucrul dat în gaj.
Pe lângă gajul constituit prin convenţia părţilor şi remiterea lucrului, romanii au
cunoscut şi gajul tacit0. Un astfel de gaj exercită proprietarul imobilului asupra
lucrurilor mobile ale locatarului.
Faţă de inconvenientele proprii gajului, romanii au creat o formă nouă de ga-
nnţie, perfect adaptată intereselor ambelor părţi.
§ 4. IPOTECA
272. Faţă de gaj, ipoteca prezintă avantajul că lucrul afectat rămâne în
posesiunea debitorului şi numai dacă acesta nu plăteşte la scadenţă, creditorul
ipotecar are dreptul de a intra în posesia lucrului şi de a-1 vinde, valorificându-
şi în felul acesta creanţa0. Creditorul ipotecar se bucură de dreptul de preferinţă
în raport cu creditorii chirografari, după cum are şi dreptul de a urmări luciul
ipotecat0.
Rezultă, aşadar, din scurta înfăţişare a fizionomiei sale, că ipoteca este o formă
de garanţie foarte bine adaptată cerinţelor unei societăţi întemeiate pe marfa şi
pe credit: pe de o parte, interesele creditorului sunt perfect asigurate, pe de
altă parte, debitorul rămâne în posesiunea lucrului ipotecat până la scadenţă,
urmând să fie deposedat numai dacă nu efectuează plata.
273. Originea ipotecii. Pornind de la faptul că denumirea acestei forme de ga-
ranţie este de origine greacă (ipotiki), unii autori au susţinut că însăşi
instituţia ar fi de origine greacă, în sensul că romanii ar fi împrumutat-o de la
greci0.
Acest argument de ordin semantic nu rezistă însă, deoarece, la început, romanii au
desemnat ipoteca prin termenul de pignas, care era utilizat şi pentru desemnarea
gajului0. în acest sens trebuie să precizăm că textele se referă la instituţia
ipotecii (denumind-o pignus) încă din vremea lui Salvius Iulianus, pentru a se
generaliza la începutul sec. al III-lea0. Pe de altă parte, faptul că instituţia
ipotecii nu a fost preluată într-o formă gata elaborată de la greci, rezultă şi din
aceea că textele ne dau posibilitatea să distingem, foarte clar, fazele prin care
ipoteca a trecut în procesul formării sale ca figură juridică bine individualizată.
274. Dreptul de retenţie0. Prima fază în evoluţia ipotecii este denumită drep-
tul de retenţie, întrucât dă posibilitatea proprietarului unei moşii de a reţine
inven
275. tarul agricol al arendaşului, numit invecla et illata, dacă la scadenţă
acesta plăteşte arenda0.
tre proprietarii de moşii şi arendaşi. In raporturile dintre aceste două categori
persoane nu era utilizabil gajul, întrucât acesta presupune deposedarea debitorulu
Or, în cazul acestor relaţii, arendaşul (viitorul colon) se instala pe domeniul
agrjCo| cu inventarul său, inventar pe care proprietarul nu-1 putea lua cu titlu de
gaj, c^Cj debitorul n-ar mai Ii putut să muncească terenul.
Aşadar, inventarul agricol rămâne în posesia debitorului (arendaşul), iar dacj la
scadenţă acesta nu plăteşte datoria (arenda), creditorul (proprietarul moşiei) jn
virtutea dreptului de retenţie, intra în posesiunea lucrului (inventarul agricol)0.
Acest sistem prezintă, însă, unele inconveniente. In primul rând dreptul de
retenţie nu opera decât pe moşie, astfel încât, dacă arendaşul se muta cu lucrurile
sale în altă parte, proprietarul nu dispunea de vreo acţiune pentru a-1 urmări0. Cu
atât mai mult, proprietarul nu dispunea de vreun mijloc juridic pentru a urmări Iu-
crurile în mâinile terţilor achizitori0.
Faţă de inconvenientele decurgând din dreptul de retenţie, sistemul s-a perfec-
ţionat prin crearea de noi mijloace juridice, de natură să protejeze interesele
latifundiarilor.
276. Interdictul salvian0. Prin interdictul salvian s-a dat posibilitatea
proprietarului să intre în posesia inventarului agricol, dacă arenda nu era plătită
la scadenţă. în această fază a evoluţiei sale, ca şi în faza precedentă, ipoteca
prezintă avantajul că debitorul rămâne în posesia lucrurilor până la scadenţă.
în aceleaşi timp, interdictul salvian dă posibilitatea proprietarului să urmărească
bunurile arendaşului chiar dacă le transportase în altă parte, spre deosebire de
sistemul dreptului de retenţie, care se aplica numai asupra lucrurilor aflate pe
moşie0. Dacă, însă, arendaşul înstrăina inventarul, proprietarul nu se putea
îndrepta împotriva terţilor achizitori, întrucât interdictul salvian funcţiona
numai în raporturile dintre cele două părţi. Proprietarul moşiei nu dispunea încă
de o acţiune reală, aşa că strădaniile sale în raporturile cu terţii rămâneau
zadarnice.
277. Acţiunea serviană. Acţiunea serviană a fost creată cu scopul de a da
posibilitatea proprietarului moşiei să intre în posesia inventarului agricol, chiar
dacă acesta se afla în mâinile unor terţi0.
pin momentul apariţiei acţiunii serviene, creditoml poate urmări lucmrile ori- • jn
mâinile oricui. în acest stadiu, ipoteca ne apare ca o figură juridică 1 j
c0nturată, cu efecte precise: în baza contractului de arendare, debitorul are V6 'j
jt 0 sumă de bani, datorie pe care o garantează cu lucrurile sale, lucruri care I?
gf, jn stăpânire până la scadenţă, iar dacă la scadenţă nu plăteşte, latifundiarul
ffiăn»** _ w r w j .. . . j-
atc
?77. Acţiunea quasiserviană0 0. Dreptul de ipotecă, aşa cum s-a configurat în I
ê„a treia fază a evoluţiei sale, se aplica numai în raporturile dintre
latifundiari
şj arendaşi.
prin acţiunea quasiserviană ipoteca s-a generalizat, aplicându-se raporturilor
Jintre orice creditor şi orice debitor, bineînţeles numai dacă părţile încheiau o
convenţie specială în vederea garantării datoriei. Acţiunea quasiserviană este
numită şi acţiune ipotecaiă.
To

Limbă

Bine ați venit la Scribd!

Drept Privat Roman

Încărcat de

Informații document

Descriere:

Data încărcării

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Privat Roman

Încărcat de

Descriere:

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Titluri conexe

CUPRINS

1 Gaius, 1.26; Ulpian, Reg., 20.14; E. Volterra, Studia et documenta historiae

Pentru possessionis, tradiţiunea nu putea transmite proprietatea ci numai acel

afirma că este proprietarul obiectului litigios. Pârâtul, care era în realitate

' să i încurajeze pe particulari. Faţă de această situaţie, statul s-a îndepărtat

De asemenea, legatul trebuie formulat în termeni imperativi şi solemni. Faţă ^

contract prin înşelăciune, poate opune creditorului o excepţiune (exceptio doli)t

contractul. Potrivit dreptului civil, dolul nu este sancţionat. în secolul I însă

V. Acţiunile cu caracter alăturat (adiecticiae quaUtatis)

convenţie şi remiterea materială a lucrului, s-a observat că plata efectivă cons«

să constituie un indiciu privind intenţia părţilor de a nova . In noua situaţie,

le datora clienţilor0 0 0 0 0 0 0 0. Drept urmare, în intentio a formulei trebuie

238. Se cunosc două moduri pretoriene de remitere a datoriei: pactul de non

ciscul insolvabilităţii garanţilor, era contrară intereselor celor bogaţi, fapt ce