UNIVERSITATEA CREȘTINĂ” DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE MASTER
CARIERA JUDICIARĂ

Portofoliu
Etică și integritate academică

Masterand
PETRE-STOICA(NEGOIȚĂ) Simona-Elena

Profesor
Prof.univ.dr. Gabriela POHOAȚĂ

București
2019
 1. Enumerati 5 valori dupa care va conduceti existenta

Credinta, bunatatea, dragostea, generozitatea şi cinstea. Cele 5 valori pe care le-am

mentionat, le consider importante chiar daca sunt uneori anacronice si cazute in desuetudine. Din
pacate, valorile care se promoveaza acum sunt temporare, fiind lipsite de esenta si profunzime.
Dintre cele cinci valori, consider ca iubirea si credinta sunt cele mai importante.
In jurul acestora se poate trai viata in armonie cu scopul ei, anume dobandirea vietii celei
vesnice. Numai prin manifestarea iubirii fata de aproapele nostru, prin generozitate, bunatate,
putem acorda slava cunenita Creatorului si putem astfel sa ne diferentiem de catre cei credinciosi
doar teoretic. Este greu ca in lumea de azi sa raspunzi cu bine la cei care iti vor raul, sa fii cinstit,
atunci cand toti in jurul tau probeaza contrariul, sa fii gerenos atunci cand se promoveaza din ce
in ce mai mult o viata egoista, insa numai traind dupa aceste valori, putem sa ne ridicam dincolo
de lumea aparentelor.

2. Realizati o delimitare epistemica intre conceptele de etica academica, etica

profesionala, etica deontological, etica aplicata, etica cercetarii stiintifice.

Etica academică este un domeniu aflat la intersecția dintre etica cercetării, managementul
eticii în organizații (din zona academică) și deontologia profesională a cercetătorului sau
profesorului. Deși preocupările care pot fi circumscrise acestei zone sunt departe de a constitui o
evoluție recentă, domeniul a cunoscut o autonomizare semnificativă în ultimii ani, ca urmare în
special a nevoii de a răspunde în mod articulat teoretic unor cerințe venite dinspre organismele
de finanțare ale cercetării și educației, precum și dinspre opinia publică.
Termenul deontologie provine din limba greacă de lacuvântul „deon” care semnifica
datorie, obligație. În prezent, deontologia desemnează normele de conduită și obligațiile etice din
cadrul unei profesii, și aplicarea anumitor norme morale particulare. Etica, morala și deontologia
se referă la ceea ce este „drept”, „corect”, „just”. Etica deontologică se referă la normele de
conduită şi obligaţiile etice ale membrilor unui corp profesional, sau a unui grup social
particular. Deontologia presupune o teorie normativă în cadrul delimitat de câmpul profesional
particular, normele deontologice fiind puse la baza alegerilor morale, necesare, interzise sau
permise. În cazul magistratului, conduita personală ireproşabilă este absolut necesară, datorită
semnificaţiei sociale a profesiunii sale, fiind considerate o parte semnificativă a obligaţiilor
profesionale.
Etica aplicată sau etica profesională analizează, din punct de vedere moral, o serie de
situații concrete din practica socială sau profesională, în vederealuării/adoptării unor decizii
adecvate. În domeniul eticii aplicate sunt integrate etica medicală, etica juridică, etica în mass-
media etica profesională, etica mediului înconjurător, etica afacerilor.
Etica aplicată își propune să discute particularitățile etice ale unor aspecte controversate
și dificile ale vieții contemporane, a căror gestiune nu se mai poate realiza exclusiv prin
intermediul teoriilor eticii filosofice clasice. Astfel că etica aplicată reprezintă o abordare
transdisciplinară prin excelență, necesitând cunoștințe atât din sferagenerală a teoriilor etice, cât
și din domeniul particular în care se exercită.
Etica profesională este formată dintr-un mănunchi de discipline care încearcă să analizeze
filosofic cazuri, situații, dileme relevante pentru lumea reală. Printre aceste discipline se
numără etica tehnologiei informației, etica bunăstării animalelor, etica în afaceri, bioetica, etica
medicală, etica mediului, etica cercetării științifice, etica în politicile publice, etica relațiilor
internaționale, etica mijloacelor de informare.
Etica cercetării discută problemele etice care apar în toate fazele unei cercetări, de la
alegerea temei și a metodelor, la desfășurarea ei propriu-zisă și apoi la publicarea și valorificarea
rezultatelor. Mai ales atunci când cercetarea implică ființe vii ca subiecți, problemele de natură
morală pot fi extrem de complexe. Din acest motiv, există o preponderență a studiilor care
discută cu precădere aspecte care țin de științele viului. Termenul are însă o dublă utilizare.
Uneori este folosit pentru a desemna o zonă a reflecției teoretice, în care sunt discutate dileme
morale ce pot apărea în activitatea de cercetare, sau sunt formulate și analizate propuneri
normative de abordare a acestor dileme. Alteori, sintagma trimite mai curând la o realitate
instituțională, configurată de mecanismele care asigură evaluarea și avizarea etică a proiectelor
de cercetare, dezvoltarea unor standarde și reglementări și monitorizarea respectării lor (comisii
de etică a cercetării, consilii naționale de etică, cerințe de natură etică ale revistelor de
specialitate etc).
Exemplu de corupție academică: Jumătate dintre părinţi plătesc fondul clasei şi fondul
şcolii, deşi legea le interzice profesorilor să mai ceară bani. Mai grav este că astfel de fapte
reprezintă doar un exemplu din corupţia largă care se manifestă în şcoli, reclamă Societatea
Academică din România. Ca solutie de stopare și prevenire a acestei situații, propun o aplicaţie
prin care părinţii şi elevii vor putea să raporteze toate abuzurile.

3. Exista universalitate morala?

Ideea unui set comun de valori, universal recunoscute, este văzută uneori ca un fel de
limbaj comun care face posibilă comunicarea dincolo de graniţele culturale .
Moralitatea comună poate fi descoperită şi descrisă (ordonată, clasificată etc.). Unii autori
susţin că ea poate fi şi fundamentată teoretic, deci nu doar descrisă ca un fapt empiric. Problema
justificării trebuie tratată separat de problema descrierii şi face pasul de la descriptiv la normativ.
În final, scopul acestei întreprinderi este acelaşi ca în cazul oricărei teorii etice: o mai bună
orientare în faţa cazurilor dificile, controversate, acele „hard moral questions”.
Este vorba despre probleme în cazul cărora nu dispunem de o soluţie definitivă (mulţi
consideră că nici nu vom obţine aşa ceva). Ele sunt, mai mult sau mai puţin, „probleme de viaţă
şi de moarte”: avortul, eutanasia, modificările la nivelul genomului uman, distribuirea justă a
serviciilor de îngrijiri de sănătate, folosirea celulelor embrionare în scopul cercetării etc. În cele
ce urmează, voi contura conceptul moralităţii comune. Îmi propun să arăt valenţele şi limitele
acestui concept într-o zonă delimitată, anume în confruntarea cu dilemele morale. Problema este
de primă importanţă pentru că tocmai în cazul acelor probleme morale dificile ne confruntăm cu
un pluralism al poziţiilor morale şi al soluţiilor ce derivă din ele. În acelaşi timp, pentru mulţi,
recursul la un fond comun, preteoretic al moralităţii pare să fie calea promiţătoare pentru
obţinerea unui consens în cazurile controversate.
Fiind universală, moralitatea comună are un sens normativ: ea este un sistem de reguli
sau principii care trebuie considerate ca obligatorii de către toate persoanele. Ultima ediţie a
Principles of Biomedical Ethics îşi propune să includă în sistemul principiilor eticii medicale
ideea moralităţii comune (Beauchamp & Childress, 2001). Într-un articol mai recent, Tom L.
Beauchamp defineşte astfel moralitatea comună: „setul de norme împărtăşite de toate persoanele
care aderă la obiectivele moralităţii” şi enumeră zece exemple standard de reguli obligatorii ale
moralităţii comune (Beauchamp, 2003): 1) Nu ucide, 2) Nu provoca altora durere sau suferinţă,
3) Împiedică apariţia răului, 4) Salvează persoanele aflate în pericol, 5) Spune adevărul, 6)
Îngrijeşte-i pe cei tineri sau aflaţi în dependenţă, 7) Ţine-ţi promisiunile, 8) Nu fura, 9) Nu
pedepsi pe cel nevinovat, 10) Tratează toate persoanele cu o egală consideraţie.
Ea este aplicabilă oricărei persoane, în orice timp şi loc. Ea este prezentă chiar dincolo de
diferenţele culturale, întrucât oamenii socializaţi în diferite culturi posedă înţelegerea câtorva
reguli de bază ale comportamentului moral. Pentru varietatea culturală dau seamă o serie întreagă
de moralităţi particulare (deci neuniversale) care sunt mai bogate în conţinut. Ele reflectă
aspiraţii, idealuri, atitudini, sensibilităţi care s-au format în diferite contexte sau tradiţii culturale,
religioase, profesionale. Şi moralităţile profesiilor sunt un tip de moralitate particular.
Moralitatea comună este un sistem public informal în funcţie de care se orientează
comportamentul tuturor persoanelor rationale. Departe de a fi universală şi transistorică,
moralitatea comună se cristalizează ea însăşi într-un context istoric. De aici şi inconsistenţele pe
care le aduce cu sine. Valorile comune sunt valorile acceptate de toate fiinţele umane şi elaborate
în toate societăţile. Ele alcătuiesc setul de valori pe baza căruia are loc orice dezbatere, negociere
şi acţiune. Prin ideea unor valori comune, filosofia morală doreşte să construiască nu pe
eşafodaje abstracte ci pe acel fond de experienţe comune care ne leagă indisolubil. Orice teorie
care construieşte pe ideea unui fond al moralităţii comune trebuie să se confrunte cu reversul
medaliei: anumite probleme morale vor rămâne definitiv insolubile. Soluţiile practice la dilemele
morale nu sunt per se soluţii morale, câtă vreme se referă la probleme insolubile din punct de
vedere moral. Soluţiile practice la dilemele morale pot fi văzute ca modalităţi de interpretare care
păstrează sine qua non un caracter deschis, failibil, provizoriu şi perfectibil.

4. Problematica răului

In primul rând ar putea să pară că dacă Dumnezeu a creat toate lucrurile, atunci răul ar fi
creat de El. Totuşi, aceasta este o presupunere ce necesită a fi clarificată. Răul nu este un “lucru”,
cum ar fi o roca sau energia electrică. Nu poţi avea o cană de rău! Dimpotrivă, răul este ceva care
se întâmplă, o acţiune cum ar fi alergatul. Răul nu există prin el însuşi – poate fi asemănat cu un
gol într-un lucru bun. De pildă, găurile sunt reale, însă ele există numai în interiorul unui alt
lucru. Absenţa unei bucăţi de teren o numim groapă, însă groapa nu poate fi separată de terenul
în sine. Atunci când Dumnezeu a creat lumea, este adevărat că tot ce exista era bun. Unul din
lucrurile bune pe care Dumnezeu le-a făcut a fost să dea libertate fiinţelor create de El să aleagă
binele. Pentru a face o alegere reală, Dumnezeu a trebuit să le permită acestora să aleagă ceva
dincolo de ce aveau la îndemână.
Astfel, Dumnezeu a permis unor îngeri şi oameni să aibă libertatea de a alege binele sau
răul. Atunci când există o relaţie inadecvată între două lucruri bune, noi calificăm asta ca rău,
însă relaţia nu devine un “lucru” care să fi necesitat ca Dumnezeu să o creeze.
Poate că ilustraţia următoare va ajuta în acest sens. Dacă aş întreba o persoană normală
dacă există frigul, este foarte probabil ca răspunsul să fie afirmativ. Totuşi, răspunsul este
incorect. Frigul nu există. Frigul este absenţa căldurii. Similar, întunericul nu există, ci este
absenţa luminii. Tot aşa, răul este absenţa binelui, sau mai bine spus, răul este absenţa lui
Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat răul, ci mai degrabă a permis absenţa binelui.
Priviţi exemplul lui Iov aşa cum este prezentat în Iov, capitolele 1-2. Satan a dorit să îl distrugă
pe Iov, iar Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi facă orice rău doreşte lui Iov, numai să nu îl
omoare. Dumnezeu a permis să se întâmple toate acesea pentru a îi dovedi lui Satan că Iov era un
om drept pentru că Îl iubea pe Dumnezeu şi nu pentru că Dumnezeu îl binecuvântase cu tot felul
de bogăţii. Dumnezeu este suveran şi deţine tot controlul asupra oricărui lucru care se întâmplă.
Satan nu poate face nimic dacă nu are “permisiunea” lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a creat răul,
însă El permite acestuia să existe vremelnic. Dacă Dumnezeu nu ar fi permis existenţa răului,
atât oamenii cât şi îngerii l-ar fi slujit pe Dumnezeu din obligaţie şi nu ca urmare a unei alegeri.
El nu doreşte ca noi să fim asemenea roboţilor care nu fac decât ceea ce îi programează cei care
le dau naştere. Dumnezeu a permis existenţa răului astfel încât noi să putem să folosim libertatea
de a alege dacă dorim să Îl slujim pe El sau nu.
În fine, trebuie spus că la aceste întrebări nu există un răspuns complet. Noi, ca fiinţe
umane finite nu putem să înţelegem niciodată un Dumnezeu care este infinit (Romani 11:33-34).
Uneori noi credem că înţelegem de ce face Dumnezeu anumite lucruri, însă mai târziu
descoperim că scopul acelor lucruri a fost mult diferit de cel presupus iniţial de noi. Dumnezeu
vede lucrurile din perspectivă eternă. Noi însă vedem lucrurile dintr-o perspectivă limitată,
pământească. De ce a aşezat Dumnezeu omul pe pământ ştiind că Adam şi Eva vor păcătui şi
astfel vor introduce răul, moartea şi suferinţa unei întregi omeniri? De ce nu ne-a creat pur şi
simplu ca să fim în Rai, într-un spaţiu perfect şi fără suferinţă? Cel mai bun răspuns care îmi
poate veni în minte este următorul: Dumnezeu nu a dorit să dea naştere unei curse cu roboţi care
nu au libertatea de alegere. Dumnezeu a permis existenţa răului pentru ca noi să putem face
alegerea dacă ne închinăm Lui sau nu. Dacă nu am fi fost nevoiţi să suferim şi să experimentăm
răul, am fi ştiut oare cât de minunat este raiul? Dumnezeu nu a creat răul, însă El l-a permis.
Dacă nu ar fi permis răul, noi ne-am fi închinat Lui din obligaţie şi nu ca rezultat al alegerii
noastre libere.

5. Profilul psiho-moral al educatorului din perspectica eticii lui Kant

Omului îi trebuie îngrijire și culturã este un al doilea postulat pe care-l enunþã Kant –
cultura cuprinzând, pe lângã disciplinã, și instrucția. Acestea din urmã au o importanțã extrem de
mare în devenirea individului uman, pentru cã, spune Kant, „cel ce nu e cultivat e brut
(necioplit), cel ce nu e disciplinat e sãlbatic“; ba, mai mult, „neglijarea disciplinei este un rãu mai
mare decât neglijarea culturii, cãci aceasta se mai poate completa mai târziu; sãlbãticia însã nu se
poate șterge – și o greșealã în disciplinã nu poate fi îndreptatã niciodatã“.
Edificiul etic kantian are la baza conceptul datoriei: „e de datoria mea, pentru ca e de
datoria mea“. Nu exista alt motiv. Nu conteaza natura eventualelor consecinte, conteaza numai
calitatea lor morala. Pentru Kant, datoria reprezinta necesitatea de a indeplini o actiune, din
respect pentru legea morala in sine. Valoare morala au actiunile savarsite doar din datorie. Cand
actionam din inclinatie, din interese egoiste, faptele noastre nu au valoare morala. In aceasta
situatie, actionam conform datoriei si nu din datorie.
Putem practica binele si dreptatea din interes sau din dorinta de a placea. Aceste actiuni
urmaresc, in realitate, satisfacerea egoului nostru si nu respectarea poruncii pure a datoriei.
Ca fiinta libera, omul poate sa aleaga. „Poti, pentru ca e de datoria ta“, este o formula
importanta a eticii kantiene. Daca omul hotaraste sa faca altceva decat ii cere datoria, el stie
foarte bine ca nu si-o face. Ca fiinta libera, fiinta umana nu este nici inocenta, nici iresponsabila
in privinta actelor sale.
Kant face referire la imperativul din Scriptura, care ne cere sa iubim pe aproapele nostru
si chiar pe dusmanul nostru, ca pe noi insine. Este, aici, in discutie, iubirea practica, drept datorie
ce rezida din vointa, si nu din inclinatie. „Actioneaza in asa fel, incat maxima vointei tale sa
poata servi, in acelasi timp, drept principiu al unei legislatii universale“.
Dupa Immanuel Kant, „fiecare om are o constiinta si se considera observat de catre un
judecator interior“; prin urmare, constiinta este tribunalul interior al fiintei umane, care judeca si
apreciaza toate gandurile si faptele acesteia. Constiinta nu este una si aceeasi cu persoana
judecata; ea reprezinta o fiinta morala atotputernica, Dumnezeu.
Educația moralã se finalizeazã cu conștientizarea necesitãții împlinirii datoriilor fațã de
sine însuși (prin care omul ajunge sã pãstreze în persoana sa proprie demnitatea umanitãții) și a
datoriilor fațã de alții (prin care omul dobândește respectul și stima pentru dreptul celorlalți
oameni). Prin aceasta și numai astfel omul devine ființã moralã. Cãci din naturã el nu este
nicidecum o ființã moralã – aratã Kant, precizând cã „el devine o ființã moralã numai dacã
rațiunea sa se înalțã pânã la noțiunile datoriei și legii.