Spovedania: marile etape istorice1

Dumitru A. VANCA Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Inlia

în contextul jubiliar al aniversării pr. prof. univ. Nicolae Necula şi cel ştiinţific al anului 2014 - Anul
euharistie (Sfintei Euharistii, al Sfintei Spovedanii şi al martirilor Brâncoveni 1 2 -, studiul îşi propune
marcarea celor mai importante momente în istoria evoluţiei liturgice a Rânduielii Sfinte Spovedanii, iar
smeritele noastre cercetări se doresc un prinos de recunoştinţă şi mulţumire faţă de cel care a contribuit la
formarea liturgică, morală şi pastorală a zeci de generaţii de preoţi şi
teologi instruiţi în Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti -„Justinain Patriarhul”
*

Rânduiala Sfintei Spovedanii, aşa cum apare astăzi în textele liturgice oficiale ale Bisericii Ortodoxe
Române, nu reflectă parcursul istoric al unui ritual ce a contribuit (şi contribuie încă) la formarea morală a
generaţii şi generaţii de credincioşi. Chiar şi studiile ştiinţifice destinate Spovedaniei se opresc mai mult
asupra aspectului doctrinar sau teologic, partea istorică fiind de cele mai multe ori marcată lapidar, ori foarte
sintetic. Lucrare liturgică şi pastorală capitală în formarea duhovnicească a enoriaşilor noştri, Taina Sfintei
Spovedanii a ajuns în unele parohii o formalitate. Spovedaniile frecvente şi aproape „în masă” în timpul
marilor posturi (nu în sensul unei spovedanii comune3), înşiruirea unei liste de păcate comise, omise, gândite
etc., literatura exagerată şi abuzivă de tip monahal-pietistă, dar mai cu seamă încăpăţânarea de a lega
indisolubil actul liturgic al împărtăşirii euharistice de spovedania prealabilă4, fac aproape uitată practica
liturgică de odinioară când Spovedania mai era încă un rit liturgic excepţional, iar iertarea se dobândea după
lungi şi aspre penitenţe.
In noianul de formulare de spovedanie, unele de-a dreptul aberante5, de cele mai multe ori se

1
Materialul a fost publicat în Vocalic. Slujire, jertfei tt'uie. Cinstire şi recunoştinţă părintelui prof tir. Sicohie !).
Senila, la împlinirea vârstei tic 70 de ani. Edit. Basiiica, Bucureşti. 2014. p. 699-720.
- Hotărârea Sf. Sinod în şedinţa din din 29.10.2012 (http://basilica.ro/stiri/anul-omagial-euharistic-si-anul-comemorativ-
al-sfintilor-martiri-brancoveni_13352.html, accesat în 21.01.2014).
3
Această tentativă, iniţiată în anii ’50 de călugării de la Mănăstirea Vladimireşti şi Sihastru, a fost aavy’tovatf de
Biserica Ortodoxă Română şi de unii teologi (infra).
4
O bună analiză a „dificultăţilor liturgice şi pastorale” prin care trece Taina Spovedaniei se poate vedea la Nikolai
Ozolin, Tradiţie şi creativitate in arta creştină. Spovedania, o Taină in criză, trad. N. Pălimaru, C. Login, V. Manea. Cluj
Napoca, Patmos, 2009. Cf. Ene Branişte, Liturgica specială, IBMBOR, Bucureşti, 1985, p. ATI şi Ene Branişte şi
Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Edit. Diecezana, Caransebeş, 2001, p. 464).
5
Spre exemplu, într-o broşură intitulată Spovedania preoţilor de mir (Sihăstria, 2006), pusă pe seama pr. Ilie Cleopa.
citim în lista de păcate: „Inii tund părul şi mustăţile ca să plac oamenilor, nu lui Dumnezeu f 159]” (p.22), „Am fost
hirotesit duhovnic mai înainte de a avea vârsta de 40 de ani ...” [57] (p. 11), „Am slujii ca preot făcând in acelaşi timp şi
serviciul de paracliser, adică servindu-mă singur, care este şi aceasta o greşeală grea:' [40], (p. 9), şi lista acestor aberaţii
poate continua.

1
insistă pe aspectul formal şi juridic, pe mărunţişuri şi nu pe aspectele capitale ale vieţuirii creştine; dacă
împăcarea penitentului cu Dumnezeu capătă o oarecare importanţă, sensul originar, de împăcare al acestuia
cu trupul mistic al Bisericii, este complet neglijat. Aspectul este cu atât mai dureros cu cât credinciosul nici
nu mai are conştiinţa depărtării de Biserică, consecinţă a lucrărilor sale rele, de unde nici dorul de
(re)întoarcere şi reconciliere.
Dacă în literatura străină studiile teologice cu privire la această rânduială sunt destul de numeroase6,
în teologia românească sunt puţine: pertinent şi cu nuanţe istorice s-a pronunţat pr, Ilarion Felea în teza sa de
doctorat - Pocăinţa [Sibiu, 1939; vezi supra], dar studiul său a rămas aproape necunoscut. în contextul
acuzelor aduse călugărilor de la Vladimireşti şi Sihastru, privind spovedania „în comun”, pr. Dumitru
Stăniloae a scris un remarcabil studiu, accentuând spovedania individuală şi particulară ca act liturgic7. O
contribuţie importantă la trasarea evoluţiei liturgice a Spovedaniei în Molitfelnicele româneşti a adus pr.
Viorel Sava (vezi supra), adăugând şi o comparaţie cu celelalte rituri liturgice, iar Petre Vintilescu8 şi Emil
Cioara9 s-au ocupat în special de aspectele pastorale ale Spovedaniei. Explicaţii practice sau îndreptări cu
privire la administrarea spovedaniei ne-a furnizat pr. Nicolae Necula în articolele sale publicate de-a lungul
timpului în Vestitorul Ortodoxiei şi publicate ulterior în mai multe volume sub titlul: Tradiţie şi înnoire în
slujirea liturgică10 11 12. La acestea mai adăugăm câteva studii apărute în revistele bisericeşti, cum sunt cele
ale lui D. Buzatu, V. Chiţu, C. Cornescu"
în Molitfelnicul românesc rânduiala aceasta este pusă sub titlul Mărturisirea (Spovedania)n. fapt care
sugerează similitudinea celor doi termeni, primul grecesc, celălalt slavonesc, şi care indică procesul formal
prin care se obţine reconcilierea cu Biserica - mărturisirea înaintea preotului a păcatelor comise şi dobândirea
iertării. Cu sens mai mult juridic, termenul mărturisire (s^-opo^oyia) arată acţiunea de (i) recunoaştere
publică13, în cazul nostru a păcatului, dar şi pe cea de (ii) mărturie publică14 (în cazul nostru, de a nu mai
repeta păcatul), sau chiar cu sensul de promisiune. în limba română se mai foloseşte uneori şi termenul slavon
pocăinţă {pocajanije) care încearcă traducerea termenului pexavoia - a reflecta asupra faptelor comise15,
cuvânt care indică un proces interior, o frământare, căinţă, părere de rău pentru o acţiune anterioară, dar şi
procesul întoarcerii de pe drumul păcatului pe cel al virtuţii şi, mai ales, împăcarea cu Biserica. în practica
liturgică cotidiană termenii sunt folositţi, din păcate, interschimbabili, majoritatea preoţilor şi a credincioşilor
neiacând o deosebire evidentă între Pocăinţă, Mărturisire, Spovedanie

6
O amplă bibliografie română şi străină pre tema Spovedaniei se poate consulta în Viorel Sava, Taina Mărturisirii în
riturile liturgice actuale, Edit. Trinitas, Iaşi, 1999, p. 243-265 şi la Ilarion Felea, Pocăinţa, Edit. SCARA, Bucureşti,
2000, p. 232-279.
7
Dumitru Stăniloae, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 3-4
(1955), p. 218-250.
8
Petre Vintilescu, Spovedania şi Duhovnicia, ed. a Il-a, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române de Alba lulia, 1995.
9
Emil Cioara, Duhovnicul şi Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxa, Edit. Universităţii din Oradea, 2007.
10
Voi. I - Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 164-187; voi II - Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2001, p. 253-298; voi III - Edit. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2004, p
200-2010; voi IV - Edit. Cuvântul Vieţii, Bucureşti 2010.
11
D. Buzatu, Din istoria Molitfelnicuhu ortodox, în „Mitropolia Olteniei”, Nr. 1-2/1966, p. 16-64; Viorel Chiţu, Rânduiala
Mărturisirii în Molitfelnicele româneşti şi slavo-ruse, în „Ortodoxia”, Nr. 3/1960, p. 431-447; C Cornescu, Sfintele Taine
în Molitfelnciul slav şi român, în „Mitropolia Olteniei”, Nr.. 10-12/1965, p. 602-623.
12
Molitfelnic, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2013, p. 57.
13
Iac. 5.16: s^onoX,OY8Îa0E ouv ct/Ar'Aoi<; xaţ âpapxiaţ [...].
14
Fii.2.11: xai rtăaa yj-coaaa el;opo3.oyf|cnţTai ori Kupioa hţaoua Xpiotoa eiq Soţav 0eou IJaipoţ.
15
Explicaţii detaliate asupra cuvintelor greceşti în Dictionaire grec-francais, M. A. Bailly (ed.), Hachette, Paris, 1929
Despre sensurile teologice din Taina Spovedaniei vezi şi la Viorel Sava, Taina Mărturisirii..., p. 24-26.
1. Spovedania şi penitenţa în trecutul Bisericii

Este uşor de observat că Taina Spovedaniei are la origini practica recunoaşterii păcatelor şi a
pocăinţei - propovăduită şi împlinită de loan Botezătorul şi cerută de Mântuitorul - văzută ca schimbare a
atitudinii faţă de semeni şi de Dumnezeu (Mt.3.2-8; 3.11; 4.7; Mc.1.4; 1.15; Lc.3.2-14) şi propovăduită de
Sfinţii Apostoli (Fap.2.38, 5.31, 19.18, 26.20; Iac.5.15; 1 loan 1.8-9).
Cu toate că întreaga literatură patristică vorbeşte constant de pocăinţă ca premiză a mântuirii, în
primele patru veacuri nu cunoaştem un ritual liturgic cu privire la aceasta. Studiile de specialitate au reuşit
totuşi să reconstruiască acest ritual din informaţii risipite în diferite în izvoare.
în Biserica primului veac cei care purtau povara unor păcate grave trebuie să fi fost puţini, iar
pedepsele grave aveau rolul de a păstra neatinsă de păcat mica ceată de ucenici. Lectura textului din Iacov
5.16 (Mărturisiti-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate
rugăciunea stăruitoare a dreptului) presupune un ritual care includea cel puţin (1) mărturisirea publică şi (2)
rugăciunea publică a comunităţii pentru păcătos. între aceste două momente, Pavel mai introduce (3)
îndepărtarea celui păcătos din comunitate, urmată de (4) o penitenţă temporară (1 Cor. 5.3-5). Mărturisirea
păcatelor avea rolul de terapie (Iac. 5.15) şi carantină duhovnicească, cu rol profilactic pentru limitarea
extinderii păcatului (I Cor. 5.13). Indiferent însă de ritual, sensul mărturisirii păcatelor era împăcarea cu
Dumnezeu şi re-intrarea în har.
Fără o practică unitară - obiceiul local sau personalitatea unuia sau altuia dintre liderii Bisericii fiind
norma cunoscută în primele veacuri - mărturisirea publică şi practica reconcilierii păcătoşilor cu Biserica este
cunoscută pretutindeni, ritualul evoluând şi adaptându-se în funcţie de situaţia pastorală a diferitelor
comunităţi.

a) Botezul şi Mărturisirea păcatelor: „prima el secunda poenitentia ”

Se ştie că Biserica primelor veacuri a stat sub semnul Botezului şi Euharistiei ca acte liturgice
necesare şi esenţiale în viaţa creştinului. După entuziasmul veacului apostolic, când „cei pătrunşi la inimă”
erau botezaţi în masă şi imediat (Fap. 2.37-41), convertirea şi primirea în rândul creştinilor a noilor adepţi s-a
făcut mai pretutindeni după o îndelungată şi atentă pregătire catehetică. Se cerea noilor adepţi nu numai o
temeinică pregătire biblică, doctrinară şi morală16, ci şi o permanentă supraveghere din partea ierarhiei şi a
comunităţii. Grija de a nu mai păcătui şi teama de a nu pierde puritatea conferită prin botez, a creat curentul
amânării momentului botezării, uneori până în faţa morţii. în aceste circumstanţe calitatea morală a
membrilor comunităţii era o preocupare generală şi obligatorie, iar grija de a nu păcătui era mult mai mare
decât în secolele care vor veni.
în tumultul vieţii însă unii creştini cădeau din harul de fii; păcatul macula curăţenia sufletească
obţinută prin botez, de aceea, pentru cei prinşi în plasa celui-rău Biserica trebuia să găsească o soluţie:
aceasta a fost mărturisirea păcatului, penitenţa şi reintegrarea în har. Privită ca un „al doilea botez”, o a doua
şansă a împăcării şi întoarcerii la Dumnezeu, această practică a fost pentru multe secole un ritual excepţional,
ce se acordă cel mult o dată în viaţă (Păstorul lui Herma17, Clement Alexandrinul18, Tertulian19 ş.a). Vorbind

16
Dumitru A. Vanca, Icoană şi Cateheză, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, p. 103-115.
17
“dXhă eytb ooi >.eyco, <prţor pexd n) icXfjcriv sKeivr|v n)v peycAtţv Kaî aepvf)v serv nţ SK7teipac>0etq vmo tou
Siapâkn)
dpapTf|aţţ, piav peravotav e^er edv 8e wro x£tp« dpapxdvr] real psxavofiaţi, daupepopov eaxt xcp avOpcbncţ) xă>
xoiouxur 8U0KO7CO<; yctp ¡¡iţoexcti.” (Păstorul lui Herma, Porunca a IV-a, 31(3), 6, text elin disponibil pe
http://www.earlychurchtexts.com/public/apostfaths/hermas_commandments.html, accesat în 23.01.2014. cf. traducerea
românească în “PSB”, voi. 1, trad. D. Fecioru, Edit. 1BMBOR, Bucureşti, 1979, p. 252).
iertarea păcatelor (Comentariu la loan, apud Ilarion Felea, op. cit., p. 51).
19
Tertulian, Despre Pocăinţă, IV şi VII, în PSB, voi 3, trad.rom. N. Chiţescu el alii, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1981, p.
261.

3
despre acest act liturgic şi duhovnicesc.
în1.lucrarea De Poenitentia,
Spovedania Tertulian
şi penitenţa foloseşte
în trecutul chiar termenii: penitentia prima şi penitentia secunda, prima
Bisericii
înainte de Botez, cea de-a doua, după. Dată fiind unicitatea botezului, şi spovedania avea un caracter
singular, de aceea în sânul comunităţilor era un eveniment rar, public şi de un dramatism considerabil, la care
lua parte întreaga Biserică. Acest tip de spovedanie însă era cu totul altceva faţă de spovedania continuă care
se cerea oricărui fiu al Bisericii.
Cum păcatul grav duce la ieşirea din Biserică, spovedania şi penitenţa contribuie la refacerea
comuniunii cu aceasta (Sfântul Ignatie Teoforul19 20 ). Pentru această situaţie, de bună seamă parcursul
catehumenal a servit drept model: fiind depărtat de trupul Bisericii, penitentul - ca şi catehumenul - stă afară
din biserică, unde aşteaptă momentul izbăvitor, dar acestea nu se pot face decât după o mărturisire publică a
păcatului (Didahia21, Irineu de Lyon22 şi Origen23, Tertulian24 ş.a ) şi după o perioadă de penitenţă. Penitenţa
era de asemenea un act public, făcut cu lacrimi şi cu umilin(ă în pridvorul bisericii (Tertulian25), iar durata
era variabilă, în funcţie de gravitatea păcatului26.
Părintele Stăniloae afirmă că trebuie să facem diferenţa între mărturisirea particulară (în taină) şi
mărturisirea publică, cea de-a doua fiind necesară doar în situaţia unor păcate grave şi numai la recomandarea
duhovnicului27. Reconcilierea marca împăcarea cu Biserica, de aceea şi actul acesta trebuia să fie un act
public: în mijlocul bisericii, episcopul, punându-şi mâinile asupra penitentului aşezat în genunchi citeşte
nişte rugăciuni de iertare asupra lui28. Este evident că un act liturgic de un asemenea dramatism se aplica
pentru păcate destul de grave cum erau crima, idolatria, adulterul, vrăjitoria29. Totuşi, iertarea se acorda doar
pe patul de moarte, cel puţin asta era practica în Nordul Africii, de vreme ce Tertulian era supărat pe Papa
Calist I că abandonează ortodoxia

20
Către Filudelfieni, III, 2; VII, 1, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” (în continuare PSB), voi. 1, trad. D. Fecioru, Edit.
IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 179, 180.
21
ev i:KKTi|oiţt (în adunare) ¿^opo/.oynoii ia 7tapa7tT«>paTâ aou, Krat ou trpoaeA^uor] ¿TU 7ipo0euxr|v aou ev auveiSpoei
no\rr\pţf(Didahia celor 12 Apostoli, IV, 14. Text disponibil pe http://www.ccel.0rg/l/lake/fathers/didache.htn1 (Accesat
23.01.2014). Cf. trad.rom: învăţătură a celor 12 Apostoli, în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, voi. 1, trad. D. Fecioru, Edit.
IBMBOR, Bucureşti, 1979, p, 27. A se vedea şi Didahia, XIV, 1-2; Barnaha, XIX 12. în “Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
voi. 1, trad. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1979, p. 136.
22
“Unele (femei căzute în păcatul curviei, n.n.) se mărturisesc public. Altele, ruşinându-se de aceasta (de spovedania
publică, n.n.), trăiesc în izolare şi renunţă la speranţa vieţii în Dumnezeu.” apud Ilarion Felea, Pocăinţa, Edit. Scara.
Bucureşti 2000, p. 48.
23
Origen, Exegetica in Psalmos (Omilii la Psalmi), Ps. 37, XII, 1569C, disponibil on line la
http;//books.google.ro/books?id=ukJfMwdDdlgC&pg=RAl-PA78&hl=:ro&source=gbs_selected_pages&gad=3#v=
onepage&q&f=true (accesat în 23.01.2014).
24
Despre Pocăinţă, cf. trad.rom, p. 216.
23
Despre Pocăinţă, VII, 10, cf. trad.rom, p. 216.
26
In privinţa gravităţii păcatelor, Tertulian consideră că există păcate uşoare, pe care Biserica le poate ierta prin episcopi
şi urmaşii lor, dar altele pe care doar Dumnezeu le poate ierta. De fapt, disputa cu Papa Claist (+222) cu privire la această
chestiune i-a adus şi acuzaţia de montanism.
27
D. Stăniloae, Mărturisirea..., p. 231.
28
J. Morinus, De Disciplina in Administratione Sacramenti Poenitentiae, apud Philip Schaff (ed.), Nicene and Post-
Nicene Fathers, voi. 14: The Seven Ecumenica! Councils, Gr and Rapids, p.82.
29
Sfântul Ciprian, De Bono Patientiae, XIV, Migne PL. 4, 651B, disponibil on line la
http://www.documentacatholicaomnia.eu/02m/0200-0258,_Cyprianus_Carthaginensis, Liber de Bono Patientiae,
MLT.pdf. (accesat 24.01.2014). Nu toată lumea era însă de acord că aceste păcate puteau fi iertate prin penitenţă. Spre
exemplu, Tertulian consideră că Papa Calist I comite un abuz atunci când admite posibilitatea penitenţei pentru adulter,
practica fiind de a acorda iertarea şi Euharistia doar pe patul de moarte.

5
Bisericii, deoarece admite la Potir, după o perioadă de penitenţă, pe cei care comiseseră adulter30.

b) Mărturisirea şi Penitenţa: Sfântul Ciprian şi problema lapsilor

Radicalismul Sfântului Ciprian (+258) în chestiunea reprimirii apostaţilor în Biserică, a contribuit
evident la dezvoltarea disciplinei penitenţiale. La jumătatea secolului al 111-lea, în timpul persecuţiei lui
Deciu, mulţi dintre creştinii din Nordul Africii au fost consideraţi căzuţi din credinţa creştină (lapsi), datorită
îndeplinirii unor acte liturgice păgâne.
După încetarea persecuţiei, unii preoţi, considerând (pe bună dreptate) că mare parte dintre apostaţi
au făcut acest gest doar din teamă, dar că în străfundul conştiinţei au rămas creştini, i-au reprimit în Biserică
şi la Potir fără un act liturgic penitenţial. Novaţian şi mai ales urmaşii săi au considerat că o astfel de practică
contravine normelor Bisericii, care nu poate acorda iertarea sub nicio formă, Hristos fiind singurul care poate
acest lucru. între cele două poziţii extreme intervine Sfântul Ciprian care, deşi este indignat că lapsi erau
reprimiţi în Biserică şi aveau acces la Euharistie fără spovedanie, fără penitenţă şi fără punerea mâinilor, deşi
alţii, pentru păcate mai mici, trebuiau să facă penitenţă un anumit timp (justo tempore)31, aplică o politică
moderată, considerând că Biserica poate acorda reconcilierea după o perioadă de penitenţă, în funcţie de
gravitatea căderii32. Morin consideră că durata penitenţei s-a extins în special după disputa montanistă şi
problema lapsilor33 şi tot acum penitenţa a căpătat un caracter semiprivat: credinciosul aflat că a încălcat grav
disciplina morală sau s-a lepădat de credinţă era chemat în faţa episcopului şi a colegiului clerical care, după
caz, dispunea o mărturisire publică (£^-opoX.oyia ) şi o perioadă de penitenţă34.
Deşi nu a fost tratată peste tot la fel35, problema lapsilor a influenţat atitudinea universală a Bisericii
cu privire la necesitatea unui parcurs penitenţial înainte de readmiterea la Potir - semnul văzut al restabilirii
comuniunii36. Astfel, în secolul al IV-lea, în Capadocia (Sf. Grigore Taumaturgul), cei despărţiţi de Biserică
din cauza păcatelor ori datorită întoarcerii la idolatrie în timpul prigoanelor, erau împărţiţi cel puţin în patru
categorii, în funcţie de gravitatea păcatelor şi durata penitenţei: plângătorii {-flentesf. era prima treaptă a
penitenţei, ei stăteau la uşa bisericii plângându-şi păcatele şi rugându-i pe credincioşii care intrau să se roage
pentru iertarea lor; ascultătorii (=audientes): cei care admişi în pronaos, putând participa la Liturghie până
după ascultarea lecturilor şi a predicii, când, după o ectenie şi o rugăciune de concediere (Constituţiile
Apostolice, 11, 39-4l37), părăseau biserica o dată cu catehumenii; îngenunchetorii ţ-genuflectens): era o
categorie superioară celorlalte două, după cum rezultă din can. 5 al Sinodului din Neocezareea (314-325)
care dispune catehumenului care a păcătuit să coboare în treapta ascultătorilor împreună cu catehumenii; cea
mai apropiată treaptă de împăcarea finală era a împreună-şezătorilor (consistentes), cei care erau stăteau toată

30
Apud Piotr Ashwin Siejkowski, The Apostles' Creed, T&T Clark International, London/NY, 2009, p. 102.
31
“Nam, cum in minoribus peecatis agant peccatores poenitentiam justo tempore, et, secundum disciplinae ordinem, ad
exomologesim veniant, et per manus impositionem episcopi et cleri jus communicationis accipiant, nune crudo tempore,
persecutione adhuc perseverante, nondum restituta Ecclesiae ipsius pace, ad communicationem admittuntur et offertur
nomen eorum, et, nondum poenitentia acta, nondum exomologesi facta, nondum mânu eis ab episcopo et clero imposita,
Eucharistia illis datur, cum scriptum sit: Qui ederit pattern aut biberit calicem Domini indigne, reus erit corporis et
sanguinis Domini (1 Cor. XI, 27).” (Cyprian, Epistolae, IX, 2, în Migne, PL 4, 25IC-252A, disponibil
on line la http://www.documentacatholicaomnia.eu/04z/z_0200-0258 ____ Cyprianus Carthaginensis __ Epistolae_
LT.doc.html (accesat în 23.01.2014).
32
Informaţii generale despre categoriile de apostaţi precum şi despre întreaga dispută a lapsilor, a se vedea în Catholic
Enciclopedia online: http://www.newadvent.org/cathen/09001b.htm , (accesată în 24.01.2014). “Căinţa să nu fie mai mică
decât păcatul (delictul) săvârşit.”: Sf. Ciprian, De Lapsi, 35-36.
33
Paul F. Palmer, Jean Morin and the Problem of private penance, in „Theological Studies”, 6(1945) p.325.
34
Apud P. F. Palmer, Jean Morin and the Problem of private penance, p.328.
35
Detalii la I. Felea, op.cit., p. 70-72.
36
Este posibil ca problema lapsilor să fi dus la alcătuirea ritualului şi rugăciunilor de reconciliere a ereticilor sau
schismaticilor, pe care le găsim în sec. XVIII şi în Molitfelnicul bizantin (cf. Codicele Barberini, Gr. 336, 146-148,
trad.rom. loan I. Icăjr, în Canonul Ortodoxiei, Edit. Deisis/Stavropoleos, Bucureşti, 2008, p. 971-973.
37
Vezi trad.rom. în Canonul Ortodoxiei, Edit. Deisis/Stavropoleos, Bucureşti, 2008, p.636.639.

6
Liturghia în biserică, dar nu primeau Euharistia38. Morinus consideră că odată cu această nouă viziune, lista
păcatelor care cerea o penitenţă publică ierarhizată s-a extins asupra tuturor delictelor condamnate de legea
civilă39. La Roma, penitenţa se concluziona în Joia Mare, în faţa episcopului, cel care era încă decidentul
duratei penitenţei publice.
In paralel s-a dezvoltat şi o teologie juridică împreună cu o întreagă literatură penitenţiar- canonică
în care sunt analizate păcatele şi tipul penitenţei, circumstanţele şi durata acestora40. Totuşi, deşi disciplina
penitenţială s-a relaxat oarecum în secolul al IV-lea, norma veche a unicităţii reconcilierii post-baptismale,
rămânea valabilă. Spre exemplu, când Vasile cel Mare recomandă ca femeia adulterină să nu fie supusă
normei generale privind mărturisirea şi penitenţa publică, ci doar să se reţină de la Euharistie pe o anumită
perioadă prescrisă41, el depăşeşte legalismul juridic al pedepsei proporţionale (după gravitatea păcatului),
lăsând problema împăcării cu Biserica la latitudinea duhovnicului, singurul în măsură să constate părerea de
rău şi dorinţa de îndreptare.
Deşi nu sunt foarte multe indicii în acest sens, istoricul Socrate afirmă că tot problema lapsilor a fost
cea care a stat la temelia apariţiei instituţiei preotului confesor - specializat în ascultarea tainică a
mărturisirilor şi decizia tipului şi duratei penitenţei pe care credinciosul trebuia să o îndeplinească42.

c) Patriarhul Nectarie. încetarea mărturisirii şi a penitenţei publice ?

Politica religioasă a lui Constantin cel Mare a produs mutaţii majore în societate. Micile comunităţi
creştine au crescut vertiginos într-o perioadă scurtă, fapt care a determinat diminuarea calităţii morale.
Biserica reacţionează pe de-o parte prin apariţia monahismului - noua elită eclezială, şi - pentru problema
noastră, prin apariţia unei noi discipline penitenţiale. Penitenţa terapeutică este abandonată în favoarea unei
penitenţe canonice, direct proporţionale cu păcatul43. Ierarhi ca Vasile cel Mare şi alţii pun la punct o practică
penitenţială complicată: durata şi duritatea penitenţei este dispusă în funcţie de mai multe criterii: gravitatea
păcatului, vârsta penitentului, starea sa de sănătate, părerea de rău a penitentului, iminenţa morţii etc.
Societatea este preocupată mai mult de obţinerea iertării mai repede şi „costuri” colaterale mai mici, decât de
terapia radicală a predecesorilor lor. Preocupat mai mult de formă decât de efect, „publicul” avea să-şi spună
cuvântul: instituţia penitenţei publice acea să decadă.
Astfel, în vremea Sfântului loan Gură de Aur, deşi era o realitate liturgică cunoscută (şi probabil
practicată), mărturisirea particulară era indicată în unele cazuri: pentru a nu face dintr-un

38
D. Stăniloae, Mărturisirea..., p. 238-239).
39
Many Fathers who wrote after Augustine’s time, extended the necessity of public penance to all crimes which the civil
law punished with death, exile, or other grave corporal penalty; Jean Morinus, De Poenitenttia, V., 5. 265A-266B.
http://books.google.ro/books?id=YitFAAAAcAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source =gbs __ge
summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false. (accesat 25.01.2014).
40
Detalii despre relaţia dintre gravitatea păcatelor şi canoanele penitenţiale în vechime, a se vedea la D. Stăniloae.
Mărturisirea păcatelor .... p. 225-230.
41
Apud D. Stăniloae, Mărturisirea..., p. 239.
42
Socrates Scholasticus, Socrates and Sozomenus Ecclesiastical Histories, cap. XXIX, Christian Literature Pub., NY,
1886, p. 206, http://www.documentacatholicaomnia.eu/03d/1819-893,_Schaff._Philip,_3_VolJ)2_ Socrates_And
Sozomenus_EcclesiasticaI_HistoriesJ3N.pdf (accesat în 23.01.2014). totuşi, Sozomen consideră că preotul confesor a
apărut de la începutul Bisericii “pentru ca oamenii să nu-şi mărturisească păcatele în public, ca la teatru (Apud D Stăniloae,
Mărturisirea..., p. 231.
43
Alexander Murray, Confession before 1215, în “Transactions of the Royal Historical Society”, Sixth Series, Vol. 3
(1993), p. 54-55. (disponibil la http://www.jstor.org/stable/3679136, accesat la 21.01.2014.)

7
act de terapie sacramentală un prilej de „dat în spectacol”:
„Nu te silesc să te porţi ca pe scena teatrului. înaintea a mulţi martori: mie numai spune-mi păcatele
tale, ca să pot tămădui rana şi să te slobozesc din neputinţa ta” (Omilia a IV-a la Lazăr, 5)
Totuşi, spovedania publică rămânea pe mai departe un medicament pentru terapia sacramentală
folosit de Biserică, administrat atunci când altele nu dădeau randamentul scontat:
„Desfrânatul, bărbatul adulter, hoţul se socotesc biciuiţi nu numai când sunt ei mustraţi, ci şi când
aud că alţii sunt mustraţi pentru aceleaşi păcate, pentru că mustrarea altora le aduce aminte de păcatele
lor; este mustrat altul, dar se simte lovit el, fără să fie mustrat, când a făcut aceleaşi păcate ca şi acela.
[...] Aşadar, ca să nu fim osândiţi atunci şi nici să dăm seama de păcatele noastre, fiecare să-şi
cerceteze atent conştiinţa lui; şi desfăşurând înaintea ochilor întreaga lui viaţă şi cercetând
îndeaproape toate păcatele, să-şi osândească sufletul care le-a săvârşit, să-şi pedepsească gândurile,
să-şi zdrobească inima, să-şi chinuie mintea, să-şi pedepsească singur păcatele sale prin osândirea lor,
prin căinţă adâncă (5id TÎţq pexavoiai; xrjtg f|Kpi|3coţi£vriq), prin lacrimi, prin mărturisire (5iâ xfjţ
£^0|ioXoyf|acoc;), prin post, prin milostenie, prin înfrânare, prin dragoste [...]” (Omilia a IV-a la
Lazăr, 4-744)
Aşa se face că spovedania publică a rămas mai departe o rânduială excepţională, în timp ce
spovedania particulară a devenit o practică din ce în ce mai practicată.

La sfârşitul secolului al lV-lea, cel puţin aşa cum aflăm din descrierea lăsată de Socrates, ritualul
spovedaniei a fost remodelat. Aceasta s-a întâmplat după anul 391 când Patriarhul Nectarie a interzis
mărturisirea publică, drept urmare a unui incident în care o femeie a mărturisit public adulterul făcut cu un
diacon: duhovnicul a îndemnat femeia la mărturisire publică şi penitenţă, dar sminteala produsă în rândul
credincioşilor - care vedeau astfel denigrată Biserica însăşi şi aduceau acuze preoţilor - l-a determinat pe
patriarh să interzică această practică 45 . (După Socrates, a fost desfiinţată chiar instituţia duhovnicului,
credincioşii apropiindu-se de potir în virtutea propriei conştiinţe.)
Nu ştim cum a influenţat decizia lui Nectarie celelalte regiuni ale imperiului, dar cel puţin în Nordul
Africii, la puţină vreme, Augustin (+430), deşi nu exclude mărturisirea publică, o preferă pe cea secretă. El
chiar introduce un principiu de guvernanţă penitenţială: păcate publice - mărturisire publică, păcate secrete -
mărturisire particulară46. Oricum, Augustin sugerează că întotdeauna mărturisirea trebuie să fie făcută în faţa
cuiva: preotul sau Biserica, singură conştiinţa proprie nu este suficientă47. La Roma, Leon cel Mare (+461)
este chiar vehement împotriva mărturisirii publice. Exprimându-se împotriva unui obicei de a scrie mai întâi
păcatele şi apoi de a le mărturisi public, Leon îl etichetează ca „abuz”, căci „păcatele trebuie arătate numai
episcopilor prin mărturisirea secretă” 48 Pentru Teodoret al Cyrului (+458), penitenţa particulară este „o
comedie”, căci penitenţa trebuie să aplice sancţiuni mai aspre şi îndepărtarea de Euharistie49 50.

44
(PG 48, 1012; trad.rom: Omilii !a săracul Lazăr. Despre soartă şi providenţă. Despre rugăciune. Despre vieţuirea
după Dumnezeu, Edit. IBMBOR, 2005, p. 35)
45
Socrates Scholasticus, ibidem, p. 206.
40
Augustin, Sermo 82, 87, PL 38, 511 apud llarion Felea, op.cit. p. 109.
47
Augustin, Sermo 392, 3, PL 39, 1 158 apud llarion Felea, op.cit. p. 109.
48
Leon cel Mare, Epistolae, 168, (ad Campanie Episcopi), PL54, 121 IA, disponibil on line:
http://www.documentacatholicaomnia.eu/20vs/l 04_migne_pl/l 815-
1875,_Migne,_Patrologia_Latina_054_(AD_1846)_ Walker Fundation,_MLT.pdf. (accesat 25.01.2014).
49
Comentariu la I Corinteni, 5.4 şi Scrisoarea LXXVII (către Eutaliu), apud I. Felea, op.cit. p. 105.
50
Istoria semnalează un ultim caz în Răsărit, la anul 1080, când împăratul Alexis Comnenul a procedat Ia o mărturisire
şi o penitenţă publică, urmare a delictelor comise pentru accapararea tronului, (cu numai trei ani înaite, la Canossa, un alt
împărat făcea penitenţă publică în faţa Bisericii/Papei): “He called together a large number of bishops with the patriarch,
and some holy religious; he presented himself before them in the garb of a criminal; he confessed to them his crime of
usurpation with all its circumstances. They condemned the Emperor and all his accomplices to fasting, to lying prostrate
upon the earth, to wearing haircloth, and to all the other ordinary austerities of penance. Their wives desired to share

8'
 Dacă în Răsărit penitenţa publică a dispărut treptat, în Apus ea a mai continuat o vreme, ca o formă
intermediară a spovedaniei multiple30.
d) Ioan Postitorul (+595): de la „aKpifkia " la ,, o 'iKovopia ”51 52 53
în secolul al IX-lea apărea în Bizanţ şi în zonele de influenţă subsecvente un formular de spovedanie
împreună cu o listă de canoane penitenţiale puse pe seama patriarhului de Constantinopol (582-595), Ioan IV,
Postitorul (vr|GT£'UT7''i<;);>2. într-un perfect acord cu Canonul 102='3 Trulan (691-692), lucrarea lui Ioan
Postitorul pare a nu fi fost cunoscută nici sinodalilor, nici urmaşilor acestora, cea mai timpurie prezenţă în
literatura patristică neputând fi probată anterior secolului al IX-lea. Deşi paternitatea acestui text este
infirmată de majoritatea cercetătorilor 54 , Penitenţiarul lui Ioan Postitorul s-a impus în practica
liturgic-pastorală răsăriteană, mai ales cu ajutorul monahilor studiţi (suspectaţi şi de deturnarea paternităţii
acestui text)55, iar ulterior prin intermediul călugărilor atoniţi s-a răspândit la toate Bisericile ortodoxe.
Totuşi, forma şi ritualul Spovedaniei, dar mai cu seamă aplicarea canoanelor patriarhului Ioan
Postitorul, trebuiesc privite ca o verigă de legătură între penitenţa severă şi riguroasă a perioadei patristice de
aur şi penitenţa terapeutic-îngăduitoare a sfârşitului de mileniu. Păstrând un just echilibru între acrivie şi
iconomie, Penitenţiarul Sfântului Ioan Postitorul relevă o grijă constantă de a modela duhovnicul după
chipul medicului sufletesc, care deşi taie răul, o face cu grijă, cu dragoste şi întotdeauna spre binele sufletului
bolnav. De acum, atât durata necesară (justo tempore), cât şi legalismul juridic al directei proporţionalităţi
[faţă de păcatul comis], vor face loc unui nou principiu: iconomia - diminuarea penitenţei în raport de
profunzimea căinţei penitentului. Această nouă viziune va reaşeza duhovnicul în centrul dezbaterii: el este
imaginea iertătoare a lui Hristos şi a Bisericii, singurul în măsură să cuantifice atât gravitatea păcatului, cât şi
căinţa penitentului, dar şi canonul de primit. Noul statut al duhovnicului nu este însă lăsat la voia întâmplării.

their griefs and their sufferings, although they had had no share in their crime. The whole palace became a theatre of
sorrow and public penance. The emperor wore the hairshirt under the purple, and lay upon the earth for forty days,
having only a stone for a pillow. " Apud J. Morinus, De Disciplina..., Note to Canon XI ofNicea (trad.engl. disponibilă la
http://foucault.info/pst/az-cf-86224-1216634377).
51
Cele mai aprofundate studii cu privire la ritualul lui loan Postitorul, vezi la Miguel Arranz, / penitenziali bizantini,
[Kanonika 3], PIO, Roma, 1993 şi Francis van de Paverd, The Kanonarion by John, monk and deacon and
Didascalia Patrum, [Kanonika 12], PIO, Roma, 2006, p. 507-514 şi loan Cozma, The pedagogic and therapeutic
character of Saint John the Foster's canons from acribia to condescension, în “European Journal of Science and
Theology”, 8(2), 227-238.
53
J. Morinus, Commentarius historicus de disciplina in amministrazione Sacramenti Poenitentiae tredecim primis seculis in
Ecclesia occidentali, et hue usque in orientali observata, Gaspari Meturas, Parisiis, 1651, 101.
53
„Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega şi de a dezlega să cerceteze felul (calitatea) păcatului şi
aplicarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit, şi astfel să aducă bolii vindecarea potrivită, ca nu cumva, folosindu-le pe
amândouă fără măsură, să greşească în privinţa izbăvirii celui încărcat (suferind). Căci nu este simplă boala păcatului, ci
felurită şi în multe chipuri, şi născătoare de multe vlăstare ale stricăciunii, din care răul se revarsă din plin şi merge înainte
până s-ar opri prin puterea vindecătorului (a doctorului). Drept aceea, cel ce arată ştiinţă doctoricească (medicală) în
privinţa sufletului mai întâi trebuie să cerceteze starea (dispoziţia) celui ce a păcătuit, şi dacă înclină spre sănătate sau,
dimpotrivă, cheamă la sine însăşi boala prin năravurile sale; să vegheze cum se îngrijeşte în vremea aceasta (între timp) de
întoarcerea (restabilirea) sa, şi dacă nu se împotriveşte meşterului (doctorului), şi vătămarea sufletului se opreşte din
pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, şi astfel să se măsoare milostivirea după vrednicie. Căci tot cuvântul (toată
grija) Iui Dumnezeu şi al celui căruia i s-a încredinţat cârmuirea de păstor (pastorală) este să aducă înapoi (să întoarcă) oaia
cea rătăcită şi să vindece pe cea muşcată de şarpe şi (dar) nici să o împingă spre prăpastia deznădăjduirii şi nici a slăbi frâna
spre moleşirea şi spre dispreţuirea vieţii; ci în orice chip să stea împotriva suferinţei (patimii), fie prin doctoriile cele mai
aspre şi mai iuţi, fie prin cele mai moi (suportabile) şi mai blânde (uşoare) şi să se nevoiască (lupte) spre închiderea
(cicatrizarea) rănii, cercetând roadele pocăinţei şi îngrijind cu înţelepciune pe omul cel chemat spre strălucirea cea de sus.
Aşadar, trebuie ca noi să le ştim pe amândouă, şi pe cele ale asprimii, şi pe cele ale obiceiului (cerute de obicei), dar să
urmăm chipul cel mai îndătinat la cel care nu primesc asprimea, precum ne învaţă pe noi Sfântul Vasile.” (Disponibil pe
ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/Canoanele_Bisericii_Ortodoxe, accesat în 26.01.2014).
54
Despre discuţiile privind paternitatea acestui text, vezi la loan Cozma, op.cit, p. 229.
55
1. Cozma, op.cit, p. 229.

9
Pentru a nu se mai repeta erorile trecute (vezi scandalul din timpul patriarhului Nectarie), acestuia îi este pus
la îndemână un „manual” de comportament la Spovedanie şi de administrare a penitenţelor.
Ecourile noii practici liturgice privind Spovedania iconomică s-au făcut resimţite în Occidentul
creştin mai cu seamă la începutul mileniului al 11-lea când încep să apară nenumărate „manuale” de practică
penitenţială şi a fost statuată oficial prin decizia Sinodului Lateran IV (1215) care a introdus obligativitatea
spovedaniei anuale56.

e) Monahismul şi influenţa sa asupra ritualului spovedaniei

Există păreri care consideră că în dezvoltarea ritualului mărturisirii practica monahală a formării
duhovniceşti a jucat un rol important. Astfel, pentru o bună îndrumare duhovnicească, maeştrii îşi îndemnau
ucenicii să-şi mărturisească până şi gândurile, astfel încât, primind sfatul cel bun, aceştia să poată progresa pe
tărâm spiritual. Deşi insuficient argumentată încă, această părere a fost avansată de Iosif Turmei, care
consideră că - datorită hack-ground-u\u'i foarte propice din Egipt, care cunoscuse anumite forme de
spovedanie cu mult înainte de Hristos57 - comunităţile monahale de aici, în special cele de sub autoritatea
Sfântului Pahomie, au influenţat apariţia unei forme de spovedanie multiplă58.
Noi considerăm însă că, dacă există vreo relaţie cu practica monahală a paternităţii şi formării
duhovniceşti, aceasta trebuie căutată mai cu seamă în secolul 1X-X în timpul ascensiunii monahale
post-iconoclaste şi a ceea ce Robert Taft numeşte sinteza studită59. Ecourile victoriei monahismului iconodul
au fost atât de mari şi clerul secular atât de slăbit încât această perioadă a consemnat cele mai mari influenţe
monastice asupra practicilor liturgice şi mai cu seamă asupra Moltifelnicului bizantin60.

f) Misionarii irlandezi şi spovedania multiplă, penitenţiarele şi comutarea epitimiilor

în ciuda remodilării formei şi conţinutului Mărturisirea continuă să-şi păstreze o vreme caracterul
său ¡repetabil, până când Leon I a relaxat această practică, permiţând soldaţilor să se spovedească înaintea
luptelor (de vreme ce nu ştiau dacă se vor mai întoarce în viaţă)61.
Totuşi, cei care au pus la punct sistemul penitenţei multiple (şi implicit a spovedaniei multiple) au fot
misionarii irlandezi şi anglo-saxoni. Nu ştim dacă aceştia au vrut să perfecţioneze sistemul penitenţei în
acord cu gravitatea păcatului (Vasile cel Mare), dar se pare că sunt iniţiatorii

56
Detalii despre practica penitenţială occidentală în această perioadă se pot vedea în excelenta şi sintetica lucrare a Iui
Jean Delumeau, Mărturisirea şi iertarea. Dificultăţile confesiunii. Secolele X11I-XVIII, Iaşi, Edit. Polirom [PluralM, 24],
1998.
57
Raffaele Pettazzoni, Confession ofSins and the Classics, în „The Harvard Theological Review”, Voi. 30, No. 1 (Jan.,
1937), p. 1. (disponibil la http://www.jstor.org/stable/1508288, accesat la 25.01.2014).
58
Vezi la llarion Felea, op.cit, p. 106.
59
Vezi la Robert F.Taft, Ritul bizantin. Scurtă istorie, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2008, p. 77.
60
Studiile lui Miguel Aranz şi S. Parenti asupra evoluţiei Molitfelnicului Constantinopolitan au demonstrat influenţa
covârşitoare a studiţilor asupra practicilor liturgice răsăritene. Detalii la Robert F.Taft, Ritul bizantin, p. 75-79.
61
Caesarius of Arles, Epist. 167, inq.. 13; cf. Gratian, Decretum, II, causa 33, q. 2, cap 14, in „Corpus iuris canonici”.
Edit. A. Friedberg, Leipzig, 1879,1, col. 1156, apud A. Murray, Confession before 1215, p. 55.
 unei noi practici: „penitenţa tarifar-comutativă”. Termenul se referă la acordarea unor penitenţe
repetabile pe parcursul unei vieţi, precum şi posibilitatea comutării acesteia în funcţie de asumarea unor
epitimii mai severe. Sistemul penitenţiar tarifar a fost invocat la Sinodul de la Toledo din 589; sinodalii,
deplângând „vechea practică” a unei singure spovedanii pe durata unei vieţi, numesc această practică drept
execrabilis praesumtio, iară să spună cine a introdus-o în uz. în ciuda acestei hotărâri, practica nu a dispărut
căci Sinodul de la Chalon-sur-Sâone (c.650) o reintroduce în discuţie şi consideră drept iniţiatori ai ei
călugării misionari irlandezi şi anglo-saxoni care au dus-o mai întâi în Franţa şi apoi în Spania. Mai aflăm că
aceştia mai puseseră la punct un complicat şi detaliat sistem de administrare a penitenţelor împreună cu un
sistem de penitenţe comutative: penitenţa putea fi comutată, într-una de un alt tip, dar cu aceeaşi valoare
„tarifară”62.
Spovedania multiplă şi „penitenţa tarifară” s-au răspândit ulterior în toată Europa, influenţând, cel
mai probabil, şi lumea bizantin-ortodoxă.

2. Spovedania în colecţiile euchologice răsăritene63 64

Dacă forma ritualului poate fi cât de cât recompusă, conţinutul formularelor şi rugăciunile sunt
relativ greu de identificat, acestea nefiind păstrate în colecţii sistematice, iar unde au fost păstrate, nu există
indicaţii tipiconale. Evhologhiomil lui Serapion de Thmuis (+362) păstrează doar o foarte scurtă Rugăciune
la reprimirea lapsilorM.
în schimb, Codicele Barberini, gr.336, pe lângă un amplu ritual de reconciliere a apostaţilor şi
ereticilor [143-145]65, prezintă două scurte rugăciuni pentru cei ce se mărturisesc [201-202J66, fapt care
indică răspândirea unui „tipic” al mărturisirii unor păcate considerate grave: probabil apostazia, căci textul
face referire la Apostolul Petru, şi adulterul, căci este pomenită femeia adulterină. Prima rugăciune este în
mare parte identică cu prima din actuala rânduială românească, cea de-a doua însă a dispărut din
Molitfelnicul românesc (BUC 2013, p. 63).
Nu ştim cum a evoluat rânduiala şi textul liturgic, dar suntem de părere că ritualul a ajuns la forma
actuală abia după secolul al XTV-lea, de vreme ce Simeon al Tesalonicului (+1429) vorbeşte doar de două
rugăciuni, afirmând că aceasta este practica Bisericii Ortodoxe la Sfintele taine67. Cel mai probabil, aceste
rugăciuni trebuie să fi fost aceleaşi ca în Codicele Barberini. De asemenea, este posibil ca în timpul lui
Simeon al Tesalonicului să fi apărut între rugăciuni rubricile şi sfaturile pastorale pentru preot, întrucât el le
semnalează, fără a menţiona expres acest lucru68.
Evoluţia liturgică a continuat mereu, ritualul Spovedaniei amplificându-se cu diverse tradiţii şi

b2
A. Murray, Confession before 1215, p. 56.
63
Studiul a luat în calcul doar traducerile româneşti ale colecţiei lui Serapion şi Codicele Barberini gr. 336, publicate în
Canonul Ortodoxiei, voi 1, Ioan I. Icăjr. (ed.), Deisis/Stavropoleos, Bucureşti, 2008.
64
Cf. Canonul Ortodoxiei, p. 874. „Doamne Atoateliitorule, pecetluieşte hotărârea robului Tău acesta, făcută de e!
acum înaintea Ta, şi păzeşte-i neschimbate caracterul şi purtarea, ca să nu mai slujească celor rele, ci să se închine Ţie,
Dumnezeul adevărului, şi să-ţi slujească ţie, Făcătorului tuturor, ca să se arate desăvârşit şi adevărat pentru Tine, prin
Unul-Născut al Tău, Iisus Hristos, prin care Ţie se cuvine slava şi puterea în Duhul Sfânt, acum şi în top vecii vecilor.
Amin."
65
Cf. Canonul Ortodoxiei, p. 971-973. Detalii privind evoluţia ritualului reconcilierii cu apostaţii, ereticii sau cei de alte
confesiuni se pot vedea în studiul nostru Practica liturgică a primirii în Biserica Ortodoxă a non-ortodocşilor evaluări şi
perspective. Probleme liturgice, practice şi doctrinare, în „Revista Teologică”, nr.2/2012, p. 95-107.
66
Cf. Canonul Ortodoxiei, p. 998.
67
Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după adevăratele principii puse
de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, [289], voi. 2, Edit. Arhiep. Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p 35. El
afirmă că toate Tainele au câte două rugăciuni, în conformitate cu un vechi principiu.
68
„Spovedania trebuie să se facă nu oricum, ci în loc cinstit, sfânt, şi osebit, şi duhovnicul care primeşte mărturisirea să
şadă liniştit, cu bună cucernicie şi blând cu sufletul, arătând cu căutătura feţei sale dragoste dumnezeiască.” Vezi la
Simeon al Tesalonicului, Tratat..., [257], trad.rom., p. 11.
rugăciuni locale, astfel că după apariţia tiparului editorii confruntându-se în alegerea unora sau altora dintre
piesele liturgice69. Eveniment istoric de cotitură, tiparul a avut un rol radical în uniformizarea şi unificare
formularelor liturgice. Dacă până în secolul al XV-lea cu greu puteai identifica două Molitfelnice la fel,
tiparul oferă oportunitatea a mii de exemplare identice. Binefacerile tiparului în Biserică, ce puteau oferi un
control mai mare asupra textului liturgic, s-au dovedit unori şi blestemul său: tiparul putea fi deopotrivă şi
mijlocul de propagare al unor idei şi influenţe străine de duhul Bisericii Răsăritene.
Deşi au existat mai multe ediţii ale Molitfelnicului bizantin, cele care au influenţat hotărâtor ediţiile
ulterioare, mai ales în ce priveşte Rânduiala Mărturisirii, au fost: Evhologhionul lui Dimitrios Doukas
(Roma, 1526), cel al lui Jacques Goar (Paris. 1647) şi cel al mitropolitului Petru Movilă (Kiev, 1646).

în lumea slavă rânduiala spovedaniei a fost alterată prin Trebnikul lui Petru Movilă (1647) care
introduce mai multe elemente de sorginte catolic-scolastică70. Textul rânduielii sale pune în centrul lucrării
tainice a Mărturisirii persoana preotului care este recomandat ca „preot şi vicar al Său [al lui Hristos] întru
judecată, care port chipul Său, şi căruia i-a dat puterea de a lega şi dezlega”. Astfel, spre deosebire de vechea
tradiţie bizantină, în care preotul se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor penitentului, devine „vioara
întâi”: „eu te iert de toate păcatele tale...”71 (pp. 351-352). Acelaşi duh se vede şi în formula de dezlegare,
împrumutată de Petru Movilă din Rituale Sacramentorum al Papei Paul V:
“Domnul şi Dumnezeul nostru lisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ţi
ierte ţie, fi ule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot, prin puterea Sa ce-mi este dată, te iert şi te
dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.”72
Ediţiile ruseşti ulterioare au introdus o confuzie şi mai mare, preotului fiindu-i atribuite două
funcţiuni care se exclud reciproc: pe de o parte el nu este decât martor al mărturisirii [lată fiule... Hristos stă
nevăzut... eu sunt numai martor...], dar pe de altă parte el rămâne cel care acordă iertarea şi dezlegarea din
finalul rânduielii73.
Uspensky consideră că harababura textelor s-a amplificat prin Trebnikul rusesc de la 1687 care,
pentru „Rânduiala împărtăşirii grabnice a celui bolnav”, revine la practica slavă dinainte de Petru Movilă,
luând ca model Slujebnikul de la Moscova (1602) şi cele de la Stratinsk şi Ostrog (1606) care nu conţineau
nicio formulă de dezlegare. Această decizie a editorilor însă forţa coexistenţa a două tradiţii: (1) cea a
Răsăritului, fără formulă de dezlegare şi cu invocarea lui Hristos, cel ce judecă şi iartă, şi (2) cea Apuseană, în
care judecătorul şi cel ce iartă (în locul lui Hristos) este preotul.

La greci, rânduiala a fost simplificată faţă de vechile manuscrise dar a păstrat totuşi esenţa rânduielii
primare. Uspensky consideră că procesul „a luat sfârşit la finele secolului al XVII-lea, iar rânduiala slujbei,
aşa cum apare în ediţia din 1692 a Evhologhionului, este păstrată aproape

69
Nikolay Uspensky, Slujba de seara în Biserica Ortodoxă, trad. C. Login, Patmos, Cluj-Napoca, 2008, pp. 275.
70
George Florovsky, Ways of Russian Theology, Belmont, Massachusetts, Nordland Publishing Co., 1979, pp.53-58 (accesat
on line la http://www.nuibooks.com/ways-of-russian-theology-part-one-collected-works-of-georges-f-PDF- 302567, la
3.02.2014)
71
P. Movilă, Trebnik, pp.351-352, apudN. Uspensky, Slujba de seara ..., pp. 269-273.
72
rt/wr/N.Uspensky, Slujba de seara ..., pp. 269-271.
73
N. Uspensky, Slujba de seara..., pp. 273-274.

12
neschimbată până astăzi.”74.
Totuşi, la începutul secolului al XlX-lea, dezbaterea scolastică privind „formula sacramentală” fiind
pe punctul de a „virusa” tradiţia răsăriteană a Bisericii greceşti. Astfel patriarhul Calinic V (1801-1806 şi
1808-1809) considera formula finală nesatisfacătoare şi care nu aduce iertare păcatelor, făcând recomandări
ca duhovnicul să zică o formulă nouă, în care lucrarea de iertare este atribuită preotului:
„Rugăciunea folosită de obicei este greşită şi nu conferă iertare; duhovnicul să zică: Harul
Sfântului Duh, prin mine nevrednicul, să te dezlege şi să-ţi ierte toate cele pe care mi le-ai mărturisit”,
sau „Te iert de păcatele pe care le-ai mărturisit, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
Procedând astfel, vei dobândi dezlegare şi iertare, în vreme ce dacă îi vei slobozi zicând obişnuita
rugăciune, creştinul penitent nu va fi iertat de păcatele sale, iar acestea vor cădea pe umerii părintelui
duhovnicesc.”75
Atitudinea pro-scolastică a patriarhului a fost sancţionată de Nicodirn Aghioritul care consideră
recomandarea „străină de învăţătura Bisericii Ortodoxe”. în cele din urmă Evhologhionul grecesc a introdus
totuşi un îndemn şi o rugăciune care revin parţial la spiritul Tradiţiei:
îndemnul: Fiul meu duhovnicesc, cel ce nevredniciei mele te-ai mărturisit; eu, nevrednicul şi
păcătosul, nu am putere să iert păcatele pe pământ, ci numai Dumnezeu; dar, pentru cuvântul cel
dumnezeiesc, pe care Domnul nostru lisus Hristos, după înviere, l-a rostit către Apostoli, zicând:
«Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, ţinute vor fi», îndrăznim şi noi să zicem:
«câte ai mărturisit mie celui prea mic şi nevrednic, şi cele pe care nu le-ai recunoscut, din neştiinţă şi
din uitare, pe toate, Dumnezeu să ţi le ierte ţie în veacul acesta şi în cel ce va să vie.»76
Rugăciunea (după spovedanie): Dumnezeu, Cel ce l-a iertat pe David, prin Natan proorocul, când
şi-a mărturisit păcatele, şi pe Petru când a plâns cu amar lepădarea sa şi pe desfrânata care a plâns la
picioarele Sale şi pe vameşul şi pe [fi ulj cel pierdut; Acelaşi Dumnezeu să-ţi ierte ţie toate păcatele şi
în veacul acesta şi în cel ce va să vină; încât neosândit să stai înaintea înfricoşătorului Său scaun de
judecată. Iar acum, fără să mai porţi grijă de păcatele pe care le-ai mărturisit, mergi în pace!
La români, prima ediţie a Molitfelnicului a fost cea de la Târgovişte, 1540, dar apariţia sa în slavonă
a avut o influenţă relativ mică asupra Rânduielii Spovedaniei între români. Ediţiile care au contribuitînsă
major la remodelarea Mărturisirii au fost a lui Dosoftei (laşi, 1581), loan Zoba din Vinţ (Alba Iulia, 1689) şi
a lui Antim Ivireanu (Râmnic, 1706), ultima dintre ele dând şi forma finală; puţinele intervenţii în ediţiile
ulterioare nefiind semnificative77.
Dintre Molitfelnicele româneşti78, cel care conţine cea mai frumoasă, mai extinsă şi cea mai ortodoxă
Rânduială a Spovedaniei este cel al lui loan Zoba79: textul conţine 7 rugăciuni (2 dintre ele, în situaţia
amânării împărtăşirii euharistice), 4 psalmi (50, 4, 6, 12), sfaturi pastorale către penitent înainte şi după
mărturisirea păcatelor, precum şi în situaţia amânării accesului la Potir, Apostol (1
Tim. 1.15-17) şi Evanghelie (Mat. 9.9-13), dar şi cu multe rubrici lămuritoare80. Dramatismul slujbei cu
întâmpinarea de către duhovnic în pridvor, prezentarea în faţa sfântului altar, lecturile biblice, dar mai cu

74
N. Uspensky, Slujba de seara ..., p.269
75
Kallinikos, Didascalia pros tous pneumatikous pateras [învăţătură pentru părinţii duhovniceşti], Viena, 1787, Prolog.
pp. 10-11, apud N. Uspensky, Slujba de seara..., pp. 272.
76
MÎKpov EuxoXoyiov, Apostoliki Diakonia, Atena, 2007, pp. 155-156.
77
Din informaţiile noastre există oteză de doctorat pe această temă (loan Lazăr, Molitfelnicul românesc. Studiu istorico
- liturgic, N. Necula (coord,), Universitatea din Bucureşti, 2002), însă influenţele în evoluţia molitfelnicului românsec sunt
departe de a fi elucidate.
78
Despre evoluţia Molitfelnicului românesc în ediţiile tipărite, vezi studiul nostru Consideraţii teologice [asupra
Molitfelnicului lui loan Zoba], în Ana Dumitran, Alin Gherman, Dumitru A. Vanca, Molităvnic, Bălgrad 1689-2009. Edit.
Reîntregirea, 2010, p. 44-60 şi al lui D. Buzatu, Din istoria Molitfelnicului ortodox, în „Mitropolia Olteniei”, Nr.
1-2/1966, p. 16-64.
79
Textul este identic cu cel de la Buzău (1699), dar acela redă doar rubricile în română.
80
A.Dumitran, A. Gherman, D. A. Vanca, Molităvnic, Bălgrcid 1689-2009, p. 357-393.
seamă matricea liturgică a reconcilierii „în doi timpi” reaminteşte pe de-o parte de atmosfera Bisericii
primare, iar dialogul pre şi post mărturisire - de o profundă delicateţe pastorală, par să fie legătura cu
Nomocanonul lui Ioan Postitorul şi veriga dintre vechea acrivie şi mai noua iconomia. Nu în ultimul rând
trebuie semnalat şi faptul că, departe de contaminările latinizant-catolice ale Trebnikului lui Petru Movilă şi
chiar cele greşeceşti, Molitfelnicul lui Zoba reclamă ortodoxia şi duhul Bisericii de odinioară. Nicăieri în
textul rugăciunilor lui Zoba nu răzbate conflictul teologic rusesc dintre „preotul martor în faţa lui Hristos Cel
nevăzut” şi preotul instanţă finală a iertării (vezi supra). El este împreună pătimitor la durerea penitentului şi
doctor nedeclarat care caută să vindece cu gingăşie şi cu fermitate în acelaşi timp.
Din păcate, Molitfelnicul lui Antim Ivireanul (Râmnicu Vâlcea, 170681), cel care a furnizat matricea
Molitfenicului românesc contemporan, va statua o rânduială liturgică mult diminuată: doar rubrici cu privire
la condiţiile necesare unui bun duhovnic, locul spovedaniei şi tipologia dialocului, urmat de un îndemn de
sorginte Moviliană adresat penitentului („Iată fiule, Hristos stă nevăzut... Eu sunt numai un martor...”)
precum şi două rugăciuni de dezlegare (posibil alternative), care figurează în rânduiala actuală ca rugăciuni
înainte de mărturisire: (R 1) „Dumnezeule, Mântuitorul nostru. Cel ce prin Proorocul tău Natan ai dăruit lui
David, cel ce s-a pocăit, iertare de păcatele lui...” şi (R 2) „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumenezeu
Celui viu, Păstorule şi Mielule...”82
Ajunşi aici, cu regret trebuie să adăugăm că actuala rânduială din Molitfelnicul românesc arc nevoie
de o sistematizare radicală, poate chiar de înlocuirea acelori rugăciuni care nu respiră duhul Ortodoxiei. Din
păcate, precedentele ediţii au fost mult prea atente cu lista posibilelor păcate şi cu dispoziţiile canonice
privind epitimiile, iar nu cu conţinutul teologic al textului. Ordinea şi poziţia actualelor rugăciuni, precum şi
oportunitatea păstrării lor trebuie atent analizată în corelaţie cu a celorlalte Biserici Ortodoxe, deşi o
identitate de conţinut nu este imperios necesară, mai cu seamă că acum, Rânduiala Spovedaniei este total
diferită în cele trei Biserici83. Poate astfel, spaţiul liturgic rom ânesc şi-ar putea asuma rolul de zona de
sinteză între tradiţia slavă şi cea grecească.
Şi chiar dacă lucrurile nu ar putea evolua în sensul sugerat de noi, considerăm că sc impune ca
Molitfelnicul românsec să beneficieze de mult mai multă atenţie din partea teologilor, istorici, liturgişti şi
dogmatişti deopotrivă.

Concluzii:
1. Din cele expuse rezultă clar şi fără echivoc că practica primului mileniu era cea a pocăinţei continue,
ca metode de progres duhovnicesc şi Spovedania sacramentală ca ritual unic în viaţa unui creşti, cu un
puternic caracter ecleziologic şi profilactic. Acest ritual se aplica, la sfatul episcopului/preotului, în
situaţii de păcate grave şi notorii, cum era apostazia, crima, adulterul, vrăjitoria, erezia ş.a. şi în general
se aplica principiul: păcat notoriu penitenţă publică, păcat secret, spovedanie particulară.
2. Deşi avem informaţii că penitenţa publică a încetat la Constantinopol în secolul al lV-lea, nu putem
afirma că acest lucru s-a întâmplat dintrodată şi pretutindeni în spaţiul creştin; cel puţin în unele
regiuni periferice a continuat, ca măsură terapeutică extremă.
3. Disputa teologică privind iertarea acordată de Biserică, precum şi chestiunea lapsilor a pus în circulaţie
tema dreptului Bisericii de a aplica iconomia iertării şi reconcilierii înainte de sfârşitul penitentului.
Acest principiu, ce se regăseşte şi în Penitenţiarul atribuit Sfântului loan Postitorul, va influenţa toată
practica pastorală ulterioară, modelul iconomiei prevalând faţă de cel al acriviei, atât în Răsărit, cât şi
în Apus.
4. Dorinţei de revigorare a calităţii Spovedaniei, mai ales în ceea ce priveşte administrarea ei pastorală, a

81
Noi am folosit ediţia din 1713, aflată în colecţia Arhiepiscopiei Alba.
82
BUC 2013, pp. 63-64.
83
Vezi un amplu comentariu însoţit de tabele comparative la Pr. Viorel Sava, Taina Mărturisirii in riturile liturgice
actuale, Iaşi, Edit. Trinitas, 2004, p. 56-75.

14
 determinat apariţia unei tipologii penitenţiale comutative şi a unor complicate reguli de aplicare a
pedepselor. Mai mult de factură juridică, aceste practici nu au prea fost cunoscute în Răsărit, literatura
liturgică şi pastorală din această zonă insistând mai mult pe aplicarea iconomică a penitenţei şi lăsând
la latitudinea duhovnicului modul de aplicare.
5. Ritualul Spovedaniei din vechile Molitfelnice româneşti este destul de diferit faţă de cel al altor
Biserici Ortodoxe, dar şi în diferite ediţii româneşti. Evoluţia acestei rânduieli pe teritoriul românesc
s-a încheiat din păcate nu prin impunerea celei mai luminoase şi mai pătrunse de resperiaţia patristică
{Molitfelnicul lui Zoba din Vinţ), ci de un model latinizant, străin de duhul ortodoxiei (Molitfelnicul
lui Antim Ivireanu).

Referinţe bibliografice:
1. *** Dictionaire grec-francais, M. A. Bailly (ed.), Hachette, Paris, 1929.
2. *** Molitfelnic, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 2013.
3. *** Pastorul lui Hernia, [PSB 1], trad. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1979 şi text elin:
http://www.earlychurchtexts.com (accesat în 23.01.2014).
4. Arranz, Miguel, /penitenziali bizantini, [Kanonika 3], PIO, Roma, 1993
5. Branişte, Ene, Branişte, Ecaterina, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Edit. Diecezana, Caransebeş, 2001.
6. Branişte, Ene, Liturgica specialei, IBMBOR, Bucureşti, 1985.
7. Buzatu, D., Din istoria Molitfelnicului ortodox, în „Mitropolia Olteniei”, Nr. 1-2/1966, p. 16-64;
8. Canoanele Bisericii Ortodoxe, ftp.V/itp.logos.md/Biblioteca/ Colecţie RO/ Canoanele Biserica Ortodoxe, (accesat în
26.01.2014).
9. Cathoiic Enciclopedia Online; http://www.newadvent.org/cathen/09001b.htm , (accesată în 24,01.2014).
10. Chiţu, Viorel, Rândttiala Mărturisirii in Molitfelnicele româneşti şi slavo-ruse, în „Ortodoxia”, Nr. 3/1960, p. 431-447;
11. Cioara, Emil, Duhovnicul şi Taina Spovedaniei in Biserica Ortodoxa, Edit. Universităţii din Oradea, 2007.
12. Clement Alexandrinul, Stromatele, în [PSB 5], trad.rom. N. Chiţescu el alii, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
13. Codicele Barberini, gr. 336, 146-148, trad.rom. Ioan 1. Ică jr, în Canonul Ortodoxiei, Edit. Deisis/Stavropoleos,
Bucureşti, 2008.
14. Cornescu, C., Sfintele Taine in Moiitfelnciul slav şi român, în „Mitropolia Olteniei”, Nr.. 10-12/1965, p. 602-623.
15. Cozma, Ioan, The pedagogic and therapeutic character of Saint John the Faster’s canons from acribia to
condescension, în “European Journal of Science and Theology”, 8(2), 227-238.
16. Delumeau, Jean, Mărturisirea şi iertarea. Dificultăţile confesiunii. Secolele X11I-XV11I, Iaşi, Edit. Polirom [PluralM,
24], 1998.
17. Didahia celor 12 Apostoli, în [PSB 1], trad. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1979 şi text elen:
http://www.ccel.0rg/l/lake/fatl1ers/didache.htm (accesat 23.01.2014).
18. Dumitran, Ana, Gherman, Alin, Vanca, Dumitru A., Molităvnic, Bălgrad 1689-2009, Edit. Reîntregirea, 2010.
19. Felea, Ilarion, Pocăinţa, Edit. SCARA, Bucureşti, 2000.
20. Florovsky, George, Ways of Russian Theology, Belmont, Massachusetts, Nordland Pub. Co., 1979:
http://www.nuibooks.com/ways-of-russian-theology-part-one-collected-works-of-georges-f-PDF-302567 (accesai
3.02.2014)
21. Leon cel Mare, Epistolae, 168, (ad Campanie Episcopi), PL54, disponibil on line:
http://www.documentacatholicaomnia.eu (accesat 25.01.2014).
22. Morinus, Jean, Commentarius historicus de disciplina in amministrazione Sacramenti Poenitenliae tredecim primis
seculis in Ecclesia occidentali, el huc usque in orientali observata, Gaspari Meturas, Parisiis, 1651, disponibil la
http://books.google.ro (accesat 25.01.2014)
23. Murray, Alexander, Confession before 1215, în “Transactions ofthe Royal Historical Society”, Sixth Series, Voi. 3
(1993), http://www.jstor.org/stable/3679136 (accesat la 21.01.2014.)
24. Necula, Nicolae, Tradi(ie şi înnoire în slujirea liturgică: Voi. 1 - Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996; voi II -
Edit. Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2001; voi III - Edit. Institutul Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2004; voi IV - Edit. Cuvântul Vieţii, Bucureşti 2010.
25. Origen, Exegetica in Psalmos (Omilii la Psalmi), http://books.google.ro/books (accesat în 23.01.2014).
26. Nikolai Ozolin, Tradiţie şi creativitate în arta creştină. Spovedania, o Taină în criză, trad. N. Pălimaru, C. Login, V.
Manea, Cluj Napoca, Patmos, 2009.

15
27. Pettazzoni, Raffaele, Confession ofSins and the Classics, în „The Harvard Theological Review”, Voi. 30, No. 1 (Jan.,
1937), http://www.jstor.org/stable/1508288, (accesat la 25.01.2014) .
28. Sava, Viorel, Taina Mărturisirii în riturile liturgice actuale, Edit. Trinitas, Iaşi, 1999.
29. Sfântul Ciprian, De Bono Patientiae, Migne PL. 4, 651B, http://www.docurnentacatholicaomnia.eu (accesat
24.01.2014) .
30. Sfântul Ignatie Teoforul, Către Filadelfieni, în [PSB 1 ], trad. D. Fecioru, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1979.
31. Sfântul Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după adevăratele principii
puse de Domnul nostru lisus Hristos şi urmaşii Săi, [289], voi. 1-2, Edit. Arhiep. Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava,
2002-2003.
32. Siejkowski, Piotr Ashwin, The Apostles' Creed, T&T Clark International, London/NY, 2009, p. 102.
33. Socrates Scholasticus, Socrates and Sozomenus Ecclesiastical Histories, Christian Literature Pub., NY, 1886, p 206,
http://www.documentacatholicaomnia.eu (accesat în 23.01.2014).
34. St. Cyprian, Epistolae, în Migne, PL 4, 251C-252A, http://www.documentacatholicaomnia.eu (accesat în
23.01.2014) .
35. Stăniloae, Dumitru, Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii, în „Biserica Ortodoxă Romană”, nr. 3-4
(1955), p. 218-250.
36. Taft, Robert F., Ritul bizantin. Scurtă istorie, trad. D. Vanca, A. Mehes, Alba Iulia, Edit. Reîntregirea, 2008.
37. Tertulian, Despre Pocăinţă, în [PSB 3], trad.rom. N. Chiţescu et alii, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1981.
38. Uspensky, Nikolay, Slujba de seara în Biserica Ortodoxă, trad. C. Login, Patmos, Cluj-Napoca, 2008.
39. van de Paverd, Francis, The Kanonarion by John, monk and deacon and Didascalia Patrum, [Kanonika 12], PIO. Roma,
2006, p. 507-514
40. Vanca, Dumitru A., Practica liturgică a primirii în Biserica Ortodoxă a non-ortodocşilor: evaluări şi perspective.
Probleme liturgice, practice şi doctrinare, în „Revista Teologică”, nr.2/2012, p. 95-107.
41. Vanca, Dumitru A., Icoană şi Cateheză, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2008.
42. Vintilescu, Petre, Spovedania şi Duhovnicia, ed. a Il-a, Edit. Episcopiei Ortodoxe Române de Alba Iulia, 1995.
18
Clement Alexandrinul, Stromatele, II, 13, în PSB, voi 5, trad.rom. N. Chiţescu el aţii, Edit. IBMBOR, Bucureşti.
1981, p. 51. Clement merge atât de departe încât afirmă că Pocăinţa este egală cu Botezul în ce priveşte ştergerea şi

16