Valeriu Gherghel

Sex, eros, agape: o bibliografie sumară

1 *** Amor şi sexualitate în Occident, Bucureşti, Editura Artemis, sine anno, 255p. [un
volum substantial; grupaj de articole şi studii semnate în special de autori francezi pe
teme care ţin de eros: homosexualitatea în Grecia antică, la Roma etc.; iubirea-pasiune
cântată de trubadurii medievali; marchizul de Sade şi iubirea ca perversiune; boli
venerice, boli sexuale în modernitate etc.]

2 Aries, Philippe & Duby, Georges (coordonatori), Istoria vieţii private, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1994-1997, 10 volume. [cîteva volume, 2-5, se referă la viaţa
“privată” în EM, la moravurile sexual-amoroase].

3. Bruckner, Pascal & Alain Finkielkraut, Noua dezordine amoroasă, traducere de

Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Editura Nemira, 1995, 303p. [lucrarea trece drept un
manifest al dezinhibării occidentale; subiecul lucrării în formularea autorilor. “În acest
moment, trăim erodarea celor trei modele care, prin tradiţie, ne îmbâcseau perspectiva
amoroasă (ne complicau viziunea amoroasă): modelul conjugal pentru sentiment,
modelul androginal pentru coit, modelul genital pentru sex. Sexualitatea nu mai are
finalităţi metafizice sau religioase, nu mai are sens, nici transgresiune, nici împlinire, nici
higienă, nici subversiune. Amorul, devenit de nerecunoscut, îşi pierde reperele: poate că
de aici vine şi disperarea, din aceea că nu mai poate fi un destin personal, ci soartă
fiecăruia din toţi”, p.11].

4. De Libera, Alain, “Sex şi timp liber”, in Gîndirea Evului Mediu (capitolul IV),
traducere de Mihaela şi Ioan Zgărdău, Timişoara, Editura Amarcord, 2000, pp.115-176
[pp.168-9: cenzurarea iubirii şi a discursului amoros de către teologii medievali].

5. Delumeau, Jean, Frica în Occident (secolele XIV-XVIII). O cetate asediată, traducere

de Modest Morariu, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, 2 vol. [în volumul 2: agenţii lui
Satan; femeia].

6. De Rougemont, Denis, Iubirea şi Occidentul, traducere de Ioana Cândea-Marinescu,

Bucureşti, Editura Univers, 1987, 482p. [lucrare clasică; autorul argumentează ipoteza că
trubadurii impun, în Evul Mediu, o nouă varietate de iubire: iubirea-pasiune].

7. Duby, Georges, Evul Mediu masculin, traducere de Constanţa şi Stelian Oancea,

Bucureşti, Editura Meridiane, 1992, 286p. [căsătoria în Evul Mediu; epistole episcopale
despre iubirea dintre soţi; dragostea cavalerească etc.]
1

8. Duby, Georges, Doamnele din veacul al XII-lea, traducere de Maria Carpov,

Bucureşti, Editura Meridiane, 2000, 344p. [figuri feminine în Evul Mediu: Alienor, Marie
Page

1
 de Champagne, Heloise etc.; un comentariu la corespondenţa dintre Abelard şi Heloise; e
foarte posibil ca scrisorile atribuite femeii să fie apocrife].

9. Evola, Julius, Metafizica sexului, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti,

Humanitas, 1994, 415p. [Ideea fundamentală: “Sexul este „cea mai mare forţă magică a
naturii‟; în el acţionează un impuls care prefigurează misterul Unului, chiar dacă aproape
totul, în relaţiile dintre bărbat şi femeie, se degradează…, se descompune şi se rispeşte în
sentimentalisme fade…. Şi totuşi, dacă în existenţa obişnuită se manifestă involuntar un
reflex al unei transcendenţe trăite, asta se întâmplă prin sex şi, când e vorba de omul
comun, se întâmplă numai prin sex… numai cei ce se ridică până la o experienţă eroică
sau ascetică merg, în această privinţă, mai departe”, p.409].

10. Kierkegaard, Soeren, Diapsalmata; Jurnalul seducătorului, traducere de Kjeld

Jensen şi Elena Dan, Bucureşti, Editura Universal Dalsi, 1997, 179p. [“Jurnalul
seducătorului” e o re-scriere a mitului donjuanesc: protagonistul ilustrează “stadiul
estetic” al existenţei; seducătorul nu e interesat de posesia “prăzii”, el e obsedat de arta
seducerii].

11. Laqueur, Thomas, Corpul şi sexul. De la greci la Freud, traducere de Narcis

Zărnescu, Bucureşti, Humanitas, 1998, 295p. [reprezentări ale corpului, sexului,
anatomiei, din Antichitate până în secolul XX etc.].

12. Le Goff, Jacques, Imaginarul medieval, traducere de Marina Rădulescu, Bucureşti,

Editura Meridiane, 1991, 462p. [iubirea în romanele din ciclul arthurian].

13. Le Goff, Jacques, Pentru un alt Ev Mediu, traducere de Maria Carpov, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1986, 2 vol. [zîna Melusine].

14. Marrou, Henri-Irénée, Trubadurii, traducere de Sorina Bercescu, Bucureşti, Editura

Univers, 1983, 179p. [despre dragostea curtenească]

15. Muchembled, Robert, Pătimiri ale femeilor în vremea reginei Margot. 1553-1615,
Chişinău, Editura Cartier, 2005 [am aflat de acest titlu, răsfoind o revistă culturală;
cuprinde cu siguranţă informaţii despre iubire la sfîrşitul Evului Mediu şi în Renaştere].

16. Marías, Julián, Educaţia sentimentală, Iaşi, Editura Junimea, 2000 [titlu găsit într-o
bibliografie; de reţinut capitolul VII, pp.74-84, intitulat: “Iubirea curtenească şi
interpretarea femeii”].

17. Ortega y Gasset, José, Studii despre iubire, traducere de Sorin Mărculescu, Bucureşti,
Humanitas, 1995, 238p. [locul important şi discutabil al femeii în societatea modernă].

18. Papahagi, Marian, Eros şi utopie, Bucureşti, Cartea românească, 1980, 189p. [studiul
intitulat “Educaţia sentimentală”; titlul studiului aparţine unui cunoscut roman scris de
2

Flaubert].
Page

2
 19. Paz, Octavio, Dubla flacără. Dragoste şi erotism, traducere de Cornelia Rădulescu,
Bucureşti, Humanitas, 1995, 207p. [episoade dintr-o posibilă istorie a iubirii].

20. Pecican, Ovidiu, Sînge şi trandafiri. Cultură ero(t)ică în epoca ştefaniană, Chişinău,
Editura Cartier, 2006. [eros şi eroism la “vitejii” lui Ştefan cel Mare; sic!].

21. Quignard, Pascal, Sexul şi spaima, traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti, Editura
Univers, 2000, 191p. [morala sexuală a creştinismului; teama de femeie; mitologia
antifeminină: Gorgona, femeia-lupoaică, orbirea – o castrare simbolică].

22. Rousset, Jean, Mitul lui Don Juan, traducere de Angela Martin, Bucureşti, Editura
Univers, 1999, 239 [deşi are probabil la origine o veche legendă populară, mitul lui Don
Juan se constituie, în sens propriu, în intervalul 1550-1600, la începutul barocului:
“Povestea lui Don Juan este a unui vinovat căruia i se aduce mai întâi o învinuire neclară,
pe care el nu o înţelege până în momentul când, provocând apariţiile Mortului acuzator,
se trezeşte în faţa evidenţei vinovăţiei sau a verdictului. Ne dăm seama astfel că aventura
lui Don Juan poate fi povestită începând cu sfârşitul şi interpretată pornind de la
deznodământul ei funebru”, p.20].

23. Vigarello, Georges, O istorie a frumuseţii. Corpul şi arta înfrumuseţării din

Renaştere pînă în zilele noastre, Chişinău, Editura Cartier, 2006 [istoricii apuseni cred
că Renaşterea începe odată cu Dante şi Petrarca; alţii socotesc că Evul Mediu e un
răstimp foarte îndelungat, care durează pînă în secolul XVII sau chiar XVIII; cf. recenzia
Simonei Sora, in Dilema veche, an IV, 26 ianuarie – 1 februarie 2007, nr.155, p.15, cu
titlul “Frumuseţea obligatorie”.].

24. Vossler, Karl, “Tirso de Molina”, in Din lumea romanică, traducere de H. R. Radian,
Bucureşti, Editura Univers, 1986, pp.370-391 [Don Juan nu este un răzvrătit în contra
ordinii şi puterii legiuite, dimpotrivă; păcatul lui nu provine, aşadar, din necredinţă şi
sfidare, ci dintr-o prea mare credinţă; Don Juan nutreşte opinia că îndurarea lui
Dumnezeu e nelimitată, că Dumnezeu iartă totul şi că, prin urmare, poţi păcătui
nepedepsit; sau, în cuvintele autorului, Don Juan este “un damnat nu din scepticism, ci
din credinţă exagerată. Credinţa lui arogantă în clemenţa lui Dumnezeu îi frânge gîtul. Nu
se îndoieşte şi nu se teme. Nu-i e frică de năluci şi strigoi, în care totuşi crede. Nu
tremură nici în faţa comandorului…”, p.389].

Platon: șase discursuri despre Eros

De la Platon încoace, symposion-ul e un obicei fundamental al oricărui contemplativ.

Modelul sympotic a dat naștere unei vaste literaturi. Să ne gândim, de exemplu, la
Petronius. Dar și la filosoful danez Kierkegaard care a scris un dialog cu titlu
identic:Banchetul. E posibil ca această literatură să-i atragă îndeosebi pe tineri cu
promisiunea unui răspuns la o problemă veche și, să recunoaștem, insolubilă: ce este
3
Page

iubirea?

3
 Cine nu știe deja subiectul acestui dialog (mă refer, desigur, la Banchetul
sau Symposion)? La petrecerea oferită de Agathon, după câștigarea concursului Marilor
Dionisii din anul 416 ante Christum, participanții (sympotes) renunță la banchet și
băutură și hotărăsc să țină fiecare un discurs pe o tema dată: iubirea (în sensul
grec, erotic al termenului). La îndemnul lui Eriximach, oratorii vor elogia virtuțile zeului
Eros, o divinitate care păruse până atunci oarecum marginală și nesemnificativă.
Cele șase discursuri despre Eros (logoi erotikoi) afirmă, în linii mari, că 1. Eros, cel
mai vechi zeu, reprezintă inițiatorul unor mari binefaceri pentru indivizi și obște, doar el
aducând hotărârea jertfirii propriei vieți pentru viața altora (Phaidros); 2. Erosul poate fi
obștesc și ceresc, acesta din urmă iubind sufletul mai mult decât trupul și fiind devotat
sexului masculin - de unde invertirea; Erosul e frumos dacă îl face pe cel iubit mai
înțelept și mai bun (Pausanias); 3. Erosul nu influențează doar oamenii, ci intreaga natură,
muzica, astronomia - mersul soarelui - religia și credința (Eriximach); 4. la origine,
existau trei sexe-sfere cu patru mâini și picioare - barbat/barbat, femeie/femeie și
androgin; fiind niște creaturi foarte puternice și amenințătoare, Zeus și Apollo au hotărât
să le înjumătățească; îndurându-se de ele, ca să nu se stinga de dor, cei doi zei le-au
hărăzit dorința împerecherii; dacă doua jumătăți, ce formau cândva o sferă, se întâlnesc,
simt fericirea inexprimabilă a iubirii (Aristophan); 5. Eros e cel mai norocos, frumos,
tânăr, virtuos dintre zei, maestru în făurirea și înzestrarea creaturilor (Agaton); 6. Erosul
dorește ceva ce nu are – nu poți iubi decât ceea ce nu posezi; de vreme ce dorința erotică
năzuiește către Frumos și Bine, înseamnă că Erosul nu este nici armonios, nici bun; nici
frumos, nici urât; nici zeu, nici om, ci daimon; nici înțelept, nici neînțelept, ci filosof;
părinții săi sunt, mitologic, Poros - Răzbătătorul și Penia – Sărăcia, Lipsa; acest daimon
simbolizează, astfel, tânjirea spre Bine a omenirii; creează Frumosul, sădește dor de
nemurire în suflete - nu doar prin urmași, ci și prin câștig de faimă, respect; cea mai înaltă
îndeletnicire a Erosului e ridicarea omului în lumea Formelor: sufletul trece de la un trup
frumos la contemplarea Frumosului în sine (discursul preotesei Diotima, reprodus de
Socrate).
Celor șase discursuri li se adaugă o completare a lui Alcibiade, sosit mai târziu de la
alt banchet. În momentul în care Socrate vrea să răspundă acestui discurs suplimentar,
banchetul filosofic e stricat de o ceată de cheflii. Obosiți de băutură și discuții, toți adorm,
cu excepția lui Socrate.
Dialogul lui Platon a fost tradus în limba română pentru prima dată de Cezar
Papacostea. Acum un deceniu și ceva, Petru Creția a oferit o nouă versiune.

(2009)
4
Page