Sunteți pe pagina 1din 8

Capitolul VI

IRANUL ANTIC

Cadrul geografic
Înaltul platou iranian, tăiat de culmi paralele care ating
o înălţime medie de 1500 m, este mărginit aproape de jur
împrejur lanţuri muntoase abrupte: la vest şi la sud-vest,
Zagrosul, care ajunge până la 4451 m, îl separă de câmpiile
Mesopotamiei şi ale Susianei, apoi de Golful Persic, iar în cele
din urmă de marea Oman. În nordul platoului iranian,
Elburzul, care atinge 5670 m, mărgineşte Marea Caspică, iar
apoi stepele Turkestanului. La est, munţii Belucistanului se
prelungesc printr-o zonă de coline joase ce domină valea
Indusului.
Prezenţa acestor bariere naturale a fost suficientă pentru
a stăvili o umiditate care nu pătrunde decât rar în centrul
platoului iranian. Dar, din munţii Zagros şi Elburz, acoperiţi
timp îndelungat de zăpezi, iau naştere câteva cursuri de apă
care se pierd în cele din urmă în inima platoului, nu fără a da
naştere în drumul lor, unor oaze unde agricultura nu necesită
mari lucrări de irigaţie. Centrul şi sud-estul Iranului constituie
un deşert de sare (Dasht-i-Kavir) sau de nisip (Dasht-e-Lut), în
aparenţă lipsit de resurse naturale.
În podişul iranian s-au încrucişat numeroase drumuri
comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India
şi Asia răsăriteană, pe de altă parte cu ţările din bazinul oriental
al Mediteranei. Zonă de contact între Orient şi Occident, Iranul
antic a receptat şi a asimilat numeroase influenţe, creând el
însuşi şi difuzând forme culturale şi de civilizaţie originale.

VI.1. Iranul preistoric


În cursul mileniului VII a. Chr. comunităţi agricole
ocupau zonele fertile de piemont, e.g. Tepe Tang-e-Chakmak
(aparţinând neoliticului preceramic), situată între Elbruz şi
deşert. În mileniile VI-IV a. Chr. sunt cunoscute numeroase
aşezări caracterizate prin ceramica pictată (Tepe Sialk, Tepe

105
Hissar,), iar cele aflate în vecinătatea minelor de cupru, prin
începuturile metalurgiei (Tepe Sialk, Tal-i-Iblis); de altfel,
topirea minereului şi turnarea aramei, descoperire capitală, este
datorată se pare, metalurgiştilor iranieni.
În a doua jumătate a mileniului IV a. Chr., în cadrul
acestor comunităţi agricole se produc adevărate mutaţii care
vor conduce, câteva secole mai târziu, la apariţia unor veritabile
oraşe.
În nord, câmpia Gorgan este o zonă de contact între
munţii Elbruz şi stepa turkmenă. În ultimul sfert al mileniului
IV a. Chr., în siturile din această zonă apare ceramica cenuşie
lustruită care, la Shah Tepe, Yarim Tepe şi Tureng Tepe
înlocuieşte ceramica pictată, Aceeaşi schimbare se produce şi la
Tepe Hissar, pe piemontul meridional al Elbruzului. Aceste
schimbări au fost, mult timp, puse în legătură cu venirea indo-
europenilor („protomezilor) în Iran. Astăzi se consideră însă că
avem de-a face cu un fenomen local, similar celui petrecut în
Mesopotamia, când ceramica pictată de tip Obeid este
abandonată la începuturile urbanizării (perioada Uruk).
Oricum, în Iran se produce o restructurare a locuirii:
multe din vechile aşezări sunt abandonate şi apar acum alte
mari aşezări – Tal-i-Malyan în valea fertilă a fluviului Karun şi
Tepe Yahya, în valea adiacentă, Dowlatabad. Această mutaţie
rămâne dificil de explicat (deteriorarea climatului, care a
devenit mai arid ?; transformările economice ?).
În orice caz, către 3000 a. Chr., apare un nou sistem de
gestiune economică avându-şi originea în regiunea Susei, în
Khuzistanul iranian. Începând din această perioadă apar
tăbliţele cu scriere proto-elamită, descoperite în mai multe
situri: Tepe Sialk IV, Godin Tepe V, Tal-i-Malyan, Tepe Yahya
IV etc. Vestigiile arheologice atestă intensificarea relaţiilor
comerciale dintre oraşele mesopotamiene şi Susiana. Încă din
această epocă timpurie Iranul deţinea rolul de intermediar între
Mesopotamia, Asia Centrală şi India. Toate acestea, asociate cu
transformările locale, marchează începutul unei forme de
urbanizare în Iranul de sud-vest.

106
Încă de la începutul mileniului III a. Chr., Iranul
occidental intră în istorie aproape în acelaşi timp cu
Mesopotamia, iar Elamul apare ca un stat unificat sub dinastia
Awan.

VI.2. Imperiul med


Mezii erau, probabil, urmaşii unei populaţii indo-
europene care, în mileniul al III-lea, întemeiase o civilizaţie
urbană în sud-estul Turkestanului, la poalele munţilor Elbruz,
în jurul centrelor de la Tureng Tepe şi Tepe Hissar, părăsind
apoi această regiune către 1700 a. Chr., poate datorită salinizării
excesive a solului.
În orice caz, mezii (mamdai - în analele asiriene) şi perşii
(parsua) constituiau cele două grupări mai importante de
triburi ariene (arya) care au apărut la finele mileniului II pe
platoul iranian.
Imperialismul asirian, deosebit de agresiv în sec. VIII, a
accelerat federalizarea mezilor. Potrivit relatării lui Herodot (I,
95-102), un anume Deiokes (Daiukku) – care a organizat
rezistenţa împotriva lui Sargon II – ar fi jucat un rol esenţial în
cursul acestui proces.
Constituirea statului med, la finele sec VIII a. Chr., a fost
facilitată de declinul regatului manneenilor în urma repetatelor
incursiuni asiriene şi urarteene. Adevăratul fondator al
regatului med pare a fi Phraortes (Kaştariti). Sub fiul şi
succesorul său Cyaxare (Uakşatar, ?-584), nevoit să accepte o
vreme suzeranitatea regelui scit Madyas, Media devine una din
marile puteri ale lumii orientale. Cyaxare şi-a reorganizat
armata după modelul asirian, a impus suzeranitatea regatului
med asupra mannenilor şi perşilor, a cucerit Assurul în 614 şi,
coalizându-se cu regele Nabopalassar al Babilonului, a distrus
Imperiul asirian în 612. Astfel, în foarte scurtă vreme, Statul
med constituit în jurul Ecbatanei, a devenit un imperiu gigantic
care se întindea până la Halys.
Către mijlocul sec. VI a. Chr., între cele 4 puteri care
dominau lumea orientală – Media, Babilonul, Egiptul sait şi
Lydia – se stabilea un anume echilibru. Câţiva ani mai târziu,

107
trei dintre acestea dispăruseră de pe scena politică, iar căderea
Egiptului era iminentă. Cyrus cel Mare - fondatorul imperiului
ahemenid - avea să realizeze pentru prima dată, unitatea lumii
orientale. Căderea lui Astyage (Iştuvegu, 584-550), abandonat
de aristocraţia medă în ajunul confruntării decisive cu Cyrus II,
a marcat sfârşitul efemerului Imperiu med.

VI.3. Imperiul persan


La începutul secolului VII a. Chr., Ahaimenes /
(H)achamaniş – fondatorul dinastiei ahemenide – unifică
triburile perşilor şi, profitând de dificultăţile Elamului, angajat
în îndelungatul conflict cu Asiria, extinde frontierele regatului
persan.
Către 675 a. Chr., fiul său, Teipes (Hişpiş) ocupă partea
muntoasă a Elamului şi îşi asumă titlul de rege al Anshanului. La
moartea lui Teipes, în 640 a. Chr., regatul persan este împărţit
între cei doi fii: Cyrus I (Kuraş) domneşte în Parsumaş, iar
Ariaramnes (Aryaramna) în Parsa. Cambyse I (Kamburdjiya,
600-559), fiul lui Cyrus I şi ginerele lui Astyage, reunindu-i din
nou pe perşi sub o singură coroană, pune bazele ascensiunii
puterii persane.
La începutul sec. VI, Zarathustra a reformat vechea
religie iraniană într-un sens monoteist. Potrivit tradiţiei
consemnată, un mileniu mai târziu, în Avesta, Zarathustra
primeşte revelaţia noii religii direct de la Ahura-Mazda.
Esenţialul reformei zoroastriene constă într-o imitatio dei. Omul
este sortit să urmeze exemplul lui Ahura-Mazda, dar el este
liber în alegerea sa.
Învăţăturile denumite Gathas constituie partea cea mai
veche a culegerii de texte proto-iraniene numită Apasta
(„Culegere”), iar în neo-persană Avesta. Avesta cuprinde: 1)
Yasna –„jertfele”- texte rituale ce cuprind şi cele şaptesprezece
Gathas; 2) Yaşts –cântece de jertfe, pe vremuri treizeci la număr;
3) Videvdat, o culegere de legi religioase, care ar fi unul din cei
douăzeci şi unu de nask menţionaţi de tradiţie.
Prin ideile pe care le-a pus în circulaţie – mitul
Mântuitorului, doctrina escatologică optimistă care proclamă

108
triumful Binelui şi salvarea universală, doctrina învierii
trupurilor etc. – mazdeismul a avut o influenţă considerabilă în
evoluţia gândirii religioase.
Succesorul lui Cambyse, Cyrus II (559-530) va
transforma regatul persan într-un veritabil imperiu universal.
Tânărul suveran din Anshan repurtează în 550 o victorie
decisivă asupra lui Astyage şi se instalează în Ecbatana ca rege
al perşilor şi al mezilor.
După constituirea marelui imperiu iranian, Cyrus cel
Mare se lansează într-o veritabilă politică de expansiune
mondială. În Est cucereşte vaste teritorii populate de iranieni -
Margiana, Sogdiana, Bactriana, Drangiana, Arachosia şi
Gedrosia - extinzând frontiera Imperiului până la Indus, iar în
Vest îl învinge pe Cressus, ultimul rege din dinastia
Mermnazilor, ocupă Sardesul şi anexează Lydia (546).
După victoria asupra Imperiului neobabilonian (535),
Syria, Palestina şi Fenicia au intrat în orbita puterii lui Cyrus
cel Mare care, în numai 28 de ani, constituie cel mai vast
imperiu cunoscut în lumea orientală.
Cucerirea Babilonului, facilitată de descompunerea
internă a statului babilonian – măcinat de rivalitatea dintre
diferitele tagme preoţeşti – a însemnat mult mai mult decât
căderea unui imperiu. Deşi monarhia ahemenidă se va inspira
din modelele asiriene şi babiloniene, ruptura este evidentă.
Pentru prima dată organizarea imperiului era axată pe o
concepţie cvasiuniversală. Faţă de statele învinse şi înglobate în
Imperiu, Cyrus a inaugurat o politică de toleranţă cu totul
nouă, care i-a adus o mare popularitate, asigurându-i pentru un
timp soliditatea cuceririlor.
Prin urmare, începuturile Imperiului ahemenid se
situează într-o perspectivă morală şi politică nouă. Vechea lume
orientală părea să se fi prăbuşit definitiv.
Cyrus cel Mare a fixat şi principiile esenţiale ale viitoarei
organizări a Imperiului, întemeind primele strapii. Vechile state
orientale erau legate de suveranul ahemenid prin tradiţionala
formă a uniunii personale, în vreme ce oraşele feniciene, ca şi
cele ioniene s-a menţinut formele locale de guvernământ. În

109
fruntea fiecăreia dintre provinciile în care a fost împărţit
Imperiul se afla câte un satrap, reprezentant al Marelui Rege. În
fine, tributul constituia elementul esenţial al legăturii care unea
fiecare dintre provincii cu suveranul ahemenid. Toate resursele
financiare al Imperiului erau canalizate astfel către reşedinţele
imperiale – Susa, Ecbatana, Pasargade şi Persepolis, capitala
întemeiată de Darius I.
După dispariţia lui lui Cyrus II (530-522) – ucis în
luptele contra messageţilor – Imperiul persan va sfârşi prin a
semăna tot mai mult cu Imperiul asirian, cu acea diferenţă
esenţială, totuşi, că genocidul sistematic n-a fost pus în practică
de nici unul dintre suveranii ahemenizi.
Domnia lui Cambyse II (530-522) a fost în întregime
ocupată de cucerirea Egiptului sait (525), iar sfârşitul fiului lui
Cyrus II este legat de revolta magilor (controversatul episod
Gautama-Bardiya, relatat de inscripţia lui Darius I de la
Behistun, precum şi de Herodot).
Suirea pe tron a lui Darius I (522-486) – care aparţinea
unei ramuri colaterale a Ahemenizilor – pare a fi rodul unei
conjuraţii care l-a înlăturat pe succesorul legitim. În orice caz,
începutul domniei lui Darius I a fost marcat de o serie de
revolte izbucnite în mai multe părţi ale Imperiului – Media,
Bbilon, Susiana, Armenia şi Arachosia. După reprimarea
acestor revolte, către finele anului 521 a. Chr., Darius a reluat şi
a desăvârşit opera de organizare iniţiată de Cyrus cel Mare,
conferind astfel Imperiului ahemenid adevărata sa fizionomie.
Sistemul satrapiilor a fost fixat în mod definitiv şi, pentru ca
guvernatorii provinciilor să poată fi mai îndeaproape
supravegheaţi, Darius a creat o veritabilă reţea de spionaj.
Totuşi, veleităţile autonomiste şi politica prea personală a
multor satrapi vor constitui unul dintre factorii de dezagregare
a Imperiului ahemenid; însuşi Darius va fi confruntat către
finele domniei cu revolta oraşelor ioniene din Asia Mică şi cu
secesiunea Egiptului.
Pentru a facilita unificarea Imperiului, Darius –
combinând numerotarea sexagesimală a babilonienilor şi cea
zecimală a asirienilor şi arameenilor, şi utilizând ca unităţi atât

110
siclul din Babilon cât şi mana arameeană - a impus un nou
etalon, karşa: 1 mana valora 6 karşa, iar 1 karşa valora 10 sicli;
ansamblul a fost corelat cu sistemul ionian: 60 de mana
echivalau cu 1 talant euboic. În materie monetară, suveranul
ahemenid a impus un etalon - aur (darika - 8,42 g), măsură prin
care a corelat sistemul babilonian cu cel al oraşelor ioniene.
Darius a iniţiat şi edificarea unei remarcabile reţele
rutiere – axată pe faimoasa cale regală – care a favorizat
propăşirea economică a Imperiului. Totodată, pentru a-şi
asigura monopolul comerţului cu Extremul Orient, Darius I
intenţiona să termine construcţia canalului început de faraonul
Nechao II cu un secol în urmă; canalul, care trebuia să lege
braţul pelusiac al Nilului de golful Suez, avea menirea de a uni
în acelaşi sistem economic Egiptul, Mesopotamia şi India.
Sub Darius I, Imperiul ahemenid atinge apogeul
expansiunii sale teritoriale: între 519-512 a. Chr. nord-vestul
Indiei, Thracia şi Macedonia ajung sub controlul Marelui Rege,
a cărui autoritate, la sfârşitul secolului VI a. Chr., se întinde de
la Indus la Marea Egee şi din Armenia până la prima cataractă a
Nilului.
Revolta oraşelor ioniene din Asia Mică inaugurează
îndelungatul conflict dintre Imperiul persan şi lumea greacă,
cunoscut sub numele de războaiele medice (500-449 a. Chr.). În
zadarnica lui încercare de a cuceri Grecia, Darius I a fost înfrânt
la Marathon (12 septembrie 490), în Attica, de athenienii şi
plateenii conduşi de Miltiades. Eşecul din primul război medic
a fost urmat de un eveniment mult mai grav: secesiunea
Egiptului (486). Moartea lui Darius I coincide cu începutul
declinului Imperiului ahemenid, prea universal pentru a fi cu
adevărat viabil.
Domnia lui Xerxes (486-465 a. Chr.) marchează un
moment de turnură în politica Ahemenizilor. Xerxes reprimă cu
brutalitate revoltele din Egipt şi Babilon – unde a distrus
templul lui Marduk – punând capăt politicii de toleranţă a
predecesorilor săi. A doilea război medic se încheie cu un eşec
lamentabil (Salamina – 28 septembrie 480; Plateea şi Mycale -
479 a. Chr.).

111
Aceste eşecuri au dus la accentuarea absolutismului
monarhiei ahemenide. Nimic nu mai aminteşte de politica
generoasă preconizată de Cyrus cel Mare sau de preocuparea
pentru dreptate ordine şi prosperitate care se aflase la temelia
domniei lui Darius I. Politica opresivă şi intolerantă inaugurată
de Xerxes I va duce, contrar scopurilor sale, la resuscitarea
sentimentelor naţionale ale diverselor populaţii înglobate în
Imperiu. Anul 480 a. Chr. a marcat aşadar nu numai victoria
Greciei asupra Orientului, dar şi începutul unei decadenţe care,
un secol şi jumătate mai târziu, avea să expună un imperiu
lipsit de apărare agresiunii lui Alexandru cel Mare.
Energicul Artaxerxes I Longimanus (465-424 a. Chr.)
încearcă zadarnic să stopeze declinul Imperiului care se va
accelera sub mediocrii săi urmaşi. Astfel, sub Artaxerxes II
(404-359 a. Chr.) monarhia ahemenidă decade la statutul
despotismelor opresive de altădată din epocile cele mai sinistre.
În pofida diverselor tentative de redresare, Imperiul
ahemenid se descompune, diversele satrapii emancipându-se
de sub autoritatea unei puteri centrale subminată de
interminabile conflicte dinastice. Sinistra cronică a ultimilor
ahemenizi se încheie cu nimicirea aproape totală a familiei
regale de către Artaxerxes III (359-338 a. Chr.), el însuşi, în cele
din urmă, victimă a intrigilor eunucilor din harem. Ultimul
suveran al Imperiului ahemenid, Darius III (336-330),
confruntat cu agresiunea lui Alexandru cel Mare, se arată
incapabil de a face faţă situaţiei.
Alexandru cel Mare – victorios la Granicos (334), în Asia
Mică, la Issos (333), în Syria şi la Gaugamela (331), în
Mesopotamia – a fost primit pretutindeni, precum odinioară
Cyrus cel Mare, ca un eliberator. Media, Babilonul şi Persia s-au
predat învingătorului fără a opune rezistenţă. Ocuparea
capitalelor Imperiului – Susa şi Persepolis, care a fost dat pradă
soldaţilor lui Alexandru (330) – marca, deopotrivă, sfârşitul
„războiului de răzbunare” şi prăbuşirea monarhiei ahemenide.

112

S-ar putea să vă placă și