PIATA

MONETARA

Masteranda : Grigoras Manuela-Paula

1
 PIAŢA MONETARĂ

6.1.1. Rolul monedei în economie

Moneda este orice mijloc de plată în general acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un
spaţiu economic şi într-un timp istoric, având o lichiditate perfectă. Moneda îndeplineşte în mod tradiţional
trei funcţii: intermediar al schimburilor, etalon de măsură a valorilor, rezervă (acumulare) de valoare.
 Ca intermediar al schimburilor, moneda descompune trocul în două operaţii succesive: vânzarea şi
cumpărarea; moneda este deci un bun particular, de largă recunoaştere şi acceptabilitate, destinat să
faciliteze schimburile de bunuri şi de factori de producţie.
 Ca etalon de măsură a valorilor, moneda constituie o unitate de calcul care permite măsurarea şi
compararea valorii unor bunuri diferite prin intermediul preţurilor.
 Îndeplinind şi o funcţie de rezervă de valoare, moneda poate fi conservată (stocată), constituind un
simbol al avuţiei.
Spre deosebire de alte forme de patrimoniu, cum ar fi activele financiare (acţiuni, obligaţiuni…) sau
activele fizice (imobile, aur…), activele monetare au avantajul lichidităţii perfecte, al transformării imediate
în orice bun, în orice plasament.
Moneda propriu-zisă (lichidă) se prezintă astăzi sub două forme principale:
a) moneda manuală (numerar) reprezintă cam 10% – 25% din totalul masei monetare în ţările
dezvoltate; se numeşte aşa pentru că are o existenţă fizică (tangibilă) şi există sub formă de: monedă
divizionară (moneda metalică, banii mărunţi care circulă mai des şi se „uzează” mai repede, fiind
confecţionaţi dintr-un material mai rezistent) şi monedă fiduciară (bilete de bancă cu valoare
simbolică, dar cu acceptabilitate şi recunoaştere generală), care nu are decât o valoare simbolică,
circulând pe bază de încredere;
b) moneda scripturală (banii de cont), care reprezintă între 75% şi 90% din totalul formelor de monedă
propriu-zisă şi care, la rândul ei, este formată din instrumente de decontare, cum ar fi: viramentul,
cecul, moneda magnetică (electronică), respectiv cartea de credit.
Cantitatea de monedă existentă în circulaţie şi structura masei monetare prezintă o mare importanţă
pentru funcţionarea unei economii. Masa monetară constă din totalitatea instrumentelor băneşti de care
dispun agenţii economici nonfinanciari dintr-o ţară la un moment dat (monedă stoc) sau într-o anumită
perioadă de timp (monedă flux).
Punând în relaţie masa monetară (M), viteza de rotaţie (V), nivelul preţurilor (P) şi volumul tranzacţiilor
PQ
(Q), obţinem ecuaţia (lui Fischer): M= sau MV = PQ
V
În economiile moderne, masa monetară are două componente distincte:
 activele monetare, respectiv disponibilităţile monetare propriu-zise (bani cash)
se caracterizează printr-o lichiditate perfectă.;
 disponibilităţile semimonetare sunt formate din activele nemonetare (adică
economisirea) care pot fi transformate mai mult sau mai puţin rapid, cu costuri mai mari sau mai mici,
în mijloace de plată.

2
 În ultimele decenii, s-au produs modificări substanţiale în structura masei monetare, crescând ponderea
componentei semimonetare. Aşa se face că, în limbajul de specialitate, termenul de masă monetară este
înlocuit cu cel de agregat monetar.
Un agregat monetar desemnează o structură distinctă a masei monetare şi cvasimonetare, structură
autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii specializaţi care emit anumite instrumente de plăţi, prin
fluxurile economice reale pe care le mijlocesc.
Agregatele monetare sunt clasificate în funcţie de gradul lor de lichiditate crescândă şi se includ unele
în altele în mod logic. În ţara noastră, masa monetară în sens larg este formată din masa monetară în sens
restrâns şi cvasimonedă (economii ale populaţiei, depozite în lei la termen şi condiţionate, depozite în valută
ale rezidenţilor).
Puterea de cumpărare a banilor reprezintă cantitatea de bunuri care poate fi cumpărată cu o unitate
monetară sau cu o anumită sumă de bani. Dacă ne referim la puterea de cumpărare pe plan intern, ea poate
fi interpretă sub trei forme.
 Puterea de cumpărare a unei unităţi monetare (leu, euro, dolar…) reprezintă cantitatea dintr-un bun
care poate fi cumpărată cu o unitate monetară (leu, euro, dolar…), adică inversul preţurilor: Pcum =
1/P sau Pcum = Q/VM, ştiind că MV = PQ;
 Puterea de cumpărare a veniturilor menajelor, a salariilor în special, care nu este altceva decât
salariul real, aşa cum s-a văzut într-un capitol precedent: SR = SN/P;
 Puterea de cumpărare a masei monetare exprimă cantitatea totală de bunuri şi servicii (Q) care poate
fi procurată cu întreaga masă monetară existentă în circulaţie (M) la dispoziţia tuturor agenţilor
nonfinanciari; în fapt este masa monetară reală, adică este masa monetară nominală corectată cu
evoluţia preţurilor (P): PcM = M/P. În acest capitol, ca şi în cel despre inflaţie, prezintă un mai mare
interes această formă, masa monetară fiind o mărime macroeconomică.
Puterea de cumpărare externă este utilizată pentru determinarea cursului valutar, care poate fi definit
ca fiind preţul unei monede naţionale exprimat într-o altă monedă (valută), cu care se compară valoric.

6.1.2. Băncile şi oferta de monedă

Creşterea rolului monedei în economiile moderne amplifică şi importanţa pieţei monetare în ansamblul
pieţelor. Piaţa monetară este locul de întâlnire şi confruntare dintre cererea şi oferta de monedă, care se
ajustează la un anumit preţ specific (rata dobânzii). Deşi obiectul tranzacţiei este omogen, piaţa monetară
este o piaţă imperfectă, puternic reglementată şi dominată de un număr redus de ofertanţi (piaţă de oligopol).
Finanţarea economiei se poate realiza pe seama resurselor de economisire (autofinanţare, împrumuturi)
sau pe seama resurselor monetare, adică printr-o creare de monedă. Intermediari între împrumutători şi
împrumutaţi, băncile joacă un rol major în crearea de monedă. Creaţia monetară rezultă din trei operaţiuni
principale: acordarea de credite întreprinderilor sau particularilor, avansurile acordate statului şi cumpărările
de devize străine. În mod invers, rambursarea de credite, de avansuri acordate Trezoreriei sau vânzarea de
devize de către bănci provoacă o reducere (distrugere) de monedă. Operaţiunile de credit formează
principala sursă de monetizare. Aceasta poate lua forma de creare de monedă scripturală şi de emisiune de
bilete de bancă.
Băncile comerciale oferă (creează) moneda scripturală prin activitatea lor de intermediere, dublată de o
activitate de transformare. Ele aspiră economiile împrumutătorilor, care îşi încredinţează resursele în general
pe perioade mai scurte, pentru a furniza mijloace de finanţare împrumutaţilor, care se îndatorează îndeosebi
pe termen mediu şi lung. Printr-un simplu joc scriptic (astăzi semnalele scriptice devin simple semnale
electronice) sau prin transformarea bancară (utilizarea resurselor pe termen scurt pentru a finanţa credite pe
termen mediu şi lung), o bancă poate produce monedă.

3
 Oferta de monedă este asigurată şi de Banca Naţională, singura care poate emite bilete de bancă,
respectiv:
 banca centrală emite bilete pentru alimentarea nevoilor de resurse financiare ale statului:
 banca centrală sporeşte masa monetară şi atunci când cumpără valută obţinută de agenţii economici
din exporturi;
 banca centrală este în măsură să controleze şi să influenţeze lichiditatea bancară a băncilor
comerciale, prin operaţiile de refinanţare, rezervele obligatorii şi rata de rescont.

.
6.1.3. Multiplicatorul monetar

Procesul de potenţare a masei monetare este cunoscut sub denumirile de multiplicator monetar sau
multiplicator de credit. O anumită injecţie de numerar generează o serie de credite succesive, care se reîntorc
în sistemul bancar. Sumele împrumutate de fiecare dată depind de rata rezervelor obligatorii.
Multiplicatorul monetar exprimă variaţia masei monetare ce rezultă din variaţia unei u.m. introdusă în
sistemul bancar sub formă de numerar (bază monetară). Baza monetară (în sens strict) este cantitatea de
monedă centrală (bilete şi piese metalice) emisă de banca de emisiune. Multiplicatorul monetar (MM) este
inversul ratei rezervelor obligatorii (r), sau este raportul între masa monetară creată (M) şi baza monetară
(BM) (vezi şi fig. 5.1).
1 M
M M  , sau M  M M  B M  MM 
r BM
Rezultă clar acum că Banca Naţională poate mări sau restrânge masa monetară, folosind pârghia
rezervelor obligatorii: dacă r scade MM creşte, iar M creşte corespunzător, şi invers.

6.1.4. Comportamentele monetare şi cererea de monedă

Moneda este un bun specific. De aceea, comportamentele agenţilor economici faţă de monedă nu depind
de calităţile intrinseci ale diferitelor instrumente monetare, fie ele chiar şi aur, ci de funcţiile pe care acestea
le pot îndeplini.
Deţinerea de monedă de către agenţii economici reprezintă doar una din formele de conservare a
bogăţiei. Un anumit patrimoniu poate fi deţinut şi sub formă de investiţii financiare (acţiuni, obligaţiuni,
bonuri de tezaur) sau proprietăţi imobiliare. Bineînţeles că deţinerea de monedă are un cost. Costul de
oportunitate al deţinerii de monedă este dobânda (sau altă formă de venit) la care se renunţă prin această
alegere, în locul unui plasament (obligaţiuni…).
Înseamnă că deţinerea de monedă prezintă un anumit avantaj care trebuie să compenseze acest cost.
Motivaţiile (mobilurile) cererii de monedă sunt legate de caracteristica activelor monetare de lichiditate
perfectă.
1. Preferinţa pentru lichiditate este determinată în primul rând de motivul tranzacţiei. Într-o economie
monetară, moneda este utilizată ca instrument de schimb pentru mijlocirea tranzacţiilor economice. Angajaţii
sunt plătiţi lunar sau chenzinal, dar trebuie să plătească zilnic bunurile şi serviciile pe care le cumpără. Astfel
cererea de masă monetară este dependentă de volumul total al tranzacţiilor (PQ) şi de viteza de rotaţie a
monedei (V), potrivit relaţiei cunoscute: M = P  Q / V . Întrucât masa monetară are o determinare
macroeconomică, cererea de monedă este deci funcţie directă de venitul naţional (Y). Cererea de monedă este
o cerere de încasări reale (venitul naţional raportat la indicele preţurilor).

4
 2. Motivul precauţiei (prudenţei) reprezintă un alt mobil al cererii de lichidităţi. Este vorba de
preocuparea agenţilor economici de a conserva monedă pentru a putea face faţă unor evenimente
neprevăzute (accidente, boală etc.) . Şi aici venitul global (Y) este o variabilă explicativă. Cu cât un agent are
un venit mai mare cu atât face faţă mai uşor neprevăzutului.
3. Motivul speculaţiei constă în faptul că, în anumite condiţii, agenţii preferă activele monetare faţă de
diferite titluri de valoare, generatoare de venit. Agenţii doresc să deţină monedă datorită calităţilor specifice
de lichiditate perfectă ale acesteia. În alegerile pe care le fac, ei compară activele monetare cu celelalte forme
de active: cumpără active reale sau financiare când preţul acestora este scăzut şi le revinde când preţurile
cresc (există o legătură inversă între preţul unei obligaţiuni şi rata dobânzii). Cererea speculativă pentru bani
se exprimă ca funcţie descrescătoare de rata dobânzii (i). Teoria prezice că o rată a dobânzii anormal de
mare va conduce la diminuare considerabilă a cursului de schimb al obligaţiunilor şi, deci, la o cerere mai
redusă pentru speculaţii financiare. Fireşte, se poate face şi un raţionament în sens invers. O rată a dobânzii
anormal de mică faţă de aşteptări va conduce la o creştere considerabilă a cursului titlurilor. În acest caz,
deţinătorii de obligaţiuni se vor aştepta ca dobânda să crească în viitorul apropiat, anticipând pierderi
potenţiale de capital. Obligaţiunile vor deveni mai puţin atractive pentru potenţialii cumpărători, care se vor
abţine de la achiziţii noi, în timp ce deţinătorii de titluri se vor strădui să le vândă înainte ca preţul lor să
scadă.. Într-un asemenea context, reducerea ratei dobânzii peste cea considerată „normală” stimulează
cererea speculativă de monedă.
Ţinând cont deci de cele trei mobiluri şi de cele două variabile explicative ale cererii de bani, putem
spune că ecuaţia cererii de monedă devine: Mc= f (i,Y). Prin analiza cererii de monedă în scop speculativ,
Keynes se diferenţiază net de predecesorii săi. Această funcţie combină cele două componente keynesiene
ale cererii de monedă: L1 = f(Y) şi L2 = f(i). Înainte de a examina natura acestei cereri monetare, trebuie
totuşi să revenim asupra abordării clasice a determinării ratei dobânzii.

6.2. ECHILIBRUL PIEŢEI MONETARE

6.2.1. Rolul ratei dobânzii

În sensul restrâns al noţiunii la care ne referim aici, dobânda este excedentul ce revine proprietarului
de capital dat cu împrumut, este preţul riscului capitalului împrumutat. În acest sens dobânda este legată
îndeosebi de capitalul bănesc împrumutat, fiind considerată drept răsplată pentru folosinţa numerarului cedat
pentru un timp determinat (preţul banilor).
Mărimea dobânzii poate fi apreciată ca mărime relativă (rata dobânzii) şi ca mărime absolută (masa
dobânzii). Rata dobânzii (d’ sau i) reprezintă preţul plătit pentru a dispune de 100 unităţi monetare
împrumutate pe timp de un an. Ea reprezintă raportul procentual între masa dobânzii D şi capitalul
împrumutat (i = D/C  100). Mărimea absolută a dobânzii, sau masa dobânzii (D) este suma încasată /
plătită pentru capitalul împrumutat şi se determină în două variante: dobândă simplă şi dobândă compusă 1.
a) În condiţiile în care dobânda nu este capitalizată mărimea dobânzii simple se determină ca produs
între rata dobânzii i, capitalul împrumutat C şi numărul de ani de împrumut (n):
D = C  i n ;

1
Hyman D., Economics, R.D. IRWIN, Boston, 1989, p. 501 – 512.
5
 b) În practică dobânda simplă nu prea este folosită, dar constituie punctul de plecare pentru calculul
dobânzii compuse, care presupune capitalizarea dobânzii (transformarea dobânzii în capital) când se
calculează şi dobândă la dobândă:
D = Sn - C ; Sn = C (1 + i)n
Sn - suma cuvenită proprietarului după n ani de folosire a capitalului, formată din capitalul iniţial C şi
dobânda cuvenită D.
Procesul inflaţionist are efecte negative asupra ratei dobânzii. Când rata inflaţiei (Ri = IGP – 100) este
superioară ratei nominale a dobânzii rezultă o rată real negativă, care corespunde unei pierderi de putere de
cumpărare a capitalului împrumutat. Când rata inflaţiei este inferioară ratei nominale a dobânzii rezultă o
rată real pozitivă. Pentru a calcula rata reală a dobânzii trebuie să scădem rata inflaţiei din rata nominală,
potrivit următoarei relaţii:
Rata reală a dobânzii = Rata nominală a dobânzii - Rata inflaţiei
Rata dobânzii este o noţiune economică fundamentală: ea influenţează hotărâtor procesele de
economisire şi de investiţii, constituie un instrument important al politicii monetare şi de influenţare al
cursurilor de schimb valutar.
Dar rata dobânzii are numeroase alte aplicaţii în economie. Una dintre aceste aplicaţii sa referă la
randamentul unei obligaţiuni, care se determină ţinându-se seama de faptul că acest titlu este remunerat cu
un venit fix şi că răscumpărarea lui implică plata unei sume egale cu valoarea nominală. Relaţia de calcul a
randamentului obligaţiunii porneşte de la cursul (preţul) ei:
D
Cs  , în care
1  i  n
Cs = cursul de schimb
D = venitul fix (dobânda)
n = termenul de scadenţă
i = randamentul obligaţiunii (rata dobânzii).
Când termenul de scadenţă este foarte mare, prin restrângerea seriei infinite, obţinem:
D D
Cs   i  100
i Cs
De aceea, modificarea preţului hârtiilor de valoare generează tranzacţii speculative.
Schema clasică (pre-keynesiană) a determinării ratei dobânzii era extrem de simplă: ea consta în
utilizarea legii cererii şi ofertei de capital. Se considera oferta ca o ofertă de economie, aflată în raport direct
proporţional cu rata dobânzii. Cererea era şi în sistemul clasic o cerere de fonduri de investiţii, adică o
funcţie descrescătoare de rata dobânzii. Intersecţia dintre curbele economiei (S) şi investiţiei (I) reprezintă,
potrivit acestei explicaţii, punctul care determină rata dobânzii de echilibru, care asigură egalitatea dintre
economie şi investiţii (fig. 5.2).

6
 Fig. 6.2. Determinarea ratei dobânzii în concepţia “clasică”

S
i

i0

I
I=S I, S

Keynes a abordat din altă perspectivă problema determinării ratei dobânzii. El consideră rata dobânzii
ca preţul plătit pentru deţinerea de monedă, având ca funcţie de a asigura sau de a restabili echilibrul între
oferta şi cererea de lichiditate, la o preferinţă dată pentru lichiditate. În primul rând, Keynes arată că
economia nu este guvernată de rata dobânzii, ci de nivelul venitului global (utilizat pentru consum şi pentru
economie).Deci, economia este funcţie de venitul global (naţional), iar acesta este funcţie de cererea de
monedă. Când cantitatea de monedă scade, rata dobânzii creşte. Deci, rata dobânzii este determinată, în
explicaţia keynesiană, de oferta de monedă şi de înclinaţia spre deţinerea de monedă.
În al doilea rând, tezaurizarea capătă un rol central în analiză. Până la Keynes se considera că
tezaurizarea n-avea decât o importanţă marginală în economie; economia era aproape imediat plasată, adică
reinvestită. La Keynes, termenul de monedă de speculaţie nu este altceva decât o formă de tezaurizare, mult
mai modernă şi cu atât mai importantă. Este foarte posibil ca o parte mai mult sau mai puţin importantă din
economie (economisire) să fie tezaurizată şi să devină astfel economic sterilă. Natura monetară a ratei
dobânzii în analiza keynesiană n-a pus capăt controversei legată de determinarea acesteia, dând naştere la
opinii şi pro (neokeynesian) şi contra (monetarism).

6.2.2. Condiţii de echilibru

Piaţa monetară se află în echilibru când volumul disponibilităţilor reale cerute este egal cu cantitatea de
monedă oferită. Dacă pe piaţa bunurilor, condiţia de echilibru este dată de egalitatea economie - investiţie,
pe piaţa monetară ea constă în egalitatea dintre oferta de monedă şi cererea de monedă. Oferta de monedă,
notată MO , este o variabilă exogenă în modelul keynesian, autoritatea monetară dintr-o ţară având
capacitatea de a crea monedă în raport cu obiectivele pe care le urmăreşte. Pentru un nivel dat al preţurilor,
banca centrală controlează cantitatea de disponibilităţi nominale şi reale oferite. Pentru cantitatea de monedă
reală, oferta este perfect rigidă (curba ofertei este o verticală).

7
 Fig 6..3. Echilibrul pieţei monetare
i MO

i2

ie
MC
i1

0 L1 M

Curba cererii de disponibilităţi reale MC pentru un nivel dat al venitului real are o pantă descrescătoare
de rata dobânzii (i). Întrucât cererea cuprinde două elemente, reprezentăm curba cererii în această viziune
(fig 5.3). L1 nu depinde decât de venitul Y (L1 = f (Y), care este determinat de echilibrul pieţei bunurilor).
Această componentă este deci independentă de rata dobânzii (preţul banilor) şi este reprezentată de o dreaptă
verticală (nivelul L1 în grafic), curba cererii de monedă fiind perfect inelastică.
Distanţa 0 – L1 exprimă mărimea lichidităţilor de tranzacţie deţinute de agenţi, indiferent de mărimea
ratei dobânzii. De aici în colo începe lichiditatea generată de motivul speculaţiei, L2, care este o funcţie
descrescătoare de i. În punctul L1 din grafic L2 este nul, punct în care rata dobânzii i1 este atât de mare încât
se anticipează o reducere a acesteia, scăzând cererea de monedă pentru speculaţii financiare.
Observăm că echilibrul pieţei monetare este atins în punctul E. Rata dobânzii de echilibru ie
corespunde punctului de intersecţie dintre curbele cererii şi ofertei de monedă, respectiv în zona
descrescătoare a cererii. La cealaltă extremă, când se admite ipoteza existenţei unei rate minime a dobânzii,
i1 , nivel de la care toată lumea se aşteaptă ca ea să crească, apare o preferinţă absolută pentru lichidităţi;
obligaţiunile devin atât de neatractive (preţurile lor sunt mari şi se aşteaptă o reducere a lor), încât cererea de
monedă în scop speculativ devine perfect elastică, adică o orizontală.
Porţiunea orizontală din curba cererii de monedă este denumită de Keynes „capcana monetară”, sau
„capcana lichidităţii”. Această situaţie extremă apare deci atunci când cererea de monedă tinde să crească
continuu la valori foarte scăzute ale dobânzilor.
Din punct de vedere analitic, potrivit teoriei cantitative a monedei, echilibrul monetar poate fi descris,
într-o formă mai simplă, pornind de la ecuaţia lui Fischer:
PQ
M= sau MV = PQ
V
Unde MV este oferta de monedă, respectiv masa monetară pusă în circulaţie de autorităţile monetare
potenţată cu viteza de rotaţie a banilor, iar PQ este nevoia (cererea) efectivă de monedă impusă de circulaţia
bunurilor. În această concepţie, flexibilitatea perfectă a preţurilor garantează echilibrul simultan al pieţei
bunurilor şi al pieţei factorilor. Deoarece V şi Q sunt date exogene, independente de M, cantitatea de monedă
determină nivelul general al preţurilor. Se spune că moneda este „neutră”.
Într-un mediu de informare imperfectă, preţurile nu mai sunt perfect flexibile şi, în consecinţă, nu se mai
poate conta pe o echilibrare automată şi instantanee a tuturor pieţelor. Într-o viziune keynesiană, cu preţuri
fixe pe termen scurt, echilibrul monetar poate fi definit prin două ecuaţii de comportament al ofertei şi cererii
şi a unei condiţii de echilibru, astfel:

8
  Ecuaţia de definire a cererii de monedă este: Mc = M1(Y) + M2 (i); raţionăm în termeni de cerere
reală de monedă:
 prima componentă a cererii de monedă corespunde motivelor de tranzacţie şi de precauţie
(monedă activă): M1 = M (Y);
 a doua componentă este formată din moneda de speculaţie (monedă inactivă), care este funcţie
de rata dobânzii: M2 = M (i);
 Comportamentul ofertei de monedă poate fi descris prin egalitatea: Mo = M, unde M este o variabilă
exogenă (este determinată de banca centrală) şi are sensul de ofertă de lichidităţi reale (Mo/P);
 Condiţia de echilibru monetar (Mo = Mc) poate fi scrisă astfel:
M o  M1  Y   M 2  i
Această ecuaţie este cunoscută sub denumirea de funcţie LM, unde L reprezintă cererea de bani, iar M
reprezintă oferta de bani.

6.2.3. Efectele modificării ofertei de monedă

Putem presupune că banca centrală creşte oferta de monedă (să zicem, prin cumpărarea de titluri
financiare guvernamentale pe open – market). În modelul monetarist, o creştere a ofertei monetare are ca
efect direct creşterea cheltuielilor consumatorilor, deţinătorii de venituri încercând să-şi cheltuiască surplusul
de bani pe o gamă largă de active financiare şi reale. În modelul keynesian, acest surplus s-ar orienta spre
cumpărarea de obligaţiuni. În ambele cazuri, ratele dobânzii se reduc, existând însă şi un efect care determină
majorarea producţiei sau a preţurilor bunurilor şi serviciilor. Acest fenomen este ilustrat de graficul 5.4, în
care creşterea ofertei de monedă (Mo) este sugerată de deplasarea spre dreapta a curbei respective, din
momentul iniţial Mo0 în Mo1.

Fig.6.4.Modificarea ofertei de monedă

i Mo0 Mo1

i0
i2

Mc1
i1
Mc0

0 M

Considerând că cererea de monedă ar rămâne neschimbată, rata dobânzii ar scădea, coborând din
punctul ei iniţial de echilibru i0 la i1. Dar aceasta nu înseamnă un nou echilibru întrucât creşterea cererii de
bunuri şi servicii va antrena o majorare a producţiei sau a preţurilor, astfel încât cererea de monedă nominală
va creşte la orice rată a dobânzii. În consecinţă curba cererii de monedă se deplasează de la Mc0 la Mc1 ,
rezultând o rată a dobânzii i2 mai mare (care va influenţa din nou investiţia) şi un nivel mai înalt al venitului
naţional de echilibru.
Este de menţionat că într-o economie deschisă mai există şi un alt efect indirect de transmitere a
modificării ofertei monetare asupra cheltuielilor. Diminuarea ratei dobânzii ca urmare a creşterii ofertei de
9
monedă va determina o ieşire de capital pe termen scurt, în căutarea unei rentabilităţi mai atractive în
străinătate. Un astfel de efect asupra economiei naţionale este influenţat, aşa cum vom vedea într-un capitol
viitor, de natura cursului valutar, fix sau flexibil.

6.3. POLITICA MONETARĂ

6.3.1. Conceptul de politică monetară

Constituind o formă clasică a politicii conjuncturale, politica monetară, poate fi definită ca ansamblu
de intervenţii ale autorităţilor monetare (Banca Naţională şi Trezorerie) asupra masei monetare şi asupra
activelor financiare, în scopul de a contribui, prin utilizarea tehnicilor şi instrumentelor monetare, la
realizarea obiectivelor economice fundamentale.
Politica monetară semnifică posibilitatea de a influenţa nivelul de activitate economică şi preţurile prin
intermediul volumului şi costului monedei.
Pe plan intern, prin reglarea cantităţii de monedă, se urmăreşte stabilitatea preţurilor, deplina ocupare a
resurselor de muncă, expansiunea economică etc. Pe plan extern, politica monetară urmăreşte echilibrarea
balanţei de plăţi şi stabilizarea cursului valutar. Majorarea volumului de monedă prin injectarea de mijloace
de plată stimulează sporirea producţiei de bunuri şi servicii, facilitează relansarea economică, datorită rolului
activ, incitativ, al monedei. O majorare prea rapidă a masei monetare poate antrena dezechilibre în lanţ.
Experienţa actuală pe plan mondial evidenţiază eficacitatea şi necesitatea politicii monetare în procesele
de macrostabilizare. Toate politicile de asanare economică au utilizat instrumentele monetare, cu mai mult
succes în ceea ce priveşte combaterea inflaţiei, dar cu efecte mai puţin favorabile asupra economiei reale.
Această eficacitate este relevată, în primul rând, de faptul că politica monetară – restrictivă sau expansivă –
acţionează asupra producţiei şi ocupării înainte de a influenţa preţurile. Se spune că o creştere a masei
monetare îşi exercită efectele pe o perioadă de 8-12 trimestre, acţionând în prima parte a perioadei cu
prioritate asupra volumului de activitate (efectul-volum), ca apoi să predomine efectul-preţ. În al doilea rând,
spre deosebire de celelalte instrumente (bugetare, fiscale, venituri etc.), măsurile monetare sunt mai discrete
şi nu necesită, de regulă, confruntarea cu Parlamentul sau cu sindicatele. De aceea între momentul adoptării
deciziei şi cel al măsurilor operaţionale de implementare a acesteia există un ecart mult mai redus. În plus,
intervenţia monetară voalează relaţia directă între cauze şi efecte, neafectând în mod evident şi imediat
diferite interese politice sau sociale; nu acelaşi lucru se poate spune despre acţiunea asupra preţurilor şi
impozitelor, care afectează direct interesele individuale.

6.3.2. Obiectivele şi instrumentele politicii monetare

Dacă politica monetară vizează, ca orice politică economică, realizarea unor obiective generale (creştere
economică, ocupare deplină, stabilitatea preţurilor, echilibrul balanţei de plăţi), ea are însă şi obiective
proprii: realizarea unui nivel optim al creşterii monetare (a cantităţii de monedă), menţinerea unui nivel
stimulativ al ratei dobânzii şi apropierea unui nivel adecvat al cursului de schimb (cursului valutar).
Pentru realizarea acestor obiective, Banca Centrală apelează la un ansamblu de mijloace de intervenţie,
care pot fi sintetizate astfel:
 intervenţii în domeniul lichidităţii bancare, prin utilizarea unor tehnici specifice: scontul şi rescontul,
intervenţia pe piaţa deschisă (open market, rata rezervelor obligatorii);
10
  utilizarea procedurilor administrative pentru a limita dezvoltarea activităţii băncilor, fie prin controlul
direct al creditelor distribuite de bănci (plafonarea creditelor), fie prin acţiuni asupra cursului de
schimb (manipularea ratelor dobânzii, utilizarea rezervelor valutare).
a) Rescontarea efectelor de comerţ constituie de multă vreme instrumentul privilegiat de intervenţie a
băncilor centrale asupra lichidităţii bancare. Scontarea este operaţiunea prin care o bancă achiziţionează, la
vedere şi înainte de termen, de la clienţii săi, creanţe pe termen scurt (trate, bilete de ordin etc.), oferindu-le
acestora suma de pe înscrisul respectiv, din care se scade dobânda aferentă pentru durata de timp cuprinsă
între momentul achiziţionării creanţei şi scadenţa ei (scont). Rata scontului este influenţată în primul rând de
raportul dintre cererea şi oferta de scontare şi taxa rescontului.
Rescontarea este operaţiunea de achiziţionare, la vedere şi înainte de scadenţă, de către banca de
emisiune a efectelor de comerţ de la băncile comerciale deja scontate de acestea. Rata rescontului este o rată
a dobânzii pe care o fixează Banca Naţională în momentul rescontării cambiilor de către băncile comerciale,
în funcţie de interesul pe care îl are statul de a lărgi sau restrânge volumul creditului. În momentul în care
rata rescontului scade are loc o ieftinire a creditului, fiind încurajate creditele şi investiţiile, iar dacă rata
rescontului creşte, creditele se scumpesc şi sunt descurajate investiţiile.
Ratele dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează, în general, dinamica ratei
rescontului, ceea ce înseamnă că politica băncii centrale influenţează costul creditului în ansamblul său.
Taxele de scont sunt de regulă mai mari decât cele de rescont. Băncile comerciale sunt mereu atente la
modul cum evoluează rescontul, mai ales că banca centrală îl poate limita atunci când este utilizat excesiv.
b) Vânzarea – cumpărarea de titluri financiare pe open – market reprezintă o altă formă de
intervenţie pe piaţa monetară (utilizată mai ales în SUA). Când banca de emisiune achiziţionează pe piaţă o
parte a efectelor publice (creanţe asupra Trezoreriei) sau private (creanţe asupra economiei) înseamnă că ea
pune în circulaţie cantităţi suplimentare de monedă. În cazul vânzării de astfel de creanţe are loc un fenomen
de diminuare a masei monetare.
Reglarea lichidităţii monetare în funcţie de nevoile economiei poartă denumirea de politica open –
market, întrucât instituţia de emisiune deschide piaţa ce funcţiona iniţial doar pe baza tranzacţiilor între
băncile comerciale.
c) Practica rezervelor obligatorii s-a generalizat în aproape toate ţările dezvoltate. În Franţa, acest
mecanism al rezervelor obligatorii a fost instaurat în anul 1967. Modificarea cotelor rezervelor obligatorii îşi
manifestă eficacitatea prin faptul că ele afectează imediat multiplicatorul monetar, care reprezintă interesul
acestor cote.
Băncile comerciale sunt obligate să deţină într-un cont neremunerat la banca de emisiune un anumit
volum de monedă centrală proporţional sumei depozitelor sau creditelor acceptate de bancă.
Creşterea ratei rezervelor obligatorii permite băncilor să împrumute mai multă lichiditate de la banca de
emisiune, pentru a o re depune însă fără nici o remunerare la această bancă, lucru care scumpeşte
refinanţarea băncilor. Pe de altă parte, se reduce multiplicatorul creditelor şi implicit, masa monetară
scripturală. Din contră, diminuarea ratei rezervelor obligatorii relaxează costul refinanţărilor bancare şi
sporesc masa monetară.
Experienţa a evidenţiat că aceste intervenţii asupra lichidităţii bancare nu au decât o influenţă limitată
asupra cererii de credit şi, deci, asupra creaţiei monetare. Operaţiunea în sine dă rezultate numai dacă este
adoptată şi promovată prin surprindere.
d) Plafonarea creditelor este o formă de intervenţie mai directă asupra distribuirii creditelor de către
bănci, pentru a stăpâni creşterea diferitelor agregate monetare. Dar, o astfel de măsură de natură
administrativă devine prea rigidă, discreţionară, care limitează jocul liber al ratei dobânzii în echilibrul
economic.
e) Reglarea pieţei valutare este indispensabilă pentru apărarea unei anumite parităţi a monedei
naţionale pe pieţele valutare sau pentru asigurarea echilibrului tendenţial al plăţilor externe ale ţării.
11
Intervenţia autorităţii publice asupra cursului valutar se realizează fie urmând jocul pieţei, fie reglementând
anumite operaţiuni de schimb.
 Modularea ratei dobânzii pe piaţa monetară are un rol determinant în perioadele normale asupra
fluxurilor de capitaluri. Creşterea ratei dobânzii încurajează deţinerea de monedă naţională şi intrările
de capitaluri; reducerea ratei dobânzii descurajează plasamentele în monedă naţională.
 Rezervele valutare, care reprezintă trezoreria publică în devize a unor ţări, pot fi utilizate în anumite
limite pentru a evita devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale în raport cu alte valute. Dacă
moneda tinde să se deprecieze, banca de emisiune poate să-şi diminueze rezervele valutare, vânzând
devize pe piaţă în schimbul propriei monede. Invers, dacă moneda sa tinde să se aprecieze, ea poate să
vândă propria monedă şi să cumpere devize.
În cazul unui dezechilibru monetar fundamental cu străinătatea autoritatea monetară este tentată să
recurgă la controlul efectiv al operaţiunilor de schimb valutar sau la modificarea cursului de schimb al
monedei naţionale. Controlul valutar constă, în principiu, în a supune autorizării orice cumpărare sau
vânzare de devize străine, în special pentru diminuarea ieşirilor de capitaluri speculative. Modificarea
parităţii presupune devalorizarea sau revalorizarea monedei naţionale pentru echilibrarea balanţelor de plăţi
externe.

6.3.3. Politica banilor ieftini sau scumpi

Atunci când venitul de echilibru se realizează la un anumit nivel care este însoţit de un şomaj
considerabil şi de irosiri de capacităţi de producţie se poate recurge la politica banilor ieftini, respectiv la
ieftinirea creditului şi la facilitarea obţinerii lui. Principalele acţiuni pentru sporirea ofertei de monedă sunt:
cumpărarea de titluri publice pe piaţa deschisă; diminuarea cotei rezervelor obligatorii; reducerea taxei
scontului.
Creşterea ofertei de bani va conduce la reducerea ratei dobânzii şi, implicit, la creşterea investiţiilor şi a
nivelului de echilibru al venitului (produsului) naţional.
Politica banilor scumpi constă în acel set de măsuri de creştere a costurilor creditului şi de reducere a
posibilităţilor de obţinere a acestuia, prin vânzarea de titluri pe open – market, creşterea ratei dobânzii şi
sporirea ratei legale de rezervă. Aceste măsuri sunt adoptate pentru limitarea inflaţiei prin cerere.
În concluzie, înscriindu-se în cadrul politicii economice generale, politica monetară are ca obiect de a
asigura cantitatea de monedă necesară pentru realizarea creşterii economice şi a ocupării depline prezervând
stabilitatea valorii monedei pe plan intern (preţ) cât pe plan extern (curs de schimb). Adaptând astfel volumul
mijloacelor de plată la nevoile economiei, politica monetară trebuie să evite un exces de ofertă (creare) de
monedă generatoare de creşteri de preţuri şi de dezechilibre ale balanţei de plăţi externe. Dar, urmărind acest
obiectiv esenţial, politica monetară nu trebuie să conducă la o insuficienţă de lichidităţi susceptibilă de a
frâna activitatea economică şi de a provoca o creştere a ratei dobânzii care să prejudicieze investiţiile şi
ocuparea.

12
13