Origen- Despre principii

Origen (în greacă: Ωριγένης, cca. 185 – cca. 254 d. H) este considerat ca fiind unul dintre
cei mai reputați teologi. A lăsat în urma sa, spun unii, șase mii de suluri de pergament.
Această operă imensă este structurată în două categorii: texte exegetice și texte teologice.
Textul asupra căruia vom zăbovi să ne dăm cu părerea face parte din a doua categorie. Avem
așadar de-a face cu un text de natură teologică, care vine să lămurească unele lucruri de un
interes general; mai ales pentru perioada în care a fost scris, cca. 230.
În Despre principii Origen cercetează într-un stil propriu lucrurile văzute și nevăzute; am
putea noi spune. Lucrarea este împărțită în patru cărți, fiecare carte având alte subcapitole.
Abordând teme destul de complicate și neavând o atitudine liniară în comentarea acestora,
este destul de greu de înțeles. Aceste scăpări ale teologului fac lectura complicată. Uneori se
pierde singur în detalii. Raționamentele sunt greșite. Introduce noțiuni pe care, cred, nici el nu
le-a înțeles bine sau au fost prost traduse. Exemplele sunt adesea exagerate. Încercând să
explice natura divină prin corelație cu lucruri obișnuite nu face decât să ne inducă în eroare.
În cele ce urmează vor fi prezentate cele patru cărți. Deoarece problemele discutate sunt
importante va fi necesar ca fiecare capitol să fie comentat. Origen vorbește despre Treime,
despre natura lucrurilor, despre îngeri, oameni, suflet și este clar că toate acestea nu pot fi
incluse într-un comentariu ca cel de față decât pe rând, așa cum au fost tratate de autor.
Cartea întâia, cu care începe cercetarea teologului, se axează în deosebi pe Sfânta Treime.
Despre Tatăl, despre Fiul (Hristos) și despre Duhul Sfânt este titlul primului capitol. În
concepția lui Origen, Dumnezeu Tatăl este lumină, adevărul; și întru lumina Lui vom vedea
lumină. Dar această lumină nu trebuie confundată cu lumina fizică. Această lumină ar fi cea
care luminează înțelegerea celor care pot cuprinde adevărul. Concepția precum că Dumnezeu
are trup care suflă trebuie înlăturată; și nici pe Duhul Sfânt nu trebuie să îl percepem ca pe
ceva corporal. În realitate, după Origen, el este o putere sfințitoare de care vor avea parte toți
cei care s-au învrednicit a fi sfinți prin har. Dumnezeu nu poate fi înțeles și nici pătruns de
mintea omenească, pentru că dacă ar putea fi atunci ar însemna că este ceva compus. Iar
Dumnezeu este unic. Fiul, Hristos, ca și Tatăl, nu poate fi văzut pentru că “a vedea” este
propriu corpurilor.
În Despre Hristos, capitolul al doilea, spune că Hristos are o fire dumnezeiască, este
înțelepciunea lui Dumnezeu. Este totodată cuvântul lui Dumnezeu pentru că deschide
celorlalte ființe puterea de a înțelege tainele și necunoscutele. El este Fiu prin fire; nu este Fiu
printr-o acțiune exterioară sau printr-o adoptare de către Duhul Sfânt. Descoperirea Lui se
face prin aceea că însăși Se face cunoscut. Conform apostolului Pavel, Dumnezeu este
lumină, iar Hristos este strălucirea acestei lumini. Origen conchide că Hristos este chip al
ființei lui Dumnezeu.
În capitolul Despre Duhul Sfânt, autorul vorbește despre locurile din Scriptură unde este
înfățișat Acesta. Toată cunoștința despre Tatăl, prin descoperirea Fiului, se face cunoscută în
Duh Sfânt, dar, spune Origen, nu numai. Duhul Sfânt a existat întotdeauna și nu este
nicidecum posterior Tatălui. Acțiunea Lui nu devine lucrătoare decât asupra celor care se
întorc spre mai bine și umblă pe căile lui Hristos. Teologul consideră că roadele Duhului
Sfânt se împărtășesc doar celor sfinți.
Capitolul al patrulea, Despre degradare și cădere, prezintă natura stricăcioasă a ființelor.
De exemplu, diavolul are o astfel de natură pentru că deși a stat în Eden a ales să treacă de
partea cealaltă. Iar în acest caz Treimea este văzută ca fiind acea putere care ridică ființele de
la acest stadiu al degradării; însă nu fără voia acestora.
Despre ființele cugetătoare, al cincilea capitol, expune problema îngerilor. Orice ființă
cugetătoare care se îndepărtează de hotarele și de poruncile rațiunii, deodată cu nesocotirea a
ceea ce e drept cade în pacat. Origen spune că puterile potrivnice și răufăcatoare nu au fost pe
lume de la început, au luat naștere tocmai din puterea lor rațională de a discerne.
Despre sfârșit sau desăvârșire, capitolul al șaselea, lămurește ce trebuie înțeles prin sfârșit.
Astfel, sfârșitul este un moment în care toți vrăjmașii vor fi puși sub picioarele lui Hristos. O
observație importantă făcută în acest capitol exprimă o idee proprie teologului; anume ca bine
există doar în Treime, iar în celelalte ființe bunătatea este întâmplătoare. Când va veni
sfârșitul nu va fi o pieire totală. Nu poate fi vorba nici de o pierdere de substanță materială, ci
doar de o oarecare schimbare de calitate și de transformare a înfățișării văzute.
Despre ființele în timp și fără de timp. Toate sufletele împreună cu firile cugetătoare au
fost create de Dumnezeu. Așadar, ne învață Origen, în adâncul ființei lor toate sunt fără de
timpuri, dar asta nu înseamnă că nu sunt create. Sufletul a fost creat deodată cu trupul. Deși
tot în acest capitol teologul amintește de Ioan Botezătorul, care, după Scriptură, ar fi cunoscut
măreția lui Dumnezeu dinainte de zămislire.
Despre îngeri. Origen crede că fiecărui înger i s-a dat o misiune de îndeplinit. De exemplu,
lui Gavriil i s-a dat să conducă războaiele. Pe de altă parte, nu există făptură cugetătoare care
să nu săvârșească atât binele cât și răul; și aici intervine libera voință pe care omul o are în dar
de la Dumnezeu. Dar nu doar omul, ci și îngerii. Din nou vorbește despre diavol, care a fost
bun, când petrecea în Eden printre heruvimi.
 Vedem că atitudinea teologului față de Treime este una stângace. Pare nesigur în
raționamentele făcute. La un moment dat se pierde cu firea și face greșeala de a oferi Tatălui
un loc cumva superior Fiului și Duhului Sfânt. Aceste două persoane par a fi rezultatul unor
eforturi ale Tatălui. Abordarea este destul de confuză, neclară, aproape nesigură. Oricum,
unele idei sunt total greșite. Spre exemplu, în capitolul unde se vorbește despre despre ființele
în timp și fără de timp, Origen înșiră câteva idei despre stele, lună, în fine, despre corpurile
cerești. Diferența dintre acestea și trupul uman nu ar fi una de remarcat la el. Însă vina nu ii
aparține în totalitate. El interpretează doar Scriptura. Prin urmare, ce să înțeleg dintr-un
raționament lipsit de orice valoare? Vin și pun o întrebare, poate naivă, poate din curiozitate,
dacă Scriptura a fost scrisă sub îndrumarea Duhului Sfânt, iar Acesta este persoana a Treimii,
deci are aceeași natură cu Tatăl și este Adevărul, cum de ceea ce scrie acolo poate fi astăzi
ceva absurd? Origen spune că astrele ar trebui să aibă aceeași chemare și slujire ca și
căpeteniile.