SISTEMUL MONETAR AL U.E.

Moneda EURO

Profesor Coordonator: Student:

Conf.univ.dr. Cristina Onet BÎRCEA Mihai Peter

SIBIU
 2019

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. Istoricul monedei EURO

Capitolul 2. Semnul graphic EURO

Capitolul 3. Ideea unei monedet unice EURO

Capitolul 4. Obiectivele economice importante pe care Uniunea europeana spera

sa le realizeze EURO

Capitolul 5. Avantajele monedei euro

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
 INTRODUCERE

Moneda unică este unul din cele mai incitante proiecte economice realizate vreodată. De
altfel, implicaţiile introducerii unei monede unice pentru o zonă atât de întinsă, cu o populaţie de
peste un sfert de miliard de persoane, depăşesc sfera economicului. În plus, Europa este una dintre
regiunile cele mai încărcate de istorie din lume.
Aceasta face ca problema adoptării EURO să fie atât politică, cât şi culturală. Este aproape
imposibil de realizat o trecere în revistă, chiar şi rezumativă, a tuturor aspectelor implicate de
adoptarea monedei unice europene.
Euro a fost lansat la data de 1 ianuarie 1999, devenind moneda unică a peste 300 de milioane
de europeni. În primii trei ani, euro a fost o monedă invizibilă, utilizată doar în scopuri contabile, de
exemplu pentru plăţile electronice. Numerarul în euro a fost pus în circulaţie abia la data de 1
ianuarie 2002, atunci când a înlocuit, la cursuri de schimb fixate irevocabil, bancnotele şi monedele
naţionale, cum ar fi francul belgian sau marca germană.
Astăzi, bancnotele şi monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27 de state
membre ale Uniunii Europene, precum şi în insulele, departamentele şi teritoriile de peste mări, care
fac parte din anumite ţări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste ţări formează
zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino şi Cetatea Vaticanului folosesc,
de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora,
Muntenegru şi Kosovo utilizează şi ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal.
Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi
acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze comportamentul
monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi stingere a angajamentelor reciproce, determinate de
schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările internaţionale de capital.
La baza Sistemului Monetar Internaţional funcţionează anumite reguli care provin, în mod
direct din practicile comerciale impuse de către stat.
 CAPITOLUL 1. ISTORICUL MONEDEI EURO

Uniunea Europeană Economică şi Monetară (EMU) reprezintă o înţelegere între Statele

Membre UE în vederea împărtăşirii unei monede unice, EURO, şi a unei politici economice unice cu
un set de condiţii şi responsabilităţi fiscale. În prezent, sunt 27 State Membre cu nivele de integrare
variate în EMU. Treisprezece State Membre au adoptat moneda euro: Austria, Belgia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Slovenia şi Spania. Alte
trei State Membre, Marea Britanie, Danemarca şi Suedia, nu au nici un plan imediat în privinţa
adoptării monedei euro. Alte unsprezece State Membre, Cipru, Malta, Letonia, Lituania, Estonia,
Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, sunt în stagii diferite ale adoptării monedei
euro şi cel mai probabil vor adera la zona euro în următorii zece ani.
Planurile pentru o monedă unică europeană au început să prindă contur încă din 1969 odată cu
Raportul Barre, elaborat de cele şase State Membre de atunci ale Comunităţii Economice Europene
(EEC). Acesta a fost urmat mai târziu în acel an de o întâlnire a şefilor de stat şi de guvern la Haga
pentru a planifica crearea unei uniuni economice şi monetare. Procesul a fost întârziat de colapsul
Sistemului de la Bretton Woods 1971 după decizia unilaterală a Preşedintelui Nixon de a face
dolarul neconvertibil în aur şi după criza petrolului din 1972. Între timp, EEC a crescut incluzând
noua state, multe dintre ele fiind dispuse să renunţe la propriile monede naţionale.
În prezent, ţările europene participante pot fi integrate în trei faze economice, care corespund
fazelor istorice ale dezvoltării EMU.1
Faza I
În 1979 Sistemul european monetar (EMS) a fost stabilit pentru a crea o legătură între
monedele europene şi pentru a preveni fluctuaţii mari între valorile lor. Acesta a creat Mecanismul
European a Ratei de Schimb (ERM) în acord cu care ratele de schimb a monedei fiecărui Stat
Membru trebuiau să fie restricţionate la fluctuaţii foarte mici (+/-2.25%) pe oricare latură a valorii
de referinţă. Această valoare de referinţă a fost stabilită într-un agregat al tuturor monedelor
participante care s-a numit Unitatea de Monedă Europeană (ECU) şi care a fost apreciată în acord cu
mărimea economiilor Statelor Membre.
În anii 1980 piaţa fiecărui Stat Membru a devenit mult mai apropiată de cea a vecinilor, dând
formă la ceea ce a mai târziu a devenit Piaţa Unică Europeană. Comerţul internaţional în Piaţa Unică
1
Ignat, I - Uniunea Europeană - de la Piaţa Comună la moneda unică, Bucureşti, Editura Economică, 2002.
Europeană ar fi putut fi pus în pericol de riscul ratei de schimb – în ciuda stabilităţii relative
introduse de ERM – şi de costurile crescute ale tranzacţiilor pe care le-a adus această. Crearea
monedei unice pentru Piaţa Unică a însemnat o soluţie logică, şi astfel ideea unei monede unice a
fost adusă din nou în atenţia forului.
Comisia Europeană condusă de Jacques Delors a adoptat Actul Unic European în februarie
1986, care a avut drept scop înlăturarea barierelor instituţionale şi economice între statele membre
ale UE şi stabilirea scopului pieţei comune europene. În 1989, au fost schiţate planuri pentru a
realiza EMU în 3 stadii. Prima fază a început oficial în 1990, când controalele asupra ratei de
schimb au fost înlăturate, dând astfel liberă mişcare capitalurilor în întreaga EEC.
În 1992, cele trei faze prevăzute de Comisia Delors au fost făcute oficiale prin introducerea în
Tratatul de la Maastricht, incluzând criteriile de convergenţă economică pentru adoptarea monedei
comune. În fapt, aceasta a transformat EEC în Uniunea Europeană. Criteriile pentru calitatea de
membru a Uniunii Europene şi adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este
Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în acelaşi
an, al doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga, şi anume prin crearea
„criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al
treilea este contractul cadru negociat cu fiecare ţară candidata mai înainte de a adera la UE. Criteriile
au fost de asemenea clarificate şi de legislaţia UE şi prin decizii ale sistemului judiciar european, de-
a lungul anilor.
Prima fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu cea a unei ţări candidate care înainte de
aderarea la UE trebuie să întrunească criteriile Copenhaga.
Faza II
La summit-ul din Madrid din decembrie 1995, Germania a argumentat cu succes schimbarea
numelui ECU în „EURO”. Aşa numitul „scenariu Madrid” a stabilit de asemenea o perioadă
tranzitorie între introducerea Euro în contabilitate şi mai târziu ca şi monedă lichidă.
În a doua fază a EMU, Institutul Monetar European (EMI) a fost stabilit ca un predecesor al
Băncii Centrale Europene (BCE). În iunie 1997, Consiliul European din Amsterdam a fost de acord
cu Pactul de Stabilitate şi Creştere Economică şi a stabilit ERM II, care ar succeda Sistemului
Monetar European şi ERM după lansarea monedei euro. Anul următor Consiliul European de la
Bruxelles a selectat unsprezece ţări care să adopte moneda euro în 1999 şi astfel Banca Centrală
Europeană a luat fiinţă, având ca rol stabilirea politicii monetare a Uniunii Europene şi
supravegherea activităţilor Sistemului European al Băncilor Centrale – bănci naţionale care ar avea
rolul de a implementa deciziile Băncii Centrale Europene, de a emite moneda şi de a asista ţările
Euro iniţiale în realizarea criteriului de convergenţă.
A doua fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru care tocmai a aderat
intrând în ERM-II, unde trebuie să rămână pentru cel puţin doi ani înainte de a adopta euro.
Faza III
Pe 1 ianuarie 1999 euro a fost adoptat în formă non-fizica, cu ratele de schimb ale monedelor
pentru cele 11 din cele 15 State Membre fixate la ultima zi din anul 1998. Mecanismul European al
Ratei de Schimb (ERM) a fost urmat de ERM- II, care a funcţionat în acelaşi mod cu originalul
ERM dar în contextul unei monede euro deja existente. Banca Centrală Europeană a început
implementarea unei politici monetare, unice cu asistenta Băncilor Centrale ale fiecărui Stat Membru,
şi perioada de tranziţie de trei ani stabilită la Madrid a început, ţinând până în 1 ianuarie 2002. La
jumătatea anului 2000 Comisia a anunţat că Grecia putea în mod formal să adere la cea de-a treia
fază a monedei unice pe 1 ianuarie 2001.
Euro a fost o monedă virtuală pentru cele 12 ţări ale aşa-numitei Zone Euro – Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Spania şi Portugalia. A fost
folosit în contabilitate, şi companiile au putut să conducă tranzacţii euro-denominate sigure
cunoscând că ratele de schimb între Statele Membre erau fixe. Valorile euro au apărut în conturile
bancare alături de monedele naţionale pentru a obişnui populaţia cu noua monedă.
Fiecare stat care a adoptat noua monedă la 1 ianuarie 2002, a trebuit să întrunească Criteriile
de Convergenţă” stabilite în Tratatul de la Maastricht2. Criteriile includeau patru cerinţe:
 valutele trebuiau să stea în parametrii stabiliţi de ERM pentru cel puţin 2 ani;
 ratele de dobândă pe termen lung nu puteau fi mai mari cu 2% decât cele ale celor
mai bune trei State Membre din punct de vedere al performanţei;
 inflaţia trebuie să fie sub valoarea de referinţă (în decurs de trei ani preţurile nu pot fi
mai mari cu 1,5% decât cel mai bun performer);
 datoria de stat trebuie să fie sub 60% din produsul intern brut (sau să fie apropiat
acestei ţinte) şi deficitele bugetare să fie sub 3%.
În pregătirea pentru introducerea monedei euro la 1 ianuarie 2002, peste 14 miliarde de
bancnote valorând aproape 633 miliarde au fost imprimate, şi 52 miliarde de monede au fost bătute
utilizându-se 250.000 de tone de metal. În cursă din 1 ianuarie 1999, pesimiştii au câştigat,
promovând teamă şi confuzie. În ştirile apărute în media s-a vehiculat ideea că o astfel de schimbare
masivă de monedă nu va reuşi. Dar astfel de temeri s-au dovedit a fi nefondate. Automatele bancare

2
Bibere, Octav – Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Bucureşti, Editura
Lucretis, 1997.
au furnizat noua monedă în primul minut de după miezul nopţii şi cetăţenii au cheltuit euro în câteva
zile.
A treia fază a dezvoltării EMU poate fi corelată cu un Stat Membru, care după ce a aderat la
ERM-II şi a menţinut criteriile de convergenţă pentru cel puţin doi ani, a aderat şi la zona euro.

Dezvoltarea ratei de schimb

În prima sa zi de schimb la bursa de valori de la Frankfurt, în 4 ianuarie 1999, Euro a fost la

un nivel de 1, 1789 dolari americani. Din acea zi Euro a crescut în valoare, scăzând sub paritatea
euro-dolar doar un an mai târziu şi continuând să scadă până în 26 octombrie 2000, când nouă
monedă a atins cel mai jos punct al său cu un nivel de 0,8225 dolari. De-a lungul anului rata medie
de schimb a fost de 0,95 dolari.
Moneda euro nu şi-a revenit până la introducerea monedei euro în cash în 2002, când a
crescut de la 0,90 dolari la 1,02 dolari spre sfârşitul anului 2002. 3 Un an mai târziu a atins nivelul de
1,24 dolari. În noiembrie 2004 a depăşit pragul de 1,30 dolari şi pe 30 decembrie 2004 a atins cel
mai înalt record de 1, 3668 dolari. În cursul anului 2005 euro a scăzut din nou la 1, 1813 dolari între
2 ianuarie şi 1,2958 dolari pe 5 iunie. La sfârşitul anului moneda a atins cel mai înalt prag după ce a
depăşit pragul de 1,30 şi se pare că acesta este nivelul la care a rămas.
În anul 2007 şi prima jumătate a anului 2008 euro a crescut foarte mult în raport cu dolarul
american, ajungând la un maxim apropiat de 1,58 dolari pentru un euro. După începerea crizei
financiare mondiale din 2008, euro a început să scadă iar, ajungând la o valoare apropiată de 1,25
dolari pentru un euro.

Capitolul 2. Semnul graphic EURO

Semnul pentru monedă unică arată ca un E cu două linii orizontale, clar marcate. A fost
inspirat de litera greacă Epsilon (ε), ca referinţă la leagănul civilizaţiei europene şi la prima literă din
cuvântul “Europa”. Liniile paralele reprezintă stabilitatea Euro. Semnul este uşor de recunoscut,
fiind la fel de bine cunoscut ca şi cel pentru dolar ($).

3
 - Semnul pentru moneda unică Euro.

S-a ţinut cont, într-o măsură sporită, de cerinţele şi necesităţile instituţiilor şi societăţilor care
vor accepta monedele EURO pentru plăţi, mai ales în situaţia când plăţile se fac prin sisteme şi
echipamente deja existenţe în funcţiune. Pentru recunoaşterea monedelor EURO a fost necesară
includerea unor caracteristici unice. S-a avut în vedere, de asemenea, luarea tuturor măsurilor de
siguranţă la confecţionarea şi structurarea monedelor EURO pentru a se evita, într-o măsură ridicată,
fraudă în confecţionarea acestor monede.

Abrevierea oficială pentru EURO este EUR. Aceasta a fost stabilită de Organizaţia
Internaţională de Standardizare (Internaţional Standard Organisations – ISO), şi este folosită în toate
scopurile: financiar, comercial, contabil.
Simbolul grafic pentru EURO arată ca un E rond marcat cu două linii paralele orizontale.
Simbolul a fost inspirat din litera grecească epsilon, evocând civilizaţia greacă, şi din prima
literă a cuvântului “Europa”. Cele două linii paralele reprezintă stabilitatea EURO.

Bancnotele în total sunt 7 EURO bancnote, în diferite mărimi şi culori, cu valori de 500,
200, 100, 50, 20, 10 şi 5 EURO. Designul şi grafica lor sunt simbolice pentru arhitectură europeană.
Desenele nu reprezintă nici un monument real, existent. Pe faţa bancnotelor se găsesc grafice de
ferestre şi porţi, ca simbol al spiritului de cooperare şi deschidere în Uniunea Europeană. Pe spatele
fiecărei bancnote sunt schiţate diferite stiluri de poduri, fiecare specific unei anumite perioade, o
metaforă a comunicării oamenilor în Europa şi cu restul lumii.4
Designul final a fost anunţat în decembrie 1996, la Dublin, la Consiliul European. Toate
monedele sunt prevăzute cu sisteme avansate de securitate.
Monedele – sunt în număr de 8 cu valori de 2 şi 1EURO, apoi 50, 20, 10, 5, 2, şi 1 cenţi.
Fiecare monedă are o faţă identică, reprezentând harta UE, pe un fundal cu linii transversale, la care
sunt ataşate stelele de pe steagul european. Modelul de pe cealaltă faţă a monedei poate fi ales de

4
De Silguy, Yves Thibault - L`EURO, LGF, 1998, p.122-183.
fiecare din cele 11 state membre. De exemplu, un cetăţean francez va putea să-şi cumpere în Berlin
un hot-dog cu o monedă EURO având chipul regelui Spaniei5.

Capitolul 3. Ideea unei monedet unice EURO

Euro este parte integrantă a procesului mai general al unificării politice europene, un proces
care a captivat liderii politici timp de mai multe decenii şi care adesea a fost urmărit fără a se ţine
seama de logică economică. Procesul a început în 1946, atunci când Winston Churchill a chemat
pentru prima dată la crearea “Statelor Unite ale Europei”, care să aducă “fericire, prosperitate şi
glorie “oamenilor de pe continentul devastat. Motivele sale erau politice. El a crezut că prin crearea
unui guvern european unic de va intra într-o eră de pace de lungă durată pe un continent distrus de
două războaie mondiale. Alături de mulţi alţii, el a crezut că integrarea economică exclude conflictul
armat.
Ideea lui Churchill a prins contur în 1952, atunci când şase ţări vest-europene au creat
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului. Cărbunele şi oţelul erau probabil resursele
strategice cele mai importante la momentul respectiv, iar Comunitatea Economică a Cărbunelui şi
Oţelului a cerut fondatorilor săi să îşi delege atribuţiile pentru aceste resurse unei autorităţi
independente. În ciuda naturii economice a acestui acord, el a fost destinat în principal “prevenirii
unui conflict militar între Franţa şi Germania “pe un continent “îndelung divizat de conflicte
sângeroase “şi nu neapărat pentru a îmbunătăţi managementul cărbunelui sau al oţelului.
Observatorii străini au considerat deci Comunitatea Economică a Cărbunelui şi Oţelului ca pe un
vestitor al unei cooperări politice mai puternice.
Previziunile lor s-au concretizat curând. În 1958, Franţa, Republica Federală Germania,
Belgia, Olanda, Luxemburg şi Italia au ratificat Tratatul de la Roma, creând prin acesta Comunitatea
Economică Europeană. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată reducerii barierelor
comerciale, eficientizării politicilor economice, coordonării politicilor în domeniul transporturilor şi
agriculturii, înlăturării măsurilor care restrângeau liberă competiţie şi promovării mobilităţii forţei
de muncă şi capitalului între ţările membre. Ea a avut un succes atât de mare în stimularea
comerţului european, a cărui valoare a crescut de patru ori între 1958 şi 1968, încât au înflorit
planuri pentru noi domenii de colaborare.
Este important de subliniat că Tratatul de la Roma, în ciuda naturii sale economice, s-a
ocupat mai mult cu stabilirea unei păci de durată în Europa occidentală decât cu ideologia pieţei
5
European Comission – Raport -Euro 1998, 25.03.1998
libere. Comunitatea Economică Europeană a fost destinată în principal lansării unei uniuni politice
“foarte restrânse “şi pe termen lung între guvernele europene, şi nu numai promovării comerţului
internaţional de dragul acestuia. De fapt, integrarea politică s-a întărit în continuare în 1967,
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
(Euratom), formând un acord mai larg şi mai puternic, cunoscut sub numele de Comunitatea
Europeană.
La sfârşitul anilor ’60, discuţiile privind colaborarea politică şi economică europeană au
început din ce în ce mai mult să graviteze în jurul acordurilor privind rata de schimb, în parte
datorită eşecului acordului de la Bretton Woods privind menţinerea stabilităţii monedei europene.
Create în 1944 de reprezentanţi din 44 de tari, acordurile de la Bretton Woods au adus o eră de
stabilitate generală a ratei de schimb care a durat peste 20 de ani. În baza sistemului Bretton Woods,
monedele erau legate de dolarul american şi le era permisă fluctuaţia numai în limita unui procent
deasupra sau sub valorile prestabilite. Fluctuaţiile extreme ale ratei de schimb distorsionează
preţurile de pe piaţă, provoacă numeroase confuzii în rândul consumatorilor, împiedica dezvoltarea
comerţului internaţional şi stânjenesc investiţiile. Prin urmare, sistemul Bretton Woods al ratei de
schimb fixe a jucat un rol crucial în restabilirea creşterii economice şi stabilităţii în Europa în
perioada postbelică.
La sfârşitul anilor ’60 însă, acordurile de la Bretton Woods au prezentat semne tot mai dese
de slăbiciune. Marca germană şi francul francez s-au devalorizat ameninţând astfel stabilitatea
celorlalte monede europene. Astfel, în luna decembrie a anului 1969, primului – ministru
luxemburghez, Pierre Werner, i s-a solicitat să redacteze un raport la nivel înalt al Comunităţii
Europene consacrat creării unei uniuni monetare complete între economiile europene. Raportul
Werner a fost dat publicităţii în 1970, folosind pentru prima dată termenul “Uniune Economică şi
Monetară “6. Acest raport nu numai că a afirmat necesitatea unei cooperări monetare, dar a mai
sugerat im mod explicit faptul că este posibilă crearea unei monede unice europene.
Din păcate, acest plan timpuriu pentru o uniune monetară a fost zădărnicit de un eveniment
neprevăzut: decizia preşedintelui american Nixon, în anul 1971, de a adopta o politică de “neglijare
benignă “, favorabilă dolarului american. Pe scurt, Statele Unite au anunţat că nu mai doresc să-şi
rişte rezervele de aur numai pentru a menţine ratele de schimb ale acordului de la Bretton Woods
predefinite faţă de dolar. Decizia lui Nixon de a lăsa dolarul “să plutească “a condus la prăbuşirea
sistemului Bretton Woods.

6
Chabot, C. N - Euro-moneda europeană, Ed Teora, Bucureşti, 2000, pag. 13
 În consecinţă liderii europeni au pus deoparte Raportul Werner şi au încercat să creeze o
soluţie imediată pentru fluctuaţiile persistente ale monedelor. Anii de experimente şi negocieri au
culminat în cele din urmă cu crearea Sistemului Monetar European, în 1979.
Sistemul Monetar European a prezentat un mecanism al ratei de schimb care a limitat
circulaţia monedelor din comunitatea europeană (cu excepţia celor ale Marii Britanii, Spaniei şi
Portugaliei, care iniţial au refuzat să participe) pentru a se ajunge la culoare comerciale predefinite,
mecanism cunoscut sub numele de grila de paritate. Aceasta a constituit o formă timpurie şi în
general de succes de uniune monetară. Deşi acordul Sistemului Monetar European nu a creat o
monedă unică, el a “blocat “monedele participante în zone comerciale previzibile, ceea ce a
promovat stabilitatea economică.
În ciuda faptului că eforturile în direcţia extinderii cooperării politice europene au încetinit în
cursul prăbuşirii acordurilor de la Bretton Woods şi creării Sistemului Monetar European, ele au
renăscut în deceniul al 9-lea. Creşterea economică continuă a susţinut anii de negocieri în această
perioadă, conducând în cele din urmă la actul Europei unice, din 1987, un act care a promis
înlăturarea sistematică a tuturor controalelor de frontieră, a tarifelor, a vămilor şi restricţiilor legate
de capital şi de forţă de muncă, restricţii care erau încă în vigoare, după decenii de eforturi pentru
unificarea economiilor europene. Obiectivul său a fost realizarea unei pieţe comune nerestricţionate
până la sfârşitul anului 1992. El a început prin eliminarea barierelor din calea serviciilor bancare,
titlurilor de valoare, societăţilor de asigurări şi a altor servicii financiare.
La scurt timp după ce Comunitatea Economică Europeană a aprobat Actul Europei unice,
Jacques Delors, pe atunci preşedintele Comisiei Europene, a dat publicităţii un raport crucial, care a
reluat ideea Uniunii Economice şi Monetare. La fel cum procedase şi Raportul Werner, cu mulţi ani
înainte, Raportul delors din 1989 a prezentat un plan special în trei etape pentru implementarea
uniunii monetare, chemând la crearea unei singure monede trans – europene. Raportul Delors a fost
primit foarte bine, atât de către persoanele care considerau că integrarea este cea mai bună
modalitate pentru realizarea unei păci durabile în Europa, cât şi de către persoanele care apreciau
beneficiile pur economice ale comerţului liber şi ale unor rate de schimb stabile. Mulţi observatori
au considerat euro ca fiind cea mai bună modalitate de cimentare a celor 40 de ani de cooperare
internaţională regională, deoarece introducerea unei monede unice este prin natura ei ireversibilă.
Odată ce monedele şi politicile monetare naţionale sunt distruse, este aproape imposibil ca acestea
să fie aduse înapoi.
Comunitatea Europeană a lansat proiectul unificării monetare aproape imediat după
publicarea raportului Delors. Etapa întâi a Uniunii Economice şi Monetare a început în luna iulie a
anului 1990 şi a avut aceleaşi obiective ca şi Actul Europei unice: şi anume să asigure că sunt
eliminate definitiv toate restricţiile din calea circulaţiei bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi
capitalului. Atunci când şefii statelor europene s-au reunit apoi la Maastricht, în 1992, pentru a
fonda Uniunea Europeană, proiectul Uniunii Economice şi Monetare a devenit parte a Uniunii
Europene şi au fost întocmite planurile specifice etapelor a doua şi a treia a proiectului.
Etapa a doua a început la 1 ianuarie 1994 şi a fost concretizată prin înfiinţarea Institutului
Monetar European, care va deveni ulterior Banca Centrală Europeană. Institutul Monetar European
a folosit faza a doua pentru a elabora planurile strategice şi operaţionale pentru o politică monetară
unică şi pentru a ajuta la stabilirea ţărilor care erau “potrivite “din punct de vedere economic pentru
a adera la zona monedei unice. Tot în etapa a doua a fost folosit pentru prima dată şi cuvântul euro.
Înaintea reuniunii la nivel înalt de la Madrid, din 1995, noua monedă era cunoscută în lume sub
numele de “ecu”. Etapa a treia a început apoi la data de 1 ianuarie 1999. La acea dată, aproape trei
decenii după ce Raportul Werner sugerase pentru prima dată acest concept, euro a devenit moneda
oficială pentru 11 ţări. Urmând unei faze premergătoare de trei ani, la 1 ian. 2002, membrii zonei
euro trec la introducerea monedei unice euro sub formă de numerar, desăvârşind astfel uniunea
economică şi monetară europeană. Dacă introducerea în 11 ţări a monedei euro, numai pe pieţele
financiare, la 1 ianuarie 1999, a implicat aproape exclusiv operatorii profesionişti, specificul
schimbării fizice a monedelor naţionale cu moneda euro implică, de data aceasta, întreaga economie
şi toată populaţia, nu numai din ţările membre, ci şi din alte ţări, care deţine numerar în monedele
naţionale ale ţărilor zonei euro şi pentru care noua monedă devine o realitate tangibilă sub formă de
bancnote şi monede metalice7.La 1 ian. 2002, zona euro a cuprins 12 ţări cu aceeaşi monedă
naţională. Începând cu acea dată, Grecia se va alătura celorlalte 11 ţări, membre din 1999: Belgia,
Germania, Spania, Franţa, Italia, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

7
Turliuc, V - Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.133.
 Capitolul 4. Obiectivele economice
importante pe care Uniunea
europeana spera sa le realizeze EURO

Avantajele economice fundamentale ale euro (eliminarea riscului legat de raţă de schimb,
reducerea costurilor tranzacţiilor, sporirea transparenţei preţurilor şi adâncirea pieţelor financiare)
rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, silitului, markkai, francului, kronei, guldenului,
pesetei, lirei sterline, lirei italiene şi escudo-ului cu o singură modalitate de plată. Dar euro mai oferă
şi o serie de avantaje indirecte. Aceste beneficii ţin de modificările mai profunde în comportamentul
pieţelor financiare şi al companiilor şi, prin urmare, sunt mai controversate.
Stabilitatea macroeconomică. Multe dintre statele membre ale Uniunii europene, inclusiv
câţiva participanţi din prima rundă la Uniunea Economică şi Monetară, s-au confruntat cu inflaţia
după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia şi Spania au fost în special sensibile
faţă de inflaţie.
Dar euro introduce un nou regim cu inflaţie redusă şi stabilitate macroeconomică pentru
multe din ţările din zona euro. Potrivit unor experţi, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona
euro poseda acum cea mai independentă banca centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală
Europeană. Istoria a demonstrat că băncile centrale din multe ţări din zona euro nu sunt imune fata e
influenţele politice. Exact din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj pentru stabilitatea
regională pe termen lung.
Ratele reduse ale dobânzilor. În măsura în care euro reduce inflaţia, el mai exercita şi o
presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligaţiuni numai dacă ei sunt
siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câştig procentual mai mare decât rata
inflaţiei.
Euro aduce rate mai mici ale inflaţiei şi prin reducerea ratei de risc pentru schimbul valutar.
Este esenţial să subliniem că ţările care au înregistrat în istorie rate reduse ale dobânzilor (de
exemplu Germania, Austria şi Olanda) este puţin probabil să fie ajutate de euro în această privinţă.8
Reforma structurală. Unii experţi argumentează că euro încurajează reforma structurală atât
de necesară în Europa. Pe scurt, ţările care doresc să se califice pentru euro trebuie să îşi ajusteze
economiile, îndeplinind criteriile de convergenţă stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe

8
Art.121(ex-art.109J) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, modificat prin Tratatul de la Maastricht şi
Protocolul privind criteriile de convergenţă prevăzute de art. 121 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană (1992).
viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate şi creştere, un acord care limitează strict
împrumuturile guvernamentale şi care forţează guvernele să îşi
ajusteze finanţele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru ţările care recurg la prea multe
împrumuturi.
Statutul de monedă în care se păstrează rezervele. Liderii Uniunii Europene spera că euro va
deveni o monedă în care să se plaseze pe scară largă rezervele internaţionale. Monedele în care se
plasează rezervele sunt folosite de băncile centrale, de guverne şi de companiile private din întreaga
lume ca un depozit pe termen lung al valorii şi pentru a răspunde cerinţelor lor financiare continue.
Dolarul este în prezent cea mai importantă monedă în care se plasează rezervele, ele regăsindu-se în
casele de bani ale băncilor centrale şi ale instituţiilor financiare majore. Deşi Statele Unite sunt
răspunzătoare pentru mai puţin de 20% din comerţul mondial, dolarul este folosit în aproximativ
83% din tranzacţiile care implică două devize externe şi înglobează 63% din rezervele monetare
oficiale din întreaga lume. Din punct de vedere istoric, numai monedele foarte lichide, stabile şi care
sunt acceptate ca modalitate de plata într-o largă arie economică au potenţialul de a deveni monede
importante în care se plasează rezervele.
Liderii Uniunii Europene sunt conştienţi de avantajele extraordinare pe care le aduce
economiei Statelor Unite statutul dolarului american în finanţele globale. Monedele în care se
plasează rezervele sunt foarte solicitate şi, prin urmare, beneficiază de pe urma acestei lichidităţi
ridicate şi a costurilor extrem de reduse ale tranzacţiilor de pe pieţele externe de schimb. Acesta
reprezintă un câştig de mai multe milioane de dolari, pentru companiile din Statele Unite care
convertesc în dolari veniturile obţinute în străinătate. Statutul de monedă în care se plasează
rezervele aduce de asemenea beneficii pieţelor de capital dintr-o tară, deoarece cumpărătorii
interesaţi să păstreze o monedă în care se plasează rezervele cumpără active exprimate în această
monedă.
Creşterea economică. Costurile reduse ale tranzacţiilor şi riscul mai mic legat de raţă de
schimb, împreună cu transparenta preţurilor şi cu o modalitate unică de plată, au sporit mărimea
efectivă a pieţelor de produse din zona euro. Ca rezultat, unii afirma că acum companiile
multinaţionale realizează economii la scara care nu au fost niciodată întâlnite în mediile de afaceri
europene. Istoricii economiei ştiu că economiile la scara au constituit un factor cheie care a
determinat succesul industrial al Statelor Unite de-a lungul secolelor.9

9
Silasi, G - Integrarea monetară europeană, între teorie şi politică, Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 1998.
 Acum, zona euro spera să profite de pe urma costurilor medii mai mici, de pe urma
productivităţii mai ridicate şi a competitivităţii îmbunătăţite, factori care sunt promişi pe piaţa
internă mare. Acest lucru este cu atât mai sigur, afirma ei, cu cât Banca Centrală Europeană aduce
preţuri stabile şi raţe mai mici ale dobânzilor. Rezultatul tuturor acestor factori, afirma mulţi
politicieni, este acela că euro va duce Europa într-o epocă de creştere economică ridicată. Unii
economişti, inclusiv preşedintele Băncii Centrale Europene, au prezis că euro poate spori în cele din
urmă creşterea economică cu până la un procent pe an.

Capitolul 5. Avantajele monedei euro

"Euro reprezintă cel mai bun candidat pentru rolul de monedă unică, neputând fi înlocuită cu
nici o altă monedă oricare ar fi tentaţia pe termen scurt", spunea Jacques Delors.
O monedă unică europeană permite, în primul rând, să surmonteze fragmentarea actuală a
pieţei interne şi deci să-şi întărească poziţia faţă de concurenţă internaţională. Moneda unică asigura
o mai mare transparentă a costurilor şi preţurilor, care devin comparabile în toată comunitatea, da un
nou impuls concurenţei.10
Pe de altă parte moneda unică are avantaje pentru voiajori, turişti sau oameni de afaceri că nu
suporta costurile de tranzacţie pe care le fac de fiecare dată, schimbul de devize. Se ştie că un
cetăţean care vizitează un stat membru UE şi schimbă monedă de fiecare dată, pierde circa 45% din
valoarea banilor săi, din cauza costurilor de tranzacţie sau schimburilor de devize repetate.
În fine, o monedă comună economică pentru întreprindere presupune cheltuieli de acoperire a
riscului de schimb, cheltuieli care se fac în prezent pentru a se proteja de fluctuaţiile monetare;
întreprinderile ce realizează tranzacţii comerciale în mai multe state membre pot înlătura astfel
costurile administrative legate de schimburile de monede, inclusiv risipă de timp. S-a mai apreciat
că, atunci când exporta, micile întreprinderi trebuie să facă faţă unor cheltuieli de schimb de 10 ori
mai mari decât cele multinaţionale, care pot opera compensări între vânzările şi cumpărările lor în
străinătate şi să obţină astfel taxele cele mai favorabile pentru operaţiunile lor de schimb.
Riscul ratei de schimb. În mediul internaţional al afacerilor, deciziile luate astăzi sunt adesea
afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Atunci când compania germană
BMW investeşte 100 milioane de dolari pentru a-şi spori echipa de vânzări din Franţa, estimarea pe
care ea o face în ceea ce priveşte profitabilitatea investiţiei se învârte în jurul ratei estimate de
10
Dănilă, Nicolae – Euro – bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pag. 89.
schimb între marca germană şi francul francez. Dacă francul se va deprecia puternic după efectuarea
investiţiei, atunci vânzările companiei BMW în Franţa (care sunt colectate în franci) se vor
transforma dintr-o dată în mai puţine mărci pentru compania – mama din München, făcând astfel că
investiţia să fie mai puţin atractivă sau chiar neprofitabila.
Prin urmare, cu cât sunt mai puţin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante
investiţiile străine şi cu atât este mai puţin probabil că aceste companii să obţină o creştere pe pieţele
externe. Euro, datorită faptului că înlocuieşte monedele naţionale de genul mărcii şi francului,
elimina complet riscul legat de raţă de schimb dintre monedele participante. Acesta va reprezenta un
avantaj pentru investiţiile internaţionale în zona Euro.
Costurile tranzacţiilor. Turiştii care îşi planificau excursii în Europa înainte de introducerea
euro s-au confruntat cu inconvenientele şi costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind
recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană şi fiecare putând fi schimbată
numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism şi al
companiilor de cărţi de credit în schimbul unor taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor
comisioane fixe, precum şi sub forma diferenţei dintre preţurile de cumpărare şi preţurile de vânzare
pentru orice monedă dată.11
Transparenţa preţurilor. O monedă unică face mai evidente diferenţele de preţ dintre bunurile,
serviciile şi salariile din ţări diferite, îmbunătăţind astfel competiţia dintre pieţe. În absenţa euro,
consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil şi oarecum obositor să compare
preţurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcţii, automobilelor, serviciilor de
consultanţă sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naţionale.
Unii observatori pretind că euro va elimina diferenţele de preţ de pe continent pentru
produsele şi serviciile identice: “O sticlă de Coca Cola în Belgia va trebui să coste tot atâta cât în
Franţa “. Aceste afirmaţii sunt total incorecte. Preţurile sunt stabilite ca urmare a interacţiunii
complexe dintre ofertă, cerere şi reglementări, într-o largă varietate de medii competitive.
Introducerea unei monede comune nu elimina diferenţele de preţ în zona euro, după cum dolarul
american nu stabileşte acelaşi preţ pentru o cutie de Cola în statele americane Mâine sau Arizona.
Pieţe financiare profunde. Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi
nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerinţele legate de investiţii ale posesorilor de
economii erau afectate de costurile psihologice şi economice presupuse de cele 11 monede
naţionale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale şi împrumuturile

11
Brociner, Andrew - Europa monetară, SME, UEM, moneda unică, Institutul European, 1999, pag. 38.
acordate de băncile comerciale până la acţiunile obişnuite şi instrumentele derivate cu risc ridicat, a
fost cotat în moneda naţională. Acest lucru a separat pieţele financiare şi a descurajat investiţiile
străine, şi ar fi fost valabil chiar şi în absenţa costurilor legate de tranzacţii şi a riscului legat de rată
de schimb.12
Euro a schimbat de o manieră revoluţionară această situaţie. De la data de 1 ianuarie 1999,
bursele mari din zona euro şi-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro.

CONCLUZII
În contextul actualei crize financiare mondiale Banca Centrală Europeană încearcă să îşi
îndeplinească obligaţiile în ceea ce priveşte lupta împotriva crizei, menţinând lichiditatea pe piaţa
financiară şi reducând dobânda de politica monetară.
Astfel, Banca Centrală Europeană s-a alăturat Băncii Centrale Americane şi altor instituţii
similare din întreaga lume, în cadrul unei acţiuni coordonate, reducând în continuu dobânda de
politică monetară până la 3,25%, în încercarea de a stabiliza piaţa financiară şi de a preveni o
recesiune economică.
Acţiunea coordonată a urmat celei mai semnificative prabuşiri din ultimele două decenii a
pieţelor bursiere din întreaga lume, mişcarea reprezentând prima operaţiune de acest gen a Băncii
Centrale Europene din ultimii cinci ani, venind în contrast cu acţiunile guvernelor europene care au
eşuat în a găsi la timp o soluţie comună actualei crize, reducând şi mai mult încrederea investitorilor
în piaţa financiara şi reflectând o slăbiciune cronică în cadrul sistemului financiar al Uniunii.
Banca Centrală Europeana, gardianul monedei unice şi responsabilă pentru stabilirea dobânzii
de politică monetară în cele 15 state membre ale zonei euro, a menţinut pe linia de plutire sistemul
financiar al continentului prin intermediul infuziilor de lichiditate pe piaţa interbancară, în condiţiile
în care băncile au devenit din ce în ce mai reticente în a-şi acorda împrumuturi. Reticenţa băncilor
de a se împrumuta între ele este reflectată de o creştere semnificativă a dobânzilor pentru
împrumuturi interbancare, rata dobânzii pentru credite cu perioada de rambursare de trei luni având
în luna octombrie a acestui an cel mai mare nivel din 1994 până în prezent.

12
Riche, Pascal – L’Union Monetaire de l’Europe, Editions du Seuil, Paris, 1993, pag.148.
 Experţii bancari13 spun ca banca centrală a zonei “euro” a înlocuit efectiv rolul instituţiilor
financiare comerciale pe piaţa interbancară. În ultimele luni, banca a injectat zeci de miliarde de
dolari pe această piaţă prin intermediul împrumuturilor, în situaţia în care băncile preferă să îşi
păstreze surplusul de lichiditate în depozitele băncii centrale decât să îl elibereze pe piaţă.
În teorie, Banca Centrală Europeană, poate continua să sprijine piaţa interbancară în această
manieră la nesfârşit, nimic neîmpiedicând instituţia să reducă în continuare rata dobânzii de
referinţă.
Însă pierderea încrederii investitorilor, care a generat prăbuşirea bruscă a pieţelor bursiere şi a
accentuat problemele instituţiilor financiare, nu poate fi rezolvată decât prin aducerea în joc a
banilor contribuabililor. Aşadar, răspunsul haotic al autorităţilor europene în faţa escaladării
turbulenţelor de pe piaţa financiară a fost ecoul unei disfuncţionalităţi de ordin tehnic în ceea ce
priveşte sistemul financiar comunitar, disfuncţionalitate asupra căreia bancherii centrali au atras
atenţia înca de la crearea Băncii Centrale Europene, în 1999.
Astfel, Banca Centrală Europeana, o instituţie independentă, poate stabili politica monetară şi
poate determina nivelul de lichiditate de pe piaţă pentru 15 ţări care au aproape 320 de milioane de
locuitori, dar aceasta nu are nici o atribuţie în ceea ce priveşte controlul banilor contribuabililor,
atribuţii deţinute de fiecare stat în parte şi care reprezintă cheia rezolvării acestei crize.
Bancherii centrali au presat de nenumărate ori guvernele statelor europene pentru a-şi reduce
deficitele bugetare şi pentru a evita dezechilibrele din sistem, dar în ciuda deceniilor de integrare,
Uniunea rămâne înca un bloc de state suverane, cu regimuri de impozitare separate şi cheltuieli
separate, această situaţie făcând extrem de dificilă adoptarea unui plan european de salvare a pieţelor
financiare.
Prin urmare, Europa este inevitabil mai puţin echipată cu instrumente de combatere a crizei
decat SUA, spun economiştii14. O dovadă în acest sens este faptul că Statele Unite au reuşit să
adopte un plan de salvare a pieţei financiare în valoare de 700 miliarde dolari, bani proveniţi de la
contribuabili.
"Problema este că Europa e la fel de afectată de criza ca Statele Unite, iar în cadrul unei
astfel de crize e nevoie să acţionezi rapid. Sigur, planul de salvare elaborat de autorităţile

13
Dario Perkins, economist ABN Amro Londra - "În acest moment, banca centrală poate fi asimilată în mod efectiv
pieţei interbancare. Băncile pot primi câţi bani vor din partea BCE, aşadar criza de lichiditate nu este problema centrală,
instituţia poate efectua această miţcare atât timp cât este necesar".
14
Thorsten Polleit, economist-şef al filialei germane a Barclays Capital - "În Europa, există diverse curente de opinie
despre modul în care poate fi combătută o asemenea criză. Nu se va ajunge niciodată la acel punct comun caracteristic
autorităţilor federale americane".
americane s-ar putea dovedi că nu este cea mai bună abordare, însa el este acolo şi ceva se
întamplă", a declarat Scott Livemore, director în cadrul Oxford Economics, o agenţie britanică de
consultanţă economică.
BIBLIOGRAFIE

 Barbu, Teodora; Dardac, Nicolae. – Monedă, bănci şi politici monetare. Editura

Didacdică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005.
 Brezeanu, Petre; Şimon, Ilie; Novac, Laura Elly. – Instituţii financiare internaţionale.
Editura Economică, Bucureşti, 2005.
 A. Fuerea, Instituţiile U.E., Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002
 Dănilă, Nicolae. – Euro bipolarizarea monetară, Editura Economică, Bucureşti, 1999.
 Brezeanu, Petre; Şimon, Ilie; Novac, Laura Elly. – Instituţii financiare internaţionale.
Editura Economică, Bucureşti, 2005.
 F. Teulon, Sistemul Monetar Internaţional, Institutul European pentru Cooperare
Cultural Ştiinţifică, Iaşi, 1997
 http://europa.eu.int/euro/
 www.europa.eu.int