Aplicarea Principiilor referitoare la contractele de

comerţ internaţional UNIDROIT de catre instanta

arbitrala ca principii generale ale dreptului comertului
international
Aplicarea Principiilor referitoare la contractele de comerţ internaţional UNIDROIT de catre instanta arbitrala
ca principii generale ale dreptului comertului international

“Principiile referitoare la contractele de comerţ internaţional”, edictate de Institutul

Internaţional pentru Unificarea Dreptului Privat, UNIDROIT, Roma 1994 – a căror aplicabilitate a fost stabilită de părţi
în temeiul principiului lex voluntatis constituielex contractus.
Curtea de Arbitraj Comercial Comercial de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, hotărârea nr.
261/2005, dosar nr. 324/2004, Revista Română de Arbitraj, nr. 1/2007, p. 48-51.
Părţile şi obiectul litigiului

Curtea de Arbitraj a fost sesizată cu o cerere de arbitraj formulată de catre o societate comercială pe actiuni în
contradictoriu cu o societate cu răspundere limitata, ambele din Bucureşti.

Reclamanta a solicitat, în temeiul unui contract de cooperare industrială, obligarea pârâtei la restituirea utilajelor pe
care le deţine dintr-un import temporar, a stocului de materii prime, a produselor rezultate din evidenţele contabile,
precum şi la plata garanţiei vamale aferente importului temporar. În cazul în care restituirea în natură nu mai este
posibilă, întrucât bunurile nu mai există în materialitatea lor, reclamanta a solicitat să i se plătească contravaloarea
acestora.

Apărarea pârâtei
Pârâta nu a contestat primirea utilajelor, a obiectelor de inventar şi nici obligatia sa de a le restitui, după cum nu a
contestat nici primirea materiilor prime şi a materialelor. Întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit propriile obligaţii, pârâta
a contestat, în totalitate pretenţia de a i se restitui bunurile mai sus-menţionate sau, în lipsa acestora, pretenţia de
achitare a contravalorii acestora.

Soluţia Tribunalului Arbitral

Analizând prevederile contractului, susţinerile părţilor şi probele aflate la dosar, Tribunalul Arbitral a reţinut cele ce
urmeaza:

Între reclamantă si pârâtă s-a încheiat un “contract de cooperare industrială” bilingv, având ca obiect fabricarea de
către pârâtă de produse şi accesorii de industrie alimentară. Pentru demararea activităţii, reclamanta se obliga să
pună la dispoziţia societăţii pârâte o sumă ce urma a fi convenită, pentru acoperirea cheltuielilor de amenajare a
localului de producţie, precum şi a cheltuielilor de funcţionare. Contractul s-a încheiat pe o perioadă de 5 ani,
începând cu data punerii în funcţiune a unităţii de fabricaţie specificată. Producţia se realiza cu sprijinul societăţii
reclamante care transmitea toate elementele necesare pentru buna desfaşurare a producţiei.

În executarea ²contractului de cooperare industrială² reclamanta:

a) a expediat pârâtei în regim de import temporar utilaje (mijloace fixe) şi obiecte de inventar conform facturii pro
forma şi constatărilor consemnate în raportul de expertiză contabilă. În raport se menţiona că aceste bunuri existau la
pârâtă conform evidenţelor sale, însă având regimul de import temporar, conducerea societăţii a apreciat că le poate
restitui numai cu suportarea de către reclamantă a cheltuielilor de manipulare şi taxelor vamale;
b) a plătit conform facturii pentru acest import temporar o garanţie vamală;

c) a livrat pârâtei, în vederea prelucrării, materii prime şi materiale consumabile care au fost consumate parţial în
producţie, rămânând în stoc la pârâtă o cantitate, astfel cum rezulta din expertiza contabilă.
În examinarea pretenţiilor, apărărilor şi susţinerilor părţilor, se are în vedere voinţa exprimată în contract potrivit
căreia, în lipsa unor prevederi exprese, urmează să fie luate în considerare ²principiile generale de drept²
recunoscute ca aplicabile dreptului comercial internaţional, excluzând orice altă lege naţională.

În virtutea principiului autonomiei de voinţă a părţilor şi a principiului potrivit căruia contractul este supus legii alese
sau dreptului ales prin consens de părţi, se reţine validitatea acestei clauze şi, în lipsa unor prevederi contractuale,
principiile la care se referă părţile în clauza citată sunt cele care şi-au găsit codificarea – cea mai larg recunoscută în
comerţul internaţional – intitulată ²Principiile referitoare la contractele de comerţ internaţional², realizată de Institutul
internaţional pentru unificarea dreptului privat – UNIDROIT, Roma 1994. În preambulul acestor ,,Principii’’ se
prevede aplicabilitatea lor atunci când părţile au convenit ca un anumit contract să fie guvernat de ²Principiile
generale de drept², de lex mercatoria sau alte formule similare. Aşa fiind, aceste ²Principii² vor constitui ²lex
contractus² în litigiul de faţă.
I) Examinând în acest cadru normativ relaţiile litigioase dintre părţi, se reţine în legătură cu pretenţia având ca obiect
restituirea sau, după caz, plata valorii stocului de materii prime şi materiale consumabile rămas la pârâtă, că
reclamanta cuantifică valoarea acestui stoc la o anumită sumă, iar pârâta o contestă în totalitate, pentru
considerentul că reclamanta nu a ţinut o evidenţă contabilă a intrărilor şi ieşirilor de produse.

În raportul de expertiză contabila se reţine că ²documentele de recepţie a obiectelor de inventar nu poartă nicio
semnătură, iar evidentţa acestora este prezentată extracontabil². De asemenea, se mai arată că ²nu s-au întocmit
note de intrare-recepţie pentru materiile prime si materialele preluate din vamă, iar conducerea pârâtei nu consideră
că evidenţa acestora se ţine extracontractual².

Potrivit apărărilor pârâtei, reprezentantul societăţii reclamante, coordona direct procesul de producţie, deţinând şi
cheia de depozit. Aşa fiind, intrările şi ieşirile produselor ar fi trebuit operate de către reclamantă. Aceasta nu a ţinut
evidenţa. Listele de stocuri au fost făcute fără o evidenţă clară, tabelele anexate la dosarul cauzei nu sunt semnate şi
nici asumate de pârâtă. Transformarea unei materii prime în produse finite implică, în mod necesar, pierderi care nu
se regăsesc nicăieri. Unele materii prime aveau termen de expirare foarte scurt, termen care fiind depăşit şi
materialele depreciate, s-a procedat la distrugerea lor prin incinerare. Neţinându-se evidenţe contabile, raportul de
expertiză este neconcludent, astfel că nu poate fi luat în coniderare.

Tribunalul arbitral reţine însă că apărarea şi susţinerile pârâtei sunt lipsite de suport. Nu există nicio prevedere
contractuală din care să rezulte că reclamanta avea obligaţia de a ţine evidenţa contabilă a intrărilor şi ieşirilor de
produse la pârâtă. Este general admis ca fiecare dintre partenerii contractuali să-şi ţină propria sa evidenţă contabilă.
Obligaţia contractuală pe care şi-a asumat-o reclamanta este de a sprijini producţia ce urma a fi realizată de pârâtă.
Prin urmare, reclamanta punea la dispoziţia societăţii pârâte know-how-ul său în producţie. În concordanţă cu
această prevedere, este şi răspunsul la interogatoriul pe care îl daa reclamanta în sensul că producţia ²se afla sub
directa sa observaţie, produsele trebuiau făcute în modul/ calitatea/ cantitatea în care erau comandate² (răspuns nr.
1). Punerea la dispoziţie a know-how-ului nu înseamnă nicidecum ţinerea contabilităţii pârâtei de catre societatea
reclamantă care îşi avea sediul principal în altă ţară.

De altfel, intrările de materii prime şi materiale consumabile s-au stabilit prin expertiză pe bază de documente ( facturi
etc.) necontestate de pârâtă. Numai ieşirile (consumurile) au fost stabilite pe bază de înregistrări extracontabile. În
lipsa unei evidenţe extracontabile, expertul conchide ca nu putea stabili stocul decât ca rezultat al operaţiei
matematice dintre materiile prime, materiale intrate şi cele consumate conform documentaţiei primite, în care nu s-a
făcut nicio menţiune despre pierderile rezultate în procesul de producţie şi nici despre pierderile rezultate prin
depreciere. În consecinţă, nu se poate admite ca pârâta să invoce în apărare încălcarea din culpă a propriei sale
obligaţii de a ţine contabilitatea intrărilor şi ieşirilor de produse.

Pârâta mai invocă, în contestarea stocului, ²procesul-verbal de constatare şi distrugere a stocului² în care o comisie
formată din salariaţi ai săi consemnează următoarele: ²Având în vedere că toate produsele din anexă au expirat şi au
făcut viermi şi fluturi, noi, cei de mai sus, am procedat la distrugerea lor prin ardere. Menţionăm că din cauza invaziei
cu insecte, pârâta a avut pierderi deoarece am fost nevoiţi să oprim producţia pentru a face dezinsecţie².

Reclamanta contestă acest proces-verbal arătând, printre altele, că el a fost exihbat pentru prima oară abia cu ocazia
întocmirii răspunsului expertului contabil la obiecţiunile pârâtei, fapt consemnat şi de acesta, fără a fi fost niciodată
invocat în corespondenţa şi discuţiile divergente dintre părţi.

Tribunalul Arbitral mai constată că în contract nu există prevederi referitoare la procedura reclamaţiilor privind
calitatea şi/ sau lipsurile cantitative şi nici prevederi privind constatarea deprecierii mărfurilor.
În această situaţie, în virtutea clauzei contractuale prevazute în cap. 4 art. 2, devin aplicabile ²Principiile² de la Roma
printre care şi principiul potrivit căruia părţile sunt legate prin orice uzanţă care, în comerţul internaţional, este larg
recunoscută şi constant obsevată de părţi ( art. 1.8 alin. (2)). Aplicabilitatea uzanţelor comerciale este prevăzută şi de
RPA-CAB (art. 57 alin. (1)). Potrivit uzanţelor, o asemenea operaţie implică păstrarea mărfii şi înştiinţarea
partenerului despre deprecierea şi necesitatea distrugerii ei, pentru ca, în consens, să se stabilească modalitatea de
constatare şi rezolvare a situaţiei, iar în lipsa unui acord, operaţia să se facă într-o modalitate partenerului, cum ar fi
participarea unei persoane neutre la efectuarea ei.

Aşa fiind, Tribunalul Arbitral consideră că sus-menţionatul proces-verbal, în condiţiile în care a fost întocmit şi invocat,
nu este opozabil reclamantei, reţinând că valoarea stocului de materii prime şi materiale consumabile rămas la pârâtă
este cea stabilită prin expertiza contabilă. Întrucât aceste materii prime şi materiale nu mai există, astfel că restituirea
lor în natură nu mai este posibilă, pârâta urmează a fi obligată la plata sumei reţinute de expert.

II) În legătură cu pretenţia privind obligarea pârâtei la plata garanţiei vamale, achitată de reclamantă, Tribunalul
Arbitral reţine că în contractul dintre părţi nu s-a prevăzut nimic în legătură cu suportarea acestei sume.

Tribunalul arbitral, reţinănd că reclamanta a acceptat plata, fără nicio rezervă cu privire la repercutarea ei asupra
pârâtei, respinge această pretenţie ca neîntemeiată.

În combaterea pretenţiilor reclamantei, pârâta invocă excepţia de neexecutare a contractului de către reclamantă prin
faptul că a refuzat în mod culpabil să îşi execute obligaţia de plată a facturilor restante ce au rămas neplătite pentru
perioada contractuală august 2003-ianuarie 2004, factura reprezentând contravaloarea cheltuielilor de funcţionare pe
lunile august, noiembrie, decembrie 2003 şi ianuarie 2004, a cheltuielilor de instalare, precum şi contravaloarea
cheltuielilor de funcţionare pe lunile februarie si martie 2004. De asemenea, au rămas neplătite două facturi, ambele
reprezentând contravaloarea unor produse livrate de pârâtă societăţii reclamante. Pârâta mai arată că, ulterior datei
de 25.03.2004, părţile nu au mai derulat raporturi contractuale, devenind scadentă atât obligaţia de restituire a
utilajelor, cât şi a stocurilor de materii prime şi materiale. Or facturile restante la plată au în vedere perioada august-
decembrie 2003 şi ianuarie-martie 2004, perioadă în care contractul nu încetase şi se afla în primă desfaşurare,
producând toate efectele prevăzute de către părţi. Aşa fiind, obligaţia de plată a facturilor aferente cheltuielilor de
funcţionare a devenit scadentă anterior obligaţiei de restirtuire a utilajelor şi obiectelor de inventar şi a stocului de
materii prime şi materiale. În concluzie – susţine pârâta -, excepţia de neexecutare a contractului este neîntemeiată şi
refuzul său de restituire este justificat, astfel că acţiunea arbitrală urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. In plus, în
speţă sunt întrunite cerinţele pentru invocarea dreptului de retenţie al societăţii pârâte asupra bunurilor proprietatea
societăţii reclamante până la data plăţii facturilor restante. Reclamanta susţine că întrucât, în fapt, contractul a
încetat, excepţia neexecutării contracului nu mai poate opera.

Examinând apărările şi susţinerile părţilor cu privire la excepţia neexecutării contractului, Tribunalul Arbitral reţine că
ambele părţi consideră că, din cauza disensiunilor ivite între ele, raporturile contractuale au încetat în fapt, în opinia
reclamantei, încă din august 2003, când negocierile privind eventuala preluare a societăţii pârâte de către reclamantă
au eşuat, iar, în opinia pârâtei, ²ulterior datei de 25.03.2004².

Încetarea contractului fiind necontestată, această excepţie devine inoperantă. Părţile nu mai sunt în perioada de
executare a contractului când, în virtutea principiului executării reciproce şi simultane a contractului sinalagmatic (în
afară de stipulaţie contrară), obligaţia uneia dintre părţi este subordonată executării obligaţiei corelative a celeilalte
părţi, astfel că oricare dintre ele are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale până în momentul în care cealaltă
parte îşi execută propria obligaţie. În prezent, părţile se află în faza ulterioară încetării contractului, fază în care
intervine desocotirea dintre ele şi, eventual, intervin măsuri reparatorii.

Pârâta a formulat o serie de apărări tinzând la respingerea ca neîntemeiată a acţiunii, dar şi contra-pretenţii constând
în obligarea reclamantei la plata a trei facturi şi în compensarea judiciară cu sumele cuvenite reclamantei.

Reclamanta a refuzat plata acestor facturi cu motivarea că, din moment ce raporturile contractuale au încetat încă
din august 2003, nu mai avea obligaţia să plătească cheltuieli de funcţionare facturate de pârâtă pentru lunile august
2003 – martie 2004.

Tribunalul Arbitral reţine că pretenţiile pârâtei fată de reclamantă, fiind contestate, nu pot fi examinate şi luate în
considerare în cadrul litigiului de faţă, întrucât pârâta nu a făcut cerere reconvenţională, aşa cum prevede art. 43 din
RPA-CAB.
Pentru acelaşi motiv, Tribunalul Arbitral nu va examina şi nu va lua în considerare condiţionarea de către pârâtă a
restituirii utilajelor şi obiectelor de inventar de plata de către reclamantă a cheltuielilor de returnare aferente.

Intrucât, în cadrul acestui litigiu, pârâta nu are calitatea de creditor al reclamantei, ea nu poate exercita un drept de
retenţie asupra utilajelor şi obiectelor de inventar care urmează a fi restituite reclamantei.

Pârâta arată că reclamanta nu i-a plătit două facturi.

Reclamanta arată că nu a plătit cele două facturi ²deoarece exista o încărcare evidentă a preţurilor ( de 2 până la 4
ori preţul iniţial)². În cadrul litigiului, reclamanta a fost însă de acord ca valoarea celor două facturi să fie dedusă din
sumele ce i se cuvin.

Tribunalul Arbitral, luând în considerare acest acord, urmează a deduce suma reclamată din sumele cuvenite
reclamantei. Se are în vedere că pârâta a invocat plata celor două facturi, pe cale de apărare de fond tinzând la
reducerea pretenţiilor reclamantei, astfel că nu era necesară o cerere reconvenţională.

Pentru considerentele expuse, acţiunea urmează a fi admisă în parte, şi anume, în sensul că pârâta va fi obligată să
restituie reclamantei, în termen de cel mult trei luni de la data comunicării prezentei hotărâri, utilajele şi obiectele de
inventar, identificate şi prin anexa 3 la raportul de expertiză.

În cazul în care utilajele şi obiectele de inventar nu vor fi restituite în totalitate în termenul mai sus prevazut, pârâta va
fi obligată să plătească reclamantei contravaloarea lor, iar în caz de restituire parţială, să plătească valoarea utilajelor
şi obiectelor de inventar care nu vor fi restituite.

Pretenţia privind plata garanţiei vamale se respinge ca neîntemeiată.

Pretenţia referitoare la restituirea sau, după caz, la plata materiilor prime şi materialelor consumabile, se admite în
parte, pârâta fiind obligată să plătească reclamantei suma reţinută prin raportul de expertiză.