Conta Manag

Contabilitate managerială – suport curs Prof. univ. dr.
Daniela Artemisa Calu
CAPITOLUL VI
METODA PE COMENZI
Concepte cheie:
- Comandă: unitate pentru care se calculează costul de producție în cadrul metodei pe comenzi;
- Metoda pe comenzi: este o metodă de determinare a costurilor utilizată în situațiile în care se primesc
comenzi de la clienți pentru producerea unor bunuri, efectuarea unor lucrări sau prestarea unor servicii
ce au caracteristici diferite, fiind necesară o evaluare separată a fiecărei comenzi.
Aplicabilitate:
Această metodă de calculaţie a costurilor se aplică de către unităţile industriale cu producţie

individuală sau de serie, care, de regulă, la sfârşitul perioadei de gestiune prezintă şi producţie în curs de
execuţie, iar în anumite cazuri, şi semifabricate ca elemente asamblabile (piese, agregate şi ansambluri) ale
produselor.
Exemple:
Întreprinderile din industria constructoare de maşini, cele din industria electrotehnică, cele pentru
reparaţii de maşini şi utilaje etc.
Caracteristici specifice metodei pe comenzi:
Metoda pe comenzi se particularizează prin:

 obiectul de calculaţie îl reprezintă comanda individuală sau formată dintr-un număr de obiecte
similare solicitate de diverşi clienţi. Comenzile pot fi stabilite fie pe baza cerinţelor exprese ale
clienţilor, pentru bunuri sau servicii, fie pentru fabricarea unor bunuri stocabile care să anticipeze
cerinţele viitoare ale clienţilor;
 costurile se colectează pentru fiecare comandă sau proiect; fiecare comandă putând fi identificată separat şi
costurile implicate analizate distinct;
 fiecare comandă are caracteristici proprii şi necesită tratamente speciale;
 procesul de producţie nu este uniform de la o secţie sau centru la altul. Fiecare comandă în funcţie de
particularităţi va urma un traseu specific;
1
Contabilitate managerială – suport curs Prof. univ. dr. Daniela Artemisa Calu
 producţia în curs de execuţie diferă de la o perioadă la alta în funcţie de numărul comenzilor

neterminate, aceasta putând să nu existe;
 durata de execuţie a unei comenzi este în general scurtă cu excepţia contractelor de construcţii;
 principalele obiective ale metodei pe comenzi sunt: stabilirea profitului pe fiecare comandă şi
evaluarea producţiei în curs de execuţie.
Comenzile pot fi stabilite fie pe baza cerinţelor exprese ale clienţilor, pentru bunuri sau servicii, fie
pentru fabricarea unor bunuri stocabile care să anticipeze cerinţele viitoare ale clienţilor.
Costurile directe se colectează pentru fiecare comandă sau proiect, iar cele indirecte de producţie se
repartizează prin procedeele convenţionale cunoscute (ex: procedeul suplimentării); fiecare comandă poate fi
identificată separat şi costurile implicate analizate distinct.
Organizare:
Metoda pe comenzi de calculaţie a costurilor şi de organizare a contabilităţii de gestiune trebuie să
arate în detaliu procesul de execuţie şi componentele costului total pentru fiecare comandă specială şi pe
grupe de comenzi. În acest sens se deschide câte o Fişa a comenzii pentru fiecare comandă în parte în care se
consemnează:
 costul materiilor prime consumate pe baza documentelor de consum (Bon de consum, Fişa limită de
consum);
 salariile directe stabilite în funcţie de timpul lucrat, tariful orar, cantitatea de produse executate (Bon
de lucru, Raport de lucru, Situaţia lucrărilor executate, Stat de salarii);
 cheltuielile indirecte de fabricaţie ataşate cheltuielilor directe pe baza unor rate de absorbţie raţional
stabilite (Situaţia de repartizare a cheltuielilor indirecte).
Totalul costului calculat pe baza Fişei comenzii format din costuri directe şi indirecte, reprezintă costul
total de producţie, care raportat la numărul unităţilor din comanda respectivă dă costul unitar.
Procedura de realizare:
1. Lansarea comenzii de producţie pe baza comenzii ferme a clienţilor de către compartimentul de Planificare,
programare şi producţie. Comanda de producţie cuprinde instrucţiunile tehnice necesare fabricaţiei produselor şi dă
autoritatea demarării producţiei. În general elementele cuprinse în comanda de producţie sunt:
 numărul comenzii;
 descrierea comenzii;
 codul;
2
 numărul de comandă al clientului;

 numărul comenzilor de materiale, operaţii, utilaje;
 cantitatea comandată;
 data începerii comenzii;
 data terminării;
 cantitatea obţinută – bună;
– rebuturi.
În situaţia în care execuţia este subdivizată se acordă subnumere fiecărei diviziuni în cadrul numărului
master al comenzii.
2. Înregistrarea costurilor comenzii. Costurile colectate pentru fiecare comandă se consemnează în Fişa
comenzii pe baza documentelor corespunzătoare naturii cheltuielilor individuale şi globale.
3. Calculul costului comenzii terminate ca total al Fişei comenzii şi evidenţierea abaterilor faţă de costul
antecalculat, previzionat pentru comanda în cauză.
4. Stabilirea rezultatului comenzii prin compararea costului calculat cu preţul negociat cu clientul.
Un model de fişă a comenzii este prezentat în continuare:
Fișa comenzii
Număr Cod client

comandă Descrierea produsului Cod produs
Data Codul Detalii UM Cantitate Preţ Valoare
Materiale directe
Tip I kg
Tip II kg
Tip III l
Manoperă directă
Angajat A h
Angajat B h
Angajat C h
Alte cheltuieli directe
Cost primar
Materiale indirecte
Manoperă indirectă
Alte cheltuieli indirecte
Total cheltuieli indirecte de producţie
Total cost producţie
Elemente Cost estimat Cost actual Diferențe
Materiale directe
Manoperă directă
Cheltuieli indirecte
Total
3
Metodologia de calcul a costurilor:
În cazul utilizării metodei pe comenzi se parcurge acelaşi algoritm de calcul valabil pentru toate
metodele de tip absorbant.
Etapa 1: Identificarea (primirea) comenzii;
Etapa 2: Repartizarea primară a cheltuielilor din CF după destinaţie;
Etapa 3: Repartizarea secundară a cheltuielilor din secțiile auxiliare (dacă este cazul);
Etapa 4: Alegerea bazelor de absorbţie, în vederea absorbției (repartizării) cheltuielilor indirecte de producție;
Etapa 5: Absorbţia (repartizarea) cheltuielilor indirecte de producţie;
Etapa 6: Calculul costului de producţie (efectiv) al comenzii.
În cazul în care, o entitate economică dorește determinarea costului complet în vederea fundamentării
deciziilor manageriale, se parcurg și următoarele etape:
Etapa 7: Absorbţia (repartizarea) cheltuielilor generale de administraţie şi a celor de desfacere;
Etapa 8: Calculul costului complet.
Costul unitar se calculează la terminarea comenzii, prin împărţirea totalului cheltuielilor aferente fiecărei
comenzi în parte la cantitatea de produse finite rezultate din comanda respectivă.
Pentru fiecare etapă parcursă de la primirea comenzii până la obţinerea acesteia, operaţiile efectuate sunt cuantificate
în cadrul unor documente. Deşi, în cea mai mare parte, acestea nu constituie baza înregistrărilor în contabilitate,
documentele întocmite pentru urmărirea comenzii prezintă importanţă pentru evidenţa cheltuielilor de producţie şi
pentru calculaţia costurilor. În acest sens, prezentăm o listă a etapelor parcurse şi a documentelor ce pot fi întocmite
pentru urmărirea unei comenzi.
Documente elaborate în cadrul diverselor etape ale unei comenzi

Etapă Document
Primirea comenzii şi codificarea acesteia Registrul de comenzi
Intocmirea standardelor de consum (materiale, salariale, etc.) Deviz estimativ al comenzii
Aprovizionarea cu materii prime şi materiale în vederea Lista necesarului de materiale
realizării comenzii
Identificarea consumului de manoperă pentru fiecare comandă Repartiţia cheltuielilor salariale
Identificarea cheltuielilor de consum Fişa analitică pentru urmărirea cheltuielilor
indirecte pe secţii
Obţinerea comenzii:
 Cazul produselor Nota de predare – produse
 Cazul lucrărilor prestate terţilor Proces verbal de recepţie parţială sau finală
Situţia lucrărilor executate
4
Exemple:
1. Să se întocmească un deviz pentru comanda numărul 123 din 25 aprilie 201N primită de întreprinderea Omega SA,
reprezentând 100 bucăți produs A, ştiind că:
 se vor utiliza 100 kg materii prime a 200 um/kg, TVA 19%;
 vor fi necesare 250 h manoperă directă a 20 um/h;
 procentul luat în considerare pentru contribuțiile angajatorului este de 2%;
 RAI estimată pentru cheltuielile indirecte de producţie este de 0,4 (baza de repartizare luată în
considerare este reprezentată de cheltuielile cu salariile);
 RAI estimată pentru cheltuielile de administraţie este de 0,5 (baza de repartizare luată în considerare
este costul de producţie);
 întreprinderea intenționează să obţină un profit egal cu 20% din cifra de afaceri.
Rezolvare:
Societatea comercială: …………………..
DEVIZ COMANDA NR. ………
Data…………
Produs: …………….
Cantitate: …………..
Cantitate / Preț / Tarif /
Nr. crt. Element Valoare
RAI Bază absorbție
1 Cheltuieli cu materii prime
2 Cheltuieli cu manopera
3 Cheltuieli cu contribuțiile angajatorului
4 Total cheltuieli directe (cost primar)
5 Cheltuieli indirecte
6 Cost producție (comandă)
7 CGA
8 Cost complet
9 Profit estimat
10 Preț vânzare
Determinare preț vânzare:
5
2. Societatea Gama care fabrică obiecte lemn pictate a primit o comandă de la un client pentru un set de 10 comode
pictate (comanda nr. 345).
Procesul de fabricare a unei comode implică următoarele etape:
 achiziția de materii prime: lemn.
 materia primă trece direct în atelierul în care se fabrică cheresteaua apoi în cel de asamblare, iar în final în cel de
pictare.
Informații complementare:
 preț de cumpărare pentru lemn: 100 um/m3;
 cantitate achiziționat lemn 10 m3;
 costul manoperei directe:
 atelierul de fabricare a cherestelei: 10 um/oră, inclusiv cheltuielile sociale;
 atelierul asamblare: 15 um/oră, inclusiv cheltuielile sociale;
 atelierul pictură: 30 um/oră, inclusiv cheltuielile sociale;
 preț de vânzare unitar: 200 um/comodă;
 procesul de producție a celor 10 comode din comandă necesită 0,5 m3 de lemn;
 timpul necesar fabricării comenzii nr. 345 este de:
 5 ore pentru atelierul de fabricare a cherestelei;
 6 ore pentru atelierul asamblare;
 7 ore pentru atelierul pictură.
 Cheltuielile cu caracter indirect aferente comenzii 345 sunt determinate ținând seama de următoarele informații:
 atelierul de fabricare a cherestelei: RAI (K), determinat în funcție de consumul de materii prime, este de 0,5;
 atelierul asamblare: RAI (K), determinat în funcție de numărul de ore efectuate, este de 20 um/oră;
 atelierul pictură: RAI (K), determinat în funcție de numărul de ore efectuate, este de 25 um/oră;
 transportul lemnului achiziționat, inclus în factura de achiziție a lemnului este de: 200 um;
 transportul celor 10 comode și a unui număr de 20 dulapuri pictate obținute în luna precedentă (asigurat în
mod gratuit clientului de către furnizor) este de: 300 um (produsele au aceeași greutate și ocupă un volum
similar).
Se cere:
a) Completați tabloul costului de producție pentru comanda 345;
b) Determinați costul complet şi calculați rezultatul realizat de întreprindere, aferent comenzii 345.
6
Rezolvare:
Tabloul costului de producție, al costului complet și al rezultatului aferent comenzii 345
Informații comanda 345 Detalii calcul Valoare

Cheltuieli directe, din care:
 Materii prime
 Manoperă atelier fabricare

 Manoperă atelier asamblare
 Manoperă atelier pictură
Cheltuieli indirecte, din care:
 Atelier fabricare
 Atelier samblare
 Atelier pictură
Costul de producție al comenzii
Cheltuieli indirecte de distribuție
Costul complet
Cifra de afaceri
Rezultat
7
Verificarea cunoștințelor:
1. Pentru o comandă s-au bugetat 3.300 ore de activitate efectivă, ţinându-se cont de 25% timp mort. Dacă se
bugetează un cost total al manoperei pentru comandă de 36.300 um, care este costul manoperei pe oră?
a. 8,25 um;
b. 8,80 um;
c. 11,00 um;
d. 13,75 um.
2. Care dintre următoarele afirmații sunt specifice cazurilor în care este recomandată aplicarea metodei pe comenzi?
i. Producția este de masă;
ii. Producția este individuală sau de serie mică;
iii. La sfârşitul perioadei de gestiune există întotdeauna producţie în curs de execuţie;
iv. La sfârşitul perioadei de gestiune poate să nu existe producţie în curs de execuţie.
a. i și ii;
b. ii și iii;
c. i și iii;
d. ii și iv.
3. Care dintre următoarele afirmații reprezintă aspect specific metodei pe comenzi?
i. Fiecare comandă are caracteristici proprii şi necesită tratamente speciale;
ii. Durata de execuție a unei comenzi este de regulă foarte lungă;
iii. La sfârşitul perioadei de gestiune există întotdeauna producţie în curs de execuţie;
iv. Procesul de producţie nu este uniform de la o secţie sau centru la altul.
a. i și ii;
b. ii și iii;
c. i și iii;
d. i și iv.
4. În luna noiembrie 201N o entitate economică dispune de următoarele informații, în vederea determinării costului de
producție aferent comenzii nr. 12: cheltuieli cu materii prime aferente comenzii nr. 12 – 4.000 um; cheltuieli cu
salariile 100.000 um, din care 10% revine personalului direct productiv ce lucrează pentru finalizarea comenzii nr.
12, 15% personalului direct productiv ce lucrează pentru finalizarea altor comenzi; 20% personalului TESA din
cadrul secției principale de producție, din care 20% sunt repartizate asupra comenzii nr. 12., iar restul salariilor
revin personalului din sectorul administrativ, din care 25% sunt repartizate asupra comenzii nr. 12. Valoarea
contribuțiilor aferente entităţii economice se poate determina aplicând un procent de 30% la valoarea salariilor.
Producția în curs de execuție existentă la începutul lunii noiembrie 201N aferentă comenzii nr. 12 este de 5.000 um,
iar cea în crus de execuție existent la sfârșitul lunii noiembrie 201N aferentă altor comenzi este de 1.000 um. Care
este valoarea costului de producție aferent comenzii nr. 12?
a. 22.000 um;
b. 19.000 um;
c. 33.000 um;
d. 27.200 um.
8
CAPITOLUL VII
METODA PE FAZE (PROCESE)
Concepte cheie:
- Câştiguri anormale: diferenţa pozitivă între pierderea normală şi pierderea efectivă;

- Echivalenţa producţiei în curs de execuţie: transformarea convențională (teoretică) a producției în curs
de execuție în producție finită, utilizând informații privind gradul de finisare a producției în curs de
execuție;
- Faze de fabricaţie: etapă în cadrul procesului de producţie de masă;
- Pierderi anormale: diferenţa negativă între pierderea normală şi pierderea efectivă;
- Pierderi normale: pierdere care se aşteaptă să apară în cadrul unei faze (spre exemplu: perisabilităţi)
- Produse simultane: două sau mai multe produse care se obţin simultan în cadrul aceleiaşi faze de
fabricaţie;
- Semifabricate: componente utilizate/obţinute în procesul de producţie;
- Subproduse (produse secunare): bunuri obţinute în cadrul unui proces de producţie desfăşurat în
vederea obţinerii unui alt produs finit.
Aplicabilitate:
Această metodă de calculaţie a costurilor se aplică în cazul producţiei de masă, unde procesul de
producţie presupune parcurgerea mai multor faze. Obiectul calculaţiei îl constituie produsele şi fazele
parcurse în procesul de fabricaţie. Costul efectiv al produsului finit se stabileşte la sfârşitul perioadei de
gestiune prin cumularea tuturor cheltuielilor în ultima fază de producţie.
Exemple:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Caracteristici specifice metodei pe faze:
Pornind de la aspectele specifice metodei pe comenzi, principalele diferenţe între cele două
metode sunt sintetizate în schema de mai jos:
Metoda pe comenzi Metoda pe faze
1. Comenzile sunt formate la cererea clienţilor 1. Produsele sunt standardizate, obţinute în flux continuu şi
omogene
2. Obiectul calculaţiei este comanda 2. Obiectul calculaţiei este faza
3. Pierderile nu sunt în general evidenţiate 3. Pierderile normale sunt prestabilite iar cele anormale
evidenţiate distinct
4. Produsele simultane şi subprodusele nu sunt specifice 4. Produsele simultane şi subprodusele pot să apară din
fabricaţie ceea ce impune divizarea costului
9
Metoda pe comenzi Metoda pe faze

5. Specificul şi varietatea comenzilor îngreunează 5. Faptul că produsele şi fazele sunt standardizate uşurează
aplicarea metodei standard cost aplicarea metodei standard cost
6. Producţia în curs se determină prin analiza stadiului 6. Producţia în curs se determină prin aplicarea conceptului
comenzilor de echivalenţă
7. Fiecare comandă este independentă şi separată de 7. Produsele îşi pierd identitatea deoarece rezultă dintr-un
celelalte ceea ce presupune calculul costului în flux continuu. Ca urmare calculul costului se va face la
momentul terminării ei încheierea perioadei de calculaţie
8. Transferurile de la o comandă la alta nu sunt 8. Transferul de costuri de la o fază la alta rezultă din
specifice transferul de produse
9. Producţia în curs poate sau nu să existe 9. Întotdeauna există producţie în curs la sfârşitul perioadei
de calcul
Organizare:
Problemele specifice metodei pe faze sunt
 stabilirea fazelor de calculaţie a costurilor;

 reflectarea costului semifabricatelor interne pe faze de calculaţie;
 repartizarea cheltuielilor de producţie între două sau mai multe produse obţinute din aceeaşi fază.
Faza de calculaţie reprezintă elementul care colectează cheltuielile directe şi chiar o parte din cheltuielile
indirecte care îi pot fi alocate fără repartizări suplimentare. De exemplu, în procesul de obţinere a berii fazele
sunt: curăţire orz, fabricare malţ, fierbere, fermentaţie, îmbuteliere.
Metoda pe faze poate fi aplicată în două variante:
(i) varianta cu semifabricate;
(ii) varianta fără semifabricate.
(i) Varianta cu semifabricate

Această variantă se aplică în întreprinderile care fabrică un număr relativ redus de produse. Particularitatea tehnologică
ce indică utilizarea acestei variante este aceea că semifabricatele rezultate din diferite faze nu se consumă imediat şi
integral în faza următoare, acestea fiind depozitate pentru o perioadă de timp. De asemenea, această variantă poate fi
utilizată şi în următoarele situaţii: în cazul în care din acelaşi semifabricat se obţin mai multe produse sau în situaţia în
care o parte din semifabricate sunt destinate vânzării la terţi. În varianta cu semifabricate se calculează costul pentru
fiecare semifabricat în parte luând în calcul toate cheltuielile directe şi indirecte alocate, dar şi costul semifabricatului
din faza anterioară. Costul unui semifabricat obţinut într-o anumită fază a procesului de producţie se transferă în faza
următoare. Astfel, costul calculat pentru producţia ultimei faze constituie costul produsului finit. Determinarea costului
produsului finit în faza n (CpfN) se realizează astfel:
CpfN = CusfN-1 + (CD + CI)fN
10
unde:
Cp = costul produsului finit
fN = faza „N”
CusfN-1 = cost unitar al semifabricatului din faza fN-1
CD = cheltuieli directe
CI = cheltuieli indirecte
(ii) Varianta fără semifabricate

Aceasta variantă se poate aplica în mod eficient în întreprinderile care obţin din procesul de producţie un număr mare
de produse. Particularitatea tehnologică constă în faptul că aceste produse, în formele lor intermediare, parcurg succesiv
fazele de producţie fără a se recurge la depozitare, stocare etc. În varianta fără semifabricate se realizează calculul şi
colectarea cheltuielilor directe şi indirecte pe fiecare fază de calculaţie în parte şi stabilirea costului producţiei obţinute
dintr-o fază oarecare numai pe baza cheltuielilor sale. Costul produsului finit se obţine prin însumarea costului tuturor
fazelor, pornind de la colectarea tuturor cheltuielilor directe şi indirecte delimitate pe faze de calculaţie, astfel:
CpfN = Σ (CD + CI)fN
Repartizarea cheltuielilor de producţie între două sau mai multe produse obţinute simultan din această fază se
poate face folosind procedeul cantitativ, procedeul indicilor de echivalenţă, procedeul echivalării cantitative a
produselor, procedeul deducerii valorii produselor secundare etc.
Procedura de realizare:
 identificarea fazelor de calculaţie pentru care se vor acumula costuri: o fază poate corespunde unei
operaţii sau serii de operaţii şi poate fi organizată în cadrul unui centru;
 evidenţierea cantităţilor de produse fabricate rezultate din fiecare fază şi calculul costului aferent;
 determinarea pentru fiecare fază a unui cost mediu ca raport între cheltuielile fazei şi cantitatea de
produse rezultată din acea fază;
 un produs rezultat dintr-o fază şi utilizat în faza următoare, devine materie primă a cărei valoare este
inclusă în costul fazei anterioare;
 stabilirea procedurilor de separare a costurilor acolo unde din procesul de producţie rezultă două sau
mai multe produse principale şi secundare.
Schematic, circuitul parcurs în cazul metodei pe faze poate fi reprezentat, în una din variantele următoare:
11
Exemple:
Din punct de vedere al calculului costului, algoritmul generic este următorul:
Produsele obţinute dintr-o fază și transferate fazei următoare, pentru transformarea în produse finite,
sunt, de regulă, semifabricate. În cazul depozitării semifabricatelor şi implicit a organizării gestiunii acestora,
12
este obligatorie calculaţia costului. În caz contrar se va realiza doar un transfer de cheltuieli de la o fază la
alta, fără evidenţierea semifabricatelor, costul produsului finit calculându-se după ultima fază prin însumarea
cheltuielilor fazelor.
Un alt obiectiv de rezolvat în metoda pe faze este şi alegerea obiectului de calculaţie care variază în
funcţie de specificul entităţii. În acest sens se pot da câteva exemple:
 pentru rafinarea petrolului: litru, galon, baril;
 în industria alimentară: cutie, borcan, kilogram, tonă, litru;
 în industria chimică: litru, tonă, kilogram etc.
Metodologia de calcul a costurilor:
În scopul calculării costului fiecărei faze şi produselor rezultate se completează o Fişă de calcul a
costului pe fază. O astfel de fişă cumulează informaţii referitoare la:
 producţia în curs de execuție existentă de la începutul perioadei;
 cheltuielile perioadei;
 costul produselor transferate altei faze;
 costul producţiei în curs de la sfârşitul perioadei.
Cheltuielile pe baza cărora se calculează costul sunt grupate în următoarele articole:
 materiale directe aferente fazelor şi produselor;
 manoperă directă aferente fazelor şi produselor;
 cheltuieli indirecte de producţie repartizate asupra fazelor şi produselor prin intermediul ratelor de
absorbţie prestabilite sau efective.
În literatura de specialitate, suma cheltuielilor cu manopera și a celor indirecte poartă denumirea de cheltuieli
de conversie (prelucrare).
Un model al fişei costului poate fi redat astfel:
Fişa costului – Faza 1 (F1)
(nu există producţie în curs execuție)
Cheltuieli totale aferente F1 Nr. unităţi fabricate Cost unitar
Detalii
um u um/u
Materiale directe
Cheltuieli de conversie
Total cost producție F1
Produse transferate în faza 2(F2):
Total
13
Pe baza datelor din Fişele de cost se pot face estimări de preţuri de vânzare pentru produsele fabricate
ţinându-se cont de evoluţia pieţei şi de obiectivele propuse de entitate în ceea ce priveşte eficienţa economică.
Aspecte specifice metodei pe faze:

În metoda pe faze câteva aspecte specifice:
1. Tratamentul pierderilor normale şi a celor anormale;
2. Evaluarea producţiei în curs de execuţie (conceptul de producţie echivalentă);
3. Determinarea costului pentru produsele simultane (produse principale) şi subproduse (produse secundare).
1. Tratamentul pierderilor normale şi a celor anormale

În unele faze de fabricaţie pierderile sunt inevitabile motiv pentru care este necesară evidenţierea lor
distinctă. Astfel, cantitatea de materiale introdusă în procesul de producţie este mai mare decât cantitatea
rezultată, ca efect al unor factori: evaporare, ardere, spargere, lipsa testării sau verificării materialelor etc.
1.1.Pierderile normale (PN) sunt inerente procesului de producţie. Acestea sunt aşteptate să apară în
condiţii normale de producţie şi pot fi estimate înainte de demararea producţiei pe baza experienţei
trecute. Pierderile normale intră sub incidenţa elementelor necontrolabile şi inevitabile şi sunt privite ca
o parte a costului de producţie a produselor rezultate. Pierderile normale sunt evidenţiate numai
cantitativ, ceea ce va avea ca efect majorarea corespunzătoare a costului produselor obţinute. În unele
situaţii se pot obţine produse reziduale care pot fi vândute, caz în care costul produselor obţinute va fi
diminuat cu valoarea rezultată din vânzarea acestora.
Exemplu:
14
Relaţiile de calcul al costului sunt:
a) Fără valorificarea produselor reziduale

Costul total al fazei
Cu =
Cantitatea de produse bune care se vor obtine din procesul de prod.
b) În cazul pierderilor normale (produsele reziduale) pentru care se poate atribui un preţ de vânzare pentru
că există o astfel de piaţă
Costul total al fazei  valoare produse reziduale
Cu=
cantitatea de produse bune asteptatăs a se obtine din procesul de productie
1.2.Pierderile anormale pot să apară ca urmare a utilizării unor materiale de calitate inferioară, a defectării
utilajelor şi a altor condiţii considerate ca fiind anormale. De fapt, orice pierdere peste cea normală se
consideră a fi anormală. Pierderile anormale intră sub incidenţa elementelor neaşteptate şi evitabile,
motiv pentru care nu pot fi tratate de aceeaşi manieră ca şi pierderile normale. Ca urmare pierderile
anormale nu trebuie să afecteze costul produselor. Pierderea anormală (PA) se calculează astfel:
PA = Pierderea constatată (PC) – PN
Dacă pierderea constatată este mai mică decât pierderea normală se obţine un câştig anormal.
Evaluarea pierderii/câştigurilor anormale se face la același cost cu cel al produselor obţinute.
Exemple:
1. Se cunosc următoarele informații referitoare la cheltuielile incluse în costul de producție și producția
obținută dintr-o fază de fabricaţie a produsului finit fustă, model “Clasic”, pentru luna aprilie, anul 201N:
Cheltuieli Cantitate Preț Valoare
Cheltuieli cu materiile prime 2.000 m 90 um/m 180.000
Cheltuieli cu personalul (manopera directă) 360.000
Cheltuieli cu amortizarea 279.000
Total CF 819.000
Alte informații:
 Producție obținută: 1.800 bucăți fuste;
 Se consideră că pentru obținerea tiparelor fustelor model “Clasic” pierderea normală constând în deșeuri
este de 10% din material. Ținând seama de caracteristicile materialului, transformarea din m în kg se
realizează după următoarea relație: 10 m = 1kg.
15
Se cere: Determinarea costului unitar al unei fuste în faza F1, determinarea pierderii normale, respectiv a
celei anormale precum și efectuarea înregistrărilor în contabilitatea financiară, cu determinarea valorii
rezultatului exercițiului, în următoarele situații:
a) Deșeurile rezultate din procesul de producție sunt incinerate (nu rezultă produse reziduale);
b) Deșeurile textile rezultate din procesul de producție (produsele reziduale) sunt vândute unei firme de
tapițerie auto cu prețul de 45 um/kg;
c) Deșeurile textile rezultate din procesul de producție (produsele reziduale) sunt transferate în atelierul
Proiectare, unde de decide că pot fi utilizate pentru confecționarea de bentițe. Dintr-un kg de produse
reziduale se pot obține 10 bentițe.
d) Din cauza unor defecțiuni tehnice, producția obținută din procesul de producție este de 1.650 bucăți
(în loc de 1.800 bucăți) obținute din cantitatea de 2.000 m material. Cele 150 bucăți pierdute din cauza
defecțiunii tehnice sunt distruse în totalitate, iar pentru producția obținută se obțin produse reziduale
care sunt valorificate.
Rezolvare:
Determinarea costului unitar a pierderii normale și a celei
Efectuarea înregistrărilor în CF
anormale pentru producția din F1
16
Determinarea costului unitar a pierderii normale și a celei

Efectuarea înregistrărilor în CF
anormale pentru producția din F1
2. Pentru obţinerea unui produs X materia primă trece succesiv prin două faze F1 şi F2 pentru care se cunosc
următoarele informații aferente lunii mai 201N:
 Pierderi normale în faza F1 - 2 % din cantitatea de materii prime;
 Pierderi normale în faza F2 - 10% din cantitatea de semifabricate transferate din faza F1;
 Preţul de vânzare al produselor reziduale obținute dn procesul de producție este de 10 um/u;
În plus, se mai cunosc următoarele informații:

Elemente F1 F2
Cheltuieli cu materiile prime 620.000 -
Cheltuieli cu materialele consumabile - 100.000
Cheltuieli cu salariile 200.000 160.000
Alte cheltuieli de exploatare 164.000 30.000
Cantitate materii prime utilizată 20.000 -
Cantitatea de produse obţinute 19.500 18.250
Stoc produse finite existent la data de:
o 1 mai 201N 3.000 2.500
o 31 mai 201N 2.500 4.000
Cost stoc iniţial de produse finite 48 64
Evaluarea la ieșire a stocurilor este făcută potrivit metodei CMP.
Se cere: Să se (calculeze) evidenţieze situaţia fiecărei faze, inclusiv a stocurilor obţinute.
Rezolvare:
Situaţia cheltuielilor şi a costurilor în faza F1
Cheltuieli Costuri
Informații Q Valoare Informații Q Valoare
Materii prime Pierderi normale
Salarii directe Pierderi anormale
Alte cheltuieli Produse obţinute
Total Total
Determinarea costului unitar:
17
Situaţia stocurilor în faza F1

Stoc iniţial Ieşiri către F2
Intrări în F1 Stoc final
Stoc inițial + Intrări Ieșiri + Stoc final
Determinarea CMP:
Situaţia cheltuielilor şi a costurilor în faza F2

Cheltuieli Costuri
Intrări din F1 Pierderi normale
Materiale comsumabile Câștiguri anormale
Salarii directe Produse obţinute
Alte cheltuieli
Total
Determinarea costului unitar:
Situaţia stocurilor în faza F2

Stoc iniţial Ieşiri pentru vânzare
Intrări F2 Stoc final
Stoc inițial + Intrări Ieșiri + Stoc final
Determinarea CMP:
18
2. Evaluarea producţiei în curs de execuţie (conceptul de producţie echivalentă)

La sfârşitul unei perioade de calcul a costurilor o parte a produselor este finisată, iar o altă parte este
parţial finisată, aflându-se într-un anumit stadiu de execuţie. Toate cheltuielile efectuate în perioada pentru
care se calculează costul urmează a fi departajate între cele două categorii. Producţia în curs de execuţie poate
cuprinde materiale, salarii şi cheltuieli indirecte. Întrebarea de bază este: în ce proporţie se regăsesc aceste
elemente în costul produselor în curs de execuție? Răspunsul la întrebare este metoda echivalenţei. În esenţă
această metodă presupune conversia (transformarea) producţiei în curs de execuție în unităţi echivalente de
produse finite. Pentru aplicare este necesară determinarea procentului în care diversele elemente ale
producţiei în curs de execuție pot fi echivalate cu producţia finită. De cele mai multe ori este dificil de
determinat gradul de completitudine (finalizare) şi orice greşeală afectează valoarea stocului. Calculul
unităţilor echivalente (UE) se efectuează după relaţia:
UE = Număr de unităţi (cantitatea) de producție în curs de execuție * Gradul de completitudine (finalizare)

Procedura evaluării presupune:
a) calculul producţiei exprimate în unităţi de echivalenţă;
b) calculul costului unităţii de echivalenţă, la nivel total sau pe articole de calculaţie (materii prime, salarii,
etc.), prin raportarea costului componentei respective la numărul unităţilor de echivalenţă;
c) evaluarea produselor finite şi a produselor în curs de execuţie (stabilirea costurilor aferente produselor
finite şi producției în curs de execuţie).
Exemplu:
Pentru luna mai, exerciţiul 201N se cunosc următoarele informații:
 Cantitatea producţiei lansate în fabricaţie 10.000 bucăți;
 Cantitatea producţiei în curs de execuţie de la sfârşitul lunii mai: 900 bucăți;
 Consumuri estimate pentru producţia în curs de execuție 2/3;
 Cheltuielile incluse în costul de producție sunt următoarele:
o Cheltuieli cu materiile prime: 27.300 um;
o Cheltuieli cu salariile: 21.200 um.
Se cere: Calculați costul produselor finie şi al produselor în curs de execuţie, în următoarele situații:
a) Gradul de finalizare a producției în curs de execuție este de 2/3, neexistând diferențe de grad de
finalizare între componenta materială și cea salarială;
b) Gradul de finalizare a producției în curs de execuție este diferențiat astfel:
o Cheltuieli cu materii prime 100%;
o Cheltuieli cu salariile 1/3.
19
Rezolvare:
1. Nu există diferențieri privind gradul de finisare între componenta materială și cea salarială
i. calculul producţiei în unităţi echivalente
Informații producție Cantitate Gradul de finalizare Unităţi echivalente
Produse finite
Produse în curs de execuție
Total
ii. calculul costului unităţii de echivalenţă, la nivel total sau pe articole de calculaţie (materii prime,
salarii, etc.), prin raportarea costului componentei respective la numărul unităţilor de echivalenţă
iii. evaluarea produselor finite şi a produselor în curs de execuţie (stabilirea costurilor aferente
produselor finite şi producției în curs de execuţie)
Informații producție Unităţi echivalente Cost unitar Costul de producție
Produse finite
Total
2. Există diferențieri privind gradul de finisare între componenta materială și cea salarială
i. calculul producţiei în unităţi echivalente
Cheltuieli cu materiile prime Cheltuieli cu salariile
Informații producție Cantitate Gradul de Gradul de Unităţi
Unităţi echivalente
finalizare finalizare echivalente
Produse finite
Total
20
ii. calculul costului unităţii de echivalenţă, la nivel total sau pe articole de calculaţie (materii prime,
salarii, etc.), prin raportarea costului componentei respective la numărul unităţilor de echivalenţă.
iii. evaluarea produselor finite şi a produselor în curs de execuţie (stabilirea costurilor aferente
produselor finite şi producției în curs de execuţie).
Informații producție Cheltuieli cu materiile prime Cheltuieli cu salariile
Unităţi Cost Total Unităţi Cost unitar Total

echivalente unitar echivalente
Produse finite
Total
3. Determinarea costului pentru produsele simultane şi (subproduse)

Produsele simultane sunt acele produse obţinute din aceeaşi fază de fabricaţie şi care au o valoare de
piaţă suficient de mare pe baza căreia să fie recunoscute ca produse principale. Produsele simultane se
obţin din aceeaşi materie primă, sunt comparabile sub aspectul importanţei, rezultă din aceeaşi fază/proces
sau necesită prelucrări ulterioare punctului de separaţie. De exemplu, în industria petrolului, din petrolul
brut se pot obţine simultan: gazolină, benzină, lubrifianţi, kerosen etc.
Schematic obţinerea produselor simultane poate fi redată, astfel:
Produse
principale
Salarii,
Produs 1 cheltuieli
indirecte
Materii
prime
Salarii,
Faza de Produs 2 cheltuieli
fabricaţie indirecte
Salarii,
cheltuieli
indirecte
Salarii,
Produs 3 cheltuieli
indirecte
21
Deoarece produsele simultane se obţin din aceeaşi fază de fabricați este necesară împărţirea cheltuielilor
în vederea calculării costului fiecărui produs În acest scop se pot aplica mai multe metode de separare a
costului total şi anume:
a) Metoda costului mediu;
b) Metoda cuantificării fizice (volumului fizic al producţiei);
c) Metoda punctelor.
a) Metoda costului mediu, implică determinarea unui cost mediu, în funcție de cantitatea totală obținută,
fără a face diferențiere între tipurile de produse. Algoritmul de calcul este similar cu cel prezentat în
cadrul procedeului diviziunii simple.
b) Metoda cuantificării fizice (volumului fizic al producţiei) este cunoscută şi sub denumirea de metoda
randamentului, bazându-se pe procentele de obţinere a diverselor produse dintr-o cantitate de materie
primă, de exemplu o tonă. Metoda se poate aplica acolo unde produsele au aceeaşi stare fizică, solidă,
lichidă sau gazoasă.
Exemplu:
Dintr-o tonă de materie primă A se pot obţine produsele: P1 2.840 u; P2 240 u; P3 44 u; P4 52 u; P5 824 u.
Costul tonei de materie primă A este de 32.000.000 um; salariile directe: 16.000.000 um; chetuielile indirecte:
24.000.000 um; stabilite la tona de materie primă consumată.
Se cere: Calculul costului produselor simultane prin aplicarea metodei cuantificării fizice.
Rezolvare:
Ponderea cantității Cheltuieli cu Cheltuieli cu Alte cheltuieli

Produse Cantităţi Total
fiecărui produs în total materiile prime salariile (directe) (indirecte)
P1
P2
P3
P4
P5
Total
c) Metoda punctelor se bazează pe studiul elementelor definitorii ale produselor şi pe importanţa

acestora. Factorii definitorii ai produselor (parametri) se consideră a fi: preţul, volumul sau cantitatea,
caracteristicile tehnice, procesele de marketing etc. Algoritmul de calcul este similar cu cel prezentat
în cadrul procedeului indicilor de echivalență.
22
Subprodusele sau produsele secundare rezultă din fabricaţia produsului principal şi au de regulă o
valoare mai mică comparativ cu produsul sau produsele principale. Ele sunt destinate vânzării fie în forma în
care au fost obţinute fie după procesări ulterioare.
Metodele de tratare a subproduselor se împart în două categorii:
a) Metoda preţului de vânzare. Algoritmul de calcul este similar cu cel prezentat în cazul procedeului
deducerii produsului secundar din produsul principal.
b) Metoda costului. presupune evaluarea subproduselor la un cost de oportunitate, de înlocuire sau
standard. Această metodă se practică de regulă în întreprinderile în care subprodusele obţinute dintr-o
fază se utilizează ca materiale în faza următoare şi în plus pot fi procurate şi de pe piaţă; în acest caz
evaluarea produselor foloseşte ca bază costul de înlocuire. Costul standard poate fi fixat ca o medie a
costurilor perioadelor anterioare şi se actualizează în funcţie de evoluţia costurilor actuale.
23
CAPITOLUL VIII
METODA COSTURILOR VARIABILE (MODELUL COST – VOLUM – PROFIT).
DETERMINAREA INDICATORILOR DE BAZĂ
Metoda costurilor variabile (direct-costing), în forma sa de bază are o serie de caracteristici care o
individualizează şi i-au conferit statutul de metodă. Punctual, acestea sunt:
 utilizează comportamentul cheltuielilor pentru a le separa pe cele încorporabile în costuri (variabile)
de cele neîncorporabile (fixe);
 calculaţia specifică se sprijină pe indicatori care construiesc judecăţi, suport pentru deciziile
managementului;
 prestaţiile sau serviciile reciproce, între diferite segmente organizaţionale se decontează la nivelul
cheltuielilor variabile care sunt imputabile purtătorilor de costuri;
 nu este doar o calculaţie de costuri, ci şi una a rezultatelor pe termen scurt, este un instrument util în
managementul întreprinderii, scopul principal constituindu-l elaborarea unor decizii pe perioade
scurte.
Indicatori decizionali primari
1. Costul unitar (C*) este alcătuit numai din cheltuielile variabile, reprezentate în principal de cheltuielile
cu: materiile prime şi materialele, salariile şi contribuţiile sociale aferente personalului direct productiv,
energia electrică şi termică utilizate în scopuri tehnologice etc. Pentru a determina costul unitar, pe fiecare
purtător de costuri, este necesară colectarea cheltuielilor variabile şi identificarea corectă a producţiei fizice.
Relaţia de calcul este:
Chvi
Ci*  ,
Qi
2. Contribuţia de acoperire (Ca) sau marja contribuţiei reprezintă aportul fiecărui produs la obţinerea
rezultatului (profit/pierdere) şi implicit la acoperirea cheltuielilor fixe. Valoarea contribuţiei de acoperire
poate fi şi negativă ceea ce înseamnă că preţul de vânzare nu este suficient nici pentru recuperarea costului,
activitatea este nerentabilă, societatea neavând resurse, prin preţul practicat, să acopere o parte a cheltuielilor
fixe şi astfel nu se degajă profit.
Contribuţia de acoperire unitară (Ca*) se calculează ca diferenţă între preţul de vânzare unitar (Pv) şi costul
unitar:
Ca* = Pv – C*
24
Contribuţia de acoperire se poate calcula pe fiecare purtător de costuri, precum şi global, pe activitate. În
acest scop, este necesară cunoaşterea veniturilor din vânzarea produselor care fac obiectul activităţii, acestea
fiind denumite în continuare, cifră de afaceri.
3. Cifra de afaceri (CA) reprezintă valoarea producţiei fabricate şi vândute, la preţ de vânzare. Relaţia de
calcul este:
n
CA   (Q * Pv) , unde:
i 1 i
n = numărul purtătorilor de costuri.

4. Rezultatul (R) este ultimul indicator decizional primar care se poate determina în succesiunea logică
impusă de realitatea activităţii desfăşurate, dar şi de rigorile gândirii economice. Potrivit concepţiei metodei
costurilor variabile rezultatul se determină deducând din contribuţia de acoperire totală cheltuielile fixe.
Relaţia de calcul este:
R  Ca  Chf , unde: Chf = cheltuielile fixe ale perioadei
5. Pragul de rentabilitate (Pr), folosit pentru prima dată pe la sfârşitul primului război mondial, este
cunoscut în literatura de specialitate şi ca punct de echilibru, punct mort sau cifră de afaceri critică. El arată
volumul sau valoarea producţiei realizate şi vândute de la care putem vorbi de rentabilitate, totalitatea
cheltuielilor fiind acoperită de veniturile obţinute din vânzări. În punctul mort, rezultatul întreprinderii este
zero; va fi profit pentru o cifră de afaceri mai mare decât valoarea cifrei de afaceri critice şi pierdere pentru
una inferioară acesteia.
Chf
Pr 
Ca*
6. Cifra de afaceri critică. Pragul de rentabilitate exprimat în unităţi monetare se mai numeşte cifră de
afaceri critică (CA*) sau valoarea vânzărilor în pragul de rentabilitate. Modelul de calcul este:
CA* = Pr * Pv
7. Factorul de acoperire (Fa), indicator cu valenţe decizionale, arată câte procente din vânzări sunt
necesare pentru acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea unui profit. Acest indicator se calculează ca raport
între contribuţia de acoperire globală şi cifra de afaceri. Factorul de acoperire este, de fapt, rata contribuţiei de
acoperire şi oferă informaţii referitoare la rentabilitatea fiecărui purtător de costuri obţinut şi valorificat, dar şi
la rentabilitatea întregii activităţi. Acesta este şi motivul pentru care indicatorul este folosit la optimizarea
programului de fabricare şi vânzare a producţiei. Cu ajutorul informaţiilor pe care le oferă, se poate modifica
structura activităţii în favoarea purtătorului de costuri cel mai rentabil, adică cel cu factorul de acoperire cel
mai mare.
25
Modelele de calcul ale factorului de acoperire sunt:

Cai
 pe purtători de costuri Fai = 100
CAi
Ca
 global Fa =  100
CA
sau:
Chf
Fa  x 100
CA*
8. Marja de siguranţă ( Ms ) sau interval de siguranţă, cum este cunoscut în literatura de specialitate,
exprimă în unităţi monetare cu cât poate să scadă activitatea, astfel încât întreprinderea să nu intre în zona
pierderilor. Relaţia de calcul este:
Ms  CA  CA
*
9. Rata marjei de siguranţă (RMs) sau coeficientul de siguranță dinamic exprimă în cifre relative, cu cât
pot să scadă vânzările astfel încât întreprinderea să nu intre în zona pierderilor, să ajungă în pragul de
rentabilitate. În literatura de specialitate, acest indicator este cunoscut şi sub denumirea de coeficientul de
siguranţă. Se cunosc mai multe modalităţi de calcul, fiecare dintre ele oferind noi valenţe informaţiilor
furnizate. Modelele pentru calculul ratei marjei de siguranţă, în condiţiile menţinerii notaţiilor utilizate până
acum, sunt:
CA  CA
*
RMs   100
CA
Exemple:
1. Societatea BETA intenţionează să vândă pachete software la o expoziţie de computere din Bucureşti. Ea poate
achiziţiona acest software de la un engrosist la un preţ de 480 um pachetul. Produsele (pachetele) vor fi vândute la
800 um pachetul. Ea a plătit deja 8.000 um pentru închirierea spaţiului pentru două zile companiei Office. Să se
calculeze şi interpreteze indicatorii metodei costurilor variabile, în condițiile în care vânzările sunt de 35 pachete.
Rezolvare:
26
2. Societatea GAMA vinde în prezent 5.000 produse, cost variabil unitar 8 u.m., preţ vânzare unitar 10 u.m., costuri
fixe 5.000 u.m.. Cu cât pot să scadă vânzările pentru ca firma să nu aiba pierderi? Ce cantitate trebuie vândută
pentru a obţine un profit de 7.000 u.m.?
Rezolvare:
3. Câte bilete trebuie vândute (la 10 um) pentru a obţine profit în urma unui concert, ştiind că închirierea sălii a costat
2.000 um, plata artiştilor 3.500 um şi cheltuieli diverse de gestiune 500 um?
Rezolvare:
4. În ce condiții trebuie angajat un nou vânzător? Salariul fix este de 1.000 um, iar salariul variabil este de 10% din
preţul de vânzare al articolelor comercializate. El se va ocupa de distribuţia unui singur produs, la un preţ de
vânzare unitar de 10 um şi cu un cost variabil unitar de 5 um.
Rezolvare:
27
5. Să se completeze spaţiile libere și să se interpreteze semnificația indicatorilor determinați presupunând că societatea

vinde un singur produs în fiecare din cazurile următoare:
Marja/bucată
Producţia Cifra de Cheltuieli Cheltuieli Rezultat
Cazul (Contribuția de acoperire
vândută afaceri variabile fixe net
unitară)
1 13500 405000 256500 135000
2 675000 22,5 255000 60000
3 30000 420000 8 52500
4 7500 240000 150000 -15000
28
CAPITOLUL IX
INTRODUCERE ÎN METODA COSTULUI STANDARD (STANDARD COST)
Concepte cheie
- Costul standard: este un cost prestabilit, printr-o analiză tehnică şi economică, în scopul gestionării
performanţei actuale şi a obţinerii de feedback-uri utile pentru deciziile manageriale;
- Cost standard istoric: costul aferent perioadei anterioare sau acelaşi cost actualizat;
- Cost standard bazat pe tarife concurenţiale: nu ia deseori în calcul eficienţa tehnică dorită sau normele pe
care trebuie să se bazeze un astfel de cost;
- Cost standard teoretic: stabilit pe baza celor mai eficiente utilizări ale factorilor de producţie, un ideal de
atins;
- Cost standard normal, calculat în funcţie de previziunile privind condiţiile normale de producţie şi
distribuţie poate fi costul perioadei precedente corectat cu costul ineficienţei şi actualizat în funcţie de tendinţa
de evoluţie a preţurilor;
- Cost standard bazat pe cantităţi standard evaluate la preţul zilei (greu de integrat în calculaţia de cost).
1. Particularităţi privind metoda costului standard: modalităţi de utilizare, avantaje şi dezavantaje, utilizarea
acesteia în vederea controlului costurilor
Utilizarea metodei costului standard permite:
- asistarea în procesul de planificare şi bugetare;
- previziunea costurilor perioadelor viitoare;
- evaluarea rapidă a costului de producţie şi a marjei din exploatare;
- controlul condiţiilor de exploatare prin studiul abaterilor;
- un mod de gestiune descentralizat, cu participarea activă şi cu acordul responsabililor;
- motivarea managementului pentru realizarea obiectivelor entităţii.
Avantajele metodei costului standard sunt:
- posibilitatea reducerii costurilor;
- prevenirea ineficienţei şi rutinei;
- corectarea din mers a ineficienţei prin analiza abaterilor;
- promovarea deciziilor prin excepţie.
Dezavantajele metodei costului standard sunt:
- flexibilitatea sau, după caz, rigiditatea standardelor;
- rolul de constrângere al standardelor;
- determinarea costurilor standard implică un consum de timp şi costuri suplimentare;
- demotivarea în cazul aplicării necorespunzătoare a standardelor.
29
2. Calculul costului standard
Calculul costului standard presupune utilizarea a două estimări şi anume:
- evaluarea fizică a resurselor necesare pentru obţinerea unei unităţi de produs (standarde cantitative);
- evaluarea preţului ce trebuie plătit pentru fiecare unitate de resurse necesară (standarde de preţ).
Primul pas în calculaţia costului standard este identificarea resurselor necesare pentru fiecare unitate de produs şi
implică:
- stabilirea fiecărui tip de materie primă sau a fiecărei piese componente;

- estimarea manoperei necesare, pe tipuri de manoperă şi grade de calificare;
- identificarea utilajelor necesare.
Estimările sunt centralizate într-o fişă de calcul a costului standard.
Costul standard se calculează pe unitatea de produs, pentru fiecare element al costului. Se determină pentru
materiale directe, manoperă directă, respectiv costuri indirecte, pe baza standardelor cantitative şi de preţ, ataşate
fiecărei componente a costului. Cantitatea standard rezultă din analizele tehnice, luându-se în considerare deşeurile,
rebuturile, timpii de activitate etc. Costurile aferente elementelor de cost directe, preţuri, respectiv tarife standard, sunt
stabilite pe baza informaţiilor existente în departamentele de contabilitate, achiziţii, respectiv resurse umane. Formulele
de calcul utilizate în procesul de determinare a costului standard sunt următoarele:
Costul standard al materialelor (CSM) = QSM * PSM

Costul standard al manoperei (CSMOD) = QSMOD * TSMOD
Cheltuielile indirecte absorbite în costul standard (IS) = RAIS * QS
Unde:
QSM – Cantitatea standard de materiale
PSM – Prețul standard al materialelor
QSMOD – Timpul standard al manoperei
TSM0D – Tariful (prețul) standard al manoperei
RAIS – Rata de absorbţie a cheltuielilor indirecte standard
Qs – Număr de ore standard pe produs
Pentru costurile indirecte se determină RAIS (rata de absorbţie a cheltuielilor indirecte standard), astfel:
Cheltuieli standard variabile

RAIS cheltuieli variabile =
Numar ore standard
Cheltuieli standard fixe

RAIS cheltuieli fixe =
Numar ore standard
30
Cheltuielile fixe şi variabile şi numărul orelor în care se exprimă producţia sunt incluse în bugetele
întocmite pentru perioada de calcul. Bugetele de cheltuieli indirecte, pe centre, regrupează cheltuielile după
natură în cheltuieli variabile, respectiv fixe şi se întocmesc pentru un nivel normal de activitate (activitate
standard). Bugetele pot fi: fixe (pentru un nivel de activitate) sau flexibile (pentru mai multe nivele de
activitate).
Exemplu:
Se cunosc următoarele informații: preț cumpărare materii prime 3.600 u.m., cheltuieli de transport 440 u.m., cheltuieli
efectuate în vederea descărcării și depozitării materiilor prime 50 u.m., reducere comercială acordată de funrizor în
factura de achiziție 90 u.m., cantitate materii prime necesare conform rețetei de fabricație 2,7 kg, pierderi tehnologice
0,2 kg, materii prime respinse ca fiind necorespunzătoare pentru utilizarea în procesul de producție 0,1 kg, cheltuieli cu
salariile aferente unei ore 1.000 um, contribuții angajator 40%, timp de muncă necesar obținerii unui produs finit 1,9
ore, timp pauză salariați 0,1 ore, timp pregătire utilaje 0,3 ore, timp necesar controlului utilajelor 0,2 ore, RAIS aferentă
cheltuielilor variabile 2.000, RAIS aferentă cheltuielilor fixe 1.000. Numărul produselor obținute este 10.
Se cere: Completați fișa costului standard.
Rezolvare:
Fișa costului standard
Produs........................... Data întocmirii standardului...............

Cantitatea sau orele (timpul) Preț / Tarif / RAI Cost
Elemente de cost
standard standard standard
1. Materiale directe
2. Manoperă directă
3. Cheltuieli indirecte
o Variabile
o Fixe
Cost total
Număr unități
Cost unitar
(1) Deteminarea cantității standard de materiale directe (QSM)
(2) Determinarea prețului standard pentru materiale directe (PSM)

31
(3) Determinarea costului standard pentru materiale directe (CSM)
(4) Determinarea orelor (timpului) standard pentru manopera directă (QSMOD)
(5) Determinarea salariului tarifar standard pentru manopera directă (TSMOD)
(6) Determinarea costului standard pentru manopera directă (CSMOD)
(7) Determinarea cheltuielilor indirecte absorbite în costul standard
32
CAPITOLUL X
INTRODUCERE ÎN SISTEMUL BUGETAR
Concept cheie:
 Bugete: planuri detaliate elaborate pentru perioade viitoare (până la un an), de regulă într-un format
cifric.
Un aspect important în existența unei întreprinderi este planificarea viitorului. Din punct de vedere economic,
această planificare este realizată prin intermediul unei rețele de bugete. În cadrul bugetelor unei întreprinderi
sunt prezentate veniturile şi cheltuielile pe care firmele se aşteaptă să le înregistreze în viitor. Acestea se
elaborează pentru perioade mai mici de un an. Pentru perioade mai mari de un an se elaborează planuri sau
prognnoze, în funcție de perioada vizată. Elaborarea reţelei bugetelor operaţionale (de exploatare) se
realizează în următoarea ordine:
 Bugetul vânzărilor. Acesta este elaborat în funcție de previziunile departamentului de marketing și
de experiența anterioară. Este elaborat pentru fiecare tip de produs, lucrare sau serviciu vândut și
include informații despre:
o cantitatea vândută;
o preţul de vânzare;
o cifra de afaceri;
o TVA;
o valoarea vânzărilor inclusiv TVA.
 Acesta este elaborat, pornind de la informațiile incluse în bugetul vânzărilor, pentru fiecare tip de
marfă Bugetul cumpărărilor de mărfuri (pentru o întreprindere ce are ca obiect de activitate
comerțul). vândut, fiind incluse informații despre:
o stocul iniţial (SI);
o cantitatea cumpărată (I);
o cantitatea vândută (preluată din bugetul vânzărilor) (E);
o stocul final (SF) şi costul de achiziţie;
o TVA;
o valoarea cumpărărilor de mărfuri inclusiv TVA.
Calculul se bazează pe ecuaţia echilibrului existent la nivelul unui cont:
SI + I = E + SF
33
 Bugetul producției (pentru o întreprindere ce are ca obiect de activitate producția). Acesta este
elaborat, pornind de la informațiile incluse în bugetul vânzărilor pentru orice tip de produs obținut și
cuprinde informații despre:
o cantitatea produsă (I);
o cantitatea vândută (preluată din bugetul vânzărilor) (E);
o stocul final (SF) şi costul de producție al produselor finite obținute în cursul perioadei:
SI + I = E + SF
 Bugetul consumului de materii prime. Acesta este elaborat, pornind de la informațiile incluse în
bugetul producției. Se elaborează pentru fiecare tip de materie primă consumată și cuprinde informații
despre:
o cantitatea achiziționată (I);
o cantitatea consumată (calculată pe baza cantităţii de produse finite obținută) (E);
o stocul final de materii prime (SF);
o valoarea materiilor prime consumate.
SI + I = E + SF
 Bugetul achizițiilor de materii prime. Acesta este elaborat, pornind de la informațiile incluse în
bugetul consumului de materii prime și include informații despre:
o cantitatea achiziționată;
o costul de achiziţie;
o TVA;
o valoarea cumpărărilor de materii prime inclusiv TVA.
 Bugetul manoperei (salariilor directe). Acesta este elaborat, pornind de la informațiile incluse în
bugetul producției și include informații despre:
o numărul de ore necesar pentru obţinerea producţiei;
o tariful pe oră.
 Bugetul cheltuielilor indirecte de producție. În cadrul acestuia sunt incluse informații despre
cheltuielile indirecte necesare desfăşurării activităţii entităţii (spre exemplu: cheltuieli cu amortizarea
34
utilajelor folosite în procesul de producție, cheltuieli cu chiria utilajelor, cheltuieli cu serviciile primite
de la terţi, etc.).
 Bugetul cheltuielilor generale de administrație. În cadrul acestuia sunt incluse informații despre
cheltuielile generale de administrație necesare desfăşurării activităţii entităţi (spre exemplu: cheltuieli
cu amortizarea sediului societății , cheltuieli cu chiria sediului societății, etc.).
 Bugetul cheltuielilor de distribuție (desfacere). În cadrul acestuia sunt incluse informații despre
cheltuielile specifice distribuției (spre exemplu: cheltuieli cu amortizarea autoturismului folosit pentru
distribuția produselor întreprinderii, cheltuieli cu salariul șoferului implicat în distribuția produselor
întreprinderii, etc.).
În afara bugetelor operaționale (de exploatare) o întreprindere întocmește și alte tipri de bugete, cum ar fi:
bugetul de trezorerie, bugetul TVA, Bugetul investițiilor etc. Pornind de la informațiile incluse în bugete,
întreprinderile pot elabora situații financiare previzionale.
Exemplu:
O entitate fabrică şi comercializează prin intermediul unor distribuitori produsul finit A. Pentru fabricarea
unei unităţi de produs finit A sunt necesare 3 unităţi de materie primă X. Societatea programează achiziţii de
materii prime pentru trimestrul III al anului (iulie – septembrie). În acest trimestru se înregistrează cele mai
mari vânzări. Pentru a nu întâmpina dificultăţi, politica societăţii este de a respecta următoarele cerinţe
referitoare la stocuri:
 produsele finite aflate în stoc la sfârşitul fiecărei luni trebuie să fie de 4.000 unităţi plus 20% din
vânzările estimate pentru luna următoare; preţul de vânzare unitar estimat este de 8 u.m;
 stocul de materii prime disponibil la sfârşitul fiecărei luni trebuie să fie de 50% din necesarul de
producţie al lunii următoare; costul de achiziţie unitar negociat cu furnizorul este de 2 u.m.;
 compania nu are stocuri de producţie în curs de execuţie;
 cota TVA estimată pentru perioada următoare este de 19%;
 bugetul vânzărilor pentru ultimele 6 luni ale anului este:
Luna Iulie August Septembrie Octombrie Noiembrie Decembrie

Vânzări previzionate (unități fizice) 50.000 40.000 60.000 35.000 20.000 10.000
Se cere: elaborarea bugetului producţiei, bugetului materiilor prime şi bugetului TVA pentru perioada iulie-
septembrie.
35
Rezolvare:
Bugetul producției
Sold inițial (SI) Intrări (I) Ieșiri (E)

Luna Sold final (SF)
Iulie
Agust
Septembrie
Octombrie
Bugetul materiilor prime
Sold inițial (SI) Intrări (I) Ieșiri (E)

Luna Sold final (SF)
Iulie
Agust
Septembrie
Octombrie
36
Bugetul TVA
TVA 19% Iulie August Septembrie
TVA deductibilă
TVA colectată
TVA de plată
37

Conta Manag

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Conta Manag

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Contabilitate managerială – suport curs Prof. univ. dr.

Daniela Artemisa Calu

Această metodă de calculaţie a costurilor se aplică de către unităţile industriale cu producţie

Caracteristici specifice metodei pe comenzi:

Metoda pe comenzi se particularizează prin:

 producţia în curs de execuţie diferă de la o perioadă la alta în funcţie de numărul comenzilor

 numărul de comandă al clientului;

Număr Cod client

Metodologia de calcul a costurilor:

Documente elaborate în cadrul diverselor etape ale unei comenzi

Determinare preț vânzare:

Informații comanda 345 Detalii calcul Valoare

 Manoperă atelier fabricare

- Câştiguri anormale: diferenţa pozitivă între pierderea normală şi pierderea efectivă;

Caracteristici specifice metodei pe faze:

Metoda pe comenzi Metoda pe faze

 stabilirea fazelor de calculaţie a costurilor;

(i) Varianta cu semifabricate

CpfN = CusfN-1 + (CD + CI)fN

Cp = costul produsului finit

CusfN-1 = cost unitar al semifabricatului din faza fN-1

(ii) Varianta fără semifabricate

CpfN = Σ (CD + CI)fN

Din punct de vedere al calculului costului, algoritmul generic este următorul:

Aspecte specifice metodei pe faze:

1. Tratamentul pierderilor normale şi a celor anormale

Relaţiile de calcul al costului sunt:

a) Fără valorificarea produselor reziduale

Determinarea costului unitar a pierderii normale și a celei

În plus, se mai cunosc următoarele informații:

Situaţia stocurilor în faza F1

Situaţia cheltuielilor şi a costurilor în faza F2

Situaţia stocurilor în faza F2

2. Evaluarea producţiei în curs de execuţie (conceptul de producţie echivalentă)

UE = Număr de unităţi (cantitatea) de producție în curs de execuție * Gradul de completitudine (finalizare)

Produse în curs de execuție

Produse în curs de execuție

Produse în curs de execuție

Unităţi Cost Total Unităţi Cost unitar Total

Produse în curs de execuție

3. Determinarea costului pentru produsele simultane şi (subproduse)

Ponderea cantității Cheltuieli cu Cheltuieli cu Alte cheltuieli

c) Metoda punctelor se bazează pe studiul elementelor definitorii ale produselor şi pe importanţa

n = numărul purtătorilor de costuri.

Modelele de calcul ale factorului de acoperire sunt:

5. Să se completeze spaţiile libere și să se interpreteze semnificația indicatorilor determinați presupunând că societatea

2 675000 22,5 255000 60000

3 30000 420000 8 52500

4 7500 240000 150000 -15000

2. Calculul costului standard

Calculul costului standard presupune utilizarea a două estimări şi anume:

- stabilirea fiecărui tip de materie primă sau a fiecărei piese componente;

Costul standard al materialelor (CSM) = QSM * PSM

Cheltuieli standard variabile

Cheltuieli standard fixe

Fișa costului standard

Produs........................... Data întocmirii standardului...............

(1) Deteminarea cantității standard de materiale directe (QSM)

(2) Determinarea prețului standard pentru materiale directe (PSM)

(3) Determinarea costului standard pentru materiale directe (CSM)

(4) Determinarea orelor (timpului) standard pentru manopera directă (QSMOD)

(5) Determinarea salariului tarifar standard pentru manopera directă (TSMOD)

(6) Determinarea costului standard pentru manopera directă (CSMOD)