TEORIA GENERALĂ A CONSTITUȚIEI

1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE CONSTITUȚIE

Atunci când ne referim la termenul ,,constituție”, avem în vedere un document, un înscris

cu valoare juridică supremă, în care sunt cuprinse principalele norme general obligatorii potrivit
cărora, într-un stat determinat, se organizează procesul de exercitare al puterii.
Putem spune cu îndreptățire că fiecare stat are o constituție chiar din momentul înființării
sale, necontând dacă aceasta se prezintă su forma unui document adoptat de o adunare
constituantă sau a cutumelor constituționale.

2. NOȚIUNEA DE REGIM CONSTITUȚIONAL

Experiența istorică dovedește că fiecare stat își stabilește în constituție modul de

organizare și de exercitare a puterii, atât guvernanții, cât și cei guvernați văzând în acest act
politico-juridic Legea fundamental a țării, Legea supremă, Pactul fundamental. Potrivit reoriei
clasice a dreptului constitutional, orice stat are în mod necesar o constituție. Nu interesează, din
acest punct de vedere, dacă constituția se prezintă ca un ansamblu de tradiții sau practice
cutumiare sau ca un document adoptat potrivit unei procedure special.
Tradiția constitutional este cu mult mai veche decât constituția scrisă. Statele antice își
întemeiau raporturile între piramida puterii și populație, învestind anumite personae sau
organisme cu prerogativele execitării puterii, cu autoritatea publică, potrivit unor obiceiuri și
tradiții pe care le-am numit astăzi cutume constituționale.
Precizările făcute în legătură cu tradiția cutumiară constitutional și raporturile ei cu
normele constituționale cuprinse într-un document se circumscriu problematicii conceptului de
regim constitutional. Acest concept poate fi definit dintr-o dublă perspectivă:
 o perspectivă materială
 o perspectivă formală
Din punct de vedere material, regimul constituțional exprimă ansamblul de reguli care
reglementează organizarea și conducere unui stat într-o anumită etapă de dezvoltare a sa
Din punct de vedere formal, regimul constituțional exprimă exteriorizarea sau
obiectivizxarea într-un document politico-juridic (constituție) a ansamblului de reguli care
reglementează organizarea și conducerea unui stat. Regimul constituțional în sens formal
corespunde statelor moderne, care sunt guvernate pe baza constituțiilor scrise.
Uneori se consideră, în mod greșit,că au regim constituțional numai statele în care s-au
adoptat constituții scrise. Potrivit unei asemenea concepții eronate, data inaugurării regimului
constituțional al unui stat ar coincide cu data la care acesta ar adopta prima sa constituție scrisă.
În realitate, toate statele aveau o constituție, adică anumite reguli de organizare. Exteriorizarea
în formule juridice a acestor reguli alcătuiește normele de drept consituțional, care pot fi
cutumiare sau scrise. Se poate presupune cu ușurință că primele colectivități social-umane
organizate politic și-au fixat anumite reguli de comportament guvernamental (reguli de
reglementare a raporturilor conducători-supuși) prin obiceiuri care, prin multiplicare și având
același obiect de reglemntare, au format treptat ceea ce denumim constituția cutumiară.
Cutumele, chiar dacă au reglementat integral organizarea puterii, au creat cadrul legal,
recunoscut ca atare, pentru funcționarea instituțiilor de guvernare.
 De ce fiecare stat modern are în mod necesar o Constituție? Deoarece, într-un stat de
drept, guvernanții nu exercită puterea decât în virtutea unor prerogativestabilite într-un act prin
care sunt învestiți cu anumite atribuții (cu anumite funcții). O asemnea învestire se face prin
intermediul Constituției. Cu alte cuvinte, guvernanții (organismele care execită cele trei puteri)
dețin prerogativele în baza constituției sau a unui act normativ cu valoare constituțională, și nu a
unei legi ordinare sau chiar organice.
Desigur, pot fi și unele excepții de la această regulă generală. De pildă, în situații
revoluționare, în cazul unor lovituri de stat, puciuri sau insurecții, legea fundamentală se
suspendă, se modofică sau chiar se abrogă. În mod corespunzător, uneori sunt desființate chiar
organismele de putere și înlocuite cu altele.
Constituția este deci sursa sistemului politic, precum și a cadrului sau a sistemului juridic
național. Celelalte norme de drept se schimbă cu mai multă rapiditate decât constituția, al cărei
rol conservator aoare evident față de dinamismul legilor organice sau ordinare, care pot fi
modificate ori abrogate prin proceduri legislative obișnuite.
Potrivit acestui considerent, consituția este plasată în fruntea ierahiei actelor politice și
normative, cărora ea le conferă legitimitatea politică și, respectiv, juridică, în măsura în care
acestea sunt conforme cu normele și principiile pe care le consacră.

3. NOȚIUNEA DE CONSTITUȚIE

Din punct de vedere etimologic, cuvântul constituție provine din substantivul latin
constitutio, care înseamnă dispoziție, ordin. În sistemul de drept roman, constituția însemna
edictul semnat de împărat și a cărui forță juridică era superioară celorlalte acte juridice
adoptate de autoritățile publice alea imperiului.
În general, constituția scrisă se prezintă sub forma unui document politico-juridic, având
mai multe sau mai puține articole și care este adoptat direct de popor sau de reprezentanții
acestuia, potrivit unei proceduri speciale și solemne.
Pentru a căpăta însușirile unei constituții, documentul la care ne-am referit trebuie să
întrunească anumite condiții de fond și de formă.
În ceea ce privește condițiile de fond ale legii fundamentale, trebuie ținut seama că
dispozițiile constituționale reglementează în orimul rând raporturi politice, indiferent care ar fi
obiectul acestora și domeniul vieții politice.
Prin urmare, constituțiile au un caracter politic, iar documentul în care sunt scrise are un
caracter politic. Aceasta este o condiție de fond a oricărei constituții. Cu alte cuvinte,
dispozițiile consituționale referitoare la organizarea și exercitarea puterii au un preponderent
caracter politic; caracterul politic al dispozițiilor constituționale este obiectivat însă în norme
juridice, care le oferă astfel obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancționată. Cu alte
cuvinte, ele au căpătat, pe lângă un caracter politic și un caracter normativ.
Caracterul normativ al dispozițiilor constituționale reprezintă o altă condiție de fond a
constituției și decurge îndeosebi din necesitatea de a conferi consistență și caracter general
obligatoriu normelor politice, precum și de a asigura respectarea acestora sub sancțiunea legii.
Cele două condiții de fond sunt valabile atât în cazul constituțiilor bazate, într-o măsură
mai mare sau mai mică, pe cutuma constituțională, cât și în cazul constituțiilor scrise. Întrunind
cele două condiții de fond, normele constituționale reprezintă canalul prin care puterea trece de
la titularul său – statul - la agenții săi de executare – guvernanții.
 În afară e cele două caracteristici de fond menționate, mai pot fi sintetizate alte două
elemente definitorii ale noțiunii de constituție, de această dată din punct de vedere formal.
Astfel, din punct de vedere al formei sale constituția este o lege prin care se stabilesc, între
altele, pricipiile generale de guvernare, ca și principiile generale ale legislației, cu alte cuvinte,
ale reglementării juricide a raporturilor sociale.
Al doilea element formal constă în supremația constituției. Într-adevăr, cosntituția este o
lege supremă din punct e vedere juridic în raport cu toate celelalte acte normative. Atât legile
organice, cât și cele ordinare trebuie să corespundă literei și spiritului constituției.
Experiența constituțională a statelor lumii permite constatarea că legea supremă a
oricărui stat este un car politico-juridic fundamental, inspirat de oa anumită filozofie politică și
socială și adoptat de națiune sau în numele ei, pentru a stabili forma de stat, modul de
organizare și de funcționare a puterilor statului si raporturile dintre acestea, principiile generale
ale ordinii juridice a societății, precum li drepturile și în datoririle cetățenilor, act care este
adoptat și modificat potrivit unei proceduri speciale.
Pornid de la caracterul deopotrivă politic și juridic al legii fundamentale, se disting două
concepții privind constituția: concepția politică și concepția juridică. În concepția juridică,
constituția este actul prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor juridice
prin care sunt fixate modalitățile de încredințare a puterii și de exercitare a ei.
Constituția socială ar defini obiectivele statului, proiectele dezvoltării sociale viitoare ale
unei anumite națiuni. Cele două accepții ale constituției se presupun reciproc. Nu poți construi
o constituție politică dacă nu ții seama de felul de a fi al unui popor, de așteptările sale, de
resursele dezvoltării sale politice, economice și sociale.
În literatura de specialitate se face uneori distincția între constituție în sens material și
constituția în sens formal. În sens material, constituția reprezintă ansamblul dispozițiilor legale
cuprinse în diferite acte normative, indiferent de natura lor, care reglementează înființarea,
organizarea și funcționarea organismelor statului ce exercită puterea politică.
În sens formal, constituția este un document scris, adoptat potrivit unei proceduri
speciale și solemne, care conține dispoziții legale referitoare la instituirea și exercitarea puterii
și a căror forță juridică este superioară celorlalte norme de drept.
Dintre teoriile care au încercat să explice chiar formarea ideii de constituție, cea care s-a
remarcat cel mai mult este teoria contractualistă, susținută inițial de scriitorii creștini. Potrivit
acestei teorii, constituția este un contract între guvernanți și guvernați, prin care aceștia din
urmă își legitimează dreptul de a comanda supușilor, prin acceptul liber al acestora.

4. ORIGINEA ȘI CARACTERISTICILE CONSTITUȚIEI CUTUMIARE

Conținutul constituției cutumiare este format din tradiții,obiceiuri, practici, care au ca

trăsătură comună faptul că sunt nescrise și că reglementează modul de organizare și de
funcționare a organismelor de guvernare și raporturile între ele, statutul indivizilor ș.a.
Forța juridică a unei constituții cutumiare nu este însă diminuată dacă guvernanții și
guvernații recunosc legea fundamentală în această concepție.
Cutuma constituțională are un caracter istoric. Într-adevăr, întreaga istorie a popoarelor
pune în evidență formarea diferitelor ramuri ale dreptului pe bază de cutumă. Până în secolul
al XVIII-lea, raporturile constituționale erau reglementate prin cutumă.
Treptat, aceste normeși uzanțe au fost adoptate noilor condiții istorice și codificate.
Momentul codificării a fost generat de trei factori: centralizarea politică, afirmarea unității
 naționale, dezvoltarea procesului de instituționalizare într-o formă modernă, corespunzătoare
principiului suveranității poporului și principiului separației puterilor în stat, a puterii politice.
În prezent, sistemul de guvernare în Marea Britanie, Canada, Israel, Australia, Noua
Zeelandă este reglementat atât de cutuma constituțională, cât și de legi scrise. Sistemul
constituțional britanic se bazează în prezent pe trei elemente:
 common law – cutumele sancționate de judecător;
 obiceiuei;
 statutele – legile scrise privind organizarea puterilor publice, votatea de
Parlament.
Constituția cutumiară este din punct de vedere al formării sale suplă dar sigură. Ca
orice cutumă, cutuma constituțională este esențialmente suplă, pentru că s-a format în timp
fără a întruni condiții speciale de formă.
Suplețea cutumei poate fi în unele cazuri un inconvenient. Astfel, existența sau
dispariția cutumei, nefiind legate de acțiunea unui organism sau a unei persoane și nici de o
anumită procedură, ea poate da naștere la controverse, mai ales în perioada de transformare
social-politică profundă. De asemenea, nefiindînregistrată într-un document, cutuma
constituțională nu poate fi invocată întotdeauna și în toate cazurile cu ușurință, mai ales în
situațiile în care se află în concurență cu o altă cutumă având un conținut asemănător sau când
conținutul unei norme cutumiare este neclar.
Două elemente ar trebui reunite de o normă pentru a i se conferi calitate de cutumă:
 elemental material;
 elemental psihologic.
Elementul material const[ ]n cutuma propriu-zisă. Cutuma se formează printr-o
repetare continuă a anumitor acte, proceduri sau obiceiuri. Repetarea trebuie să fie identică și să
se desfășoare timp îndelungat.
Elementul psihologic constă în convingerea fiecărui destinatar al cutumei că ea există
și că trebuie să se conformeze conținutului sau prescripției acesteia. Realizarea de o factură
repetată a anumitor acte materiale, fără a exista această convingere, tinde la crearea unei practici,
dar nu a unei cutume.
Pentru a deveni cutumă obiceiul constituțional trebuie să îndeplinească următoarele
condiții:
 să se repete
 durata actelor de repetare să fie relative îndelungată
 repetarea să fie constantă
 obiceiurile repetate să fie clare
 obiceiul să întunească consensul destinatarilor săi

5. ORIGINILE ȘI CARACTERISTICILE CONSTITUȚIEI SCRISE

Cerița unei constituții scrise a fost puternic resimțită veacu de-a rândul în Europa
medievală – cu excepția Angliei. Aceasta a fost adoptată prima oară de fostele colonii engleze
din America, după 11 ani de la obținerea independenței, ca un act care a consfințit și consolidat
emanciparea lor politică în raport cu Coroana britanică, stabilită prin Declarația de Independență
din 4 iulie 1776. În Europa prima constituție scrisă a fost cea a Poloniei (1791).
Constituția scrisă asigură în principiu o mai mare stabilitate și securitate a instituțiilor
politice, deoarece conținutul articolelor sale este clar.
 Constituția scrisă garantează supremația regulii constituționale asupra celorlalte reguli
juridice.
În doctrină se admite că sunt două genuri de constituții scrise: constituții foarte clare și
în același timp scurte, care se limitează la fixarea unor principii și reguli esențiale privind modul
de constituire a organelor statului și raporturile între acestea precum și îndatoririle cetățenești;
constituții foarte lungi, dar complicate în detalii de redactare. Aceste constituții tind să
reglementeze instituții juridice care fac parte de fapt din alte ramuri de drept: de exemplu,
ocrotirea familiei, raporturile între patronat și angajați, patronat și guvern etc.

6. RAPORTUL ÎNTRE CONSTITUȚIA SCRISĂ ȘI CUTUMA CONSTITUȚIONALĂ

Cutuma nu poate niciodată să modifice sau să înlocuiască o dispoziție constituțională

scrisă și precisă.
În legătură cu rolul și locul cutumei constituționale într-un sistem juridic bazat pe
codificarea generală a normelor de drept distingem două situații:
 cutuma praeter legem este destinată să completeze legea consituțională.
 cutuma contra legem contrazice regula constituțională scrisă; atunci când se ivește
o astfel de situație, argumentele pro sau contra admiterii unei astfel de cutume capătă o tentă
politică. Este dificl să se admită o cutumă contra legii.

7. DISTINCȚIA ÎNTRE PUTEREA CONSTITUANTĂ ȘI PUTERILE CONSTITUITE

Constituțiile scrise provin dintr-o putere supremă numită puterea constituantă care
determină la rândul ei și acțiunea puterilor constituite. Se numesc puteri constituite autoritățile
care sunt prevăzute și organizare prin constituție : adunări, președinți, tribunale, guverne.
Noțiunea de putere constituantă este mai complexă și comportă două aspecte: puterea
constituantă originară și puterea constituantă derivată.
Se numește putere constituantă originară cea care adoptă consituția unui stat. Această
putere este exercitată de către popor prin referendum sau printr-un organism special creat în acest
scop.
Se numește putere constituantă derivată cea care modifică constituția aflată deja în
vigoare.