AFFE

gânduri printre rânduri

1
speranța

adorm pe perna răvășită

și te visez
de mii de ori
și noaptea neagră mă-înconjoară
și mă trezesc plin de sudori.
alerg în vis,
alerg spre tine,
te țin în brate și zâmbesc
mă răvășești, îmi dai speranță
e trist că, totuși, mă trezesc.

2
Cristina

Cameră goală
Rotocoale de fum
Inimă moartă
Simțuri amorțite
Trup vlăguit
Iarnă în minte
Nimic de rostit
Absurditate!

3
❤

ești ceea ce căutam fără să știu ce caut, dar știu ca am găsit!

4
a încetat să mai fie

e noapte în suflet,
e noapte în timp,
totul a încetat să mai fie,
e negura ce s-a așternut
în clipa despărțirii de tine.

5
ea

ultimul drum, un ultim gând,

o ultimă suflare înainte de moarte.
ești chipul ce-l zăresc
când sufletul se rupe de carne.
păși-voi fericit către lumină
o ultimă dorință:
să te îmbrățișez!
să îți mai simt parfumul,
să-ți pot atinge trupul
și apoi să mă sting.
în depărtări ecoul fragmentează
cuvinte, gânduri...
este un jurământ:
,,te voi iubi în ceruri
sau iadul cel năprasnic
te voi iubi oriunde, oricând!"
și acum ma sting.

6
!

E toamnă,
Soarele stă ascuns printre nori;
Au ruginit frunzele, iubito,
S-a veștejit iubirea dintre noi.

7
⭐⭐⭐

privindu-i stelele din ochi, descopeream Universul. sărutând-o, vedeam cum se nasc
constelații. și noi ne pierdeam într-o gaură neagră...

8
Visul

Un singur lucru de făcut

Să cuceresc pământul
Dar timpul este mult prea scurt
Mă risipește vântul
Și suflă veșnic, bate-n zare
Mă ofilesc clipă de clipă
Cu fiecare răsuflare
Mă depărtez de a mea țintă
În veșnicie voi rămâne
Voi fi o filă dintr-o carte
Cel ce a încercat neîmplinitul
De-a fi stăpân peste umanitate.

9
senin

pe cerul albastru
norii dansează și spun
povestea noastră, iubito,
și cum am avut un început
dar vântul începe s-adie
și norii se destramă ușor
urmează grandiosul final
adus grăbit de o vijelie
norii s-au transformat în lacrimi
se termină povestea de iubire.

10
poate

te caut, te caut mereu

cu disperarea naufragiatului
care se pierde în oceanul de amintiri
apoi apari, insulă salvatoare,
oare exiști sau ești doar iluzie,
iluzia născută din teama iminentă a morții?
mi-e frică, mi-e frică să nu te pierd
poate te scufunzi
lovită de valul amintirilor
și totul va fi în van,
speranța va muri odată cu tine
și voi muri și eu
dar, într-o altă viață
și peste multă vreme
când apele retrase
vor face să apară
o palmă de pământ
voi mai găsi speranța să te reîntâlnesc.

11
dorința

Aș vrea să fiu un vechi erou elen

Căzut în lupta cruntă cu dușmanul
Și, pe vecie, sufletul să-mi odihnesc
În verdele privirii fără seamăn.
E verdele Câmpiilor Elizee
În el se-ascunde liniștea eternă
Și lacrima ce-ți curge pe obraz
E apa binefăcătorului râu, Lethe.
Având o existență efemeră
Aș vrea ca, la sfârșit, să-ți aud glasul
Să fie muzica ce mă petrece
Pe drumul cu un singur sens si aspru.
În verdele-smarald din ochii tăi, iubito
Simt Universul cum ma împresoară
Acolo, pierdut fiind, MĂ REGĂSESC!

12
a fost

Soarele ascuns printre nori

Sentimente pierdute prin gânduri
Albine ascunse printre flori
Iubire pierdută pe drumuri
Acum, mă întreb: a fost real,
Iubire între noi a existat
De ce ne-am despărțit în clipa aceea
Când totul devenise paradisiac
Credeam că vom atinge nemurirea
Cântau trubadurii despre noi
Dar, uite, a venit și ziua fatală
Când totul s-a năruit în jur.
Tu, ai ales alt drum, iubito
Nu vreau să te mai văd de acum
În minte voi păstra amintirea
A ceea ce ai fost demult.

13
singur

dimineața, orașul pustiu și rece

mă îmbrățișează cu răcoarea lui
pornesc pe aleile cimentate
miros cadaveric pătrunde în plămâni.
încotro mă îndrept
unde mă poartă pașii
copacii mă mângâie cu frunzele lor
totul e distrus,
se simte clipa iminentă a morții
aș vrea să țip
dar știu că sunt singur
dimineața, în orașul pustiu si rece!

14
prea cald

topesc amintirile zilei de ieri

în arsița zilei de azi
făurind visurile zilei de mâine!

15
ucenicul

alerg pierdut, fără destinație

calc apăsat peste cadavre în putrefacție
pământul este scăldat în sânge,
creieri, intestine și membre smulse.
au trecut cavalerii apocalipsei
ucis-au totul în calea lor
au dispărut și suflete nevinovate
dar raidul a fost nimicitor.
îi urmăresc de departe cum străbat
și cum ucid fără să le pese
eu sunt cel ce îi urmează/
sunt ucenicul care îi servește.
se va apropia ziua în care
va trebui să trec la omoruri și eu
până atunci sufletul se împietrește
voi deveni cavalerul distrugător.

16
aștept!

conversație cu eul
despre viață, moarte și eternitate
răspunsul îl poate da doar timpul
o clipă de asta mă mai desparte.
suntem grăunțe de nisip
purtate de vânt prin veșnicie
suntem praful ce se depune
pe limbile timpului ce apune.
mereu mă întreb dacă voi renaște
sau liniștea eternă mă va înghiți
mai există viață după moarte
doar timpul decide, le știe pe toate.

17
suprem

căldură infernală
amorezii înlănțuiți pe cearșaf
transpirația desenează linii frânte
pe trupul excitat,
un schimb abundent de fluide
fiecare moleculă este în extaz
hormonii se revarsă în sânge
mintea se lasă absorbită de orgasm.

18
lipsești

în noaptea pustie
când greierii cântă serenade
și luna strălucește pe ceru-ntunecat
eu mă gândesc la tine.
mă învelesc în amintiri
parfumul tău îl simt în adierea vântului
iarba mă îmbrățișează strâns
așa cum obișnuiai tu.
sunt pierdut fără tine
rătăcesc fără scop pe pământ
te vreau alături de mine
până ne îndreptăm spre infinit.

19
sfârșit

cu trupul sfârtecat, cu mintea-ncețoșată

soldatul zace-ntins pe iarba-nsângerată
privește-n depărtare, o rază să zărească
din dimineața asta, ultima lui dimineață.
mirosul morții este tot mai aproape
și-ar căuta mântuirea, dar știe că e departe
broboane de sudoare pe frunte îi apar
și gura i se umple de gustul cel amar
e gustul înfrângerii suferite
în ultima lui bătălie.
o viață fragmentată prin minte i se scurge
sute de imagini, cuvinte întrerupte
zărește, printre ele, iubiții lui părinți
își zărește soția
și mândrii lor copii
urmează să mai vadă și pe cei ce i-a ucis
în crunte bătălii purtate în câmpul deschis
o ultimă suflare apasă pieptul greu
viața ușor se stinge în falnicul erou.

20
gri

cerul pictat în tonuri cenușii

zgomote infernale străbat liniștea
sufletul zace mohorât
eu sunt întins la umbra sa.
căzut în depresia chinuitoare
am învățat să supraviețuiesc
mă detașez de lumea înconjurătoare
doar de peisaj mă mai las absorbit.
în el îmi citesc sentimente, trăiri
mă îmbracă ușor în nuanțe de gri
mă lasă să zbor în alte lumi făurite
din resturi de visuri și clipe trăite.

21
în cerc

plouă,
plouă cu sânge și lacrimi
și nori de regrete plutesc peste mine
furtună de ură se naște în suflet
și poartă departe tot ce-am iubit.
amintirea se șterge, începe s-apună
înecată în sânge, în lacrimi, în ură.
răsare,
răsare speranța după potop
și raze de soare mă încălzesc
o mare de dorințe mă inundă
aduce în suflet iubirea profundă.
se nasc noi trăiri, un nou viitor,
un alt capitol se va scrie
se scrie cu dragoste, cu dragoste pură
sfârșind înecat în sânge, în lacrimi și-n ură.

22
aș vrea

noaptea e lungă, pustie

mă învelesc cu întunericul ei
durerea e perna pe care îmi pun capul
am fost născut să pătimesc.
vreau doar să dorm, să dorm profund,
vreau să nu mai știu de lume
vreau să visez, și-n visul meu
presimt că va fi bine.

23
anotimpuri

am pierdut vara
undeva, prin iulie, ne-am pierdut și noi
ne-am evaporat în zilele toride.
urmează toamna
ne îmbracă în tonuri cenușii
plouă cu lacrimi și regrete.
iarna cruntă
îngheață sentimentele în noi
devenim mormane de zăpadă murdară.
topindu-ne în primăvară
ne revărsăm și udăm sămânța iubirii
renaștem!
renaștem fericiți pentru o clipă
doar să murim din nou
sub același soare arzător de iulie.

24
necesitate

vin demonii nopții

mă bântuie la fiecare ceas
îmi cer să fac sacrificii
de carne și sânge uman.
puternică e dorința
slabă e voința
fiorul adrenalinei mă inundă
abia-mi mai pot stăpâni slaba mână
se-ndreaptă ușor către pumnal
urmează supliciul final
victima cade-n țărână
privirea i se stinge secundă cu secundă
se zbate neîncetat pe pământul gol
știe că nu îi poate fi nimeni de ajutor
lângă ea sunt doar eu
animat de setea de sânge
ce mustește în mine
mă simt mai viu ca niciodată
privind cum viața îi este curmată
rămâne doar un morman de carne
amestecat cu pământul moale
îmbibat de propriul sânge.
eu am rămas în extaz lângă ea
cu-n tremur ușor în brațe
rămâne să mă hrănesc din suferința ei
până demonii nopții vor cere un alt sacrificiu de viață.

25
​societatea

unde să mă retrag din fața vieții?

depresia mă urmărește pas cu pas
dezvolt psihoze neînțelese
prietenii, toți, mi-au plecat.
nimic nu îmi mai reușește
nici eu nu mă mai recunosc
s-a stins și ultima dorință din mine
la viață nu mai găsesc niciun rost.
visuri mărețe au murit înecate în cotidian
rutina mi-a ucis mișelește elanul
nu mai sunt omul ce odat' eram
m-am schimbat, devenind doar un sclav.

26
continuitate

am fost o șoaptă purtată de vânt

am străbătut imensul pământ
într-un târziu, m-am lovit de munți
și am pierit în mare.
am renăscut sub soare arzător
purtat de valuri pe stâncile fierbinți
m-am transformat în abur
și am pierit în aer.
m-am ridicat spre cerul albastru
călăuzit de vântul năprasnic
am devenit o parte dintr-un nor
doar ca să pier în ploaie.

27
dincolo de dincolo

vino, femeie nebună, acolo

acolo, unde sub clarul de lună
te-am iubit.
vino să fim, din nou, un trup
într-un singur suflet să ne contopim
pământul să ne fie pat
cu bolta cerească să ne-nvelim.
luna să-ți lumineze fața
stelele să-ți danseze în ochi
vântul, cu a sa adiere
imnul iubirii noastre să-l compună
a sa muzică să ne-nsuflețească
și dincolo de moarte să ne călăuzească.
spațiul și timpul nu o să mai existe
ele s-au destrămat când ne-am întâlnit
dragostea noastră nu are bariere
și, niciodată, nu-și va găsi sfârșit.

28
așteptare

castelul bântuit
cu porțile închise
cu suflete pustii
ce țipă greu în noapte
așteaptă doar o umbră
ce o să le conducă
spre o eliberare
ce pare să nu vină.
și timpul trece greu
și umbra tot nu vine
se lasă așteptată
chemată cu suspine.

29
fără speranță

te-am căutat, iubito

te-am căutat
în câmpul roșu, plin de flori de mac
te-am căutat în inima pădurii
pe vârf de munte și în râuri
te-am căutat.
și am plecat ca să străbat oceane
poate te-aș fi găsit înotând printre alge
dar, fără rezultat.
și terminând de colindat pământul
de ascultat, la ceas de seară, vântul
te-am căutat și-n amintiri
n-am dat de urma ta
totul era pustiu.
ai pustiit pământul
mi-ai pustiit gândul
când ai plecat.

30
așa a fost

la malul mării
sub stânca neagră
acolo, unde apa lovește uscatul
un ,,el" și o ,,ea" se-mbrățișează
sunt iubiții uitați de veacuri.
s-au regăsit în amintiri
aveau atâtea împreună...
dar totul se va termina,
fiorul revederii îi animă
le dă voința necesară
o viață nouă să înceapă
trecând în neființă.

31
aș vrea

aș vrea ca-n fiecare seară

să-mi dormi în brațe, să te simt
și tu, cu vocea cristalină
să-mi tot vorbești, să mă alinți.
cât te iubesc, nu pot descrie
cuvântul nu s-a inventat
trăiesc gândindu-mă la tine
să te-ntâlnesc n-aș fi sperat.
ador să te ating, să te privesc,
pe pielea ta călătoresc
mirosul tău e-mbătător,
e euforic, ca un drog.
te-am explorat în întregime
precum un vechi navigator
privindu-ți stelele din ochi
pluteam pe corpul tău, încetișor...

32
mulțumesc!

am răsărit în lume primăvara

era o zi banală pentru toți
o singură excepție a fost atunci,
era o zi deosebită pentru mama.
trecut-au ani grămadă peste mine
dar voi păstra în suflet amintiri
cu sturlubaticul copil ce n-avea stare
și doar ea, mama, îl putea opri.
n-am apucat să-i mulțumesc vreodată
că m-a născut, mi-a dat o viată.
s-a dus să fie înger
ea încă mă veghează
și pentru asta, mamă,
sper să m-auzi,
îți mulțumesc!

33
credeam

mă pierd în infinit
acoperit de timp
simt cum mă dezintegrez
în marele Univers.
credeam în unicitatea individului
până am cunoscut oameni
realizând că suntem la fel
am dispărut în moarte.
am căutat să fiu diferit
dar tindem toți spre acest țel
am hotărât: mai bine pier,
mă contopesc în Univers.
voi fi un suflet între multe alte
cu nimic diferit față de ele
ca un grăunte de nisip
într-un deșert, în noapte.

34
început de toamnă

ultima zi de vară petrecută cu tine,

toamna aduce singurătatea peste noi
cerul începe sa plângă
e vremea despărțirii acum.
frunzele copacilor ruginesc, o să cadă
aștern un covor arămiu
vom putrezi printre ele,
se scurge din noi tot ce e viu.
rouă de lacrimi răsare-n dimineață
peste scheletul iubirii ce-a fost
o ultimă licărire aruncă
noi am apus, suntem morți.

35
căutare

se lasă toamna peste noi

ruginim, ca-n fiecare an
urmează depresii însoțite de ploi
și nopți nedormite la geam.
vântul, cu a sa adiere
ne poartă durerea departe
spre alte suflete chinuite
se compune o simfonie aparte.
fiecare suspin, fiecare șoaptă
mai lasă o notă pe portativ
singurătatea ne transformă
cautăm, pentru a trăi, un motiv.

36
tribut

țipete asurzitoare în noapte

membre sfârtecate de săbii și topoare
gemete icnite din plămânii uscați
chipuri ciopârțite ale foștilor camarazi
este o învălmășeală cumplită
câmpul este acoperit de tigvă lângă tigvă
căzut-au războinicii decapitați
au ajuns să se lupte frații cu frați
setea de sânge, teama, mânia
le acaparează trupul și mintea
nimic nu le mai poate sta în cale
se cutremură pământul sub ale lor picioare
sunt precum valul nimicitor ce lovește uscatul
distrug totul în calea lor, lăsând în urmă neantul.
nimeni nu va ieși învingător
pe câmpul de luptă nu există supraviețuitor
zeul războiului își cere tributul
ultimul rămas își va da duhul,
e prețul plătit de umanitate
când fratele omoară propriul frate.

37
alb

e totul vopsit în alb strălucitor

camera este imaculată
stau, obosit, la o masă
îmi aștept îngerul păzitor.
pășește încet, ascuns sub chipul iubitei,
se apropie, timid, către mine
ar vrea la ureche să-mi șoptească
dar, răzgândindu-se, îmi cere un pix și o coală.
sunt în suspans, așteptarea mă răvășește
până și pixul scrie cu alb
timpul în loc se oprește
vreau doar să văd ce scrie la final.
după o clipă, părută o eternitate
coala imaculată mi se oprește în față
citesc, fără a putea crede,
ce îmi rezervă fatidica soartă.
cu litere mari, impregnate
destinul îmi anunță plecarea
voi părăsi dragul pământ
căci pe coală stă scris ,,O SĂ MORI ÎN CURÂND!”

38
dependent

voi, demoni ai nopții

ce îmi dansați pe circumvoluții
mă vizitați noapte de noapte
și mă purtați spre alte lumi.
sunt lumi pe care le găsesc fără de speranță
unde strivită-i dorința de viață
voința proprie nu mai există
și mintea e dominată de frică
mă simt prizonier,
caut mereu o cale de scăpare
din nebunia în care sunt captiv
nu mai reușesc să fac diferența
între unde trăiesc și ceea ce gândesc.
am fost purtat acolo de prea multe ori
nici nu mai știu cărei lumi aparțin
dezvolt o atracție macabră
spre o existență plină de chin.
durerea, veninul ce-mi invadează trupul muritor
mă face dependent de nebunie
în curând o să ajung să cânt
doar pentru a-i chema pe demoni la mine.

39
indiferență

nu-mi pasă de voi

muritori de rând
rămâneți jos
eu mă înalț
evoluez spiritual
mă dezvolt personal
depășesc biata condiție
de uman.
stagnați în mizerie,
mizerie intelectuală
sunteți slabi
ați devenit neadaptați
meritați să muriți
nu-mi pasă de voi.

40
la sfârșit

unde-mi sunt zilele de altădat'

unde mi-e liniștea plăcută
a dispărut în anii ce s-au scurs
mi s-a albit părul la tâmplă/.
privesc, cu nostalgie, spre trecut
când corpul invadat mi-era, cu avântul tineresc
mă uit, și văd copilul năzdrăvan
acum bătrân, cu trupul gârbovit.
înțelepciunea a venit cu anii
dar bătrânului nu-i mai e de folos
țintuit, într-un pat, așteaptă moartea.
se apropie și ultima lui zi
ar vrea ca-ntr-o suflare să poa' să cuprindă
tot ce a învățat, el, într-o viață
să fie pildă pentru cei ce îl urmează.

41
am putrezit

m-am îngropat în tristețe

iubirea s-a ofilit la mormântul meu
nu i-am pus cruce
nici lacrimi, s-o ude, nu s-au scurs.
s-a scurs doar timpul
și, în fiecare secundă ce a trecut,
murea o parte din mine.
am putrezit și a putrezit
fiecare sentiment ce l-am simțit pentru tine.
o vioară rătăcită cântă în cimitir
o ultimă baladă de despărțire
se va așterne uitarea peste noi
pentru veșnicie.

42
tu…

venit-ai pe ascuns, într-o noapte

și te-ai lipit de pieptul meu
încetișor m-ai luat în brațe
și mi-ai șoptit:,,te voi iubi mereu!"
ți-am simțit respirația apăsată
inimile noastre băteau același ritm
am devenit o singură persoană
gândurile noastre s-au contopit
am depășit planul terestru
am călcat dincolo de timp
dragostea noastră irizează în spațiu
împreună vom fi până pierim
și dincolo vom trece,
ținându-ne de mână.

43
prizonier

zile și nopți atât de lungi

timpanul e perforat de liniște
tresar, din când în când, de durere
și țipatu-mi ascuțit străbate camera.
sunt bolnav,
bolnav cronic de singurătate
m-a prins strâns în plasa ei
mă simt o biată insectă nevinovată
zbătându-mă violent în pânza de păianjen.
se-ntinde cu o precizie uimitoare,
mi-a acaparat spațiul întreg
nu mai există speranță de eliberare,
doar o muncă sisifică
de a mă zbate, în încercarea utopică de a scăpa.
o să mă dispersez în uitare,
curând,
simt asta în fiecare respirație
ce devine tot mai greoaie
în timp ce limbile ceasului,
ce stă agățat într-un cui ruginit
pe peretele mucegăit al camerei,
se mișcă neperturbate
de spasmele muribundului
prins în pânza tristei singurătăți.

44
vestitorul

bătrânii înveliți în singurătate

zac în mizerie, aproape morți
nimeni nu vine să-i viziteze,
să îi întrebe dacă mai pot,
cum mai rezistă încă o zi,
ce gânduri ori speranțe îi țin în viață.
copiii le-au plecat demult
a ruginit drugul la poartă
nu vine nimeni s-o mai deschidă,
nu mai e zarvă pe mahala
doar o liniște mormântală
spartă, uneori, de o cucuvea.
e singura ce îi anunță
că îi așteaptă eliberarea
din viața asta atât de cruntă
de acum îi așteaptă doar uitarea.

45
povestind

am adunat suferința în suflet

s-a mohorât cerul când i-am povestit
am stat împreună la o sticlă de vin
triste amintiri depănând.
a început să plouă,
stropii de ploaie m-au îmbrățișat
m-a bucurat să știu că nu sunt singur
era un sentiment nou, ciudat.
m-am lăsat scăldat în lacrimile cerului
a spălat tristețea din mine
culcându-mă pe spate, în iarba udă
pentru ultima oară am respirat.

46
plecând

aflat în criză existențială

artistul își planifică plecarea
din lumea asta ignorantă
alege moartea.
un ultim gest făcut pentru umanitate
o operă scrisă cu sânge
din ea vor trage învățăminte;
lumea oare-l va plânge?
își inundă plămânii cu fumul țigării
cafeaua s-a răcit, uitată, pe masă
se visează pe malul mării
stând, așezat, la fereastră.
privește un ultim răsărit,
o ultimă rază-l luminează,
valul timpului pentru el s-a oprit,
infinitu-l îmbrățișează.

47
observator

privește-mi ochii
privește strălucirea furiei ce o simt
împotriva umanității
umanitate ce a luat drumul Sodomei
dulceața viciilor îi atrage
le-a absorbit și ultima picătură de discernământ
au ales fericirea simplă, efemeră
păcatul carnal.
plutesc într-un amestec bizar
de spermă, vomă, transpirație
și sânge coagulat.
și-au creat o conștiința iluzorie
s-au obișnuit să zacă
pe fundul lacului ce și l-au făurit
din aur, platină și diamant.
nimic nu le perturbă indiferența
nici măcar urletele copiilor nou-născuți,
aceste suflete răsărite din păcat
fiindcă iubirea s-a evaporat
în aburii etilici ai fiecărei respirații.
se zbat, cu fiecare bătaie a inimii,
să evadeze din universul infect, putred,
dar forța de atracție a păcatului
îi absoarbe tot mai adânc.
gândurile fragmentate despre libertate și adevărata fericire
inoculate în spirala adn-ului strămoșesc,
le sunt suprimate de mulțimea viciată, erodată
de păcatul strigător la cer.

48
așa a fost să fie!

într-o zi, mohorâtă, de toamnă

am îmbrăcat neagra haină a doliului,
dragostea noastră a murit.
atârnă greu pe umerii aplecați de anii
în care te-am iubit.
în tristețea ochilor se mai păstrează
o urmă fină din praful fericirii
înconjurată de șanțuri adânci,
săpate de surâsul matinal
sorbindu-mi cafeaua alături de tine.
cu mâinile tremurânde
deschid un cufăr vechi, mucegăit,
ros de carii și de vreme;
păstrează, la umbra timpului
ce s-a scurs doar într-un singur sens,
amintirea ta.
parfumul scrisului tău încă persistă
pe foaia îngălbenită de ani
e purtat, de o adiere ușoară
a ferestrei deschise,
prin toată camera
îl inspir, în plămânii obosiți,
cu setea de aer a pruncului ce vede
pentru prima oară lumina zilei.
o lacrimă atinge fotografia ta
într-o ultimă îmbrățișare
ce ți-o pot oferi
știindu-te atât de departe de mine.
am obosit să mai alerg prin amintiri,
o ultimă bătaie a inimii dă tonul
marșului funebru ce mă va însoți
acolo de unde nu s-a mai întors
nimeni.
dacă voi renaște, vreodată,
te voi căuta, promit!

și te voi iubi!

49
despărțire

ne-am pierdut
trezindu-mă din vis.
era dimineață!

50
într-o zi

dacă,
dacă mi-ai vedea sufletul
ai observa pe el urme adânci,
săpate de lacrimi.
e prizonier al timpului trecut
când ,,noi" existam,
a rămas pentru eternitate încapsulat
în dragostea noastră
plutind prin praful de stele,
căutându-te, căutându-ne...

51
în loc de…

adună-mi sufletul spart

în mii de cioburi
strânge-l în palmele
cu care mă mângâiai în dimineață
șoptindu-mi iubirea la ureche.
varsă-l în cafeaua ce o sorbi,
în loc de lapte,
(mereu ai preferat lapte în cafea).
bea-mă și păstrează-mă aproape,
în sângele tău,
în inima ta
și eu nu te voi părăsi niciodată,
nici nu te voi răni.
te voi iubi de acolo,
în fiecare bătaie a inimii,
în fiecare respirație
plutind pe ale timpului aripi.

52
fără să simt

îmi rupi bucăți de suflet

în fiecare noapte
și mă săruți
cu buze pline de venin
purtându-mă
spre moarte.

53
clipă pierdută

pleci?
pleacă!
eu te-am iubit cât am putut
și te iubesc!
am învățat ce-i fericirea
privindu-ți chipul în raze de soare
tu te-ai ales cu nemurirea
eu? eu cu suferința.
fiind rătăcit
m-ai cules din drum
doar să mă arunci în sălbăticie
plecând.
mi-ai pus coroană... de spini
și m-ai lăsat sângerând
să fiu devorat noapte de noapte
de gânduri și de speranțe,
să mă întreb cum ar fi fost
dacă...
dar ce rost mai are acum
te-ai pierdut, cândva,
și nu știu când
cât...cât aș vrea să pot să mă întorc în timp.
zilnic.
să retrăiesc la nesfârșit clipa,
acea clipă când ne-am întâlnit
să-mi văd sufletul oglindit în ochii tăi.
dar tot ce văd acum este
cum am rupt bucăți din mine
și te-am înălțat către nori/
și tot mai sus
spre tărâmul zeilor,
de unde credeam că ai coborât.

și ai plecat!

54
frânturi de oraș

calc apăsat în dimineața rece

pe covorul hepatitic de frunze așternut
un nene și o tanti, cu măturile
îi mai modifică desenul,
sunt plictisiți,
discută despre vecina de la 4,
aia care nu și-a plătit întreținerea.
și tot aia care, presupun eu,
îi și ceartă pe copiii ce fac gălăgie,
vara, în spatele blocului.
o tipă grasă, îmbrăcată
într-o pijama cu motive florale
este plimbată de câine prin iarbă
(întotdeauna am zis că oamenii
sunt plimbați de câini).
la colț de stradă, doi țigani
trag de un cărucior plin
cu pet-uri adunate din pubele,
împart amândoi o timișoreana
la doi litri, atât și-au permis.
mi-am amintit că, acum câteva luni,
am văzut cum arată dragostea,
ce înseamnă jurământul sfânt
,,împreună la bine și la rău!"
un cuplu de cerșetori împărțeau
o conserva mică de pate
și o juma' de pâine,
beau împreună dintr-o sticlă de bere
odihnindu-se într-un loc infect
din spatele pieței.
așa arată iubirea! da! așa arată!
un puștan mă trezește din gânduri,
îmi cere un foc
și mă întreabă cât e ceasul.
așa cred că făceam și eu în liceu
dar sunt timpuri de mult apuse.
îmi dă bricheta înapoi
spunând ,,mulțumesc!"
surprinzător, poate mai există
o șansă de revenire pentru ei.
ajung în stația de tramvai
fără să-mi dau seama
oare când am devenit un robot,

55
un sclav al societății?
dau peste aceleași fețe obosite, adormite
le văd în fiecare dimineață.
oare, ei la ce se gândesc?
îmi sosește și tramvaiul,
această cutie metalică pe șine,
un transportor către sclavia modernă.
se diversifică paleta de chipuri
unele sunt pictate de nopți pierdute,
de beții făcute în seara precedentă.
doi pescari bătrâni vorbesc despre
ziua de ieri, cum nu au prins nimic.
ei își pierd timpul așteptând moartea.
au plecat de acasă doar să scape
de nevestele prea cicălitoare,
căci singurele lor activități au rămas
gătitul și gâlceava cu bărbații lor.
îi privesc fugitiv pe toți,
nu s-au schimbat prea mult
în ultimii ani.
e 9:00!
e momentul să nu mai gândesc
timp de 8 ore,
doar să fac automat ceea ce mi-a intrat în reflex.
societatea așa te vrea.
sper să evadez...

într-o zi o voi face!

56
💦

picături de rouă
ruginind frunzele
anotimp al morții!

57
da/nu

da,
am trăit povestea noastră
într-un alt loc și în alt timp
mi-ai fost frumoasă mireasă
și te-am iubit.

da,
la fiecare renaștere te caut
cutreier întregul pământ
să-mi fii alături încă o viață
fără tine mă simt pierdut.

nu,
nu voi renunța la tine,
smaraldul ochilor tăi m-a săgetat
mi-a desenat o hartă în suflet
să te găsesc în fiecare veac.

nu,
iubirea noastră nu va pieri
va crește și va înflori
va trece dincolo de vreme
cât respirăm ne vom iubi.

da,
iubita-mi are ochii verzi!

58
pe altarul…
chipuri atrofiate
suflete distruse
toate venite în acest loc
al depravării și uitării
sunt fără de scăpare
din cercul vicios în care au intrat.
o fecioară zace inconștientă
într-un colț,
răstignită pe o masă
urmând să-și sacrifice virginitatea,
deflorată fiind de mulțimea de bărbați,
pentru zeul Dionis.
e penetrată, rând pe rând,
de falusurile erecte
sfârșind într-un amestec lipicios
de sânge și spermă
ce îi băltește pe firavul trup.
trebuia!
trebuia sa moară
ca jertfa sa fie supremă.
urmează delirul acum,
jertfa fiind făcută
femei contorsionate
și penetrate de mădulare necunoscute
zac întinse printre cioburi
și un amestec bizar de băuturi,
sânge și transpirație.
mirosul morții tinerei fecioare
le excită simțurile amorțite
ducându-i spre orgasm.
s-a terminat!
acum urmează așteptarea
unui nou sacrificiu,
unui nou orgasm
pe altarul decăderii umane.
e și mâine o zi!

59
zile de octombrie

s-a deschis cerul

într-o zi de octombrie
să spele rugina toamnei
din sufletele prăbușite
devastate;
le-a simțit durerea lăuntrică
contopindu-se cu ele.
ploua încet, ritmic
făcându-i să adoarmă
pe un covor țesut
din vise.
trezindu-se în dimineață
sub bătaia înceată în geam
a razelor de soare
sunt alți oameni
în același loc acum
departe de ziua de ieri
cu cerul de plumb.
zâmbesc și se întreabă:
de ce eram triști ieri?
era doar o banală zi,
ploioasă, de octombrie

60
te-am scris

te-am așternut pe coala albă

la ceas de seară
în fum de țigară
te-am pictat în litere
din gânduri și frânturi
de amintiri
amestecându-te printre lacrimi
și un pahar de vin.
și m-am rugat
către Divinitate
în întuneric, la miez de noapte
poate vei prinde viață
să te găsesc, zâmbind,
în dimineață,
să pot să te respir
și apoi să mă sting
fericit și plin de tine.

e timpul să dorm...

61
frunze

frunze peste tot,

în toamnă
căzute din copaci, amestecate
printre picăturile de ploaie
sau, cum au fost, cele de ieri,
purtate spre sol
de un curent de aer mai ușor.
putrezesc,
eu stau pe loc și le privesc
gândul mă poartă spre umanitate
se pierde și ea,
câte puțin, sub fiecare
strat de frunze moarte.

62
➡🔚

zgomote,
zgomote infernale prin ceață
lume agitată,
pierdută,
alergând,
îndreptându-se spre...
spre moarte!

63
🕳

ultimul sărut
cu gust de septembrie
praf de stele

64
💃

suflare rece
noiembrie venind
frunze dansând

65
<><>

clipe din viață

simțind eternitatea
absența ta

66
🌹

albastrul lăcrimând
ultimele petale de trandafiri
brumar zdrobește grădina

67
🔄

jumătate de lună privind

printre crengi goale murind
însângerat apus de soare

68
manifest

câtă prostie zace

în lumea idioată,
de aș avea putere
i-ați vedea trași pe roată
i-aș răstigni pe cruce
că sunt dobitoci
să mai respire lumea
că prea ne sunt mulți.
nu poți schimba o vorbă
mai de doamne-ajută
nu ai cu cine, spun,
trăim în incultură.
se înmulțesc orbește
rămân involuați
ăștia nu par născuți
ci zici că sunt clonați.

69
să fiu

să fiu acolo
în ultima ta clipă
din existența mizeră ce ai dus-o
să pot să îți privesc strălucirea
ce din ochi îți piere ușor
să simt suflarea ultimei respirații
și cum te stingi în întuneric,
să fiu acolo când mori.
cât mi-am dorit să-ți fiu călău
destinul tău să-mi aparțină
în propriile mâini să țin
al vieții fragil fir.
mă simt un zeu, acum,
așa cum stau, privindu-ți trupul
cuprins de spasme
cum fiecare mușchi se zbate
într-o nereușită încercare
de a supraviețui.
nu mai am milă
s-a pierdut demult
acum e doar plăcere
să știu că pot curma oricând
o viață
ce nu e decât o adiere
în uraganul numit TIMP

70
te vei întoarce

îi privești ochii reci

pierduți
presărați cu bucăți de soare
în asfințit
și-au pierdut strălucirea
în timp
lăcrimând cheaguri de sânge
și venin.
ai plecat fără să clipești,
fără remușcări
strivindu-i visurile sub talpa
bocancilor grei.
îți mai amintești ziua aceea?
te-a blestemat
cu focul ce a mistuit-o
iubindu-te
să te întorci în genunchi,
murind
să nu poți gusta nectarul fericirii
nicicând.
și timpul a trecut
așteptând.
a așteptat venirea ta, putrezind
pe interior
închisă în coșciugul de sentimente
moarte
rătăcit într-un cimitir plin cu flori
de dragoste
ofilite de dorința ta nebună
de a fugi.
știi ce a ținut-o în viață?
speranța
de a-ți spune că nu te va ierta
niciodată.
ți-a sosit timpul să mori,
să muriți...

71
în ceasul morții

toamna vieții scutură clipele,

ultimele ce ți-au rămas,
prin respirația cu miros de pământ
umed și rece.
a așternut brumă în părul tău
și a lăsat nori cenușii să împânzească
ochii, ce străluceau mai ieri.
o ultimă ploaie de lacrimi
udă dealurile și văile
săpate, adânc în carne,
de nemilosul timp.
inima bate arar,
parcă dorind sa-ți prelungească
existența efemeră
pompând sânge negru
amestecat cu speranță de viață
hrănind celulele atrofiate.
ai vrea să zburzi iară
cum o făceai, copil fiind,
în primăvară,
dar ești țintuit în patul
unde ai putrezit ultimii ani.
mai arunci, tăcut,
o privire prin dulapul de amintiri
și chipul ți-e străbătut
de o urmă fină a unui zâmbet.
atât te mai înconjoară în ceasul morții,
doar umbre de amintiri
ale celor ce sunt,
ale celui ce ai fost.

72
cum ar fi?

cum ar fi dacă...
dacă ți-aș povesti
că stropii de rouă
ce se preling dimineața
pe petalele florilor
sunt lacrimile Lunii?
plânge noapte de noapte
în întunericul singurătății ei
pentru toate iubirile destrămate
îi pare rău pentru oameni,
o doare să privească cum/
sufletele ce își șopteau iubire
sub lumina ei protectoare
au ajuns la sfârșit de drum,
drum pe care au plantat
copaci de amintiri
ce vor fi tăiați de securea timpului
și arși în cuptoarele uitării.
cum ar fi dacă,
dacă oamenii...

73
dar nu regret

mă trec fiori sărutându-te,

ai gust de pieire
și de durere,
simt cum trupul mi-e invadat
de spini otrăvitori
gustând din tine
și mă pierd, ușor, în amintirea
clipei în care
te-am gustat prima oară
știind că asta mă va duce
spre moarte.

74
Decembrie

un înger de foc calcă apăsat

pe bucăți de vis zdrobite
de gerul căzut peste orașul
ce zace amorțit într-un Decembrie trist.
aleile betonate s-au pustiit
inundate cu picături de întuneric,
un felinar rătăcit la colț de stradă
aruncă firicele slabe de lumină
sub care se zbat aripi degerate
ale unor gânduri ce s-au pierdut
în ultima respirație a zilei ce a trecut.
suntem prizonierii acestui peisaj
având gardian alternanța zi-noapte
iar singura speranță de evadare este
în îngerul de foc ce poartă în mână
cheia eliberării noastre în moarte.

75
dispariția Marelui Anonim

am apus!
izgonit din sufletul oamenilor
sfârșitul mi-e aproape.
particule microscopice din mine plutesc
în vibrațiile unor inimi pierdute
ce își caută mântuirea;
ecoul vocii mele s-a spart
în zidul construit din păcate.
mi-a rămas doar tăcerea și neputința
privindu-vă cum, prin distrugerea mea,
vă condamnați la pieire.
sunteți absorbiți într-un haos existențial
ce vă suprimă discernământul
dispar, împreună cu voi,
în întunericul din care m-am născut,
acolo unde timpul nu se măsoară,
în inexistență.

76
☣

miros de moarte răspândit

unde era vechiul oraș
zac putrezite cadavrele pe stradă
totul în jur e infectat.
roiuri de muște înfometate
și viermi se hrănesc din carnea lor
mișună pe sub piele, până la os
erodând trupuri lipsite de viață.
în peisajul lugubru se plimbă
un câine schilod, în gură ducând
femurul spart și curățat de carne
al unui copil de boală răpus.
nimeni nu a avut scăpare
bărbați, femei, copii
molima nu a făcut concesii
egali cu toții au fost în fața ei.

77
☄

murind într-un apus de soare

la margine de Univers
întorc privirea către tine
pentru ultima oară te privesc.

78
fulg

strălucitor pentru o clipă

simțind eternitatea
era, el singur, Univers
sculptat din diamant de gheață.
fulg de zăpadă rătăcit
purtat de vânt pe brațe
topindu-se, precum un vis
în noapte, în moarte.

79
☘

în verdele dimineții
cu aromă de primăvară
înmuguresc gânduri

80
-¦-

miros de lumânare , lumină și moarte

ard în uitare, mă risipesc în timp
pe drumul presărat cu flori de cireș

81
prizonier

și moare iubirea
și vine uitarea
am îngropat-o adânc
sub un mal de pământ
ridicat peste suflet.
zac, sleit de putere
de gânduri
așteptând dimineața.
amintirile răsărite în noapte
sunt ucise de raze de soare
ce străbat ferestra camerei
mă părăsesc, lăsându-mă singur.
prin ele existai și tu
trăiam fericit
otrăvindu-mă cu fantasme
mă drogam cu mirosul tău
rămas impregnat în pereții camerei
ce-mi este închisoare.
vreau să se termine totul
rupându-mă de tine
de lume și de simțuri
să fie întuneric
să plec în uitare
eliberat de moarte.

82
liniște

raze de soare
rătăcite printre frunzele salcâmului
câinele doarme

83
spre sfârșit

rătăcesc,
pe strada pavată cu amintiri.
în copacii ce o străjuiesc
au mai rămas agățate
pe ici, pe colo, surâsuri
și ecouri prelungi ale șoaptelor de iubire
ce se aud în adierea vântului, la apus.
uite!
acolo, în depărtare,
se vede și o privire galeșă
cred că e ultima pe care mi-ai aruncat-o
a rămas stingheră,
agățată în vârful copacului
își pierde din strălucire, se stinge
așa cum se întâmplă atunci când mori.
sau nu m-ai privit niciodată?!
poate e doar o fata morgana
din cauza lacrimilor corozive
ce mănâncă în carne,
se amestecă cu broboanele de sudoare
născute din durerea ce s-a spart
în mii de cioburi
și se plimbă prin artere, arteriole, capilare
străpungând pielea în drumul lor spre suprafață.
mă îngenunchează,
dar vreau să ajung la destinație.
știu că tu nu mai ești acolo,
până și amintirea ta a putrezit
roasă de viermi și de ură
a mai rămas doar un ciot
ce-l voi arde cu focul ce m-a devorat
apoi vreau să incendiez
strada pavată cu amintiri
și locul unde te-am cunoscut.

84
viața mea!
treizeci și cinci de respirații scurte
zdrobite de timp
se pierd în mirosul florii de salcâm

85
🌝

același soare
răsare în mii de lacrimi
roua dimineții

86
ssshhhhhhh!

lumina lunii
biciuieşte câmpia pustie
zgomotul tăcerii

87
✝

lacrimile cerului
spală păcatele pământului
ploaie de vară

88
🌬

asimetrii nomade
sparg infinitul albastru de vară
vântul suspină printre copaci

89
închisoare

aleargă după libertate

în propria cușcă , neștiind,
că au rămas captivi, pe viață
zidiți de propriul destin.
visează , în unele nopți,
cum este dincolo de zid
cum e să respiri altceva,
nu doar durere și chin.
otrava li se plimbă prin sânge
și ura brăzdează șanțuri adânci
pe chipul ce poartă ochii
pierduți în orbite și-n nopțile lungi.
gura schimonosită a înțepenit,
înghețată , în suferința eternă
nu mai poate articula nici cuvânt,
nici țipăt înăbușit,
e doar mormânt.
tabloul pictat cu ființe,
ce încă mai speră și respiră,
reușește să-și schimbe peisajul
când moartea devine radieră.

90
să fie doar un vis!

flori putrezite,
pământ și uitare
îți acoperă, strat cu strat
și clipă cu clipă, trupul.
amintirea chipului tău se pierde
cu fiecare clipit al pleoapelor
ce s-au transformat în lame
și te decupează bucată cu bucată,
amestecându-te cu sânge și lacrimi
ce se preling spre nonexistență.
cimitirul s-a pustiit,
învăluit în singurătate
și-n întuneric,
tresărind la țipătul de durere
ce îl înjunghie precum crucile
înfipte la fiecare mormânt.
doar durerea mea sparge liniștea.
sunt istovit!
și ultima noastră întâlnire s-a sfârșit.
adio, iubirea mea!
mă duc să dorm pe patul meu
făurit din gânduri și amintiri,
să-mi odihnesc capul pe speranțe
și poate, trezindu-mă,
totul să nu fi fost decât un vis.

91
trei zile

secundă!
minut!
oră!
zi!
săptămână!
lună!
an!
clipe trăite
în 300 de milioane de respirații.
unele scurte, altele lungi,
în care încercam, parcă,
să-mi golesc sufletul.
prea era încărcat
precum plămânii plini de puroi
ai unui tuberculos,
numai că eu scuipam viața
și moarte creștea în mine,
fermentând în amintiri
ce au răsărit din ieri,
din oameni iubiți
din cei părăsiți,
morți și putreziți.
amintiri ce înmuguresc
în azi
din gânduri abisale
pictate în tonuri de roșu-sângeriu.
se scurg,
lipite cu lacrimi,
de firele de nisip ale clepsidrei,
îmbătrânesc și mor,/
cimentate
în cimitirul făr' de cruci al uitării
cu ale sale poteci,
năpădite de buruieni otrăvitoare,
ce vor rămâne necălcate
pentru eternitate.
eu am ales alt drum,
călcând apăsat în bocancii peticiți
cu bucăți de speranță.
mă hrănesc cu bucăți de visuri
rătăcite într-un fund de buzunar
supraviețuiesc, mă voi odihni
la umbra copacului numit mâine.

92
🌧

cade în stropi mari

și stinge mirosul florii de tei—
plumbul cerului

93
🔲

ploaie de vară
cu iz de singurătate.
fereastra larg deschisă.

94
orășenii!

fumează proasta
stând la geam
și lung privește-n stradă/
văzându-și dobitocul soț
încărcat, de la piață.
prin stropi de ploaie,
în tricou și fără de umbrelă
se-ntoarce mândru și voios
udat pana la coaie
verdețuri, ceapă, morcovi și cartofi
în plase îi atârnă
să-i facă vaca de soție
o ciorbă cât mai lungă.
și, cum stă ea, proptită-n geam,
privindu-l pe al ei bărbat,
privirile li se-ntâlnesc
și el, cu glas duios îi strigă:
,, aruncă, fă, o sută jos
să iau buceaga sfântă!"
se înduioșează soțioara
și îi aruncă banii,
el lasă plasele pe jos
și intră-n chioșcul jalnic
ce zace amorțit la colț de stradă
vânzând o bucurie efemeră,
de o seară,
pentru un cuplu de la bloc.

95
nu a venit!

gânduri macabre
te îngheață în noapte,
trup amorțit
și sentimente moarte,
e casa pustie
și ea nu mai vine,
clipe trăite rătăcite,
pierdute în timp,
regăsite în visare,
se sting
la primele raze de soare,
în ultima suflare
fără să fi venit,
fără să fi simțit,
cum e să fii iubit.

96
am ales

întuneric acoperind orașul

dospit în sufletele păcătoșilor.
plutește bezna sfârșitului
pe ape învolburate ce îneacă
tot ce-ntâlnesc în calea lor.
cerul brăzdat de fulgere
biciuieşte pământul, cu ură,
căci prea creștea păcatul în noi
precum viermii în leșul unui câine
intrat în putrefacție.
se aud țipete!
țipete amestecate cu tunete,
se lovesc de ecoul durerii.
și oamenii!
oamenii aleargă cu disperare,
trăindu-și ultima clipă
cu mâinile împreunate și ridicate spre cer,
cu ultima suflare, într-o ultimă încercare,
cer iertare Divinității
dar prea e târziu!
cândva, în trecut, fiecare am făcut
o alegere.

97
rătăcit

știi?
știi tu ce crunt a fost atunci
când ai plecat?
m-am prăbușit precum un munte
într-un ocean învolburat
din lacrimi adunate-n palme
prelinse de sub ale mele pleoape
în nopțile ce au fost tot mai lungi
și-n liniștea tulburătoare.
e frig!
și o răceală surdă de mormânt!
mă tot scufund în amintiri
acolo mai trăiești,
trăiesc și eu
și tot acolo voi muri.
să stai și să asculți
la vântul care bate
și-mi duce răsuflarea
vei auzi o șoaptă
ce numele ți-l strigă
vine din depărtare
gonind mereu spre tine.
eu nu o sa mai fiu,
m-am rătăcit în gânduri abisale
ce poartă al tău chip.
zâmbesc!
și te privesc cum mă distrugi,
dar tot ce-am fost
am fost cu tine
am învățat să zbor, să râd,
să cânt și să găsesc un sens
cuvântului „iubire".

98
august

viermii amintirilor
trăiesc printre ruinele zilei de ieri,
se hrănesc cu gânduri,
însângerând apusul a ce mi-ai fost,
a ce ți-am fost,
pătrund adânc în mâine,
eviscerează speranța
a ceea ce am fi fost împreună.
sămânța uitării încolțește/
pe bube și răni puroinde,
se hrănește din excremente
săpând adânc în pământul iubirii
cu rădăcinile sale spinoase.
doare!
de foc mi-e respirația acum
și totul se transformă-n fum,
mă pierd în ploaie și vânt
și august îmi e mormânt.
un clopot bate surd
pentru ultima oară.

99
oț (că sunt țăran)

privind în verdele ochilor tăi

am visat eternitatea pentru o clipă,
clipă ce s-a stins într-o respirație scurtă,
a rămas doar vid, întuneric și tăcere.
undeva, în depărtare,
străluceşte o dâră de lumină;
tu pleci.
în liniștea asta
eu mă scufund printre bucăți de gânduri,
printre bucăți din tine
pe care le-am furat în timp ce tu dormeai
și le-am ținut captive în iris.
mă afund tot mai adânc
și simt cum mă pierd
în negura uitării.

100
…

Sunt nopți ce macină; și zile,

Urlă un dor nestins în mine,
Fără să pot să-l fac să tacă,
L-aș duce-n munți, să-l sparg de piatră.
Eu aș rămâne liniștit
Tăcut și mort în asfințit.

M-aș așeza la umbra unui brad,

I-aș povesti cât te-am iubit, cu drag;
Nici tu nu știi!
Uitam de mine, tu ai uitat de noi,
Nici timpul nu se dă 'napoi,
Arde mocnit clipă cu clipă,
Tu fiindu-mi ultima lumină.

101
te pictez

o ploaie ușoară picură tăcerea

peste frunzele îmbătrânite de toamnă;
la geam, chipul ți-l desenez cu răsuflarea
și-l colorez cu un creion ce sângerează.
părul tău, din arțar japonez,
prinde viață,
vântul îl suflă peste umărul meu
și scutură frunzele pictate cu amintiri
ce se aștern pe piele, putrezesc
lăsând în urma lor miros de uitare,
de gânduri, visuri veştejite.
îmi privesc chipul ce se descompune
în prasiolitul din ochii tăi,
ochi ce mă străpungeau cu scântei divine
în dimineață.
bucăți, rupte din mine, cad
pe covorul țesut din zâmbete,
din șoapte rostite în noapte;
îl impregnează
doar pentru ca timpul să-l desfacă,
să-l poarte spre moarte.

102
💓

dorul de tine
în bătaia inimii
moarte în august

103