Sunteți pe pagina 1din 4

Duşmanii lecturii

Cecilia Călinescu
Şcoala cu cls. I-VIII Pietrari, Jud. Vâlcea

Numesc duşmani ai lecturii nu nenumăratele motive care te împiedică să


citeşti şi care sunt justificate pe deplin, cert fiind şi faptul că epoca pe care o
parcurgem nu este una a celor care citesc. Azi nimeni nu mai are timp să citească, iar
puţinele cărţi care mai sunt parcurse de cititori se citesc numai bucată cu bucată, câte
douăzeci de pagini, câte douăzeci de pagini, astfel încât atunci când cartea este
parcursă integral ne dăm seama că nu e citită deloc. Dispare acea plăcere de a citi şi
de a te abandona cu totul lecturii, iar informaţiile acumulate îşi pierd continuitatea,
fiind trunchiate. Continuitatea în lectură este necesară nu numai pentru a judeca o
lucrare bună, dar şi pentru a o înţelege.
Duşmanii lecturii, cei despre care vreau să vă vorbesc, sunt tendinţele,
înclinările şi obişnuinţele care te împiedică să citeşti cum trebuie, adică folositor, util
şi plăcut.
Principalii duşmani ai lecturii ar putea fi amorul propriu, timiditatea, patima şi
tendinţa de a critica, neînsuşirea deprinerilor de a citi în copilărie, care duce mai târziu
la incapacitatea de a mai deprinde acest obicei. Lectura este o biruinţă a plictiselii
asupra amorului propriu.
Totuşi, cred că cel mai mare duşman al lecturii este nu tehnologia, ci uşurinţa
cu care prin aceasta ni se facilitează accesul la o informaţie-rezumat, trunchiată şi, de
multe ori ilogică. Desigur, este lăudabilă evoluţia tehnologiilor informaţionale şi a
motoarelor de căutare care facilitează accesul la o informaţie sau alta, dar acest pas
înainte al tehnicii reprezintă mulţi paşi înapoi pentru literatură.
Găsim pe internet, date despre autori, informaţii despre diferite cărţi, rezumate
sau diferite păreri ale unor cititori, sub formă de comentarii ale textelor literare.
Uneori aceste păreri sunt personale cititorului, prezentând textul dintr-un punct
propriu de vedere, alteori sunt preluări ale părerilor unor critici literari, dar cert este că
un astfel de rezumat sau „comentariu” de pe internet nu pot suplini lectura efectivă a
textului literar.
Aş vrea să vă supun atenţiei o experienţă personală foarte recentă. Nu mai
demult de astă vară am trecut examenul de obţinere a gradului didactic II. Ca un
„şoricel de bibliotecă” din vechea generaţie, mi-am făcut treptat proviziile şi m-am
apucat de ronţăit literatură. Unele dintre cărţi le aveam în biblioteca personală, pe
altele le achiziţionasem în ultima perioadă graţie editurilor unor cotidiene din
România, care oferă săptămânal câte un volum de literatură adevărată la un preţ
accesibil; pe altele le-am împrumutat de la bibliotecă, dar au mai rămas destule, în
special cele ale scriitorilor contemporani, pe care nu le-am găsit. Întrucât intrasem
oarecum în criză de timp şi nu îmi permit să merg la un examen nepregătită, am apelat
şi su la... internet. Astfel am aflat cu stupoare că citeam nişte comentarii ale unor texte
literare pe care nu le cunoşteam, comentarii din care nu înţelegeam nimic. Din acele
texte nu puteam desprinde niciun fir epic, nu puteam deduce relaţiile dintre personaje
şi astfel textul literar, oricât ar fi fost de valoros în original, pentru mine, profesor de
limba şi literatura română, nu prezenta niciun interes.
Revin şi mă întreb zilnic, ce înţeleg elevii noştri din comentariile, rezumatele
sau referatele pe care le transcriu de pe internet? Asta numai dacă profesorul are
inspiraţia de a cere să fie scrise de mână, pentru că alţi elevi apasă doar butonul
„print”, fără măcar a şti ce cuprinde acel text. Sau chiar dacă l-ar citi, sunt convinsă
că, necitind textul literar la care să poată raporta comentariile, nu ar înţelege nimic.
Cum ne putem închipui că-i vom putea inocula elevului virusul lecturii, când el are
acces în orice loc şi în orice moment la tehnologia informaţională, care-i facilitează
obţinerea direct temei pentru acasă sau a rezumatelor din caietele de lectură
suplimentară?
Elevii noştri nu mai citesc probabil tocmai din vina noastră. Cu ceva timp în
urmă toţi dascălii mai tineri aclamau metoda referatelor, în timp ce unii dascăli mai cu
experienţă o criticau. Printre cei tineri mă număram şi eu, dar după numai câţiva ani
am trecut în tabăra cealaltă, fără a-mi face totuşi mustrări de conştiinţă pentru
convingerile mele anterioare. Şi am să vă explic de ce. În urmă cu doar câţiva ani,
elevii mergeau la bibliotecă, erau nevoiţi să caute informaţia şi să facă „o lectură cu
creionul în mână” pentru a-şi întocmi referatul. În momentul actual oportunitatea
referatului o consider depăşită pentru că elevul merge la bibliotecă, dar nu pentru
carte, ci pentru biblionet, iar de aici nu accesează cartea virtuală, ci merg direct la
referatul gata-făcut, care de cele mai multe ori cuprinde nenumărate erori de
interpretare.
S-a încercat o altă abordare a lecturii, la nivel naţional, în cadrul unor cercuri
de lectură. Ideea părea salutară, dar vin şi mă întreb cât se poate citi, analiza sau
discuta pe marginea unui text literar într-o oră sau cel mult două pe săptămână? Este
uşor să abordăm problema din prisma unor cititori deprinşi cu astfel de practici cum
este cititul, dar ce te faci cu elevii care se văd nevoiţi să citească un textuleţ de câteva
ori pentru a putea înţelege mesajul scris.
Ne bucurăm că unii elevi ai noştri citesc cursiv un text literar impus, dar ar
trebui să ne întrebăm şi ce mesaj desprind ei din acel text la o primă lectură? De cele
mai multe ori elevii dau citire cursivă unor astfel de texte, dar nu pot pricepe nimic.
Care ar fi motivele? Ei bine, dacă textul nu face parte din aria de interes a elevului,
privirea acestuia parcurge şirul tipărit de litere pe care le va grupa şi le le va
transforma în mesaj verbal, dar atenţia sa va fi distrasă de altceva mult mai interesant.
Un alt motiv al incapacităţii elevului de a percepe mesajul scris al textului ar fi
necunoaşterea unor termeni atât de banali pentru noi, însă total necunoscuţi elevului.
Şi nu fac referire aici la termeni de ordin ştiinţifici, ci, cum spuneam mai înainte, unii
extrem de banali. Spre exemplu, lectura textelor lui Ion Creangă necesită utilizarea
dicţionarului pentru explicaţia unor cuvinte sau expresii ce fac referire la activităţi sau
obiecte altădată des folosite în gospodărie, şi spun acest lucru referindu-mă la elevii
unei şcoli de ţară, unde avem pretenţia că totuşi tradiţia este ai bine conservată.
Am observat acest lucru în timpul lecturii explicative la clasă a textelor lui Ion
Creangă. Elevii ascultau ca nişte îngeraşi, sorbindu-mi fiecare cuvinţel, dar când
suspectându-i că se plictisesc am schimbat strategia şi am început să pun întrebări, am
primit răspunsuri dintre cele mai şocante referitor la explicaţia unor cuvinte. M-am
văzut astfel nevoită să reiau lectura textului, şi i-am rugat să mă întrerupă ori de câte
ori nu înţeleg un cuvânt, încercând astfel să depistez şi să explic cuvintele pe care
elevii nu le cunoşteau. Spre surprinderea şi dezamăgirea mea, m-am trezit nevoită să
mă opresc la fiecare două sau trei cuvinte, despre care precizez că nu erau
regionalisme, ci cuvinte pe care părinţii lor, foarte ocupaţi în ultima vreme să mai
converseze în casă, nu le mai folosesc, în timp ce bunicii din familie, sunt evitaţi de
nepoţi.
M-am întrebat, prin urmare, cum să lectureze cu plăcere un elev un text ale
cărui cuvinte nu le cunoaşte? Este ca şi când ar citi un text în care întâlneşte două
cuvinte în română şi trei în chineză.
Ulterior am încercat să observ mai atent ce preocupări au părinţii sau bunicii
elevilor mei. M-am îngrozit şi mi-a fost ruşine când am constatat că mamele şi
bunicile lor nu mai spun poveşti la clacă sau pe la porţi când se strâng, ci sunt
interesate doar de găsirea Elodiei, sau se arată încântate de limbajul extrem de vulgar
al Adrianei Bahmuţeanu sau Oanei Zăvoranu, alungându-i pe copiii când pun
întrebări. Adulţii nu mai au timp pentru copii, motivând totuşi că toate eforturile lor
sunt închinate creşterii şi educării copiilor.
Revin şi mă întreb ce pot culege bun cei ce sunt în formare, dintr-o societate
care promovează nonvalorile, prostituatele şi maneliştii lipsiţi de talent?
Ei culeg modele. Modelele care li se oferă ca reprezentând cariere de succes
într-o lume în care singura grijă a părinţilor lor este banul ce duce la satisfacerea unor
nevoi primare. Ce-şi vor dori să devină aceşti copii? Oameni de succes asemeni
modelelor oferite de mass-media. Într-o asemenea societate cred că nedumerirea
elevilor cea mai mare este: „La ce-mi trebuie mie lectură, dacă cei cu bani nu au citit
şi au ajuns unde sunt?”.
Prin urmare, unul dintre duşmanii lecturii este chiar viaţa, care nu se împacă
cu lectura, pentru că ea nu e contemplativă. Ambiţia, dragostea, avariţia, ura, în
special ura politică, gelozia, rivalităţile, tot ce face viaţa frământată şi violentă ne
îndepărtează de ideea de a citi ceva.
Cu puţin timp înainte, situaţia se prezenta altfel, părinţii fiind îngrijoraţi pentru
gustul lecturii copiilor lor, la fete intervenind primejdia că într-o zi vor citi romane,
care le vor acapara tot timpul. Atât atunci, cât mai ales acum, îngrijorarea părinţilor
este că nu dispui de prea mult timp ca să-ţi faci o situaţie, spunând: „Vei citi la
bătrâneţe, când vei avea mai mult timp”. E de ajuns o singură ambiţie sau pasiune care
să te oprească să citeşti.
Încercând, în final, un portret al omului care citeşte, aş putea remarca despre el
că nu e foarte ambiţios, nu-i frământat de pasiuni politice întrucât, dacă ar fi, nu ar citi
decât ziare, nu-i place să ia masa în oraş sau să iasă cu prietenii în cluburi, n-are
pasiunea de a construi, dar nici pe cea a călătoriilor şi, cel mai important, nu-i place
conversaţia.
Cititorul nu trebuie să fie pregătit înainte de a deschide cartea, precum nici
spectatorul înainte de ridicarea cortinei. Lecturii trebuie să i te dăruieşti, să vrei să te
dăruieşti şi să te dăruieşti sistematic. În concluzie, amorul propriu, diferitele pasiuni,
nemulţumirile, lipsa timpului şi facilitatea cu care se ajunge la informaţie sunt
principalii duşmani ai lecturii.
Trebuie să ne ferim de ei dacă nu vrem să ne pregătim o bătrâneţe tristă, cărţile
fiind ultimii noştri prieteni care nu ne înşală şi nu ne reproşează că îmbătrânim.