Regimuri totalitare în perioada postbelică

1. Uniunea Sovietică şi Europa de Est

1.1. Stalinizare şi destalinizare

Ţările Europei centrale şi de est ocupate de Armata Roşie la sfârşitul celui de-al doilea
război mondial au fost teatrul unui amplu proces de acaparare a puterii de către partidele
comuniste locale, susţinute de ocupantul sovietic, în intervalul 1945-1947, proces
cunoscut îndeobşte drept „sovietizare”. Majoritatea acestor partide erau strict subordonate
Moscovei încă din perioada în care funcţionaseră ca secţii ale Internaţionalei Comuniste,
subordonare care s-a perpetuat şi după 1943, când organizaţia fusese desfiinţată. În
majoritatea acestor ţări, partidele comuniste nu aveau tradiţie, populaţia fiind puţin
ataşată de idealurile marxist-leniniste şi manifestând chiar opoziţie organizată faţă de
acapararea puterii de către comunişti. De asemenea, pe fondul acutizării divergenţelor
sovieto-americane, ţările occidentale au manifestat o ostilitate nedisimulată faţă de aceste
regimuri, în care vedeau exact ceea ce acestea erau: simple instrumente ale Moscovei.
Din aceste motive – şi nu numai – subordonarea noilor regimuri comuniste faţă de
Moscova a fost deplină, cel puţin în primii ani ai preluării puterii.
Obiectivul declarat al acestor regimuri, aşa cum îl declarau în propagandă şi istorii
oficiale, a fost „revoluţia socialistă”, obiectiv inspirat din ideologia marxist-leninistă şi
care consta în preluarea puterii de către clasa muncitoare şi înlăturarea claselor sociale
adverse, burghezia şi moşierimea, în vederea realizării unei societăţi egalitare, nu doar
din punct de vedere politic, ci şi economic, respectiv „societatea socialistă”. Practica
politică a fost inspirată din modelul sovietic, urmând paşii parcurşi de bolşevici în Rusia
– în măsura în care specificul situaţiei a permis-o – iar societatea socialistă avută în
vedere de aceste regimuri era inspirată la rândul ei din modelul aplicat de Stalin în
Uniunea Sovietică.
În privinţa Uniunii Sovietică, anii postbelici au fost dominaţi de reluarea dominaţiei
absolute a partidului asupra societăţii, dominaţie care fusese relaxată în timpul războiului
şi în anii 1945-1947. Soldaţii sovietici care pătrunseseră în ţări apusene în timpul
războiului au avut ocazia să se familiarizeze cu un mod de viaţă mult diferit, în care
privaţiunile specifice traiului cotidian din Uniunea Sovietică nu se manifestau în aceeaşi
măsură. De asemenea, în perioada alianţei cu anglo-americanii, abordarea conflictuală a
relaţiilor cu occidentul fusese înlocuită de perspectiva colaborării, ceea ce crease
numeroase iluzii în URSS cu privire la relaxarea regimului. Stalin a perceptul aceste
evoluţii drept o ameninţare la adresa stabilităţii regimului, mai ales în condiţiile care au
urmat anului 1947 şi a căutat să le combată efectele prin reluarea presiunilor ideologice şi
a epurărilor.
Astfel, încă din 1948, este demarată în Uniunea Sovietică aşa-numita „campanie anti-
1
cosmopolită”. Iniţiată sub controlul lui Andrei Jdanov, tezele acesteia erau că influenţele
occidentale în cultură şi arte sunt dăunătoare, ele propagă modul de viaţă burghez,
caracterizat de „descompunerea” valorilor. Acestea trebuiau combătute, susţinea partidul,
cu atât mai mult cu cât în viaţa culturală se manifestau tendinţe de „ploconire” faţă de
acestea şi de subestimare a realizărilor sovietice în domeniile artelor dar şi ştiinţelor. În
acest context, după 1951 a devenit evident că Stalin pregătea un nou val de epurări,
asemănător celor din anii 30. Cel mai edificator exemplu în acest sens l-a reprezentat
celebrul caz al „complotului medicilor”, în care medicii de la Kremlin, care tratau
conducerea superioară de partid şi de stat, au fost arestaţi în 1952 sub acuzaţia că, fiind în
slujba spionajului occidental, ar fi plănuit asasinarea conducerii. Majoritatea acestora
erau evrei, ceea ce reprezenta implicit o manifestare a anti-semitismului lui Stalin. De
altfel, campania anti-cosmopolită viza în mod special evrei, consideraţi ca propagatori ai
culturii occidentale. Tendinţa principală care a caracterizat viaţa politică şi socială
sovietică până în 1953 a fost de izolaţionism (de ex.: epurările au vizat în mod special
luptătorii voluntari din cadrul brigăzilor internaţionale din Spania, la rândul lor
„contaminaţi” de modul de viaţă burghez.)
Transformările au fost în schimb mult mai profunde în ţările Europei centrale şi de est
intrate sub controlul sovietic prin intermediul partidelor comuniste locale. Spre deosebire
de URSS, aceste regimuri nu aveau avantajul sovietic de a se fi consolidat de mai multe
decenii sau de a fi reorganizat deja viaţa economică şi politică. De aceea, toate evoluţiile
pe care le-a cunoscut regimul comunist din Uniunea Sovietică au fost parcurse în aceste
ţări în mod accelerat, comprimate în doar câţiva ani.
Din punct de vedere politic, în statele satelit s-a trecut la aplicarea regimului de partid
unic, prin lichidarea opoziţiei politice, care în cea mai mare parte a fost exterminată sau
încarcerată. Noi constituţii au oferit acoperirea juridică pentru înfiinţarea unor noi forme
de organizare politică, republici populare („democraţii populare”). Lichidarea opoziţiei
politice, precum şi celelalte măsuri pe care aceste regimuri le aplicau sau urmau să le
aplice, au necesitat organizarea unui aparat represiv subordonat partidului. Astfel, după
epurarea justiţiei şi afacerilor interne, unde au fost plasaţi oameni de încredere ai
partidului, a fost înfiinţată, după model sovietic, poliţia politică, instituţie represivă ce
avea ca scop declarat „apărarea cuceririlor revoluţionare ale clasei muncitoare”, cu alte
cuvinte reprimarea oricărui adversar al partidului şi al proiectului său de transformare
ideologică a societăţii.
Din punct de vedere economic, partidele comuniste au implementat modelul stalinist al
economiei centralizate de stat. Pentru aceasta, industriile, băncile, transportul şi toate
proprietăţile importante au fost naţionalizate, de cele mai multe ori fără despăgubirea
proprietarilor de drept. Statul şi-a asumat conducerea economiei prin mijloacele
planificării, în fiecare ţară fiind înfiinţate structuri însărcinate cu întocmirea de planuri
cincinale de dezvoltare economică. Principala caracteristică a acestor planuri a fost
accentul deosebit asupra industriei grele (metalurgică, extractivă, energetică), industrii
care în viziunea stalinistă reprezentau cheia dezvoltării. În domeniul agriculturii, s-a
procedat la colectivizare, deşi măsura a fost aplicată diferenţiat, cu mult entuziasm de
anumite regimuri (România, Bulgaria) şi cu multă reticenţă de altele (Polonia, Ungaria).
Pe toate planurile vieţii economice şi social-politice, regimul fiecărui stat satelit a căutat
în mod special: (1) să-şi consolideze autoritatea şi controlul în interiorul societăţii şi
2
aparatului de stat, mai ales prin mijloace abuzive şi represive şi, (2) să transpună întocmai
modelul organizaţional sovietic, în accepţiunea sa stalinistă. În acest sens, campania anti-
cosmopolită a fost preluată în toate aceste ţări, proletcultismul a ajuns să domine viaţa
culturală, limba rusă a devenit obligatorie în învăţământ, a fost preluat chiar şi modelul
organizării administrativ-teritoriale sovietice. Toate aceste măsuri au fost aplicate
concomitent, fiind însoţite în multe ţări de procese publice inspirate după modelul celor
sovietice (cazul Rudolf Slansky în Cehoslovacia, Laszlo Rajk în Ungaria, Traicio Kostov
în Bulgaria).
Moartea lui Stalin în 1953 a marcat o transformare profundă în politicile regimurilor
comuniste, atât în Uniunea Sovietică, cât şi în statele satelit. Acordul la care au ajuns
membrii Biroului Politic a fost de a evita situaţia în care o singură persoană îşi asumă
întreaga conducere, împărţind funcţiile cele mai importante între Nikita Hruşciov,
Gheorghi Malenkov, Lavrenti Beria, Viaceslav Molotov. În iunie 1953 însă. L. Beria a
fost înlăturat din funcţii, condamnat la moarte şi executat sub acuzaţii fictive, prin
acordul tuturor celorlalţi membri ai conducerii care se temeau de influenţa acestuia, ca şef
al aparatului de securitate. Politica economică a regimului s-a schimbat radical prin
implementarea „Noului Curs” al lui Malenkov, care viza sporirea nivelului de trai,
schimbând prioritatea investiţiilor cincinale de la industria grea către industria bunurilor
de larg consum. Pe plan extern, ostilitatea faţă de occident a fost nuanţată, Moscova
arătându-se dispusă la dialog.
Anii 1953-1957 însă au marcat consolidarea autorităţii lui N. Hruşciov în rândul
conducerii de la Kremlin, în primul rând prin epurarea lui Gh. Malenkov în 1955, care a
dus la suspendarea „Noului Curs”. La al XX-lea congres al PCUS, N. Hruşciov a
prezentat un raport în care era aspru criticat cultul personalităţii lui Stalin şi abuzurile
comise din ordinul său, acesta reprezentând începutul procesului de de-stalinizare.
Distrugerea prestigiului public al lui Stalin viza de fapt consolidarea propriei autorităţi a
lui Hruşciov. În 1957, V. Molotov a fost la rândul său înlăturat din conducere, el fiind de
altfel un important oponent al de-stalinizării. Cu toate acestea, intervalul a implicat
provocări majore în Europa de Est, unde politicile hruşcioviste au provocat efecte
diferite, din cauza desincronizării dintre schimbarea de conducere de la Moscova şi
realităţile din statele satelit.
Intervalul 1953-1956 a rămas cunoscut prin frământările care au avut loc în „democraţiile
populare”, ilustrând faptul că regimurile comuniste nu erau încă suficient consolidate. În
iunie 1953 a avut loc o răscoală muncitorească în Berlinul de Est, muncitorii protestând
faţă de mărirea normelor de lucru, distrugând simboluri sovietice (ex.: statui ale lui
Stalin) şi scandând sloganuri anti-comuniste. Proteste similare au avut loc şi în alte ţări,
precum Cehoslovacia (Pilsen) şi Polonia (Poznan), pornind tot de la muncitorimea
industrială, nemulţumită de condiţiile de trai. „Noul curs” a fost implementat, cu variaţii,
în fiecare stat satelit, fiind uneori însoţit de schimbarea conducerii, cum a fost cazul cu
Ungaria, unde liderul de partid Matyas Rakosi a fost nevoit să cedeze conducerea
guvernului lui Imre Nagy. Asemenea fenomene au contribuit la şubrezirea autorităţii
partidului în aceste ţări. Regimurile comuniste est-europene au fost însă în mod special
şubrezite de începutul de-stalinizării şi de prelucrarea publică a tezelor „Raportului
secret”, mai ales în Ungaria şi Polonia.
În 1955, profitând de epurarea lui Malenkov, M. Rakosi l-a înlăturat pe Imre Nagy din
3
funcţia de prim-ministru, sperând să-şi refacă autoritatea, însă „Raportul secret” a condus
în mod special la deteriorarea regimului său. Recunoaşterea greşelilor şi abuzurilor
comise de Stalin şi autocritica partidului pentru o parte din greşelile trecutului (ex.:
procesul Lazslo Rajk) au creat o efervescenţă socială şi intelectuală deosebită în Ungaria.
Una dintre cele mai importante forme de manifestare a fost formarea Cercurilor literare
Petofi, unde se purtau discuţii cu caracter public despre greşelile comise de partid, despre
nedreptăţile anilor precedenţi, era criticat proletcultismul şi impunerea forţată a formelor
sovietice. În octombrie 1956, fenomene similare s-au manifestat şi în Polonia, unde au
avut loc mişcări de stradă prin care se solicita partidului să-şi recunoască erorile şi să
promoveze socialismul într-o formă specific poloneză, renunţând la împrumuturile de
natură sovietică. În aceste condiţii, Wladislaw Gomulka, arestat în anii stalinismului
pentru „deviere naţionalistă” a obţinut conducerea partidului, ca reacţie la presiunile
străzii, lucru pe care N. Hruşciov l-a confirmat, în schimbul angajamentului de loialitate
al lui Gomulka.
Sub influenţa evenimentelor din Polonia, evoluţiile se radicalizează şi în Ungaria, unde
sub presiunea opiniei publice şi a străzii Imre Nagy a fost readus în funcţia de prim-
ministru. Această schimbare însă n-a fost de natură a satisface pretenţiile populaţiei, ci
mai degrabă le-a încurajat, iar premierul Nagy, după mai multe încercări de a linişti
atmosfera, a ales să cedeze, convins că în acest fel va putea construi o relaţie mult mai
solidă a partidului cu masele. Astfel, în Ungaria a fost restabilit pluripartitismul şi
guvernul a solicitat retragerea din Pactul de la Varşovia. Violenţele de stradă, devastarea
sediilor organizaţiilor de partid şi mai ales linşarea publică a unor comunişti de către
mase au convins Moscova că regimul era cu adevărat în pericol în Ungaria, ceea ce a
condus la decizia de a interveni militar în această ţară. Trupele sovietice au intervenit
împotriva revoluţiei, au deschis focul contra protestatarilor şi l-au înlăturat pe Imre Nagy.
Cu toate acestea, evenimentele din Ungaria, ca şi cele din Polonia, au ilustrat faptul
cunoscut deja, acela că regimurile comuniste din aceste ţări se aflau în relaţii de ostilitate
cu propria populaţie, că principala metodă de guvernare rămânea represiunea şi, mai ales,
că aceste regimuri comuniste erau dependente de Uniunea Sovietică pentru a rămâne la
putere. În acest fel, ele reprezentau şi o povară, şi un risc pentru Uniunea Sovietică. În
anii următori, Moscova avea să reducă presiunea asupra acestor ţări pentru a le permite să
identifice modalităţi şi căi specifice de a-şi consolida putere, de a ajunge la un modus
vivendi cu societatea.

1.2. Reforma imposibilă a socialismului

Uniunea Sovietică a cunoscut în anii 50 un progres tehnologic remarcabil, potenţat atât de
provocările cursei înarmărilor nucleare, care a impus alocarea unor resurse mari către
cercetare şi inovare, dar şi de aportul ştiinţific al savanţilor germani luaţi prizonieri după
al doilea război mondial, care au avut o contribuţie majoră în numeroase domenii ale
industriei şi ştiinţei. Cel mai edificator exemplu al acestui progres nu este în mod special
reprezentat de obţinerea bombei atomice în 1949, aceasta reprezentând în fapt o întârziere
faţă de Statele Unite, cât de lansarea primului satelit artificial al Pământului, Sputnik, în
1957. Deşi scopurile sale erau doar experimentale, Sputnik-ul a ilustrat faptul că Uniunea
Sovietică era capabilă să concureze SUA în domeniul tehnologiei, primul satelit artificial
fiind în realitate un avans luat faţă de americani.
4
Pe planul politicii interne, N. Hruşciov, care şi-a consolidat în mod semnificativ puterea
după epurarea „grupului anti-partinic” în 1957, s-a remarcat printr-un reformism activ,
încurajând iniţiative menite a schimba sistemul sovietic, care în ultimii ani ai lui Stalin
cunoscuse o stagnare. Astfel, pentru a dinamiza aparatul de partid şi de stat, Hruşciov –
renunţând la practica epurărilor, specifică stalinismului – a schimbat totuşi într-un ritm
intens conducerile structurilor de stat şi de partid, atât locale cât şi centrale, inspirând un
sentiment de insecuritate în rândul nomenclaturii, care ulterior a ales să se distanţeze de
el. Vizitele dese în teritoriu, apariţiile publice frecvente, au urmărit acelaşi scop,
contribuind la crearea unei imagini de lider popular, apropiat de muncitori. Relativul
dezgheţ cultural a încurajat de asemenea speranţe în posibilitatea reformării regimului.
Presiunea ideologică s-a redus, cultura sovietică s-a deschis mai mult către occident, fiind
permise din nou traduceri din autori occidentali, de pildă, iar un exemplu edificator al
„dezgheţului” hruşciovist a fost aprobarea dată de Biroul Politic, la insistenţele lui
Hruşciov, pentru publicarea volumului O zi din viaţa lui Ivan Denisovici al autorului
Alexandr Solţeniţîn, în care era criticat Gulag-ul stalinist.
Nivelul de trai a cunoscut o îmbunătăţire semnificativă în epocă, pe măsură de
industrializarea perioadei staliniste şi reconstrucţia postbelică începeau să-i spună
cuvântul. Cu toate acestea, Hruşciov a înregistrat şi eşecuri pe plan intern, cu a fost cazul
de pildă cu proiectul desţelenirii terenurilor din zonele asiatice, pentru a creşte în acest fel
producţia agricolă. Numeroase brigăzi voluntare au fost mobilizate pentru aceasta însă
proiectul a eşuat în final, producţia agricolă în zonele desţelenite fiind fie compromisă de
condiţiile climatice, fie prea scăzută din aceleaşi cauze. Aceste eşecuri, dar şi cele
înregistrate pe plan extern (ex.: disputa cu Mao, criza rachetelor din Cuba), coroborate cu
o tot mai accentuată izolare a lui Hruşciov de restul conducerii şi de aparatul de partid, au
condus în cele din urmă la înlocuirea acestuia, în octombrie 1964, cu Leonid Ilici
Brejnev (1964-1982).
În celelalte ţări socialiste, s-a manifestat o pronunţată tendinţă de reconciliere a partidului
cu societatea, pe fondul declinului procesului de transformare socială, partidele
comuniste având mai degrabă tendinţa de a-şi consolida puterea, decât de a impune noi
schimbări. În Ungaria, regimul lui Janos Kadar, impus la putere de către Uniunea
Sovietică în toamna lui 1956, a încercat să pacifice societatea maghiară şi să obţină
acceptarea din partea populaţiei, prin creşterea nivelului de trai, abundenţa bunurilor de
larg consum şi multiplicarea măsurilor de protecţia socială, deseori peste capacitatea
economiei maghiare de a le susţine. Acest model al socialismului a rămas cunoscut drept
„gulaş-comunism”. Regimul maghiar a renunţat la proiecte industriale majore în favoarea
consumului, spre deosebire de regimul lui Gh. Gheorghiu-Dej (1948-1965) din
România, care, continuând cu elan proiectele industriale grandioase, şi-a atras totuşi
susţinerea populaţiei mizând pe cultivarea sentimentelor naţionale (naţionaliste) ale
populaţiei, care au fost însuşite în discursul propagandistic şi mai ales în politica externă.
Au existat şi o serie de încercări de a reforma sistemul economiei planificate, care, cel
puţin în ţările industrializate din blocul comunist, nu dădea rezultate bune. În general,
economia planificată a oferit rezultate pozitive în rândul ţărilor mai puţin dezvoltate,
oferind soluţii pentru o dezvoltare extensivă a economiei, însă trecerea la dezvoltarea
intensivă nu a fost posibilă în acest cadru. În Republica Democrată Germană, de
exemplu, regimul comunist a încercat să aplice un „Nou Mecanism Economic” ce urma să
5
ofere un plus de libertate întreprinderilor reducând atribuţiile organelor centrale de
planificare, însă succesul reformei a rămas îndoielnic. În general, ţări ca RDG sau
Cehoslovacia au mizat pe dezvoltarea integrării în cadrul CAER pe baza diviziunii
internaţionale a muncii pentru a-şi asigura pieţele necesare pentru industria lor, în
condiţiile în care competitivitatea pe piaţa internaţională era mare şi aceste ţări duceau o
lipsă acută de produse agro-alimentare. Din cauza opoziţiei româneşti în mod special,
aceste încercări au eşuat în final.
Problema reformei politice a rămas una deosebit de acută, în condiţiile în care nivelul de
trai în creştere, precum şi apariţia unei clase de mijloc formate din noii specialişti ai
regimului (ingineri, tehnocraţi, dar şi nomenclaturişi) impunea noi presiunii asupra
regimurilor comuniste în vederea liberalizării. Contactele economice şi politice sporite cu
lumea occidentală au facilitat de asemenea răspândirea influenţelor culturale şi de stil de
viaţă occidentale. Unele regimuri, precum cel din RDG, au mizat pe un aparat represiv
foarte activ (poliţia politică Stasi) pentru a trata cu aceste probleme, însă alte regimuri,
precum cel din Cehoslovacia, nu a fost capabil să controleze evoluţiile sociale prin
intermediul represiune, ceea ce a dus, către a doua jumătate a anilor 60, la o accentuată
criză de credibilitate a regimului.
Pe acest fond s-a manifestat seria de reforme rămasă cunoscută drept „Primăvara de la
Praga”. Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Cehoslovac din ianuarie 1968
l-a înlăturat pe Antonín Novotny din fruntea partidului, alegându-l în schimb pe
Alexander Dubček. Deşi Novotny îşi mai păstra încă funcţia de şef al statului, aceasta era
o lovitură cum rar se putea vedea în blocul comunist. Victoria lui Dubček a fost victoria
unei întregi aripi reformiste, care de mai bine de un deceniu aştepta ocazia să se exprime,
era victoria unui program reformist vast, al unui program de „democratizare” opus
stalinismului rigid. Plenara CC a mai hotărât să se creeze condiţii pentru discuţii libere în
plenare şi în cadrul şedinţelor de partid în ideea că poziţiile diferite sunt naturale şi
obiectiv necesare pentru a ajunge la soluţia corectă în orice chestiune. Mai mult, rezoluţia
a catalogat drept inadmisibilă cumularea funcţiilor de conducere pe linie de stat şi pe linie
de partid. Un articol publicat pe 9 februarie în ziarul Rudé právo şi semnat de Josef
Smrkovský cu privire la concluziile Plenarei descria deciziile acesteia în termenii unui
vast program de reformă ce viza, dincolo de restructurarea economică, şi relaţiile dintre
partid şi popor, mai ales restabilirea încrederii prin dezbaterea deschisă a acelor
neajunsuri din trecut ce fuseseră trecute sub tăcere.
Prima şi cea mai zgomotoasă etapă a reformelor plănuite de Alexander Dubček şi
echipa sa a constat în schimbări din funcţii. Astfel, gen. Bohumír Lomský, ministru al
apărării naţionale numit de Novotny a fost înlocuit de un apropiat al lui Dubček, Martin
Dzúr. Aparatul represiv a fost de asemenea decapitat prin înlocuirea ministrului de
interne Jan Kudrna şi a procurorului general Jan Bartuška. Ministru de interne a devenit
un alt apropiat al lui Dubček, Josef Pavel. Problema era că primii erau în relaţii apropiate
cu KGB şi socotiţi oameni de încredere de către Moscova, pe când despre noii veniţi nu
se putea spune acelaşi lucru. Acest val de schimbări a stârnit îngrijorări deosebite la
Moscova. La 15 martie, Iuri Andropov, şeful KGB, declara într-o şedinţă a Biroului
Politic că aceste schimbări îi aminteau de evenimentele din Ungaria, din 1956.
În primele zile ale lunii aprilie s-a întrunit o nouă Plenară a CC al PC Cehoslovac care a
adoptat mult-aşteptatul „Program de Acţiune” ce cuprindea întreaga viziune despre
6
reformă a echipei lui Dubček. „Programul de Acţiune” al partidului, pe care urmau să se
bazeze reformele viitoare, nu punea în discuţie nici rolul conducător al partidului în
societate, nici poziţia Cehoslovaciei în interiorul blocului comunist. Documentul chema
în schimb la o schimbare radicală a relaţiei dintre partid şi societate, astfel încât partidul
să devină forţa care inspiră schimbare şi nicidecum cea care o impune . Ataşamentul către
cauza socialismului era reafirmat, însă textul menţiona de asemenea importanţa
respectării tuturor drepturilor cetăţeneşti, precum libertatea de conştiinţă, de exprimare,
de călătorie. Mai departe, „Programul de Acţiune” cerea reabilitarea tuturor celor care,
comunişti sau nu, avuseseră de suferit de pe urma unor procese nedrepte în ultimele două
decenii.
Promovarea unor idei atât de profunde nu putea să nu stârnească îngrijorare în rândul
acelor membrii de partid încă ataşaţi de principiile şi practicile staliniste, în special cei
apropiaţi lui Novotny. Cea mai serioasă opoziţie venea tocmai din partea Partidului
Comunist din Slovacia, de unde provenea Dubček. Opozanţii reformelor se coalizaseră în
jurul lui Vasil Bil’ak, cu scopul de a-l răsturna pe Dubček şi a pune capăt reformelor . PC
Slovac era mai curând interesat de federalizare şi sporirea autonomiei Slovaciei decât de
reformele pe care le plănuia Dubček. Încă de la început, KGB a dovedit o virulenţă
extraordinară în a critica reformele cehoslovace şi a alerta conducerea sovietică asupra
pericolului care paşte Cehoslovacia. În mod special – deşi raţiunile unei asemenea
conduite sunt şi pot fi multe – KGB a exagerat riscurile pe care le prezenta situaţia de la
Praga, descriind în culori negre direcţia în care se îndrepta Dubček.
Reformele de la Praga stârneau de asemenea îngrijorare în rândul liderilor de partid
din ţările vecine, care se temeau de o „contaminare” reformistă care le-ar fi putut
ameninţa regimurile. Walter Ulbricht (RDG), Wladislaw Gomulka (Polonia) şi Janos
Kadar (Ungaria) au militat pe lângă Brejnev pentru a opri cursul reformist din
Cehoslovacia. Pe parcursul primăverii şi verii 1968, Dubcek a fost supus în repetate
rânduri criticilor din partea „celor cinci” (Brejnev, Ulbricht, Gomulka, Kadar, Jivkov), în
cadrul unor întâlniri bilaterale şi multilaterale, însă Dubcek a refuzat să cedeze, se pare
din cauza neînţelegerii riscului implicat. În aceste condiţii, la 21 august 1968, a avut loc
intervenţia militară care a pus capăt „Primăverii de la Praga”.
Succesul pe plan militar a fost însă repede dublat de un eşec pe plan politic, atunci când
preşedintele L. Svododa a refuzat să discute cu ocupantul sovietic, nerecunoscând altă
conducere decât cea legal constituită, reprezentată de Dubcek. De asemenea, speranţele
sovietică că forţe din interiorul partidului comunist vor fi gata să preia puterea s-au
dovedit deşarte, ceea ce a condus la decizia de a-l readuce la putere pe Dubcek, sub
supraveghere atentă şi după ce acesta s-a angajat că reformele vor fi lichidate. În martie
1969 însă, Dubcek a fost totuşi înlăturat cu Gustav Husak.
Noi incidente au survenit însă la scurt timp în Polonia. În decembrie 1970, decizia
regimului de a elimina subvenţiile la o serie de produse, inclusiv alimentare, a reprezentat
cauza unei greve a muncitorilor de la şantierele navale din Gdansk, grevă care s-a extins
şi la alte obiective industriale din nordul Poloniei. În acele circumstanţe, bătrânul
Gomulka a luat decizia de a folosi armata contra muncitorilor, iar intervenţia acesteia s-a
soldat cu pierderi de vieţi omeneşti, după ce trupele de intervenţie au deschis focul asupra
protestatarilor. Aceste incidente n-au făcut decât să radicalizeze muncitorii, care au pornit
în mai multe oraşe demonstraţii de stradă împotriva partidului, ocupând sedii ale unor
7
instituţii de partid şi de stat.
În aceste condiţii, cu acordul conducerii sovietice, s-a luat decizia înlăturării lui
Wladislaw Gomulka din fruntea Partidului Muncitoresc Unit Polonez, cu Edward
Gierek. După 1971, regimul lui Gierek a acordat o atenţie tot mai mare creşterii nivelului
de trai şi investiţiilor în industria bunurilor de larg consum, deşi succesul său a fost
limitat, din cauza dificultăţilor tot mai mari resimţite de economia poloneză ca rezultat al
gradului ridicat de îndatorare externă. În mai 1971, Walter Ulbricht a fost la rândul său
înlocuit de la conducerea Partidului Unităţii Socialiste din Germania, de către colegii săi
dar cu acordul Moscovei, unul dintre reproşuri fiind reprezentat de încercările sale de a
reforma economia est-germană (alte reproşuri se legau de iniţiativele sale independente în
legătură cu stabilirea relaţiilor diplomatice cu RFG). Edificator pentru orientarea
regimului a fost faptul că succesorul său, Erich Honecker, fusese mai mulţi ani de zile
responsabil pe linie de partid cu îndrumarea activităţii Stasi, de care instituţie era foarte
apropiat.
Atât reprimarea în forţă a „Primăverii de la Praga”, cât şi schimbările de conducere din
unele ţări socialiste au reprezentat expresia unui refuz al reformei în favoarea stabilităţii,
chiar dacă aceasta însemna stagnarea. Caracteristic acestei perioade, totuşi, este faptul că
toate regimurile comuniste – cu excepţia celui din România – au optat pentru a administra
mult mai atent relaţia cu societatea, răspunzând parţial unor nevoi şi aşteptări ale
populaţiei şi renunţând la presiunile represive şi ideologice ale perioadei staliniste.
Această schimbare a fost determinată nu doar de experienţele anilor 1956 sau 1968, ci şi
de alţi factori precum: adversarii activi ai regimurilor comuniste fuseseră de mult
înlăturaţi iar controlul partidului asupra instituţiilor de stat era mult mai puternic,
destinderea în relaţiile internaţionale a dus la creşterea contactelor cu lumea occidentală,
de care regimurile comuniste depindeau uneori din punct de vedere comercial sau
financiar. Stagnarea însă va conduce în final la „anchilozarea” regimurilor comuniste,
atât în Uniunea Sovietică, cât şi în celelalte state socialiste, făcându-le incapabile să mai
răspundă provocărilor cu care erau confruntate.
Una dintre aceste provocări a fost Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Actul Final de la Helsinki prevedea, printre altele, respectarea drepturilor omului de către
statele semnatare iar această prevedere a încurajat apariţia şi dezvoltarea unei intense
dizidenţe anticomuniste în ţările socialiste. De această dată, opoziţia faţă de regim
beneficia de un angajament oficial, juridic, asumat pe plan internaţional de către regimul
comunist din fiecare ţară, angajament a cărui violare dizidenţii o puteau reclama faţă de
guvernele occidentale, guverne faţă de care ţările socialiste erau deseori îndatorate
financiar. Un bun exemplu în acest caz este reprezentat de revitalizarea opoziţiei faţă de
regim în Cehoslovacia, prin cazul Charte 77, un document semnat de o mare parte a
intelectualităţii din acea ţară şi care solicita respectarea libertăţii de exprimare în virtutea
angajamentelor asumate la Helsinki.
Nici în acest caz însă, reacţia regimurilor comuniste nu a fost favorabilă, ci represivă.
Majoritatea dizidenţilor au fost fie arestaţi, fie hărţuiţi, deşi în faţa presiunilor
occidentale, partidele comuniste au cedat deseori, fapt care a încurajat atitudinile
dizidente. Imposibilitatea identificări unui răspuns în faţa acestor provocări era încă un
semn al degenerării regimurilor comuniste, al stagnării şi „anchilozării” care vor duce în
final la colaps.
8
1.3. Sfârşitul iluziei: căderea comunismului
Căderea regimurilor comuniste în Europa de Est şi disoluţia Uniunii Sovietice sunt direct
legate, în mod paradoxal, tocmai de încercările de a găsi o soluţie la aceste probleme. La
momentul alegerii sale în fruntea PCUS, Mihail Gorbaciov era cel mai tânăr membru al
conducerii superioare de partid şi speranţele unei revigorări a sistemului sovietic, din
punct de vedere politic şi economic, erau legate de el. Gorbaciov a demarat un amplu
program de reforme, care viza adaptarea regimului sovietic la noile condiţii economice şi
politice din lume, în scopul salvării sistemului şi creşterii competitivităţii şi viabilităţii
acestuia. Programul, rămas cunoscut sub numele de „perestroika” (reformă, restructurare)
urmărea democratizarea vieţii politicii, pentru a spori implicarea cetăţenilor în decizia
politică, ca şi libertatea de exprimare. Reducerea progresivă a cenzurii a rămas cunoscută
sub denumirea generică de „gasnost” (transparenţă).
Din punct de vedere practic, Gorbaciov a militat pentru înlăturarea practicii unui singur
candidat pe liste în alegeri, fie că priveau organe locale, fie centrale ale puterii. Fără
intenţia de a înlătura monopolul PCUS asupra cadrului politic, Gorbaciov a solicitat – şi
în cele din urmă a obţinut – ca pentru orice poziţie scoasă la alegeri să existe mai mulţi
candidaţi, chiar dacă din partea aceluiaşi partid comunist. Un alt obiectiv al reformelor
sale a vizat reducerea controlului exercitat de partid asupra aparatului de stat, accesul în
funcţii fiind posibil şi fără apartenenţa la partid. Un moment marcant al acestei politici s-
a petrecut în 1988, când Gorbaciov a reuşit să obţină înlocuirea Sovietului Suprem cu un
Congres al Deputaţilor Poporului, ca organ legislativ, la care au putut candida şi ne-
membrii de partid. Aceştia din urmă au reuşit chiar să obţină unele locuri în Congres,
ceea ce a dus pentru prima oară, la apariţia unei opoziţii politice în organul legiuitor
sovietic. Un moment remarcabil a avut loc în mai 1989, după întrunirea primei sesiuni a
Congresului, când televiziunea sovietică a transmis săptămâni la rând dezbaterile aprinse,
necenzurate, purtate de deputaţi, şi care criticau în termeni fermi organizarea politico-
economică sovietică, conducerea de partid, inclusiv KGB.
Pe plan economic, Gorbaciov a urmărit sporirea libertăţii de decizie a întreprinderilor şi
unităţilor economice, pentru a îmbunătăţii adaptabilitatea lor la condiţii de piaţă,
competitivitatea acestora. De asemenea, atribuţiile Gosplan-ului, organul central de
planificare încă din timpul lui Stalin, au fost drastic reduse. Întreprinderile au devenit
independente în sensul că guvernul unional a refuzat să mai acopere pierderile acestora.
În mai 1988 a fost promovată legea cooperativelor, prin care, pentru prima dată de la
NEP, era permisă proprietatea privată în comerţ şi industrie. Toate aceste transformări au
avut un efect dramatic pe plan intern şi extern. Libertatea de exprimare şi de decizie,
reducerea presiunii aparatului de partid şi de represiune, nu au făcut decât să sporească
critica la adresa partidului. Gorbaciov a fost prins între două aripi ale partidului:
conservatorii, care cerea limitarea reformelor, şi radicalii, care cereau accelerarea
acestora. Mai mult, una dintre cele mai interesante evoluţii a fost sporirea mişcărilor
naţionaliste din Uniunea Sovietică, care au dus în cele din urmă la dezmembrarea uniunii.
În planul politicii externe, Mihail Gorbaciov a încercat cu succes să se apropie de
occident, renunţând la retorica agresivă, ideologizată, care caracterizase politica externă
sovietică până atunci. Gorbaciov a dovedit realism şi adaptabilitate, devenind rapid un
partener de dialog credibil şi agreat în occident. Primele succese înregistrate de
9
Gorbaciov în domeniul politicii externe au fost legate de dezarmare. În cadrul unei
celebre întâlniri pe care a avut-o cu preşedintele Reagan în octombrie 1986, la Rejkjavik,
Islanda, Gorbaciov l-a convins pe acesta ca ambele superputeri să-şi retragă rachetele
nucleare din Europa şi să-şi reducă arsenalul nuclear la jumătate în 10 ani. În februarie
1988, Gorbaciov reuşeşte din nou să-şi atragă simpatia lumii occidentale, atunci când a
anunţat că forţele sovietice vor fi retrase din Afganistan în totalitate. În acelaşi an,
Gorbaciov a lansat şi ceea ce a rămas în mod amuzat cunoscut drept „doctrina Sinatra”:
Uniunea Sovietică renunţă la doctrina Brejnev şi va permite ţărilor est-europene să-şi
decidă singure viitorul, după cum consideră de cuviinţă.
Această decizie în mod special a contribuit la radicalizarea mişcărilor de dizidenţă din
ţările est-europene, precum şi la o reacţie conciliatoristă din partea regimurilor comuniste
ale acestor ţări, ducând, în final, la căderea acestora, eveniment în general considerat ca
reprezentând sfârşitul războiului rece.

În Polonia, sindicatul Solidaritatea, care militase din anii 80 pentru drepturile

muncitorilor împotriva regimului comunist, obţine statut legal şi dreptul de a candida în
alegeri. Liderul Solidarităţii, Lech Walesa, era un simbol al luptei pentru libertate în
Polonia. Papa Ioan Paul al II-lea, de origine poloneză, a avut un rol important în
încurajarea luptei pentru libertate în rândul societăţii civile, atât în Polonia cât şi în
celelalte ţări comuniste din Europa răsăriteană. Solidaritatea a câştigat alegerile din 4
iunie 1989, învingând în mod democratic Partidul Comunist. În august, Tadeusz
Mazowiecki devine primul premier necomunist din Europa de Est.
În Cehoslovacia, autorităţile comuniste sunt nevoite să-l elibereze din închisoare pe
Vaclav Havel, scriitor şi faimos disident anti-comunist. În noiembrie 1989, are loc la
Praga o uriaşă demonstraţie studenţească pe care autorităţile au încercat să o reprime, dar
fără sorţi de izbândă. Aşa-numita „revoluţie de catifea” culminează cu formarea
Forumului Civic condus de Havel, îndreptat împotriva regimului comunist. Majoritatea
membrilor Partidului Comunist au fost nevoiţi să demisioneze.
În mai-iunie 1989, în China, studenţi şi tineri se strâng în Piaţa Tienanmen într-o uriaşă
demonstraţie de protest contra regimului comunist, cerând drepturi şi libertăţi.
Autorităţile comuniste însă au înăbuşit revolta în sânge.
În Ungaria, URSS a început din aprilie 1989 retragerea trupelor sale militare, primul pas
spre lichidarea ocupaţiei sovietice din ţările est-europene. Autorităţile maghiare au
început din primăvară demontarea gardului de sârmă ghimpată de la graniţa cu Austria,
care reprezenta simbolic „Cortina de Fier” şi izolarea lumii comuniste faţă de exterior. În
iunie, trupul lui Imre Nagy este deshumat şi i se organizează funeralii naţionale. Imre
Nagy, fost lider comunist, a condus în 1956 o puternică revoluţie anti-comunistă în
Ungaria, pentru care fusese arestat şi condamnat la moarte. Guvernul maghiar şi-a
recunoscut vina. În septembrie 1989, autorităţile maghiare au anunţat deschiderea
frontierei cu Austria, permiţând astfel cetăţenilor săi să circule în occident, dar mai ales
est-germanilor să călătorească spre Germania de Vest prin Ungaria şi Austria. În
octombrie 1989, Partidul Comunist Maghiar a anunţat că renunţă la ideologia comunistă,
devenind Partid Socialist. La 26 noiembrie au fost organizate primele alegeri libere.
La 10 noiembrie, liderul comunist bulgar Todor Jivkov a demisionat. În România, în
schimb, regimul condus de Nicolae Ceauşescu refuză să implementeze orice reformă şi îl
10
critică de Gorbaciov pentru perestroika. Măsurile de represiune contra populaţiei se
intensifică.
În Germania de Est, dictatorul comunist Erich Honecker este demis şi înlocuit de Egon
Krenz. Acesta încearcă să implementeze o serie de reforme, printre care şi acordarea
libertăţii de circulaţie în Germania de Vest. Profitând de aceasta, sute de mii de est-
germani trec zidul în Germania occidentală. În zilele de 9-10 noiembrie 1989, populaţia
începe să dărâme Zidul Berlinului, fără ca autorităţile să mai poată face nimic. La scurt
timp, Egon Krenz demisionează.
La 22 decembrie 1989, în urma unei largi mişcări populare de protest, dictatorul român
Nicolae Ceauşescu este nevoit să fugă din Bucureşti. Arestat în aceeaşi zi, el va fi
executat împreună cu soţia sa Elena la 25 decembrie. În acest fel, ultimul regim comunist
est-european se prăbuşise.
Germania de Est (RDG) şi Germania de Vest (RFG) s-au reunificat la 3 octombrie 1990.
Un rol important în pregătirea reunificării l-a avut cancelarul vest-german Helmuth Kohl,
dar şi liderul sovietic Mihail Gorbaciov care a acceptat unificarea deşi Germania de Vest
era membră NATO. Uniunea Sovietică s-a dizolvat la 25 decembrie 1991, prin demisia
lui Gorbaciov. După ce majoritatea republicilor îşi proclamaseră independenţa, Boris
Elţîn a decis să rupă inclusiv Rusia de URSS. În acest fel, uniunea a rămas fără conţinut.

2. Regimuri comuniste asiatice

În perioada interbelică, Internaţionala Comunistă a finanţat mai multe partide comuniste
din Asia, însă Stalin în mod special nu a contat foarte mult pe reuşita acestora, fiind
cunoscut cazul Chinei în mod special, unde Stalin a preferat să relaţioneze cu regimul
naţionalist al lui Chang Kai-shek, în locul lui Mao Zedong (1949-1976). După al doilea
război mondial însă, în contextul internaţional al mişcărilor de decolonizare şi eliberare
naţională care domina în Africa şi Asia, partidele comuniste asiatice s-au caracterizat
printr-un avânt tot mai pronunţat în lupta lor pentru dobândirea puterii, luptă încununată
în cele mai multe cazuri de succes. Regimurile comuniste asiatice au cunoscut o serie de
trăsături distincte faţă de cele europene: grupurile sociale pe care s-au bazat în mod
prioritar au fost cele ţărăneşti (aspect determinat şi de structura socială a acestor ţări),
mobilizarea maselor ca strategie de obţinere a puterii şi de transformare a societăţii a fost
mult mai activă decât în Europa (unde regimurile comuniste s-au bazat în mod special pe
aparatul administraţiei de stat pentru exercitarea puterii). Majoritatea acestor regimuri au
fost puternic inspirate de maoism.
Partidul Comunist Chinez a reuşit să obţină victoria deplină împotriva forţelor
guvernamentale ale lui Chang Kai-shek în 1949, proclamând Republica Populară
Chineză. Comuniştii chinezi au dus un lung război civil, începând din 1927, împotriva
forţelor guvernamentale, în condiţii grele, fiind lipsiţi de experienţă, armament, hrană,
ş.a., bazându-se în mod special pe ridicarea la luptă a ţărănimii sărace, organizată în forţă
războinică populară sub conducerea lui Mao. Această sprijinire pe mase a fost o trăsătură
distinctă a ceea ce s-a numit mai târziu „maoism” şi va continua să caracterizeze regimul
din China pe toată durata vieţii lui Mao.
În primii ani după 1949, regimul lui Mao s-a bazat pe relaţia cu Uniunea Sovietică şi

11
democraţiile populare din Europa, pentru a evita izolarea internaţională, pentru a obţine
mărfurile necesare, pentru a începe procesul de industrializare. Politicile lui Hruşciov
însă, după 1953, de condamnare a stalinismului şi de coexistenţă paşnică cu occidentul au
fost însă în contradicţie cu interesele lui Mao, care se afla angajat într-un conflict dur cu
SUA pe tema Taiwan-ului şi care urmărea să-şi industrializeze ţara după model stalinist.
Acestea au fost doar câteva dintre cauzele divergenţelor sino-sovietice. În contextul
acestora, Mao a optat pentru a se sprijini pe masele populare şi pe forţele proprii pentru a
consolida autoritatea partidului şi a dezvolta ţara, plecând de la premisa că toate forţele
străine (atât americani, cât şi sovietici), îi erau ostile.
Prima manifestare majoră a acestei reorientări a fost politica „Marelui Salt Înainte”
(1958-1962). Acesta reprezenta de fapt al doilea plan cincinal aplicat în Republica
Populară Chineză şi o abandonare implicită a modelului sovietic de dezvoltare, bazat pe
industria grea şi coordonat prin investiţii masive, de către instituţii de stat. În schimb,
modelul maoist al dezvoltării prefera să se bazeze pe popor, care a fost solicitat să ia
parte activ la eforturile de dezvoltare şi industrializare, într-o formulă „de jos în sus”.
Astfel, elementul central în cadrul politicii „Marelui Salt Înainte” a fost reprezentat de
comunele populare, structuri social-economice organizate pornind de la pre-existentele
gospodării agricole colective, în care ţăranii au fost solicitaţi să ia parte la lucrări majore
de infrastructură (drumuri, poduri, căi ferate, tuneluri), suplinind printr-o forţă de muncă
uriaşă numeric şi gratuită, absenţa mijloacelor tehnologice. De asemenea, la nivelul
comunelor populare s-a încercat organizarea unor mici industrii, precum cea extractivă
(minereuri feroase şi neferoase) dar şi prelucrarea acestora în furnale rudimentare,
organizate la nivelul comunei populare.
Randamentul acestor măsuri a lăsat mult de dorit. Din contră, aplicarea unor metode
diferite în agricultură, ca şi mobilizarea ţăranilor către altfel de activităţi (construcţii) a
fost cauza principală pentru scăderea dramatică a producţiei agricole, care a provocat
foamete în ţară. Se estimează că această foamete a provocat în jur de 30 milioane de
morţi în rândul ţărănimii. „Marele Salt Înainte” s-a încheiat în 1962, raportându-se
numeroase succese şi depăşirea cifrelor anterior stabilite de conducere, deşi realitatea din
teren era catastrofală. Cu toate acestea, Mao a continuat să se bazeze pe practici similare,
de mobilizare a populaţiei, în ciuda criticilor primite şi din interior, dar şi din partea altor
partide comuniste.
Un bun exemplu în această privinţă este „Revoluţia Culturală” începută în 1966. Acesta
a fost un fenomen cu proporţii de masă, care urmărea în mod oficial „înnoirea” culturii,
mentalităţii şi stilului de viaţă al poporului chinez, în sens ideologic, revoluţionar, prin
înlăturarea, distrugerea sau condamnarea a ceea ce partidul percepea a fi practici şi
atitudini burgheze, influenţe culturale burgheze sau occidentale. Se apreciază în general
că „Revoluţia Culturală” a avut două cauze în mod special:
(1) opoziţia faţă de Mao, exercitată mai ales de Deng Xiaoping şi Liu Shaoqi, care nu
erau de acord cu politicile maoiste, doreau stabilizarea economică şi instituţională a
regimului şi se exprimaseră anterior împotriva politicii „Marelui Salt Înainte”;
(2) percepţia lui Mao că partidul nu era suficient consolidat la nivelul societăţii, că
noua elită conducătoare comunistă era mult mai interesată de propria bunăstare şi
promovare profesională şi prea puţin devotată idealurilor revoluţionare.
„Revoluţia Culturală” a început prin activitatea „Gărzilor Roşii”, grupuri de tineri
12
fanatici, formaţi pe linie de partid, loiali lui Mao şi revoluţiei, dar care, formaţi după 1949
fiind, nu cunoscuseră în mod direct ororile războiului civil. Mao a canalizat energia
acestora împotriva vechiului, încercând să facă din ei agenţii unei noi revoluţii spirituale
şi manipulând entuziasmul tinereţii acestora. „Gărzile Roşi” au luat cu asalt instituţii de
stat, apreciate ca fiind „cuiburi ale mentalităţilor burgheze”, universităţi şi alte instituţii
culturale, agresând specialişti, intelectuali, studenţi, în acţiuni publice care au provocat
haos şi blocarea funcţionării aparatului de stat. Una dintre cele mai controversate măsuri
în această direcţie a fost reprezentată de mobilizarea forţată a studenţilor şi intelectualilor
din oraşe către mediul rural, unde au fost obligaţi să presteze munci grele în agricultură
pentru a fi astfel „reeducaţi” în spirit socialist, al dragostei faţă de muncă.
Avântul „Revoluţiei Culturale” a intrat în declin în perioada 1968-1969, când intervenţia
sovietică din Cehoslovacia şi incidentele armate de la frontiera sino-sovietică l-au
convins pe Mao că Uniunea Sovietică nutrea intenţii agresive, contribuind la pregătirea
viitoarei apropieri sino-americane. Cu toate acestea, ideologia specifică „Revoluţiei
culturale” a continuat să domine viaţa politică şi socială chineză, cât timp Mao a trăit.
„Revoluţia culturală” a consolidat mult autoritatea lui Mao Zedong asupra aparatului de
partid, fiind de altfel cadrul pentru un foarte dezvoltat cult al personalităţii
conducătorului, cult de inspiraţie stalinistă.
Partidul Comunist Chinez şi maoismul în special, au exercitat o influenţă mare asupra
partidelor comuniste asiatice, una dintre principalele cauze – pe lângă proximitatea
geografică şi resursele superioare – fiind similitudinea condiţiilor social-politice. Un bun
exemplu în acest sens este cazul vietnamez. În 1929, din rândurile unei organizaţii
revoluţionare ce urmărea eliberarea naţională a Indochinei de sub stăpânirea colonială
franceză, s-a desprins Partidul Comunist din Indochina, sub conducerea lui Ho Chi Min.
După război, Ho Chi Min a proclamat independenţa Republicii Democratice Vietnam,
însă nici un stat al lumii nu a recunoscut-o iar la scurt timp după aceasta, trupele franceze
au reocupat oraşul Hanoi, situat în nordul ţării, şi care intrase sub controlul lui Ho Chi
Min şi al comuniştilor vietnamezi. În acele condiţii, Ho Chi Min a decis organizarea
luptei de eliberare naţională împotriva colonialiştilor francezi, declanşând astfel Primul
Război din Indochina (1945-1954), rezistenţa vietnameză fiind condusă de către Viet
Minh, o coaliţie formată în 1941 cu scopul de a se opune dominaţiei coloniale franceze (şi
japoneze după ocuparea Indochinei de către Japonia).
După o victorie zdrobitoare obţinută de forţele vietnameze organizate de comunişti
împotriva francezilor la Dien Bien Phu, războiul s-a încheiat prin acordurile de la
Geneva (1954) prin care s-au stabilit două state vietnameze, separate de paralela de 17
grade latitudine nordică. Cu toate acestea autorităţile din nord nu au renunţat niciodată la
obiectivul lor de a reunifica Vietnamul sub conducere comunistă. În 1960, în Vietnamul
de Sud s-a format Frontul Naţional de Eliberare („Viet Cong”), care urmărea răsturnarea
guvernului şi unificarea ţării sub conducere comunistă. Tensiunile dintre cele două state
şi teama americană de expansiunea comunismului au condus în 1964 la implicarea directă
a Statelor Unite în operaţiuni militare contra Republicii Democratice Vietnam, începând
din 1964, operaţiuni care aveau să se extindă progresiv pe măsură ce rezistenţa opusă de
nord-vietnamezi – cu susţinere sovietică şi chineză – a fost tot mai puternică.
Influenţa lui Mao asupra comuniştilor nord-vietnamezi în timpul războiului a fost foarte
mare, China reprezentând unul dintre principalii factori care au împiedicat realizarea unui
13
acord de pace mai devreme. Modul în care nord-vietnamezii, dar şi Viet Cong-ul în sud,
au organizat lupta contra americanilor a fost similar războiului civil din China, în sensul
că războiul s-a bazat mai ales pe ţărănime, care ducea un război de gherilă, cu mijloace
improvizate, deşi aportul sovietic în tehnologie militară a stabilit totuşi diferenţe majore
faţă de cazul chinez. Mao însuşi şi-ar fi dorit ca experienţa războiului popular condus de
el, bazat mai ales pe mobilizarea revoluţionară a maselor, să devină un model pentru alte
mişcări de eliberare naţională din Asia, ceea ce parţial s-a întâmplat.
China a oferit suport şi comuniştilor cambodgieni, cunoscuţi drept „Khmerii roşii”, grup
desprins din Partidul Comunist din Indochina şi avându-l în frunte pe Pol Pot. În 1968,
Khmerii roşii au declanşat o tentativă de insurecţie, care a condus la un război civil, însă
fără a reuşi să preia puterea, în ciuda sprijinului nord-vietnamez şi chinez. În 1970, şeful
statului cambodgian, prinţul Norodom Sihanouk, a fost înlăturat din fruntea statului de
către premierul Lol Nol, episod în urma căruia Norodm Sihanouk s-a refugiat în China,
ajungând liderul formal al Khmerilor roşii. Sprijinul lui Sihanouk pentru Khmerii roşii a
crescut popularitatea acestora în Cambogia, contribuind la sporirea influenţei şi
numărului acestora, ţărani săraci din zonele rurale alăturându-se Khmerilor roşii din
loialitate faţă de fostul şef de stat. În aceste condiţii, Khmerii roşii au reuşit să preia
controlul asupra capitalei Phnom Penh, înlăturând regimul lui Lol Nol.
Regimul Khmerilor roşii a exercitat puterea în Cambogia între 1975-1979, aplicând un
program politic inspirat din politicile chineze (ca „Marele Salt Înainte” sau „Revoluţia
Culturală”), duse însă la extrem. Scopul declarat al acestora era crearea unei societăţi
egalitare, fără clase sociale, şi îşi propuneau să realizeze aceasta prin revenirea forţată a
populaţiei la modul de viaţă rural, considerat tradiţional, sub forma unor comune rurale
inspirate de modelul chinez. O trăsătură distinctă a regimului Khmerilor roşii a fost
catalogarea modului de viaţă urban ca fiind străin, inspirat de europeni, în consecinţă
trebuind eradicat. Khmeri roşii au forţat abandonarea oraşelor şi revenirea populaţiei în
mediul rural, ceea ce a dus la numeroase pierderi de vieţi omeneşti, ca urmare a
condiţiilor inumane ale deportărilor, lipsei de hrană şi adăpost, abuzurilor autorităţilor
(„genocidul cambodgian”). Regimul a izolat ţara de exterior, pe baza principiului auto-
suficienţei, refuzând inclusiv medicamentele de import pe motiv că populaţia ar fi trebuit
să folosească medicina naturistă tradiţională. Toate aceste au sporit considerabil numărul
morţilor, la fel ca şi epurările şi execuţiile deliberat organizate de regim în rândul a ceea
ce percepea a fi duşmanii de clasă. Moneda şi sistemul bancar au fost de asemenea
înlăturate, cărţile distruse, şcolile desfiinţate, practicarea religiei interzisă. În general, s-a
apreciat că acesta a fost unul dintre cele mai barbare experimente sociale ale secolului al
XX-lea.
Regimul s-a prăbuşit în 1979, după ce un atac eşuat asupra Vietnamului a fost urmat de
un contraatac vietnamez care a dus la capturarea capitalei şi înlăturarea Khmerilor roşii
de la putere. Aceştia au continuat să controleze unele regiuni de graniţă din Cambodgia,
cu ajutorul Chinei, însă influenţa lor a fost progresiv pierdută. Influenţa maoistă s-a făcut
simţită şi în Coreea de Nord. Partidul Muncitoresc Coreean (1949) s-a format după al
doilea război mondial, sub conducerea lui Kim Il-sung, când reorganizarea comuniştilor
locali ce operaseră în perioada interbelică sub controlul Cominternului a fost realizată
prin intervenţia Moscovei. La momentul respectiv, în 1949, formarea celor două state
coreene ca urmare a neînţelegerilor sovieto-americane devenise deja o realitate, deşi
14
comuniştii au refuzat să accepte aceasta, dovadă fiind iniţiativa lor din 1950 de a
reunifica Peninsula Coreea prin forţă, ceea ce a dus la izbucnirea Războiului din Coreea
(1950-1953). Organizarea propriu-zisă a regimului s-a petrecut după această dată, când
şansele reunificării deveniseră nule.
Ideologia oficială a partidului este „Juche”, termen coreean care desemnează marxism-
leninismul într-un înţeles aparte, implicând trei trăsături distincte la nivelul practicii
politice: independenţa politică a partidului, auto-suficienţa economică, apărarea pe cont
propriu. Ideologia „Juche” reprezintă materializarea influenţei maoiste asupra partidului,
deşi acesta s-a declarat neutru, de pildă, în disputa sino-sovietică. Regimul din Coreea de
Nord s-a caracterizat prin izolarea faţă de lumea exterioară, dominaţia politico-ideologică
a partidului în viaţa socială şi privată, o viziune a modernizării care accentuează
importanţa industrializării prin planificare. De-a lungul anilor, regimul a degenerat către
un comunism dinastic, cu puternice accente naţionaliste şi xenofobe în propaganda
oficială, fiind considerat în prezent unul dintre cele mai puţin reformate partide
comuniste din lume.

15