1.

ETICA
Etica: Concept. Trăsături caracteristice.
Izvoare Etica = ştiinţa ce se ocupă cu acele caracteristici pe care oamenii le
dobândesc prin obişnuinţă (gr. ethos = mod obişnuit de viaţă).
Etica este disciplina teoretică care are ca obiect de studiu morala, fiind
considerată de unii autori drept stiință a moralei. Morala ține de comportamentul
cotidian, de viața practico-spirituală reală a indivizilor si colectivităților umane,
iar etica este teoria care are ca obiect de studiu acest fenomen real. Așadar,
literatura de specialitate face distincție între teorie (etica) și obiectul ei (care este
morala).
Definim ETICA drept ansamblul regulilor, normelor, principiilor,
sentimentelor, convingerilor, valorilor și idealurilor bazate pe forța obiceiurilor,
tradițiilor, educației, opiniei publice și supuse evoluției istorice care
reglementează comportarea oamenilor unul față de altul, față de ei înșiși, față de
familie și de societate, din perspectiva a ceea ce este bine sau rău, cinstit sau
necinstit, demn sau nedemn.
Morala, ca obiect al eticii, constituie o formă specifică a raporturilor dintre
oameni, dintre diferite grupuri sociale.
În morală se conștientizeză și se oglindesc mai ales interesele comune ale micro,
macro-grupuri sociale, morala realizând acel minim de solidaritate umană fără de
care nu ar fi fost posibilă supraviețuirea societății pentru umanitate. Morala
cuprinde elemente perene care dăiniue de la o epoca la alta, de la un tip de
societate la alta.
Etica este o disciplină filozofică prin fundamentul său teoretic, prin istoria sa, cât
și prin demersul său speculativ.
Etica este o disciplină științifică și se află in interelație cu multe dintre științele
particulare, fiind un demers explicativ riguros, temeinic argumentat la obiectul
cercetat si anume problematica moralei și moralității.
Funcțiile eticii în societate:
a. Funcția cognitivă – dezvăluie specificul moralei, factorii cauzali ce o
determină și o fac necesară în comunitatea umană, îi formulează normele,
categoriile si principiile fundamentale etc.
b. Funcția axiologică – etica contribuie la câștigarea capacității de a dișcerne,
de a ierarhiza în sfera valorilor, non valorilor, pseudovalorilor, etc.
c. Funcția normativă – Etica normativă prescrie standardele care desemnează
caracteristicile bunei conduite, corecte şi a relei conduite, greşite, poate
deveni un adevărat îndreptar in relațiile interumane.
d. Funcția persuasivă – poate modela individul uman prin convingere.
 e. Funcția instructiv-educativă .

Regula de aur în etică: Să facem altora doar ceea ce dorim ca alţii sa ne

facă nouă!

2. FORME DE PLAGIAT

În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de

clasificări făcute de cercetători (Park, 2003; Weber-Wulff, 2014) sau de
universități. Platformele electronice (soft-urile) de detectare a plagiatului, pun și
ele la dispoziția utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a tipurilor de plagiat.
Încercările de identificare a unei tipologii a plagiatului trebuie înțeleasă din
perspectiva eforturilor depuse de specialiștii din comunitatea academică în ideea
de a contribui la înțelegerea plagiatului și la limitarea acestuia. Pentru o mai bună
înțelegere a noțiunii de plagiat și a modalităților și formelor pe care le poate lua,
vom da o serie de exemple concrete, intenția fiind de le oferi studenților
cunoașterea necesară pentru a respecta uzanțele de scriere academică.

a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă

Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte

persoane fără citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor.
Potrivit Turnitin, este
cel mai des întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului
facil la resurse bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul
de copiere se realizează prin simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl
+ V de pe computer sau prin copierea ad litteram a conținutului unei lucrări. Pe
cât de ușor poate fi executat, pe atât de simplu este de identificat. Porțiunile
plagiate prin procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un paragraf la
mai multe pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi.

b) Plagiatul prin citare parțială

Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac

intervenții minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie
indicată deloc sau poate să fie menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă
nu și prin plasarea între ghilimele a textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a
făcut trimiterea către autor face ca respectivul pasaj să fie declarat plagiat.

c) Plagiatul prin parafrazare

Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt
înlocuite cu cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat,
sursa originală nefiind menționată. Debora Weber-Wulff denumește această
tehnică „plagiat camuflat”. Parafrazarea poate să se rezume la unul sau câteva
paragrafe în care au fost operate modificări și se poate întinde până la rescrierea
unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de identificat
deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu
înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar
a topicii frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea
principală rămâne aceeași, chiar dacă efortul de a ascunde proveniența
conținutului este unul important.

d) Plagiatul prin mixare

Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe
surse și sunt folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este
unul „muncit, însă riscul de a fi depistat nu merită efortul de a combina texte
diferite. În acest caz intenționalitatea actului este una evidentă, la fel și încercarea
de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.

e) Plagiatul prin reciclare

Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă

utilizarea propriei munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată,
la care au fost aduse modificări minimale, fără a se specifica (cita) faptul că
respectivul text a mai fost publicat anterior. Platforma iThenticate denumește
această procedură și „plagiatul de tip duplicat. Există curente de opinie destul de
răspândite în comunitatea academică prin care unii cercetători resping ideea că un
text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi republicat. Un text al
aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se specifica faptul că nu
este o creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința publicului. Acest tip de practică
este una dezaprobată de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul
încearcă să obțină un avantaj din republicare. În cazul studenților poate fi vorba
despre obținerea unor note sau promovarea unor examene la mai multe materii
folosind aceeași lucrare, în cazul cadrelor didactice, promovarea pe o poziție
superioară.
f) Plagiatul hibrid

Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau
paragrafe copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una
evidentă, având în vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a
însușit modalitățile de citare impuse de regulile academice.

g) Plagiatul prin confuzie

Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse
diferite care nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat
shake and paste collection, adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai
exact, acest tip de plagiat combină propoziții sau fraze, una câte una, în așa fel
încât conținutul să fie din cât mai multe surse, chiar dacă de multe ori acesta nu
se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în acest caz intenția autorului de a
plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de citare.

h) Plagiatul mascat

Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte
despre autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă
să dezinformeze și oferă informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul
fiind, de fapt, de a ascunde faptul că a plagiat. Aceste situații pot să apară atunci
când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin citarea autorului din care au fost
preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin citarea autorului citat de
acesta. Este vorba, în fapt, despre citarea la a doua mână..

i) Plagiatul de tip agregat

Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei
originale, prin referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține
niciun fel de contribuție originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare
realizată prin această procedură nu are niciun fel de valoare științifică.
3. Principiile Integrităţii academice:

1. Integritatea morală;
2. Colegialitatea;
3. Loialitatea;
4. Respectul şi toleranţa;
5. Profesionalismul;
6. Onestitatea şi corectitudinea intelectuală;
7. Dreptatea şi echitatea;
8. Transparenţa;
9. Responsabilitatea profesională şi socială;
10.Libertatea academică;
11.Autonomia personală;
12.Meritul.

Toate aceste valori, principii, norme morale ale integrității academice se regăsesc
în codul de etică universitară.

4. Codul de Etică în învăţământul universitar

Ce este Codul de Etică universitară și la ce folosește acesta ?

Comportamentul deontologic se regăseşte reglementat în Coduri, ca
instrumente concentrate care cumulează toate aşteptările pe care societatea le are
cu privire la conduita profesională a angajatului din domeniul de referinţă.
Codul de Etică universitară exprimă idealurile, principiile şi normele
morale ale integrităţii academice pe care consimt să le respecte şi să le urmeze
membrii comunităţii academice în activitatea lor profesională. Codul reprezintă
un contract moral între studenţi, cadre didactice, personalul administrativ şi
comunitatea academică în întregime, contribuind la coeziunea membrilor ei şi la
formarea unui climat academic, bazat pe cooperare şi competiţie corectă şi, prin
aceasta, la creşterea prestigiului universității.
În Codul de Etică universitară sunt stabilite standardele de etică
profesională pe care comunitatea academică îşi propune să le urmeze şi
sancţiunile care se pot aplica în cazul încălcării acestora. Codul de Etică
universitară este un document obligatoriu, care derivă din Statutul şi Carta fiecărei
universități şi nu poate substitui regulamentele interne şi nici nu poate contraveni
acestora. Codul de Etică al unei universități este întocmit în conformitate cu
prevederile Constituției, ale legislaţiei în domeniul educaţiei şi al muncii, cu
respectarea drepturilor omului şi a responsabilităţilor individuale ale membrilor
comunităţii academice. Codul de Etică corelează relaţiile pur contractuale ale
membrilor comunităţii cu încrederea, ataşamentul şi responsabilitatea lor şi este
chemat să-i protejeze pe aceştia de comportamente nedrepte, necinstite sau
oportuniste. În contractul individual de muncă, respectiv în contractul individual
de studii, se include o clauză prin care angajatul sau studentul menţionează că a
luat cunoştinţă de prevederile Codului de Etică universitară şi se angajează, sub
semnătură proprie, să respecte prevederile acestuia. Adesea ne-am pus întrebarea
la ce ne folosește codul de etică?
O privire de ansamblu asupra problematicii și rolului acestuia ne oferă
câteva răspunsuri:
• Codul de etică furnizează asistenţă membrilor comunităţii profesionale cu
privire la cum sa adopte decizii etice bazate pe motive şi avertizări etice;
•Codul de etică ajută membrii profesiei educaţionale să rezolve anumite dileme
etice cu care se confruntă;
•Codul de etică prevede în mod explicit reguli profesionale care pot ghida cadrele
didactice în conduita lor zilnică.
Un cod etic în educaţie ar putea face referire la modul cum protejează studenţii
şi profesorii prin:
• faptul că protejează studenţii de răniri, discriminare, intimidare, hărţuire, sau/şi
umilinţă;
• faptul că menţine cu integritate, poziţia profesorului de încredere şi autoritate în
raport cu studenţii, fără a da posibilitatea autorităţii să abuzeze de poziţia de putere
pe care o deţine;
• faptul că subliniază şi întăreşte posibilele implicaţii ale conduitei neconforme a
membrilor profesiei în termenii consecinţelor disciplinare.
• faptul că stabileşte drepturile cadrelor didactice şi îmbunătăţeşte condiţiile de
muncă ale acestora.
De asemenea un cod etic în educaţie poate face referire la cum se menţine un nivel
foarte ridicat al profesionalismului în educaţie prin:
• păstrarea onoarei, demnității, respectului de sine şi a reputaţiei cadrelor
didactice;
• creşterea gradului de dedicare, eficienţei serviciului şi implicării profesionale a
cadrelor didactice.
Un cod etic în educaţie promovează încrederea publică şi sprijinul pentru profesia
de cadru didactic prezentând o imagine pozitivă a profesiei de cadru didactic și
empatizează responsabilitatea socială şi responsabilitatea publică pentru profesie,
atât către studenţi, cât şi părinţi şi dincolo de clasă către comunitate în sensul larg,
stabilind condiţii de comportament pentru cel mai bun serviciu posibil.

5. Etica în relațiile: profesor-student

Rolul profesorului în democratizarearea relației profesor-student este de a crea
un climat școlar pozitiv, în care nota caracteristică o constituie cooperarea și
parteneriatul dintre cele două componente ale actului educațional educator și
educat. Într-o societate modernă, aflată în continuă schimbare și dezvoltare,
educația ocupă un rol primordial. Ea își propune
să formeze și să dezvolte indivizi de un nivel cognitiv, moral și civic ridicat,
indivizi
,,necesari construirii unei societăți democratice prospere” (Văideanu G. 1988,
P.43).
Elementul de bază pe care se construieşte relaţia student – profesor este
comunicarea. Comunicarea poate influenţa performanţele studenţilor în procesul
de învăţare. Mai mult decât atât, adaptarea de către profesor a metodelor de
predare pentru a răspunde nevoilor de comunicare ale studenţilor este necesară în
procesul de învăţare. Modul în care profesorii transmit informaţia către studenţi,
cât şi mijloacele şi metodele prin care se realizează comunicarea cu aceştia se
bazează încă în mare măsură pe sistemul tradiţional, în care studentul este mai
mult un actor pasiv, o ţintă a informaţiei de la care nu se aşteaptă răspuns sau
feedback sau acesta este solicitat foarte rar. Transmiterea informaţiei către
studenţi prin discursul tradiţional în care dinamica comunicării devine una
limitată, nu mai răspunde nevoilor şi profilului studentului secolului XXI – un
student care aşteaptă să fie surprins şi captivat prin creativitatea şi inovaţia
metodelor de predare, însoţite, de preferat, de o bază tehnologică şi exemple
relevante. Întâlnim profesori care își adaptează discursul şi modalitatea de predare
la studenţi, luând în considerare o paletă variată de elemente care stârnesc
interesul şi curiozitatea sau creşte nivelul de participare în sala de curs, cât şi
profesori pentru care predarea nu a depăşit niciodată stadiul unei comunicări uni-
direcţionale.
În continuare, problematica pe care aş dori să o aduc în discuţie este
reprezentată tocmai de acest din urmă mod de predare al profesorilor, manieră
care descurajează interacţiunea cu studenţii şi îi împiedică pe aceştia să-şi atingă
obiectivele de învăţare. Întrebarea este – cum ar trebui să arate un profesor? Cine
este el? Profilul trebuie structurat pe patru paliere:
- relaţia cu studenţii,
- activitatea de predare,
- evaluarea,
 - activităţile extracurriculare.
Accentul se pune în special pe relaţia de comunicare ca şi condiţie necesară de
existenţă între profesor şi studenţi. Profesorul „tare”, în viziunea studenţilor din
diferite centre universitare din ţară, este cel care folosește tehnologia și metodele
potrivite de predare cu scopul de a pregăti studenții pentru integrarea în piața
muncii și mai important, pentru societatea de mâine. Un profesor „tare”
analizează, răspunde nevoilor morale, dar și etice ale studenților, știe să decodifice
informația într-un limbaj corect, firesc, apropiat; este pedagogul care lasă senzația
generală de prietenie/afecțiune/apropiere, echitate între generații. Profesorul ideal
este cel care câştigă prezenţa, respectul şi atenţia studenţilor prin creativitatea
metodelor de predare adaptate stilului de viaţã al studentului secolului XXI, prin
jovialitatea şi uşurinţa cu care se lasă înţeles de către studenţi, prin darul oratoriei
şi încrederea pe care o manifestă faţă de capacitatea de dezvoltare şi înţelegere a
studenţilor. ,,Proful” apreciat este cel care nu-ţi lasă timp să te gândeşti la pauza
dintre cursuri. Este ,,proful” care te surprinde mereu prin inovaţie şi creativitate.
Altfel spus, un „prof tare” în viziunea studenţilor este conştient de impactul pe
care comunicarea îl exercită asupra studentului în procesul de predare-învăţare,
relaţionarea stabilindu-se ca un proces de cunoaştere reciprocă şi interacţiune
continuă.
Învăţământul centrat pe student are la bază o relaţie exemplară de
colaborare profesor-student. Parteneriatul ia adesea forma unei relaţii de tip
maestru-discipol, comunicarea directă fiind un element care influenţează
performanţele studenţilor în procesul de învăţare. Orice problemă sau conflict care
apare şi se menţine în procesul de educaţie între profesor-student, poate reprezenta
o piedică în dezvoltarea academică a studenţilor.În contrast cu acest Profesor care
este mereu atent la reacţiile studenţilor săi, încercând să obţină şi să ofere feedback
atât la curs, cât şi în discuţiile informale cu studenţii săi, am întâlnit la cursuri, nu
o dată, celalată categorie de profesor. Cred că au existat cursuri la care ați dorit să
participați frecvent, chiar dacă prezenţa nu era obligatorie, ci pur şi simplu
tematica cursului vă trezea în prima fază interesul. Dezamăgirea însă vine pe
parcurs, când îţi dai seama că profesorului îi place parcă pur şi simplu să se audă
vorbind, nu încurajează deloc dialogul, nu ţi se oferă şansa de a-ţi exprima şi tu
punctul de vedere – da, într-un spaţiu destinat dezbaterilor aşa cum se presupune
să sunt Universităţile, acestea lipsesc adesea cu desăvârştire. Sau, chiar dacă
reuşeşti să-ţi expui propria părere, argumentată, concluzia finală a profesorlui este
că tot el are dreptate – pe principiul „profesorul are întotdeauna dreptate” sau
„nota 10 este doar pentru profesor”. Am întâlnit această categorie de profesori în
diferite situaţii. Există acea situaţie în care profesorul intră în clasă, se aşează la
catedră şi îşi începe discursul – iar de cealaltă parte a sălii sunt studenţii care scriu
tot ce li se dictează. Sau situaţia în care, profesorul dicteză cursul din cartea pe
care a scris-o – iar la scurt timp (de obicei durează câteva săptămâni) se întreabă
„unde sunt ceilalţi colegi?” Şi acum probabil unii dintre voi veţi fi tentaţi spuneţi
că „oricum nici studenţii nu sunt mai presus” sau „studenţii sunt de vină, ei nu
învaţă, nu merg la şcoală”. Îmi iau libertatea de a răspunde acestui gând – dacă
întreaga responsabilitate în procesul de învăţare ar fi numai a voastră, ca
studenti, atunci ar însemna că nu ați mai avea nevoie de profesor şi că puteți
singuri, să vă canalizați energia pentru a vă autoeduca. Nu este neapărat aşa,
ci aveți nevoie, ca studenti, să fiți atrasi, motivati, captivați de profesor,
direcţionați şi însoţiți în procesul de învăţare.

Trebuie să-i oferim studentului plăcerea de a veni la curs să ne audă vorbind

cu entuziasm, să-l implicăm în discuţii, să-i stârnim interesul, să-l îndrumăm spre
acţiune. Dacă ne gândim de ce anume avem parte atunci când stăm ore pe reţelele
de socializare şi ce ne face să rămânem atâta timp acolo cred că nu ar fi greşit să
spunem că dinamica grupurilor, răspunsurile pe care le primim la ceea ce postăm,
ca un feedback din partea celor cărora dorim să le comunicăm ceva – acel ceva
care de multe ori devine personal – un gând, o experienţă, o nouă descoperire, o
relevaţie, o idee – iar ulterior încercăm să îl înţelegem sau să îl trecem prin
sistemul nostru propriu de valori, să tragem o concluzie sau pur şi simplu să
naştem o dezbatere. Cam așa ar trebui să se întâmple si cu comunicarea profesor-
student, pentru ca educatorii să îşi lase amprenta asupra educaţiei studenţilor
lor. Lipsa de interacţiune, de feedback, distanţa care se crează între profesori și
studenţi reprezintă bariere în formarea tinerilor din ziua de azi. În concluzie, ar
trebui încurajată comunicarea, implicit metodele şi instrumentele de comunicare
folosite în comun, de studenţi şi profesori deopotrivă.
Respectul reciproc și confirmarea relației de parteneriat în actul educațional
reprezintă un real succes.

6. Dialogul științific
Principala soluție pentru obținerea unei cunoașteri noi constă în dialogul
științific cu cercetători ce studiază fenomene similare sau apelează la concepte
similare. Acest dialog este întemeiat prin secțiunea de trecere în revistă a studiilor
anterioare pe aceeași temă. Odată ce ne-am documentat ceea ce cercetătorii
interesați știu deja, intrarea într-un dialog cu ei va conduce inevitabil la
cunoaștere nouă, chiar dacă nu îi contrazicem, ci chiar confirmăm aceleași
rezultate. Din punct de vedere tehnic, dialogul științific se realizează prin citarea
surselor.
 7. DEONTOLOGIA MUNCII DE ECHIPĂ ÎN CERCETAREA
ȘTIINȚIFICĂ

1. „Cum mai multe minți produc laolaltă cunoaștere” Societatea și

economia de azi se caracterizează printr-o tendință tot mai accentuată de
privilegiere a muncii în echipă, cu scăderea ponderii efortului strict individual.
Comunitățile academice constituie din ce în ce mai puțin excepția de la regulă.
Chiar și domeniile umaniste, în care modelul tradițional este cel al cercetătorului
care își dedică aproape exclusiv timpul proiectelor individuale, au cunoscut după
2010 o creștere accentuată a proporției de lucrări realizate în coautorat. Nu doar
latura de cercetare prezintă această particularitate. La multe materii, parte a
evaluării studenților se realizează pe baza unor proiecte de grup, în care meritele
și realizările individuale pot fi uneori mai greu decelabile. Munca în echipă
prezintă o caracteristică specială: membrii echipei se află pe același palier, ceea
ce înseamnă că au o capacitate limitată de a-și impune unii altora cursuri
particulare de acțiune. Chiar și atunci când echipa beneficiază de un coordonator
(persoană sau organizație), problema nu dispare. În mod tipic, coordonatorul nu
are capacitatea de a controla toate procesele și acțiunile membrilor individuali. Iar
adesea echipele nici măcar nu au parte de coordonatori formali. Această
caracteristică ridică o foarte dificilă problemă de coordonare și auto-reglaj. Pentru
a reuși în îndeplinirea părții ce-ți revine în echipă, trebuie să te asiguri că obții
cooperarea altora, de ale căror rezultate sau eforturi depinzi. Pot să intervină
antipatii personale, lipsa de încredere, sau pur și simplu o asimetrie ori nealiniere
a intereselor și a obiectivelor. Toate acestea produc costuri înalte ale cooperării
(nu întâmplător companiile alocă resurse considerabile, cu mai mult sau mai puțin
succes, pentru eforturi de team-building )
 Etica și munca în echipă
Una dintre principalele provocări de natură etică pentru munca în echipă o
reprezintă distribuția echitabilă a sarcinilor și avantajelor asociate. Există
două cazuri extreme (cf. Frey, 2007): blatiștii (care nu aduc o contribuție
individuală, dar își arogă o parte din merite în caz de succes) și marginalii (care
contribuie, dar din diferite motive nu se integrează în grup, iar meritul lor este
minimizat la final). Ambele situații ne izbesc probabil ca inechitabile și nu sunt
de neimaginat nici în echipele academice. Alte probleme etice ale muncii în
echipă provin din aspecte care țin de dinamica generală a grupurilor. Riscul
apariției așa-numitei mentalități „de turmă sau a unor lideri informali exagerat de
influenți, care să deturneze eforturile echipei, nu este neglijabil. Cum, de
asemenea, nu sunt neglijabile riscurile apariției discriminărilor, intoleranței sau al
hărțuirilor de diferite tipuri. Atunci când echipa are un coordonator (mai ales dacă
relația este instituțională), cade în sarcina acestuia să identifice manierele de a
evita astfel de riscuri și de a realiza o distribuție echitabilă. Într-o formă
simplificată, putem spune că echitatea se constituie prin intermediul a două cerințe
fundamentale: considerația specială acordată celor mai dezavantajați membri ai
unei practici și deschiderea funcțiilor și pozițiilor în condiții de egalitate a
oportunităților. Codul de Etică al Universității consfințește dreptatea și echitatea
ca valori de bază ale comunității academice. Aderența la aceaste valori interzice,
spre exemplu, tratamentul inegal al persoanelor pe criterii extraprofesionale,
discriminarea de orice fel, nepotismul și conflictele de interese și întemeiază în
cod obligația morală a tuturor membrilor comunității academice de a preveni și
combate corupția.

8. DILEME ETICE ÎN CERCETARE

1. Doar datoria de a căuta adevărul?. Nu puține sunt cazurile istorice de mari

cercetători care și-au asumat riscul de fi ridiculizați public, marginalizați sau chiar
condamnați și executați, pentru că internalizaseră întru totul această normă
morală. Contextul științei de azi pune însă în dificultate această viziune
tradițională. Atât cadrul instituțional (cercetarea este dependentă de finanțarea
publică, iar societatea cere în mod legitim transparență și responsabilitate), cât și
impactul rezultatelor (care pot produce enorm de mult bine, dar și enorm de mult
rău) ne conduc înspre o reexaminare a problemei. Ce ne facem dacă urmărind și
publicând adevărul riscăm nu să îl supărăm pe „Platon, ci să punem în pericol
specia umană, sau să provocăm traume și vătămări serioase unor persoane? Ideea
nu este în nici un caz aceea de a renunța la căutarea adevărului ca datorie generică
a oamenilor de știință, ci mai curând de a identifica situațiile în care ea ar putea
să nu mai fie prevalentă în raport cu alte datorii sau stringențe de ordin moral. În
continuare, vom trece în revistă câteva cazuri-limită, care ar putea să ne pună la
încercare câteva din intuițiile noastre despre etică și știință. Ele vor fi prezentate
ca întrebări deschise, pentru a putea oferi un prilej de discuție. Chiar și atunci când
găsim rezolvarea unei dileme etice, ambele (atât problema, cât și „soluția‖) merită
discutate în continuare.